Revista Antares, Nr 178, 179,180

178-179-180

Apare cu sprijinul Consiliului Local ºi al Primãriei Galaþi

Anul XV / Ianuarie-Februarie-Martie 2013 / 2 lei / Director Corneliu Antoniu

Poetica eminescianã de la dor la dorinþã Ionel Necula

A

m precizat în altã parte cã dorinþa eminescianã este forma edulcoratã a voinþei schopenhaueriene ºi nu mai insistãm asupra acestui aspect în aceste rânduri. Distincþia eminescianã dintre Dorinþã ºi Voinþã, nu este un moft al poetului, ea curge din binomul atotprezent ºi deseori invocat, al disjuncþiei dintre minte ºi inimã. Dorinþa este o formã emoþionalã, poeticã ºi tulburãtoare a voinþei. Este o voinþã epuratã de raþionalitatea rece, austerã ºi calculatã, o opþiune adusã în partiturã pasionalã, afectivã, sentimentalã, deci compatibilã cu sentimentul de dor din demersul poetic. Fãrã afect, fãrã un grãunte emoþional ºi empatic la cheie, opþiunea subiectivã rãmâne simplã voinþã raþionalã, ea poate vasculariza substanþa unui discurs ºtiinþific sau metafizic, pentru a se deversa în cele din urmã în fluviul unei spaime ontologice, în timp ce dorinþa se poate converti dintr-o opþiune fãrã obiect, fãrã substanþã ºi fãrã finalitate, mai exact dintr-un dor nemãrginit, ºi nedeterminat într-o opþiune cu obiect, cu finalitate concretã, sau apropiatã de concret. Traseul gândului de la dor la dorinþã este un traseu iniþiatic, un demers de la abstract la concret. Dumnezeu ne-a dãruit o lume frumoasã, curatã ºi pitoreascã, pe care cei vechi o adulmecau cu candori ºi gingãºii silfide, dar pe care oamenii au desfigurat-o, am infestat-o cu noxe ºi-au populat-o cu monºtri.

Dorul dupã lumea aceea virginalã, ucronicã, de dincolo de orice determinare temporalã, lumea dumbrãvilor cu filomele/ cu izvoare-ale gândirii ºi cu râuri de cântãri, lumea postparadisiacã, în care-a fost izgonit omul dupã ce-a încãlcat interdicþia divinã este deseori invocat de Eminescu. Este o lume iluzoricã, lipsitã de determinaþii, o lume abstractã, echivalentul unei doriri, dupã care omul tânjeºte melancolic, dar care se trage spre concret, spre obiect, spre empirie ºi posibilizeazã dorinþa, opþiunea pentru ceva anume.

Puntea dintre dor ºi dorinþã trebuie privitã în pandant cu relaþia dintre starea de melancolie ºi cea de nostalgie.

Nici dorul, nici starea de melancolie n-au un obiect concret, n-au consistenþã sau conþinut, ele decurg dintr-o crizã subiectivã ºi din neliniºtile încercate de anorexiile Eului, pentru a se fixa într-o stare de reverie desubstanþializatã, într-o meditaþie a nimicului, a neantului, a golurilor din textura lumii. Prin dor, spunea Cioran, nu exprimãm mai mult decât nesiguranþa în fluctuaþiile clipelor ºi o chemare spre vag. De ce ne e dor? Intrebaþi pe orice român ºi nu vã va da o lãmurire asupra acestui infinit al sufletului sãu (Schimbarea la faþã a României).

Dorul, observase ºi Noica, s-a vidat de orice sens, dacã nu cumva s-a încãrcat de toate non-sensurile (Cuvânt împreunã despre rostirea româneascã). Pentru ca dorul sã capete o minimã adresã, consistenþã sau finalitate va trebui sã se converteascã-n dorinþã, într-o opþiune exactã ºi cu determinaþii precise. Eminescu nu-ºi cheamã iubita într-o ontologie silfidã, iluzoricã sau închipuitã, ci într-un cadru natural exact, concret ºi bine impregnat cu determinaþii. Vino-n codru la izvorul/ Care tremurã pe prund/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund (Dorinþa).

Intervalul de la dor la dorinþã reconstituie, într-un fel, traseul de la abstract la concret, de la logic la istoric. Este o altã ipostazã a binomului minte ºi inimã, intelect ºi emoþie, raþiune ºi sentiment. Sigur, noþiunea de dor la Eminescu are mai multe înþelesuri, iar una dintre ele semnificã ºi ieºirea din cerc, din cercul strâmt, evadarea din real, din ontologia plinã, masivã ºi uniformã, izomorficã în care Eul se simte încorsetat, îndiguit ºi alienat. Dar unde se poate evada din real? Existã, ca alternativã, o altã lume paralelã, sau în prelungirea celei date în care sã se poatã adãposti ºi sã-ºi optimizeze condiþia umanã de vieþuire?

Ar fi neantul, vidul din gândirea budistã, sau lumea transcendentã, revelatã, lumea postulatã biblic, dar Eminescu apeleazã mai rar la aceste alternative. Cel mai adesea invocã lumea visurilor (turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur) sau lumea închipuirii (una-i lumeanchipuirii, alta lumea cea aevea),ºi preferã, în locul unei lumi exterioare, ipotetice, ºi lipsitã de substanþã, de conþinut, preferã sã coboare în propriile sale interioare, sã-ºi consulte subiectivitatea, sã-ºi scormoneascã strãfundurile interioare ºi sã detaºeze germenii din care se poate iriza o altã lume, diferitã de cea datã. Dacã tot proclamase ritos cã în orice om o lume îºi face încercarea (Împãrat ºi proletar), nu-i mai rãmânea decât sã gãseascã ºi sã supunã observaþiei sale catalitice activele ºi toatã fenomenologia acestor încercãri, sã regândeascã ansamblul agenþilor care o genereazã ºi preia rolul de impuls iniþial. Cine, la ceas de început ºi de big bang, îºi poate asuma rolul de generator ºi de agent plãsmuitor pentru actul genezic ºi pentru întreaga procesiune pusã în miºcare constructivã?

Întrebarea este fundamentalã ºi Eminescu avea mai multe posibilitãþi de rãspuns. Ar fi putut, bunãoarã, sã urmeze schema biblicã a Genezei ºi sã recurgã la intervenþia unui factor extramundan, la un Demiurg atotºtiutor, atotputernic ºi ubicuu bine conturat într-una din notaþiile rãzleþite prin manuscrisele sale (ms.2262, p.90). Ca orice romantic (întârziat) nu era dispus sã urmeze demersul patristic ºi sã reitereze actul biblic al Genezei, scopul lui era sã regândeascã statutul uman, sã confere acestuia autoritate titanicã, apropiatã celei demiurgice, sã intervinã complinitor acolo unde bãtrânul Demiurgos se opinteºte-n van.

Reþinuse de la cursurile profesorului sãu berlinez, Eduart Zeller, cã spiritul e product, cã sunt puteri constructive în noi ºi voia ca aceste puteri sã fie puse în act, în acþiune plãsmuitoare. ªi eu pun destinul acestei lumi într-o inimã de om, mai spunea într-o însemnare aforisticã rãtãcitã prin manuscrisele sale (ms.2255, p.205).

Ceea ce urmãrea Eminescu prin aceastã scotocire a subiectivitãþii omeneºti nu era supralicitarea funcþiilor raþiunii, ceea ce l-ar fi adãstat într-o partiturã schopenhauerianã, cu Voinþa autotelicã ºi antropomorficã în prim plan, ci reevaluarea fondului afectiv, emoþional ºi pasional pus în miºcare ºi-n act regenerator prin floarea dorinþelor obscure sãdite în noian (Împãrat ºi proletar).

Partajul dintre minte ºi inimã, dintre Voinþã ºi Dorinþã este, cum se vede, câºtigat definitiv de patrimoniul sentimental, de capacitatea afectivã ºi emoþionalã a omului.

Ceea ce crediteazã Eminescu prin aceastã înclinare a balanþei spre afectivitate ºi spre redistribuirea prioritarã a Dorinþei în ansamblul actelor umane are ºi un înþeles mai adânc ºi mai legat de menirea sa scriitoriceascã. Adevãrul, spunea într-o notaþie din vremea târzie a activitãþii bucureºtene, este în inimã, creierul nu e de(cât) lacheul inimei. (ms.2292, p.57v) Într-un fel, este de înþeles. Ca poet, Eminescu nu putea cauþiona decât ceea ce reprezintã rãdãcina fiinþei noastre, ºi asigurã combustia, legitimitatea actului poetic, iar Dorinþa, mai cu seamã Dorinþa radicalizatã patima este tocmai punctul de intersecþie al creaþiei cu principiul creator. La drept vorbind, omul nu este nici mai mult nici mai puþin decât ansamblul dorinþelor de care este-ncercat, cum ne convinge într-o poezie ineditã. De-ar fi mijloace º-ar fi putinþã/ De-a mã preface dupã dorinþã/ M-aº face oglindã sã caþi la mine/ ªi eu totdeauna sã cat la tine/ Piepten m-aº face cu mângâiere/ Sã-þi netez pãrul fãrã durere/ Zefir m-aº face ºi lin m-aº duce/ Sã cat spre pieptu-þi sã suflu dulce/ ªi somn m-aº face dulce de varã/ Sã-þi închiz ochii în toatã sara/ Dar astea toate nu-s cu putinþã/ De-a mã preface dupã dorinþã. (De-ar fi mijloace).

Insistãm. Din tandemul Dorinþã Voinþã, Eminescu a privilegiat primul termen ºi alegerea n-are ca temei doar considerente estetice, dar ºi o intenþie mai umbroasã, subcutanatã ºi nemãrturisitã, aceea de a evita voluntarismul schopenhauerian, pe care-l aprecia ca metafizicã, dar care nu putea fi creditat ca principiu al creaþiei poetice.

Metafizica se adreseazã raþiunii ºi reclamã o articulaþie logicã, se resoarbe chiar dintr-o epistemologie, în timp ce poezia consubstanþializeazã cu dispoziþia afectivã ºi emoþionalã a omului. Or, Eminescu voia sã legitimeze în primul rând poezia ºi fundamentele care o posibilizeazã, nu metafizica rece ºi calculatã. ªtia bine cã în timp ce metafizica se pliazã pe o anumitã realitate paralelã ºi în pandant cu cea datã, cã dã seama de o anumitã ontologie, poezia, în râvna ei pentru concret, îºi plãsmuieºte singurã ostrovul din care îºi trage sevele, ºi se deconteazã din funcþia imaginativã a omului, din dispoziþia pentru închipuire, ºi din capacitatea lui de fantaziere.

Ceea ce Grigore Moisil spunea într-o fulguraþie de gând spontanã ºi inspiratã se potriveºte perfect ºi pendulãrii lui Eminescu între dor ºi dorinþã. Uneori, spunea hâtrul matematician, gândul trebuie sã ocoleascã prin stele pentru a înþelege mai bine ceea ce se întâmplã pe pãmânt. Are dreptate. Prin starea de dor, de alean, de spleen, prin starea de nostalgie, spiritul transgreseazã circumferinþa cercului strâmt, ºi hãlãduieºte prin teritorii abstracte, silfide, împregnate de imaginea neantului prãpãstios, rãmânând ca prin intermediul Dorinþelor asumate cu aplomb sã revinã în matcã, în concret, în locul din care se dislocase.

Dorul se împlineºte-n Dorinþã.

Mai este un aspect, care nu trebuie trecut cu vederea. ªi Dorul ºi Dorinþa se revendicã dintr-un disconfort faþã de realitatea datã, dintr-o dezavuare a statu-quo-lui existãrii ºi dintr-o tentaþie de a plonja într-o altã ordine ontologicã.

Dar, spune Cioran, tot ceea ce nu acceptã existenþa ca atare se învecineazã cu teologia. Nostalgia nu-i decât o teologie sentimentalã, în care Absolutul este construit cu elementele Dorinþei, iar Dumnezeu e nedeterminatul elaborat de melancolie. (Tratat de descompunere)

diverse

2 Din cuprins: 3 - Despre conceptul de alegorie ironică - eseu Viorel Ştefănescu 4 - Cristian Robu Corcan - Nu te teme 5 - Adrian Alui Gheorghe - poesis 8 - În vizită la Nichita Stănescu Vasile V. Popa 11 - Dublul timp al postmodernităţii Liviu G. Stan 12 - Cristian Pavel - poesis 14 - Iulian Grigoriu - poesis 17 - Studenţi de... Bucureşti - proză Titi Damian 19 - Nae Ionescu sau filozoful la lucru - confluenţe Viorel Coman

Mai semnează: Ionel Necula, Liviu G. Stan, Paul Blaj, Mircea Vasiliu, Octavian Mihalcea, Ion Catană, Constantin Kapitza, Paul Spirescu, Ruxandra Anton, Eduard Dorneanu, Marin Ifrim

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Redacţia nu-şi asumă nicio responsabilitate vizavi de materialele publicate în revistă.

Colegiul redacţional Redactori interni: Iulian Grigoriu, Constantin Gherghinoiu, Saint Simon Ajarescu, Petru Iamandi, Maria Cogălniceanu, Viorel Ştefănescu Redactori externi: Ion Dumitru - Germania A.R. Morlan - S.U.A. Raymond Humphreys - Marea Britanie Revista se distribuie în Bucureşti prin Muzeul Literaturii Române, iar în Galaţi la sediul U.S.R. Filiala Sud-Est din str. Labirint, nr. 1.

Revista poate fi achiziţionată şi pe bază de abonament de la sediul nostru din Galaţi.

Antares

COMUNICAT În ziua de 11 martie a.c. a avut loc şedinţa Comitetului Director al USR, în prezenţa preşedintelui USR, Nicolae Manolescu.

Ordinea de zi a cuprins o informare a preşedintelui USR, asupra situaţiei Uniunii, anunţând redresarea financiară a USR. Vicepreşedintele USR, dl Gabriel Chifu, a prezentat stadiul proiectului Legii timbrului cultural, modificată în aşa fel încât să poată fi funcţională, precum şi modul de funcţionare şi tarifele Casei Scriitorilor „Zaharia Stancu“ de la Neptun, care sunt afişate pe situl USR şi pe siturile filialelor USR. S-a hotărât încheierea unui protocol între USR şi Primăria Sectorului 2, în vederea organizării Centrului Cultural European Gara de Est 1903.

Comitetul Director a luat act de demisia doamnei Irina Horea din funcţia de vicepreşedinte al USR. În ziua de 12 martie a avut loc şedinţa ordinară a Consiliului USR, care a început cu o informare a preşedintelui asupra situaţiei USR, cu un accent pe situaţiea reală a Uniunii şi a procesului mutării din Casa Monteoru, care se va încheia în ziua de 15 aprilie. Dl Nicolae Manolescu a subliniat – a câta oară? – că tot ce se vehiculează prin mass-media în ultimele săptămâni sunt inexactităţi, evident direcţionate în atacuri la persoană. În urma retrocedării Casei Monteoru familiei Angelescu, birourile Uniunii se vor regăsi în Casa Vernescu, acolo unde au mai funcţionat o vreme şi în anii ‘90. În ce priveşte finanţarea activităţilor Uniunii, aceasta s-a reluat, cu o anume economie, reducerea salariilor cu 10 la sută şi reducerea personalului revistelor USR cu câte un post, ca urmare a încheierii contractului pentru spaţiul fostului cazinou de la Casa Vernescu şi a obţinerii unor finanţări de la Ministerul Culturii pentru revistele ANUC. A fost prezentat raportul Comisiei de Cenzori privind anul financiar 2012. Primvicepreşedintele USR, dl Varujan Vosganian, a prezentat bugetul USR pe anul în curs, buget care a fost aprobat, prin votul membrilor Consiliului. Atât raportul cât şi bugetul au confirmat redresarea financiară a USR. Intense dezbateri au fost consacrate modificărilor aduse statutului USR, în vederea desfăşurării mai eficiente a activităţilor diverse ale uniunii. A fost votat de către membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România STATUTUL modificat, aşa cum a rezultat din

dezbaterile care au avut loc în Filiale şi din propunerile primite de Comisia de Statut.

Preşedintele Comisiei de Validare, dl Dan Cristea, a dat citire listei de membri stagiari care au avut dreptul să se titularizeze după cei trei ani prevăzuţi în statut.

Dintre aceştia, o parte au devenit membri titulari.

Menţionăm că în noul statut nu mai sunt prevăzuţi membri stagiari, urmând ca aceia care au rămas stagiari să aştepte până când se fac cei trei ani care le permit definitivarea în USR. Consiliul a luat de asemenea în discuţie statutul revistei Secolul 21, care nu aparţine USR, dar deţine spaţii generoase în Casa Vernescu. Au fost luate în discuţie şi situaţiile revistelor Memoria şi Secolul 21, care nu aparţin USR, dar au redacţiile la Casa Vernescu.

A fost ultima şedinţă a Consiliului Uniunii Scriitorilor care s-a ţinut în Sala Oglinzilor din Casa Monteoru.

Publicăm, mai jos, lista membrilor titulari, aşa cum a fost ea decisă de Comisia de Validare: FILIALA ARAD T. S. Khasis Ana Rău Lehotska , scriitoare slovacă Andrei Mocuţa Mihai Vieru

FILIALA CRAIOVA Lavinia Similaru

CRITICĂ Nicolae Constantinescu

FILIALA IAŞI Catinca Agache Călin Ciobotari Stelian-Traian Dumistrăcel Luminiţa Mihai Dumitru Necşanu Adrian C. Romila Alexandru-Ovidiu Vintilă

POEZIE Denisa Mirena Pişcu

FILIALA SIBIU Rita Chirian

PROZĂ Ioan Matei Alexandru Păduraru Daniela Zeca Buzura

FILIALA SUD – EST A.G. Secară

FILIALA BUCUREŞTI

TRADUCERI Ona Frantz Antoaneta Pleşa Lilica

FILIALA TIMIŞOARA Tudor Creţu Doina Bogdan Dascălu Bata Marianov Aurelian Sârbu Adriana Weimer

FILIALA CLUJ Ioana Sasu-Bolba

Reamintim că pe data de 30 mai anul curent încep manifestările celei de-a XV-a ediţii a “Festivalului internaţional de literatură” ale revistei Antares. Participă invitaţi din Spania, Peru, Germania, Franţa, Bulgaria, Suedia, Federaţia Rusă, Moldova, Ucraian, Maroc, România.

Relaţii la telefon: 0336.433229 sau fundatia.antares@yahoo.com

Premiile U.S.R. Filiala Sud-Est De curând, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est Galaţi a oferit premiile anuale. Juriul a fost compus din: Viorel Ştefănescu, Constantin Gheorghinoiu, Iulian Grigoriu, Ilie Zanfir.

Preşedintele juriului: Corneliu Antoniu.

Au fost acordate următoarele premii pentru anul 2011: Poezie: Ruxandra Anton – Cartea lumilor dispărute – Editura Tracus Arte – 2011 Virgil Costiuc - Caietul animatorului – Editura Brumar 2011 Proză: Dan Plăeşu – Vinovatele meandre – Editura Junimea 2011 Traduceri: Petre Iamandi, pentru toate traducerile din anul 2011 din literatura engleză în limba română şi a promovării poeţilor români în publicaţii şi edituri din Anglia şi U.S.A.

Opera Omnia pentru intreaga activitate scriitorului Nicolae Grigore Mărăşanu Festivitatea a avut loc pe 22 decembrie 2012, în sala M. Eminescu, a bibliotecii V.A.Urechia din Galaţi, având o încărcătură emoţională deosebită prin faptul că directorul instituţiei, un mare iubitor al culturii gălăţene, Ilie Zanfir a spălat obrazul oraşului premiind din propriul buzunar laureaţii. Îi mulţumim.

confluente ,

3

Despre conceptul de alegorie ironică (ratată), cu permanentă referire la Harold Bloom şi doar incidental la Socrate In memoriam Cristian Paţurcă

Episodul şase Acuma, ca să răspund tot eu la întrebarea de dinaintea digresiunii, revin şi spun că, de vreme ce a ajuns la performanţă scripturală superioară celei a lui Marlowe, n-o fi pus cumva Shakespeare însuşi în jocul scriiturii sale şi „ceva” în plus, numai de la el, acest „plus” indicînd de la început o inegalitate funciară şi generînd o diferenţă axiologică textuală de fapt, care nu are o legătură cauzală cu relaţia om-scriitor în genere, ci numai cu propria competenţă literară înnăscută (sau cum vreţi să-i ziceţi, IQ, geniu, talent, inteligenţă lingvistică etc.), superioară celei a lui Marlowe? Iar dacă acest „plus” se vede prin efectele lui din scrisul propriuzis şi din textele lui Shakespeare şi fără teoria… chibritului psihanalitic a lui Bloom, şi se vedea şi înainte de apariţia ei, pe cale empirică, direct, prin simpla privire asupra lor, ce importanţă şi ce rost a mai avut şi mai are teoria însăşi?

Lăsînd la o parte faptul că nu e deloc necesar sau obligatoriu ca un om care îl invidiază pe alt om ce scrie literatură să devină (tot) autor de literatură, ba chiar unul mai bun ca urmare a anxietăţii provocate de faptul invidierii, concluzia lui Bloom are cel puţin o consecinţă „logică” hilară: toţi oamenii care au pasiuni şi anxietăţi sînt scriitori (cel puţin de valoarea lui Marlowe, dacă nu şi de aceea a lui Shakespeare), o implicaţie a ei fiind aceea că, de vreme toţi oamenii au, în realitate, fie şi temporar, pînă la maturizare (exact premisa lui Bloom cu anxietatea) pasiuni precum invidia şi anxietăţi generate de aceasta, toţi oamenii sînt dramaturgi, cu opere scrise efectiv, măcar de valoarea celor ale lui Marlowe. E adevărat? Evident, nu. Dar, apropo de genul de întrebări cu care „toc” sau „pisez” eu cîte o temă, un prieten (care nu e scriitor, dar e un cititor demn de stimă) îmi spunea odată următorul lucru: să ştii că nu numai tu, filosofii şi criticii literari cu care mă baţi la cap vă puneţi probleme de felul ăsta, ci şi alţi oameni, doar că ei gîndesc în sinea lor, fiindcă nu îndrăznesc s-o facă în mod public şi în scris. La care eu am răspuns: păi, tocmai aici e diferenţa esenţială, anume că scriitorul îndrăzneşte s-o facă public şi în scris, în vreme ce „alţi oameni” nu „exteriorizează” ce gîndesc şi, mai ales, nu scriu.

O altă implicaţie logică a teoriei askesisului ar fi aceea că, dacă un scriitor, cel puţin, din fiecare nouă generaţie îl „răstălmăceşte” pe cel mai bun scriitor din generaţia precedentă, devenind, exclusiv din cauza răstălmăcirii, mai bun decît cel mai bun predecesor al său dintre cei mai apropiaţi pe axa temporală, literatura ar înregistra obligatoriu un progres continuu în plan axiologic, astfel încît, în teatru, de exemplu, în prezent am înregistra, cu necesitate, o diferenţă uriaşă de valoare estetică în plus faţă de epoca elizabethană şi, drept urmare, am putea vedea pe scenele de azi nişte capodopere scrise de contemporani, cel puţin în limba engleză, net superioare celor compuse de Shakespeare şi care le-ar face uitate pe ale acestuia. Răstălmăciri se mai găsesc, şi nu puţine, dar avem cel puţin o piesă, scrisă în ultimul secol, mai bună decît cele de valoare medie măcar din opera dramatică a lui Shakespeare? Eu doar întreb: de răspuns, să răspundă, responsabil şi argumentat non-sofistic, cu un „da” categoric cine poate, dînd şi un exemplu incontestabil. Şi ar mai fi o întrebare, care poate fi şi un început de răspuns la problema valorii din prezent, nu neapărat a teatrului: nu vi se pare că tot acest şir de răstălmăciri şi de răstălmăciri ale răstălmăcirilor ar duce de fapt la degradare, adică la o slăbire sau la o diluare a valorilor şi nu la întărirea lor, dacă lucrurile ar sta în realitate exclusiv cum crede Harold Bloom? Întreb fiindcă, totuşi, valori au mai apărut şi continuă să apară, dar, în opinia mea, nu doar prin răstălmăcirea unor propoziţii (sau

texte) din aceeaşi specie a unui gen, la nesfârşit, ci şi prin transformarea speciilor în ceva diferit de ceea ce exista înainte, prin interferenţa esteticului existent cu „substanţe” ale căror naturi erau considerate anterior extraestetice, în primul rînd, şi chiar prin integrarea altor domenii – considerate anterior non-literare sau nonficţionale – în literatura de ficţiune (istoriografemele, de pildă şi, ca variante, chiar biografemele, dar şi fragmentele de texte ştiinţifice propriu-zise), valoarea estetică menţinîndu-se la o cotă înaltă în evoluţia unei specii literare ca urmare a unor mutaţii genetice (profunde), nu a unor simple răstălmăciri (de suprafaţă).

Cît despre ironie, ca principiu ordonator al discursului poetic, spunea în esenţă Cleanth Brooks, în Irony as a Principle of Structure,1 altceva decît Bloom şi de Man – dar înaintea lor? Şi atunci, de ce nu e bun New Criticism-ul ca premisă metodică pentru o analiză adevărată? – a, că la momentul istoric al apariţiei şi înfloririi sale era incomplet şi că nu şi-a desăvîrşit propriul proiect pe duratele vieţilor pămînteşti ale reprezentanţilor săi, sufocat fiind, între altele, chiar de Şcoala Resentimentului (lărgită, adaug eu, cu Bloom însuşi inclusiv), e altceva. Întrebarea asta, fiindcă, sincer, nu prea văd cum se poate ocoli etapa de close reading (adică „lectură minuţioasă”, care, practic, e o varietate de recitire) dintr-un proces de evaluare critică veritabilă şi de interpretare de text bazată pe principii şi pe argumente adevărate, nu pe asociaţii conceptuale fanteziste.

Noutatea aparentă cu care intră Bloom în arena dezbaterilor, ca o contrapondere ideologică intenţională faţă de marxismul cvasigeneralizat al Şcolii Resentimentului, e mistica sau, mai exact, ceea ce el numeşte negative theology 2 , însă combinaţia metodologică de psihanaliză, biografie amestecată cu istorie şi misticism (fiindcă de fapt aşa arată teologia, în actualizarea „negativă” a lui Bloom) e prin natura ei tot una eronată din capul locului, din cauză că impune operei să se supună unui model de evaluare arbitrar (i.e., compus în joacă, deci nu ca joc cu respectarea unor reguli generate de o nevoie reală a cititorului ca destinatar/beneficiar al textului-demers critic), cu nimic diferit în esenţă de cele de care încearcă să se delimiteze combativ sau agonic, dar tot pe o bază ideologică. Iar principala problemă a viziunii misticoido-psihologizante a lui Bloom e aceea că, aplicînd din exterior această grilă puerilă asupra unei opere, tot ce reuşeşte să spună criticul, pe ici pe colo, este cîte ceva despre psihanaliză şi despre mistică/teologie, sugerînd, cel mult, fără a proba, şi cum poate că funcţionează gîndirea unui autor de literatură pe durata procesului creator (dar la ce-mi foloseşte mie asta, ca să înţeleg în ce constă efectiv valoarea estetică intrinsecă a operei scrise de el, nu procesul scrierii ei, în cel mai bun caz?). Astfel, însă, Bloom nu aduce, în punctele esenţiale, nimic cu adevărat nou şi relevant chiar despre calitatea literară a lui “Hamlet itself”, ca piesă de teatru propriu-zisă, ca să dau un exemplu din cele favorite ale criticului american, şi nici măcar despre “Hamlet himself” ca personaj al piesei Hamlet, ci numai despre un anumit sau oarecare Shakespeare, ca individ uman verosimil, aristotelic vorbind, respectiv posibil, dar improbabil, reuşind „performanţa” de a-l transforma din mare autor „nepereche” în simplu personaj al unei alegorii narative proprii: adică, încercînd să-l (re)mitizeze, doar îl mistifică şi, mai grav, îl banalizează prin „umanizare” psihologizantă vulgarizatoare. Or, întreb eu: dacă, pentru a deveni scriitor performant de mare clasă, e suficient să fii doar un individ uman oarecare, plin de complexe, suferind psihic, cu tare de comportament şi, eventual, plin de „vicii”, cum reiese din orice demers de „psihologie literară”, n-ar trebui ca oricare dintre noi să fie un Shakespeare care se întîlneşte la tot pasul cu cîte

un alt Shakespeare, cel puţin? Dar se întîmplă asta în realitate (lăsînd la o parte cazurile patologice de „Şecspiri” închipuiţi)? Altfel spus, ce făceau „unii parizieni”, „omorînd” autorul (adică artistul/meseriaşul genial din omul care scrie) şi scoţînd valoarea estetică (o categorie „burgheză”, în ochii lor marxişti) din artă (care e doar „producţie” de text în cazul literaturii, pardon, al fostei literaturi burgheze), el face cu mai mult farmec, dar nu face altceva – iar ca demers critic-teoretic „eseul” său e chiar mai precar decît cele mai slabe demersuri telqueliste şi nu are nici o relevanţă. Mai mult chiar, în „cazul Shakespeare”, vrînd să învie un scriitor performant de înaltă clasă, Bloom doar imaginează şi fabrică (în înţelesul lui Eugen Simion) un personaj ficţional (nici măcar prea reuşit, pentru gustul meu), căruia îi atribuie calitatea generică [+autor] şi pe care, în acest caz particular, îl „botează” cu numele „Shakespeare” – dar acesta e doar „şecspirul” lui, nu Shakespeare… himself. Unii parizieni (adică Barthes, mai exact), deşi îl declarau „mort” pe autor, măcar o făceau la modul simbolic şi, de fapt, analizîndu-i opera, doar îl neglijau, abandonîndu-l pe undeva, pe „la porţile lecturii”, în vreme ce, falsificîndu-l, abia Bloom e cel care îl şterge efectiv pe autor din viaţă, în particular pe Shakespeare, căruia îi corupe identitatea reală, cît era cunoscută şi ea, cu un (al cîtelea, Doamne?) surogat fictiv. Iar ca să vă daţi seama de gravitatea efectelor intruziunii ficţiunii în realitate, amintiţi-vă cazul Angelei Benet, din filmul şi serialul de televiziune The Net (Reţeaua): printr-un fals semn iconic (i.e., o imagine) e mult mai uşor de falsificat o identitate individuală adevărată şi de manipulat astfel opinia publică, decît prin referenţi propriu-zişi (obiecte din realitate), spre a determina o acţiune „socială” specifică efectuată de alţi indivizi din cadrul realităţii, pe baza unei premise false (referent fals) pe care le-ai indus-o mental, prin inception (caz posibil extrem fiind situaţiile, deocamdată ficţionale, din filmul cu acest nume, lansat în 2010 şi premiat cu un Oscar pentru best visual effects – Doamne fereşte-ne de o aşa realitate!). În cultura scrisă, exemplul similar istoric cel mai clar e opera magna a marxismului însuşi, Capitalul, 3 „o carte falsă”, vorba lui Matei Călinescu, „demonstrabil falsă în toate aserţiunile ei cu pretenţii ştiinţifice”, ale cărei generalizări acuzatoare au mai mult în comun cu un tratat de demonologie medievală decît cu ştiinţele economice. Marx lucra nu cu argumente, ci cu metafore ale răului diabolic şi vrăjitoresc ascunse în spatele unei terminologii şi unor proceduri profesionale (care între timp au căzut şi ele în totală desuetudine: ştiinţele economice moderne n-au reţinut nimic din Marx), într-un spirit dogmatic şi profund antiştiinţific. Capitalul e suma teologică neterminată a unei religii seculare, inspiratoare de absurde şi finalmente tragice fantasii escatologice – să nu uităm că în numele lor s-au produs crime fără număr şi fără nume.4 (Va urma…)

Vide Hazard Adams (editor coordonator), Critical Theory Since Plato, Revised Edition, Harcourt Brace Jovanovich, College Publications, Forth Worth, 1992, p. 968-974.

2 Cf., Ellen Spirer , “Candidates for Survival”, interviu cu Harold Bloom, în Boston Review, February 1989 (s.m., V.Ş.).

3 Cf., pentru curioşi, Karl Marx, Capitalul, vol. I, Editura Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1947; vol. II, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951.

4 Cf., Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Polirom, Iaşi, 1998, p. 133. Fermecător, pentru rememorarea unei epoci româneşti vintage, dar şi instructiv, e întregul capitol şase al cărţii, intitulat „Interludiu: lecturi”, p. 123-138.

1

Viorel Ştefănescu

Antares

proza

4

Cristian ROBU-CORCAN NU TE TEME (fragment de roman în lucru) Visul.

O nuntă pe malul unei ape.

Visul în alt vis.

Nunta de pe malul apei o visează un băiat de doisprezece ani, întins la rădăcina unui copac, alături de un câine mort, cu colţii rânjiţi. Figura băiatului nu se vede. Dar prin faţa lui, pe undeva pe nări, odată cu respiraţia ritmică, intră Alexandru Saharov. Aerul inspirat de băiatul a cărui faţă nu se vede îl conduce în jos, pe ceea ce ar trebui să fie laringele, cu toate că nu se observă chiar aşa. Totul pare ca un negativ şters, dar nu este alb-negru, ci violent colorat într-o armonie de negăsit în realitate. Apoi interiorul băiatului se deschide ca un văzduh, ca un cer pe care-l vezi în toate părţile, ca şi cum nu ar exista stânga şi dreapta, sus şi jos, înainte şi înapoi. Ca şi cum nu ai avea ochi şi ceafă, ci ochi peste tot, sau un fel de ochi, căci nu se simt ca atare. Deodată, în timp ce Alexandru Saharov se chinuie să-şi amintească faţa băiatului care visează, apare o inimă enormă, mai mare decât cerul care o cuprinde şi cuprinsă, totuşi, în cerul infinit prin care privirea prinde a călători fără oprire, tot mai departe, percepând totul cu o claritate înspăimântătoare. De jur împrejurul inimii se adună un alt fel de văzduh, întunecat, format parcă din nori rarefiaţi, dar denşi în acelaşi timp, cu pete puternic pigmentate, ca fumul gros, industrial, pe cerul senin.

Alexandru Saharov trece mai întâi prin norii aceia negri ce împresoară inima din interiorul băiatului care visează şi simte frică, o teamă în care, zăbovind prea mult, ar putea să moară, apoi... (şi toate astea le face cu mintea, da, nu cu ochii, trebuie spusă asta, ochii privesc în altă parte)... apoi intră încet în inimă, unde se deschide un alt cer, incomparabil cu primul, de un infinit – dacă se poate spune aşa – mai mare decât primul infinit, un infinit perfect în care miliarde de universuri, sau poate o infinitate de universuri, într-o împletitură de nedesfăcut, fac textura unui întuneric altfel decât se înţelege în mod normal prin întuneric, un întuneric în care nu este beznă şi care nu are frica în el, dar prin care nu se vede absolut nimic, pentru că ochii nu cunosc un astfel de întuneric, şi care transmite minţii că este interminabil, iar la capătul acestui interminabil – dacă se poate spune „capăt” – este Mila, Dragostea şi Dreptatea...

- De dreptate trebuie să ne fie frică, Alina, de dreptate...

Alina sorbi din paharul de Martini, fărâmiţă în dinţi un cub de gheaţă, privi atentă cum profesorul Saharov frământa în mâini un cârnat vânătoresc, ca pe o bucată plastilină...

Mai era şi chelnerul care ştergea pahare, privindu-i...

- Eu sunt atentă, domnule profesor...

Alexandru Saharov nu auzea... ... aici are loc nunta.

Apa este chiar întunericul de nepătruns. O masă lungă, care se prelungeşte dincolo de cât privirea poate cuprinde, pare a fi „malul”, de fapt o zonă de demarcaţie, subtilă, în care nimic din ceea ce ţine de infinitele universuri materiale nu mai poate avea pregnanţă, dar nici ceva de dincolo de întuneric nu răzbate. Apa e ca un zid de plumb, cu toate că se simte însufleţită de un fel de mişcare interioară. De o parte şi de alta a mesei stau şi aşteaptă oameni de toate soiurile şi din toate timpurile, şi nu-i nici un loc liber la masă. Stau cu capetele plecate în jos, iar senzaţia este că în acele priviri fixe e mai multă vinovăţie decât supunere. Toţi oamenii îşi ţin mâinile pe masă, cu palmele orientate în sus. Apaîntuneric pare ca un capăt al infinitelor universuri existente şi, în acelaşi timp, dă impresia unei mărimi pe

Antares

care mintea omenească nu o poate concepe. Din când în când se aude: „Adevărata viaţă nu ne este dată”. Vocea se aude cu claritate şi este evident că vine de undeva de la masă. Sentimentul că nimeni nu poate vorbi în acel loc este atât de puternic încât te cutremuri să auzi, totuşi, un glas care spune: „Adevărata viaţă nu ne este dată”...

- Iar eu, Alina, îl caut pe Pavel, fratele meu, îl caut disperat şi el nu se vede. În locul acela din care teama este scoasă afară, mie îmi este frică. De fiecare dată, sunt convins că numai Pavel mă poate salva, adică mă poate ţine acolo, pentru că, de undeva de afară, din norii negri strânşi în jurul inimii băiatului, se aud lătrături, şi urlete, ţipetele unor frustrări mari, dorinţa unei răzbunări care vizează chiar fiinţa. E ca şi cum ai începe să mori încontinuu, fără deznodământ, o moarte care nu se mai termină şi nici nu se va termina vreodată...

Chelnerul scăpă un pahar pe jos, paharul se sparse, zgomotul se auzi puternic.

- E foarte bun acest Martini, spuse încet Alina, gândindu-se apoi că nici nu putea spune altceva decât o tâmpenie... să-mi aduci diploma, haimana, auzi ca prin vis... ... toţi ochii din privirile plecate sunt pe zidul de plumb, într-o aşteptare atât de grea încât ar putea strivi totul. Şi Pavel nu-i nicăieri. Când şi când, Alexandru Saharov aude frânturi din rugăciunile lui Pavel, care vin parcă din afară: „Dumnezeule, ascultă rugăciunea mea, pleacă urechea Ta la graiurile gurii mele”, „Ostenit-am întru suspinul meu”, „Dumnezeu este ajutorul meu şi voi nădăjdui întru Dânsul”. Zidul de plumb rămâne neclintit în hotărârea lui, dar, deodată, ceva prinde sens, acea aşteptare grea nu poate fi decât un tăcut şi îndelung plâns... „Sub semnul unui minus ne începem căinţa”, se aude... Plânsul se accentuează, pare a creşte în intensitate cam în felul în care perpetua moarte de afară nu are sfârşit. Şi Alexandru Saharov întreabă întruna: „Unde e Pavel?”, şi nimeni nu răspunde, doar plânsul se înalţă, da, ăsta e cuvântul, se înalţă, el se naşte din el însuşi, în fiecare moment, propagându-se în valuri, şi valurile bat cu putere în neclintitul zid de plumb, apoi o voce, la care auzul se înfioară, articulează puternic: „Plânsul a trecut hotarul”. Un fir subţire, foarte subţire, străbate zidul de plumb, un fir de lumină, o lumină necunoscută... „Unde e Pavel?”, întreabă Alexandru Saharov... şi luminează masa nesfârşită, dar chipurile oamenilor nu se văd încă. Iar apa-întuneric nu vrea să se dea la o parte... „Unde e Pavel?”, întreabă Alexandru Saharov... lumina străpunge zidul de plumb din ce în ce mai puternic, plânsul se ridică tot mai sus, minuscula gaură, cât vârful unui ac, se lăţeşte, lătrăturile de afară se înteţesc, masa se luminează tot mai mult... „Unde e Pavel?”, întreabă Alexandru, şi e ca un plâns şi întrebarea asta... frunţile oamenilor de la masă se dezvelesc, e ca o dezvelire totul, ca o descoperire, ca o desfăşare, apoi se văd bărbiile, pomeţii, care prind a străluci, şi oasele, galben-portocalii, care adună lumină în ele, ceva incandescent, de metal topit în furnal... „Unde e Pavel?”, întreabă Alexandru Saharov. Numai ochii nu se văd încă, dar lumina creşte în intensitate, nu mai poate fi oprită, şi Alexandru Saharov ştie, deodată, că atunci când va vedea strălucind ochii celor de la masă îl va vedea şi pe Pavel şi se va ascunde sub umbra lui.

Chelnerul aduna de pe jos cioburile împrăştiate şi Alina simţi nevoia de a fi cinică sau, poate, doar ironică, e modul meu de a mă apăra, îi explicase odată maicăsii.

- Dar unde este nunta, domnule profesor? întrebă, după care regretă instantaneu.

- Lumina peste feţele oamenilor de la masă este nunta, spuse Alexandru Saharov, fără a da nici cea mai mică atenţie ironiei. Eu nu apuc să-i prind niciodată sfârşitul, pentru că nu apuc să văd niciodată ochii oamenilor de la masă. Mă rog... mă întorc, ies din inima băiatului, străbat norii negri care vor să mă sfâşie, ies prin nările copilului de doisprezece ani, văd cadavrul câinelui cu colţii rânjiţi... Nu pot în ruptul capului, după ce mă trezesc, să-mi amintesc chipul băiatului, dar ştiu că el se ridică, la un moment dat, de la rădăcina copacului, iar eu îi spun că stă lângă un câine mort. El chiar îmi vorbeşte, zâmbeşte şi îmi şopteşte uşor că, într-adevăr, câinele e mort, dar are colţi frumoşi, albi, lucioşi.

- Dar Pavel? Unde e Pavel, fratele dumneavoastră, întrebaţi mai tot timpul...

- A, Pavel, da, uitasem... Nu pot identifica exact momentul, dar cineva îmi spune, câteodată chiar în timp ce mă trezesc, în starea aceea dintre somn şi veghe, când rămâi captiv cu o parte din tine visului şi cu o altă parte începi să distingi realitatea cu simţurile în alertă... Îmi spune: Pavel stă în faţa Creatorului, până la capăt, dezgolit în însăşi natura lui, şi nu e nimic în el ascuns de la ochii Lui. Damian conducea cam smucit, părea nervos, aşteptase vreo două ore în maşină... domniţa merge acasă ?... se vedea că se abţine să nu înjure. Lua virajele strâns, şi Alina observă că, din când în când, cu o singură căutătură directă şi sigură, o privea fix prin oglinda retrovizoare, apoi, deodată, se lăsa cu tot corpul într-o parte sau alta, după sensul în care manevra volanul, ca şi cum ar fi depus un efort supraomenesc, în timp ce profesorul Saharov zâmbea ironic... Damian munceşte acum, Alina. În dreptul falezei, maşina se opri brusc la un Stop, o secundă, dar o secundă atât de lungă încât, printre mormăielile lui Damian... e periculos, foarte periculos, se înmulţesc maşinile..., Alina apucă să-l vadă pe bărbatul care se masturba în tufa de grozamă. Era descheiat la cămaşă, destins, cu un zâmbet larg ce-i alimenta o voioşie ce părea dementă în aglomeraţia încrâncenată din jurul Stop-ului. Un grup de elevi, dirijat de o profesoară energică, care coordona mişcarea detaşamentului cu gesturi ample, încerca să străpungă nucleul de oameni formaţi în jurul trecerii de pietoni... la stânga, Damian, la stânga, se auzi vocea profesorului.

Alina întrebă unde mergeau, ce urma să facă...

Pe bulevardul Carol, Damian opri în dreptul unei vile.

- Vin imediat, Alina, doar un minut, spuse profesorul Saharov.

Alexandru Saharov coborî greu, respirând sacadat.

Alina mai auzi: mi-au tăiat copacul, nenorociţii...

- Dom’ profesor e supărat, domnişoară, îi explică Damian. Era aici un copac care-i plăcea lu’ dom’ profesor. Făcea ca un fel de puf şi cred că de aia l-au tăiat, dar era frumos, domnişoară...

Alina îl observă cum o priveşte atent prin oglinda retrovizoare... ce ochi de animal are, parcă îi e frică de ceva, gândi ea, observând, în acelaşi timp, cu coada ochiului cum profesorul Saharov venea încruntat, lăsându-se şovăitor pe treptele vilei, cu o servietă în mână. I se păru o clipă bătrân, prea bătrân, cum era de fapt, dar când îi întâlni privirea simţi vitalitatea aceea deosebită pe care nu o putea defini, un fel de forţă blândă care te intimida şi te făcea, în acelaşi timp, să te simţi în siguranţă.

- Dar cu ce treburi, domnişoară studentă? întrebă Damian. Să mă iertaţi dacă... spuneam şi eu...

- Eu nu am venit decât să chiuretez, răspunse zâmbind Alina. Să mulţumesc... (continuare în pagina 10)

poeti români contemporani

Adrian Alui Gheorghe Clipa Cu doamna Adelina am vorbit deseori despre moarte: cum au murit unii, alţii, eu i-am dat suficiente motive să creadă că e singura fiinţă care se interesează de moarte, că toţi ceilalţi nici măcar n-o bagă în seamă, cînd vine doar, îşi împachetează sufletul, îşi mai iau vreo amintire, vreun lucruşor care poate fi dosit în cutele cuvîntului de pe urmă, apoi pleacă aşa cum ar prinde un tren în gară, în ultima clipă, gara rămîne învăluită în propria ei singurătate ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat în lume în ultima sută de ani,

îi spuneam: viaţa e frumoasă, eternitatea e frumoasă, doar poarta care le desparte e potopită de viermi care latră păream deţinătorul unor formule infailibile de asta, doamna Adelina - o nonagenară dintr-o ramură nemţească rătăcită în spaţiul valah - , mă întreba uneori cu speranţă dacă ştiu cumva dacă se poate muri după o reţetă, dacă am cetit undeva, dacă am auzit asta undeva, dacă am văzut undeva, dacă mi-a spus cineva ceva care ar putea să dea o soluţie, dacă am intuit cîndva că ar putea să existe vreun secret al muririi...!

De la o vreme îi vorbeam numai despre oameni care plecau fericiţi.

Păşeau cu dreptul într-o lume mai bună care e la o lungime de pană de pasăre kiwi de lumea noastră, se dădeau de trei ori peste cap şi se făceau din nou oameni,

ceasul morţii nu are ace indicatoare

se sufocau de iubire unul pe altul ca şi cum dincolo poţi să fii dintr-o dată toţi oamenii care n-ai putut să fii în lumea asta.

oricum toţi vin şi fac reverenţe în ritmul tic-tac-ului pătrunşi de importanţa rolului pe care îl joacă în viaţă aşa cum o păpuşă i-ar povesti altei păpuşi visul ei de cîrpă

Apoi m-a sunat în miez de noapte:

cei care au altă părere ducă-se la naiba

Dragă, a venit clipa...!

Acum, acum ce trebuie să fac?

nu lăsa poarta deschisă! nu lăsa poarta deschisă! este strigătul este plînsetul este rugămintea cu care mi-au nevrozat copilăria (sau ce o fi fost); pe unde am trecut toată viaţa am lăsat toate porţile deschise. ce să justific?

i-am povestit cum a murit vecinul meu, un general, (care dispreţuia moartea, care o provocase la duel, cu armele ei chiar) ascunzîndu-se sub pat, de acolo l-au scos, cu greu, moartea îi făcea respiraţie gură la gură, inimă la inimă, apoi vorbeam de părinţi. de ai noştri, de sfinţii părinţi, cu cît amesteci argumentele, cu atît nu vezi drumul drept care duce la capăt, pare să se mai înfunde sub un orizont ca un izvor care izbucneşte de nicăieri, care se rostogoleşte spre nicăieri,

5

nu lăsa poarta deschisă aud şi acum, continuu; cînd am ieşit am trîntit-o de i-au sărit balamalele Nu mai idealizez copilăria care n-a fost decît o stare de nervozitate cei care au altă părere ducă-se la naiba

Cei care au altă părere ducă-se la naiba Nu mai idealizez copilăria care n-a fost decît o stare de nervozitate cei care au altă părere ducă-se la naiba am dat toate imaginile fără sonor şi urmăresc filmul unei vieţi sărind din şapte în şapte ani plictisit de cîte greşeli poţi să faci cu bună credinţă cei care au altă părere ducă-se la naiba sap cu o daltă în duşumea să eliberez greierul care ticăie precum ceasul morţii pun ceasul morţii să sune la oră fixă e şmecheria care îi sperie cel mai mult pe cei din jur deşi e o minciuniţă pe care nu am denunţat-o vreodată:

pe sprînceana care s-a înţepenit între orizonturi apogiatura unei nopţi anunţă declinul nu sînt mai mult decît figurantul (piticul) care suflă în cornul lunii pînă îi sîngerează ochii iar sub curcubeul intrat prin poarta lăsată cu premeditare cu înverşunare cu inconştienţă deschisă se adună cîştigul, totul: noaptea şi noptul, zloata şi zlotul, ploaia şi ploiul, roua şi roiul, noada şi nodul, floarea şi florul, marea şi mărul, aura şi aurul, plaura şi plaurul, luna şi lunul, buna şi nebunul, dora şi dorul, nora şi norul, ceara şi cerul, fiara şi fierul, gînda şi gîndul, rînda şi rîndul...

Antares

note de lector

6

Schimbări de viteză

Romanul „Cronicile genocidului” duce mai departe fresca populară la care lucrează, de peste două decenii, cu neobosită vână textuală, Radu Aldulescu. Contextul socio-politic este de această dată centrat în jurul epocii Iliescu-ConstantinescuBăsescu, condensat, ca dezastru existenţial, în atmosfera de bolgie post-industrială a unui oraş de provincie înecat în sărăcie: Frăsineniul. În rolul rătăcitorului carbonizat de vicii? Robert Stan, zis Robert Diavolul, o cunoştinţă mai veche a cititorilor lui Aldulescu – mai precis, din romanul „Îngerul încălecat” -, care îşi continuă saga ratării, punctând obiectiv după obiectiv în materia mizeriei morale, acompaniat mai nou de o soţie isterică şi considerabil mai tânără, cu veleităţi pseudosuicidare şi cu mintea împuiată de schizofrenii telenovelistice, şi de un fiu preşcolar spălat pe creier din fragedă copilărie, captiv în lumea desenelor animate. Diferenţele dintre Robert Diavolul din urmă cu treizeci de ani şi cel de acum?

Fizice: din taurul comunal de altădată nu a mai rămas decât o umbră cocârjată, chiar dacă priapismul pare a fi încă principala „metodă” de interacţiune socială.

Sufleteşti: căutarea oarbă a căinţei.

La o primă vedere, romanul pare a conţine aceleaşi caracteristici esenţiale ce descriu, în ample contracţii narative post-proletcultiste, proiectul romanesc al lui Aldulescu: lumea marginalilor, a avortonilor sociali; realismul asfixiant; naraţiunea de tip claustrofobie cronică; încărcătura senzorială sudamericanizată, calibrată pe şcoala detaliului marca Alejo Carpentier; pasta textuală sfârîindă, ca o baie de acizi; mecanica personagială cu bioritm balzacian; triunghiul Dostoievski-Céline-Roth; năucitoarea agilitate reportericească; apetitul apocaliptic al proiecţiei ontice (poate mai mult decât precedentele romane, „Cronicile genocidului” ni-l dezvăluie auctorial pe Radu Aldulescu ca având o tot mai clară atitudine istoristă faţă de om, istorie şi lume – e mult de discutat, politologic şi nu numai, despre această chestiune…); tuşa gotică a scenelor de copulaţie; retorismul subsidiar de predică ortodoxă;

Antares

impresionantele răsturnări şi încleştări de planuri stilistice.

La o a doua vedere, ceva s-a schimbat.

Retina simte o prezenţă nouă. „Cronicile genocidului” lasă senzaţia unui puls pe care proza lui Aldulescu nu părea a-l fi emanat până la acest roman. Cel puţin eu percep asta. La ce mă refer? La două expresii majore ale acestui puls. În primul rând, la nivelul materiei narative se deschid nişte unghiuri cinemascopice oarecum atipice, neexploatate până acum de Aldulescu într-un mod atât de clar definit tehnic. Sunt scene întregi din roman de un dinamism cinematografic fascinant, dezvoltând o încărcătură atmosferică dark, de iad luminiscent (în special în construcţia decorului meteorologic şi în panoramarea senzorială a spaţiului fizic), de topire spiralată a personajelor în propria lor ceaţă lăuntrică, ce coboară, pe linie prozastică, parcă din „Umbra” lui Ismail Kadare. La fel, nu puţine sunt momentele în care efectiv te simţi proiectat într-un film de Bela Tarr – cu al cărui scenarist, extraordinarul prozator maghiar László Krasznahorkai (mă gândesc, în mod aparte, la acel Krasznahorkai din „Satantango”, tradus recent şi la noi), Radu Aldulescu împarte nişte extrem de interesante filiaţii tematice şi textuale. A doua expresie ar putea fi depistată în motricitatea naratorului. Omniscienţa de secol XIX târziu a naratorului aldulescian nu mai rămâne până la capăt o omniscienţă de secol XIX târziu, ci, poate pentru prima dată în literatura lui Aldulescu, uzitează şi de nişte „schimbări de viteză” joyceiene: în sensul că personajele şi tot ceea ce ţine de natura lor intimă nu mai sunt puse în mişcare, preponderent, printr-o ecranare psihopatologică, ci şi printr-un fel de dedublare sibilinică. Iar dacă acestui gen de narator îi mai adăugăm şi un ritm incantatoriu, de rugăciune bâlbâită, obţinem, tehnic vorbind, o infralume excelent strunită, care călătoreşte din trup în trup, ca un suflet, producând în fiecare personaj în care poposeşte „zguduirea” necesară pentru ca gândurile să înceapă să irumpă în valuri solide de magmă textuală.

Restrângând la maxim analiza, Radu Aldulescu rămâne ceea ce este: pur şi simplu un romancier bun, foarte, foarte bun, reprezentând o specie de scriitor pe cale de dispariţie pe aceste meleaguri (şi pe altele, antrenate cu supramăsură în producţia marii literaturi), iar „Cronicile genocidului” ni-l arată pe acest scriitor în acelaşi punct de observaţie neclintit, fierbinte şi ameţitor al lumii, pe care, cândva, Flaubert l-a caracterizat astfel: „Stau cu privirea plecată peste spumele putregaiurilor din suflete.”

Liviu G. Stan

Despre „Lumea e o pisică jigărită” de Andrei Velea Mărturisesc că scriu acestea sub influenţa unei nopţi de iarnă în care ascult „One Republic”, muşc dintr-o portocală şi, desigur, mă gândesc la binele omenirii. Cum fac de altfel şi binevoitorii noştri „politicieni”. Drept pentru care jubilez printre strofele piesei „All the right moves” pentru Andrei, care, trebuie să recunosc, îmi este prieten drag de la prima lui carte. Despre ea vă povestii cu asemănătoare patimă. „Lumea e o pisică jigărită” face parte din categoria cărţilor dezinhibate, ale unei voci care se anunţă din ce în ce mai puternică şi cu aplombul bine canalizat. Este o muşcătură puternică din cotidian, întoarsă frumos din condei spre un lirism autentic, plăcut, moderat. Fiecare poem din cele trei grupări ale volumului, apărut la Ed.Brumar, Timişoara, 2012 („de dragoste, din fukushima”, „salonul 44” şi „poeme întro ghindă”) are o savoare pe care nu mă sfiesc să o recunosc ca expresie a unei voci mature şi care îmi confirmă o evoluţie semnificativă.

Pentru că nu vreau să o dau în patetismele şi clişeele care de obicei se aglomerează la un astfel de discurs, trec în jurnal strict ceea ce mă dă pe spate, cum ar zice unii venerabili de prin literatură sau de pe întinsele maidane. Până acum: e clar că „poeme într-o ghindă” e gruparea favorită mie. Dar despre ea puţin mai încolo. Dacă ne păstrăm tonusul, bineînţeles.

Nu aş putea spune că Andrei Velea are teme preferate, el nu este un mistificator ci un iconoclast modern într-o mare parte, în sensul pozitiv al termenului. Vorbeşte degajat atât despre poeţi, vecine, bunici, combinat, ori personaje atipice după cum o face despre Hristos sau urmaşii lui Onan ori despre sine. Este un discurs care îl prinde bine, îl fereşte de a fi un teribilist şi îl apropie de un personaj drag mie, Sammler al lui Bellow. Plecând de aici, poemul meu preferat din prima grupare este „lucrurile pe care le-a înţeles tata” (p.31). Există în el un amestec de umor, cleuasm, duioşie irecuperabilă ce emoţionează şi amuză concomitent.

Se cam face târziu în noapte şi recunosc că mă bate gândul să scurtez dizertaţia. Dar speculez impresia la cald şi consecinţele de rigoare. Fără cafea, red bull sau alte chestii binevoitoare. Ceea ce se va şi vedea. Justific apropierea mea de ultimul grupaj al volumului prin faptul că aici se manifestă introspectiv Andrei, cu seriozitatea unuia care are „o fantezie mototolită despre lume”. Mă întorc din lectura plăcută a plachetei şi vă ofer poemul meu favorit. Nu înainte de a reciti dedicaţia, care îmi spune cumva că speranţa nu a murit în pofida titlului categoric („Lumea e o pisică jigărită”). „tata a înţeles că la orice lansare cu ştaif/ se-ntâmplă un pişcot şi o băuturică/ aşa că pleacă mereu ultimul din sală/ cu două sticle de vin la subraţ// faptul că fiu’su a scos două cărţi/ îl face un fel de connaisseur:/ discută cu scriitorii/ la fel de natural/ cum ar pălăvrăgi cu furnaliştii/ că doar, nu-i aşa?,/ oameni suntem cu toţii,/ iar poezia faţă de cuvinte/ e ca tabla faţă de cocs,/ iar inspiraţia e precum miile de grade/ care transformă fierul/ (…)” şi poemul continuă, de aceea merită să aveţi cartea, dragilor. Vă garantează frumos şi Florin Iaru plus Mihail Gălăţanu pe coperta a IV-a.

Paul Blaj

reper brãilean D

umnezeu mi-a rezervat cinstea de a mă naşte în Brăila, oraşul parfumului de tei, al castanilor înfloriţi, în portul cu puternic iz european, binecuvântat pe meleagurile de pretutindeni, locul unde, cândva se ticluia preţul cerealelor.

Am crescut împreună cu marile afaceri, în oraşul armatorilor, al angrosiştilor şi al afaceriştilor de toate speţele, a tuturor celor care au dat culoare şi renume marelui oraş, contribuind cu fiecare zi la nobleţea blazonului brăilean. Micii negustori, bancherii şi patronii diverselor stabilimente, constituiau o încrengătură a oamenilor de afaceri de mare importanţă, care la rândul lor au contribuit la dezvoltarea urbei. În anii copilării mele, Brăila era un oraş împestriţat cu mai toate naţiile Europei, având pondere grecii, turcii, armenii, evreii, lipovenii, macedonenii, absolut toţi având un statut bine definit, în egală măsură cetăţeni ai oraşului – port de la Dunăre. Totul era bine rânduit, după reguli serioase, statornicite odată cu vremea.

Portul era inima Brăilei, cu activităţi la vârf mai ales toamna, atunci când exportul atingea apogeul şi când vapoarele erau atât de numeroase încât privindu-le aveai impresia că numeroasele lor catarge semănau cu o pădure uscată. Oraşul trăia prin izvorul de venituri ce pulsau cu afaceri de toate mărimile, curate sau mai puţin ortodoxe, dar toate aducătoare de mari câştiguri. Ca oriunde, mirosul banilor a atras şi în portul Brăila lumea interlopă ce constituia un segment aparte al vieţii, cuibărită în afaceri „la negru” sau prin puzderia de cârciumi, spelunci, cabarete, taverne şi tot felul de stabilimente organizate în casele care se înşirau de-a lungul cheului Dunării, pe vadul Împăratul Traian sau pe vadul Danubiului, în străduţele înguste, cu case învechite, ce şerpuiau deasupra falezei din vecinătatea Dunării.

Peste tot era ca un magnet acel farmec degajat de viaţa trepidantă ce lucra după legile scrise sau nescrise ale acestor locuri fabuloase. În port, totul arăta atât de încrâncenat, atât de complex şi de intens, încât de multe ori exista impresia că la un moment dat Dunărea va fi sufocată de multitudinea vaselor, a şlepurilor, a remorcherelor, a elevatoarelor de cereale şi nu în ultimul rând, a marilor cargouri venite la Brăila din toate colţurile lumii. Era doar o impresie falsă, deoarece, în cele mai aglomerate perioade, se menţinea liber, în mod obligatoriu, şenalul navigabil, cel puţin cât să circule două baze unul lângă altul. Din lipsa spaţiului în raza portului, sute de şlepuri încărcate, venite din Serbia, din Ungaria, din Austria, erau înghesuite sub ancoră până dincolo de gura Ghecetului şi chiar pe Dunărea Veche până aproape de Măcin, formând un oraş plutitor în care cârmacii şlepurilor şi familiile lor duceau o viaţă aparte, viaţa oamenilor dintre ape, aspră dar liniştită sub ocrotirea naturii.

Afară, pe platoul portului, de-a lungul Şenalului Dunării, erau stivuite cu grijă şi într-o orânduială bine stabilită, toate mărfurile insensibile la intemperii. Stive de cherestea, buşteni de toate esenţele, butoaie şi lăzi cu etichete multicolore, tablă şi câte şi mai câte, îşi aşteptau rândul la încărcare sau erau descărcate din mătăhăloasele cargouri, activitatea dând portului un aspect plin de culoare.

Căruţe, roabe, hamali, completau viesparul care se potolea doar seara târziu şi totul într-o continuare zilnică, fără anotimp, fără sfârşit. Acest ceasornic al vieţii economice din marele port, se oprea doar cu totul întâmplător şi periodic, numai când gerul Bobotezei făcea ca Dunărea să încremenească sub gheaţă. Atunci apăreau ca nişte năluci de la locurile de „iernat”, marile remorchere, spărgătoarele de gheaţă, coloşii de oţel capabili să sfârtece încleştarea impusă de natură. Se creau breşe, canale, prin care se circula după nevoile activităţilor comerciale urgente, cu rapiditate, până când gerul nu încremenea din nou faţa Dunării şi când „dansul” spărgătoarelor se relua neîncetat sub acelaşi ritual.

Au existat armatori puternici: Andrei Draculis, M. Margulis, N. Vrados, Gheorghios Fidelis, Grigore A. Stathos, Constantin Hiot, Levendi şi mulţi alţii, în jurul cărora gravitau o sumedenie de mici patroni de vase fluviale, de şlepuri, de remorchere, de elevatoare, de tot felul de scule plutitoare necesare bunului mers al activităţilor trepidante ale bătrânului port. Dar armatorii nu şi-ar fi putut desfăşura activitatea fără contribuţia definitorie a angrosiştilor şi a cerealiştilor, cei care asigurau mărfurile şi cerealele ce tranzitau Dunărea la Brăila şi plecau pe drumurile de ape.

Vlahu, Vlăsceanu, Violatus, Carol Ioseph, Richard Stei, V. Müler, W Höhn, doar cei mai importanţi, învârteau afacerile cu cereale, alături de alţii de mai mică anvergură. În ansamblul şi în complexitatea activităţilor oraşului, portul era o adevărată uzină, coloana vertebrală a tuturor afacerilor, sursa principală a importantelor câştiguri ce făceau ca existenţa Brăilei, precum şi dezvoltarea ei să se simtă în mod constant. Pe şenalul Dunării, de la vadul Budurului şi până la Docuri, danele erau înţesate cu tot felul de vase, cele maritime având locul lor, bine stabilit, în zona dintre Pescărie şi Agenţia navală. Aici, se desfăşura de fapt şi principala activitate portuară, platoul dintre clădirile

7

ORAŞUL PARFUMULUI DE TEI mărginaşe şi fluviu fiind încărcat cu mărfuri, printre care mişunau sutele de căruţe şi sute de hamali ce manipulau totul după interesele negustorilor.

Ca să ajungi în oraş, trebuia să urci unul din vadurile de legătură, străzi înclinate, croite în faleza Dunării, mai toate pavate cu piatră cubică adusă din munţii Măcinului. Pe lângă Docuri, era vadul Rizeriei, ce se termina în capătul bulevardului Cuza. Era, de fapt, o cale de legătură şi între Rizeria ce prelucra orezul adus cu vasele şi portul, dar şi strada mărginaşă puşcăriei. În stânga şi în dreapta porneau marile magazii, construcţii masive ce se terminau în apropierea vadului Împăratului Traian, al doilea mare vad ce urca până în centrul oraşului, în piaţa Sfinţii Arhangheli.

Vadul Împăratul Traian era de fapt cea mai mare şi mai modernă legătură cu portul, pe ea existând mai multe agenţii navale străine, două legaţii ale unor ţări vecine şi multe alte firme intermediare, antreprize ce asigurau hamalii din port sau sutele de căruţe. Vadul mustea de viaţă trepidantă, un du-te, vino, de oameni, agenţi, curieri şi funcţionari cu lanţ şi ceas la buzunarul vestei. Clădirile care adăposteau locaţiile erau construite pe măsură. Erau clădiri cu mai multe etaje, de le întorceai după soare, dar şi altele mai pricăjite şi date uitării sau caliciei celor care le administrau.

Am trecut prea repede pe vadul Împăratul Traian şi nu m-am oprit la strada Misitiilor, prima de cum urci vadul. Îngustă, cam cât se putea trece pe ea cu o trăsură, cu case multicolore, mai toate cu prăvălii la parter, străjuită cu trotuare înguste, pavate cu plăci de tuf vulcanic, părea tot timpul sufocată de activitatea care îi reclama pe deplin denumirea. Aceasta era inima tranzacţiilor, locul marilor afaceri, al tuturor aranjamentelor, din care unele dintre ele treceau de puţin lângă lege. Pe această ulicioară se treceau milioanele dintr-un buzunar în altul, se stabileau preţurile la cereale pentru întreaga Europă. Strada Misitiilor era creierul comerţului, locul unde se întâlneau afaceriştii şi unde îşi dădeau examenul începătorii. Această stradă, iubită de unii şi temută de alţii, era adevărata bursă a mărfurilor, activitate vie şi într-o continuă schimbare. Ce era bun, onorabil astăzi, nu mai putea fi luat în seamă mâine. De aceea activitatea din strada Misitiilor era permanentă, ziua şi noaptea, cu multe agenţii cu uşile deschise oricând.

Dincolo de Agenţia Navală, clădirea din mijlocul portului, ce străjuieşte cu impunătoarele ei turnuri simetrice întregul şenal al Dunării, se ridica spre strada Călăraşi, vadul Danubiului, o stradă mai puţin spectaculoasă, cu clădiri mai modeste, dintre care răsăreau cea a sediului Societăţii Române Dunărene şi locuinţa armatorului Draculis.

Modest ca întindere faţă de altele, oraşul Brăila a fost şi va rămâne un municipiu modern, bine împărţit, găsinduşi întotdeauna locul printre primele zece oraşe ale ţării. Având forma unei pânze de păianjen, cu trei artere radiale pornite din centru, de la cocheta piaţă Sfinţii Arhangheli, spre cartierele Nedelcu Chercea, Brăiliţa şi Radu Negru, erau întretăiate începând cu bulevardul Cuza şi terminând cu strada Dorobanţi, de străzi ce semănau arce de cerc la Dunăre, Brăila fiind un oraş ordonat şi foarte uşor de învăţat.

Artera comercială a Brăilei era însă pe departe strada Regală, adevărata coloană vertebrală a oraşului. Începea din faţa pieţii Sfinţii Arhangheli, străjuită pe o latură de monumentala clădire a Teatrului Municipal şi pe alta de renumitul restaurant ”Blanduzia”, continuând drept ca o sfoară până la bariera ce marca trecerea în cartierul Nedelcu Chercea. Casă lângă casă, prăvălie lângă prăvălie, strada Regală era în permanenţă vie, cu o activitate ce mustea de bunăstare.

Renumite erau atelierele şi magazinul de cizmărie ale lui Saca Constantinescu, cofetăria lui Papacanaris, salonul de coafură a lui madame Marlé, ”Librăria Universală”, hotelul ”Bristol” şi hotelul ”Metropol”, precum şi celebra librărie ”Cartea de Aur” a lui Teodor Manea, situată la colţ cu bulevardul Cuza. Toată strada Regală era înţesată cu zeci de magazine şi de prăvălii. Reţin ca nuanţă de referinţă magazinele: ”La doi englezi”, ”Durabil”, precum şi cele ale lui Valerianos, Bagdasarian, Theodor Narvalis, Lazăr Cohn, Isac Solomoni, David Abramovici sau Zisu Cahane. Nu trebuie uitat marele magazin de blănuri al lui Berger sau prăvăliile lui Basch, cu cea mai bună pastramă de gâscă. Au rămas celebre magazinele ”La Milion”, ”La sezon”, precum şi restaurantul ”La mielul blând”.

La colţul Bulevardului Cuza era hotelul ”Bulevard”, o hănie de casă cu un etaj, cu o poartă boltită şi cu o curte interioară ce amintea de cele din Orient. Restaurantul lui Gagu, retras într-un arc de cerc la bulevardul Carol, un fel de han occidentalizat, veşnic plin cu tot felul de muşterii, închizând intersecţia străzii Regale cu străzile Griviţa şi

Mihai Bravu. Aici se găsea Piaţa Mare a oraşului, cu halele ei veşnic înţesate cu tarabele pline de carne, de peşte.

Era o plăcere să te plimbi pe trotuarele străzii Regale, la umbra teilor şi a tentelor întinse vara în faţa magazinelor. Era o adevărată desfătare să priveşti vitrinele, care mai de care mai arătoase şi mai îmbietoare la cumpărături.

Strada Galaţi era artera care lega centrul oraşului de renumitul cartier Brăiliţa, faimos datorită atelierelor ”Franco-Române”, dar şi a periculoaselor găşti, la care cuţitul era argumentul deselor lor conflicte.

Strada Galaţi, ca vad comercial, completa cu succes activităţile oraşului. Îmi amintesc de marea prăvălie de fierărie a lui Topolescu, aflată aproape de Piaţa Săracă sau de hanul lui Vâlcea, ce străjuia la colţ cu strada Plevnei.

Biserica Armeană şi Biserica Catolică sunt de asemenea două edificii reprezentative pentru strada Galaţi. Un local important era şi cinematograful ”Passalacqua”, aflat pe strada Galaţi, colţ cu strada Goleşti. Aici veneau multe trupe de teatru şi dădeau spectacole, sala clădirii având, pe lângă parter, loggie şi două balcoane. Era o bijuterie arhitecturală, totul în interior strălucind în lumina candelabrelor, ieşind în evidenţă basoreliefurile ce împodobeau pereţii şi parapeţii loggiei şi ai balcoanelor.

Am amintit de Piaţa Săracă. Da! Delimitată de străzile Roşiori şi Dorobanţi, era mascată de locuinţele şi prăvăliile din strada Galaţi, doar cu câteva tarabe. I se zicea ”săracă” pentru că niciodată nu a avut pe tarabe un belşug de produse.

A treia mare arteră a Brăilei era strada Călăraşi. Pleca tot din faţa pieţei Sfinţii Arhangheli. Hotelul ”Splendid” o delimita spre centrul oraşului, iar depoul de tramvaie marca limita spre cartierul Clony. Nu departe de strada Rubinelor se afla Biserica greacă, de o reală valoare, iar peste drum de ea, clădirea Băncii Naţionale, cochetă, cu ornamente rafinate, de bun gust. Între străzile Roşie şi Radu S. Campiniu, era clădirea cu două etaje a lui Daniel, cel cu carierele de piatră de la Turcoaia, iar strada Pensionatului şi strada vapoarelor încadrau clădirea Poştei. Palatul fostului tribunal, masiv şi elegant, străjuia colţul cu strada Orientului. La bulevardul Carol era Liceul de Fete şi Biserica Sfântul Spiridon, iar aproape de acestea, impunătoarea clădire a palatului Agriculturii. Între strada Griviţa şi strada Mihai Bravu, apărat de un gard din fier forjat, era Spitalul Municipal, iar la strada Traiană, Şcoala de Băieţi numărul opt.

Brăila are străzi cu denumiri simbolice, precum strada Unirii, bulevardul Alexandru Ioan Cuza, bulevardul Carol, strada Plevnei, strada Ştefan cel Mare, strada Mihai Bravu, strada Roşiori, strada Dorobanţi şi multe altele. Şi strada Sfântul Constantin putea fi considerată o arteră a Brăilei, deşi pornea doar din strada Călăraşi şi se sfârşea în poarta cimitirului cu acelaşi nume, după ce ocolea pe două părţi micul părculeţ al Bisericii Sfântul Constantin. Plină cu magazine, cârciumi şi hanuri, mai puţin spectaculoasă decât marile artere, avea totuşi importanţa ei comercială. În colţul bulevardului Carol era cârciuma lui Mihalcea, cunoscută în tot oraşul drept ”Cârciuma cu şapte fete”, pentru că bietul Mihalcea avea, într-adevăr, şapte fete. La intersecţia cu strada Rahovei era Hanul lui Gheorghe Sterea, o clădire cu etaj şi curte mare, un important han, nu cu mult timp în urmă.

Sunt multe de spus şi de scris despre Brăila, oraşul parfumului de tei şi al florilor de castani şi de salcâmi. Ar însemna să scriu multe pagini, dar încerc să mă rezum în a mai aminti doar bulevardul Sfânta Maria şi străzile Cetăţii, Carantinei şi cele rămase pe faleza Dunării, ca strada Albă, strada Neagră, strada Albastră, strada Orientală, toate cu case mici, înfundate de vreme în pământul unde fuseseră ridicate, acoperite cu olane şi cu pereţii din paiantă.

Nu pot să închei fără a aminti de strada Goleşti, leagănul copilăriei mele, buricul de piatră al Brăilei, cu platanii ei seculari ce se ambiţionează să-şi ridice încă spre cer coroanele lor îmbătrânite.

Este foarte greu să scrii despre Brăila, marele oraş dunărean, peste care timpul şi timpurile şi-au pus amprenta transformărilor. Un lucru a rămas neschimbat: parfumul nemuritor al teilor.

Mircea Vasiliu

Antares

hotare lirice

8

În vizită la

Nichita Stãnescu

Pasiunea mea pentru numismatică, mă trimite din când în când la Bucureşti. Prietenul meu, Viorel Banu, un bucureştean înalt, adevărat atlet, mereu vesel, amabil, generos, o adevărată enciclopedie de numismatică şi medalistică, îmi propune să-i facem o vizită lui Nichita Stănescu, el însuşi, mare amator de monedă veche.

Cu o ladă de bere bună în spinare, urcăm la etajul doi al unui bloc de lângă piaţa Dorobanţi, unde locuia poetul. Ne aştepta. L-am găsit în pat, cu piciorul drept în ghips, îmbrăcat sumar din cauza căldurii. Pe faţă, cunoscuta expresie de om în suferinţă. O cunoaştem pe doamna Stănescu, soţia, studentă la filologie, o frumuseţe de fată originară din Botoşani. La ea în vizită, Elena Ştefoi, poetă cunoscută, fostă elevă a tatii, care i-a fost profesor şi îndrumător la Cenaclul din Fălticeni, viitoare ambasadoare a României în Canada.

Din start, poetul m-a avertizat că el este Nichita. Atât! Apartamentul, foarte modest, cu două camere aproape goale. Remarc o casă de bani din care poetul va scoate la un moment dat, ultimul premiu primit de la iugoslavi pentru poezie: un copac miniatural din aur. Ne întreabă dacă nu suntem amatori să-l cumpărăm. Marele nostru poet tradus în toată lumea, laureat al Premiului Herder, nominalizat la Premiul Nobel, o duce greu cu banii. Ne-a explicat că tirajele la volumele lui, rar depăşesc 1000 exemplare.

Aşa răsplătea statul român pe marele poet.

Bem bere şi vorbim despre numismatică.

Nichita foloseşte un limbaj colorat din care nu lipsesc expresii argotice ( mişto, built etc). Scoate de sub cearşaful cu care era acoperit, un dinar roman ( monedă romană de argint de circa 4 grame, care a circulat în antichitate), cu un defect de batere, reversul prost centrat. O ţine între degete, o mângâie ca pe o

Antares

fiinţă vie, se minunează de defectul ei, ne descrie Roma antică, cu străzile ei, cu tavernele, arenele, templele şi pieţele ei. Pare posedat. Îi descriu un stater (monedă grecească din antichitate din argint, circa 8 grame) care reprezintă pe avers, un faun ţinând în braţe, o femeie goală. Se entuziasmează. Mă roagă să i-o aduc s-o vadă, eventual să i-o cedez.

După un timp, îşi cheamă soţia din camera alăturată. Îi dictează din memorie o lungă poezie, pe care tocmai a conceput-o. Aflăm că aşa îşi “lucrează”, majoritatea poeziilor. Nu se foloseşte de creion şi de hârtie. Discutăm despre protocronism pe care Nichita îl defineşte ca protoplasma protocoaielor protopopului Protopopescu. Suficient.

Geniul la lucru!

Realizăm că doamna Stănescu îi este şi secretară pe lângă soţie, infirmieră, critic literar, tovarăşă de viaţă. Nichita află că tatăl meu i-a fost profesor Elenei Ştefoi. Se bucură şi mă invită stăruitor să-l mai vizitez.

La plecare, îl întreb pe Viorel Banu de ce poetul trăieşte în sărăcie.

- Pentru că tot ce are, împarte cu prietenii.

Mulţi din cei care-l cunosc, profită de marea lui generozitate şi-i beau chiar şi premiile. În iarna anului 1983, într-o duminică dimineaţă, primesc un telefon de la Nichita. Mă invită să-l vizitez. Ezit. Îmi spune în glumă: - Vino, neapărat! Îţi ordonă poezia românească.

- Bine, voi veni. Îţi voi aduce şi promisul stater.

N-am mai apucat să-l văd. Va muri în spitalul Fundeni peste o săptămână (13 decembrie 1983), doborât de o gravă infecţie pulmonară, acută.

Mi-a povestit cu altă ocazie, că l-a privit în ochi pe Eminescu (când era băut, dacă pomeneai de marele poet, plângea de fericire). Preciza cum Arghezi povesteşte că pe Calea Victoriei s-a întâlnit întâmplător cu Eminescu care, pentru o secundă, în trecere, i-a surprins privirea. Nichita, la rându-i s-a uitat în ochii lui Arghezi, aşa că şi el, prin intermediar, l-a privit în ochi pe marele poet.

Pot spune şi eu, că pe filiera Nichita- Arghezi, m-am uitat în ochii lui Mihai Eminescu. Aşa cum binecuvântarea şi transmiterea harului christic de către Sfântul Petru primilor ierarhi ai Romei, se transmite şi azi. Din ierarh în ierarh, cu ocazia ungerii.

Vasile V. Popa

lyra

9

OCTAVIAN MIHALCEA

LIVRESCĂ Ce loc bizar e împrejurul cărţii...

Par că sunt eu strivit de munţi în mine, Sau căutând o viaţă cu tulpine, Fără ocol, pe strâmtul drum al părţii.

Alte coperţi se văd, cu zi, cu noapte, E mult de când încearcă a surprinde Într-un cuvânt de lut, pe căi rotinde, Stihul uitat al muzelor necoapte.

Am zăbovit ca sori să mă cuprindă Şi ape reci să-mi spele umbra-n seară, Neliniştit, în umbra care zbiară Am vrut să regăsesc, de sus, norocul, Pe care l-am rugat să te aprindă Când vei afla ce vânt hrăneşte focul.

SOMNUL VRERII Să spăl gene tăcute mă îndeamnă Limfa de foc, se tulbură coloşii, Din zori de veac mă strigă aprig, roşii, Cu gerul coborât ce nu condamnă.

Iar vorba surpă geamurile firii Ca un fior venit pe după sfere, E timpul să înveţi a nu mai cere Pedeapsa pentru praful risipirii.

Din colţul meu, al sensului e totul Şi mult mai mult ca mâine, de se poate, A patina pe unde parfumate.

Totul se stinge, spui, cu ziua bună, Ca pentru ieri, nici mâine nu există În viaţa unui om ferit de lună.

Vrei să te naşti crescând în cer, solistă, Pe scene goale de-nţeles şi umbre Să stingi luceferi, gânduri să-i adumbre.

CLIPIRE

Un gând lucit va scoate somnul verii De sub dualitatea stării, votul, Ca lipsă echivocă a plăcerii.

AUR NEGRU

Doi ochi pe-o floare spulberă seninul Pe care unduirea nu-l mai doare, Acum, când legătura e prinsoare, Cu norii libertăţii bând veninul.

Îmi dai fiorul galben, întrebarea A tot ce peste timp mă va aduce În lacrima urnită să usuce Timidul vis cerşindu-şi amânarea.

Mireasa lumii zace-n foc de paie Şi tonuri negre-i bântuie solia Ca să anunţe-n treacăt ironia Vestitelor tăceri ce se îndoaie.

Te am prin aur negru, o speranţă De treceri noi, arome şi lumină, Fără paloarea vremii, când anină Cu susur tern, o tragică romanţă.

Zăpezi cu ceaţă vor mişca izvoare La preţ de grea ispită şi onoare, Umilul rid pe buze înspumate

Ca peste ani mă cere trunchiul aspru Şi ce a fost aprinde nemurirea Tăcută în durere de sfiirea

Va celebra trădările de frate, Iar altul-eu, pitit spre ceasul firii, Voi savura clipirea pământirii.

Unui fluid vărsat, intrat în carne Printre idei şi fapte ce-or să răstoarne Alături ca departe, fum albastru.

CUATERNAR Acelaşi rost doreşti să te ascundă, Cuaternar prin sânge, deodată, În vidul dintre pas şi partea dată Purtând la sân necruţătoarea undă.

Din marginile stării strigă firea Cu patimi tari şi stranii peste goluri, Spre hăituirea verii prin nămoluri Grăbite să preschimbe fericirea.

Antares

10 (continuare din pagina 4)

Sclipirea din ochii lui Damian se schimbă, faţa îi era străbătută de umbre... mă urăşte, animalul, gândi ea.

- Iar noi muncim, domniţă, replică automat Damian, muncim cât ne-o ţine picioarele, ce să facem... Cât ne ajută Dumnezeu, trăim. Când şi-o lua ochii de la noi, gata, nu ştiu ce-o să facem... muncim, domniţă, muncim...

Profesorul Saharov deschise servieta... astea sunt, Alina, aici e tot, pagină cu pagină, sunt cam amestecate, dar nu contează, nu asta este important, tu nu trebuie decât să le faci să sune bine, cum am vorbit. Alina luă servieta... La un moment dat, când erau în restaurant, profesorul Saharov îi spusese că nu-i o simplă rugăminte, este important, foarte important, şi o să-i plătească oricât cere, avea nevoie de asta, dorea ca toate paginile acelea împrăştiate să aibă un început şi un sfârşit, să capete coerenţă, să iasă ca o carte, iar ea îl întrebase de unde vine nevoia asta, ce sens poate avea literaturizarea unui jurnal, care, în fond, nu transpunea filozofic sau liric o viaţă, ci doar o consemna, şi poate nici nu era vorba de un jurnal, poate erau doar nişte însemnări reci, sau, pur şi simplu, transcrieri stângace, sau poate aveau o anume valoare de document, chestie de istorie până la urmă... de unde ştii, Alina? Păi aşa bănuia, în fine... Dar, până la urmă, de ce ea, de ce să se ocupe ea de treaba asta? Existau scriitori – nu-i aşa, domnule profesor? -, redactori... Apoi doar o privise, lung, şi totul părea că încremenise în privirea aceea, bine, spusese ea, şi chiar în momentul ăla trăsese pe gât paharul cu Martini.

- Damian, s-o conduci pe domnişoara Dabija acasă, apoi poţi merge unde vrei, astăzi nu ies.

- Am înţeles, dom’ profesor, am înţeles, aşa fac, aştept să mă sunaţi, dom’ profesor...

Când intră în scara blocului, cu servieta în mână, Alina auzi un sâsâit amuzat, apoi un fluierat. Se întoarse şi privirea i se izbi de un balcon pe care-l cunoştea destul de bine, dar care, acum, total inundat de plante agăţătoare, unele înflorite în delicate explozii de roşu şi galben, părea cu totul nou. Bărbatul care o avertiza zilnic... tot ai s-o sugi tu, frumuşico, Albă ca Zăpada... o privea amuzat, ba chiar fericit oarecum, deoarece, agăţat de braţul lui, se balansa, fredonând o melodie cu Piticot, una dintre gemene. Bărbatul râdea. Alina, ca niciodată, îl privi foarte atentă şi observă o dantură impecabilă, de un alb porţelanat care contrasta plăcut şi surprinzător cu părul negru, des, pieptănat pe spate, ce-i acoperea vârfurile urechilor. Bărbatul îşi ţuguia spre ea buzele cărnoase, apoi, demonstrativ, îşi vâra degetul mijlociu prin deschizătura gurii, simulând cu voluptate penetrarea orală, apoi ridicând, într-un gest total de a oferi, o banană decojită din care... hap... înfuleca fetiţa.

- Cine papă banana? întreba bărbatul, privind-o iscoditor pe Alina.

- Miruna papă banana, răspundea fetiţa, repezinduse şi retezând încă un fragment din fruct.

- Miruna papă banana, se alinta bărbatul, jucând rolul absolut al tatălui topit după fiică. Dar Alba ca Zăpada nu papă banana? Nu papă şi ea puţin?

- Şi Alba ca Zăpada papă, exclama fetiţa, şi hap.

Pe hol era întuneric, dar Alina urcă ghidându-se după balustrada de care lovea în răstimpuri servieta doldora de foile ce trebuiau puse în ordine, ca o carte.

Mă numesc Alina Dabija.

Pe tatăl meu îl cheamă Dabija Valentin.

Mamei i se spune Cuţa, dar doar de către surorile ei de la ţară. Rudele noastre din oraş îi spun Anca. Şi, de fapt, pe ea o cheamă Ancuţa, aşa consemnează certificatul de naştere - după cum spune bunicul meu dinspre tată.

Dabija Ancuţa. Iar tata îi spune, acum, femeie. Femeie, aşează-te pe genunchiul drept al bărbatului tău. Nu i-a spus întotdeauna aşa, desigur. Când aveam vreo patru, cinci ani, îi spunea clanţă. Ascunsă între două păpuşi oribile, cu un ursuleţ de pluş, fără urechi, în braţe, auzeam prin uşa întredeschisă a dormitorului părinţilor mei: hai, clanţă, ia dolofanul la smocotit, dă-i peste bot obraznicului. Mai târziu, când împlineam paisprezece

Antares

ani şi mă plimbam prin casă cu buletinul de identitate abia obţinut, am auzit din bucătărie, printre gemetele mamei mele, următoarele: strânge-o mai de jos, curvoaico, mai de jos, aşa, uşor, încă o dată. Treaba cu curvoaica a durat vreo câţiva ani. De multe ori, de câte ori suna telefonul şi tata era cel căutat, distingeam clar glasul lui dogit: fac bine, bine, cu curvoaica acasă, tu ce faci? Apoi a fost şpirveta. Se întâmpla mai ales când mergeam în concedii, la mare. După ce veneam de la plajă, intram pe rând la duş, eu prima, ei doi împreună, apoi pe mine mă trimiteau pe balcon, unde trebuia, musai, să beau un pahar gigantic de suc de portocale cu morcovi, pentru sănătate, nu pentru altceva, iar eu cu greu puteam îngurgita o asemenea cantitate, pentru că uram lichidele, îmi venea să vomit de cum le vedeam. Însă, în acest timp, din cameră, de dincolo de ferestrele obturate cu draperii grele, răzbăteau sunetele ascuţite ale unor palme repezite de cine ştie cine pe cine ştie ce şi glasul răstit – într-un fel artistic, trebuie să recunosc – al tatălui meu: eşti spirvetă, daaaa?, eşti şpirvetă, ia de aici, ţine-o s-o duci, şpirvetă, zi că te doare, zi odată că te plesnesc, şpirvetă, na dacă ai vrut bani, zi că te doare, aşa, zi că nu mai poţi.

Dar cel mai greu m-am obişnuit cu palmele.

Zgomotele se suportă mai greu decât cuvintele. Cuvintele se transformă instantaneu în imagini. Infimul timp în care se petrece acest proces este, paradoxal, suficient de lung încât să poţi interveni asupra imaginii. Vreau să spun că, plecând de la cuvinte, imaginea iese întodeauna cum vrem noi. Pe marginea imaginii, apoi, brodăm sentimente. Sentimentele ne animă şi ne generează stări.

Stările se transformă iarăşi în cuvinte şi totul pare a se condensa într-un ritm controlabil, cu toate că, de fapt, nu controlăm nimic. A fi analitic nu presupune altceva decât a interveni asupra imaginii. În fine... mă sperie zgomotele, cum spuneam. Mai ales unele zgomote.

Palmele pe care le aminteam. Fiinţa se înfioară când aude zgomote. Am învăţat, cu timpul, să disting între diferitele naturi care animă zgomotele generate de palme. În spatele lor stă dorinţa. Acţiunea mecanică se intuieşte printr-o privire retrospectivă, pornind de la zgomotul produs, înapoi, spre explozia fizică alimentată de pasiune.

O plesnitură seacă, parcă doborâtă în zbor, urmată de un icnet sugrumat, indică faptul că palma tatălui meu a pornit din scurt, de undeva din zona şoldului, s-a lipit de fesa dreaptă a mamei mele, a strâns, înăbuşind zgomotul, şi a rămas acolo lipită. O plesnitură sonoră, cu accente umede, relevă faptul că palma tatălui meu a venit rapid de undeva din lateral şi s-a izbit mai mult de coapsa mamei mele decât de fesă. E ca un şuierat, ca o iuţeală a fiinţei care încearcă să se comprime între două bătăi de inimă. Plescăiturile – eu le spun „clipoceli” – se disting printr-o fină sugestie de mângâiere in extremis, de parcă două corpuri uriaşe, gelatinoase, se atrag între ele graţie unei gravitaţii teribile, accelerează pe măsură ce se apropie unul de altul, apoi frânează brusc şi nesperat în chiar ultimul moment, încât nu se izbesc unul de altul, ci doar se ating cu extremităţile propulsate de o uriaşă inerţie. Pare a fi întâlnirea dintre două mase de carne supuse forţei centrifuge. Apoi sunetul sec, asemănător celui pe care-l face carnea macră aruncată pe o masă cu suprafaţa dură, lucioasă şi lipsită de asperităţi... Şuierăturile întrerupte de saliva scăpată de sub control...

Tatăl meu nu e un om rău. E pur şi simplu doar prost. Nu că n-ar fi înzestrat cu deşteptăciunea aceea pe care oamenii o numesc, cu convingere, inteligenţă.

Are din plin aşa ceva şi a tot dovedit-o reuşind să fie director de la 28 de ani la 57.

Mama găteşte bine. Cu pasiune. Puii, raţele, bucăţelele de gulaş, ficăţeii sau pipotele, toate sunt atinse cu dragoste, cu mistică gastronomică. Deschiderea cuptorului pentru evaluarea stadiului unei lucrări – cum ar fi, de pildă, perpelirea a trei porumbei exemplari, amorsaţi în mijlocul unor felii zebrate de pătlăgea vânătă – se transformă, dintr-o treabă de rutină, într-un ritual misterios, desfăşurat în aburi tenebroşi care o înfăşoara pe mama dându-i o alură de preoteasă păgână. Sau muşchiul la cuptor, care necesită o supraveghere severă, o aşteptare înfrigurată... (cum merge, femeie?, se aude vocea tatei)... întreruptă, din când în când, de scurte şi fugare gesturi ilicite, cum ar fi... am uitat să spun că

părinţii mei gătesc împreună, chiar dacă tata doar asistă de pe scaun, sau sprijinit de frigider... ciupitul unui şold al mamei, urmat de câteva chicoteli repezi, o piedică... în calea uitării, spune tata... şi, important, trebuie să amintesc aici că, odată, rezultatul unei asemenea zburdălnicii casnice – la piedică mă refer – s-a soldat cu un impact devastator între nasul mamei mele şi colţul unui scaun din fier forjat. Nino, nino, nino, bucătăria transformată în măcelărie, spital, retur, bine că a evitat o deviaţie de sept – a spus doctorul... vezi că mai trebuia suc de roşii la plachie, femeie!, a concluzionat tata şi sau îmbrăţişat în privirile inexpresive ale crapului scos din cuptor. Dar totul trece dacă e tratat cu voioşie... ... apropo, o scena care s-a petrecut de mai multe ori: printre aburii pufoşi care vin, de data asta, din baia lăsată deschisă, se vede tata, cu un prosop strâns pe şolduri, un radio-tranzistor pe un scaun, un căţeluş albastru plutind în cadă, mama pe marginea căzii... mă cheamă tata, mă duc, îi văd privirea jucăuşă, ştiu că e pus pe şotii, mama zâmbeşte doar cu fruntea, misterioasă, pare că mai are puţin şi izbucneşte într-un râs ucigător... tata îmi spune: totoşel, mai ţii tu minte când făceai căcuţă pe tine şi te schimba tăticuţu? Mai ţii tu minte când tăticuţu trăgea de pamperşei?Tati, tati, făceai tu, şi când odată dădea tăticuţu cu degetul pe la funduleţul îngeraşului, să te ţii... Combinatul chimic de la Brăila, nea Vasile Moroiul dezgropat după 7 ani, Cernobâl... E vie, e vie, e vie... Mama izbucnea într-un râs care dura aproximativ o oră şi care se termina printrun plonjon în cadă, peste căţeluşul albastru. Eu tăceam, dar ei, presupunând mai ştiu eu ce, veneau imediat după mine şi-mi aduceau o tavă plină ochi de „negrese”, o prăjitură ca mraniţa cufundată sistematic, cu înverşunare, în sos de ciocolată amară. S-o pape toată îngeraşul şi să vezi ce băşinele trage fetiţa, ca la Sevastopol...

Adevărul este următorul: mama este foarte frumoasă, iar tata este un bărbat înalt, cu o privire adâncă, interesantă, şi un tors atletic.

Părinţii mei, în fond, se iubesc. Mama încasează palme şi cuvinte de triaj-gară pentru că-i place, iar tata i le dă pentru că o iubeşte şi crede că, astfel, trăieşte modern. Sunt sănătoşi tun, domnule, şi mă bucur pentru ei... A, uitasem, odată, în timp ce luasem Patericul de la început, direct de la Antonie cel Mare, i-am spus tatălui meu: vezi că şi prea multa sănătate trupească e pricină de păcat... Căcat cu perjă, mi-a zis tata, lasă cărţile de hodorogi şi adu diploma aia odată că-i jale cu tine, nu altceva...

Eu nu înţeleg cum se iubesc oamenii, cum îşi apropie corpurile unele de altele... o să le înveţi tu pe toate, mi-a spus rânjind bunicul din partea tatălui, ăla care-i tot trage cu „consemnarea la certificat”... şi nu înţeleg cum de sunt toţi oamenii atât de convinşi că fac exact ceea ce trebuie, că ce fac ei este extraordinar, sau perfect, sau îndreptăţit, sau cum vreţi să-i spuneţi...

Când prima gelatină scârboasă se va urca pe mine, căznindu-se transpirată să-şi bage... şarpele la văgăună, aşa spune bunica dinspre mama... atunci o să strig tare, oh şi ah, mi amor, în urletele de fericire ale oamenilor... normali la cap, cum spune o mătuşă de-a mea, soră cu tata... apoi o să ies în pielea goală pe balcon şi o să urlu spre toate cele patru zări: DIRECT PRIN MINE ÎNSĂMI!

cronicã literarã

11

Dublul timp al postmodernităţii peste toate astea, un adevăr implacabil: „de fapt nu cuvintele ci minţile noastre ca nişte meduze / fără sistem ingenios se descompun prea rapid în segmente / sau nume traficate uşor – şi letale / plimbăm de la unii la alţii esenţele rele născute din boli / ni s-au înnegrit dinţii de la atâta mestecat nu de foame”.

2) Printr-o apropiere faţă de Om, pe care puţini, foarte puţini, extrem de puţini poeţi mai au curajul şi „dispoziţia” de-a o practica: Diana Corcan pare a fi printre rarii, foarte rarii, extrem de rarii adepţi ai regulii lui Vercors (pseudonimul scriitorului francez Jean Bruller), care spune aşa: „Niciun schimb, niciun cuvânt, niciun contact, nicio simbrie, nicio comunicare nu sunt posibile între ocupant şi scriitor”.

3) Dotată cu o teribil de exactă înţelegere şi condensare imagistică a bolilor sufleteşti, Diana Însingurarea nu e un act de dezrădăcinare şi Corcan compune o epopee (atât structural, cât şi ca nici spaima de a vieţui în lume. Însingurarea nu e un densitate existenţială) în centrul căreia se află Omul procedeu, ci o cale. Însingurarea e chemarea Tradiţional, rătăcind, „ca-ntr-un joc cu pedeapsă pierdutului. Înainte de a fi plătitor de taxe şi impozite, şi lumină”, prin statul, creierul şi pustia lăuntrică ale Poetul este un însingurat, căci Poetul nu are termen Omului Postmodern - „ în jur se vorbeşte într-un de valabilitate istorică şi nici aplicabilitate populară; dialect surd”. el este dublul unei prezenţe ce mută şi încifrează trecutul în prezent, prezentul în viitor şi viitorul în abis; Nu, nu vă gândiţi că avem de-a face cu o el gândeşte şi presimte, veghează şi mutilează viaţa poezie ori poetică a verdictelor apocaliptice sau cu în inima unui soi de miraculos întunecat ce pândeşte un spectacol al aproximaţiilor distopice. Nici vorbă pierdutul. de aşa ceva: sunt resorturi mult prea vii, mult prea Astfel s-ar traduce, în linii mari, pulsul ideatic febrile şi mult prea substanţiale de inteligenţă, de din „Poemul singur”, ultimul volum de poeme subtilitate şi de sensibilitate metafizică, pentru ca Diana semnat de Diana Corcan, având ca punct de pornire Corcan să se preteze la prelucrarea în absolut a şi punct de iluminare un tulburător motto din Fernando momentelor şi zonelor de iad flagrant ale realităţii Pessoa, ce fixează din start - ca o afirmare radicală uzitând de o retorică a tunetelor şi fulgerelor. a unui crez ce respinge „stilul de viaţă” al luptelor şi Hologramicul şi halucinantul – două mărci definitorii prăbuşirilor de suprafaţă (culturale, sociale etc.) ale imagisticii Dianei Corcan - nu sunt folosite pe amploarea ontologică a aventurii personale: „N-am post de generator de efecte speciale, mai exact cu nici ambiţii şi nici dorinţe/ A fi poet nu e pentru scopul de-a „isca” producerea de imagini şi transe mine o ambiţie./ E doar felul meu de a fi singur” poetice memorabile sau obsedante, ci par a fi cele – spune Pessoa. Ce înseamnă să nu aparţii ambiţiei? mai viabile metode de fotografiere mentală prin care Dat fiind că trăim în plin triumf civilizaţional al barbariei, deriva şi mutaţiile fiinţei pot fi imortalizate în răspunsul e unul greu de tolerat: a nu aparţine ambiţiei profunzime, în ferocitatea lor esenţială, ieşind de sub înseamnă a înţelege că, odată ce ai produs valoare, primejdia eteratului ori a castrării sensului, pe care le eşti aproape înfrânt, eşti lipsit de scut şi eşti singur implică reducţia simbolistă. Iată un exemplu: „în jur împotriva tuturor, căci - o ştim cu toţii! - există o se vorbeşte într-un dialect surd / şi la capăt un „lege” a umanităţii ce exaltă bolgia, iar acea „lege” clopot se agită cu zgomot // până când semaforul ne spune că preferăm să spurcăm tot ceea ce ne deschide alt ochi // iar pornim / omida se preface arată – prin valoare artistică, prin valoare politică, în şarpe bătrân se târăşte greoi / şi nu mai am prin valoare… etc. - că cerul şi pământul nu sunt o aer / atâtea picioare care păşesc pe pământ chestiune de proprietate, ci de onestitate. Cum deodată / atâtea capete sugrumate într-un corp dezvoltă Diana Corcan această stare de fapt? ce se întinde şi / se strânge gemând / (prea bolnav 1) Oferindu-ne o carte sfâşietoare (în sensul prea sătul)/ atâţia ochi fără nicio culoare”. cel mai larg, literar şi etic al cuvântului), la sfârşitul Întreg volumul este dominat de o zbatere a căreia rămâi cu senzaţia acută şi greu de escamotat memoriei, a unei memorii lucide, ce trăieşte şi a unei vinovăţii sosind dintr-un adânc ce rar se mărturiseşte oroarea dispariţiei omului întreg. Şi cine manifestă şi persecută, a unei ruşini pe care raţiunea a urmărit evoluţia poeziei Dianei Corcan, de la n-o poate distila prin nicio înscenare psihologică. Şi „Stăpânul lupanarului” şi până la „Poemul

singur”, şi a avut curiozitatea de-a observa cu atenţie felul în care poeta abordează şi percepe individul, istoria şi societatea, ştie că ne aflăm în prezenţa unei scriitorare cu o puternică fibră morală, pentru care literatura nu e act de evadare, nu e o cazemată săpată în vers, ci formă de rezistenţă. Căci acolo unde alţii se mulţumesc doar cu a simţi prezenţa Răului, poeta îl numeşte, absorbind până la combustie teroarea nevăzutului pe care acesta o instaurează, permiţându-i, ei, terorii nevăzutului, săi inunde sistematic amintirile, ochiul şi inima, lăsânduse bântuită şi atacată de ea, de teroarea nevăzutului, însă niciodată modificată. Şi ce înseamnă a numi Răul? Înseamnă, scriitor fiind, să fii mai puţin preocupat de propria operă şi mai mult de a vedea ceea şi alţii văd, dar nu vor să vadă…

Lumea nu mai poate deveni altceva decât o colecţie de istoviri Miraculosul întunecat acţionează într-o atmosferă crepusculară, de post-istorie sau, dacă vreţi, de post-rai şi post-infern. Între zidurile unui oraş ce acoperă întreaga lume. Iar din întreaga lume a rămas doar un deşert de năluciri deposedate de semnificaţii. Iar în întreaga lume se găseşte doar o „istorie rece”. Iar întreaga lume nu mai poate deveni altceva decât o colecţie de istoviri. Dar ce ne relevă pierdutul pândit de poetă? „merg printr-un cimitir deocheat sau un iad organizat în / recepţii perfecte / se împart în aer indicaţii diverse // şi eu // când privesc în jur / sunt convinsă văd blocuri văd clădiri văd copaci / sau văd flori / nu-s decât hologramele lor ameţind şi fiinţe şi obiecte suspecte / care-şi cer proprietarii şi îi leagă între ei cu un nod”. Cu alte cuvinte, Omul Postmodern.

Personal, susţin această teză: „Poemul singur” este, poate, prima carte de poezie din ultimul deceniu literar românesc care, fără restricţiile „necesarei” contextualizări şi dincolo de încărcătura explozivă a textului, a reuşit să obţină, de aici, din aproape insignifianta noastră literatură, schema imaginară care aruncă în aer ideea că, la ora actuală, ar mai exista vreo picătură de umanitate vizionară.

Pentru că hologramicul şi halucinatoriul converg la esenţializarea unui dublu timp al postmodernităţii.

Adică? Dacă dublul timp al modernităţii consta întro ordine liturgică concurată de cea tehnică, „Poemul singur” ne arată că dublul timp al postmodernităţii are următoarea compoziţie: din individ a rămas doar purtătorul unei „ordini” a adorării de sine până la autodevorare, iar din cuvânt o forţă ce doar închipuie şi tatonează vidul, deoarece nu mai poate restaura nimic.

Nimic.

Liviu G. Stan

Antares

poesis

12

CRISTIAN PAVEL Dumnezeu mă execută silit tot creditul luat de la divinitate s-a terminat şi am garantat cu oasele cu vertebrele mele cu încheieturile cu care m-am încăpăţânat să zbor până la tine tot harul meu şi zâmbetul şi lumina mea de la El au trecut pe lângă tine şi te-au şters pe gură ca un şerveţel umed ca un sărut de figurant ca un bingo strigat din fundul sălii n-am făcut nici un gheşeft, ba, dimpotrivă, am rămas dator cerurilor fiecărei bănci prudente a raiului cu toate costurile salturilor mele în gol către tine spre viaţa ta pământeană de azi nu mai am ce să cheltui să te caţăr până aici sus cu tot albul împrumutat cu toate zgârciurile şi cartilajele cu forţa motrice cu care încă mai despic aerul

a e alfa adică ea a deschis alfabetul şi gramatica şi ortografia simţirii mele ea e o lungă şi blondă pălugă şi foarte feminină ea miroase înnebunitor şi sărută ca o maşină virtuală de iubit perfect şi plânge când plec şi încă mă mai iubeşte peste ani ca peste gard şi e atât de înfiptă în mine ca o ţepuşă încât eu greu mai respir printrun plămân şi juma şi prin ea tot plămân de backup ea care mă ventilează ca o pompă tânără cu garanţie pe viaţă şi-mi dă să beau pe gratis ca o fântână cu apă definitivă. ca să intraţi voi, fetelor, o să vă caute la fapte şi doctorul de îngeri medicul de familie al lui Dumnezeu să vă evalueze ca pe sclave voi, sclavele mele de pe moşia care am fost din aşternuturile mele unde aţi fost unde dimpreună cu fiecare din voi mi-am pus capăt nopţilor ca să intraţi voi în rai, se reunesc la comandament vameşii şi poliţiştii de frontieră în straiele lor îngereşti cu petliţe cu lanterne şi ochelari cu plus pentru citit în acte vârsta şi însingurarea şi viza de rai ca de spaţiu schengen şi toţi funcţionarii cu aripi şi le deschid când vă văd pe voi şi se urcă inexplicabil o palmă mai sus la cer şi fiecăruia i se face pielea de bărbat la loc doar privindu-vă în carne şi oase şi buze şi fiecăruia îi clănţăne dinţii nemuritori de dorinţă şi rugăciune

ieri au venit portăreii Lui să-mi arate nisipul scurs în clepsidră să-mi spună că trebuie să dau înapoi anvergura aripilor, manualul de zbor, tot know-how-ul supraînălţării, să eliberez pistele de încercare să replantez toată flora în care plănuiam să te răspândesc

vocalele raiului ca să intraţi în rai voi, fetelor, aveţi să treceţi de Petru la poartă Petru, cel sfânt doar până să vă observe Petru, cel înnebunit de apariţia voastră cel topit în naos ca un seu ca o ceară fierbinte picurată să epileze subsorii şi pubisul vostru ca să intraţi voi în rai, iubitele mele, să visaţi la câte o pereche de aripi din satin la o bancă mai în faţă şi un loc în grădina ghetsimani a înaltului aveţi să daţi admiterea să vă arătaţi toate în faţa unei comisii de heruvimi şi serafimi duşi cu capul direct să vă adulmece să ia mostre din aerul vostru secret secreţiile şi excreţiile voastre pământeşti să le întindă pe o pană curată de trimis la laborator

Antares

Oooooo ce vocaliză e ea ştiutoarea de opturi în aşternuturi şi în teză şi în notele la purtare ce arătare imposibil de ţinut în frâu şi ce sondor de pământuri şi ape şi gaze şi uleiuri de adâncime e ea când se suflecă şi iubeşte cu determinare ce poftă de viaţă iese din cămaşa ei de noapte şi ce dimineţi urlă în castronul ei prin cereale aşa de puţin adunate.

El vă miroase pielea să-şi aducă aminte ce a pus pe vremuri în compoziţie ce a întins peste oasele voastre ce parfum a experimentat el pe voi de am capitulat eu atât de uşor să vă am pe fiecare El vă dă cuvântul să vă mărturisiţi păcatele fiecăreia dintre voi dar Îl şi văd deja căzut pe gânduri pe jumătate prins de frumuseţea propriei lucrări gata să treacă cu vederea trădarea din voi copiii pe care nu i-aţi făcut sângele contaminat şi fuga fuga voastră cu altul în altă existenţă mai lungă şi mai tare şi mai stabilă u e tragică şi plânge în toată carnea mea cu mine şi ne bem unul altuia toate măruntaiele şi organele şi respiraţia ea e venală şi penală şi turbată şi pregătită mereu să aplanăm periculos ea e un u încăpător şi mereu vesel şi fără asigurare şi foarte dispusă să mergem mână de mână în rai.

Dumnezeu mă execută silit, dar eu nu mă sperii de terapie intensivă de aripi frânte şi asfixie dacă mă strig, încăpăţânat, vin tot aici să cer din nou credit să te aduc şi pe tine pe barba mea de înger dator la kilometrul zero al raiului.

El vă aliniază serios şi vă face inspecţia de front vede şi el ce-a creat mai bun şi mai bun în voi, femeile pe care le-a hărăzit se desfată îşi drege glasul se tulbură privindu-vă sânii şi şoldurile de eve tinere, frate cu dracul părul crescut ca de la una la alta înlănţuit într-un circuit electric de înaltă tensiune ochii voştri speriaţi şi ucigători gurile voastre care pe mine m-au fript care pe mine m-au leorpăit la prânzurile lor de dragoste

e ehe ce vocală de rostit şi răstit şi de rupt fraze şi lipit la loc ea prinţesă cu aere de ofiţer de credit cu păr de expoziţie încurcat între săruturi cu buricul gol mereu şi trădătoare şi ascunsă şi cu iubirea ei pentru mine agăţatăn cui ca pe o pelerină de strâns în pumni şi cu minciunile ei multicolore fluture ca pamponul de majoretă. ca să intraţi voi în rai, se întâmplă judecata de apoi a Tatălui El Însuşi vine preocupat î?i drege glasul vă strigă pe nume, ca la catalog vă observă şi vă cântăreşte şi încearcă să înţeleagă ce am iubit eu din voi mai mult şi mai mult ce am găsit eu la fiecare din voi de atâta i-am scris şi l-am sunat şi l-am pomenit i nu încape în mine decât aşa ca icnet precum un sughiţ precum o scatoalcă o palmă pe spate când te îneci cu atâta dragoste ca un os de peşte când ea vine să te ajute să vezi din nou şi te milueşte cu patul ei şi te face zeu cu mâinile ei neepilate şi ruşinoase ei poţi să-i cânţi rock la culcare cântece de leagăn şi de murit succesiv.

şi judecata de apoi se termină ca o cercetare dumnezeiască neconcludentă cu NUP pe copertă cu posterul vostru învingător afişat în secretariatul general al raiului adame, îşi întoarce Dumnezeu faţa spre mine parcă stânjenit şi îndrăgostit zicându-mi aşa, ca imediat după geneză: adame, sunt femeile tale! tu să decizi dacă le lăsăm înăuntru dacă poţi le suporţi o veşnicie cu aripi dacă nu te înspăimântă ideea că aşa, motorizate în paradis, or să zboare de la tine iar să se mărturisească în faţa Mea să se lase inspectate până dimineaţă şi eu, adamul, glorios vă cânt pe fiecare vă desenez pe toate-ntr-o friză doar ce-l salut pe Domnul şi tac mă deconectez şi mă duc în moartea mea şi scot raiul scot raiul din priză.

actualitate culturalã FESTIVALUL

13 CÂND VERSURILE DANSEAZĂ TANGO ÎN DOI

NAŢIONAL DE POEZIE

EMIL BOTTA EDIŢIA a II-a, ADJUD 18-19 MAI 2013 În zilele de 18-19 mai 2013, Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud, organizează ediţia a II-a, a FESTIVALULUI CONCURS DE POEZIE „EMIL BOTTA”.

Scopul festivalului este descoperirea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.

REGULAMENT 1. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial.

2. Sunt acceptate minim 5 şi maxim 10 poezii, în 5 exemplare, la un rând, font Times New Roman, dimensiuni 12, obligatoriu diacritice.

3. Lucrările dactilografiate în 2 (două) exemplare şi pe suport CD sau DVD vor fi trimise pe adresa Casa de Cultură „Tudor Vornicu” – Municipiul Adjud, strada Libertăţii, nr. 7, cod poştal 625100, cu menţiunea pentru FESTIVALUL CONCURS DE POEZIE „EMIL BOTTA”.

4. Lucrările se trimit până la data de 1 mai 2013. Ele vor purta în loc de semnătură un moto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi moto), care va conţine un curriculum vitae al autorului. Se va specifica: - numele şi prenumele autorului; - moto-ul pus pe plicul mic şi grupajul de poezii; - locul şi data naşterii; - studii;

- activitate literară; - adresa completă; - numărul de telefon.

5. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului „Emil Botta”.

6. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 12 mai 2013, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, care va avea loc la Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud.

7. Juriul concursului va fi alcătuit de scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

8. Juriul va acorda următoarelor premii: - Premiul I – 500 lei - Premiul II – 300 lei - Premiul III – 200 lei.

Juriul îşi va rezerva dreptul de a redistribui anumite premii.

Vor fi acordate în funcţie de posibilităţi, premii ale unor reviste literare.

9. Organizatorii vor asigura cazarea, transportul şi masa (diurna) invitaţilor.

Relaţii suplimentare la: - tel: 0744891319 - prof. Catană Ion - tel: 0723719439 - prof. Spirescu Paul

prof. Ion Catană

Festival

Eugen Ionescu În perioada 26-28 noiembrie 2012, la colegiul Sf. Sava din Bucureşti, au avut loc “zilele Eugen Ionescu”, sub egida “Societăţii Culturale Eugen Ionescu”, al cărui preşedinte, Mihai Lungeanu, a bătut gongul. Acest eveniment s-a aflat la a XXII-a ediţie.

De ce la Colegiul Sf. Sava? Pentru că părintele teatrului absurd a urmat cursurile acestui mare aşezământ. Prima zi a fost deschisă de amfitrionii Mihai şi Emil Lungeanu care au prezentat “necesitatea activităţii culturale de excelenţă dedicate cu precădere tinerei generaţii”. Emil Lungeanu a citit eseul “Lecţii ionesciene”, o trecere prin textele dramaturgiei aplaudate de public pentru legăturile fericite şi comice intertextualiste. Supriza serii a fost, cu siguranţă, prezenţa Maestrului George Astaloş. Prin umorul caracteristic, Maestrul a evocat amintirile sale legate de marele dramaturg, din perioada sosirii la Paris (1971) şi până la plecarea dramaturgului în eternitate.

Au fost, deasemenea, proiectate imagini cu marele actor Ion Lucian, prieten cu Eugen Ionescu şi interpret al unor personaje ale autorului. Marele actor Constantin Codrescu, invitat special, a lecturat texte din Ionescu, secondat de actriţa Ioana Macarie şi o trupă studenţească. Ziua a doua s-a bucurat de prezenţa Marelui actor Radu Beligan, un Béranger unic, dublat prin fragmentele radiofonice ale “Rinocerilor”, în regia lui Lucian Giurchescu, din anul 1964. A urmat recitalul extraordinar al actorului Emil Boroghină de la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova.

Ziua a treia s-a deschis cu texte ionesciene (Pro şi Contra) ale Teatrului studenţesc “Podul” în regia lui Cătălin Naum.

Zilele Eugen Ionescu au fost închise cu spectacolul “Noi Facem Bine-Facem Eugen Ioneşte” după un scenariu de Mihai Serghei Tudor.

Zilele Eugen Ionescu, pot spune, au fost un regal, iar prezenţa Marilor Maeştri ai Culturii Române a fost îndelung aplaudată de un public generos, de toate vârstele, iubitor de teatru şi... explicabilă, deşi “viaţa e plină de lucruri inexplicabile”, citire de la Eugen Ionescu.

Constantin Kapitza

Dintre toţi poeţii aflaţi acum în desfăşurare, ieşiţi din cerneala editurilor sau din tastatura blogurilor de tot felul, dincolo de exasperaţii cabinetelor de psihiatrie filologică, dincolo de grafomanii subnutriţi de la natură, există o categorie de creatori care se impun prin decenţă, modestie, har, bun-simţ şi, fireşte, moralitate literară.

Luminiţa Zaharia, e o poetă răsfăţată de pasiunea metaforei, o autoare pe care, prin forţa naturii literare, mă refer la revista Starpress din Râmnicu Vâlcea, am cunoscut-o în carne şi oase, la decernarea premiilor unui concurs internaţional organizat de această superbă revistă. După care am avut bucuria să o întâlnesc la două lansări de carte, organizate de mine, la Buzău, în prezenţa „cremei” literare locale. Dincolo de zăpăceniile invidiei mărunte şi efemere, uneori literatura sudează prietenii mult mai valabile şi mai îndelungate decât pactele politice dintre ţări. Ca atare, nu pot fi decât subiectiv dar atent la urcarea pianului pe scări. Luminiţa Zaharia e un fel de farmacistă literară, are în rafturile memoriei un întreg plafar literar. Ceva nobil, silenţios, frumos mirositor. Nu intru în versurile sale cu grebla de cules muşeţel. Atrag doar atenţia că printre noi, „marii şi uriaşii poeţi locali de pretutindeni”, există şi utilizatori de cuvânto-sentimente mult mai bogaţi în cele ce sunt: vorbe, armonie, inimă, suflet. Scriu aceste rânduri cu cea mari recentă carte a sa pe masă, de fapt, o carte scrisă la acelaşi pian sufletesc, la patru mâini, cum s-ar zice, împreună cu un alt poet interesant, Cristian Ţârlea. Cartea în discuţie se intitulează „Tu însămi. Însumi eu” şi a apărut, recent, la „Editgraph” Buzău, în condiţii tipografice deosebite. E greu de spus dacă între cei doi coautori există diferenţe majore de plasmă literară. Aş îndrăzni să spun că, totuşi, poezia din femeie şi femeia din poezie e un pic mai caldă în cuvinte decât colegul dintre aceleaşi coperte. E o observaţie simplă, care nu dă şi nu ia nimic din acest proiect interesant, experimental. La Cristian Ţârlea versurile au ceva evaziv, facil, expeditiv dar demn de luat în seamă, au…subtext: „ Mi-e dragă o stea! Drag-o-stea…/(aţi observat forţa acestui cuvânt?)/ Am tatuat pe suflet numele tău: Sunt!”

Autorul nu se joacă…cu cuvintele, doar le suceşte „pielea” pe dos, ca şi cum ar jupui un arici.

Chestie de textualism . Dincoace, la Luminiţa Zaharia, versurile sunt de un sentimentalism domestic imposibil de respins: „poate eşti aşteptat în prag/în scara blocului/pe o alee/poate eşti aşteptat de-un om drag/de un hoţ/de-o nebună femeie/ sau…”. În final, aş zice că cei doi poeţi sunt foarte compatibili din punct de vedere…filologic, au ceva în comun, în primul rând frecvenţa comunicării, lungimea de undă a unor sentimente. Când citeşte asemenea versuri, nu ai cum să nu te gândeşti la corespondenţa epocală dintre Eminescu şi Veronica Micle. Numai pe pământ se poare „repeta” această chestiune, păstrând proporţiile, fireşte.

Marin Ifrim

Antares

poesis

14

Iulian GRIGORIU Jocul vieţii La jocul cu viaţa – ţi se permite o singură partidă, fără revanşă – iau parte numai aceia care pentru o clipă de libertate şi triumf renunţă la toate bogăţiile lumii împotriva oricărei rînduieli

Lacrimarium Cercetătorii au descoperit că există lacrimi şi în lacrimi o cantitate infimă dar exploatabilă de aur

Timpul de gîndire e unul în majoritate mort strategiile de moment sînt... doar ale momentului şi asta poate fi important: zvîcniri, tresăriri de nimic Amintiri scurte ce-au stîrnit clipa inefabilă, vei vedea chiar şi pe copilul prematur care-ai fost în secunda trecut

mă mişc sub tăieturile unor diverse semnături şi capete de lei în cercuri şi spirale spre care oamenii aleargă şi dispar cobor şi eu în repetiţia unui vis a unui tren aparent neîncăpător întreaga lume cu bilete pentru ultimul vagon cel făr de care trenul n-are sens

Nu te amăgi: A fi sau a nu fi e la fel de nedrept de partea cealaltă o formă de relief aşteaptă de generaţii să fie escaladată şi alta... şi alta mereu!

Şi dacă există ceva care nu funcţionează la care toţi au ratat/ ţi s-a zis: „asta nu înseamnă că lucrul acela nu va fi vreodată făcut” la jocul vieţii sunt şi cîştiguri: mici ispite, fanfaronade priveliştea ultimului etaj cu norii şovăitori dar premiul adevărat nu l-a obţinut nimeni Premiul cel mare şi cea mai grea încercare nu se vor inventa niciodată cu adevărat în rest, dacă printr-o minune sau cine ştie cînd ar dispărea toate formele de relief dacă tot ce înfioară şi muşcă s-ar face blînd şi adietor dacă toţi alpiniştii ar trebui cu mirare să vadă cum prăpastia de sub ei, ameţitoare şi neagră se umple de zile şi se face lumină atunci, un singur lucru ne-ar mai rămîne de făcut: a fost cacialma sau chintă royală?

(Bucureşti – 1984-1985)

Antares

mă trezesc în ţara ochiului orb cum înconjur Piaţa Mare ca-n somn nu văd maşinile ce vin direct spre mine îmi intră în ochi şi dispar se vede că minuscula gaură neagră cea căutată de fizicieni şi-a găsit loc aici în retina mea se scurg nevăzute goluri intergalactice pulberi necheltuite ale Banchetului dar şi boreale dorinţe împresurat de banalele prilejuri de poticnire mă împiedic şi cad odată cu mine, galaxia întreagă prin fanta ochiului orb

Aşezat ca la un joc de cărţi îţi biciui şansa, fanatic, inocent şi absurd.

A fi sau a nu fi e un joc la care participi dacă şansa ţi-e foarte aproape de zero la care cîştigi dacă-mpingi mai departe o limită ca pe un fel de pot aşteptat.

Legea jocului e şi jocul legii: ţi s-a întîmplat!

Aşadar/ încă mai poţi plusa! iar dac-ai înverzit-o, nu înseamnă neapărat c-ai riscat! şi toţi cîştigătorii rămaşi în viaţă se chinuie să se apropie de zero oricît de mult.

ceva ce nu îţi aparţine cum ar fi vîntul şi rugătoare scara saltul puternic printre sticlele golite, zăngănitoare în care-au ars formule de scaieţi

Cineva a plîns 12 cu 24 ore în şir şi s-a îmbogăţit De aceea s-a interzis plînsul în particular (confiscări, grave sancţiuni) S-au înfiinţat lacrimarii unde se plînge în mod legal (acolo se exprimă punctele de vedere dar mai ales vin părinţii să-şi bată copiii conform graficului, cu plan anual) doar aici se vizionează filme tragice unii au început să se sinucidă familiilor li se şterg ochii cu grijă Înainte de toate plînsul rămîne un fenomen incontrolabil nu poate fi oprit simulat de-aceea oficialii încă se plîng aurul din lacrimi se risipeşte (1985) * În ţara ochiului orb/ a ochiului timpan – a ochiului legat păşesc întins ca pe o mare numai pentru mine mă simt ciudat de bine împotriva sfătuitorilor deghizaţi chiar în piraţi urmăresc un vitraliu complicat bătînd spre roşu ce mă trece din pat în valea de trandafiri dar ce poate fi mai interesant – în această ţară – e să fii nu să ai

Ochiul meu lacom a fost oprit de beţişorul fermecat al ursitoarei înfipt în frigăruia precupeţei hămesite şi-a devenit trofeu în colecţia vrăjitoarei care-l probează uneori să-şi vadă negul de pe nas Ochiul meu a devenit bila favorită a şopîrlei şchioape ce-şi flutură mantia de piele printre betoane şi-alunecă spre-al ei sălaş cobor în orbita ochiului orb ca-ntr-un oraş necunoscut rigolele pîndesc mă împresoară maşinării străzi prăbuşite mă scufund prin ţevi cu abjecţii şi faleze surpate îmi fac locuinţă în sălaşul paianjenului alb ce-amuşină prin ochiul meu arome pestilenţiale, o pradă şi mai oarbă lumina mi se prelinge pe faţă ca o pastă albă * Noaptea vine pe bicicletă scîrţîie din toate încheieturile pînă s-apuce pe Muzicii la deal, chiar în colţ se opreşte îşi trage sufletul mă întreabă de haine vechi şi capete de hîrtie e cam tîrziu, nu mai zăbovesc, îmi zice îşi ridică ochii albi şi numără stelele Tărîmul e stăpînit – o lumină se plimbă/ apoi iute dispare de teamă să nu fie privită

scena

15

Păpuşile fără copilărie La Teatrul Dramatic “Fani Tardini” din Galaţi, în cadrul Festivalului Naţional de Comedie din toamna lui 2011 se înfiinţează şi concursul de dramaturgie românească unde Mircea M. Ionescu primeşte premiul I pentru piesa “Puşlamaua de la etajul 13”. Lucrurile se derulează repede şi Vili Perveli Nikolov (Bulgaria) primeşte oferta montării ei, iar spectacolul a avut deja premiera în 10 martie 2012. Eu mai văzusem un spectacol montat de Vili la Brăila şi fiindcă nu-mi făcuse o impresie grozavă n-o să-l menţionez, mai ales că nu am reuşit să scriu despre el şi nu aş avea cum să vă trimit la argumente. Însă, după premieră, i-am spus cu toată inima lui Vili că abia acum pot să spun că îl cunosc. Cred că nici un cronicar de teatru nu se bucură de nereuşita unui spectacol, iar eu, de multe ori, plec acasă imediat în asemenea cazuri, nu mai am chef de nici o festivitate şi de nici o felicitare din politeţe. Dar acest spectacol chiar m-a bucurat, chiar m-a făcut săi pot privi cu drag pe toţi. E şi asta un soi de mândrie când lucrurile bune se întâmplă chiar în oraşul tău.

Sigur că nu poţi niciodată să-ţi faci o idee despre un regizor văzându-i un singur spectacol, iar Vili a avut destule montări în ţară: la Teatrul Mic din Bucureşti, Teatrul “Valah” din Giurgiu, Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani, Teatrul “Maria Filotti” Brăila, etc., numai că nu s-a întâmplat să le văd şi eu. Pentru spectacolul ,,Ultima dragoste a lui Don Juan’’ de Tudor Popescu, montat la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi a luat Premiul ,,Radu Stanca’’ în anul 1999 pentru cel mai bun spectacol, pentru cel mai bun rol feminin şi pentru cel mai bun rol masculin. Ne mai întâlneam la câte un festival şi discutam despre teatru, proiectele lui sau spectacolele văzute. Aşa am aflat că a terminat UNATC la Bucureşti la clasa regizoarei Cătălina Buzoianu. În Festival, nefiind un juriu competent, exceptându-l pe pictorul Gheorghe Andreescu care a făcut şi scenografia unor spectacole, am avut destule îndoieli şi asupra piesei premiate. Dincolo de faptul că a scris şi i s-au jucat destule piese („Turnătorul şi actriţa”, „Beethoven cântă din pistol”, „Dona Quijota”, „Fata care dă cu pumnul”, „Jucătorul de baseball” ş.a.)., luam în calcul, ce-i drept, amănuntul că autorul premiat este şi director la Teatrul Valah din Giurgiu şi că asta ar fi putut influenţa decizia juriului.Însă textul chiar are o viziune realistă, bine conturată, asupra unui univers mai puţin transpus în dramaturgie: drama copiilor părăsiţi de părinţii lor plecaţi să-şi găsească norocul în străinătate, dar şi pe cea produsă de divorţul acestora. Din această cauză, poate fi privită şi ca pe o piesă de teatru documentar. Cazul fetei de 15 ani

rămasă acasă să aibă grijă şi de bunicul ei este şi mai dramatic: Linda nu-şi văzuse tatăl de şase ani, după divorţul scandalos al părinţilor ei, iar mama ei nu i-a dat nici măcar un telefon în ziua aniversării a 13 ani, cum îi plăcea ei să spună că are, alăturând această cifră fatidică întâmplării că s-a născut într-o zi de 13 şi că locuia într-un bloc la etajul şi apartamentul 13. Limbajul folosit de Linda este unul specific ,,academiei străzii’’ şi creionează cu exactitate un portret-robot al generaţiei BUG Mafia sau copy/ paste. Construit într-o manieră realistă, spectacolul surprinde prin fervoarea pe care Petronela Buda, în rolul ,,puşlamalei’’ Linda, o emană, fără să-şi piardă nici o clipă suflul pe toată durata de o oră şi 45 de minute. Ea interacţionează cu sala şi dovedeşte ingeniozitate în a prelua replicile din sală.

La cele două spectacole la care am fost, pe băieţii aleşi din sală să fie personaje pe scenă, pe care să-i convingă că nimănui nu le pasă de ei, deşi aveau o atitudine diferită, Petronela Buda, cu dezinvoltură şi sinceritate, reuşeşte să şi-i facă parteneri reali de parcă ar fi fost rupţi din piesă. Unul dintre ei chiar nu avea probleme, chiar avea destule realizări pentru vârsta lui şi cu atât mai mult i-am admirat dexteritatea cu care l-a atras de partea ei. Scenografia semnată de Nicolai Mihăilă detaliază cu acribie interiorul modest al unei camere de adolescentă dintr-un apartament de bloc. Nimic spectaculos, dar nici în plus, iar muzica subliniază doar momentele cheie, cu ritmuri de hiphop pe alocuri. Ceea ce puteau să lipsească sunt perdelele de fum care marchează trecerile de la prezent la amintire, ele fiind oricum sugerate prin jocul actorilor. Piesa este scrisă ca un monolog lung, ceea ce e puţin probabil ca un singur actor să poată duce şi de aceea mi se pare salutară ideea regizorului de a introduce încă paisprezece personaje. Intrarea lor e de scurtă durată şi bine pliată pe întreaga poveste a Lindei, dar ele dau ritm şi viaţă spectacolului. Puţin cam falsă este scena mamei care revine acasă şi găseşte scrisoarea Lindei. Nu am văzut la ea nici urmă de trăire şi regret. Însă restul scenelor sunt credibile şi chiar au mult haz şi fac suportabilă întreaga dramă.

Nici Linda nu-şi expune depresiile pe un ton grav, dimpotrivă!, face haz de necaz, încât la final nu eşti foarte sigur că s-a aruncat în gol. Ceea ce m-a atras cel mai mult la jocul ei a fost puritatea cu care şi-a înnobilat personajul. Felul în care spune replica ,,pe mine mă sperie morţii, eu sunt un pescăruş cu frâna sufletului trasă’’şi ţipătul pe care-l scoate, imitându-l pe cel al păsării, sunt de o candoare îngerească. Manechinul din camera ei era singurul confesor care-i suporta furiile şi căderile.

De fapt, Linda vede în manechin ,,o dublură a ei’’, un fel de păpuşă mai mare într-o lume în care ,,toate păpuşile sunt triste fiindcă şi-au pierdut copilăria’’. Mama,

o fostă balerină la Operă, după divorţul de tatăl ei, ajunge o depravată care nu mai are grijă de fetiţa ei, obligată să asiste la scenele vulgare dintre ea şi amanţii ei. În cele din urmă, pleacă în Spania şi Japonia unde dansează la bară pentru a câştiga bani. În rolul ei, Veronica Păpuşă dă destulă consistenţă personajului, portretizând o femeie fără scrupule, dizgraţioasă şi vulgară. Svetlana Friptu, în rolul bunicii, îi calcă pe urme, terorizându-l pe bunic cu apucăturile ei de femeie care trebuie să deţină controlul asupra membrilor familiei, iar în rolul asistentei joacă o femeie care a trecut prin multe, a văzut multe, dar nu şi-a pierdut umorul şi puterea de a înţelege o fată aflată în necaz.

Ana Maria Ciucanu joacă trei personaje pe care le delimitează cu suficientă precizie: o profesoară de modă veche, ofuscată faţă de comportamentul atipic al Lindei, o judecătoare care, dincolo de rigiditatea meseriei, priveşte în adâncul sufletului copilei obligată de mamă şi bunică să mintă şi a doua asistentă, aparent dură cu pacienta ei cu identitate falsă, dar nu şi într-atât de rea încât să o deconspire. Cel mai simpatic rol îl face Gheorghe V. Gheorghe, un bunic uşor senil, de o blândeţe cuceritoare şi un umor autentic. Nicio fisură nu întrezăreşti în personajul lui, niciun gest gratuit. Apariţiile lui Petrică Păpuşă, în rolul tatălui par decupaje din film: gesturile lui de tandreţe faţă de Linda sunt ca nişte cadre în relanty. În rolul antrenorului e destul de plastic în mişcări ca să-l credem. Aureliu Bâtcă îşi face şi el destul de curat personajele, dar mai bine conturat este în rolul colegului de clasă, unde redă bine aerul manelist al unui ,,băiat de băiat’’, apariţiile îngerului fiind mai cu morgă, mai cu prestanţă, încât îţi dau impresia că e mai mult un prezentator al unei reprezentaţii de iluzionism. Chiar şi George Breabăn, jucându-l pe amantul mamei Lindei, are o prestaţie bună, potrivindu-i-se mănuşă personajul poliţitului beat, grosier, vulgar şi ridicol. ,,Puşlamaua’’ este de fapt stigmatul pus de societate pe un copil bun, cu vise îndrăzneţe, dar dezorientat de lumea în care trăieşte şi care, în final, clachează, copleşit de atâtea încercări. Spectacolul montat la Galaţi reuşeşte să fie ecoul sincer al strigătului de ajutor al adolescenţilor abandonaţi de părinţi, mulţi dintre ei îngroşând rândul sinucigaşilor şi merită văzut nu doar pentru gravitatea temei propuse cât şi pentru calităţile lui.

Ruxandra Anton

Antares

vernisaj liric

16

Paul Spirescu VĂ MULŢUMESC Mi-am scris o grămadă de poeme pe sulurile imaculate de hârtie igienică furate din restaurantele voastre de lux: vă mulţumesc pentru asta, domnilor patroni. vă mulţumesc că existaţi, că-mi mai suportaţi uneori prezenţa pestilenţială, suta de grame de votcă băută dintr-o singură înghiţitură, cu siguranţa frenetică a băutorului fruntaş, câştigător al marelui premiu de renunţare la sine, vă mulţumesc că nu mă daţi afară îmbrâncindu-mă pe scări, aşa cum am văzut eu că se întâmplă cu alţii, vă mulţumesc că totuşi vă prefaceţi a mă cunoaşte, şi-mi declaraţi perfid că mi-aţi citit toate poeziile, chiar şi pe acelea pe care nu le-am scris niciodată, vă mulţumesc că mă respectaţi, că mă iubiţi, că vă prefaceţi a nu şti că sunt existenţă – spre - moarte, moartea cea mai sigură şi mai tulburătoare, domnilor patroni, moartea sufletului care nu mai are oxigenul regenerator!

NU-I NEVOIE Nu-i nevoie să-ţi dezgoleşti toate părţile ascunse, apetisante ale trupului: eu vin de pe oceanul învolburat al deznădejdii care mi-a ucis, vezi bine, toate instinctele primare.

Nu-i nevoie să le reînviem acum: lasă-le să dormiteze acolo în hrubele întortocheate ale sufletului, ca nişte iezi încă nenăscuţi, abia zămisliţi în amfora de argint a căprioarei din vis.

Ajută-le tu să nu se mai nască o dată!

TE VOI CHEMA EU Încă nu mi-am încheiat toate socotelile cu lumea aceasta, aşa că poţi să mă mai aştepţi o vreme.

Apoi voi fi pe de-a-ntregul al tău. uite, ai putea să te aşezi pe fotoliul acela de lângă sobă, să-ţi aprinzi un trabuc parfumat (doar dracu a mai pomenit muiere să tragă din trabuc!) sau, dacă te plictiseşti, poţi să-ţi cauţi de treabă prin altă parte.

Fii fără grijă, n-am de gând să te fentez: Te voi chema eu la momentul potrivit.

Deocamdată.

CANTICUM SACRUM Ce soi de muzică ciudată, albastră, se-aude astăzi prin toate catedralele sufletelor, ca un fel de Canticum Sacrum al mucurilor de ţigară şi al sfârcurilor abia înmugurite la domnişoarele tinere, tinere, tinere înhămate şi ele la troica imaginară a amorului etern,

Antares

ca un fel de naştere între două morţi paralele ori ca o moarte fulgerătoare între două sunete stridente de trompetă Ca un fel de Canticum Sacrum Ad perpetuam rei memoriam!

ADAGIO bordel de lux. largi coridoare înmiresmate. parfumuri scumpe. imperativul categoric se dedă desfrâului. desfătare a simţurilor. care simţuri? - mă întrebi. putrezeşte vederea-n orbitele ochilor. auzul, ce să mai vorbim? sunetele devin un fel de săgeţi înţepenite între corzile arcurilor. războinicilor multiseculari. multimilenari, zici? fie ca tine! doar să ne alegem şi noi cu ceva din toate aceste răsfăţuri. raţiunea doarme sforăind sub masa portocalie ca şi cum şi-ar visa propriul ei vis. raţiunea e şi ea o săgeată otrăvită. hai totuşi să ne înfruptăm puţin din această splendoare mocirloasă chiar dacă vremea noastră încă n-a venit şi poate că nu va veni niciodată!

ÎNVĂŢĂTURI DE BUNĂ CUVIINŢĂ 1 Iată ce se întâmplă dacă trăieşti prea mult: până la urmă carnea ta scorojită şi în adormire începe să se dezghioace de pe mădulare încet-încet cu şuier strident de viforniţă şi de aducere-aminte. Începi să rămâi din ce în ce mai puţin şi din ce în ce mai singur tot aşa cum toamna pădurile se dezgolesc de frunze încet-încet în acordurile simfonice aiuritoare ale destrămării.

2 Iată ce se întâmplă cu frunzele pădurii dacă se înverşunează să trăiască prea mult: dintr-o dată se satură şi ele de copacii lor adoptivi se satură chiar şi de ele însele îşi fac reverenţa obişnuită se roagă la bunul Dumnezeu să se termine odată mascarada aceasta ce mama dracului atât de multă existenţă Doamne mai lasă-ne odată la vatră.

3 Iată ce se poate întâmpla cu vatra lui Dumnezeu dacă se încăpăţânează şi ea să trăiască prea mult: până la urmă se cocleşte şi ea pesemne mânată de aceeaşi umezeală metafizică fără de cauză şi fără de efect urmărindu-te pe tine muritorul şi purtându-te întru nemurirea ei. (din volumul în pregătire BORDEL DE LUX)

prozatori români contemporani

17

Titi Damian STUDENŢI DE... BUCUREŞTI Bătrânul tocmai ieşise din cabinetul doctorului.

Rămase câteva minute cu căciula în mână, la ieşirea din clădire, nehotărât: să traverseze strada la farmacia de undeşi ridica de obicei medicamentele, ori să o ia în partea opusă, spre staţia de metrou? „Bine măcar că mi-au ieşit analizele bune!” „Haide, hai, tataie, ce-ai rămas aşa pironit în uşă?” auzi reproşul unor brancardieri din spate care coborau cu atenţie un ins într-un scaun cu rotile.

-Ia să fac eu o treabă hotărâtă! îşi zise cu jumătate de gură, în timp ce portarul îl urmărea mirat că-l vede vorbind singur. Merg mai întâi la farmacie, nu-s proşti ăştia deloc, de şi-au pus-o chiar lângă ambulatoriu. Care cum iese pe poarta spitalului, dă nas în nas cu ea. Afacere...

-Asta-i din partea casei, tataie, îi spuse vânzătoarea ambalându-i frumos braţul de medicamente într-o pungă cu inscripţia farmaciei. Curios, bărbatul deschise discret punga şi într-adevăr găsise deasupra medicamentelor compensate sută la sută un fel de plăcinţică din nuga cu un beţigaş înfipt, aşa cum arătau acadelele pentru copii „Ca pe timpuri, cocoşel cu băţu-n fund, ăştia se ţin de şotii.” Îşi întoarse o privire întrebătoare spre farmacistă cu micuţa jucărea în mână, parcă ar fi vrut să-i spună: „Îţi baţi joc de mine? Eu sunt copil să sug prostiile astea?”

Farmacista i-o luă înainte, ca şi cum iar fi ghicit nedumerirea: -Nu-i o glumă, tataie, este o promoţie pentru diabetici. Poţi s-o mănânci fără probleme, nu vrei, ai matale vreun nepot...

-Înviorat parcă de situaţia care i se părea un fel de glumă reuşită, se grăbi să traverseze spre trotuarul celălalt, apoi, cu trupul uşor aplecat, cu paşi iuţi – poate prea repezi pentru vârsta şi greutatea lui – se îndreptă spre staţia de metrou.

Ajunse în staţie mai mult alergând. Căută din privire scările rulante: „Nu de alta, dar mi-e teamă ca nu cumva să alunec pe sărăciile astea de trepte din marmură, acum umede. Atât îmi mai trebuie!”

Ajuns la capăt, îşi îndreptă paşii spre o domnişoară: -Vă rog frumos, care-i linia cu direcţia spre Obor? Ştiţi, nu vă supăraţi că întreb, dar altădată m-am pomenit că merg în sens invers. Prudenţa nu strică.

-Haideţi cu mine, şi eu merg în aceeaşi direcţie, dar merg până la capăt. Dumneavoastră coborâţi la a treia.

Un uruit care devenea din ce în ce mai puternic anunţă sosirea trenului dinspre tunel.

-Haideţi, haideţi, uşor, tataie, vedeţi să nu vă împiedicaţi, aveţi grijă cum păşiţi în vagon! îl sfătui tânăra, încercând să-l ţină de braţ. În vagon, lumină, căldură, dar toate locurile ocupate. Câţiva inşi în picioare se ţineau de curelele special atârnate din tavan sau de rarele bare de sprijin.

-Bine că am prins garnitura asta, îi mărturisi el fetei, în timp ce metroul îşi reluă alunecarea.

-Chiar dacă o pierdeaţi, nicio grijă, venea alta, acum, la prânz, sunt mai rare, cam la o jumătate de ceas.

-Cam mult, afară văd că s-a cam înăsprit vremea.

Când am ajuns în staţie, ningea cu destulă putere, parcă sa stârnit şi vântul. La noi, în Bărăgan, iar o să fie necaz mare!

De-abia am scăpat de un viscol. „Nu cumva s-o pune de vreun viscol şi rămân pe aici? Cei de la televizor nu dau greş niciodată. Încă, fiicămea: “Stai, tată, vedem ce şi cum pe internet. E cam cu dusîntors”, mă prevenise. Dacă nu-i aglomerat, termini treaba până pe la prânz şi ai toate şansele să prinzi vreun autobuz din autogara Obor. Vezi că de acolo pleacă şi unul ceva mai târziu, nici nu-i prea aglomerat!”

Metroul înainta, lumea urca şi cobora, omul cu gândurile sale. I se iscă în cap altă dilemă: „Să merg până la Ritmului, aproape de autogară, ori să cobor la staţia Obor, apoi să merg la capătul tramvaiului unde trec mai multe autobuze şi microbuze spre Buzău, Focşani, Vaslui, Slobozia?

N-ar fi rău să cobor totuşi la Obor, intru la repezeală şi prin magazin, acolo-i cald, ies prin capătul celălalt, mai scurtez din drum. Plus că poate zăresc la vreun raion o căciulă mai ca lumea, şi asta-i bună, e de astrahan, dar s-a cam tocit pe

margini. Tot zicea nevastă-mea că-mi face un cadou de Crăciun.”

Scăpă întâmplător ochii spre bancheta din faţă. Ca şi cum i-ar fi prins privirea, ruşinată, o doamnă cam la vreo treizeci şi ceva de ani, făcu semn că se ridică să-i cedeze locul.

-Nu, nu, nu-i nevoie, doamnă dragă, mulţumesc, sunt încă în putere, mai ales că nu-i civilizat să ocup locul unei femei, chiar dacă-s în vârstă. Cel puţin aşa i-am învăţat o viaţă întreagă pe elevii mei. Şi-apoi, la următoarea, cobor. „Măi, îşi spuse, s-a schimbat lumea asta a noastră.

Mă aşteptam ca pe bucureşteni să-i găsesc aşa cum îi ştiam eu cândva: gălăgioşi, arţăgoşi, agitaţi, înghesuindu-se, alergând care încotro. Când colo, sunt de nerecunoscut. La doctor era programare, care cum apărea dintre pacienţi, întreba liniştit cine-i ultimul sosit, îl repera şi aştepta. Cel care urma să intre la doctor, şedea cuminte pe scaunul de lângă uşă, şi tot aşa...Nu mai vorbesc de doctor. Marius Brădescu este un lord, ce să mai spun de asistenta sa, Valentina, doar ne cunoaştem de peste zece ani. La farmacie, vânzătoarea, manierată, mă serveşte prompt, cred că m-a şi recunoscut, de-atâţia ani de când vin, plus acadeaua...

Domnişoara din staţie, ce să zic?, foarte amabilă; aici în metrou doamna se înroşeşte la faţă insistând să-mi cedeze locul. Oi fi părând eu atât de bătrân, ori a început să ningă cu politeţe?”

Ajuns în staţia de autobuz, norocul de până atunci părea că s-a transformat în ghinion. Maşini peste maşini.

Niciun autobuz, niciun microbuz printre ele, parcă toate sau vorbit să nu mai treacă. „Ori, doamne fereşte! au primit ordin de la patroni să nu mai plece. Văd că se întăreşte viscolaşul ăsta”. În sfârşit, se vede ceva. Printre sutele de maşini mici care curgeau ca un fluviu neîntrerupt, un microbuz. „Dar-ar naiba în semaforul ăsta, nu putea să mai stea pe roşu câteva clipe să-l pot opri? L-am scăpat, dar numi pare rău, era de Vaslui, mă lăsa la marginea oraşului, apoi urma să fac, pe jos, până acasă, aproape o oră cu viscolul în faţă. Trebuie să-şi dea ele drumul. Hm, e trecut de unu.

Parcă la şi jumătate are plecarea al nostru. Până aici mai face, pe înghesuiala asta, vreun sfert de oră. Am timp suficient să mă duc să-mi iau un covrig din colţ. Fir-ar să fie, na, că-am păţit-o, mi-a trecut pe sub nas şi microbuzul de Focşani. Că şi vânzătoarele astea, ce le pasă, sunt la căldură, stă omul cu banii întinşi pe ferestruica lor în viscolul ăsta.”

Omul începu să se mişte încoace şi încolo, semn că vrea să-şi dezgheţe picioarele. „Era bine dacă plecam eu cu maşinuţa mea, cum am procedat de atâtea ori. Ajungeam la doctor, stăteam al rând, îmi luam medicamentele, plecam, apoi, peste trei luni...

Că şi nevastă-mea, de ce să te duci singur pe vremea asta cu maşina, derapezi, rămâi înzăpezit pe undeva, cine te mai scoate de acolo? Vremea se schimbă de la oră la oră.

Autobuzu-i sfânt, te sui în el şi eşti acasă, n-ai nicio grijă.

M-a convins, ce mai...”

Să-i treacă timpul, rupea nervos câte o bucăţică din covrigii înghesuiţi în buzunar. Mâna cealaltă începuse să-i cam îngheţe, căci ţinea strâns punga cu medicamente, să nu se ude. „Bine era dacă o ascultam pe nevastă-mea azidimineaţă când s-a ţinut până la uşă cu mănuşile după mine.

Eu - nu le iau, că-mi umflă buzunarele, că le uit pe-acolo... În sfârşit, iată şi un autobuz. Ah, în sfâtşit! Gata, i-al meu!

Dacă nu opreşte, mă postez înaintea lui. Norocul meu, am spart ghinionul!

-Se mai sparge ghinionul! intră el în vorbă cu şoferul, mulţumindu-i în felul acesta pentru că a oprit, întinzându-i banii pentru bilet. Mă temeam că o să fie semaforul pe verde şi n-o să mai opriţi.

-Păi, n-aveam voie să opresc aici, dar v-am văzut agitat, apoi şi vremea asta câinoasă... Cum să laşi omul în drum? După câte am fost anunţat prin staţie, peste vreo două ore, începe viscolul ăl mare. Încă avem ordin să nu mai luăm pasageri la ocazie, nici peste capacitatea autobuzului, se-ntâmplă un derapaj, ceva, dar ce să-i faci? De la staţia

cealaltă am luat-o pe doamna şi-i arătă o femeie într-un pardesiu verde, plinuţă, singura în picioare pe interval. Vorba noastră, a românilor: Asta-i situaţia!

Bătrânul îşi dădu seama că stă în dreptul uşii şi obtureză şoferului vederea, aşa că înaintă pe culoar. Îşi puse sacoşa cu medicamente la bagaje, apoi căciula, se descheie la palton. „Cam strâmt spaţiul dintre scaune. O oră şi jumătate nu mor în picioare” se încurajă el rezemându-se cu spatele de speteaza scaunului din dreapta. Avu impresia că l-a atins cu cotul pe tânărul din dreptul său şi încercă să-i prindă privirea pentru a-i cere scuze. Tânărul butona preocupat un telefon. Părea foarte concentrat împreună cu fata de lângă el urmărind un joc pe telefon. „O fi crezând omul că l-am atins să-i fac semn să-mi cedeze locul” îşi mai zise bărbatul, apoi îi abandonă pe cei doi întorcându-se cu spatele. „Măi, ăştia, parcă i-a ales Dumnezeu perechi-perechi, tot autobuzui plin de tineri. Ce frumoşi sunt! Uite, fata aia cârlionţată de colo, nu ştiu ce-i spune la ureche tânărul, i s-au îmbujorat obrajii. Cei din partea opusă sunt şi mai drăgălaşi: se ţin de mână, e clar că-s îndrăgostiţi lulea. El îi şopteşte ceva la ureche, de fapt o sărută discret şi ea se înroşeşte de plăcere până-n vârful urechilor. Ehei, tinereţe!”

Avu impresia că cei doi i-au surprins privirile. „O fi crezând că doresc cumva un loc. Domnule, este interesant, cum îmi rotesc privirile peste tot autobuzul, cum toţi, ca la o comandă, unii îşi lasă privirile în jos, migălind la telefoane, alţii aruncă ochii pe fereastră ori îşi găsesc altă preocupare.

Mai bine mă fac că nu-i văd, dar trebuie să-mi schimb greutatea pe celălalt picior. Ce să-i faci, circulaţia periferică, picioarele... E cazul să mă mişc puţin pe interval, chiar dacă autobuzul face câte un slalom la depăşiri. Şoferul se grăbeşte. Văd că viscolul se întăreşte, zăpada a început să se aşeze pe şosea. Un timp o s-o vânzolească roţile maşinilor, nu-i pericol acum, dar mai târziu...”

Discret, mai mult ca să se mişte, făcu câţiva paşi adăugaţi spre centrul autobuzului, apropiindu-se de femeia în picioare. „Hopaa! îşi zise. Ia s-o privim noi mai atent, nui grasă, cât pare însărcinată. Cum de n-am observat până acum? Burticica ridicată, gata să-i sară nasturele de la haină, fundul lat, pistrui, faţa un pic pală. Şapte-opt luni, presupuse el. Cum Dumnezeu de-o fi urcat ditamai sacoşa? Pare destul de voluminoasă, nici nu încape la bagaje... Femea-i cam plinuţă, de-aia nu se observă, o mai examină el cu o privire discretă şi fugară. S-o las în pace, zice lumea că mă zgâiesc, Doamne fereşte! la ea.”

Bărbatul mai cercetă cu privirea roată de câteva ori prin tot autobuzul, căutând vreun loc liber. „Măcar pentru ea, eu sunt bărbat, n-am pretenţie.” Îşi aruncă o privire şi pe locurile din faţă, acolo unde ar fi trebuit să fie pentru „mama şi copilul”, pentru handicapaţi. Se deplasă până aproape de locul cu pricina, se întoarse să privească din faţă pe călători. Întâlni pentru o clipă privirea porcină a unui tânăr, clipind cu pleoapele lui scurte destul de des, de parcă şi le-ar fi scuturat de un gunoi intrat în ochi, apoi, văzând că-i privit, îşi întorsese deja capul spre fereastră urmărind parcă îngrijorat viscolul care se înteţise binişor. Între timp, cel de lângă doamnă îşi trăsese umărul, stânjenit şi evitând contactul cu burtica femeii. Era un ins aproape blond, spălăcit, cu un cap rotund, nişte ochi mari. „Ochi ca de bou, îşi zise bătrânul, dar cine dracu-a mai văzut un bou cu ochi albaştri?” „Ce să le faci?” citi el în ochii femeii care schimba şi ea, pentru a nu ştiu a câta oară, greutatea de pe un picior pe altul.

Pe la jumătatea drumului, atmosfera din autobuz începu să se mai însufleţească. În spate, pe ultima banchetă, pe roţi cum se zice, câteva perechi jucau fripta râzând cu zgomot atunci când, mai ales, băieţii loveau în gol palmele fetelor. Joaca lor atrase privirile celorlalţi tineri din autobuz care se întoarseră, de parcă le-ar fi făcut şi lor poftă. „Uităte la ăştia, ar fi în stare să iasă şi la o bâză!” îi spuse bătrânul în şoaptă femeii, încercând între timp să rupă dintr-un covrig rămas în buzunar.

Antares

poesis

18

EDUARD DORNEANU Abolirea iubirii cinci ore până începe Lazio-Chievo Irene înjură la telefon de parcă ar licita dumnezei întreb eşti satanistă câmp energetic tintă economică albul tău este modelat asemeni morfologiei latine mă aştept ca nomazii zăpezilor să o provoace la o strângere de inimă dincolo de balustrada veşniciei Irene crede în abolirea iubirii simptomele au apărut imediat după ce a văzut Burj-Khalifa zilele i-au fost împodobite cu atacuri de panică nu poate suporta ninsoarea crede că fiecare fulg este o firimitură de moarte care îi caută inima patru pahare de gin şi două ţigări cu marijuana până la acceptarea atingerii

al naibii vis nu-i aşa? aşez ceasul într-o poziţie firească veşnicia stă între mine şi femeia care ucide în vis animale sălbatice adun cicatrici preludii cu motivaţie dublă întreb chiar îşi făceau cruce poate îţi arătau cum să te ascunzi de poftele laconice ale instanţelor revocate răspunde

sacralitatea se risipeşte în teorema lui Lagrange prefer gelozia Ioanei cuvintele ei descoperă locurile intime unde pot poposi open invitation fără consecinţe alb suprapus albului.

Captivi

ba nu duceau degetele în dreptul urii apoi coborau către dezgust şi încheiau cu un scuipat în dreptul speranţei era o cruce precis

vineri ritualul arde morfemele sacre dragostea ne transformă în consumatori captivi cameleonismul oglinzilor măreşte insecuritatea emoţională comunicăm telepatic cu satirii şi prestidigitatorii cronofagi deszăpezim spirale imprecaţii eufonii vineri zăpezile acoperă a cincea sacralitate

mă îmbrac grăbit sub privirea unei femei bănuitoare nefericirea îmi încarcă armele de carne şi sânge orele exacte îmi servesc ca ţinte de antrenament

albul arde inocenţa cifrelor virale cenuşa este împărţită imperativ calendarelor laice.

şenilele uitării fracturează tăcerea. Îmbrăţişarea de taină umanul este hotarul dintre vinovăţie şi defetism dumnezeu ucide martorul direct al fracturării eului şi lasă de planton ipotezele pesimiste

Silvia adoarme la loc sub patul ei curge râul de întuneric al uitării.

Gothic 36 pielea Ioanei este crestată în sute de locuri cicatricile par flori cu rădăcinile în iad bărbaţii stau cu picioarele pe abdomenul ei

imperativele însoţesc cronologia stigmatelor iubirea noastră este asimilată unei capturi de război nivelul de compasiune al îngerilor depresurizează îmbrăţişarea de taină sub ploaia otrăvită a ochilor divini acceptăm morfemele superficialităţii.

Silvia dimineaţa sună în ceasul deşteptător secundarul a tăiat respiraţia silviei sânii i-au înflorit asemenea cartuşelor de manevră ea spune am visat că vânam mistreţi la balc purtam haine cu trei numere mai mari eram încălţată cu pantofi de balet iar hăitaşii îşi făceau cruce ocheam din mers ţinte care grohăiau nu era necesar să încarc arma animalele se întorceau cu burta în sus

Antares

egregorii uitaţi de înjurăturile cazone înghit transpiraţia rece a diavolului încerc să adun tuburile goale ale cartuşelor trase la întâmplare ioana le înghite după ce sărută noroiul de pe genunchii torţionarilor indiferenţa sapă tranşee în subconştient.

Poem în albul truismului prefer gelozia Ioanei oricărui public infantil ştiu că indiferenţa mea îi pare un truism am despărţit durerea în milioane de celule seci virginele mioape au rămas suspendate între vagoanele de clasa a doua şi nopţile în care toţi necredincioşii au nevoie de motivaţii sangvine

Absurd despărţirea tăcerii în silabe e o tehnică de supravieţuire recomandată de majoritatea scribilor egipteni cuvintele înlănţuite în papirusuri au pe lângă clarviziune şi o nebănuită capacitate de a controla nevoia de căutare a absurdului durerea de după rostire stimulează relaţia dintre obscur şi calendarul chinezesc previziunile se lovesc de visele abandonate ale tinereţii camerele mici adăpostesc semnele misterioase ale furiei poţi trăi veşnic printre scaune şchioape şi păsări împăiate ca un stăpân al unei lumi cunoscute doar prin tradiţia orală nimeni nu poate afirma că minele de aur ale lui Kanka Musa sunt părinţii spirituali ai oamenilor care şi-au descoperit vocaţia de martiri trăim printre silabe trecutul şi viitorul se aruncă de pe acelaşi pod în apele închipuirii.

confluente

19

Nae Ionescu sau filozoful la lucru Deşi au trecut aproape trei sferturi de veac de când Nae Ionescu şi-a împlinit lucrarea în cultura română, imaginea lui, în loc să se limpezească, mai mult îşi sporeşte enigma. Contemporanii, fie prieteni sau colaboratori, fie adversari sau analişti, au folosit numeroase chei în încercarea de a explica misterul unei personalităţi sigilate de destin.

Un potop de superlative sugerează o mare emoţie a impactului întâlnirii, mai întâi cu omul Nae şi mai apoi, în plan secund, cu filozoful Ionescu. De regulă, filozofii - ca şi poeţii, dealtfel - nu au “biografie”. În cazul lui Nae Ionescu tot spectacolul e dat tocmai de această undă biografică dominantă, cu efecte perverse în receptarea operei. Din perspectiva timpului, Nae Ionescu ni se pare astăzi nu doar unul din cele mai lucide spirite din cultura română ci mai ales unul din cele mai responsabile, căci stă, ca şi T. Maiorescu în cazul “Junimii”, la temelia unei tragice generaţii literare care îi datorează absolut totul. Despre Nae Ionescu şi probleme legate de ortodoxism, monarhie, democraţie, europenism, stat, legionarism vom scrie cu alt prilej. Acum şi aici vom capta doar celula germinativă a firii şi operei sale dintr-o perspectivă nouă.

Nae Ionescu este brăilean get-beget. La serbările prilejuite de aniversarea a o sută de ani de la eliberarea Brăilei de sub turci, în 1929, vorbise într-un celebru articol din “Cuvântul” despre “Un neam de oameni”. Face un portret colectiv “ţăranului de la Dunăre” fiind îndreptăţit de condiţia sa de urmaş al “cojenilor Brăilei”. Avea rădăcinile paterne în satul Tătaru, din sudul Brăilei. Bunicul său, Stroe Ivaşcu, reprezentase ţăranii din Bărăgan în Divanul ad-hoc şi luptase pentru Unire. Fusese coleg de divan cu Ion Roată, dar fără norocul aceluia de a fi văzut şi eternizat prin povestire de Ion Creangă. Legenda spune că Stroe Ivaşcu era o fire din aceeaşi plămădeală cu hâtrul de la Câmpuri.

Evocarea “neamului de oameni” care au întemeiat Brăila modernă este, de fapt, o evocare a propriului destin. Este aici un autoportret indirect, o formă de a se evoca, prin alţii, pe sine. În 1929 era la mijlocul activităţii sale. Se întorsese de zece ani de la studii din Germania. Mai avea de trăit alţi zece ani.

Preda filozofia la Universitatea din Bucureşti şi începuse să aibă o influenţă covârşitoare asupra tinerei generaţii. De trei ani scria la “Cuvântul”. Adusese deja, cu rubrică permanentă, doi brăileni, pe Mihail Sebastian, care intră repede sub mantia de liliac psihopomp a lui Nae Ionescu, şi pe Perpessicius. Li se vor adăuga Vasile Băncilă şi Anton Dumitriu.

Această evocare deghizată a destinului propriu din perspectiva rădăcinilor ni se pare nu doar foarte importantă ci mai ales cu efecte clarificatoare privind enigma Nae Ionescu, fire atipică, greu de prins în formule tipologice cunoscute. Nae Ionescu face

parte din cei câţiva, puţini de la Caragiale încoace, despre care se spune că şi-au pus geniul în viaţă şi talentul în operă. În “Istoria...” sa G.Călinescu îi face un portret memorabil, comparabil cu al lui N. Iorga şi V. Pârvan, şi îl numeşte “balcanic”, apoi, ca un argument, adaugă în paranteză: (n. Brăila). Cu alte cuvinte, dacă te naşti la Brăila nu poţi scăpa de râia balcanismului cu niciun chip.

S-ar putea ca intuiţia călinesciană să fie adevărată. Majoritatea scriitorilor născuţi la Brăila au această dimensiune esenţială a operei. Prozatorii P. Istrati şi F. Neagu, dar şi poeţii M. Dragomir şi N. G. Mărăşanu au ca element fertilizator al operei acest polen magic. Dar mai puţin s-a făcut caz şi nu s-a pus în valoare această dimensiune sudică a operelor lui Perpessicius, Anton Dumitriu şi Nae Ionescu. De aceea susţinem că Brăila este al doilea topos literar balcanic românesc, după Bucureşti.

Nae Ionescu ţine să contrazică tot imaginarul fixat în mentalitatea cititorului privind modul de a fi al unui filozof. Îi place să fie în prim-planul vieţii sociale, culturale şi politice. În primii cinci ani ai carierei este dedicat vieţii universitare. O vreme este şi publicist.

Devine destul de repede unul din ziariştii care dau tonul vieţii politice în România. Catedra de la Universitate este din ce în ce mai rar frecventată.

Oferă unui alt brăilean, Anton Dumitriu, cursul de logică. Îşi extinde influenţa în zona politicului. Devine pentru o vreme unul din oamenii de taină ai regelui Carol al-II-lea. Stă deseori la ceas de taină cu “duduia” Elena Lupescu. Fluturele se apropiase prea mult de lampă. Se zice că ar fi murit prin otrăvire lentă, în martie, 1940. Ştia prea multe.

Nae Ionescu e un histrion de geniu care a jucat la ruleta rusească a vremii. Era în el o neostoită nevoie de joc, de scenă. I-a plăcut ipostaza de actor care îşi scrie şi îşi interpretează rolul. Cultivă o boemie specială, de high-life. Se îmbracă după ultima modă, îşi comandă costumele la o casă de modă londoneză, are vilă la Şosea, călătoreşte cu cea mai luxoasă maşină din Bucureşti. Viaţa îi devine subiect de picanterie, seamănă mai degrabă cu a unei vedete de cinema. Adesea poposeşte în alcovul frumoaselor vremii. Se poartă în Bucureşti ca un palicar de Carachioi. În aparenţă lua totul “á la legčre”. Cultivă programatic un histrionism împins, totuşi, mult prea departe. Îi place să fie jucător. Pare că face concurenţă chiar regelui. Este, în forma lui de exprimare, un triumf al lui “Nae”, personaj caragialesc, bufon, intrigant şi cinic.

Considerăm că acesta este un strat de suprafaţă, un joc al aparenţelor ţinut sub control, cultivat programatic, cu luciditate.

Prin hotărârea de a semna primele articole cu prenumele “Nae” - nume imposibil pentru un filozof - în loc de numele oficial, sobru şi ....brăilean, Niculae, el acceptă această dimensiune coţcărească a existenţei.

Celebra conferinţă din 1929, “Un neam de oameni”, începe memorabil cu o negaţie: “Nu-mi zice Nae Ionescu”, apoi continuă: “Bunicul meu din partea tatălui se numea Stroe Ivaşcu”. Cu alte cuvinte, sugerează că nu este ceea ce pare a fi. Neîndoielnic, în firea lui Nae Ionescu se suprapun, pe rând, două firi. Prima, de suprafaţă, dezvoltă stratul caragialesc evocat deja. Dar celălalt strat e mult mai adânc şi mai complex. Distingem aici pe adevăratul filozof, descendent din “cojenii Brăilei”, din rasa ţărănească a neamului său din Bărăgan. Aceasta poate fi dimensiunea gravă, maioresciană a firii sale. Este pentru prima dată când o mare personalitate culturală şi politică îi adună pe cei doi mari intemeietori de paradigme literare în literatura română. Acesta ar fi jocul aparenţelor. În adânc se impune imaginea unui alt om. Din cauza primului, năvalnic şi pitoresc, nu îl vedem pe al doilea, profund şi responsabil. Şcolit în Germania, Nae Ionescu are afinităţi nebănuite cu T. Maiorescu. Acţiunea lui este mare prin efectele ei în cultură. A scos din anonimat o nouă Pleiadă românească. Erau tineri născuţi în primul deceniu al secolului al-XX-lea. Alţii chiar după acest reper. Erau de curând ieşiţi din adolescenţă. Le-a dat rubrici la ziare, i-a atras, a creat pentru ei funcţii, le-a cerut să scrie, să se manifeste în cultură. În fond, erau nişte mânji metafizici cărora Nae Ionescu le grăbeşte maturizarea. Cine priveşte cu atenţie perioada de după 1930 remarcă graba cu care dorea să-i afirme în cultură, simţind că “timpul nu mai are răbdare” (M. Preda).

Marea misiune istorică a lui Nae Ionescu a fost pregătirea unei generaţii de mari conştiinţe care să reziste traversării deşertului. Ca şi când ar fi intuit că urma o mare încercare, el îi pregătea pentru creaţie ca singurul răspuns posibil la provocările istoriei.

Capodopera lui Nae Ionescu, monumentul său mai tare ca bronzul, este această generaţie pe care acum o putem vedea în toată splendoarea ei articulată. La temelia ei stă “degetul lui de lumină”, ca să cităm din E. Lovinescu despre T. Maiorescu şi Junimea. Au rămas ca stele fixe: Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Eugen Ionescu. Dar nenorocul în istorie a făcut ca “noua generaţie” să nu aibe pacea unei mari construcţii spirituale cel puţin pe măsura celei maioresciene de la Junimea.

Cursurile pe care le-a ţinut la Universitate au fost, de fapt, placa turnantă pentru identificarea valorilor. Urma a doua etapă. Cei chemaţi primeau rubrici în ziare şi reviste, se afirmau ca voci tinere în cultura română. Energiile profesorului erau consumate pentru a împlini această ipostază. De aceea, unul din cei mai înzestraţi filozofi români a rămas doar profesor de filozofie, cu cariera didactică schiţată, fără operă definitivă. A cultivat relaţia magistru-discipol, deocamdată fără egal în cultura română. Măreţia sau precaritatea destinului de profesor este dată de ora astrală a întâlnirii cu un discipol. Ora aceasta poate veni sau poate să nu vină niciodată. În cazul lui Nae Ionescu ea a venit de mai multe ori.

Viorel Coman

Antares

Meridiane - India

20

IULIA MARIA CRISTEA Varanasi - Benares, oraºul sfânt, un Mecca al hinduismului - unde fiecare îºi doreºte sã moarã pentru a ajunge în Nirvana

V

aranasi noul nume dat în 1956 celui mai vechi oraº al Indiei Benares, amintit încã de acum 3000 de ani în Eposurile indiene. El este inima Indiei, sufletul hinduismului mult mai sfânt decât Roma pentru catolici ºi Mecca pentru islam. Vechii indieni îl numeau Awimukta - „oraºul mântuirii”, sau Kashi adicã „Strãlucitorul”.

Dacã aceastã denumire semnificativã venea de la turnurile cu vârfurile aurite ale palatelor, de la lumina iradiatã de zeitãþile care dãdeau fiecãrui muribund ultima Mantra (puterea veºnicã) sau de la copleºitorul numãr al rugurilor de incinerare, care zi de zi îºi mistuiau sinistra jertfã, este greu de spus, din fiecare în parte sau din toate la un loc?

Nu se ºtie precis când s-a nãscut. În mituri se spune cã ar fi luat fiinþã cu peste 3000 de ani î.e.n., (istoria confirmã doar 1000 de ani), pe vremea când coloanele Partenonului nu erau încã înãlþate pe stâncile Acropolei, când un modest sat de ciobani nici nu spera sã ajungã mãreaþa Romã, în epoca de glorie a Babilonului ºi a asirianului Ninive, cu templele închinate lui Nabu ºi Iºtar. În acele vremuri Benares avea deja un trecut, era o capitalã bogatã cu zeci de palate ºi temple impunãtoare, cu sofisticate ceremonii religioase efectuate de preoþi sacrosanþi, unde veneau pelerini de la mari depãrtãri; cu serbãri rãsunãtoare; era oraºul cântat de poeþi ºi de artiºti - minunea pe care ºi-o doreau domnitorii!

Mai mult de treizeci ºi cinci de secole de istorie au trecut peste el ºi totuºi nu l-au distrus, este cel mai bãtrân oraº al lumii, permanent locuit. ªi fãrã îndoialã, cel mai murdar oraº al Indiei, care transpirã, care duhneºte fetid prin toþi porii.

Un oraº aflat într-o epocã nedefinitã deºi are peste douã milioane de locuitori, unde se îmbinã prezentul cu strãbunul trecut, reprezentat de ruine de palate populate de maimuþe curioase ºi uliþe înguste unele atât de bicisnice încât nu poate sã treacã nici o vacã chiar “sfântã”, murdãrie indescriptibilã, mizerie umanã, pe treptele spre Gange numite Gath, zeci, sute de ruguri aprinse, unde preoþii brahmani i-a convins pe hinduºi cã distrugând prin foc materia, pot sã elibereze sufletele pentru a ajunge în Nirvana.

Un oraº care posedã un aeroport pentru a face faþã numãrului imens de vizitatori care depãºeºte un milion pe an, unde se aflã cea mai mare bibliotecã de limba hindu din þarã, unde a luat naºtere

Ayurweda, unde templele ºi imens de multele statui de zei te întâmpinã la tot pasul, unde contrastele sunt parcã mai puternice decât tot ce am vãzut pânã acum.

Fiecare ghat din cele 100, are legenda lui legatã de anume divinitãþi, existã ºi gathuri private deoarece, deºi moartea este egalã pentru toþi muritorii, bogaþii nu pot sã pãºeascã în împãrãþia ei, la fel ca ºi sãracii...

Cine cunoaºte tainicile cuvinte ale lui ªiva, cine sfârºeºte în Benares ºi-ºi lasã esenþa spiritualã sã fie mântuitã prin foc de temniþa materiei, îºi elibereazã pentru totdeauna sufletul.

De obicei excursioniºtii sunt purtaþi doar cu un vaporaº, pe Gange, pentru a vedea din pespectivã spectacolul, nu sunt introduºi în miezul acþiunii. Doar dacã doreºti sã simþi adevãrata semnificaþie...

Imaginile sânt prea ºocante. Sepulcrale. Nu te mai impresioneazã nici Beggar Temple, acel edificiu din marmurã ridicat zeului ªiva de un credincios, din banii strânºi timp de 50 de ani prin cerºit (cum ni se spune), nici Sanishar - Templul de aur, cu arhitectura lui încãrcatã, spectaculoasã - dedicat trinitãþii hinduse, nici cel al Maimuþelor sau al bogãtaºului Birla, nici sutele de temple, din epoca lui de glorie (ni se spune cã ar fi fost în jur de 2000...) Nici aspectele contemporane ale oraºului.

Dupã ce ai fost purtat „la locul faptei", nu-þi mai doreºti sã vezi nimic, doar sã-þi aeriseºti hainele de mirosurile diferite, de la uleiurile aromate ale orientului la cel greþos de carne ºi oase arse - ale torþele umane ce ard spre a se dizolva în infinit.

Priveºti apa care-ºi urmeazã implacabil drumul, ducând ºi murdãria ºi dorinþa de purificare a oamenilor ºi bãrcile pline cu turiºtii dornici de senzaþi tari, ºi te gândeºti cã aceastã percepþie a evenimentelor îi creazã fiecãruia propria realitate, pentru unii sfântã, pentru alþii exoticã, sau oribilã, macabrã. Viaþa ca ºi dragostea este aºa cum ne-o imginãm ºi nu cum este în realitate... ªi în timp ce stãm ºi ne gândim ºi ne facem planuri sau bilanþuri, viaþa se scurge mai departe aºa ca apele fluviului, îºi urmeazã albia.

Am fost duºi în partea cea mai mizerã ºi poate cea mai spectaculoasã. ªocantã. Oraºul îºi expune senin zbârciturile caselor ºi ruinele palatelor, noroiul strãzilor pe care curge neîntrerupt toatã dejecþia, decrepitudinea umanã: bãtrâni sepulcrali; cerºetori agresiv de insistenþi; paralitici în cãrucioare mizere improvizate mai mult decât artizanal; infirmi; epileptici; copii vagabonzi în zdrenþe; bolnavi purtaþi pe tãrgi; morþi înveliþi în pânzã pentru bãrbaþi albã, pentru femei coloratã ºi duºi pe beþe de bambus pentru a fi arºi pe treptele ce duc la râul sfânt; hoþi ºi pungaºi cu gânduri mai puþin credincioase; vaci costelive dar “sfinte”; cohorte de câini ºi porci - o lume sordidã coloratã cu procesiuni de preoþi în sariuri portocalii; prooroci; oameni din toate castele, goi, în zdrenþe sau mãtãsuri, amestecaþi fãrã deosebire, fãrã resentimente în acest Lourdes asiatic, îndreptându-se spre trepte, kilometrii de trepte, care UNIUNEA SCRIITORILOR ÂNIA DIN ROM ROMÂNIA FILIALA SUD-EST · FUNDA ÞIA FUNDAÞIA CULTURALà „ANTARES” · PRIMÃRIA GALAÞI

coboarã spre apele binecuvântate, apele purificatoare ale Gangelui, pe care le considerã aducãtoare de mântuire.

Apele ce duc în valurile lor dejecþiile celor vii, hoiturile ºi cenuºa celor arºi, dar care, confom credinþei, sunt purificatoare. Ele elibereazã spiritul de orice pãcat lumesc ºi-l conduc în nesfârºtul circuit cosmic.

Aerul compact de mirosuri, de praf, de duhori pestilenþiale, de exalaþiile fecalelor umane, de putoarea de carne arsã, te înãbuºe, este de nerespirat (asta doar pentru noi cei dintr-o altã lume), pentru localnici sau cei veniþi aici de la sute de kilometri, aerul acesta sufocant este sfânt.

Nepãsãtori la toate exalaþiile, ulii fac cercuri uriaºe pe sus, aºteptând sã le pice ceva, cel puþin sã se îmbete de duhoarea celor aproape 200 de cadavre care se ard zilnic, aproximativ 70.000 pe an.

Un înfiorãtor crematoriu uman în aer liber, un ritual însoþit de forfota mulþimii, de zgomotul sinistru a zeci, poate sute de tobe al cãror ritm sacadat cu evidentã semnificaþie, necunoscutã însã pentru noi, te face sã te gândeºti la bãtãile a mii de inimi, sau, bãtãile destinului la poarta Nirvanei... Înaintãm cu greu în riºca împrovizatã dintr-o bicicletã veche, pedalatã de un bãrbat atât de slab încât privindu-l puteai sã faci lecþii de anatomie despre scheletul uman. La un moment dat înaintarea devine imposibilã, aºa cã, dupã ce plãtim infima taxã pentru vehicolul cu tracþiune umanã, încercãm sã rãzbim pe jos, înghesuindu-ne ºi lãsându-ne presaþi în aceastã sinistrã rezervaþie a faunei umane, cãlcând ca pe suspensii pe balegi sfinte, cu grija de a nu ne pierde de grup...

Trepte, cât vezi cu ochii, malul este „încorsetat” ca un uriaº amfiteatru pe ambele pãrþi de zeci de trepte, denumite Ghat ilustrarea vie a filozofiei hinduse care spune cã viaþa este un ºir nesfârºit de trepte pe care te urci ºi mai ales te cobori, cel mai ades te cobori... (va urma)

antares Ruguri pe malul Gangelui

178-179-180

Editor Funda\ia Cultural` ANTARES

Redac\ia ]i Administra\ia: Gala\i, Str. A. I. Cuza, Bloc „Cristal”, sc. 4, et. 1, ap. 1 ROM^NIA - Tel: 0236/413973; 0744/205032; E-mail: fundatia.antares@yahoo.com Ceremonia cremaþiunii

Corecturile apar\in autorilor

ISSN: 1453-8539

Tipãrit la S.C. GRAFPRINT S.R.L. Galaþi, tel/fax: 0236.318440, www.grafprint.ro