Antares Nr. 226-227-228

Fundaþia culturalã Antares

Revistã de literaturã ºi informaþie culturalã

226-227-228

Galaþi · Anul XIX / Ianuarie-Februarie-Martie 2017 / 20 pagini / Director Corneliu Antoniu

Spot la glorii mici....

continuare pag 13

2

LANSARE DE CARTE

eveniment

„La lumina opaiţului”, + Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos Un „sinaxar al recunoştinţei”

Lansarea cărţii ”La lumina opaiţului”, în două volume, semnată de Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, s-a petrecut în 17 martie 2017, la Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii de la Dunărea de Jos,în prezenţa autorului şi a unui auditoriu de zile mari: academiciani, preoţi, profesori universitari, scriitori, jurnalişti, credincioşi, toţi iubitori de frumos şi îndrăgostiţi de lumina din Cuvânt.

Mirel Bănică cercetător la Institutul de Istorie al Religiilor: Cartea recent apărută, la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, ne relatează în cele 795 de pagini (475 de pagini - volumul I şi 320 pagini volumul II) numele şi faptele unor Sfinţi, Ierarhiţi oameni mari,aflaţi în „Calendarul inimilor”1 , ca pe un semn de recunoştinţă pentru înaintaşii noştri, unii urcaţi în Calendarul Bisericii, alţii aşezaţi tainic în „panteonul” inimilor noastre. Cele două volume refac o lume aparte, reflectată în şase secţiuni: Sfinţi, Ierarhi, Monahi, Profesori de Teologie, Personalităţi istorice şi culturale şi Personalităţi laice contemporane.

Fin cunoscător şi ziditor al vieţii liturgice, pastorale, administrative şi cultural-spirituale a Bisericii Ortodoxe - „Mamă Spirituală a Poporului Român”, autorul a adunat, prin ani,- din recunoştinţă şi pentru neuitare cuvinte alese despre viaţa şi lucrarea unor Sfinţi, Ierarhi, dascăli de„cuget şi simţire românească şi creştinească”. În „galeria” cu portrete zugrăvite din cuvinte insuflate de Duhul lui Dumnezeu - tipărite în diferite

publicaţii, între ele în periodicul eparhial „Călăuză ortodoxă” - se adaugă slujitori şi Ierarhi de seamă ai Bisericii noastre: Blândul Părinte Patriarh Teoctist; Patriarhul Ignatie IV Hazim al Antiohiei, Mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele duhovnicesc al Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, a cărui biografie „îl consacră ca pe un Părinte al Bisericii Ortodoxe Române” 2 ;Episcopul Melchisedec Ştefănescu, Episcopul Antim Angelescu,Arhiepiscopul Antim Nica, „evlavioşi preoţi ori monahi, fraţi creştini care au intrat demult, atât de pe pământ, cât şi după plecare lor, în pomenirea, în cinstirea şi în tainiţa inimii mele”, cum mărturiseşte însuşi autorul - Înaltpreasfinţitul Părinte

Arhiepiscop Casian. În vecinătatea acestei lumi a sfinţeniei, şi în lumina lină a opaiţului, stau întru aşteptarea împărăţiei de Dincolo, la Masa Tăcerii, „Oameni între oameni”, care prin credinţa şi faptele lor puse în slujba şi în luminarea acestui neam, au rămas în conştiinţa noastră ca „apostoli şi misionari ai Cuvântului Întrupat”: Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai mare Teolog Ortodox al veacului XX, profesorul Ene Branişte, poetul Mihai Eminescu, academicianul Virgil Cândea, părintele Galeriu, preotul Paul Mihail, preotul profesor Jean Popovici, părintele Boris Dumănescu, părintele Gheorghe Buruiană, istoricul Paul Păltănea şi mulţi alţii iubitori de Dumnezeu... „Această carte are pagini extraordinare, care prezintă viaţa şi funcţionarea Ortodoxiei din interior, aşa cum noi, adeseori - din grabă, din neatenţie sau din reavoinţă - nu o vedem”, a subliniat moderatorul. În final Înaltpreasfinţitul Părinte Casian -„ascultător cum nu a fost vreodată” - a spus că va urma îndemnul cititorilor şi că va continua să aşeze în „Sinaxarul recunoştinţei” de la Dunărea de Jos, şi nu numai, oameni, fapte şi istorii adevărate, pentru ca „taina întâlnirii în Cuvântul Întrupat” să dăinuie în memoria vie, în viaţa Bisericii şi a inimilor noastre din veac în veac, din neam în neam.

Istoricul Ionel Cândea, membru corespondent al Academiei Române, a apreciat concizia şi claritatea cuvântului, Ţinuta morală şi intelectuală a autorului evocând unele personalităţi pe care le-a avut în preajmă ca modele de urmat.

Profesorul univ. dr. Viorel Mânzu, a fost surprins de imensul „tezaur” de Sfinţi, Ierarhi, monahi, profesori de Teologie, slujitori sau simpli credincioşi, care - prin credinţa şi faptele lor demne de luat aminte, surprinse de Autor, poartă un nimb luminos,„sfinţit cu aur”. ”Înaltpreasfinţia Sa a subliniat cu dragoste două aspecte importante: calitatea umană exemplară şi faptele remarcabile ale personalităţilor care au marcat momente importante din evoluţia vieţii şi lucrării Bisericii de la Dunărea de Jos, şi nu numai... „La lumina opaiţului” este - mai presus de toate „o rostire” şi o rostuire a cuvântului din Cuvânt, care ne urcă la amvonul Sfântului Ioan Gură de Aur sau al Sfântului Grigorie Teologul - „Cuvântătorul de Dumnezeu”.

Radu Macovei, membru fondator al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi preşedinte onorific al Filialei Galaţi a UZPR, a apreciat frumoasa lume de odinioară, zugrăvită de pana Duhului Sfânt, prin mâna Înaltpreasfinţitului Părinte Casian- „o personalitate a cărui lucrare am avut posibilitatea, ca ziarist, să o urmăresc pas cu pas”. „Cu mai bine de un sfert de veac în urmă, la venirea Înaltpreasfinţitului Părinte Casian aici, ca Episcop-vicar, ni s-a spus că este un intelectual strălucit, în stofa unui Antonie Plămădeală3 , cultivat, ambiţios, hotărât, deosebit de serios, ca Teolog, Arhiepiscop, dascăl şi părinte Duhovnicesc. Tenace, perseverent şi misionar, Înaltpreasfinţia Sa s-a aplecat pilduitor, obiectiv după obiectiv, fundamentând învăţământul universitar şi preuniversitar de la Dunărea de Jos, câteva zeci de instituţii filantropice, un Muzeu Eparhial excelent, în viaţa Călăuzei ortodoxe. Chiar această carte, tipărită în două volume, este un martor al reuşitei,este un succes al artei tipografice şi spun aceasta în cunoştinţă de cauză. Înaltpreasfinţia Sa lucrează - asemenea modelelor evocate - în tradiţia Sfinţilor Părinţi, a Ierarhilor şi a slujitorilor Biserici Ortodoxe. «La lumina opaiţului» este un astfel de dar, oferit de Arhiepiscopul nostru”.

Au reflectat asupra cărţii şi lectorul univ. Cătălin Enică, dar şi ziaristul Costel Crângan, care a perceput cartea drept „o lecţie de istorie”, literară şi religioasă parte a vieţii Bisericii Dreptmăritoare.

Ion Corduneanu, profesor univ. a privit demersul cărturăresc al Înaltpreasfinţitului Părinte Casian din perspectiva filozofiei, subliniind valoarea cuvântului inspirat de frumuseţea Sfintei Evanghelii.

Scriitorul Corneliu Antoniu, a apreciat cartea lansată către cititori drept „o lucrarede o valoare artistică, stilistică şi spirituală aparte. Ea ne relatează nouă, celor de astăzi, la modul simplu şi luminos, faptele pline de frumuseţe ale unei lumi atât de puţin cunoscută şi atât de puţin râvnită... Lumea din această carte este una preocupată de fond şi nu de formă. Prin prezenţa mea aici, aveţi salutul călduros al întregii noastre mici comunităţi de scriitori pe care Dumnezeu m-a ajutat să o reprezint”.

Poetul Virgil Nistru Ţigănuş a văzut cartea Înaltpreasfinţitului nostru Părinte Casian drept o „antologie”, un „sinaxar al recunoştinţei, de anamneză a iubirii şi a credinţei”, unde Sfinţii lui Dumnezeu, Ierarhii Bisericii noastre, monahi, profesori, preoţi şi creştini de rând sunt prezentaţi în lumina Preasfintei Treimi, „printr-o rostire ce aminteşte de retorica celor dintâi predicatori ai Creştinătăţii”. Întâlnirea s-a încheiat cu felicitări şi flori pentru Autor, pe când, cititorii au primit binecuvântări arhiereşti şi un valoros dar de carte, cu autograf, „La lumina

opaiţului”. Pentru că, nu-i aşa? ”Viaţa continuă prin ceea ce rămâne din noi, atunci când lucrează faptele, îndemnurile, opera şi dâra luminoasă a vieţuirii cu folos pentru posteritate”, aşa cum scrie Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, între rândurile amintitei cărţi.

Maria Stanciu 1 „Calendar de inimă românească” este titlu generic al unei cărţi semnată de vrednicul de pomenire - Mitropolitul Antonie Plămădeală, urmată de ”Alte file de pe Calendarul de inimă românească”.

2 +Casian, Arhiepiscop al Dunării de Jos, La lumina opaiţului, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.

Iubire şi recunoştinţă la o aniversare, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2016, pg. 238.

3 Vrednicul de pomenire Antonie Plămădeală este părintele

duhovniceac al Înaltpreasfinţitului Părinte Casian.

Antares

cronicã literarã

3

MIRCEA CAVADIA, „PEŞTELE NOPŢII” TOTALITARE Viorel Coman Este greu de explicat de ce lipsesc din panoplia romanului românesc contemporan acele opere care să evoce deceniul satanic ‘80. Ştim destule despre „obsedantul deceniu”, cum numea Marin Preda anii ’50.

S-au scris despre acei ani câteva romane care vor rezista muşcăturii timpului. Rezultă că nicio perioada istorică nu a obsedat conştiinţa românească pe măsura acelor ani. Dar anii ’80? A trecut binişor peste un sfert de veac de atunci şi prozatorii români privesc încă acel deceniu ca pe o hieroglifă. Chiar şi după atâta vreme anii aceia fumegoţi şi groteşti ascund jar sub cenuşă.

Mizeria anilor ’80, unică în Europa, a avut urmări de lungă durată, nici azi depăşite. Şi totuşi, literar vorbind, acel deceniu încă nu există. Chiar dacă „interiorul” epocii este evocat în câteva romane, totuşi un paradox există: două mari evenimente care au marcat conştiinţa românească rămân în continuare ignoarate: intrarea şi ieşirea din comunism.

Enunţăm de la început o concluzie: romanul „Peştele nopţii”, de Mircea Cavadia ar fi putut fi un mare roman-parabolă a ultimului an comunist, 1989. Ceva îi lipseşte, poate graba construcţiei, poate finalul uşor forţat... „Peştele nopţii” este dedicat „memoriei marelui scriitor” Fănuş Neagu, adică celuilalt scriitor român care prezintă în „Amantul Marii Doamne Dracula”, ultimul an de comunism.

Cele două romane, apărutela un deceniu distanţă ar trebui să fie privite în tandem: unul, la vârful puterii, prezentând familia noastră prezidenţială trăind iluzia eternităţii, altul, prezentând un om de la marginea societăţii, trăind de azi pe mâine, cu iluzia supravieţuirii. „Peştele nopţii” este numele metaforic al unui jurist de 30 de ani. El are, în vara anului 1988, la o fermă din Bărăganul Brăilei o mică încurcătură, pentru care e chemat la Miliţie să dea o declaraţie. De frică, pleacă din oraş, îşi pierde urma pentru a scăpa de urmărire, rămâne într-un orăşel de pe malul Dunării, în Banat.

Deşi află că între timp a scăpat de urmărirea penală, nu se mai întoarce. Duce în Clisura Dunării o existenţă searbădă. Găseşte adăpost la un cămin de nefamilişti de la marginea oraşului.

Orăşelul rezumă România ultimului an comunist.

Autorul descrie o Românie a sărăciei lucii, cu magazine goale şi cârciumi pline. Semnele realului sunt peste tot, nimic nu a rămas neatins. Oamenii sunt reduşi doar la funcţii biologice, au reflexele sociale amorţite.

Nu există nici o problemă de conştiinţă, nimeni nu e colinadat de vreun ideal. „Omul nou”, conceptul de care se făcea atâta caz în epocă a devenit o fiinţă care a suferit mutaţii genetice. În mizeria cotidiană singurul gând este al supravieţuirii. Rezultă un roman negru, care evocă subtil drojdiile utopiei, fără şarje umoristice, fără sarcasm, fără intenţii caricaturale. Răul este instalat în cotidian, la tot pasul, în magazine, în autobuz, la căminul de nefamilişti, la cârciumă, la serviciu. Este un rău care s-a banalizat, a devenit blând, familiar, cu care oamenii s-au acomodat, chiar l-au acceptat cu o perversă voluptate.

Cititorul este invitat să observe „ce-a mai rămas din oameni”. Dacă este un cititor care mai păstrează în engrame imaginea acelor ani, acum face doar un exerciţiu de recunoaştere. Dacă însă este un tânăr cititor de romane, fără experienţa istorică a acelor ani, nu face decât o călătorie în infernul românesc, undeva, la capătul nopţii totalitare.

Romanul lui Mircea Cavadia este o excelentă cronică a anului enigmatic 1989, o incizie dureroasă în structurile societăţii româneşti la ieşirea din tunel: însemnând sărăcie, alcoolism, promiscuitate, frică, orizont închis, fără ieşire. Cazanul social, aparent amorf, adună presiune care se simte mai ales la nivelul limbajului.

Cuvintele au mai multe înţelesuri. Singurele forme de protest sunt „bancurile şi miştoul”.Se supravieţuieşte din „mica ciupeală”. Totul este „băşcălie veselă”. Viaţa în C.A.P. şi în fermă înseamnă „traiul din furat”.

Când şi când răzbat în vorbirea personajelor, ca ecouri ale istoriei momentului, forme ale vieţii politice care au ca efect fixarea în timp a romanului: magazinele alimentare sunt goale, pe şantiere lipsesc piesele de schimb, alegerile sunt măsluite cu seninătate, societatea este nu numai obosită ci şi fără speranţă –

o înfundătură istorică. Nimeni, totuşi, „nu-ţi putea imagina cum ar putea trăi în alte vremuri”. Folclorul străzii devine o cutie de rezonanţă, captează, reţine, amplifică tot ceea ce ar trebui să revolte. Un vers dintrun şlagăr al vremii şi un vers inspirat din realitate sau un distih sumbru: „Sus în deal e-o casă / Mâine va fi rasă”. Pretutindeni lumea este în schimbare. Ţările din jur trăiesc febra sistemului, numai în orăşelul de margine românii „stau ca boul pe coadă”. Totul derivă dintr-un principiu al puterii: „Sădeşte în ei frica şi nu mai ai probleme”.

Numai în unele romane de Augustin Buzura mai întâlnim astfel de peisaje pârjolite de istorie, ca după o invazie.

Juristul locuieşte o vreme într-un cămin de nefamilişti, la marginea orăşelului. Spaţiul acela este „o cloacă” în care trăiesc „vreo sută de damblagii”, de la copii infirmi, la bătrâni alcoolici. Este un cămin în

faţa căruia trage zilnic un dric pentru a duce, în singurătate, pe ultimul drum, năpăstuiţii sorţii.

Punctul de atracţie în zonă îl formează un birt, un templu al pierzaniei, unde cei mai mulţi muncitori se opresc şi se fac „mangă”. Viaţa în micul orăşel se scurge fără conflicte mari, se reduce la stat la cozi pentru hrană, pentru cele necesare traiului în „bezna socialistă”.

El găseşte în cămin o cameră simplă, unde rămâne cea mai mare parte a anului. Îşi cunoaşte vecinii de palier. Un sudor, un şofer, un frezor, un şantierist, un pensionar, Vasile, pentru care birtul este raiul lui. Doi tineri muncitori, Vio şi Lilian, formează o pereche demnă de Caragiale. Unul, de o locvacitate excepţională, altul, taciturn. Vio, un palicar de modă nouă, pitoresc, gargaragiu, cu limbă otrăvită, pare că descinde din legendarul Mitică.

Din păcate autorul doar îi prezintă, apoi îi părăseşte.

Ei singuri ar fi putut deveni personajele unui roman.

Câtă vreme stă la cămin, juristul vrea să treacă neobservat. Doar un vecin mai în vârstă, Ion, îl observă şi îl priveşte cu o anumită speranţă. Bătrânul pare a avea un plan. Dintre toţi năzdrăvanii de pe palier, pe el îl alege pentru un tip de iniţiere. Vorbeşte în pilde, în parabole, cu un cod esopic nedivulgat. „Toate au un sfârşit, ca să înceapă altceva” sau „Gândeşte-te întâi şi după aia vorbeşti”, spune el cu subînţelesuri care scapă deocamdată juristului.

Ion este un om vechi al pământului. Ştie ca nimeni altul taina muntelui, cunoaşte rostul plantelor tămăduitoare. Are sus, la munte, într-o zonă necolectivizată, o stână mare. Mai jos, în pădure, are un gater unde face scânduri. El este un solomonar cum mai întâlnim în operele lui Creangă, Sadoveanu sau Vasile Voiculescu.

Stă în cămin, la marginea oraşului, în acel mediu meschin, pentru a iniţia adesea câte un om în taine

numai de el ştiute. El e un solomonar singuratic, coborât între oameni pentru a identifica iniţiabili şi a-i forma. Când ceva nu-i place, reproşează: „Aşa sunteţi toţi. Superficiali. De-aia e totul ca dracu”.

După ce devine jurist la o întreprindere de stat, participă ca jurist la o activitate politică într-un sat.

Acolo îl cunoaşte pe Moise, activist de partid, vicios, lacom, un marţafoi de zile mari, soldat ticălos al partidului, duplicitar şi disimulant. Vorbeşte cu emfază caţavenciană unor ţărani şi crede că i-a învăluit. Aceştia, tăcuţi, oraculari, înţeleg imediat cu cine au de-a face şi aruncă în prezidiu, într-o scenă atroce, cu decoraţiile de război. Între astfel de personaje trăieşte o vreme juristul.El are diplomă dar nu are vocaţie justiţiară. El e în permanent exerciţiu rutinier, un prizonier al sistemului, fără drame de conştiinţă, fără vreo formă de îndoială metodică. Asistă, nu doar cu îngăduinţă ci chiar cu nepăsare, adesea chiar cu voluptate nedisimulată la tot ce înseamnă pervertire a ideii de justiţie.

El este „peştele nopţii”, cu branhiile pline de mâlul apelor tulburi. El urcă de la Brăila la Clisura Dunării în căutarea iluzoriilor ape limpezi. Trăieşte ca un mutant: nu se mai miră de nimic, nu se revoltă, este indiferent şi superficial, are reflexele morale atrofiate.

Are o singură mare grijă: procurarea mâncării.

Câteva „tacâmuri” de pui, o ceapă, un morcov, doi cartofi şi „un pumn de orez”, puse la fiert îi dau sentimentul fericirii.

Pe lângă derizoriul cotidian, Mircea Cavadia prezintă în „Peştele nopţii” câteva ospeţe pantagruelice, cu o voluptate a detaliului, cu un lux al gustului şi o plăcere a ospăţului care îl apropie de Creangă, cel din basme, sau de Sadoveanu, cel din „Zodia Cancerului”.

Masa de Crăciun a unor tineri ce vin de la ţară cu toate preparatele gata făcute, cheful deşănţat al activiştilor de partid după o activitate politică ticăloasă, prânzul la o stână, în munţi, în Banatul montan, sunt pagini antologice care trădează un mare voluptos, cu o ascuţire a simţurilor pe care numai foamea o face.

Trăieşte în ritm lent, mai mult observă lumea, stă, într-un fel, la pândă. Bea „nechezol” (o cafea din orz prăjit) – cuvânt ieşit din geniul lingvistic al poporului român – şi, când i se întâmplă să bea o cafea adevărată, simte un gust oribil. Este situaţia simptomatică în faţa realităţii. Nu are idealuri mari ci doar bucurii mici.

Fericirea ia forme simple: a avea căldură în cameră, a avea, în sens propriu, o bucată de pâine cu salam, a se bucura de un pahar de votcă. Romanul este o călătorie prin lumea românească în ultimul an comunist, văzută din perspectiva unui bărbat care, prins la strâmtoare, în chinga relaţiilor sociale, suferă, pentru a supravieţui, o adevărată mutaţie genetică.

Din acest punct de vedere cartea are tot ce-i trebuie pentru a fi o parabolă a omului sub vremi totalitare.

Se cuvin două vorbe despre finalul romanului. În cele din urmă juristul găseşte de muncă la o fermă.

Aici o cunoaşte pe frumoasa sârboaică Nada şi se îndrăgosteşte. Primeşte de la „partid” casă şi are iluzia că au trecut toate necazurile. Nada făcea „ieşiri” la sârbi pentru a aduce produse alimentare. Dar la un moment dat nu se mai întoarce. Juristul trăieşte o mare dramă. Din gelozie ia o hotărâre riscantă: trece „dincolo”, ignorând toate pericolele, ca să o caute. Cei care încercau să treacă în Iugoslavia căutau, de regulă, libertatea. El trece în căutarea iubitei. Este prins, anchetat, înfometat, rănit, spitalizat.

El venea de la Brăila şi poate că avea în memorie povestea de demult a lui Sotir în căutarea Chirei Chiralina, din romanul lui Panait Istrati sau, poate, din vreo lectură de tinereţe, a romanului „Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu, călătoria plină de peripeţii a lui Ionuţ Jder la Stambul în căutarea iubitei Nasta, captivă la turci.

Sau poate că a vrut să retrăiască patimile părintelui Tonea pentru Barivoje, frumoasa sârboaică din povestea lui Gala Galaction, „De la noi la Cladova”.

Izbucneşte Revoluţia. Toţi cei care au încercat să treacă la sârbi, „dincolo”, sunt numiţi „eroii noştri”.

Juristul iese în stradă şi vede că în fruntea coloanelor de manifestanţi este Nada. I se alătură şi este împuşcat. Are parte de o moarte absurdă, ca în romanul „Racul” de Al. Ivasiuc.

Antares

orizont critic

4

DISTINCŢIA PERSONALISTĂ A.S. Ioan Literatura românească are în Radu Voinescu o susţinere pe cât de serioasă, pe atât de proaspătă. De la teorie la critică literară, de la poezie la proză, opera lui Radu Voinescu se oferă lecturii, în ciuda complexităţii sale, cu o uimitoare fluenţă. Altfel spus, nimic disjunctiv în textele sale, pentru că Radu Voinescu are însuşirea firească de a topi contrarietăţile într-o relaţie de inefabilitate... astfel că primele două volume publicate – Hierofantul (1999) şi Poezii (2002) – aparţin genului liric...

Anul debutului editorial se subscrie unei etape literare cu destule manifestări discutabile, însă autorul se poziţionează diferit faţă de trendul douămiist, sugerând – cu o elevată distincţie – că pactul beletristic se sprijină pe clauze specifice.

Poezia lui Radu Voinescu are, mai întâi, calitatea rară de a se citi pe nerăsuflate, ceea ar însemna o lectură deschisă, plină de armonii asociative, a căror substanţă emergentă este (în acord ricśurian) aptă să capitalizeze, la nesfârşit, semantica şi ar reconfirma ideea că poezia se autodefineşte perpetuu, că aventura sa autentică este una dintre cele mai palpitante incursiuni în marea lume a existenţei proiective, fiind capabilă să îşi formuleze, mereu altfel, miezul verosimil.

Mesajul generic al scriiturii este amprentat de tiparul cultic al hierofantului: un iconic al înţelegerii subtile dar, mai ales, cunoscătorul unei cardinalităţi enigmatice care nu poate fi cunoscută decât sub protecţia sugestiei.

Lumea sacrată a hierofantului se află închisă în propia-i metaforă, acreditându-şi, astfel, arhetipul introsemnificat al poetului. Modelul său ascuns – în imensitatea simbolică a timpului – reglează nodalitatea propriei credinţe... El este mărturisitorul unui hierocosmos unic, de unde, sub exigenţele inalterabile ale absolutului, îi parvine competenţa de reconsiderare a condiţiei elementare – prin antrenarea acesteia într-un proces al desăvărşirii – obligând convenţiile expresivităţii atât la preeminenţă cât şi la efect; convenţii, pe care Radu Voinescu le respectă fără niciun artificiu.

Limbajul artistic – situat în apropierea unui ermetism orfic – îşi lansează plasticitatea până la sincretism, poezia, părând că descinde din toposul fiinţei odiseice, pornite în căutarea acelui dincolo de tot, dar şi în relevarea răspunsului care permite întrebării să fie pusă – cum aprecia Picon deplasarea surprizei către reflecţie, în mesaj.

Problematica integralei lirice este ontologică, iar propozitul său introductiv – hierofantul – conduce ansamblul poematic până la motivul centric al subiectului veşnic... o natură imemorială care îşi păstrează reperele imuabile în străfunzimile sorgintei noastre, de unde – în capsula unui timp mitic – îşi emite probatoriul estetic.

Undeva, în adâncul ancestralităţii, prins de spirala holociclică a genezei, hierofantul va încerca împăcarea propriilor iluzii cu materia primordială...

O posibilă cheie .... Primul volum frontalizează un admirabil expozeu al întregului sinidisis poetic (Dies irae), care îşi vizibilizează aura mistică şi, oarecum impicit, conturează o nouă direcţie: personalismul literar, concept cu pattern filosofic, despre care Radu Voinescu va vorbi ulterior tipării

Antares

volumelor de poezii (în postfaţa prozelor scurte, Erezii ploioase, 2005.).

O propunere pe cât de inedită, pe atât de necesară transformărilor contuzionate ale conştiinţei contemporane care – sub convulsiile programelor de actualizare – a suferit tot felul de traume… Şi, cum trauma se tălmăceşte din limba germană ca vis – traum – iar visul limbii franceze – réve – devine reverie, s-ar putea specula că expresionismul cu incendiara sa coloraţie şi romantismul cu reflexivitatea sa întristată se numără printre influenţele curentului, căpătând, sub auspiciile autorului, focalizarea cerută de intensiunea discursivă.

Interfaţa poesisului personalist este un summum comprehensiv, capabil să restaureze individul superior.

Prin intermediatul evanescent al unui memorizator gnostic, poemul Dies irae reinterpretează trăsăturile personalităţii – interiorizarea, exteriorizarea şi transcendenţa, aşa cum sunt semnalate în matricea lor filosofică – cărora le corespunde, simplificat, apa, pământul şi lumina.

Interiorizarea este imanenţa placentară, climatul unde se procesează elementele morfice originare, abisalitatea inexprimabilă a fanteziei, exuberanţa translucidă care reflectă – cu o vagă indeterminare – imaginea unei latenţe organice: [...]Tăcută, spirala melcului se albeşte-n adâncuri,/ [...] madreporari îşi aruncă tentaculele luxuriante/ într-o sfidare a geometriei,/ nisipurile îşi dezvelesc ritmic osuarele,/ corăbii lungi dorm în sarcofage de calcar,/ [...] numai melcul toarce spirala netulburat.../Precum din apele primordiale [...].

Exteriorizarea este perspectivată şi ca realitate christianică – [...] Satul de pescari fermecat de propria/ înţelenire la ţărm;[...] – şi ca realitate profană: [...] nimeni nu pare să observe [...] oamenii trec/ [...].

Marea iluminare este, însă, obturată de autosuficienţă, altfel spus, de indiferenţa faţă de mit: dacă în condiţiile nepervertirii divinul putea fi recognoscibil, extracţia individului din funcţia poveştii – ca exerciţiu al inocenţei – va bloca accesul la transcendenţă: [...] la umbra unui pom, în mijlocul satului,/ un străin,/ veşmântul alb e ca un bob gigantic de rouă,/ [...] nimeni nu pare să observe că rândunelele/ zboară în jurul lui, oamenii trec/[...] iar sub umbra copacului, unde stă el,/ lumina e mai mare decât oriunde/în bătaia soarelui.../[...].

Dispariţia luminii – ca reprezentare a esenţei universale – va induce desensualizarea, prevestind bolgia: [...] Străinul a plecat de mult, e amiază,/ arşiţa aduce cu ea împăcarea,/ pe ţărm, în adânc, o sirenă cu trupul de plumb/ şi-a zdrobit pântecele de o stâncă,/ în curând, totul va fi, până departe,/ o minge mare de foc şi nu va fi nici un înger/ să slobozească ţipetele ascuţite ale trâmbiţei/ ceasul cel mare nu a sosit.// Dies irae anunţă o poezie a luminii filtrate, a clarobscurului – despre care F.W.J. Schellin spunea, în prelegerile sale filosofice despre artă că este însăşi identitatea: indiferenţa în care se contopesc lumina şi întunericul au ca rezultat o masă ce se diferenţiază în sine şi generează o linişte profundă. Liniştea metafizică.

Cel de-al doilea poem, Call Jesus, dezvoltă până la şoc motivul alienării – formulat ca avertisment în Dies irae – de vreme ce separarea de învăţătura fundamentală va provoaca, dincolo de izolare, mutaţii ale nucleităţii umane: [...]

nimeni nu l-a văzut până acum nu/ l-a auzit nimeni tăcea şi deodată plânsetul/ copilul hidrocefal scânceşte puiul mamei/ odorul mamei [...].

Acea imponderabilitate a materiei care se desprinde de formă – care transcede – devine diformitate.

Ajuns la hotarele pesimismului solomonic, unde totul este lipsit de sens, hierofantul încearcă să-şi actualizeze credoul destabilizat, apelând la o potestate neo-mitică, însă aceasta se dovedeşte un prototip cinic al liber-cugetătorului: [...] tu/ eşti prietenul meu din America, voi/ daţi tonul omenirii, ce se-ntâmplă, George,/ trebuie să aflu ce e cu noi, nu mai ştiu/ ce să le spun oamenilor, predicile mele devin/ sceptice şi nu e voie, George, eu nu sunt/ Eccleziastul, nu pot lăsa oamenii fără lumină, George!.../ – Don’t tell me, call Jesus! (Call Jesus!)

Excesul iraţional – amplificat de un maternaj distimic – pragmatismul abuziv, vanitatea, deculturalizarea, neiubirea etc. vor defige catastrofa morală, instigând forul sacramental la o perpetuă reinventare. Astfel că, în ciuda pretenţiei zero a scriiturii barthesiene, nu se va produce acea distanţare a discursului de instanţa emitentă, survenită diseminării. În plină afabulaţie a perdiţiei, solicitanul rol fantic îşi va preînnoi latura seductivă, găsind soluţii din ce în ce mai fascinante pentru reconfigurarea tezei personaliste.

Graţia brutală a drumului către perfecţiune – traversat de cele zece poeme ale cărţii întâi – va contura un parcurs dramatic: autocaptări temporale sau meditative, tragisme de o mistuitoare ardenţă – până la autoprofanare, dar şi momente de acalmie, când încercata facultate corectivă se va remonta, dobândind cromatici noi.

Poemul Hierofantul finalizează şi, în egală măsură, inaugurează un construct impresionant, al cărui altus arhitectural provine din infatigabila capacitate a creatorului de a revela substanţa ezoterică a frumuseţii. Parabolă a transformării iniţiatice, a necondiţionării, a transpersonalităţii, impregnată de sirenica muzicalitate a misterelor eleusiene, această piesă – de o inatacabilă performanţă artistică – schiţează un portal al harului: prin el trec toate scrierile poetului, ca nişte siluete înalte, involte, pregătite să-şi dăruiască sclipirea particulară cu o tulburătoare elocvenţă.

Versurile lui Radu Voinescu, apărute în volum – Hierofantul, Poezii – sau publicate în reviste literare – ciclul Penumbre etc. – compun (cu o tentă noiciană) dimpreună o rostire profundă a cărei dimensiune intrinsecă se determină continuu, întru frumos... O rostire prefirată prin limpeditatea fierbinte a eului indicibil – cel care singularizează persoana...

Compactul expresiv orchestrat de Radu Voinescu este chiar strigătul fiinţei prinse între Marele Timp şi clipa sinelui său, între melancolism şi infernalizare, între iubire şi închiparea durerii ei... fulminaţii din care se desprinde simetria pură a poeziei.

cartea de recitire

5

“RETRAGE-ŢI PICIORUL ŞI ÎNTÂMPINĂ ZEII” Absolut notabilă reeditarea ultimei cărţi antume a lui V i r g i l Mazilescu, Guillaume poetul şi administratorul / Guillaume il poeta e l’amministratore (Pavesiana, Bucureşti, 2014), într-o foarte reuşită ediţie româno-italiană. Abordând fundamentele textului mazilescian, aflăm că poetul este “proprietarul unui milion de cheiţe ruginite”, fiind privit cu o aproape evlavioasă candoare.

Figura tutelară a lui Konstantinos P. Kavafis girează locuirea poetică a faimei atât de austere proprii paradigmaticei clădiri albe şi dărăpănate dintr-un mitic oraş, Alexandria. Cadrul nocturn asigură terenul propice enigmei. Decembrie, lună terminală, favorizează predispoziţiile casante şi reactualizarea vechilor diseminări. “Marele zgomot” e situat în proximitatea unor sintagme evadate din sfera general asumatelor realităţi: “un ochi din sertarul de alături o labă din cea mai neagră amintire/ botul foarte umed codiţa perfidă – aproape drăcească-n bătaia/ lunii/ eu sunt marele zgomot îmi şopteşte la ureche marele zgomot/ şi mă pregătesc să desenez printre frunzele arţarului o pisică”. Deja legendara scenă a “dulapului vechi” încheagă în jurul ei substanţa unei “relatări absolut oneste”. Acest traseu iniţiatic e finalizat printr-o apoteotică metamorfoză. Putem distinge un vers cu vădite valenţe orfice: “şi piciorul retrage-ţi piciorul şi întâmpină zeii”.

Guillaume pare rodul ineditei sinteze dintre un filon proustian şi elevarea abordată în cel mai pur stil chagallian: “cântă cocoşii. se apropie zorile. umil/ guillaume va ajunge din nou în pântecul mamei sale./ guillaume printre flori sălbatice. o mică

reverenţă/ şi un pumn de bomboane pentru guillaume. o bicicletă// ne prevenise de multă vreme: se apropie zorile vin zorile./ stătea în poziţie de drepţi cu mâna înfiptă la chipiu. subalternul/ nostru guillaume. bestia asta/ fără scrupule. şi acum zboară cu aripile noastre. cu/ bicicleta noastră.”

Itinerariile sunt caracterizate de o specie paradoxală a echilibrului, expansivă şi, în acelaşi timp, obscură.

Elanul devoţional cvasi-mistic determină acest lirism al maximalelor acuităţi: “am băut din sângele ei şi mi s-a părut că e bun/ am mâncat din carnea ei şi mi s-a părut că e bună/ dar mă întreb şi astăzi cine este ea la urma urmei/ şi de ce a trebuit să beau tocmai din sângele ei/ şi să mănânc din carnea ei - şi uneori îmi aduc aminte/ deschide uşa asta la care bat plângând “. Guillaume, poetul şi administratorul, iată triada “destul de imprevizibilă” a regiunilor cu “pământ reavăn”, totuşi taciturn. Presiunea celor lumeşti este evidentă, cu neaşteptate nuanţe edulcorante: “pe dracu administratorule eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă/ manifestare a ideii în sensibil (hegel prelegeri fenomenologia)/ sunt cea cu urechi mici/ cu iepuraşi şi marmote de plastilină/ sunt cea cu vorbe care de care mai dulci”. Arealul oniric fiinţează vegheat de lună, prezenţă care predispune la terifieri ce nu pot fi atenuate decât prin apelul la virtuţile cărnii albe a iubitei. E vorba despre fulguraşii operând în zone ambigue, vădit glisante. Durerea se profilează cu deosebită siguranţă printre numeroase detalieri ludice, extrem de importante pentru felul în care Virgil Mazilescu construieşte poemele.

Tehnicile de camuflare poartă ideatica poetică spre “întemeierea unei lumi a plânsului care nu se vede.” Tuşele expresioniste poartă pecetea ilimitatului. Se succed situaţii greu încadrabile, într-un ritm repetitiv: “experienţa am mai avut-o: bucurie înnegrind pământul înnegrind până şi memoria”. O indimenticabilă definire:

“pe când poezia nu este (...) decât un amestec de huliganism (curaj) şi foarte bună creştere (curaj şi mai mare)”. Aventurile pe care ni le înfăţişează Virgil Mazilescu derivă, de cele mai multe ori, din sublimarea unei dureri profund internalizate. Drama veghează asupra acestui inconfundabil destin. Reducerea la esenţă, elogiu al simplităţii, ia valori apodictice: “vorbeşte limpede şi mâine vei fi stăpânul lumii”. Inevitabil, intervine “soarele negru al melancoliei”, pecete saturniană fără sfârşit. Creatorul îşi asumă manifest preluările livreşti, program extrem de viabil pentru creaţia sa: “poetul plagiază. adică fură de stinge din leonard/ cohen – lars gustafsson – ion mureşan – virgil/ mazilescu - şi dintrun foarte abil cântăreţ/ de pe meleagurile italiei. foloseşte prea mult/ diminutivele. se află în acelaşi timp sub influenţa/ muzicii de toate felurile.” “Cicatricea asta roşie caremi brăzdează pieptul”, iată fiorul (auto)flagelant , cumva premonitoriu, conducând sufletul pe căile magiei selenare, totuşi impenetrabilă: “tu să te uiţi la mine când gol sub razele lunii/ îţi cânt la vioară. vei vedea atunci doi şerpi încolăcindu-se/ în jurul tău. o stea neagră. şi fructul roşu/ care-mi apasă fruntea. pentru că nu vei vedea nimic.” În proximitatea “leagănului iubitei” se petrec ample procese deambulatorii, conduse de viziunea finalului, “asociere a frigului cu întunericul”. Versurile din Guillaume poetul şi administratorul, traduse în italiană de Clara Mitola, îşi păstrează valoarea incontestabilă, percutant mister amplasat în rafinatele zone ale unei mult clamate simplităţi. Esenţa aparţine poeticei sinteze supracontingente: “mireasmă a cărnii înflorite astăzi între un nu şi un da/ între un nu rece şi moale şi un da aproape serafic”.

Octavian Mihalcea

Antares

poesis

6

Gelu Bogdan Marin golit de gândire zvâcnind ca un peşte 1

3

cu mintea cam dusă şi o expresie chinuită dumnezeu rămâne indiferent la acest mare nimic

cu colţi lichefiaţi înfipţi în ceafa celui din faţă într-o virilitate simbolică visez şi vorbesc în somn ca şi cum moartea aceasta nu este a mea

nu-mi mai recunosc propria-mi specie nu mai iubesc pe nimeni şi totul este absolut normal la drept vorbind respir natural o foame crâncenă de iluzii iata-mă un homo erectus plin de aroganţă şi îmi vine să urlu când mă încearcă gândul cel rău poate şi pe voi nu în mod serios deşi fără voia voastră uneori cred că aţi făcut-o

adevarată afurisenie stă în mirosul de piele bătrână când se descompune până la ultimul fir de nisip abia acum ademenesc femei cât se poate de concrete carne roz într-o digestie leneşă o fierbinţeală cu viscere moi ca mulţi idioţi vizibil marcaţi de emoţii exersez psihoza plecării oriunde asemenea unui asasin manierat ce nu l-a citit pe Spinoza 4

2 sâni mici şi laşi picior peste picior la capătul călătoriei într-o gară veche ticsită de lume străină grăbită nepăsătoare

ah trecerea vremii sfâşie ca un pumnal insaţiabila poftă de a vorbi a marelui învins depozitar al tuturor adevărurilor un fel de trotki natură moartă într-o ţară de care nu te poţi bucura

6 am văzut un dumnezeu amorf un fel de cârpă pusă la uscat pe unde cu greu se arată lumina se vede doar rana pricinuită de fascinaţia destrămării o linişte exfoliantă altfel de chip şi atât de necunoscut cu toate poruncile lui strig iar strigătul trece prin lume ducându-se până la... cuvântul se întoarce crud cu măruntaiele toate strânse în gât

chestie de obişnuinţă nimic din toate acestea nu are legătură cu apăsarea unui deget pe vena umflată de spaimă ca şi cum ai lua o pauză de nehotărâre într-un alt cer cu o altă veşnicie şi totuşi

aceasta este feştila cinică sub care trăiesc când îmi vine să-mi despic umbra cu satârul ca la facerea lumii peste tot ca o banalitate profitori escroci milogi o întreagă curte de admiratori

7 cu toată înverşunarea unora rostogolesc praful pe străzi în singura zi de vineri a săptămânii ca o zdreanţă răsucită între degete moartea doarme indiferentă în poala mea

5 nu-mi spune nimic

vagul este vertical bolile orizontale chiar dacă vremea va fi caniculară vor mai fi calamităţi cancerul trupului rămâne ireparabil o carne vie cu arma la picior iar orice gest devine calomnie

Antares

judecatori speriaţi umplu ţărâna de stârvuri rămâne doar un loc stingher ca o ţară inexistentă macerată de neonetrebnicii de serviciu când vrei să fii mai bun decât poţi şi ajungi mai rău decât îţi închipui eu rămân idiotul cu aerul ce-mi bolboroseşte în gât gâtul unde zac toate cuvintele de dinaintea vorbirii

un vânt îngheţat între aripi mă îndeamnă să pun arma la umăr sa ochesc şi să trag un simplu lucru mecanic îndărătul unor cuvinte cu sânge întunecat dumnezeu rămâne indiferent când simt reculul armei care tocmai s-a descărcat

cronicã literarã

7

Daniel Cristea Enache într-o libertate aproximativă Ionel Necula Nu l-am cunoscut personal şi nu l-am văzut niciodată – decât la televizor, când ţinea o emisiune de interviuri cu confraţii săi scriitori – sufficient totuşi să-l creditez ca pe o speranţă a criticii literare actuale. El mi-a indus confortul ideii că actul critic la noi se află pe mâini bune, poate puţin cam prea generoase, dar cu discernământ şi cu posibilităţi reale de a ajunge la esenţa fenomenului literar cercetat.

Recenta sa carte Aproape liber (Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2016) nu este, cum credeam, o carte de critică literară şi nu-l reprezintă pe criticul Daniel Cristea Enache, ci pe cetăţeanul cu acelaşi nume, care a ţinut să rezoneze, să ia atitudine şi să reacţioneze la toate devălmăşiile acestor vremi. Autorul a renunţat la presupusa claustrare în turnul de fildeş şi păşeşte curajos şi cu aplomb în piaţa publică, reacţionează la tâmpla cetăţii sale şi, precum Socrate odinioară, de multe ori îşi bastonează concetăţenii şi, cu precădere demnitarii, pentru toate derapajele de la normalitate în care ne-a adus.

Aproape liber, induce deja în mintea cititorului o undă de îndoială şi de disconfort în privinţa libertăţii. Libertatea nu poate fi aproximativă sau formală, ea este sau nu este.

Eu nu poate fi facultativă, ci numai ineficientă, improductivă, adică lipsită de finalitate, de rezultate, de rezultate concrete. Mulţi confraţi, consternaţi de ceea ce se întâmplă în ţară, au convenit să iasă din pasivitate, din imaginarul turn de fildeş şi să devină cetăţeni, să ia atitudine, să se implice, adică să reacţioneze la derapajele cetăţii. Stefan Munteanu şi Victor Mitocaru de la Bacău, Stefan Ion Ghilimescu de la Târgovişte, Ivan Ivamplie de la Galaţi, sunt doar câţiva dintre scriitorii care au convenit să scruteze realitatea românească şi să dea seama de ceea ce se întâmplă cu ţara lor. Nu mai spun de Magda Ursache, ale cărei reacţii claxonate ar trebui să dea frisoane multor personaje din spectrul nostru cultural şi politic.

Daniel Cristea Enache a convenit şi el să-şi paralelizeze demersul critic, în care poate da maximum de performanţă, cu reflecţii decomplexate şi uneori abrazive la vălmăşagul derivelor româneşti. Într-o ţară în care toate – cultura, economia, sănătatea, învăţământul – merg anapoda, nici scriitorul nu poate rămâne indiferent, şi imun la toate nevralgiile ţării. Nici Arghezi, Goga, Ion Barbu nu şi-au văzut liniştiţi de scrisul lor atunci când ţara era în derivă. Nu spun că pamfletele şi depoziţiile lor au avut o influenţă hotărâtoare, c-au scutit-o de lufturi şi derapaje, dar ei şi-au făcut datoria, au plâns odată cu ţara şi s-au bucurat odată cu ea.

Autorul recunoaşte şi el în cele câteva rânduri prefaţatorii că textele din Aproape liber acoperă şapte ani în care, într-un fel sau altul, mi-am exprimat opinia în legătură cu ceea ce se petrece în România. Nu e, aceasta, meseria unui critic literar; dar este o datorie de cetăţean pe care am înţeles să mi-o fac. Cum să nu-l creditez şi să nu recunosc că era chiar nevoie de vocea lui, cum este nevoie şi de vocea altor confraţi din peisajul nostru literar.În vreme cu mulţi dintre noi îşi exprimă frustrările printr-o mârâială mai mult şoptită, Daniel Cristea Enache le exprimă cu voce tare – deschis şi decomplexat.

Ce-l consternează pe autor şi-l determină să

rezoneze, să ia atitudine şi să atenţioneze pe decidenţii acestei ţări? Cele mai multe din prestaţiile autorului se referă, cum era de aşteptat, la viaţa culturală şi privesc managementul culturii naţionale, condiţia intelectualului în aceste vremuri marcate de ofensiva diletantismului, a mediocrităţii şi amatorismului, de noua viziune politică, cea cunoscută sub denumirea de political correctnes în care pot coexista întreaga diversitate de opinii – de la respectul faţă de femei şi bătrâni la isprăvile istoricizate ale lui Lucian Boia, care a impus regula de normalitate a unei culturi naţionale (p.65), la fenomenul Je suis Charlie, la problemele intelectualului român, obligat de multe ori să-şi părăsească obsesiile lui creative şi

proiectele ample pentru a da seama de lumea în care se mişcă şi de timpul pe care îl traversează.

De multe ori, în momentele de derută politică, ieşirea intelectualului în spaţiul public nu mai este o opţiune singulară, ci devine un imperativ.

Mai întristător este că atmosfera culturală de la noi a preluat meteahna diasporei româneşti dintr-o anumită perioadă şi operează cu un dublu tratament căci de multe ori, acelaşi scriitor este supus unui dublu tratament – de la dreapta la stânga, dar şi de la stânga la dreapta. Cine-a parcurs corespondenţa lui Cioran ştie cât de dureros a resimţit scepticul acest foc încrucişat întreţinut de cei rămaşi credincioşi mişcării legionare, dar şi de cei care afişau o aură de democraţi autentici. Ceea ce se întâmplă cu Nicolae Manolescu, Horia Roman Patapievici, Lucian Boia este nu doar nedrept, dar şi scandalos şi derutant pentru cititori. Patetismul nu trebuie să dislocuiască rigoarea, acribia şi, fireşte, corectitudinea.

Despre ce mai scrie Daniel Cristea Enache?

Bunăoară despre rolul de cenuşăreasă conferit culturii, atunci când se face distribuirea şi redistribuirea resurselor financiare ale ţării, indiferent de orientarea guvernelor ce se perindă la putere, despre cultură, ca factor unificator, dar şi ca liant al disputelor între intelectuali, despre România - egal de urâtă şi adorată, de frumoasă şi hidoasă, după cum o priveşte fiecare, şi despre

multe-alte aspecte care ne vlăguiesc în dispute şi acţiuni insurgente.

Mai multe articole sunt grupate în sintagma politicieni şi intelectuali – două categorii care, altădată, se confundau în firea aceluiaş ins a ajuns acum într-un fel de opoziţie. Reţinem concluzia autorului: când intelectualul român va fi şi puţin politician, nelăsând un actor politic săi folosească imaginea şi numele pentru propria agendă, o filă deloc glorioasă a vieţii noastre publice va fi, în sfârşit, întoarsă (p.112).

Din diviziunea Un alt public, cu multe poziţionări interesante, reţinem articolul cu titlu maiorescian, În contra direcţiei online în cultura română, în care presa scrisă este paralelizată cu Facebook-ul. Subscriem la concluzia autorului că de multe ori disputa dintre tipar şi Internet ascunde şi o anumită carenţă de instrucţie. Nici Google, nici Internetul nu exclud nevoia de învăţare, de şcoală, şi de profesori instruiţi, cu dăruire şi cu vocaţie pedagogică.

O suită de schiţe portretistice – de la Eminescu la Octavian Paler, I.D.Sârbu, Cosaşu, Dimisianu, N. Manolescu, Mircea Cărtărăscu alcătuiesc gruparea Schiţe de portret, o suită de medalioane, cuprinzând in nuce liniile portretistice ale unor cărturari care au contat şi contează în cultura românească mai veche şi mai nouă. Cap de coloană rămâne tot Eminescu, iar întrebarea autorului cât şi cum a muncit un om care a făcut, deopotrivă, o laborioasă gazetărie şi o mare poezie, ar trebui să dea frisoane multor scriitori cu pretenţii şi cu recunoaşteri publice care se întrec în clişee şi în vorbărie goală de conţinut, atunci când vorbesc despre Eminescu Criticul Daniel Cristea Enache nu se dezminte nici în articolele ce-şi propun să ia pulsul lirismului românesc. Excursiile sale în Zona lirică parcurge un itinerar generos din care nu lipsesc Arghezi şi controversata sa poezie religioasă, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu asupra cărora se răsfrânge cu aplomb şi rigoare exegetică pentru a desprinde idei şi concluzii pertinente pentru viitoarele abordări critice. Sunt convins că însemnările sale, chiar aşa sumare şi schematice, vor contribui la configurarea mai exactă a efigiei lor lirice şi la fixarea unui loc mai potrivit în cadrul viitoarelor studii de istorie literară. În ultimul grupaj al cărţii – Carousel – sunt reunite însemnările sale de călătorie prin diferite ţări ale lumii. Distanţa Bucureşti- Paris o parcurge cu maşina (2400 de km şi traversarea a cinci ţări). Urmează Italia, Spania, Austria, (unde se încredinţează că vede cea mai frumoasă gară din lume), apoi S.U.A şi alte ţări pe care le tranzitează, peste tot, la fel ca boierul Dinicu Golescu de odinioară ţine pupila larg deschisă şi-semnează, fişează, mereu cu gândul la ceea ce se potriveşte şi distonează cu realitatea românească. .

Dincolo de eclectismul ei desfăşurat, fără oprelişti sau inhibiţii, cartea Aproape liber, este alcătuită de Daniel Cristea Enache din risipirile sale prin presă şi ne oferă o posibilitate în plus de a ne face o idee mai exactă despre abilităţile scriitoriceşti al autorului. Ipostazele în care se înfăţişează de această dată, nu ne derutează, dar ne face să reevaluăm aprecierile de până acum şi să le ridicăm cu cel puţin o octavă.

Antares

lector

8

Despre scrierea frumoasă Christian Crăciun - Lectio incerta Editura Eikon, 2015 Volumul de eseuri Lectio incerta este, după cum ne mărturiseşte autorul, o crestomaţie de „texte secunde“ sau „texte despre“, de aceea, sub amprenta inceritudinii... Citind volumul acestor „texte despre” spun, brefând, că am parcurs o lectură care captivează prin eleganţă şi erudiţie, concentrată pe cult-analiza faptelor sau veştilor „cultanalizabile”, din orice direcţie a esenţialului.

Rezultatul este, evident, o resemnificare a textului, care – pe un ton seducător – induce ideea că ceea ce citim merită atenţie mai multă şi grabă mai puţină (cu sensul de „mai în profunzime”)...

Christian Crăciun scrie, de fapt, povestea specularităţii „de gardă” a eului inteligent şi emoţional: o ficţionalizare necesară pentru integrarea autenticului în „trendul” civilizaţiei cotidiene.

De altfel, Christian Crăciun este unul dintre cei mai talentaţi vivificanţi ai culturii – îndeobşte, scrise.

Eseurile şi subiectele lor au devenit, prin vocaţia resuscitativă a autorului, personaje: figurativul unui vârf de vizibilitate (chit că unii „eroi” au dispărut din „zilnicitate”).

Lectio incerta ar putea fi un daily-story estetizat: drama trăirii, jucată diferit, dar cam cu aceeaşi fragranţă „demodată” pe care o emană, în genere, cartea: „trăim încă în superbia romantică a Creatorului, plutind deasupra vulgului. Dar sensul mişcării s-a inversat: cartea/ autorul nu mai are acel prestigiu care atrăgea de la sine sau măcar impunea un respect, fie şi celui care nu o frecventa.(…)”

O anume disoluţie a înţelegerii frumuseţii îl face pe Christian Crăciun să descopere mereu temeiuri pentru

delicatul exerciţiu de a găsi, în analizele sale, momentul de comuniune creativă: cel care argumentează o lecţio certa şi detonează bucuria de a dărui celorlalţi, fiinţarea sensibilă. Pe certitudinea acestei valori îşi fondează scrierile, autorul.

Perioada de „însemări” – cum le numeşte singraful – aparţine mileniului trei, aşa că oferta eseistului ar fi imposibil de refuzat dacă vrem să ne înţelegem calitatea de actanţi ai daily-ului, precum şi pe cea de colportatori ai story-ului. Aşa cum, „imposibil de refuzat“, ar trebui să fie orice secundă trăită, la nivelul fiecărei conştiinţe, admiţând că diligenţa de a ne procesa „întâmplările” mai respiră, în adâncul nostru reflexiv.

Lectio incerta, în linii mari, este sinteza unui continuum cultural, experimentat de semnatarul său şi extatic, şi dezamăgitor dar niciodată, încrâncenat: „este o mare surpriză să descoperi azi un poet care mai crede în funcţia soteriologică şi magică a poeziei…“ sau: „nu întâmplător, cele mai multe ziare de la noi au scos de la un moment dat suplimente culturale mai vii şi mai dinamice decât unele dintre revistele culturale «tradiţionale»”.

De fapt, cele două observaţii: a scrie ca ispăsire şi a dispărea pentru că redempţiunea eliberatoare este un mit depăşit, se intersectează acolo unde se află credinţa înaltă a scriitorului că timpul divin (mitic) este singurul timp al creaţiei.

Din perspectiva acestei totalităţi aş îndrăzni să afirm că orice auctoriat devine iconic.

Deşi este o „culegere”, textele inferează, cumva, între ele. Volumul are, aşadar, un discurs ale cărui „piese” se conglutinează prin intermediul unei

*

a d m i r a b i l e comprehensiuni, pe care „pana“ eseistului o pigmentează cu diverse nuanţe ale umorului: ludic, pamfletistic, negru, dar şi un umor tipic românesc al exasperării, din care se nasc substanţele agorei noastre.

Lectio incerta este metafora reinterpretării care te obligă să îţi pui întrebări şi să îţi restaurezi ascendent impresiile despre cutare chestiune, în opoziţie cu matafora unui „azi-punct” care forţează o simplificare pragmatică a sensului: mult mai fast-cool, pe înţelesul daily... prescurtarea informaţiei până la abreviere (suprimarea contextului) îl instalează pe deţinătorul său natural, într-un ridicol postcaragialian şi într-o disperare postcioraniană. Christian Crăciun depăşeşte, însă, aceste ticuri ale „sincronizării”, dovedind o înţelegere particular-lucidă a stării româneşti şi o reconfortantă atitudine de blândă elocvenţă, pe tot parcursul lecţiei.

Cu alte cuvinte, prin ansamblul figurativ al cărţii, Lectio incerta îşi păstrează „magicul” şi „soteriologicul” pe care Christian Crăciun le caută în materia expresivă.

Lectio incerta ne motivează să-i gândim şi să-i regândim conţinutul în sinele nostru recentizat, diferit...

Christian Crăciun a găsit, prin această nouă izbândă, încă „un mod de a aduce cartea mai aproape”… Şi, din nou, felul în care a făcut-o, ne-a adus-o chiar foarte aproape....

A. S. Pop

poezia

Alexandrina CHELU Voi fugări sonetele fragile Voi fugări sonetele fragile Ce, alintate, s-au victimizat, Iar fiecare vers ce-a sângerat Va deveni martirul unei zile Din calendarul sufletesc ce-l port…

Căci anii înapoi nu-i pot aduce, Doar la finalul vieţii să-mi fac cruce, Să mă botez, să nu fiu orice mort Pierdut în ţarna fără de valoare…

Să simt, adânc, cum curge-n mine versul, Cu Biblia la braţ, să cer dreptate, Cu cel iubit alături, ca un Soare, Să ne cuprindă-n cântec Universul, Să ne topim în senzualitate… ……………......................

Sonetul meu e binecuvântare, Îmi înfrumuseţează, tainic, mersul Pe drumurile spre Eternitate…

Testament Mi-aş scrie testamentul pe o floare, Pe trup mi-aş tatua săruturi Cu-atingeri delicate, ca de fluturi, Eterne raze ademenitoare…

Mi-aş scrie testamentul pe o nucă, Sculptând în ea iubiri nemărginite, Cu rugăciuni timide, fericite, Cum ştie-un sufleţel blând, de fătucă…

Mă dezgolesc de gânduri şi de teamă, Căci „teama-i de la Diavol”, spuse El, Iar eu nu pot decât să-I dau crezare, Scălzându-mă-n iubirea ce mă cheamă, Precum şiŢara, sub al nost’ Drapel,

Antares

Istoria şi-o odihneşte-n zare… ………………………….

E linişte… Păstrând aceeaşi gamă, Iubitul meu, aşteaptă-mă-n castel…

Voi scrie testamentul în cântare!

Tatuaj…

De ai lăsa un tatuaj discret pe trupul meu, din sărutări fierbinţi, să ne privim ca doi copii cuminţi şi să ne-mbrăţişăm ca-ntr-un sonet...

De mi-ai simţi suflarea de poet, cum se aşează-n taină, între sfinţi, departe de-orice basm cu zmei şi prinţi şi cum adesea sufăr în secret...

De crezi că pot a-ţi oferi un cânt pe care să-l auzi din glasul meu, eu mă ofer total cu dor nestins, spre-a-ţi desluşi cel mai frumos cuvânt: “iubire”! Da, să ştii că-i Dumnezeu deasupra noastră, chiar de-i necuprins, ............................................. şi ne va sprijini pân’ la mormânt!

Mă voi gândi la tine,-n dor, mereu, cu gândul viu şi trupul neatins...

Mai simt strigându-se în mine dorul…

Mai simt strigându-se în mine dorul Pe care l-am ucis, l-am blestemat, Cu ghimpi în suflet, l-am eliminat, Şi s-a sfârşit odată cu amorul.

Sub zorii zilei m-am refugiat, Şi, nerecunoscându-mi-se-omorul, M-am întovărăşit cu autorul Cuvintelor ce m-au debusolat.

Mi-am regăsit puterea în Cuvânt Şi El, în chip regesc, m-a mângâiat,

Ştergând păcatu-mi sub cupola Sa...

N-am să mai plâng, cu capul în pământ, Căci soarta mi-a zâmbit treptat, Lăsându-mă să zbor în voia mea... ............................................

Iar azi, deşi mai sufăr, am să cânt Şi am să scriu mereu, neîncetat, Uitând de viaţă şi de lumea rea.

Răsai, cuvânt cernit din nemurire…

Răsai, Cuvânt cernit din nemurire, Redă-mi în glas putere şi dorinţă, Căci mă strivesc în aspră pocăinţă, Oferă-mi, din lumina Ta, iubire…

De n-ai fi Tu, Cuvânt, în glăsuire, Nici cântecul nu ar mai naşte năzuinţă Şi farmec în sclipire şi credinţă, Doar Tu mă laşi să cad în rătăcire…

Mi-ai dat viaţă, dar m-ai şi lovit Exact atunci când soarta îmi zâmbea, Iar azi doreşti a-mi da, din nou, bineţe…

Când mi-am dorit ceva, m-ai pedepsit!

Când n-am mai vrut nimic în calea ta, M-ai înzestrat cu dulcea tinereţe ........

A unui prinţ frumos, blagoslovit, Încât am revenit, din starea grea, La scris, la dragoste, la frumuseţe…

jurnal de lecturã

9

„Drumul spre înţelegerea realităţii cere un ocol prin universuri de ficţiune” Adi George Secară În seara de vineri 10 martie 2017, la Librăria “Humanitas” din Galaţi a avut loc lansarea celei de-a patra cărţi a Anei Barton, „Pervazul lui Dumnezeu”, titlu căruia i se adaugă pe copertă şi pe pagina de gardă cifra „75”, de la numărul textelor cuprinse aici. Spaţiul librăriei s-a dovedit a fi prea mic pentru eveniment, altfel excepţional organizat de către Ramona Neagu, directorul gălăţean al librăriei. Deschiderea discuţiilor, pentru că au fost nişte discuţii de la inimă la inimi, a fost făcută de către traducătorul şi profesorul de filosofie Doru Căstăian şi scriitorul şi criticul a.g.secară, adică subsemnatul. Vorba lui Adrian Onicescu, undeva, Doru Căstăian „a lansat în rafale provocări culturale diverse şi a pus în legătură discipline precum filosofia, literatura, psihologia, etologia chiar, acestea fiind teme recurente, care apar, direct sau implicit, în literatura profundă a Anei Barton”.

Subsemnatul a încercat o încadrare în… pervazul literaturii contemporane, plecând oarecum de la citatul care apare în titlul de mai sus, al acestui articol, citat din Solomon Marcus ales de Ana Barton pentru statusul său pe adresa sa de facebook.

Universurile Anei Barton, care nu sunt numai 75, încap în mâinile scriitoarei, care, cu o tandreţe mitologică, le redau o anume formă, îndatorată cuvântului, dar reuşind miracolul transfigurării acestuia…

Poate şi trecerea, deloc în grabă, prin „şcoala de popi”, după cum i-a spus Ana A Barton Facultăţii de Teologie, poate şi iubirea necondiţionată, aproape religioasă pentru Ion Creangă şi darul său de povestitor (chiar i-a spus: „Creangă este un Dumnezeu!”) şi-a spus cuvântul în formarea stilului, ca să nu mai spunem şi de experienţa publicistică, fabuloasă, care i-a permis cunoaşterea unor oameni deosebiţi, mulţi dintre ei fiindui prieteni.

Dacă vreţi, altfel spus, Ana Barton întreprinde o critică a iubirii pure, a tandreţii pure, a empatizării cu Omul şi oamenii săi (sic!), despre stil mai putându-se spune că este firesc, de un firesc nefiresc, neîncadrabil, nu numai textele din „Pervazul”, dar şi cele din „Mamifer” ducându-mă cu gândul, de pildă, la cărţile lui Gerald Durrell, cel din „Familia mea şi alte animale”, aceeaşi duioşie şi ghiduşie fiind complice la scriere…

Desigur, comparatismele pot continua, mai mult decât măgulitor, dar mult mai important este stilul Anei Barton, autentic, frizând „simţul neomenesc al nebunescului”, dansând cu frumuseţile pluriversului, atent(ă) la capcanele nefiinţei. Şi are Ana Barton atâta frumuseţe de împărtăşit, că nu poate gândul să nu se odihnească asupra ascendentelor sale, care nu pot fi decât dintre acele Hăle Frumoasă, de la sfârşitul pervazului V, un fel de iele ori sânziene: „Un fel de zâne ale pădurii, frumoase ca luna şi aprige ca soarele. Nu e bine să te pui cu ele, să nu le asculţi. Chiar îţi pot lua şi graiul, şi minţile.” (p.213) Despre ele povesteşte bunicul fetei, nepoata care poate fi Ana Barton. În faţa acestor zâne i-a tremurat inima bunicului… Şi poate aşa îndrăgirea frumuseţii, ba chiar frumuseţea însăşi s-a transmis mai departe. Şi cere gângurit, şoptit, uneori spus mai tăios, să fie povestită, cuvântată, trăită…

Şi când spui Frumuseţe, spui Dumnezeu, şi când spui Dumnezeu, spui Iubire… Şi Ana Barton, precum bunicul din textul amintit mai sus, nu are frică, nici de Frumuseţe, nici de Iubire, iar de Dumnezeu doar atât cât trebuie, probabil! Şi, oricum, este tot o frică frumoasă! Desigur, „cel mai important, Dumnezeu dansează” (p.230), iar faptul că îl poate visa, imagina, nu o face să-şi ia lumea în cap ori numele lui în deşert: auto-ironia îi dictează: „… miam adus aminte că Dumnezeu vorbise cu mine-n vis, iar eu n-avusesem nici măcar bunul simţ sănnebunesc.” Faptul că Dumnezeu mai şi fumează (altundeva parcă avea nişte adidaşi roşii) mi-a adus aminte (şi) de tânărul Papă al lui Sorrentino: probabil Ana Barton i-ar fi un bun consilier în ceea ce priveşte relaţiile cu cei de pe la noi…

Da, Ana Barton doar tremură, deoarece Ana Barton nu scrie, doar tremură frumos (ca trestiile, ca pâlcurile de mesteceni, ca lanurile verzi de grâu înţesate de maci roşii), că aşa te-apucă tremuratul, de la curent, când stai pe pervazul lui Dumnezeu! „Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăposteşte copii, oameni (care se cred) mari, pisici, căţei, levănţică, frunze de unti?or, baobabi, doi vulcani activi şi unul stins (pentru că nu se ştie niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufniţe şi, la capăt, lumină. ?i mai are un pervaz înalt, înalt ?i lat, lat, cât să-l cuprindă ?i să-l ?ină bine când se-aga?ă de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. ?i-apoi se mută înăuntru ?i se uită, cu ochii no?tri, afară.“ Recunoaştem asumarea candorii lui Antoine de Saint-Exupéry, cel din „Micul Prinţ”, iar autoportretul de pe o clapetă ne face să (credem că) înţelegem personajul-autor: „Mă iert iertând, mă aflu şi mă uit iubind, m-aduc aminte scriind. În rest, caut cu pace o absenţă: a răutăţii. Şi în mine, şi în ceilalţi. Ca s-o găsesc, am învăţat să mă bucur.” În altă parte mi-o imaginam şi ca o Mary Poppins care ştie cânta pentru copiii din orice adulţi (Mary a literaturii, pentru cititori cu ceva experienţă, sic!, dar nu numai, deoarece scriitoarea face tot posibilul pentru a nu suna elitist sau cu fiţe mesajul; e un firesc literar care ţine sau de miracol sau de fantastic, mai încearcă şi fantasticul din când în când, sau de o trudă bine ascunsă, rezultatul fiind un salt de balerină, o străfulgerare de lumină), „A Spoonful Of Sugar”… Mai ales când vorbeşte şi despre moarte, morţi, Moarte…

Morţii care „sunt eminamente cumsecade”, morţile de iubiri, care te pot face să scrii atât de frumos despre adevărata dragoste (şi despre adevăraţii oameni!): „Dar într-un om sunt atât de mulţi oameni, atâta splendoare. Pe care nu-i ai şi n-o ai. Doar ai privilegiul de a te bucura de ele. Spune-i-te omului de lângă tine, fă-i şi lui cale să se povestească ţie, arată-i că e iubit şi preţuit. Scoate şorţul de proprietar de băcănie, mototoleşte-l şi aruncă-l. oamenii nu pot fi avuţi. Dar ei pot fi iubiţi, cum şi tu poţi fi. Sigur că nu-i uşor şi nu e nici sporadic. Dragostea e o chestiune de mentenanţă, iar asta se-nvaţă-n fiecare zi.

Cât despre strălucire, ea e acolo, în omul de lângă tine, chiar şi atunci când eşti asediat de ale tale ori de ale lui şi n-o poţi vedea bine. Până la urmă, e frumos să fii morar chiar şi douăzeci şi patru de ore pe zi.

Dacă macini dragoste, iese praf de aur.”

Nu aur pentru vulg, evident, ci acela al splendorii şi al strălucirii eterne a minţii neprihănite… În ultimă instanţă, avem un meta-roman de… învăţătură, un alt fel de Pateric, un Babel quasi a la Inárritu - deşi multe personaje de-ale Anei îmi aduc aminte mai degrabă de alt film al lui Inárritu, „Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”, mai ales când este vorba de „simţul neomenesc al nebunescului”!,

deşi mai repede aş spune virtuţile inocenţei, candorii apărate cu orice preţ!), un Babel românesc dus la extrem, în care sunt zeci de personaje principale. Este o carte despre care poţi scrie în 75 de feluri sau pe care o poţi citi în 75 de feluri, un altfel de „şotron” (poate Cortazar ar fi de acord, măcar puţin, hai, că Ana chiar e faină!), un ochean din acela magic în care dacă te uiţi vezi tot felul de mozaicuri sufleteşti, chiar şi pisiceşti (Virviruşa călătoreşte în visele pisicilor sale! Cum care Virviruşa? O să vedeţi care, numai răbdare să aveţi, o răbdare frumoasă, pe măsura splendorii cărţii!)…

Poate nu exagerând, este o carte şi despre…

Nume, ori cuvinte, unele chiar sălbatice (p.222), şi ele „centimetri de om”… Mai toate numele sunt aşa, cu dichis, cu schepsis… Şi sunt aproape o sută, nu… Pe o personajă chiar o cheamă…Kalokagathia, care meditează şi asupra Omului: „Omul nu e un lucru durabil, îşi spuse. Şi nu pentru că e carne nedezosată, ci pentru că e marfă perisabilă.

Putea fi şi fruct. Varul acela de pe perete, mă rog, vopseaua lavabilă, stă acolo ca o infatuare infailibilă. Şi dragostea tot aşa stă, lipită ca lavabila. Nu se exfoliază, nu crapă. Doar se murdăreşte. Nu-i nimic.

Iei o lavetă şi ştergi, că producătorul german nu minte.

Nici o urmă de murdărie nu rămâne. Dragostea pe pereţi e intactă şi implacabilă ca Mioriţa. În fine, ca soarta ciobanului, ştii tu, cetitorule.

Kalokagathia îşi privi mâinile de ca şi cum ar fi fost pereţi. Imaculaţi, rezistenţi, lungi şi drepţi. Estetici. Şi-nţelese că numele ei, care fusese o toană a mătuşii care nu şi-a pierdut din această cauză statutul de preferată, e unul care a avut nevoie de maturizare. De treizeci şi cinci de ani, mai exact. Ca să nu mai sune ca o şoaptă de dinozaur. Aşadar, trebuie să ajungi la vârsta potrivită ca să intri-n rama propriului nume, să nu mai zgârii lemnul pe-afară. Şi vârsta asta o-mplineşti într-o secundă revelatoare, nu într-o zi anume a unui an. O secundă. Tot în ea, dragostea ta se face zid, pentru că dragostea e o stare de fizic…” (p.114-115) Bref, o carte despre frumuseţea Omului (şi întunericul lui, dar nu se accentuează asta), care „ne aduce aminte” că putem fi şi altfel decât ne-am obişnuit:, dar şi că „Mitul peşterii” poate fi şi… „Micul peşterii” (p.184-185). În acest text, „vizitatorii” unei peşteri se supun experienţei stingerii oricărei lumini: „S-a făcut brusc cald şi, parcă, mai umed. Era întuneric ca-n om. De ca şi cum te-ai fi strecurat, pe la încheietura mâinii, în mănuşa ta cea mai groasă.

Ori ai fi alunecat, prin luetă, în glotă şi de acolo mai departe, direct în sânge.

Mi se părea că sunt o hematie, iar alea trebuie că sunt foarte mici, dar ceva mai tonifiate decât mine, că doară toată ziua aleargă. Când s-a stins lumina, a scâncit copilul. Nu-l văzusem, însă micul lui scâncet, de bebeluş, m-a făcut să-mi fie mai cald în uterul Pământului. Copilul n-a plâns mai departe. Nici eu.

Am alunecat încet, mai în om. Şi parcă omul acela nu eram eu, nu în mine mă duceam sanie, ci în Om. Miam fost aşa străină, c-am scâncit fără scâncet. De parcă aş fi ajuns pe lumea ailaltă. Dar n-am plâns mai departe, cum n-a plâns nici copilul. M-am bucurat, chiar dacă în acelaşi timp m-am simţit trecută peste pragul neted al nebuniei. «Uite că în sfârşit am reuşit sănnebunesc», mi-am zis. «Şi ce bine e!»”

Adevărul este că Ana Barton scrie înnebunitor de bine, dar nu pot spune asta deoarece s-ar interpreta!

Sau că numesc scriitorii buni nebuni sau că, fiind înnebunit, n-aş mai fi credibil! Asta apropo din nou la „simţul neomenesc al nebunescului”! Şi câte ar mai fi de spus!

Ana Barton, Pervazul lui Dumnezeu, Ed. Humanitas, 2016

Antares

10

Galaþi, Brãila,

Poesis internaþional la Moaen Shalabia Israel Plecarea sufletului Te-am văzut pictând visul Între foc şi noapte, Şi lunile de deasupra nopţii, Şi durerea adâncă din urma sufletului, Culoarea tristeţii adoră amurgul.

Te-am văzut cărând marea în ochii tăi surghiuniţi, Şi credinţă şi neîncredere, Am întrebat de marea dacă îşi cunoaşte cărăuşul, Marea mi-a răspuns cu valuri obosite.

Te-am văzut tăcut potolindu-ţi durerea pe buze, Nu întrebi acum despre înecul meu?

Tu ai spus: "da", De ce râul nu curge după voia noastră, Noi nu vrem să trecem prin iubire ca nişte frunze.

Te-am văzut îmbrăţişând spini, Şi spinii rănindu-te, Apoi am spus: destule răni şi nelinişti!

Eşti necontenit în spatele tristeţii mele şi în ea Poţi îndura durerea plecării?

Sunt istovit de durere, nu ştiu Dacă sufletul părăsind trupul meu Va şterge orice urmă a ei.

Laurent Bayart Franţa Să îmbătrâneşti La ceasul unei epiderme Care se ridează Şi care dă ora pe un corp ca pergamentul Să îmbătrâneşti Într-o dimineaţă Şi să-ţi simţi oasele Ca şi cum ar fi pline De o măduvă care curge Făcând la fiecare mişcare Un efort tensionat spre suferinţă Să îmbătrâneşti Şi să-ţi descoperi chipul de altădată Ca într-o oglindă Pe mutrişoara nepoţilor Să îmbătrâneşti Şi să auzi în jurul tău Oamenii care şuşotesc Psalmodiind Când eşti pe patul tău De muribund: „Oricum, tataie şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul!”

Traducere din limba franceză de Carmen Andrei

Jan H. Mysjkin Olanda

Viziune

Sunt şi lucruri bune

Am presupus, prietene Că lecturând poezie Ar putea fi o uimire sau o fantezie sau o şoaptă de foc Şi am presupus, dragul meu Că scriind poezie Ar putea fi un gând sau o energie sau o chemare Şi am presupus, dragostea mea Că feminitatea Ar putea fi delicateţea atingerii sau uimire tremurată Şi am presupus, prinţesa mea Că îmbrăţişarea ta sălbatică Ar putea fi păcatul în sine sau puţină ambră Şi am presupus că tristeţea, scumpa mea Este o ţară ca toate oglinzile şi ca toate mările Şi am presupus, ucigaşul meu, că moartea este înfăşurată În toate felurile cu trecerea anilor, şi că ar putea umple golul Şi am presupus că pasiunea, muza mea, este o limbă Pe care-o vorbeşti de la sine Şi am presupus că visul, amanta mea Este o întoarcere Şi că sufletul şi trupul, cuceritorul meu Este un flaut în frăgezimea zilei.

Cu toate acestea, nu am presupus niciodată Că plecarea ta Va sfârşi spaţiul şi timpul Şi că ridicarea mea în abis Va fi din dragoste Chiar dacă o numim sinucidere.

Zori răcoroşi de-un auriu pal. O trâmbă de praf şi aburi fac nesigure depărtările. Nici urcuş, nici coborâş câmpie cât vezi cu ochii, pământul la capăt de lume. Culturi şi localnici s-au volatilizat într-un soi de privelişte rând pe rând pampă, savană, mărăcinişuri, deşert sau un râu cu vad aproape secat printre bancuri de nisip.

Ochiul nostru de bătrâni navigatori pe Nilul Alb găseşte pe dată că acest peisaj are ceva crocodilesc. *** Un neam de ţestoase mari cât nişte cufere eşuate la capătul unei lungi dune în formă de peninsulă, neclintite grămezi scânteietoare somnolează cu nasul cârmit către râu.

Dinspre râu se simt asigurate.

O urmăresc pe una dintre ele, întrutotul asemănătoare celei din monologul copilăriei mele: „Un crocodil lung cât Calea Victoriei, pe puţin cinci metri de la cap la coadă.” Îi întrevăd profilul ca dinţii de fierăstrău şi interminabilul bot cârn cu un enorm neg negru.

Are cel puţin cincisprezece picioare. *** Acum la înapoiere în maşinile noastre ce seamănă cu maşinile vânzătorilor de covrigi şi îngheţată la sărbătorile de mahala depăşim cămile colbuite puchinoase care au prea multe smocuri de păr prin unele locuri şi prea puţine într-altele. Ţintim cu pistoale cu capse gâşte sălbatice şi becaţe. Nu ne întoarcem niciodată mofluzi.

Traducerea din limba engleză: Simona Toma

Traducere din limba olandază de Constantin Abăluţă

Antares

11

Isaccea, Tulcea, Sulina

Festivalul Antares 2017 Antonin Gorcev

Mai Vãn Phân,

Bulgaria

Vietnam

Mărturisire

Notiţele de la Marele Zid

Sunt însetatul, care a uitat de berea lui, de echilibru, cu ochii la talia ta subţire.

Nu cred că văd un vis devenit realitate.

Cred că am văzut, din nou, un vis cu tine.

Norii stau aşezaţi ca bolovaniii grei pe umerii mei Privirea mea tulbure în furtuna de nisip care-mi inundă plămânii cu fiecare respiraţie

Sunt omul singur prins în apa chioară a propriei vieţi, un peşte de aur, din întâmplare, care nu îndrăzneşte să atingă, cu mâna sa, părul tău împletit, speriat de secretele mele văzute în ochii tăi.

Sunt vântul puternic, care aduce urlând nori negri, ploaie şi torenţi reci, dar mă liniştesc în zâmbetul tău şi mor.

Sunt umbra tăcută a paşilor tăi. * Într-o zi ridicându-mă în înalt, gol, deasupra binelui şi răului pe genele lui Dumnezeu mă voi transforma într-un fir de praf.

Uitând orgoliul pământesc fără trupul meu prea păcătos, dincolo de văz acolo va pâlpâi Dumnezeu, Fiul şi Duhul într-un singur început.

Traducerea din limba engleză: Simona Toma

Marele Zid este încă în picioare? În aer vocea unui eunuc erupe un decret Oricine va scrie poezie în timp ce cară bolovani va fi bătut până la sânge Sfârşitul decretului!

Privind în sus văd o faţă ştearsă mâini reci, ochi de plumb, voce împietrită Acoperişul unui far purpuriu pare să aibă sabia însângerată a unui dragon albastru la gât Îmi îndoi spatele să duc lumina soarelui departe Îmi înfing picioarele să trimit vântul departe Orice ca să ajung aproape de floarea vie legănată de puternicul vânt Majestate/ Domnule/ Raport către tovarăşul…

Acest subofiţer/ cetăţean/ umilul… Îşi va îndeplini datoriile Fie că este aceasta înălţimea cerului sau adâncimea abisului Eu simt doar sfichiul aprins al biciului tău pe spate Pe piatră gri, sudoarea călătorilor înfloreşte în maci Traducerea din limba engleză: Simona Toma

Metin Cengiz

Olivier Larizza

Turcia

Franţa

Beau otrava oferită de luna lui Martie Pendulul se leagănă între noi Neştiind nimic despre matematică Nici să citească nu ştie nici să scrie De-odată Legând munţii de văi Ca şi cum depărtarea s-ar multiplica Îngerul iubirii atinge strunele chitării Şi eu beau otrava oferită de luna lui Martie Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat Ca şi cum n-am fost noi cei care am trăit tot ce-am avut Ca şi cum n-am rostit aceste cuvinte În somn marea şi luna alunecă din copacii înfipţi în trecut.

La fel ca atât de multe zile îngheţate în adâncul iernii.

N-am fost noi cei care ne-am luptat ca nişte copii Şi n-am fost cei care s-au iubit până la moarte Care râd plâng visează…

Ca şi cum acel ticăit aduce momentul morţii Aici!

Oricare ar fi acel alt adevăr Aceşti alţii, nu noi cei care am trait toate acestea, le trăiesc din nou În lipsa noastră.

Traducerea din limba engleză: Simona Toma

Idleness Dau iama în baruri hoteluri iau spuma din cafenele hoinar etern pe spuma orelor Plimbăreţ permanent mă gondolez din lentoare calmul de dinaintea furtunii tropicale care se punea că se anunţa Aici nimic nu întunecă apa este limpede cerul alb de crini & corpurile lâncezesc năucite hibiscus chestii înmărmurite aureolate cu privirea mea care nu suflă nici un cuvânt Când trompetele răsună vuvuzelele Africii de sud tun şi fulger şterpelită între fotbal şi poezie literatura va câştiga campionatul mondial.

Mod minor Chiţcan de pădure castaniu-auriu am ratat fluviul albastru unde Şeherezada a moros mă invita un deliciu pielea ei de lapte i-am înmovit dorinţa pilit vintrele de unde fructul se pârguia Torpoarea verişoara ei acrimea au confundat stele & praful Dacă eşti un bărbat adevărat vei tăia oblic către floridele false şi ichetucknee river unde mugesc crocodilii & mamba Nimic nu-mi ostoieşte setea zdrăngănesc de unul singur pe claviatura dereglată a existenţei în bemol.

Traducere din limba franceză de Carmen Andrei

Antares

lector

12

Călătorie spre raiul veşnic amânat Ion Manea Viorel Dinescu şi-a aţintit privirile spre cer şi a scormonit prin geometria intimă a galaxiilor în căutarea ordinii infinite şi a muzicii divine a planetelor în veşnică mişcare... În acest context trebuie răsfoită cea mai recentă carte a sa, numită socratic Clipa îndoielii (Editura Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2014) şi împărţită în două maniere de abordare, Dimensiuni paralele, mai întâi, şi Dincolo de aparenţe, mai apoi. Spre deosebire de viziunea megastelară echilibrat polarizată între nevoia de adevăr şi de frumos, pe de o parte, şi condiţia imperfecţiunii umane, pe de altă parte, predominantă în volumele anterioare, în Clipa îndoielii se prefigurează un fel de criză sau de revoluţie cosmică, o „restartare” a Universului, în care „O nouă glaciaţiune se pregăteşte în tăcere/ Întârzie doar din cauza schimbării osiei planetare/ Şi fiindcă orologiul lumii a rămas în urmă/ Dând naştere la câteva imense explozii solare” (Mişcări de precesie, p. 63). Este un moment de cumpănă cosmică, în care spaţiul şi timpul ies din propriile norme, iar planetele îşi simt ameninţate infailibilele traiectorii: „În pofida oricărui calendar cosmic/ Toate astrele şi-au schimbat traseul/ Zăvoarele spaţiului s-au zguduit câteva clipe/ Limbile-nroşite ale ceasului începând să dueleze-împreună” (idem). Nu este însă clipa Apocalipsei, se întâmplă doar o tresărire în Ontos, iar „un punct invizibil mimând nemurirea” intervine şi repune mecanismele nevăzute ale fiinţării universale în rosturile fireşti.

Un Proiect de Apocalipsă (p. 76) există totuşi în viziunea lui Viorel Dinescu, dar dimensiunile ei sunt strict telurice. Din această perspectivă, cerul îşi urmează imperturbabil legile, Pământul fiind cel în suferinţă, pentru că „După unele semne veacul se schimbă,/ Pe sub porţi un curent rece pătrunde,/ Cuvintele îşi modifică înţelesul,/ Marile valori de altădată se prăfuiesc în rafturi/ În paginile Divinei Comedii se vor împacheta/ Legume şi mărfuri cumpărate pe sub mână”. Dar nici „Apocalipsa informativă” nu este nimicitoare, vor exista, ca şi după potopul lui Noe, supravieţuitori, va fi doar o trecătoare „Glaciaţiune culturală”, în urma căreia omul va fi supus însă unei tragice transformări involutive: „După ecuaţiile unor programări inevitabile/ Urmaşii noştri vor dansa goi printre plante edenice/ Aşteptând cu nerăbdare sentinţa/ În care Sonata Lunii va fi corectată/ După norme necunoscute” (idem). Cele două planuri ale fiinţării, Cosmosul, pe de o parte, Pământul cu omenirea la răscruce, pe de altă parte, se întrepătrund însă şi, în această dialectică a evoluţiei universale, poetul reperează două puncte de sprijin, sau, în alt plan, cognitiv, două paradigme de interpretare, divinitatea, spre infinit şi singurătatea umană, spre finitul complex şi imprevizibil ce sălăsluieşte în fiinţa umană. „Mă tem că deasupra acestei scamatorii uimitoare/ O mână transcendentală răsuceşte/ Sfori şi unde, destine şi corpuri geometrice/ Ori planete ce se ciocnesc de departe/ Într-un acord ce se pierde în haos”, scrie Viorel Dinescu în Ochiul de sticlă (p. 67).

Deziluzia, veşnica deziluzie a omului căutător de

Antares

adevăr şi de certitudine oferă o singură alternativă a salvării, şi anume, singurătatea, acea singurătate supremă pe care poetul o invocă, alături de dumnezeire, ca punct de refugiu şi împăcare cu sine: „Iată şi pomul cunoaşterii plin de frunze veştede/ Te minte că dincolo totul se continuă/ Rămâne doar să înţelegi voluptatea popasului/ Voluptatea rămânerii întrun loc numai al tău// Şi pentru a-l găsi în mijlocul acestei grădini fără capăt/ Singurul loc de încredere este singurătatea/ Chiar dacă ea ascunde în falduri/ cele mai ascuţite pumnale dătătoare de umbre” (idem, p. 72). Doar în singurătatea monahică te poţi retrage în faţa unor noi zvonuri alarmante sosite dinspre galaxii – „O primejdioasă furtună/ Venită din cealaltă extremitate a galaxiei/ Se izbeşte cu putere de gratiile alizeelor răvăşite” (Schimbare de perspectivă, p. 16) – şi numai acolo poţi pune temelii pentru „marile catedrale ale ipotezelor noastre”, cum admirabil defineşete Viorel Dinescu în acelaşi poem cunoaşterea în sine. De acolo, din liniştea catedralelor de ipoteze, doar de acolo, poetul poate spera, ca şi Eminescu în Luceafărul, în acea superioritate divină pe care i-o conferă marea înţelegere: „Ştiu, paşii mei de umbră vor căuta limanuri/ Spre luminuşuri care s-au transformat în pânde/ Iar fruntea grea a nopţii va străluci himere/ Ca un luceafăr tragic ce-n depărtări se-ascunde// Mai rece decât veacul ce curge ne-ncetat/ Privesc tăcut şi sceptic spre raiul amânat” (Lumină ascunsă, p. 28).

Viziunea urbană desfăşurată in câteva poeme remarcabile cum ar fi Faetonul violet, Insomnii, Peisaj actual cu flăcări, Final bacoviam, Cu obrazul în palme, din acest volum (dar şi din altele cuprinse în volumele anterioare) se relevă ca una dintre cele mai interesante şi personale din întreaga sa lirică. Firul epic din Faetonul violet (pp.33-35) este unul ce ţine de lumea basmului, el începe cu „În ultimele ore ale nopţii/ Cartierul îşi aprinde felinarele de ceaţă”, pentru ca o aşteptare înfrigurată („Cineva propune să se tragă clopotele/ Deşi biserica e închisă cu lacăt/ Fiindcă diaconul a fugit în lume/ Cu nevasta vicepreşedintelui”) a unui personaj misterios („Cică un faeton violet sau verde/ Tras de doi armăsari violeţi sau verzi/ Condus de un vizitiu în livrea violetă/ Se-apropie în trap săltat...”), tensiunea creşte pe măsura trecerii timpului („Împins de o emoţie exagerată/ Un tânăr amploiat de la uzina de gaz şi electricitate/ Îşi dă singur foc/ În faţa intrării de serviciu”), pentru ca o dezamăgire totală să cuprindă în final întreaga comunitate, faetonul mult aşteptat este tras de „un singur cal costeliv”, vizitiul „e de pe la noi din sat şi nu are livrea violetă”, iar finalul e catastrofal: „Faetonul violet e gol/ Musafirul şi-a contramandat de alaltăieri vizita oficială”. În Peisaj actual cu flăcări punctul de plecare e dramatic, „Oraşul luase foc într-o singură noapte,/ O mână criminală încendiase prăvăliile”, dar pe fundalul dezastrului apare „Şi un poet cu plete care dădea foc la tutungerii/ Spre a atrage atenţia ziarelor de dimineaţă”, personaj căruia i se acordă o atenţie aparte, ştiindu-se foarte bine rolul lui, „Ideea nu era deloc rea/ Căci fără strigătele unor poeţi imprudenţi/ În cancelarii secrete/ Se nasc tot felul de proiecte primejdioase”. Totul pare cuprins de un fel de revoluţie urbană, flăcările cuprind instituţii şi năravuri („Apoi arseră din temelii/ Liceele şi Casa de cultură, grădiniţele,/ Ospătăriile, magazia cu lenjerie de damă,/ Pagodele romilor, sera cu palmieri,/ Un capot al nevestei primarului uitat în balconul/ prefectului”), iar edilii încearcă să ţină situaţia sub control, până şi poetul revoltat fiind arestat „pentru douăzeci şi nouă de zile”, apare şi cineva de la centru, un misterios adept al lui Heraclit din Efes, filosoful cu focul, dar soluţia finală este una absurdă, halucinantă, şi, de

aceea, simbolică: „În consecinţă,/ Consiliul comunal, în unanimitate,/ Votă un import masiv de gheaţă din Groenlanda” (p. 54).

Sunt foarte bine înţelese rosturile urbane, atât de departe şi de străine celor cosmice, divine şi intangibile, încât Poetul care le urmărise himeric pe cele din urmă, nu se poate simţi decât înstrăinat între zidurile şi opreliştele celor dintâi, resemnarea, ca o supremă înţelegere, fiind singura soluţie: „Şi mai rău, prieteni/ Nu am dat niciodată cu piatra/ După luxoasele limuzine de import/ Care trec pe roşu claxonând cu insolenţă/ N-am spart nici geamurile cabaretelor cu femei goale/ Deşi eram siguri că în adâncul unor ruine/ Trudesc oameni care au uitat să mai zâmbească” (Cu obrazul în palme, p. 66). În felul acesta, cele două viziuni paralele, cea cosmică şi cea urban-umană, puse faţă în faţă, îşi subliniază reciproc esenţele, infinita desfăşurare stelară tinzând spre perfecţiune şi adevăr absolut, în timp ce prozaica viaţă de cetate se coboară în efemer, absurd şi corupţie, pentru că în timp ce în oraşul modern orice întâmplare anomică e posibilă, în marea fiinţare celestă nu este posibil, nu-i aşa, ca diaconul să fugă în lume cu nevasta vicepreşedintelui, iar un capot al nevestei primarului să fie găsit în balconul prefectului, ceea ce ar putea sugera că în cer veghează Luceafărul lui Eminescu, în timp ce pe pâmânt suveran e Caragiale...

Spre resemnare şi singurătatre duce, aşadar, călătoria poetului printre „dimensiuni paralele”, ultimul poem din gupajul selectat sub acest titlu oferind „calea şi adevărul”: „Aici se-ncheie lunga-mi croazieră/ Prin zodiile reci, îndepărtate/ şi am să trec în altă emisferă/ Povara unor înţelesuri amânate// Voi părăsi icoane şi castele/ În recuzita clipelor uitate/ Şi am s-adorm în crucea unor stele/ Stăpân pe-ntreaga mea singurătate” (Acostare, p. 85). Cele 13 poeme din partea a doua a cărţii, aşezate sub titlul Dincolo de aparenţe vin să sublimeze o altă constantă a liricii dinesciene, un fel de superioară şi profundă nostalgie faţă de locurile de obârşie, faţă de satul natal, de casa părintească, de zidurile dintâi ale existenţei sale şi de primele ferestre prin care a luat lumină din lumină şi adevăr din adevăr; sunt locuri sfinte spre care gândul îl poartă întotdeauna, iar dacă adesea reîntoarcerile aproape ritualice se petrec în compania calului alb din poveste, farmecul revederii este şi mai eteric, înălţându-se până la simbolistica de taină a mitului: „Las calu-n poartă iarba să o pască/ În aşteptarea marei întâlniri/ Şi pe furiş în casa bătrânească/ Am să pătrund pungaş de amintiri// Un ceas bolnav din ziduri mă pândeşte/ Din locul dealtădată-al fostei vetre/ În rama lor şi timpul rugineşte.../ Când am să plec voi da în el cu pietre!...” (Casa părintească, p.89).

Când academicianul Mihai Cimpoi scria „Viorel Dinescu pare – prin actul poetic propriu-zis şi prin meditaţia neîncetată asupra lui – un Parmenide modernizat, căruia îi scapă, însă, mereu Unul şi Unicitatea. E mai degrabă poetul unui Unu fără unitate sau – dacă e să ne jucăm puţin cu vorbele – al unui Unu cu o unitate ce se risipeşte chiar în clipa relevării lui ca unitate. E, în fond, un geometru ce operează cu liniile frânte, în mişcare browniană, nesupusă ordinii. E o ordine a dezordinii, a indisciplinei, a indeterminării”, dovedea că a intuit foarte bine esenţa lirismului său, structurat într-o viziune care migrează, într-o posibilă translaţie de metodă, mai degrabă spre profunzimea filosofiei şi exactitatea matematicii, decât spre aproximaţia efemer-sclipitoare a metaforei, fără ca aceasta din urmă să sufere în vreun fel.

Viorel Dinescu: Clipa îndoielii Editura Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2014

13

A murit marele poet

Evghenii Evtuşenko Evghenii Evtuşenko s-a născut în 1933, 18 iulie în Irkutsk, Siberia - Stepa Baicală şi s-a stins la 85 de ani la 1 aprilie 2017 în Statele Unite. A fost un simbol al nonconformismului în timpul dezgheţului cultural care a urmat după moartea lui Stalin. S-a bucurat de o popularitatea enormă fiind simbolul unor întregi generaţii de poeţi. Era frumos! Îmbrăcat într-un sacou multicolor, slab şi înalt, nespus de înalt, de un umanism molipsitor, magnetizant. Nu recita. Cânta parcă, dansând şi zburând în acelaşi timp într-un halou strălucind de splendoarea simplităţii sale regale. A cerut să fie îngropat în Peredelkino, lângă Moscova, aproape de mormântul lui Boris Pasternak. În acasa lui.

Antares

Monologul puiului de vulpe

Doar când deschisă uşa mi-o uitară, După un prânz cu peşte împuţit, Fără să vreau, m-am trezit afară Şi-n hăul stelar de-odată m-am trezit.

Albastru sunt, în ferma cenuşie, Şi, pentru asta, bun de abator, În cuşcă de metal ţinut -vai mie!Nu-s împăcat că trebuie să mor.

Călăuzit de vii oglinzi lunare, Am înţeles, în zborul meu stingher, Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare, Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.

M-aş jupui de viu, să scap de-această Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.

Dar albăstriul meu, ca o năpastă, Trimfă-n blana mea fără noroc.

Eram eu însumi, flecărind sub astre Cu pomii legănaţi de-un vis polar.

Zăpada lor, cu irizări albastre, Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.

Năpraznic urlu şi mă iau la trântă Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci, Ca să implor ori libertatea sfântă, Ori blana năpârlită-n veci de veci.

Dar, singur şi-ntristat, mi-am plâns de milă, Înţelegând, de viscole bătut, Că libertatea asta-i prea fragilă, Atunci când în robie te-ai născut.

Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul, M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!

Dar cum ar urla şi el, sărmanul, Numai o clipă-n locul meu să-l pun.

Mereu captiv, am înţeles cu groază Că după fermă plâng şi c-o iubesc, Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază, Mi-i patria - ţinutul meu ceresc!

Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.

Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă, Mă ţine sclav, să evadez nu pot.

Întors astfel la lumea cenuşie, În cuşca mea, învins şi resemnat, Strivit de-o mult prea grea vinovăţie, Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.

continuare pag. 1 Creierul naţional se antrenează: stă şi cujetă.

Stand by. Aşteaptă. Un fel de gol. În inimă. Sau în steag. Ca în secolul trecut, în „decembre”. Sau în secolul actual?!... Istoria se repetă cu mămăliga ucigaşă cu tot... dar mai soft... până la „dulcele stil clasic”. Ăl', de „tot românul e poet”, pe-un picior metric de plai, după cum am zis-o. Plai vechi în mămăligi, dacă e să ne luăm după un istoric, pe nume Herodot, căruia îi plăceau reclamele. Dumnealui a creat, prin zicerea că „tracii erau cei mai numeroşi după inzi”, o confuzie din care am ieşit, abia, de curând. Tot dumnealui ne zicea că armatele jefuitoare sau cum erau ele, pe-acolo, prin strămoşime, se pierdeau printre grâne. De tot felul. Că erau grâu, porumb precolumbian sau cine ştie ce alte grâne ancestrale care străjuiau primatul dacic pe harta întemeierii planetare, nu contează. Se pierdeau în grâne, se speriau şi fugeau.

Iar dacii triumfau. Mulţumim domnule Herodot, pentru spotul la glorii... cumpărăm sau credem orice... Chiar şi că în munţişorii Pădurea Neagră, unde s-au naturalizat neanderthalienii, s-a inventat ceasul... Sau

Ediţia a VI-a “Zile şi Nopţi de literatură”, Neptun 2007

Dar mari prefaceri se petrec la cârmă, Şi-aici, în fermă! Căci, dacă-ntr-un sac Ne sugrumau cândva, azi - doar c-o sârmă Electrică - ne vin urgent de hac.

Duios, lapona mea cu două feţe Mă mângâie pe cap, pe gât pe stern...

Ce mână moale! Doamne ce blândeţe!

Da-n ochii ei de înger, ce infern!

Mă va lăsa de boli şi, din tot locul, Mereu de hrană îmi va face rost, Dar într-o zi, când va veni sorocul...

Trădarea e în fişa ei de post.

C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii Şi va scânci, cu vagi păreri de rău: ”Fiţi mai umani cu noi, salariaţii, Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!”

Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană, Dar m-am născut captiv, în vremuri noi, Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană, Mă mângâie şi mă ucide-apoi Traducere de Ştefan Dumitriu

* ceasu' cu bombă. Care ticăie cum vrea el... mai langsam... da' merge. Dacă-i făcut în Pădurea Neagră, e „ţais“. E „lebefeu“ sau, mai pe şleau, „lucru bine făcut“.

Ne reprezintă. Ne întăreşte conceptul de aşteptare. Ne place să aşteptăm. Să fie. Să fie bine. Şi apoi, să fim uimiţi că nu e bine. Şi iar să aşteptăm. Între timp, conceptul de „bine” se schimbă. „Între timp” e un interval nespecificat. „Binele”, însă, are măsură: o baniţă. De mălai. Pentru familia românească. Alcătuită, majoritar, din români. S-o creadă ei! Că de când cu bomba cu ceasu' mic din mămăliga mare, chestiunile s-au schimbat. Şi, după vreo trei decenii „dă” reclame plus alte câteva milenii ale domnului Herodot, aflăm că nu tot românu' e român... el poate fi şi neamţ... mai periferic, da' nemţişor: „ADN-ul mitocondrial al românilor din Transilvania este mai apropiat de cel al austriecilor decât de cel al muntenilor şi moldovenilor“… Da', o fi mai bun sau mai rău, „adeneul” ăla? Temă de reflecţie…

Altfel spus, ei au ceva ce ne lipseşte nouă şi noi avem ceva ce le lipseşte lor. Cum se vede, tot la lipsuri ajungem: lipsuri care motivează. Şi e greu să

existenţializezi printre „motivaţi”. Motivaţi de nevoi speciale. Par exemple: „A fost bătaie pe hârtie igienică într-un hypermarket…“. ADN-ul populaţional nu minte.

Da' nici mămăliga cu ceas nu minte… Şi nici nevoile absolut speciale... sau speciale „în absolut”: „O adolescentă, în ultimul stadiu din JOCUL MORŢII, salvată în ultimul moment de poliţişti: «Astăzi voi muri.

Am făcut tot ce mi-a cerut administratorul!»”... Fără administrator, evident, nu intră spotu'... Oiţe tulburate, la culme... Culme, nu glorie... Pentru că: „fie gloria cu cel care nu moare“, ne avertizau înaintea domnului Herodot inventatorii şahului, despre care se bănuieşte că şi-au băgat „adeneul“ prin balcani... Poftim! Să mai zică ceva ceasornicarii din Pădurea Neagră! N-au ce să zică. Da' nici noi. Să fie linişte! Să auzim cum sempiedică „adeneurile” şi „lebefeurile” minciunii celei mari în cărţile ambiţiilor, în reclame, în articole tâmpitizate de trenduri, în ochii mămăligarilor de top şi tot aşa... „Vine-vine-pri-i-mă-vara!“ ca în copilărie, când ne jucam de-adevăratelea. Vine cu speranţă, cu Lumină din Lumină şi „cu moartea pre moarte călcând“...

Adelina Pop

Antares

poesis

14

Liviu VIªAN CAVALERUL TRISTEI ARMURI rugina curge fraged nobil sânge şi încă din armură n-am ieşit la orizont doar umbra mai ajunge lumină răstignită-n asfinţit cerneală stranie şi viu albastră din sânge fierul trece în cuvinte parcă mă-ntorc din nou în lumea voastră călare pe un sac de oseminte înalţ în aer un poem de ducă şi în turnir mă-nclin pe-aceeaşi parte în timp ce călărind pe o nălucă se-nclină la icoane sfânta moarte PRELUMBRE nimeni n-a observat nimeni nu ştie am stat o noapte-ntreagă-n fierărie în jar sufla doar crivăţul tăios metal topit simţeam până la os m-am prezentat ca la croitorie să-mi fac armură pentru poezie să torn metal încins între cuvinte sclipiri de halebardă-n lucruri sfinte înalt prelat din cap şi până-n poale am îmbrăcat cămaşa grea de zale şi ca să ies din trupul temnicer m-am lepădat de umbrele de fier SPOVEDANIE vizera coifului cu mâini de moarte am dat-o într-o noapte la o parte exact cu mâna care-acuma scrie de parc-am dat capacul la sicrie priveam în urmă ca în viitor nu mă născusem şi urma să mor secundele se înfruptau din mine nici nu eram când am ajuns la tine doar umbra existentă în cuvinte de chipul meu îşi mai aduce-aminte ca-n ritualul când sorbind din cană zăreşti în vinul sacru o icoană ATELIER avem de lucru asta este clar un clar obscur ce n-aţi văzut vreodată poemele nu-s gata de tipar nici pânza din tablouri nu-i pictată e toamnă şi culorile sunt naşpa cuvintele-au pornit pe contrasens pictorul şi poeţii n-au spart gaşca iar cheful pentru muncă e imens

Antares

avem de lucru însă nu ne pasă şi zăbovim ca sfinţii-ntr-un vitraliu parc-am fugit cu toţii de acasă spre a ne naşte într-un alt travaliu amestecăm cuvintele cu sânge pe şevaletul nu ştiu cărui cântec nu ne ajunge unde vom ajunge şi vom rămâne în al artei pântec e un protest şi chiar o rugăciune la zeii ce se uită cu ochi trişti pe care-i implorăm şi le vom spune să nu ne naştem iarăşi tot artişti CÂNTEC PRĂBUŞIT ÎN ECOU

CÂNTEC DE TAVERNĂ

am scris cu lancea un poem de sânge să cuceresc cetatea care plânge să văd cum înălţat în şa pe cal am traversat tărâmul medieval

înţelepciunea Greciei eterne nu stă-n filosofie ci-n taverne vă spun că sfânta carte de bucate a fost rostită-n piaţă de Socrate şi pentru că n-a scris-o că-a fost prost grecoaicele o ştiu doar pe de rost dacă premisa este din chiftele aflaţi că silogismele sunt grele vă lasă şi ficaţii şi rinichii dacă nu-ncepeţi masa cu tsatsiki oricum concluzia nu va fi clară fără să ţii carafa la subsuoară după desert se-mprăştie angoasa când iei la întrebări bucătăreasa tu ai gătit acest ospăţ confuzo ca să te iert dă-mi un pahar de uzo şi ce să vezi se rotunjeşte clipa când fata râde-ntocmai cum Xantipa

mă aşteptau în vremurile sumbre trei cavaleri înveşmântaţi în umbre care purtau pe scuturi de răşină culori de neputinţă şi de vină l-am provocat în primul meu turnir pe îngerul născut în cimitir raze de soare s-au ivit din ceaţă când am izbit în lespedea de gheaţă din neştiutul celălalt tărâm s-a arătat un cavaler bătrân pe care l-am lovit cu lancea-n piept şi-am plâns că am ucis un înţelept al treilea cavaler eram chiar eu înveşmântat în haine de ateu iar lancea am zvârlit-o mai departe dincolo de iubire şi de moarte ianuarie 2016 POEM PENTRU MIHA să dăm zăpada de pe noi iubito ca să ne curăţăm de amintiri fugind din viaţa ce am irosit-o spre orizontul altor plăsmuiri când sună ceasul să plecăm la muncă şi tu cobori să pui de o cafea zău că îmi vine să îi dau poruncă nebună tinereţii să mai stea de ce n-ai apăsat deşteptătorul visam frumos te aşteptam să vii să te mai hârjoneşti cu autorul la capătul acestei poezii simt cu savoare aburul fierbinte de pe noptieră-al ceştii de cafea aruncă-n iarbă ceasul care minte şi intră goală-n poezia mea 2015 Siliştea Snagovului

REŢETA POEZIEI (poem didactic) primul pahar conţine versul doi paharul doi conţine versul trei paharul trei conţine primul vers şi ce n-a înţeles la şcoală profa al patrulea pahar încheie strofa în prima sticlă e a patra strofă în strofa trei se varsă-a doua sticlă a treia sticlă toarnă strofa-doua şi-n silogismul liric vasăzică poemul îl încheie-a patra sticlă din câte vedre poţi să scoţi o carte poemul e pe viaţă şi pe moarte aici la strofa-treia versul trei (vă rog să observaţi că din candoare aceste strofe sunt de cinci pahare) aduc ofrandă chiar ficaţii mei poeţii sunt de-a dreptul prometei până şi puritanii de serviciu admit că arta cere sacrificiu şi că poemele se-aprind vâltoare abia după vreo patru cinci pahare deci poezia se declară viciu 2012 solstiţiul de vară

reflex

15

REVOLTA POEZIEI Virgil Diaconu Fenomenul poetic contemporan este, prin amploarea manifestărilor lui, impresionant; iar dacă ne-am ghida după miile de cărţi de poezie care apar anual într-o geografie culturală sau alta, ori după numărul mare al manifestărilor poetice de aici sau de aiurea – lansări de carte, lecturi publice, site-uri speciale de poezie, competiţii şi festivaluri, cluburi literare „pe viu” sau pe net, premii anuale pentru „cele mai bune” cărţi de poezie etc. –, am fi tentaţi să credem că lumea geme de poezie sau că unele naţiuni au poezia în sânge...

Poezia contemporană nu este însă nicidecum, în cea mai mare parte a ei, la înălţimea atenţiei pe care şi-o acordă, a aurei pe care şi-o pune singură. Cunoscută îndeosebi sub numele de postmodernistă, poezia de azi are un destul de ciudat şi neavenit mod de a fi, pentru că ea nu exprimă viziunea poetică a creatorului ei, ci este concepută de acesta din poezia predecesoare: poetul postmodernist îşi face poezia prin reciclarea, prin reelaborarea tuturor tipurilor de poezie predecesoare sau contemporane – a poeziei tradiţionale, a poeziei avangardiste, a poeziei moderne – şi a tuturor speciilor poetice – sonet, baladă, odă, catren etc…

Poetul postmodern „revizitează trecutul”, toate tipurile mai mult sau mai puţin poetice ale trecutului, el încearcă să „împace” concepte poetice (poetici) total contradictorii, deci „sintetizează” poezia de până la el; de aici poetica reciclărilor (Scarpetta), poetica influenţelor literare (T.S. Eliot şi Harold Bloom), poetica retro ironică (Nicolae Manolescu), poetica literaturii indetermanente (Ihab Hassan), adică a literaturii pseudoestetice şi estetice în acelaşi timp…, etc. Toate acestea sunt poetici care compun şi ilustrează poetica postmodernistă.

Poetul postmodernist nu are o viziune poetică personală atât de puternică încât să mizeze pe ea, nu are revelaţii, uimiri, căutări proprii. El are în schimb experienţe textuale, are experienţa textelor parcurse cu intenţia expresă de a le valorifica în propria creaţie, poetul concepându-şi poezia din piesele şi subansamblele poetice pe care i le oferă biblioteca: poetul postmodernist îşi face cărţile din cărţile citite. Poezia lui este de cele mai multe ori un produs al lecturilor, este o poezie culturală, livrescă, din care viaţa, tensiunea, lirismul, emoţia poetică s-au retras… Înţelegem astfel că poetul contemporan nu are experienţa unui creator, ci a unui cititor care a decis să facă poezie din poezia citită, din lecturile sale poetice. Este vremea poeţilor care se înfruptă copios din rafturile bibliotecilor, din patrimoniul poetic.

Tocmai de aceea o bună parte a poeziilor de azi sunt un fel de prelucrări, de replici, pastişe, rearanjări, imitaţii, împrumuturi literare, reciclări, rescrieri ale poeziilor care constituie patrimoniul poetic. Reciclarea acestui patrimoniu, aşadar a operelor poetice care îl constituie, înseamnă de cele mai multe ori fie parodierea şi persiflarea acestor opere şi a oricărei teme sau problematici existenţiale importante, de destin, fie colarea formulelor poetice predecesoare, deci sincretism. În mare, reciclarea patrimoniului poetic înseamnă devalorizarea lui şi fraudă literară. Izvorul creator propriu a secat; izvorul cultural este în schimb plin de oferte, de un număr nesfârşit de oferte. Iată semnul epuizării, al crizei poetice de azi.

Atunci când se încumetă să surprindă totuşi realitatea, existenţa, viaţa cea mare a lumii sau propria viaţă, poetul contemporan se desfăşoară la marginea fiinţei, preferând aspectele existenţiale derizorii, minimaliste, comune, superficiale, ironice, vulgare, porno... Această poezie abundă de extremismele unei libertăţi neartistice, aşadar de extravaganţe lingvistice şi compoziţionale, fragmentarism, prozaism accentuat, vulgaritate, stridenţe ficţionale, sincretism, care plasează cu toate discursul poetic în afara poeziei, în afara artei poetice autentice, a canonului poetic autentic, deci a oricăror principii poetice.

De cele mai multe ori, poetul contemporan instituie, canonizează şi oficializează o poezie care, pe de o parte, ignoră problematica existenţială destinală, persiflează valorile umane, amputează speranţa, credinţa, visul, exclude metafora şi miraculosul, iar pe de altă parte legitimează experienţele derizorii, superficialitatea, spiritul negativ, nihilist, pseudovalorile. În general, poezia contemporană nu mai crede în nimic; – tocmai de aceea ironizează şi batjocoreşte totul.

Nu de puţine ori, poezia contemporană ne comunică banalităţi de ordin casnic-social, experienţe absolut comune sau fantasme vide spiritual, un amalgam de elemente reale şi ficţionale, care nu reuşesc să producă în noi acea tulburare, fascinaţie sau emoţie poetică, pentru care un text ar fi îndreptăţit să poarte numele de poezie. Astfel de texte, care ne spun atâtea lucruri, însă niciunul semnificativ poetic şi existenţial, deci vibrant, fac din poezie o creaţie eşuată, precară estetic, iar din cititor o culme a dezamăgirii. „Franţa nu e poetă”, spunea la vremea lui Baudelaire, iar asta ne arată că poezia poate să eşueze ieri sau azi, în orice parte a lumii şi în orice limbă.

Suntem, negreşit, sub dictatura poeziei proaste! Imaginarul poetic postmodern este fie saturat de livresc, fie compromis de viziuni şi biografii minimaliste, de jurnale care inventariază nimicul sau de showuri poetice, în timp ce viziunea poetică şi lirismul înalt sunt puse la zid, ca fiind desuete. În loc să mă implice în problematica fiinţei mele, în freamătul şi tensiunea umanităţii mele destinale, în loc să îmi ofere teritoriile fabuloase ale viziunii, experienţele inedite, emoţia poetică, cea mai mare parte a poeziei de azi mă scoate la periferia fiinţei, mă închide în cuşca unei gândiri sărace, fără orizont, şi a unor experienţe derizorii. Aceasta este poezia postmodernistă în vogă, care s-a oficializat şi îngrăşat

în mai toate cărţile, antologiile, dicţionarele şi istoriile literare de azi; aceasta este poezia care ocupă poziţii literar-administrative strategice şi îşi acordă anual cele mai importante premii.

Poezia autentică Spunând toate aceste lucruri, vom înţelege totuşi că poezia precară estetic despre care am vorbit până acum este doar o secţiune a poeziei contemporane şi că, alături de ea, există şi o altfel de poezie – poezia autentică, estetică sau de valoare.

Ce este poezia autentică? Cum definim poezia modernă autentică, estetică. Ce trăsături sau caracteristici definitorii are ea?

Mai întâi ar fi de observat că poezia modernă estetică, deci poezia marilor poeţi moderni, îşi face obiect din aspectele esenţiale, destinale ale umanului, din căutările, visurile, decepţiile, bucuriile, crizele, speranţele, împlinirile şi neîmplinirile noastre. De fapt, atunci când citim poezia marilor poeţi moderni constatăm că aceasta acordă atenţie tocmai acestui univers uman, cosmicităţii existenţei noastre, fiinţei noastre profunde, dimensiunilor noastre destinale – dragostea şi moartea, intimitatea şi înstrăinarea, sacrul şi profanul, tragicul şi eroicul, singurătatea noastră cosmică şi comuniunea cu fiinţa lumii. Faptul că poezia autentică acordă atenţie elementelor care constituie umanitatea noastră, face ca noi să ne regăsim în poezie fiinţa, existenţa, tot vulcanul problematicii noastre umane.

Dar ceea ce trebuie adăugat imediat aici este faptul că în poezia modernă estetică sau autentică universul uman, existenţa noastră este tratată de poet în modul special de a fi al poeziei, aşadar în temeiul artei poetice moderne estetice, adică în temeiul principiilor estetice care constituie această artă, şi că în urma acestei tratări poetice, estetice, putem spune că poezia modernă este o creaţie lingvistică vizionară, deci insolitată şi tensionată existenţial, liric şi poetic, unitară ideatic şi stilistic, coerentă, nonprozaică, autentică, originală, miraculoasă, mereu surprinzătoare, parţial metaforică.

Poezia modernă estetică sau autentică ni se revelează, în mare, ca un univers existenţial insolitat şi tensionat liric, poetic şi existenţial. Fără această triplă viziune sau insolitare şi tensionare a substanţei existenţiale şi semantice nu putem vorbi despre poezie. În concluzie, vom spune că operele poetice ale unor autori moderni autentici diferiţi, din naţiuni şi de limbi diferite, sunt create în temeiul uneia şi aceleiaşi arte poetice estetice, drept pentru care aceste opere sunt, pe de o parte, unitare conceptual tocmai prin această arta poetică estetică, iar pe de altă parte sunt diferite unele de altele prin originalitatea întrupării, a configurării individuale în opere a artei poetice comune. Altfel spus, nici conceptul estetic comun al operelor poetice nu lezează diferenţele dintre opere, individualitatea, originalitatea operelor poetice concrete, nici diferenţele dintre operele poetice estetice concrete, de autor, nu neagă conceptul estetic întemeietor al operelor estetice şi nu opun operele unele altora.

Poetica autentică (modernă) este poetica performanţei poetice. Spunem că un text de aici sau de aiurea este poezie tocmai pentru faptul că el exprimă arta poetică autentică, iar nu artele poetice generaţioniste, născocite şi schimbate de generaţiile poetice din zece în zece ani, sau artele poetice strict individuale, practicate de poeţii modeşti în afara oricăror principii poetice.

Poezia contemporană trebuie, aşadar, să răspundă în faţa modului general de a fi al poeziei moderne autentice, în faţa spiritului poeziei, deci a criteriilor estetice universal-moderne, care sunt criterii de valoare, de performanţă – viziunea poetică, deci insolitarea şi tensionarea existenţială, lirică şi poetică a discursului, unitatea ideatică şi stilistică, coerenţa, nonprozaismul, originalitatea, miraculosul, caracterul surprinzător, limbajul simbolic-metaforic –, iar nu în faţa unor criterii particulare, fie acestea ale unui autor modest sau ale unei generaţii poetice.

Poetul modern contemporan nu produce poezie decât în măsura în care exprimă excelenţa poeziei, spiritul poeziei, modul general, universal modern de a fi al poeziei, mod exprimat de arta poeziei, deci de principiile ei constitutive.

Fireşte, poetul nu îşi teoretizează arta poeziei moderne autentice, însă, dacă este un poet autentic, el exprimă totuşi această artă poetică chiar prin fiinţa sa poetică. Ideea că poezia este o creaţie absolut liberă, deci eliberată de principiile poetice, ideea că poezia performantă, poate fi creată de oricine, deci în afara competenţei poetice, este desigur falsă. Discursul obţinut în urma unei astfel de libertăţi este doar un text care mimează poezia. Poezia presupune fără nicio îndoială o competenţă, un har, o anumită „ştiinţă”, care nu îi este accesibilă oricui.

Exercitarea competenţei poetice, aşadar crearea poeziei în spiritul poeziei autentice, nu conduce la opere poetice standard, pentru că fiecare poet autentic exprimă, configurează spiritul poeziei, arta poeziei, într-un mod propriu, original. Tocmai în acest fel este produsă, de exemplu, secţiunea performantă a poeziei lui Baudelaire, a poeziei lui Rimbaud, Whitman, Trakl, Yvan Goll, Rilke, Esenin, Perse, Arghezi, Eminescu, Bacovia, Blaga, Sorescu, Nichita Stănescu. Poeziile autentice ale acestor poeţi au, aşadar, în spiritul mare al poeziei, spiritul şi glasul lor propriu, inconfundabil. În mare, poezia ne apare ca fiind tratarea artistică, aşadar interpretarea poetică şi lirică a unui conţinut existenţial-emoţional,

a cosmicităţii umanului. Eu, ca artist, pun lumea, realitatea, existenţa, omenescul într-o postură poetică şi, în acest chip, îi ofer lectorului un obiect artistic/poetic prin care el are posibilitatea de a trăi, o clipă, poetic... De a locui poetic în acea clipă.

Prin originalitatea poeziei sale, poetul de valoare lărgeşte orizontul poeziei. Poezia, marea poezie, este făcută aşadar de poeţii care, lucrând în spiritul poeziei, diversifică şi îmbogăţesc prin originalitatea lor poezia, de poeţii în urma cărora poezia are de câştigat. Însă pe daimon îl ai, sau nu îl ai… Dar iată câteva dintre străfulgerările poeziei: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; Era pe când nu s-a zărit,/ azi o vedem şi nu e; Okeanos plânge pe canale; Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?

Ah! – organele-s sfărmate şi maestrul e nebun; Şi timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec; Şi tare sunt singur, şi n-am mai murit; Aud materia plângând; Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră; Femeia mea de Parma; Celulele mele sunt îndrăgostite; Eu te iubesc din tălpi până la steaua; Apocalipsa, această Facere cu beregata tăiată.

Poezia autentică este poezia care a depăşit atât formulele poetice strict individuale, cât şi formulele poetice generaţionist„curentiste” născocite de generaţiile poetice. Faţă de poezia generaţionistă migratoare, deci care se schimbă (şi totodată se învecheşte) la aproximativ zece ani, poezia autentică are o oarecare stabilitate de-a lungul modernităţii şi de aceea ea configurează un fel de tradiţie poetică modernă. Oricum, poezia contemporană/modernă autentică, aşadar poezia viziunii poetice şi a fascinaţiei poetice, se instituie ca o lecţie de poezie. Iată câteva dintre întrupările ei: Melancolie (...)

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu. Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură Încet, repovestită de o străină gură, Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.

Mihai Eminescu Două stepe O stepă jos, o stepă neagră sus.

Se-apropie-mpreună şi sugrumă Calul de lut şi câinele de humă Şi omul lor, din umbra de apus.

Drumul s-a strâns din lume ca o sfoară, Gheme de drumuri zac în heleşteu.

Hambarul n-a lăsat nimic afară.

Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.

Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată, Cercăm, strigăm… Nici-un răspuns.

Că oboseala pribegiei ne-a ajuns Şi n-avem loc să stăm şi noi odată.

Unde ne ducem? Cine ne primeşte? În poarta cui să cerem crezământ?

Hai, calule, hai, câine, pământeşte, Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ.

Tudor ARGHEZI

Poem Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

Nod 13 N-am ştiut niciodată când am trăit, de ce am trăit am să uit cum uită ochiul spart lumina. Ţin încă în mână un ciob de amforă al cărei vin l-am băut chiar eu şi al cărei lut este chiar mâna mea.

Văd un vulture marin, dar poate că eu sunt văzut de el, – poate că el vede un vultur marin.

Nichita Stănescu

Antares

note de lector

16

PARADISUL SINTETIC Constantin Gherghinoiu Va l e r i u Mititelu publică rar şi bine. Se poate constata asta din faptul că de la volumul de debut – Vacanţă la antipozi până la recentul volum au trecut mai bine de zece ani, chiar dacă poetul a mai apărut, sporadic în diverse periodice sau antologii.

Acedia – volumul care îi apare acum la editura Brumar, radiografiază sever angoasa, spaima poetului în faţa provocărilor vieţii. Faţă de volumul de debut, tonul devine mai sumbru, mai tăios, mai intolerant la aproximări în exprimarea sentimentelor şi a ideii.

Acedia este o ţară a tristeţii, a retragerii din lume, a disperării de a fi, a lipsei de comunicare. Este ţara călugărilor care fug de lume pentru a o reconstrui în ei înşişi din adevăruri ascunse, din lipsa cuvântului, din tăceri şi spaime, niciodată mărturisite, mereu păstrată ca o taină ultimă a sufletului ultragiat de realitate.

Pornind de la simbolistica titlului, poetul începe să scrie un roman negru cu eroi care ar fi putut fi eroi, dar din aceştia nu mai găseşte decât jumătăţi şi acelea doar povestite într-un mediu virtual, pe Facebook, sau scrie o poveste despre Dumnezeul propriu căruia i s-a făcut greaţă de viaţa sa mediocră printre noi, printre eroi şi morminte, aş fi tentat să spun, şi s-a retras în Dubai unde desenează cu grafitti pereţii lumii a treia, sau scrie despre dragostea modernă în care eroina miroase a trenuri şi santal, iar iubitul o avertizează că viaţa nu este un film de Oscar şi preferă să fie păstrat într-un insectar, fluture tânăr mereu.

Cam acesta este decorul în care se desfăşoară drama din poezia lui Valeriu Mititelu. Pentru că tot volumul ni se prezintă ca un tablou suprarealist în care contururile vieţii, ale dragostei, ale alcoolismului, ale poeziei s-au amestecat cu o angoasă continuă, în care descompunerea lumii moderne se transferă tuturor marilor teme ale poeziei de azi, de ieri, dintotdeauna. Şi dacă tot am pomenit aici despre suprarealism, e nevoie să spun că autorul nostru chiar are vână de poet din familia Caligramelor lui Appollinaire. Stă mărturie poemul Scrisoare, unde chiar desenează o

Antares

asemenea caligramă cuprinzând prenumele său repetat ca într-un strigăt de disperare şi speranţă neagră. Prin asta poetul dovedeşte că are lecturi mai puţin obişnuite, dar de mare calitate.

Că Dumnezeu are un umor peste medie, aşa cum suntem puşi în temă, o dovedeşte modul strâmb, absolut deformat, fără repere valorice, modul dezlânat şi absurd în care se prezintă lumea. Poetul trăieşte intens acest univers spulberat, în care cei asemenea lui, adică pârliţii şi cocoşaţii lumii, amărâţii, alcoolicii, toţi hăbăucii coşmeliei numite univers, nu mai au loc şi nu mai sunt primiţi şi în care capitala Imperiului a căzut pe mâna copiilor. Iar copiii şi cei care au dat în in mintea copiilor sunt gata să o transforme, conform imaginaţiei lor, într-un bestiar unde domneşte, ca într-un coşmar, zâmbetul sardonic al puternicilor zilei, al acelora care s-au adaptat noului suprarealism.

Pentru că, mi se pare, lumea noastră a fost rescrisă de un poet suprarealist abia scăpat din ospiciu şi din care poetul, ca ordonator de lume, nu înţelege mare lucru şi se concentrează doar prezentarea acesteia, fără să comenteze deciziile luate de acel Dumnezeu cu umor peste medie şi care s-a refugiat în Dubai.

Intrarea în universul poeziei lui Valeriu Mititelu se face prin paradisul sintetic, adică prin mica fericire mimată, obţinută printr-un proces chimic de sinteză a fericirii. Aici, în Paradis, nimic nu este firesc, nimic autentic, nimic real. Totul este contrafăcut, o fericire de plastic, o viaţă de plastic, oameni obţinuţi prin reacţii chimice, orizont - chimic, aer - chimic.

Trecerea în peisajul apocaliptic din secvenţa următoare a cărţii, în acedia, se face, prin urmare, natural, fără vreo modificare de peisaj, fiindcă apocalipsa şi chimia au făcut şi fac, dintotdeauna, casă bună.

Universul poeziei lui Valeriu Mititelu este acela al unui spaţiu concentraţionar, plin de toate atributele tragismului. Aici, somnul este un garou, adică un fel de spânzurătoare, greaţa este generală, dimineţile au cearcăne, suferă de o insomnie incurabilă, oamenii sunt refuzul sau acceptarea unui avort, poetul este tot o ură, toate acestea împing umanitatea spre frontierele fricii, paraliticii sunt îndopaţi şi trimişi în spitalul comunitar pentru a se vindeca, în ciuda faptului că paralizia socială este incurabilă. Ce fel de umanitate este aceasta?

Una a degenerării, a înstrăinării, a sfârşitului de lume, a învinşilor de serviciu. O lume care-şi contemplă împăcată sfârşitul şi

în care poeţii nu mai sunt altceva decât o cârpă rămasă la capătul patului. O lume în care zâmbetul este uitare, iar surâsul devine hlizeală pură.

Spectacolul apocalipsei zilnice este descris în alt poem: ştiţi voi ceva despre junglă sau despre marea artă a vânătorii diurne/ şobolăneala groaza şi frigul vă spun ceva/ dar foamea? luaţi mâncaţi/ trupul meu în şuruburi şi sârme e aici ca să salveze marele chef.

Care să fie marele chef? Care să fie destinul acestei omeniri plină de bube, de răni şi de moarte? Şi, printre toate aceste boli şi răni ale lumii contemporane, autorul îşi mărturiseşte apartenenţa la artele poetice derivate din Florile răului descoperite încă în alt secol de Charles Baudelaire: pentru tine şi cele cu care îţi bei cafeluţa la mall a scris minulescu/ eu savurez florile răului şi-l bag în mă-sa pe minulescu/ fin’că mi-a dat peste cap glicemia. În lumea bolnavă, poetul se priveşte în oglinda orei şi constată că a ajuns o caricatură oribilă: părul şi unghiile îi cresc monstruos, gura îi pute ca un canal colector, iar pentru asta vinovată este mama: să nu-i sufli o vorbuliţă lu’ tata/ s-ar lua de băut ţi-ar învineţi coastele. În tot acest orizont al disperării fără hotare ce este de făcut? Exorcizarea nu mai este posibilă, poetul face o recenzie verbului a fi şi: am scos răul din mine prin arestul acestor nisipuri/ mişcătoare zăpezi de hârtie acoperă scârba…

Cu alte cuvinte deşertul este interiorizat, asumat, dorit, chiar este transformat în noua umanitate, iar vindecarea nu mai este posibilă decât folosind medicamentul extras din zăpezile poeziei. Farmacistul care face acel medicament devine angajatul unui nou serviciu de salubritate, chemat să acopere bubele purulente, cancerele, plăgile infectate ale lumii noastre.

Nu cunosc poet care să trăiască la o asemenea tensiune tragismul vieţii. Îmi pare rău că nu am scris această Acedia!

Dar, probabil, pentru a ţine un jurnal al distrugerii umanului cum este cartea lui Valeriu Mititelu, este nevoie să trăieşti pur şi simplu fiecare experienţă şi să ai luciditatea de a o pune în pagină. Şi a trăi în marginea zilei, printre resturile de omenire, printre puroaiele acesteia. presupune curaj şi sacrificiu. Şi pe deasupra a toate un mare talent.

note de lector

17

DUPĂ LEGILE FIRII Aurel Anghel Am citit încet, pe îndelete, în trap uşor, cum îmi spunea persoajul meu Pârnod din tomanul omonim să mân caii ca să meargă singuri, „şi tu să mai vezi, să te mai gândeşti.” Aşa am citit, ca să înţeleg şi să comentez un roman de o valoare incontenstabilă. Mi-am întrebuinţat răbdarea ca să-l pot savura, să-l înţeleg, apoi să reflectez.

Desigur, noul roman, RUINA, editura Editghaph, Buzău, (2016), 428p., vine firesc, în curgere lină, din trilogia MUSCELENII, la rândul ei o capodoperă a literaturii române contemporane, în care un teritoriu, un spaţiu geografic se mută cu peisaj cu tot din textualitatea vieţii într-o lucrare literară de proporţii înveşnicind clipa dată lui, scriitorului şi semenilor săi, familiei, vecinilor, văilor, râpelor, dealurilor, noroaielor, pietrelor, caselor de munte, grădinilor, portiţelor care se închid şi se deschid. Toate prind viaţă, intră în febra tansfigurării chinestezice. Pentru mine este o întâlnire cu acea mişcare uriaşă pe care am descoperit-o în „Donul liniştit”, în Cinghiz Aitmatov, din „Geamilia”, „Adio, Floare galbenă”, „Vaporul alb”, „O zi mai lungă decât veacul”, în Alexei Tolstoi, făcând referinţă la literatura rusă pe care o ştiu cel mai bine, citită în original, dar nu uit nici acea transfigurare colosală din „La răsărit de Eden”, din „Nexus, Plexus, Sexus”, de Henri Miller, apoi la o scriitoare contemporană ucraineană Ulitzkaia, ale cărei cărţi se caută şi se cumpără până la epuizarea ediţiilor. Aş mai aduga şi uriaşul impact, pe care, pentru a putea compara, mi l-a produs romanul scriitorului chinez Mo Yan, „Obosit de viaţă, obosit de moarte.”

Titlul romanului, în rezonanţă perfectă cu tot ce este cuprins între cele două coperţi, nu este inventat de autor. Este pronunţat de cîteva ori de personajul principal şi însuşit de celelalte, dar însuşit şi de către autorul romanului, narator şi personaj deopotrivă. „Ruina” este capătul drumului parcurs, este o realitate dureroasă a timpului cât ţine o comunitate, cît ţine un Fag cu rădăcinile înfipte adânc în solul unei margini de deal. „Ruina” este sfârşitul unei epoci istorice, este dezastrul produs încet şi temeinic de o orânduire socială nedreaptă care bulversează înteaga fire a unei comunităţi, prin alunecare, a unei ţări întregi.

Literatura romană primeşte, prin acest roman, un dar nepreţuit, de care avea nevoie pentru a completa un orizont al esteticului, parţial ilustrat şi insuficient documentat în aspectele sale concrete.

Noţiunea însăşi trebuie înţeleasă şi abordată prin detectare de aspecte a unor determinanţi caracteristici: tragic blând, tragic senin, tragic surdinizat, tragic estompat, tragicomic, tragic atenuat, tragic discret, tragic grecesc, tragic absolut, apoi tragicul sufletesc, tragicul individual, tragicul colectiv. Toate acestea şi încă altete aspecte le întâlnim în romanul RUINA şi asta datorită faptului că în întregime cartea se ridică la nivelul unei ample metafore, ajungându-se până la eliminarea unei aberaţii oximoronice „tragic resemnat.” Cartea este o metaforă retorică, în paginile ei dizvolvă aproape toate celelalte aspecate ale tragicului pe care le întâlnim şi în numeroase scrieri din proza actuală.

Autorul a avut inspiraţia de a însoţi romanul cu o „Notă de autor” care face lumină, care ajută cititorul să înţeleagă logica întâmplărilor venite obiectiv sau produse subiectiv de personaje.

Moartea unor personaje, a fiinţei celei mai dragi, mama, din această perspectivă nu poate fi încadrată în categoria întâmplărilor tragice, ci mai degrabă a celor fireşti, care conduc cititorul spre înţelegerea adâncă a vieţii care are, prin datul ei, şi această componentă.

Romanul lui Titi Damian este o amplă prezentare a unui cortegiu de neputinţe care nu vin din laşitate sau din nepăsare, ci dintr-o teribilă împotrivire. Apar peste săteni forţe oarbe care mătură acoperişuri, boli care n-au leac, inşi fără Dumnezeu. Sunt singuri în jungla neputinţei. Una dintre cele mai tulburătoare scene este aceea a plecării spre moarte a felcelurui, domnul Toma, căzut nepăsării medicilor care amână o operţie pentru a afla rezultatul unui meci de fotbal ajuns în prelungiri. Totodată se insinuează parşiv printre munteni forţe politice care distrug un echilibru de veacuri, provocând desfiinţarea proprietăţii moşnenilor şi tăierea pădurilor peste care ei se ştiau stăpâni. De aici răzvrătirea din finalul romanului, având consecinţe care se întrevăd tot tragice, căci noii procurori sunt mai vigilenţi decât vechii securişti. În tragedia antică tema principală era lupta omului cu fatalitatea, cu destinul implacabil, cuprinzând şi o problematică morală: tăria eroilor, măreţia ideilor, suferinţa trăită cu demnitate, caracterul puternic şi sfârşitul tragic, măreţ în numele unor valori. În romanul RUINA omul este nevinovat în raport cu situaţiile tragice pe care le traversează. Ion Mândruţă pierde soţia, vecinii lui merg rând pe rând la locul de veci sub bătaia simbolică a clopotelor care o bucată mare de timp sună doar pentru înmormântare. Episodul care descrie dispariţia clopotului capătă, pentru comunitate, dimensiuni tragice, cu semnificaţii simbolice. Oamenii nu mai au nici acest drept de a li se bate clopotele la căpătâi şi a de a merge unde le este destinul de care sunt conştienţi până ultima clipă.

Am apreciat în mod special curajul scriitorului de a prezenta cu sinceritate dezarmată degradarea relaţiilor din cuibul indestructibil al familiei, aducerea în planul naraţiunii a relaţiei cu fratele, chiar şi cu tatăl său care pierde cu timpul echilibrul de tată bun şi drept, înclinat fiind să ia parte unuia, a celui mai mic care-l influenţează dar îl şi jecmăneşte perfid sub pretextul că are copii de crescut. Aceste episoade sunt tragice în sine, autorul făcând parte din ele cu toată fiinţa şi de aceea singura forţă de comunicare este ca aceea a pumnului pe care urmează să-l primească de la fratele lui, drept în faţă. Bătăile dintre cei doi, de mici, sunt pagini care anticipează tensiunile maturilor din ei pe care cititorul nu le va uita niciodată, ele având ceva din tipologia general umană în care răul şi binele sunt într-o permanentă luptă şi într-un fragil echilibru. Spunerea devărului fără reţinere este poate cel mai evident element tragic care ridică valoarea cărţii, prin firescul şi duritatea naraţiunii.

Reflectez îndelung şi ajung să înţeleg cum a reuşit Titi Damian să spună o poveste tulburătoare în patru romane de mare întindere. Răspunsul nu se lasă asteptat prea mult. Ii amintesc cuvintele lui dintr-un comentariu la o carte a mea, „Intemeierea textului”, despre darurile pe care le pune Dumnezeu în palmă unui copil când vine pe lume...

Eu cred că darul de povestitor al lui Titi Damian este o componentă a fiinţei lui, fără de care nu ar fi reuşit să scrie cea mai complexă monografie literară românească a unui sat de munte. Ciclul MUSCELENII, în cele patru volume ale sale depăşind 1600 de pagini, este o carte mare, unică, punct de referinţă în literatura contemporană.

Dispariţia cu încetul, din motive obiective şi subiective a satului Muscelu-Cărămăneşti, a acestei aşezări arhaice, a oferit autorului prilejul să cereeze pagini de roman care vor înveşnici demersul şi-l va aşeza în rândul marilor prozatori

contemporani.

Unul din motivele literare emoţionante care susţin tema este cel al Cloptelor, Cel Mare şi cel Mic, iar căte sfârşitul cărţii Clopoţelul şcolii.

Dangătul lor zi de zi înseamnă, paradoxal, viaţă, încetarea sunetului lor înseamnă moarte, moartea unei spiritualităţi, a satului care s-a condus de veacuri „după legile firii şi ale pământului”, cum zice un personaj. Acum ei sunt cu toţii sub vremurile năprasnice care îi copleşesc prin singurătate.

Cum a reuşit autorul? Numai el ştie ce dureri s-au ascuns în sufletul celui care a slujit cu credinţă câţiva ani ca învăţător în satul natal, el care a condus un Cămin cultural ajuns ruină. Aşa a vrut bunul Dumnezeu, ca el să devină memorie înfiorată a comnunităţii şi să scrie acest roman care îşi întemeiniceşte şi înveşniceşte dragostea faţă de locul în care a văzut lumina zilei. Din păcate, amintirile sunt şi ele de un tragism zguduitor.

Citeam şi izbucneam în lacrimi, jeleam în adâncul sufletului dispariţia, plecarea în lumea celor drepţi, unul câte unul, a muscelenilor trăitori în satul dintre Vârful Goţilor, Vârful Ceciliei, Vârful Vătraiului, Vârful Goşii, Vârful Măţării, şi câte vârfuri or mai fi, pe care am avut fericirea să le admir, participând la lansarea trilogiei chiar între muscelenii lui.

Autorul afirmă în altă carte: „Matricea mea sufletească s-a zămislit în Muscel.” Are dreptate, a turnat-o, mai departe, pentru veşnicie, în monumentalul său roman.

Este un poem tragic, o prohodire care va rămâne peste veacuri în literatura română. Cine va avea norocul să-l citească nu va putea uita niciodată plecările, revenirile, bucuriile, tristeţile şi durerile sufletului ţăranului muntean şi ale celor care au primit viaţă de la el, acum plecaţi departe.

Toate sunt componente ale tragicului care capătă o dezvoltare obiectivă, făcând graniţa dintre două lumi, două orânduiri lovind cu aceeaşi forţă bezmetică lumea satului tradiţional, afectând însăşi fiinţa noastră naţională.

Autorul, prin vocea personajelor sale, nu condamnă, ci trage semnalul de alarmă asupra dispariţiei satului românesc şi asupra ruinei morale care s-a abătut asupra locuitorilor, bulversaţi de rostogolirea vremurilor crunte de azi, peste ei.

Lasă cititorului să se implice şi să judece vinovăţia acestei tragedii care a fost definită prin cuvântul RUINA pe care autorul îl îmbogăţeşte cu sensuri multiple şi profund umane, conferindu-i profunde semnificaţii, ridicându-l, cu muncă şi har, la înălţimea tragicului.

Antares

18

proza

poezia

Ion Manea

Elena Albu Istrati

Ploaia cu broaşte albe şi ochi verzi Primul negru care a intrat în Moşeşti se numea Abdulah Mirel Abu Dagiwa şi a coborât din rată în primăvara anului 1972, pe 12 mai, cu fiica popii, Cleopatra, de braţ şi zâmbind atât de frumos, încât sclipirea danturii sale perfecte a scăpărat preţ de o miime de secundă o lumină stranie peste vopseua albastră şi ascunsă de praf a autobuzului cu număr de Buzău.

Părintele Apostol, ortodox până la ultimul fir din sprânceană, a avut o reacţie spontană, sinceră şi irepetabilă, prăbuşindu-se pe alee şi murind de infarct în chiar clipa în care i-a văzut, pe fata lui şi pe ălă, ţinându-se de mână şi contrastând atât de violent coloristic, în timp ce se îndrepta spre poarta parohială pentru a-i întâmpina. Cleopara nu le spusese că logodnicul ei este negru, le spusese doar că va veni cu viitorul soţ, coleg de facultate la Bucureşti, şi că vor ajunge împreună în sat cu rata de 3. Autobuzul nu întârziase. Preoteasa însă, Aspasia, ignorând cu desăvârşire prăbuşirea soţului, a zâmbit larg şi, etalându-şi pe faţa rotofeie, bine conturată de linia baticului roşu cu buline albe, şi vizibil marcată de tensiunea clipei, o bucurie pe care nimeni n-avea s-o înţeleagă, a exclamat sibilinic: - În sfârşit, a venit şi la Moşeşti timpul schimbării!

Abia după aceea şi-a îmbrăţişat larg viitorul ginere, sărutându-l pe ambii obraji cu sentimentul că descoperă, la ea acasă şi la braţul propriei fete, Africa, misteriosul continent pe care-l îndrăgise atât de mult la orele de geografie de la liceu, întrerupte, din păcate, din cauza nunţii grăbite de ceasul hirotonisirii cu, de acum, deja răposatul ei, Apostol.

Multă vreme după aceea, satul a comentat în fel şi chip coborârea negrului din rata de 3, pomenindu-l ca moment extrem de important în istoria comunităţii, cel puţin la fel de important ca acela, ce avea să se întâmple cu câteva decenii mai târziu, când va coborî primul extraterestru din farfuria zburătoare ce va ateriza în noaptea de 21 iunie 2011, pe izlaz, în apropiere noii clădiri a Cazanului de Rachiu, abia dotat cu un microreactor nuclear, pentru grăbirea procesului de producţie.

- Sunt cele două clipe astrale ale Moşeştilor! avea să declare şi Profesorul, comentându-le pe amândouă într-o corelaţie cosmică, şi stabilind deja, marcând în catastiful său, la paginile 1251-1252, noile graniţe ale timpului profan local, prima fiind cea care se scursese de la începuturile imemoriale şi până la coborârea negrului, Înainte de Coborârea Negrului, pe scurt, Î.C.N , iar cea de a doua, După Coborârea Negrului , pe scurt, D.C.N. Aceasta până la amoşizarea (un termen inventat chiar de el, care semnifica în opinia sa contactul oricărui obiect zburător neindentificat cu pământul scump al satului Moşeşti), când va nota în acelaşi catastif şi la aceleaşi pagini, revenind asupra textului din 1972, cele două noi graniţe cronologice, respectiv, Înainte de Coborârea Extraterestrului (Î.C.E) şi După Coborârea Extraterestrului (D.C.E.), abolindu-le în felul acestea pe primele două legate de sosirea lui Abdulah.

Atunci însă, în 1972, adică, după calendarul Profesorului, anul 1 D.C.N., amintirea sosirii în sat a primului negru, adus de Cleopatra, fata popii, a avut urmări imediate nu numai în conştiinţa de grup şi individuală a sătenilor, dar şi în evoluţia ulterioară a codului genetic comun, precum şi a arborelui lor genealogic.

Mai întâi, toate femeile care fuseseră gravide înainte de sosirea lui Abdulah, de la cele abia fecundate până la cele aflate în luna a noua, aveau să nască fete şi băieţi mulatri, evident, fără nicio explicaţie logică, decât aceea a viei emoţii şi a profundei empatii trăite de viitoarele mame faţă de Cleopatra, fiica preotului lor iubit, în timp ce primul copil al acesteia, o fetiţă, poate dintr-un fel de nevoie de recompensare faţă de reacţia biologică a consătencelor, s-a născut nu numai perfect albă dar şi eminamente blondă, deşi niciunul dintre membrii familei preoteşti nu fusese niciodată decât brunet şi deşi copilul nu putea fi decât concepţia sigură a negrului Abdulah. Abia al doilea copil al Cleopatrei

Antares

avea să fie metis, după opinia multora din sat mai degrabă negru decât alb, după părerea altora însă, invers, mai degrabă alb decât negru, numele lui fiind Labrac, nimeni altul decât binecunoscutul Labrac, marea vedetă de televiziune, cu uriaşă audienţă la publicul telespectator, confirmând, şi el, alături de alte exemple ilustre, asupra cărora vom reveni, nemaipomenita valoare genetică şi extraordinarul potenţial biologic ale satului de pe malul Buzăului...

Apoi, la înmormântarea preotului Apostol, care a avut loc la două zile după prăbuşirea pe aleea străjuită de bolta de vie ce ducea spre poarta parohială, a plouat tot timpul cu broaşte. Se mai întâmplase în istoria satului să plouă cu broaşte, unele mici, desigur, de doar câteva grame, dar niciodată până atunci nu fuseseră albe, absolut albe, ca zăpada, numai ochii, cel mai probabil verzi, scânteind în coborârea însoţită de zgomotul scurt al căderii lor pe iarbă şi mai cu seamă pe sicriul roşiatic al părintelui Apostol aşteptând în antecamera Domnului pe care îl servise cu nemărginită abnegaţia până în clipa fatală şi total nemeritată a infarctului miocardic.

- Daţi-vă la o parte, trebuie să le strâng! se auzi un glas şoptit dar precipitat.

Era Moş Săndei, bătrânul care, la cei 145 de ani ai săi, începuse să intinerească vizibil din chiar ziua de Bobotează a lui 1963, după ce se aruncase în copca croită în gheaţa râului, pentru a recupera crucea de lemn aruncată de preotul Apostol. Se lăuda peste tot cu licoarea pe care o descoperise şi prin care, luată zilnic la o oră pe care o ţinea secretă, zicea el, va deveni cât de curând iarăşi tânăr. Le strângea cu rapidate şi cu o dexteritate inexplicabilă, ca şi cum ar fi făcut lucrul acesta de multă vreme, cuprinzându-le cu palma lui uriaşă şi aruncându-le cu iuţeală în gura unui sac de plastic transparent, astfel încât se putea vedea lesne mişcarea lor agitată şi, din păcate, inutilă.

Când cei treizeci şi şase de preoţi veniţi din oraşele şi satele cuprinse în Megastructură, cei mai mulţi din Galaţi, Brăila, Ianca, Făurei, dar şi unul dn satul vecin Baniţa, aflat mai în amonte pe râu, dar necuprins în planul de contopire, şi-au terminat slujba, a încetat brusc şi ploaia cu broaşte, ultimele căzând ca un verdict indescifrabil peste proaspătul mormânt. Chiar atunci, deasupra Monumentul eroilor satului căzuţi în războaiele balcanice, în Războiului de Independenţă, în Primul Război Mondial şi în al Dolilea Război Mondial (cu o zonă albă liberă pentru următoarele războie), ridicat în curtea Bisericii, cu ocazia împlinirii a 1.500 de ani de la prima atestare documentară a satului, s-a arătat un soare uriaş, cu mult mai uriaş decât fuasese înainte de sosirea norilor.

- Ai văzut? se auzi un glas şoptit de femeie, Cleopatra n-a plâns deloc, nicio lacrimă nu i-a curs pe obrajii ăia sulemeniţi. Neruşinata! Se va răsuci preotul Apostol în mormânt, că din cauza ei a murit!

- În schimb, zise bărbatul de alături, aşezându-şi bascul pe chelie şi aprinzându-şi o ţigară, negrul a plâns tot tmpul, săracul, l-am văzut de aproape, chiar lângă el am stat. M-a uimit tare mult negrul ăsta... Şi ştii ce? Avea lacrimile albe, toate lacrimile lui erau albe, cumătră, nu negre...

- Sigur că erau albe, interveni Dom’ Profesor, care tăcuse tot timpul ascultând absent glasurile baritonale ale preoţilor, toţi pământenii au lacrimi albe, numai extratereştri le au verzi, foarte verzi, cam ca ochii acestor sărmane broscuţe căzute din cer, nu tocmai cu totul şi totul întâmplător... O să vedeţi voi!

(Fragment din romanul Înainte şi după coborârea extraterestrului)

sexul gutuilor uneori rimăm unul cu celălalt şi umbrele noastre râd ne ţinem de mâini ca în jocurile copilăriei ne învârtim până când cerul ameţeşte privindu-ne se lipeşte de pământ şi închide ochii să-şi potolească ropotul inimii atunci nu ne mai grăbim să vorbim despre adevăr şi nu ne mai pasă dacă adevărul este sau poate să fie sau poate va fi ci ne minunăm de arcadele strugurilor şi vorbim despre sexul gutuilor.

De ce?... pentru că ea are o bluziţă cu buline şi degete albe cu trandafiri crescuţi în unghii pe sub pielea mirosind a desene de îmblânzit pereţii unei case noi şi a creioane colorate pentru că mi-ar promite să mă înveţe să pictez albastru toate frunzele după ce mai întâi şi-ar termina tatuajul de pe spate acela în care năvălesc rătăcirile de octombrie pentru că îşi bea cafeaua cuminte, pe băncuţă, răsuceşte ţigări subţiri cu miros senzual le fumează când ar putea pune viruşi în sângele altora cu o privire

In time un bărbat gol îşi mângâie coasta cu o maree citind o scoică

La cules agonia lentă a verii oasele încă verzi ale copacilor bolţi grele de sâni negri şi albi răcoare sferică în podul palmei jertfă şi dar epicleză păgână cuprinşi/smulşi/ zdrobiţi/ aruncaţi peste-un coş de răchită (patimă tămâioasă, patimă vinovată) descântec dezmăţ şi desfrâu izbire de pulpa de fruct scâncet de cramă lacrimă vie convulsie dulce şi must...

interpretãri critice

19

O POVESTE DE VIAŢĂ SUB DIKTATE Ion Dodu Bălan Volumul Meandrele unui destin semnat de Marga-Rita Popeli-Tatu apărut în 2014, Editura SemnE, este o reconstrucţie epică extinsă a ceea ce autoarea cuprinde în memorarea literară Înfruntând destinul, Editura Paco, 2007inedite, multiple şi diverse prezentări de destine care formează o coroană bogată de suflete cu dragostea nestinsă pentru obârşiile şi graiul lor, pe trunchiul viguros genealogic al unei vieţi de refugiată, dar şi de nestrămutată trăire a stăvilirii invaziei seculare ruseşti, apoi sovietice, în virtutea unei politici Petri-ficate de anexare brutală a Basarabiei multîncercate. Am spus Petri-ficate întrucât ţarul Petru (Petru I) cel Mare este socotit drept iniţiatorul politicii de expansiune al Rusiei, cât se poate de mult în afara graniţelor sale.

Fuga din faţa barbarei invazii comuniste, părăsirea spaţiului spiritual şi geografic al Basarabiei este expusă cu o notă tragică impresionantă. Primul act al <<refugiului>> este surprins desfăşurându-se la 28 iunie 1940, în urma <<criminalului Pact Ribbentrop-Molotov (semnat însă in 23 august 1939)>>. Determinantul <<criminalului>>, o invectivă superlativă, deschide reproducerea comunicatului de stat la radio pentru populaţia derutată, indignată, buimăcită, producând cititorului actual revoltă: <<Atenţiune, atenţiune!

Basarabia a fost cedată Uniunii Sovietice>>, autoarea completând cu efectele clare ale invaziei pentru iubitorii de ţară români: <<Potrivit ultimatimului dat de către ruşi, retreagerea instituţiilor şi a populaţiilor doritoare să se refugieze din Basarabia trebuia să respecte cele patru zile menţionate în Apel>>. Tabloul deplasării în condiţii inumane într-un vagon de transportat animale surprinde fizionomii chircite, ale unei psihologii colective “fiecare

macinandu-şi mâhnirea, cu gândul la necunoscutul ce trebuia învins”.

Portretele refugiaţilor sunt, deşi numai schiţate, de o prezenţă memorabilă: <<povara trenului se contopea cu povara sufletelor pe care le purta>>. Înşirarea amintirilor în spaţiul natal, geografic şi etnic, fără dubiu, este magistrală: <<Amestecul de aburi, clocotul apei în cazane, flăcările de sub pirostrii, sfârâitul fusului de tors, fumul, chicotitul fetelor, râsul şi glumele bătrânelor şugubeţe, cântecele vechi ale satului completau măreţia unor momente mirifice şi norii, imenşi bulgări de spumă celestă, rostogoliţi la dreapta Nistrului, a vreme bună>>.

Scriitoarea cuprinde cu bucurie viaţa culturală în vechea Basarabie şi laudă personalităţile care au contribuit la dezvoltarea sentimentului naţional, de iubire şi de cunoaştere a poporului, pentru luminarea lui.

Viaţa familială, restrânsă la fascinante cuiburi de iubire, de educaţie curată, viaţa mai largă, sportivă şi cea culturală, şi multe alte aspecte psihosociale sunt expuse, încadrate într-o multitudine de note documentar istorice, cu plăcerea cronicarului literar care ţine riguros la autenticitatea celor povestite.

Ceea ce dă o valoare cert patriotică volumului este prezentarea vieţii basarabenilor rămaşi sub ocupaţia sovietică. Cea mai cutremurătoare amintire este educarea tineretului şcolar în spiritul trădării părinţilor şi a prietenilor…<<Astfel, s-au format fanatici patrioţi, pe tiparul modelelor de peste Nistru şi după modelul tinerilor germani, S.S.-ist>>. Analogia este cutremurătoare, fără îndoială adevărată!

Marga-Rita Popeli-Tatu afirmă şi demonstrează inteligent patriotismul basarabeanului fugărit de cotropitorul comunist pe întregul teritoriu al ţării nu numai pe spaţiul natal, “cedat”, rupt din trupul ţării, ci şi pe cel rămas, mutilat, întrucât politrucii se înmulţeau sub pavăza Moscovei. Blestemata sintagmă “născut în URSS” pentru refugiaţi i-a supus pe aceştia unei fugi continue. Mulţi,

cum spune autoarea, referindu-se la refugiaţii basarabeni din oraşele româneşti strânşi de comisii comuniste erau <<urcaţi în trenurile surghiunului, […] au fost transportaţi direct în gulagurile siberiene>>. Cumplite destine, făcute cunoscute pentru învăţarea nepoţilor şi strănepoţilor noştri a tuturor.

Portretizarea personajelor au o forţă artistică memorabilă ceea ce se explică prin vocaţia şi educaţia artistică a autoarei. <<[…]tanti Domnichea era foarte frumoasă: înaltă, îmbrăcată cu un mantou bej, picioare lungi, frumoase, corpul proporţionat, talia sveltă. Părul şaten era aranjat în bucle, fruntea – deschisă, iar ochii codaţi atrăgeau datorită irisului albastru-gri, buzele gen Walewska lui Napoleon, scoteau în evidenţă, de fiecare dată, o dantură perfectă.

Aveau o personalitate puternică, vorba îi era calculată, iar logica de invidiat>>.

Finalul cărţii se ocupă mai mult de viaţa să zicem “intimă” a autoarei, care zăboveşte pe pasiunile femeii mature, încercate de viaţă, departe de febra copilărească a primelor încercări. Transformările sufleteşti ale iubitei sunt surprinse cu o detaşare de specialist psiholog, seducătoare.

Povestirea reîntoarcerii pe meleagurile natale după Revoluţia din 1989 şi despărţirea de URSS a Basarabiei este de un delicat dramatism.

Ultimele cuvinte ale autoarei dezvăluie în finalul volumului încă o dată personalitatea de luptătoare optimist întărită de încercările dure ale vieţii. <<La început de secol XXI, din nou, Marile Puteri pregătesc, poate, maşinăria de război cu ultimele mijloace macabre. Acestea sunt concluziile de ultimă oră. Sper ca raţiunea să învingă.Generaţiile următoare, trezindu-se la timp, vor putea să salveze ce a mai rămas de salvat. Ar fi minunat!>> Cartea doamnei Margarita Popeli-Tatu merită citită, dar şi studiată!, de generaţia tinerilor actuali şi am convingerea că va fi apreciată cum se cuvine de intelectualii cu mintea deschisă cunoaşterii.

*

ªtefan Peticã restituit În sfrârşit, anunţata ediţie copletă a scrierilor lui Ştefan Petică – poetul de la intersecţia veacurilor 18 şi 19, o mare promisiune rămasă în mare parte neîmplinită, întrucât poetul a trăit numai 27 de ani - a fost demarată, graţie Editurii Muzeului Literaturii Române care a preluat proiectul şi a editat deja primul volum – Opere 1 – poezii, Bucureşti, 2016 Spirit productiv şi cu tentatii enciclopedice, Ştefan Petică s-a implicat pertinent şi sporitor în multe genuri ale creaţiei literare şi, de-ar fi beneficiat de un destin mai generos, ar fi devenit, cu siguranţă, o voce cu autoritate în cultura românească.

Sigur, astrele au hotărât altfel, dar chiar şi aşa, în scurta sa trecere prin lume şi prin viaţă a îmbogăţit literatura noastră naţională cu lucrări de mare prospeţime şi rafinament pentru acel timp. Prin el, prin creaţia sa, literatura română, poezia în special, s-a sincronizat, competitiv şi fără complexe, cu tendinţele en voque ce se procesau în Apus. .

Să precizăm mai întâi că o iniţiativă asemănătoare a mai arătat şi regretata Zâna Molcuţ, care a şi publicat două volume masive din opera poetului la Editura Minerva în 1970 şi 1974 cuprinzând poezia, poemele în proză, dramaturgia, critica literară, şi studiile sociologice. Spirit complex, cu enciclopedic, Ştefan Petică a fost, cum am arătat, un spirit prolific, dispus să se distribuie prin mai multe domenii ale creaţiei, dar a fost înainte de poet şi, după o caracterizare a lui George Călinescu, întâiul poet simbolist declarat de la noi. Cunoscător a mai multor limbi era la curent cu tot ce se scria în literatura europeană, cu direcţiile literare ce se remarcau în Europa şi chiar polemizează cu Camille Mauclair, unul dintre teoreticienii simbolismului francez.

Nu ştiu câte volume vor însuma în cele din urmă noua ediţie îngrijită de Nicoleta Presură Călina - o descendentă a familiei Petică – dar primul volum, motivat şi de omagierea a 140 de ani de la naşterea sa, este consacrat, cum era de aşteptat, poeziilor antume şi postume ale poetului, reunind, cred, întreaga creaţie lirică recuperată de peste tot pe unde-a fost risipită de poet şi identificată de cei ce s-au ocupat de moştenirea sa literară. Ştefan Petică n-a fost numai un poet simbolist, dar şi un teoretician al curentului, un susţinător tenace, chiar dacă mişcarea era privită de unii critici din Franţa, precum Camille Mauclair drept caducă, epuizată sub aspectul posibilităţilor de re-înnoire şi-i cântase prohodul. Poetul ia atitudine şi polemizează cu ei curajos arătând că directia simbolistă n-a încetat în 1898, odată cu moartea lui Stephane Malarme, ci dispune încă de multe posibilităţi de inovaţie şi de conservare a manierei, care-a dat atâta strălucire poeziei moderne. La remarca lui Mauclair că simbolismul nu este o mişcare unitară, Petică răspunde cu aplomb că individualismul simboliştilor e spre lauda lor, căci numai astfel se poate păstra neatinsă personalitatea fiecărui artist şi sunt păziţi de a cădea în imitaţiile de prost gust ale romanticilor [Poezia nouă în Scrieri, vol.2, p.230).

Ceea ce conferă specificitate direcţiei simboliste este, printre altele, tentaţia idealităţii, tendinţa de a dematerializa realul, de a-l

volatiliza şi de a-l dislocui prin substitute imponderabile. Totul în viziunea poetului se desubstanţializează, se prelungeşte-n esenţă şi devine diafan, inefabil. Privit din această perspectivă, simbolistul Stefan Petică poate fi considerat ca prototipal, pentru întreaga mişcare – poate cea mai îmbrăţişată din manierele care au strălucit în cultura românească.

Cel iubit de zei moare tânăr, spunea Menandru într-un vers deseori invocat, iar Ştefan Petică, mort la numai 27 de ani, chiar a fost unul dintre cei mai iubiţi scriitori din literatura noastră .Bibliografia sa a cumulat atâtea mărturii şi referinţe exegetice, încât poate concura cu spiritele mari şi bine aşezate în istoria culturii româneşti.

Asta nu înseamnă că n-au rămas în biografia sa şi secvenţe neclare şi insuficient cercetate. Dintr-o scrisoare către Liviu Macedonescu aflăm că la o întrunire muncitorească din aprilie 1896, ţinută la clubul muncitoresc din Galaţi, printre participanţi sa aflat şi tatăl său, care, - ştim din mărturia lui Tache Petică, fratele mai mic care a supravieţuit până în 1966 - n-a simpatizat cu mişcarea socialistă. Să-l fi convertit poetul la socialism? E posibil. La vremea când îl găsim prezent la întrunirea muncitorilor din Galaţi, poetul era elev la liceul din Brăila şi-şi trecea examenele în particular, întrucât familia nu achitase taxa cerută de şcoală, o taxă care nu era deloc neglijabilă. Eufrosina Molcuţ, care a făcut investigaţii mai punctuale în această privinţă conchide că taxa de 120 de lei pentru un an de învăţământ la cursul superior al liceului echivala cu valoare a două perechi de boi sau două hectare de pământ, iar Ianache Petică nu era dispus să-şi diminueze proprietatea pentru achitarea taxelor cerute de liceul brăilean. Ne putem imagina cât de insistent a trebuit să se întrebuinţeze poetul pentru a-l convinge că investiţia îi va fi compensată, de îndată ce, terminând liceul, va deveni salariat al statului. Ne putem imagina că se amăgea chiar cu iluzia unor funcţii parlamentare sau chiar ministeriale, dacă partidul în cadrul căruia milita cu atata ardoare va ajunge la putere. Îşi pusese atâtea speranţe în partidul fraţilor Nădejde, Radovici şi Morţun încât l-a determinat şi pe tatăl său să înfiinţeze un club al muncitorilor plugari în Buceşti, cu sediul în casele sale, iar la Congresul al IV-lea al P.S.D.M.R tinut la Bucuresti in aprilie 1897 s-a citit şi textul unei telegrame din Buceşti, semnată Petică şi Popa. Despre Popa ştim că era un consătean, fost coleg de şcoală de-al poetului, care, ulterior, va ajunge institutor şi va funcţiona la o şcoală din Sinaia. Prietenia institutorului cu poetul sa păstrat în continuare şi, Popa îl va invita uneori la Sinaia pentru a petrece câteva zile în această regiune muntoasă. Îi va servi de Cicerone şi-mpreună vor vizita mănăstirea, staţiunea şi tot ceea ce se considera important. Aceste vizite [probabil c-au fost mai multe) n-au rămas fără rezonanţe în lirica poetului. La Sinaia-n mănăstire/ De sub arcul caruntit/ Luminos de fericire/ Zboara cantul potolit// Catre bolta azurie/ Se inalta aruncand/ Blondul val de poezie/ Peste straniul meu gand// (Fecioara in alb)

A pus atata patos si sperante exclusiviste in miscarea socialista ca nu s-a mai gandit si la alte alternative. Putini dintre vechii socialisti au simtit dizolvarea partidului socialist asa de dureros ca poetul. La mijloc era si promisiunea facuta parintelui sau ca-si va achita cheltuielile facute cu taxele lui scolare, de indata ce-si va termina studiile si va deveni salariat.Gabriel Dragan, care a cercetat arhiva primariei din Bucesti a constatat ca suprafata de 40 de hectare, cu care Ianache Petica figura initial in registrul agricol intre timp se imputinase, ceea ce poate insemna ca parintele a convenit in cele din urma sa vanda cateva hectare pentru taxele cerute de liceul brailean.

Cee ce s-a întâmplat insa ulterior se cunoaşte. Partidul socialist a fost absorbit de partidul liberal si toate visele poetului sau prabusit, laolalta cu promisiunile facute familiei. Ajuns la Bucuresti, poetul a devenit colaborator la numeroase publicatii in speranta ca-si va putea onora promisiunile. Trebuia sa trimita familiei, in fiecare luna cate 10 lei, probabil pentru ca familia sa-si rascumpere pamantul vandut si pentru a amortiza intreaga cheltuiala facuta de familie cu taxele lui scolare. Ceea ce ti-am fagaduit iti voi trimite in fiecare luna, scria tatalui la 10 februarie 1903. Pentru a-si tine promisiunea facea eforturi enorme si de cele mai multe ori isi impunea niste privatiuni extreme. La Bucuresti, traia intr-o mizerie cumplita, traia cu cheltuieli minime, numai pentru a-si putea tine promisiunea facuta familiei.

A devenit si el liberal ca multi din miscarea socialista, dar un liberal care si-a transferat, odata cu optiunea politica si vechile iluzii activate candva in miscarea socialista. O vreme inca mai spera c-ar putea fi luat si el in calcul, atunci cand partidul liberal va veni la putere si se vor imparti functiile. A fost inca o iluzie pierduta, desi nu cred ca poetul s-a consolat in vreun fel. Gasea de fiecare data alte pretexte de a-si alimenta amagirile.

Era Ianache Petica (tatal poetului) inconstient, care nu realiza cat de greu procura fiul suma ce-o primea cu regularitate? Nu era, cu siguranta, si nici fiul nu cred ca a explicat familiei privatiuniele indurate de el in capitala. Mai curand cred ca, fiind cel mai mare dintre fii s-a solidarizat cu familia si-a incercat sa puna umarul la implinirea celorlalti frati mai mici. Cu liceul se lamurise, asa ca a cautat alte cai si modalitati de a le induce o calificare, o profesie – sigura si bugetara. Nicolae va deveni militar, iar Vasile jandarm in plasa Podu Turcului.

Acesta a fost poetul, de la nasterea caruia s-a implinit in acest an 140 de ani, prilej pentru aceasta noua editie a scrierilor sale.

Asteptam aceasta editie si astept cu si mai mare interes publicarea publicisticii poetului – o adevarata radiografie a epocii sale. Imi imaginez cat efort reclama un asemenea travaliu, dar si aprecierile noastre fata de straduinta d-nei Nicoleta Presura Catalina cresc cu cel putin o octava.

Ion Stejaru

Antares

linia vieþii

20

R

La pas printre miracolele Renaºterii

Botticelli: Naºterea lui Venus

Leonardo da Vinci: Buna Vestire

Florenþa: Domul, Baptiseriul ºi Campanilla

Florenþa: Ponte Vecchio

Tipãrit la S.C. GRAFPRINT S.R.L. Galaþi, tel/fax: 0236.318440, www.grafprint.ro