Anul acesta în luna iunie se împlinesc 100 de ani de la moartea marelui dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet și scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist, ION LUCA CARAGIALE. Încă de la debutul său din anul 1873 la Revista Contemporană și până în ultimile clipe ale vieții sale, întreaga sa creație : O noapte furtunoasă , Conul Leonida față-n față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale Carnavalului precum și operele bufe: Hatmanul Baltag și O soacră...au fost autentice și la modă atunci în vremurile sale, dar și în perioada zilelor noastre sunt pe aceiași măsură. „Barbu Ștefănescu-Delavrancea, spunea la moartea marelui dramaturg : Toată viața a ținiut într-o mână condeiul iar în cealaltă torța luminii . Condeiul a căzut dar torța vie nu se va stinge niciodată. Caragiale n-a murit. Caragiale nu poate să moară...ostenit de atâta zbucium, doarme cu fața în sus, încet să nu-l deșteptăm...desprins din unda divină oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile . „ Mateiu Cragiale, fiul tatălui său, oricât ar fi vrut să nu se știe acest lucru, - a fost cum s-a spus – o viață dusă sub pecetea tainei. Născut la 25 martie 1885, pe când I.L. Caragiale, era deja celebru ca autor al Nopții furtunoase și al Scrisorii pierdute, care se jucau pe scena Teatrului Na țional din București. Mateiu Caragiale, debutează în aprilie 1912 la revista Viața Românească cu 13 poezii deodată. Între anii 1926-1928, înainte de a apărea și într-o antologie, publică pe bucă ți din romanul „ Craii de Curtea- veche”, iarăși în volum , apare în anul 1929. În acest roman este descrisă lumea balcanică din veacurile trecute, lumea Bucureștiului agonic. “ Geroge Călinescu spunea despre romanul „Craii de Curtea-veche”, a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial s-ar explica. În tot cazul valoarea particulară a scrierii e vădită, de nu prin altceva, prin personalitatea puternică a omului în direcțiunea mai sus cercetată. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I.L. Caragiale în Vatra, unde și explică originea expresiei „ crai „ . O ceată de mahalagii în frunte cu grecul Melanos s-a răsculat după mazilirea lui Gr. Ghica, și a început a jefui orașul. Melanos, cu cucă de domn în cap și cu haine voievodale furate, trecea prin ora ș cu „craii” lui, beat mort, călare pe un măgar. Vechii crai erau deci un fel de boemi dezamăgiți, bucureșteni, cărora le corespunde la o altă epocă eroii cărții .” Constanța Abălașei-Donosă
I.L.Caragiale şi, cronicar muzical • Publicat de dumitru k.negoita în Februarie 23, 2012 la 4:04pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Ziarul"Epoca", între anii 1894-1898, prezintă unele cronici muzicale sub semnătura lui Caragiale, întrun articol semnat de muzicologul Ioan V.Florin la 1 februarie 1972, din "Viaţa Buzăului",se spune că la, stabilirea dramaturgului în Bucureşti, acesta devine un abonat permanent al Concertelor de la Atheneul Român. Aceasta şi datorită prieteniei mai vechi cu: Fondatorul primei trupe de Operă, George Stephănescu. În anul 1952, spune muzeologul, într-o discuţie cu fiul lui G.Ştephănescu. acesta dezvăluie că în casa lor, Caragiale l-a adus odată şi pe Eminescu. Revenind la ziarul"Epoca",unde Caragiale a dat o replică la apariţia unui articol din presa austriacă a lui Emil Kolberg Signale, la 18 iunie 1897, care atenţiona penuria de talente bucureştene pe câmpul muzicii. Iată! Replica lui Caragiale:"Vom dovedi cu acte oficiale că, primadona română poate cânta alături de cele mai de seamă stele din Europa. Vom dovedi că tânărul de la prima violină, D.Rosse, de la formaţia