Issuu on Google+

artist CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

2012 „ ANUL CARAGIALE” Broşură dedicată aniversării operei şi personalităţii scriitorului Ion Luca Caragiale

Definiţii eretice • Publicat de Costel Zăgan în Februarie 9, 2012 la 8:00am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii România : O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale. Costel Zăgan

Anul CARAGIALE • Publicat de Elisabeta Iosif în Februarie 9, 2012 la 10:11am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii 2012 „ ANUL CARAGIALE” Se împlinesc 100 de ani de la moartea celui mai mare creator de tipuri, de personaje în dramaturgia română, Ion Luca CARAGIALE fiind situat printre marii comediografi ai lumii şi printre posesorii unor portrete, caricaturi realizate de cei mai mari artişti plastici de talie mondială, “Colecţia Caragiale” însumând 3000 de lucrări. În primul deceniu al secolului trecut, un juriu format la Teatrul Naţional Bucureşti din care făceau parte Vasile Alecsandri, B. P. Haşdeu, Titu Maiorescu , Grigore Ventura şi V. A. Ureche îl premiază pentru piesele sale D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă şi Năpasta. Să ne amintim, că se luptase cu editorii pentru respectarea în Năpasta a textului integral, a ortografiei şi a punctuaţiei. La sărbătorirea a 25 de ani de activitate literară (1901) prietenii i-au oferit : o călimară de bronz, un ceasornic de buzunar, o pană de argint şi un tablou pictat de I.V. Voinescu, tipărindu-se un număr festiv de revistă, unic, pe 8 pagini, cu titlul “CARAGIALE”, în care erau texte şi poezii semnate de aceştia. A mai fost un moment de sărbătoare, la împlinirea a 60 de ani de la naştere(1912), răspunzând urărilor făcute de prieteni cu câteva rânduri semnificative :“ Trăiască frumoasa şi cumintea limbă românească. Fie în veci păstrată cu sfiinţenie această scumpă carte-de boerie- a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.” Acest geniu al creării situaţiilor dramatice şi al limbajului din unghiul comicului , aflat printre marii comediografi ai lumii, devine membru post mortem al Academiei Române. Deşi s-a încercat de-a lungul anilor să se realizeze un “Festival Caragiale”, acesta există doar pe internet. Ce va oferi anul 2012, “Anul Caragiale”?! Sper să nu devină o întrebare retorică. Nicolae IORGA spunea “unde dezbină legea, uneşte cartea, lumina”. Fie ca lumina cărţii lui Caragiale să ne unească într-un acelaşi gând!

Elisabeta IOSIF

VASE COMUNICANTE o schiţă de Ioan Florin Stanciu • Publicat de Ioan Florin Stanciu în Februarie 9, 2012 la 9:52am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii VASE COMUNICANTE O SCHIŢĂ DE IOAN FLORINSTANCIU

Fuseseră 36 de grade la umbră, aşa că mă ştersesem instant-quick de pe la oficiu şi o luasem agale pe bulevardul Tomis, pe sub copertine, cu speranţa că va pica de pe undeva şi vreun frend,pentru-o cold beer , la varice sau la fotoliu , după împrejurări Când, oops!, iată-l pe Mache Papacostea, marinaru’lu’ peşte prăjit, apropiindu-se, legănat şi lăbărţat pe întreg trotuarul, ca pe-o corabie-n derivă, şi ridicând un deget avertizor Hey, man. What's up? Ai văz’t,bre, ce-am păţitără cu diz fakin’dă Iooropa? Şi cualde Hara-bara-v-am-halit-papara? Hello, Dude! Păi, tu chiar credeai că şi eu oi fi tot vreo deafblind-person d-aia dă Alligator electoral ? -

Atunci, hai să bem câteo bere, două, nouă pă la Mimoza Pudica şi să ne-mpăcăm!

-

Hai!

În curtea îngustă de la Mimoza, printre lilieci mov şi sub umbréle galbene, se cocoşau deja vreo zece reprezentanţi ai clasei proletare,în salopete văruite şi cu căşti portocalii de protecţie, aşa cum o tuliseră însetaţi, de pe şantier. Trăseseră vreo trei mese dungă la dungă şi improvizaseră, într-o veselie, masa naşuluimare. -

Mai aveţi dă muncă, băi pălmaşilor ?

Alo,dom’ Mamachidis, păi dacă-n Romania nu se mai construieşte nimica, dom’le, apăi, să ştii că, de dărâmat, se dărâmă-ntr-o isterie, bre! Pe urmă, prudenţi, mai ceruseră un rând nou şi-ndesat şi se întorseseră pe la vorbele lor. Aţi văzut, bă, ce găluşte-arunca bossu’ pân ventilatoare… Că staţi p-aci, pă la umbră, că vine Telegrafu’ şi cu Protecţia Frecuşului şi cu Al Bandit-ăla, dă la şcoala dă mafioţi a feseneului. Lasă-l bă să-şi mai plimbe şi el ursu’ pă la lumânare, că şefu-ăsta-al-nost e cel mai mare rebut defect la cap dă pă faţa asta a Pământului, măi,nea Zacuscă, da’ nici noi nam venit cu pluta p-acilea, că, uite, după ce m-am vărsat eu primu, hopa şi Dorel după mine, ca mâţa dân traistă, bre, şi pă urmă,da’ mai pă ceaţă-aşa, au roit-o şi fraiereştenii-ăştia dă scufundaci amatori. Că berea le cam place şi lor, pă zăpuşu-ăsta.

D-aia, numa-n deschidere-aşa, au şi ras v’o unşpece şi tomnai se pregătesc să mai înşurubeze vo doo-trii. D-alea cu moţ! Ăăă, în loc dă concluzie, cum ar veni. Alo, oamenii muncii, ce facem, bre… ne mai întoarcem un ceas pă şantier,pentru ora-nchiderii? Cu peptu’ scos, cu capu’-ntors,la şef noi să privim?! Ia las-o moartă la umbră, nea Garide, că eu, în labe la Ampotrofagu’, nu mă mai întorc, nici belit! Da ce ţi-a căşunat aşa rău pă şefu’,Sifonache,tată, că,până mai ieri,îl cam pupai în bot, dân toate poziţiili?! Jale mare, taică, dă cân’ cu bugetu-ăsta nou, dă l-a dizponibelizat pă fratimiu! Avea şi el o sută cinzeci de lei pe lună... şi l-a dizponibelizatără;că, cică, cu o sută cinzeci de lei, ăia ai lui, o să se procopsească statu’ lu Boc! În maţe să le stea ăi o sută cinzeci dă franci! L-a dizponibelizatără, că l-a-nsemnat Ampotrofagu, la condica neagră!? Dizponibeliza-le-ar Dumnezeu luminiţile ochişorilor dân cap, s-ajung să-i văz orbeţi pă toţi, cu mânuşiţa-ntinsă pă strada Flămânda, la colţ, la' Delfinu’Ameţit! - Atunci, Dorele taică, ia hai şi tu cu noi, la Bucureşti, la Piaţa Universităţii,taică, să strigi JOS GUVERNU’ şi să te mai răcoreşti, ca să dăm şi noi un iegzemplu Iooropii, tată !! Care Bucureşti,bre, că mai am dor trii leuţi, noi -vechi,mari şi laţi, pân la salariu’dăn vară. Las’ , băi, că tu iai salariu dă merit,c-ai pus botu’ la toate manglelile! Ş-apăi nu-i nicio cheltuială c-a băgat Bardidu’ Conservator, ăla al lu’ nea Zacuscă, un Otocar roşu, d-ăla pă roate, cu haleală, fluierace, priveghetori, steaguri, pancarde, lozinci . Nicio problemă! Măi ceva ca la Ziua Recoltii!! Că,uite, noi am mai fost şi marţea trecută, da tot ne-am mai duce odată! -

I-auzi,ia… şi cum ierea?!!

- Păi cum să fie? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume, lume… de-ţi venea ameţeală nu altceva. D-aia, cân’ am văzut, am zis şi eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului!… -

Da’ pă Băsescu-ăla l-aţi văzut? Care-i treaba cu el?

Opaaa, păi, mai avea el freză ca să vie p-acolo?!! Da,orişicum,e rău-greu dă iel, să ştii, că l-am văzut az-dimineaţă la Pro.tv. -

Şi ?

Cum… şiii? ,or’ eşti prost? Păi,dacă l-au dat ăia la Pro.tv., înseamnă că: ori l-a găsit mort pă undeva, ori a ajuns să facă reclamă la tigăi! -

Atunci, hai să ne topim!!

Bă frate, voi faceţi cum vreţi, duceţi-vă,na!, şi daţi jos guvenu’ ca să vie iar ciuma lu’ Văcăroiu şi holera lu’ Hrebenciuc,na!,… Păi dar aşa cum?! Da io, unu, mort-copt tot treb’e să mă-ntorc o oră p-acolo, pă şantieru’ fundaş Râmarea şi Dărâmarea Socialismului. Păi dacă vrei să te cocoşezi puţân şi pă parte-ailaltă, du-te, că ceva ore suplementare tot îţi găseşte Bossu’! Stai , mă frate,că nu-i chiar aşa! Am găsit neşte ţeavă inox,d-aia d-un ţol jumate! Aur curat, tată! Am tăiat-o-n bucăţi dă unu treizeci, aşa, am făcut-o snop şi-am pus-o-n tufele-alea dă lângă gardu dânspre cimitir… gata de decolare, la ora stabilită, cum s-ar spune! -

Atunci…veşnicaaa ei pomenireeee!!

Da, bre, da’ acu e musai să m-abat o ţâră pân spatele frontului, ca să nu sampiedice vr’un prost ca voi dă ia şi să-i facă picioare.Că eu la comoara asta i-am şi găsit deja clientu’ şi i-am şi băut adălmaşu’,care este. Atunci, cum să mai dorm eu liniştit, la noapte!?

Haidaaa, ia uitaţi-vă niţeluş pân perdele, la tilivizoru’ d-acolo şi la guvernu’ lu Baboi! Hait! Păi, ăla care stă guşă-n guşă cu Boc, la catedră,nu-i chiar bulibaşa Năstase, măi tovarăşi şi dragi concetăţeni !? El e, bre! Ce-o mai fi cătând p-acolo că tomna’ bine scăpasem dă el, ca musca dă pai?!! -

Alo, tovarăşi, rămâneţi liniştiţi, la locurili voastre. Păi cum,adecă, ce caută?!

Păi,adicăăă, n-o fi pitit şi el neşte ţevi d-alea mai speciale pă undeva, p-acolo, pân Palatu Victoria?!

Nenea Iancu la 155 de ani - articol apărut în Revista Atheneum în anul 2007 • Publicat de Gabi Schuster în Februarie 10, 2012 la 12:24am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Ei, bobocule, apoi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!” „Curat murdar !“

A intrat deja în limbajul nostru de toată ziua, că dacă ar mai trăi nenea Iancu... nu s-ar minuna prea tare de ceea ce ar vedea. Personajele lui au rămas de aceeaşi actualitate, ca şi cum timpul nu s-ar fi mişcat din vremurile când au ieşit de sub pana marelui dramaturg pământean care a fost Ion Luca Caragiale. Poliţaiul însărcinat cu pavoazarea care numără de 2-3 ori aceleaşi steaguri ca să îi iasă la numărătoare şi cele furate, coana Joiţica ce sprijină opoziţia pentru a-şi salva reputaţia precară, politicienii care se pupă în piaţa mare pentru a da iluzia unei colaborări înfloritoare spre binele patriei, cetăţeanul care citeşte gazetele pentru că ziariştii atacă puterea cu motiv sau fără, de dragul cifrelor de vânzare, elevul repetent salvat de o mătuşă înţelegătoare, care pune în mişcare mecanismul înlănţuit al relaţiilor cât şi al slăbiciunilor şantajabile. Nu pare să se fi schimbat prea multe de atunci. Căutăm mereu alte motive, mai moderne, mai adaptate la uniunea europeană, dar care oglindesc în fapt cam aceleaşi însuşiri ce ne pasc dintro generaţie spre alta, fără a reuşi să vindecăm apucăturile de care plângem şi râdem deopotrivă. Degetul arătător al lui nenea Iancu stă aţintit spre noi de mai bine de un secol, căci s-a născut la 30 ianuarie 1852 într-un sat cu nume profetic: Haimanale, din judeţul Prahova, care din 1952, de când Caragiale ar fi împlinit 100 de ani, îi poartă cu mândrie şi numele. Ion Luca s-a născut într-o familie cu o mare dragoste pentru teatru cultivată de cei trei fraţi ai tatălui său:, Iorgu, Luca şi Costache, oameni de teatru şi actori recunoscuţi pentru dorinţa lor de a crea un teatru naţional cu repertoriu românesc. Debutul literar şi-l face în revista „Ghimpele“ la vârsta de 21 de ani, dar cu numele întreg semnează, pentru prima oară, în “Revista Contemporană”, poemul Versuri. În anii aceia se împrieteneşte cu Mihail Eminescu care îi propune să colaboreze la revista „Timpul“, unde rămâne pînă în

1881. Recunoaşterea în cercul literar al “Junimii”, visul fiecărui aspirant către literatură, i-o aduce traducerea unei piese franceze în versuri “Roma învinsă” de D. Parodi. Perioada 1878-1890 este a marilor creaţii dramatice ale lui I.L.Caragiale, şi a articolelor acide din “România literară” împotriva moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru, criticând actorii şi directorii care montau piesele fără să respecte adevărul istoric. În anul 1879, ianuarie, i se joacă pe scenă prima comedie “O noapte furtunoasă”, iar câţiva ani mai târziu pe 13 noiembrie 1884 în prezenţa reginei Elisabeta, are loc la Teatrul Naţional din Bucureşti prima reprezentaţie a piesei “O scrisoare pierdută”, capodoperă a teatrului românesc, înregistrând un succes extraordinar. În anul 1885 se naşte fiul său, Mateiu Caragiale, care va scrie mai târziu unul din cele mai frumoase romane din literatura română “Craii de Curtea-Veche”. În acelaşi an I.L.Caragiale scrie încă o comedie din viaţa micii burghezii, “D-ale carnavalului”, fluierată la premieră şi apoi drama “Năpasta” în 1890. În 1892 publică un volum de proză cuprinzând nuvelele “Păcat” şi “O făclie de paşti”, dovedind cu aceste două scrieri marele său talent de prozator. Iată ce scria Eugen Ionescu în “Portretul lui Caragiale 1852-1912” despre opera marelui dramaturg: “Pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al oricărei societăţi. Ceea ce îl particularizează este virulenţa excepţională a criticii sale. [...] Personajele sale sunt nişte exemplare umane în aşa măsură degradate, încât nu ne lasă nici o speranţă. [...] Niciodată stăpânite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă idee, )« de vreme ce avem un cap, la ce ne-ar mai sluji inteligenţa », se întreabă ironic Caragiale), aceste personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sunt cele mai josnice din literatura universală.” La 9 iunie 1912, I.L. Caragiale moare subit la Berlin, iar rămăşiţele pământeşti sunt aduse la Bucureşti unde îşi găsesc liniştea, nu departe de Mihail Eminescu, în cimitirul Bellu. Vă prezentăm câteva poezii ale scriitorului care au meritul de a fi aproape necunoscute.

Copilului - lui Amor sau Eros

Umbli hoinărind prin lume ca un orb, la ochi legat, Şi de câtă vreme-acuma pe la mine n-ai mai dat ! Prăpădeşti tu de pomană preţioasele-ţi săgeţi, Să te-alegi cu hulă numa de l-atâţi ingraţi poeţi ... Te-am vorbit eu rău vreodată ? vinovat cu ce ţi-am fost? De mă horopseşti uitării, tu, copil frumos şi prost ? A ! de-ai şti cum mângâi încă urmele unde-ai rănit ! Cu ce dor mi-aduc aminte

cât atunci am pătimit ! Vino, crudule, cu pieptul gata dezvelit te-aştept ; Nu cu una, da cu două! săgetează drept în piept ! Şi pe maică-ta zeiţă, jur că n-am să te hulesc : Mai omoară-mă odată, să mai simt că iar trăiesc

Cântec studenţesc

Barometrul se tot lasă Vezi numa cum vremuieşte ... Ş-apoi ? parcă mie-mi pasă ? Încă un pocal ! - Noroc ! Să se lase cât pofteşte, Că eu nu mă las de loc.

Şi de-i vorba de lăsate, Apoi lasă-te pe mine ! Să se lase el cât poate, Eu tot ştiu că l-am rămas : Că, să nu dau de ruşine Până-n pimniţă mă las !

La el consecvenţă nu e, Că-i, cum vremea i s-arată, Când se lăsă, când se suie; Pe când eu, mă rog frumos, Dacă m-am lăsat odată, Singur nu mă scol de jos!

De ce? Scherzo

De ce, când o furtună, S-bate pe pământ Cu furie nebună ... Cânt ?

De ce, când luna plină Revarsă peste crâng Divina ei lumină ... Plâng ?

De ce, când treci semeaţă Şi nu-mi zici un cuvânt, Nici nu-mi priveşti în faţă ... Cânt ?

De ce, când braţe goale La piept cu dor mă strâng ... În de mătase poale Plâng?

De ce? Că ştiu: părere E tot pân‘ la mormânt ! Plăcere plâng ... Durere ... Cânt.

Gabi SCHUSTER

Ultimele zile ale lui ION LUCA CARAGIALE • Publicat de Ionescu Ion în Februarie 14, 2012 la 12:27pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Ultimele zile ale lui Ion Luca Caragiale (100 de ani de la moartea lui ) Înainte cu o zi de a -și da obștescul sfârșit, seara, Caragiale a avut o lungă conversație cu fiul său, Ion Luca, despre Shakespeare cu referire la Macbeth. Divinul Brit era pentru el o adevărată revela ție, impresionat cum dintr-un fiu de negustor, trecând prin mai multe avataruri ale vieții, de la calfă de măcelar până la gloria de mare dramaturg, a ajuns să cucerească întreg mapamondul cu piesele lui. I-a vorbit despre Macbeth și despre Branco, cei doi generali ai Scoției, care se întorc victorio și dintr-o bătălie câștigată pentru regele lor, Duncan. Din dorința nemăsurată a ledyei Macbeth de a-și vedea soțul rege, pune la cale uciderea lui Duncan. El îi va ucide pe toți care-i vor sta împotrivă, dar crimele lui vor revolta toată țara. Între timp ledy se sinucide, roasă de remu șcări, după care este ucis și el întro aprigă luptă. Concluzia lui Caragiale era că odată intrat în jocul crimei, nu te mai po ți opri, o crimă duce la altă crimă, dar și că orice criminal va fi pedepsit. Lui Caragiale îi plăcea adâncimea analizei psihologice care a făcut din această dramă una dintre cele mai puternice drame în care tragicul se îmbină cu grotescul. Fiul său, Mateiu ajunsese la vârsta când trebuia să termine Facultatea de Drept și să-și clarifice statutul de intelectual. Merseseră împreună la Iași iar Mateiu era purtătorul unui caiet de poezii care voia să-l prezinte Vieții Românești și Opiniei. Planul lui Caragiale era ca Mateiu să se stabilească la Iași pentru a-și lua licența în drept. Caragiale părea ,, ostenit, dar râdea” Unul din prieteni doctor, îi luă pulsul. ,,E frecvent al dracului!”, zisese Caragiale, după care pe un ton vehement:,, Ce, mă, să mor de inimă?”Avea întradevăr pulsul foarte accelerat. Era un semnal ca un dangăt de clopot care anun ța marea tragedie. De la Iași, Caragiale a dat pe la Roman pentru a-și vizita prietenii. Apoi s-a grăbit să plece acasă în Germania, unde se mutase, autoexilându-se. Invitat de Zarifopol la restaurantul Sachseinhof pentru a lua masa, veniseră cei doi cu soțiile plus Cella Delavrancea. În seara de 8 spre 9 iunie în familie era liniște și voie bună. Cella exersa la pian, doamna Alexandrina pregătea menajul iar fiul cu tatăl se retrăseseră în aprinse discuții referitoare la Sakespeare. După discuții, Caragiale, obosit, ceru să se retragă în camera lui de lucru și să nu fie deranjat, voia să aibă liniște și singurătate. Parcă prietenii și familia deveniseră de prisos. Caragiale nu a mai fost deranjat până a doua zi, când Luki, mergând să-l cheme la dejun, îl găsi mort, căzut din pat, cu gura deschisă și cu privirea fixă. Noaptea auziseră accese de tuse. Seara vestea tragică se răspândi și în țară. A fost informat mai întâi Palatul, apoi consternare generală. Țara intră în lungi zile de doliu. De la ,,amicii” anonimi și până la Carmen Sylva, lumea românească intelectuală deplângea pe dispărut. Văduvei i se trimiseră 2000 de lei pentru cheltuieli de urgență, apoi începură să curgă sumele de ajutor. Cineva făcuse și o glumă pe aceată temă: Mult sărmane Caragiale, Curg la sume de parale! O, guvernu-ți este foarte Bun și darnic…după moarte <="" em="">> ,,Din autopsia sumară ce i s-a făcut, s-a constatat că suferea de o artero-scleroză și de un defect al inimii. Medicii au rămas uimiți de frumusețea structurii creierului. Corpul a fost îmbălsămat și expus în capela primului cimitir protestant din Schoneberg. Pe 27 iunie, la orele 4 după amiază, rămășițele defunctului au fost coborâte în cripta capelei zisului cimitir, în prezen ța fiului său cel mare, Matei Ion Caragiale și a d-lor Vlahuță, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, cu doamna, D.

Gusti-Iași, Cerna și Ivașcu” ,,Pe săracu nenea Iancu l-am așezat ieri într-un cavou, de unde tocmai la toamnă va fi transportat în țară”,scria Panait Cerna lui Romulus Cîndea. Și cu aducerea în țară a rămăși țelor pământe ști ale lui Caragiale a fost o întreagă poveste hazlie. De la Berlin, printr-o eroare de calcul, cosciugul expediat, ,, într-un vagon roșu, de marfă, fără scrisoare de trăsură,” intră într-un joc grotesc, ca într-o schiță a lui MarkTwain, fiind rătăcit pe liniile moarte din diferite gări. La Bucure ști, sosirea coșciugului era așteptată pe 19 noiembrie de Emil Gârleanu, Ion Brezeanu, pictorul Satmary, Garabet Ibrăileanu și câțiva ziarișri. A fost depus la Biserica Sf. Gheorghe, de unde plecase și Eminescu pe drumul de veci.Cuvântările au fost ținute de Take Ionescu, urmate de Delavrancea, Sadoveanu, Mihail Dragomirescu și I. Procopiu. Cortegiul a străbătut stada Colței, Bulevardul Carol, strada Academiei Regale,Calea Victoriei, stada Carol, Calea Rahovei, și strada 11 Iunie. Timpul a fost urât, un cer plumburiu și ploios, plângându-l parcă pe marele dramaturg care dispărea din acestă lume. Bibliografie- Marin Bucur- O biogafie a lui I.L. CARAGIALE

CARAGIALE: tatăl și fiul / postat de Constanța Abălașei-Donosă • Publicat de CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ în Februarie 21, 2012 la 2:54pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii

Anul acesta în luna iunie se împlinesc 100 de ani de la moartea marelui dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet și scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist, ION LUCA CARAGIALE. Încă de la debutul său din anul 1873 la Revista Contemporană și până în ultimile clipe ale vieții sale, întreaga sa creație : O noapte furtunoasă , Conul Leonida față-n față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale Carnavalului precum și operele bufe: Hatmanul Baltag și O soacră...au fost autentice și la modă atunci în vremurile sale, dar și în perioada zilelor noastre sunt pe aceiași măsură. „Barbu Ștefănescu-Delavrancea, spunea la moartea marelui dramaturg : Toată viața a ținiut într-o mână condeiul iar în cealaltă torța luminii . Condeiul a căzut dar torța vie nu se va stinge niciodată. Caragiale n-a murit. Caragiale nu poate să moară...ostenit de atâta zbucium, doarme cu fața în sus, încet să nu-l deșteptăm...desprins din unda divină oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile . „ Mateiu Cragiale, fiul tatălui său, oricât ar fi vrut să nu se știe acest lucru, - a fost cum s-a spus – o viață dusă sub pecetea tainei. Născut la 25 martie 1885, pe când I.L. Caragiale, era deja celebru ca autor al Nopții furtunoase și al Scrisorii pierdute, care se jucau pe scena Teatrului Na țional din București. Mateiu Caragiale, debutează în aprilie 1912 la revista Viața Românească cu 13 poezii deodată. Între anii 1926-1928, înainte de a apărea și într-o antologie, publică pe bucă ți din romanul „ Craii de Curtea- veche”, iarăși în volum , apare în anul 1929. În acest roman este descrisă lumea balcanică din veacurile trecute, lumea Bucureștiului agonic. “ Geroge Călinescu spunea despre romanul „Craii de Curtea-veche”, a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial s-ar explica. În tot cazul valoarea particulară a scrierii e vădită, de nu prin altceva, prin personalitatea puternică a omului în direcțiunea mai sus cercetată. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I.L. Caragiale în Vatra, unde și explică originea expresiei „ crai „ . O ceată de mahalagii în frunte cu grecul Melanos s-a răsculat după mazilirea lui Gr. Ghica, și a început a jefui orașul. Melanos, cu cucă de domn în cap și cu haine voievodale furate, trecea prin ora ș cu „craii” lui, beat mort, călare pe un măgar. Vechii crai erau deci un fel de boemi dezamăgiți, bucureșteni, cărora le corespunde la o altă epocă eroii cărții .” Constanța Abălașei-Donosă

I.L.Caragiale şi, cronicar muzical • Publicat de dumitru k.negoita în Februarie 23, 2012 la 4:04pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Ziarul"Epoca", între anii 1894-1898, prezintă unele cronici muzicale sub semnătura lui Caragiale, întrun articol semnat de muzicologul Ioan V.Florin la 1 februarie 1972, din "Viaţa Buzăului",se spune că la, stabilirea dramaturgului în Bucureşti, acesta devine un abonat permanent al Concertelor de la Atheneul Român. Aceasta şi datorită prieteniei mai vechi cu: Fondatorul primei trupe de Operă, George Stephănescu. În anul 1952, spune muzeologul, într-o discuţie cu fiul lui G.Ştephănescu. acesta dezvăluie că în casa lor, Caragiale l-a adus odată şi pe Eminescu. Revenind la ziarul"Epoca",unde Caragiale a dat o replică la apariţia unui articol din presa austriacă a lui Emil Kolberg Signale, la 18 iunie 1897, care atenţiona penuria de talente bucureştene pe câmpul muzicii. Iată! Replica lui Caragiale:"Vom dovedi cu acte oficiale că, primadona română poate cânta alături de cele mai de seamă stele din Europa. Vom dovedi că tânărul de la prima violină, D.Rosse, de la formaţia

vieneză, Hofpenshausdin, este român din Botoşani. Vom arăta lumii că dispunem de orchestre bune de muzică cultă, vom arăta lumii întregi cu certificate că, magazinele din Bucureşti vând foarte multe note de muzică cultă". Într-un alt articol, cere autorităţilor române, să înfiinţeze încă 5 conservatoare, pe lângă cele din: Bucureşti, Botoşani, Ploieşti, Focşani, Craiova şi Galaţi.

Nenea Iancu se întoarce • Publicat de Costel Zăgan în Februarie 25, 2012 la 4:56pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Domnule Caragiale mai cauţi haimanale pentru piesele matale Costel Zăgan, Triunghiul tăcerii

CARAGIALE Și MOȘTENIREA DE LA MOMULOAIA • Publicat de Ionescu Ion în Februarie 26, 2012 la 3:16pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii

CARAGIALE Și MOȘTENIREA MOMULOAIEI Capitolul cel mai fabulos din viața lui Caragiale este celebra moștenire de la Momuloaia, care l-a lăsat pe dramaturg putred de bogat. Cine a fost Momuloaia? Numele ei se leagă de trecutul teatrului românesc și de italianul Momulo. Acest Momulo( Girolamo Cardini) un italian, supus austriac, s-a stabilit la București și, norocos în speculațiuni, stăpânea la 1830 terenul cuprins pe locul unde s-au aflat ulterior cofetăria și hotelul Cap șa, por țiunea dintre strada Edgar Quinet și colțul străzii Academiei, din dosul Universității. Aici a construit primul local de

teatru din București, Teatrul Vechi care a funcționat douăzeci de ani, până la înăl țarea Teatrului Național. Pe Calea Mogoșoaiei ținea cofetărie și restaurant, iar deasupra restaurantului se găsea o sală mare destinată balurilor mascate ale nobilimii. Momulo moare în 1859, fără descendenți, și lasă toată moștenirea soției sale, Ecaterina Momolo Cardini fostă Timotei Gheorghevici care era după mamă nepoată a negustorului brașovean Mihai Alexovici, strămoșul matern al lui Caragiale. Mama ei era soră bună cu Elena, mama Ecaterinei Caragiale. La moartea ei lasă o mare moștenire ce consta dintr-o proprietate rurală de pe Vla șca de 4.650 de hectare, și o casă cu loc viran în strada Batiștei. Moștenitorii ei s-au grăbit să pună sub sigiliu într-o casă de bani toată averea ei până la intrarea în posesie. În casa de fier s-au găsit cupoane, obligațiuni, rente și scrisori funciare în valoare de peste 680.000 lei. Răposata, femeie zgârcită, călcată de hoțul Serdaru, ascunsese în saltele, în salon, bilete ipotecare și o pungă cu 9000 de lei în napoleoni de aur. Pe lângă acestea s-au mai găsit diamanticale, cercei, inele, giuvaergicale de smarald etc. I.L. Caragiale semnează ca prezent la operațiunea inventarierii. Averea, în valoare de peste trei milioane de leu aur, stârnește o serie nesfâr șită de competi ții și duce la procese care se vor judeca până după întâiul război mondial, stârnind povești dintre cele mai bizare. După spusele lui Suchianu, amestecat și el în procese, povestește și el desfășurarea proceselor, care ne interesează mai puțin. Maiorescu, într-o scrisoare trimisă economistului T. Nica, comenta astfel afacerea pusă la cale de Carageale: ,,Caragiali s-a pus în mod folositor între două luntri cu procesul: s-a împăcat pentru o parte cu noii pretendenți la moștenirea lui Momulo, adică pentru o parte ca să i-o dea lui în caz de câ știg. În caz de pierdere are de la sine partea de la ceilalți…” Și ca reflecție terminș: ,,Grecii erau încă de pe vremea lui Homer șireți”. Văzându-se cu procesul câștigat și intrând în posesia unei mari sume de bani, Caragiale s-a autoexilat la Berlin, petrecându-și ultimii ani de viață în capitala Germaniei. Bibliografie: Șerban Cioculescu- Viaîa lui Caragiale pag 152-163; Marin Bucur- O biografie a lui I.L. Caragiale

CARAGIALE ȘI EMINESCU • Publicat de Ionescu Ion în Februarie 27, 2012 la 4:41pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii CARAGIALE ȘI EMINESCU În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamațiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani , un tânăr bine legat, cu studiile întrerupte și pus pe căpătuială. În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se atașază de trupa lui de teatru . Văzând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, și iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajază ca sufleor și copist la Teatrul Național.

Soarta face ca acum să se întâlnească cei doi mari scriitori, Caragiale și Mihai Eminescu. Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vie ții noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultură, aruncat prea devreme în vâltoarea vieții e pus față în față cu un tânăr pribeag, fugit de acasă, răzvrătit contra școalei și găsind timp, între munci istovitoare, să-și înzestreze sufletul cu o comoară de cunoștințe. Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investește în ochii acestuia ca un tânăr de excepție. Eminescu îi apăruse frumos ca o scluptură antică sau ca un sfânt hărăzit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternanțe de euforie și triste țe ce-i caracteriza vârsta adultă, rămâne impresionat de personalitatea lui.,,E prea frumos să fie adevărat!” avea să exclame Caragiale mai târziu, aducându-și aminte de întâlnire. Și lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a părut a fi a unui dandy îmbrăcat bine, cu multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor de teatru. Acum în această sesiune teatrală dintre anii 1868 și 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egală pasiune pentru literatură. Câte discuții s-au depănat între dânșii, în ceasurile lor libere, petrecute laolaltă, între două spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar și de cultură. Caragiale a fost martor și la la plecarea lui Eminescu la Viena, însoțit de fratele său, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care să ateste legăturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise și publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl laudă în ,,Direc ția nouă”(1872), punându-l imediat după Alecsandri. Să fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale? În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în București adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grăbe ște să-l cheme în redac ție pe Caragiale, spunând că un altul mai bun ca el nu există în tot Bucure știul. Se vede treaba că Eminescu îi urmărea mersul lui la ziarele „Claponul” și „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „Național-liberarii” și „ Liberalii și conservatorii” nu au darul să atragă aten ția șefilor junimiști precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrâna împreună cu cei doi la ziar, ne-a lăsat cele mai prețioase amintiri despre atmosfera redac țională și despre prietenia dintre Eminescu și Caragiale. Cu „Roma învinsă”, Caragiale pătrunde la Junimea. Cu talentul său scenic, a prezentat junimiștilor piesa aproape jucată de el, mimând, gesticulând și rostind apăsat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei puseseră la cale să scrie și o „ Gramatică”, împăr țindu- și rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa și Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodată. Ca să învețe de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gicăcontra” tratând drept moftangii pe Kant și pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevărate lecții de filozofie. După ceasuri lungi în redac ție ei se căutau și prin oraș, izolându-se la nesfârșite taclale. Cei doi își câștigaseră întietatea și la Junimea, unde, cu toate că erau cei mai tineri, își câștigaseră un adevărat prestigiu prin precizia și fermitatea vederilor critice. Eminescu se mulțumea cu încuviințarea lui Maiorescu și se bucura de admirația mută a lui Caragiale, „Las’ c-a tăcut și hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune că „era o plăcere nu numai pentru dân șii ci și pentru oricine care vedea cum petrec împreună.” La ziarul ,,Timpul”, Caragiale trăgea mâţa de coadă, lăsând beleaua mai mult pe Eminescu şi Slavici. După ce a participat câtva timp la şedinţele Junimii din Bucureşti, îşi schimba atitudinea dintrodată şi-l atacă și pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui şi l-a publicat în revistă. Ţine conferinţe împotriva-i, deşi mai târziu l-a linguşit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” şi n-a mai vrut să aibă cu el decât relaţii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigăreţ şi foarte agil. Observând că nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie şi pe Slavici în proză, el se axează pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfătuit şi de Eminescu, care văzuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic şi cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfăşura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, dărâmător de valori, indiferent la morală, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste măsură în puterile lui, Caragiale nu se putea să nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de altă talie etică şi artistică. Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras nişte acte compromiţătoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu şi i le-a dat ,,andrisantului”. După opt zile de absenţă din redacţie, Caragiale este numit inspector școlar cu 800 de lei pe lună de către „andrisant”. Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primăvara anului 1878 până la mijlocul anului 1881, când a trebuit să părăsească redac ția, silit din motive pe care numai el le cunoaște. Istoriografia literară ne vorbește și de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibilă rămâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adică Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucure ști. Femeia era frumoasă și atrăgea atenția bărbaților, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rică Venturiano. Ocazia se ivește tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor școlar pe județele Neamț-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-și găsește consolare în casa femeii fie la TârguNeamț, fie la Iași. Cei doi au întreținut și o corespondență, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Și nici Veronica nu le-a păstrat pe-ale lui. Dacă le păstra poate posteritatea avea să cunoască mult mai multe taine din relația lor. Numit revizor şcolar pe circumscripţia Neamţ-Suceava, I. L. Caragiale o asaltează pe Veronica Micle, cu atenţiile lui de amorez şi veştile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critică pe Mihai faţă de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de supărare cu poetul. Scipione Bădescu îl pune în gardă pe Eminescu despre legăturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamţ, legături fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei şi l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destăinuit şi ea secretul despre ,,boala” lui, ,,păcat” pentru care Eminescu o iartă. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fa ță de Caragiale.Se spune că chiar ar fi vrut să-l împuște cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas. Nu l-a iertat însă niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa şi i-a cerut să restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scenă dură se întâmplă chiar într-una din şedinţele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Crăciun, când cei doi scriitori se ceartă ca la uşa cortului, ,,dimpotrivă Eminescu şi Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu). Veronica nu era disponibilă să facă,, prostia” de a se îndrăgosti de Caragiale, Junimiştii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau această dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită, mai ales că Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai departe şi insinuează o intriga specifică lui Caragiale cum că dramaturgul ,,i-a înşirat pe toţi prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care şi el înşuşi”. Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce păcat că nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine și viața l-a tentat cu toate prefăcătoriile și bunurile ei: a fost sărac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil și o fi fost iubit, niciodată nu și-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zămislit se pare că i-a suflat-o la ureche, după ce la gătit, zicându-i, cu un picior în spate:„„du-te să fii trivial!” La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, străbate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a făcut poetului. Cu toată bârfa lumii, Eminescu a fost alături de Veronica până la sfârşitul vieţii. O fotografie, descoperită recent, îl arată pe Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la

teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe. ION IONESCU BUCOVU

27 februarie 2012

RANDAMENT CARAGIALE • Publicat de Costel Zăgan în Martie 1, 2012 la 9:29am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Domnilor ne scoate din necaz pârghia lui Caţavencu şi azi Costel Zăgan, Distihuri rebele

Arta ca pedeapsă a vieţii • Publicat de Costel Zăgan în Martie 16, 2012 la 9:25am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Dandanache caricatură sublimă viaţa dumneavoastră-i o crimă Costel Zăgan, Distihuri rebele

Cârciuma lui Caragiale • Publicat de dumitru k.negoita în Februarie 20, 2012 la 10:31am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Am alături de mine un ziar local*în care se spune că, în anul 1896, I.L.Caragiale avea în concesiune, Restaurantul gării din Buzău. Cu această ocazie dramaturgul era interesat de întâmplările şi cancanurile zilei din acest târg. Buzăul lui Caragiale mai trăia şi prin anul 1965, datorită "tejghetarului" de la, Restaurantul gării. În această vreme, mulţi interesaţi de unele amintiri ale dramaturgului, îl asaltau cu întrebările pe "Tejghetar". Iată! Dragii mei, unele dintre acestea: - Ce făcea Caragiale în restaurant? Tejghetarul: Mai mult stătea de vorbă cu prietenii. - Bea, bere? Tejghetarul: Şi bere şi vin. - Era bun cu personalul? Tejghetarul: Da, bun. Lăsa des restaurantul pe seama noastră şi pleca cu trenul la Bucureşti. - Locuia cu familia? Tejghetarul: Cu familia în 3 camere cu chirie. - Unde? Tejghetarul:În clădirea aceasta.În Piaţa Gării. .......................................................................... * "Viaţa Buzăului", 30 ianuarie 1972.

Domnului Caragiale • Publicat de Andrei Lăcrămioara în Martie 30, 2012 la 8:28am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Domnului Caragiale L-am întalnit pe Domnul Caragiale la Bibliotecă. Era sobru şi mă privea dintr-un tablou aşezat pe un perete.Purta o pălărie cu boruri mari care îi acoperea o parte din fruntea lată, iar mustaţa i se vedea în toată splendoarea ei. Coborâ.Galant îşi scoase pălăria şi cu o mică plecăciune îmi făcu semn să mă apropii. Ridică mâna şi se îndreptă spre raftul cu cărţi . Pe raft stăteau ca la paradă, aliniate, cărţile sale. Luă, cu sfială o carte la întamplare şi o lăsă să se deschidă ca o floare. Pe copertă scria cu litere argintii Opere de I.L.Caragiale. Din filele cărţii au început să se desprindă personajele. L-am invitat pe Aleea Scriitorilor români. Domnul Caragiale îşi făcuse loc discret printre cărţi.... Din filele cărţii au început să se desprindă personajele. În faţa mea apăru frumoasa Zoe, coana Joiţica pentru cei apropiaţi. Disperată îşi ştergea lacrimile cu o batistă desfăcută ce avea într-un colţ cusută litera Ş. Ştefan Tipătescu, bărbatul acela galant, conul Fănică pentru prieteni şi coana Joiţica, s-au întalnit pe Aleea scriitorilor. Conul Fănică cunoscut pentru răvaşele sale, iar Coana Joiţica, femeia care le

pierdea atunci când nu era atentă au ieşit la plimbare, iar în urma lor pe un căluţ de lemn sărea D-l Goe, un băiat alintat şi cu multe pretenţii.Domnului Goe îi plăcea să se plimbe cu trenul la Bucureşti, însoţit de mam'mare, mămiţica şi tanti Miţa Plin de fiţe se îmbrăca în ,, mariner, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că "aşa ţin bărbaţii biletul". Conul Fănică îi oferi lui Zoe braţul şi împreună se îndreptară spre cafeneaua din colţ. La o masă retrasă , conul Fănică îi zări pe cei doi amici, Farfuridi şi Brânzovenescu. Cei doi împărţeau o bucată de brânză întinsă pe o farfurie, iar căldura mare de afară îi făcu să bea cu nesaţ din halba trădării. Ştefan Tipătescu îi salută discret,căutand cu privirea un loc liber la terasă . Zoe o luă înainte, fluturând umbrela din dantelă, iar conul Fănică o urmă la masa cu vederea spre Strada cu stejari. Afară, căldura, s-a întins şi a pătruns peste, cucerind încet tot târgul. Doi domni care nu aveau nicio treabă cu dogoarea din oraş, Agamiţă Dandanache şi Nae Caţavencu, prieteni de-o viaţă, cum erau, şi-au propus să lipească afişe electorale pe Strada cu stejari. Aici îl zăriră pe bunul lor amic, prezidentul Comitetului permanent cu funcţie în alte comitete şi comisii, domnul Zaharia Trahanache. Cu puţină răbdare, se împăcase cu gândul că o scrisoare pierdută i-a schimbat viaţa, iar astăzi se plimbă singur pe alee.Se oprea uneori la capătul străzii şi vorbea cu Ghiţă Pristanda. Pristanda era în exerciţiul funcţiunii şi număra de zor arborii cu frunze zimţate.Uneori greşea şi o lua de la capăt şi îi numără şi azi, dacă nu a ieşit la pensie, cumva. La capătul străzii îşi făcu apariţia autorul personajelor perindate prin faţa cititorilor mei.Era Domnul Caragiale.Râdea în hohote.... Râsul acela se aude şi azi în bibliotecă.Ştiam că nu se va supăra.... Alerg la raftul cu cărţi.Acestea stau aliniate şi aşteaptă cititorii. Tabloul acela rămâne nemişcat în urma mea. Era făurit parcă din cuvinte şi culoare.

Tentacule • Publicat de Costel Zăgan în Martie 30, 2012 la 6:28am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Mai salvează-ne o dată Nene Iancule Costel Zăgan, Universuri paralele

DIMENSIUNEA CARAGIALE • Publicat de Costel Zăgan în Aprilie 28, 2012 la 3:58pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Fiţi calmi onorabili spectatori numai România a luat-o la vale

Costel Zăgan, Universuri paralele

Scrisoare deschisa catre onorabilul … Caragiale Autor DAN MIHAESCU • Publicat de Ionel Mony Constantin în Mai 9, 2012 la 12:08pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Autorul este celebrul scriitor al schetch-urilor critice/periculoase inca de pe vremea Teatrului Tanase din socialism – deci mereu pe faza! Domnia sa a lansat o scrisoare deschisa, “ambetat de tristete si turmentat de scumpiri bezmetice”, catre maestrul I.L. Caragiale. Ceea ce am constat (doar) cativa dintre noi, si anume ca operele maestrului se pot plia oricand, la milimetru, si pe actualitatea noastra, a fost rostit magistral – parca in numele nostru – de domnul Dan Mihaescu. Publicat pe data de 6 April 2012 Lectura placuta! Stimate nene Iancule, Ambetat de tristete si turmentat de scumpiri bezmetice, iti compun aceasta misiva trista si de adio, ca ce ma enerveaza cand vine vorba despre opera matale, este gogorita ca satira isi pastreaza actualitatea, ca personajele seamana leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungasi, mahalagii, hahalere, bagabonti etc. Sa avem rezon, coane Iancule, talica ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Esti marunt, neicusorule! Ia hai, sa te cocosez cu niscaiva exemple. Matale stii cat ar costa acum o masa la “Iunion”? Si cata verzitura ii lipesti pe frunte manelistului minune, care tine acuma locul lui I.D. Ionesco? Si sa te vad eu daca ai corajul sa vii pe jos de la “Iunion” acasa, noaptea. Ca te dezbraca lotrii cu ranga. Heavy metal! Daca ai vedea cine-i acusica in fruntea bucatelor, te-ai inchide la “Gambrinus” si nu te-ai trezi din betie decat sa te inchini. Suntem o tara penala, mestere. De la prezidentie la govern, toate mangafalele cu fonctii sunt in libertate conditionata. Nu stii cum si cat se fura. Racnesc gazetele de vuiesc Carpatii! Si toate oalele sparte le plateste poporul acesta de coate-goale, care nu mai viseaza castele in Spania. Viseaza capsuni. S-au inmultit nesimtitii si prostii si vorba matale: “Cu prostia te poti lupta, dar ea intotdeauna invinge!” Zicea Nae Ipingescu: “Sa nu mai manance nimeni din sudoarea, bunioara, unuia ca mine sau ca dumneata si sa saza numai poporul la masa, ca el e stapan”. Mai mult de jumatate din popor e in mare mizerie si tot atata ar vrea sa-si lase tara. O sa zici ca le crapa obrazul alesilor? Ei, as! Unde este Rica Venturiano cu “Angel radios”? E timpul cocotelor. Zita, Veta, Joitica, Didina sau Mita Baston au fost sfintele-sfintelor. Parasutele au acusica golaveraj la televizor. Sa vezi filme deochiate, nene Iancule! S-a uitat si Bubico al meu la o emisiune si de atunci nu mai latra. Guita! Domnul Goe e ticsit de droguri si mamita vorbeste la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida si soata si-au depus pensia la pubela, de unde si mananca, Tipatescu este Nasul mafiei judetene, Dandanache face tocsouri de seara, jupan Dumitrache zis “Titirca Inima-rea” e primar si milostiveste cu parcuri moca toate rubedeniile. Se face Capitala pana la matale la Ploiesti , numa’ borduri si mijlocul ramane asa cu gropi, cu mahalale fara apa si canal, fara buleftrica. Catavencu combate la gazeta contra marilor corupti, el fiind curat deoarece pana si banii lui au fost spalati. Ghita Pristanda e finantist acu’, din negotul cu masini furate, alte fapte necurate ca si spagi nenumarate. Pana si frizerul Nae Girimea se minuneaza cata prostime s-a umplut de matreata si cati politicieni de valuta. O sotietate fara printipuri, morala si cinste.

Prezidentul vorbeste romanes, la televizor, cu fratii si surorile lui, la care s-a dat dezlegare sa beleasca Europa. Fericiti ca au un presedinte care ii intelege, fiind apropiat de ei ca narav si pofta de viata. In tara, baietii destepti la matrapazlacuri au strans averi din care sa se indestuleze toate loazele lor, pana la doua mii pas’opt. Se fac mafioti unii pe ailalti si ma jur pe cursul valutar ca au dreptate toti. Daca nici ei nu s-or sti intre ei?. Altminteri e “criza teribila, monser”. Daca ai cunoaste Parlamentul de acum i-ai dedica “Napasta”, promisiunilor guvernului, schita “1 aprilie”, Justitiei”Lantul slabiciunilor”, vietii noastre politice – “D-ale carnavalului”, scrisoarea catre FMI si Consiliul Europei este “Scrisoarea pierduta”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu “O noapte furtunoasa”. Bravos natiune! Egzista niste unii care zic ca suntem “Tara lui Caragiale”. Ei, as! Moravurile de pe vremea matale erau. parfum. Si atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i intrebarea!Cica da-i, Doamne, romanului mintea de pe urma si pe urma el voteaza la fel. Intr-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci cand ai zis ca romanul s-a invatat sa aiba din toate cate nimic. In fruntea sotietatii s-au aburcat mitocanii si nu le poti bate obrazul, intrucat (tot matale ne-ai invatat) mitocanul se naste jignit. Incolo, frica ne e ca ne-am nascut in Romania si o ca o sa murim in Becalia sau Basescia! Dar sa fim optimisti, ca daca nu murim o sa fie si mai rau! 9 May 2012 Blogul lui Tashy

Doamnele domnului Caragiale Autor: RODICA MANDACHE • Publicat de Ionel Mony Constantin în Mai 9, 2012 la 11:47am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii

E un titlu născocit de domnul Valentin Silvestru, cel care ştia totul despre tot şi toate. Cel care l-a iubit mult pe I.L. Caragiale. În viaţă, femeile din viaţa lui Ion Luca au fost mama sa, Ecaterina L. Caragiale, sora lui, Lenţi (Lenci), Maria Constantinescu, mama lui Mateiu, Veronica Micle, Momuloaia, Leopoldina Reinecke, soţia sa Alexandrina (Didina) cu fiica sa, Ecaterina, Cella Delavrancea (fiica prietenului său Barbu Ştefănescu Delavrancea) şi toată lumea femeilor din timpul său. Asta se vede bine oglindindu-se în personajele sale feminine care domină lumea bărbaţilor, sunt abile, trag sfori, au interes şi-l rezolvă urgent, căci se prefac umile, demiagresive, bătăuşe, sarcastice, dominatoare. Femeile lui Caragiale nu au inhibiţii, le place să vorbească, să ciripească, să se lamenteze, să gesticuleze, să se isterizeze. În dosul acestor crochiuri feminine, se arată un nenea Iancu, un pic misogin sau cum se spune – nu foarte moral – amoral. Dar în viaţa de toate zilele a fost respectuos, curtenitor, iubitor cu femeile din familia sa. Despre femeile din opera lui Caragiale putem vorbi altădată.

Cella Delavrancea A fost un mare admirator al talentului de pianistă cu care fusese înzestrată fiica cea mare a prietenului său. El e cel care informează de marele ei talent repurtat la München, unde el a fost în sală cu fiica lui Tuşchi (Ecaterina). Expresia publică a preţuirii lui stă în articolul din Universul din 4 Mai 1909, care începe cu „A fost odată un copil mintos...” şi parabola se termină cu „...tânărul erou este Cella Delavrancea, monstrul sălbatic este arta, iar baba bătrână din poveste sunt eu Ion Luca Caragiale”. Acea babă prevăzuse puterea copilului de a îmblânzi calul salbatic – şi-a găsit stăpânul, cu sufletul călăreşte, nu cu trupul şi călăreţul ăsta mititel are sufletul calului salbatic. Caragiale a fost un mare meloman şi a făcut din cronică un basm şi nu un articol în termeni tehnici. Cella Delavrancea l-a adorat şi scrie: „Caragiale a fost un ???? . Cine a avut norocul să-l asculte vorbind, oriunde la o adunare, ori într-un ungher din vagonul restaurant, n-are să uite niciodată această icoană a inteligenţei omeneşti”. Caragiale o poreclea pe Cella – Aghiuţă. Lenci Lenci(Elena) sora lui de care îl lega o iubire frăţească, dar şi o prietenie aşa ca între bărbaţi. Avea să moara de cancer şi asta l-a dezechilibrat pe Caragiale. Ştim că a existat o corespondenţă frumoasă între ei, dar aş menţiona aici o scrisoare a lui Caragiale din 1905. „Mi se anunţă că nenorocita de soră-mea a intrat în faza finală a bolii. A fost supusă unei puncţii pentru extragerea apei care o suferea şi acum, foarte redusă de puteri, simte dureri îngrozitoare care îi ajung până la inimă. Doctorii care au intepat-o spun că cel mult o lună, două poate să o mai ducă – mai departe remisiune nu este de sperat.” Şi Lenci răspunde scurt: „Dragă Iancule, Mama ţi-a scris destulă biblie (adică lucruri serioase). Eu îţi scriu numai că te doresc şi că îţi doresc ca întotdeauna să fii sănătos şi mulţămit. A ta sora Lenci”. Lenci şi Caragiale îşi scriau şi foloseau adesea expresii greceşti ca „Plusios tu casmu” – bogăţie a lumii. Ei nu vorbeau greceşte, dar auziseră expresia la bunica lor şi surorile tatălui care vorbeau încă limba. Învăţată în casa parintească, Caragiale folosea această expresie cu un pic de ironie – deşi era un apelativ afectuos. Lenci îşi adora fratele şi scrisorile ei erau înduioşătoare. „Dragul meu frate,/ Cu tot dorul meu de tine, du-te şi plimbă-te unde vrei şi să-ţi iasă afacerile. De mine nu avea grijă, mă îngrijesc, ca mulţumirea să-ţi fie deplină să mă găseşti sănătoasă. Sora ta care te doreşte mult, Lenci.” Ecaterina Caragiale care a trăit mult, aproape 90 de ani, a murit în 1954. Era fiica lui Caragiale şi a Alexandrinei Burelly. I se spunea Tuşki şi uneori Kothinka. A fost cunoscută drept Ecaterina Logadi şi cunoscută în ipostază de memorialistă. A lasat un foarte interesant manuscris, cuprinzând amintirile sale despre scriitor şi viaţa de familie, alături de părinţi şi de fratele său, Luca. Ecaterina Momolo – Momuloaia – care i-a lăsat o bună moştenire, partea cea mai importantă fiind o moşie-n Vlaşca. Cam tardivă, se plângea Caragiale, dar a fost zâna bună, zâna din poveste. Alexandrina Burelly, soţia Nenea Iancu. „Verbul vibrând în spaţiu pentru a opri TIMPUL”. Când s-a îndrăgostit de Alexandrina Burelly, aşa a fost. El îi spunea Didina. Cunoscând-o pe frumoasa lui soţie, puteai citi adânc în sufletul lui Caragiale: „Era un îndrăgostit al vieţii expresive”. În timpul când era director al Teatrului Naţional, Bucureştiul a avut şansa unui turneu al actriţei franceze Sarah Bernard. O fată frumoasă căuta un bilet la reprezentaţia-eveniment. Nu mai erau locuri. Dar întâmplarea, destinul, zeul AMOR l-a adus tocmai atunci pe nenea Iancu în faţa teatrului. Şi „coup de foudre” s-a îndrăgostit de zvelta fată care dorea s-o vadă pe Sarah Bernard. Această fată frumoasă i-a devenit devotata soţie ce avea să-i echilibreze viaţa, căci el atunci scria „Mă, eu am fost om fără noroc! Până şi cariera în viaţă mi-am greşit-o... făcându-mă scriitor!”. Era în anul 1888 şi Caragiale avea 36 ani. S-a îndrăgostit de fată, s-a interesat cine e. Era fata unui arhitect de origine italiană Gaetano Burelly. A doua zi dimineaţă, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine suna la uşa arhitectului? Caragiale îndrăgostit. Mi-o dai, tată socrule? – aşa direct. Pe-atunci era directorul Teatrului Naţional. Era tânăr şi îndrăgostit. Au avut o căsnicie fericită, binecuvântată cu doi copii: Ecaterina (Tuşki) şi Luca (Luchi). Băiatul a murit foarte tânăr, dar tot a rămas un volum de poezii şi proză de factură modernă „Jocul oglinzilor”. De la Ecaterina Logadi a rămas un interesant manuscris, cuprinzând amintirile sale despre scriitor şi viaţa lor de familie.

Şi-a iubit atât de mult nenea Iancu soţia lui blândă şi devotată, încât nu-şi mai apăra hipersensibilitatea cu ironia lui ascuţită: „Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi privindu-şi frumoasa familie”, scrie Cella Delavrancea. Ar fi dorit ca familia lui să nu se îndepărteze de el nici o clipă. „Aşa a fost el”, mai spune marea pianistă. Aşa au fost ei. „Mergeam cu el şi cu doamna Caragiale, cu fiul şi fiica lor, la concertele simfonice de la Berlin. Miaduc aminte cum ne-au podidit lacrimile pe câteşicinci deodată la o modulaţie din Simfonia a V-a. O doamnă lângă mine a întrebat mirată „De ce plângeţi cu toţii deodată?”. Alexandrina era o bună mamă. „Copiii cresc în sus şi nu în lături, slavă Domnului”, scrie ea unei prietene. Alexandrina Caragiale îl numea în scrisorile către prieteni „maestrul nostru drag”, iar lui i se adresa cu Jean. Noi aflăm despre Didina, cum îi spunea Caragiale, „ceva” dintr-o scrisoare adresată fiicei lui Vlahuţă, doctoriţei Dana. „Îmi permit a vă răspunde eu în locul nevestei mele, fiindcă în asemenea ocazii, ea, soţia mea, se răţoieşte. A mai sta un moment la gânduri ar fi să n-am nici atâta spirit cât îmi recunoaşte Academia Română.” Caragiale vorbeşte despre faptul că a fost respins la premiere de către Academia Română întâi cu Volumul de Teatru, apoi cu „Năpasta” şi în 1902, cu volumul „Momente”. „Ne vom supune dar fără murmur. Şi sunt sigur că n-am să mă căiesc.” Dar Alexandrina Burelly Caragiale a suferit pentru această stupizenie naţională enorm, ca şi noi toţi astăzi. E un fel de ruşine nepedepsită. Într-un număr din Adevărul (3 mai 1893), la o rubrică umoristică, Caragiale mărturiseşte „sunt om însurat, mă omoară nevasta (nu Talia – astălaltă). Îmi trage săgeţi, nu la piept, la urechi şi nu numai două”. Rubrica întreagă suna aşa: „Cine de ce are frică?. Copilul – de bătaie. Titu Maiorescu – de pensioane de domnişoare, aluzie la procesul de la Iaşi din 1867. Tache Ionescu – de Pall Mall Gazette. Caragiale – de nevastă. Anton Bacalbaşa – de Caragiale ( era directorul lui la Moftul Român)”. Deseori, când se vorbea despre veselia lui Caragiale, Alexandrina Caragiale răspundea, ca mai târziu Vlahuţă. – Un om vesel? Nu! Un om foarte trist. E multă durere sub glumele lui. Era o femeie rafinată şi, scrie Cincinat Pavelescu: „Soţia marelui Caragiale, femeie de o bunătate şi de o supremă distincţie, era nepoata castelanei Parepa şi povestea e atât de frumoasă. Moartea l-a smuls pe Caragiale din plină fericire. L-a lovit dintr-odată şi l-a luat de lângă blânda lui soţie. Ea l-a găsit. A îndrăznit să intre în camera unde dormea singur. Suferea de insuficienţă cardiacă, boli de bătrâneţe uşoare, avea doar 60 de ani. Un ţipăt a sfâşiat ziua. Cella Delavrancea care cânta Schumann la pian, „marea sonată”, a fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, lunecat jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată, pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia îl privea. N-apăruse la ora 11:00. Era îngrijorată. A deschis, l-a văzut, a ţipat. Cum? Cum? În ajun fermecase cu poveşti şi voie bună pe toată lumea. „Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur aşa şi-o dorise, verb fără adjectiv. De-atunci n-am mai studiat sonata lui Schumann. Nici n-am suportat s-o aud. Cum să faci loc durerii aşa, pe neaşteptate?” O poveste intimă din viaţa şi familia lui nene Iancu O vară bună a mamei mele, nascută Bucşan, coborâtoare din spătarul Bucşan decapitat de turci în secolul al XVI-lea avea o culă la moşia sa, Parepa. Soţia marelui Caragiale era nepoata ei născută Burelly. Castelana auzise că nepoata ei frumoasă se măritase cu un scriitor care avea reputaţia că întârzie prin berării şi bătrâna aristocrată venea uneori prin Bucureşti, dar îşi închipuia că acest om trebuie să fie imposibil şi fără nici o manieră – un om care traieşte prin culise şi prin berării. Caragiale a luat-o într-o zi de braţ pe Didina să meargă la castelană la Parepa. Dimineaţă, căldură de iunie, praf. Pe la 9 şi jumătate ajung. Nobila mătuşă dormea. El urcă-n pod printre mobile, tablouri şi cărţi scrise în chirilică, greacă, franţuzeşte. Amator priceput în mobile şi cărţi rare, Caragiale uită să coboare şi pe la 12 se apleacă pe gaura podului şi strigă „Aduceţi-mi două cepe, mămăligă, brânză şi un clondir de vin, că eu nu mai cobor la masă. Cucoanele să nu mă aştepte. Am treabă aici, în pod.” Stupoare generală. Dejunul a fost rece şi tăcut, dar nu s-a rostit nici un cuvânt de dojană. Caragiale coboară pe la 4, încărcat de ediţii princeps, pergamente înflorite, istorice vechituri. Îşi dase perfect seama de impresia detestabilă ce pricinuise. Se cuvenea o reparaţie. A ieşit în sat şi s-a întors cu un buchet artistic şi multicolor.

Şi-a pus smochingul, ghetele de lac, a trimis înainte o scrisoare în franţuzeşte castelanei, în genul lui Voltaire – cerând scuze. Scrisoarea, spiritul, florile, galanteria exagerată a stilului, ortografia impecabilă au impresionat-o adânc pe castelană. Şi când i-a făcut o reverenţă ca la curtea domnească, biată doamna Bucşan s-a pierdut în faţa acestui senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Toată seara, nenea Iancu – numai vervă, politeţă elocinţă carneliană, spirit rafinat. La plecare a primit tot ce a dorit din pod şi a rămas nepotul favorit. A venit des la Parepa. Caragiale îi observase slăbiciunea. Era umilită că soţul ei, fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise doar cu gradul de maior. Şi Caragiale i-a spus: „ – Hai, tanti, să-l avansăm noi general. Gradul postum. Şi i-a făcut cărţi de vizită la Mützner, litograful curţii regale – «D-na Smaranda Colonel M, născută Bucşan»„. Şi când să-i facă alte cărţi de vizită cu grad de general (după 12 ani), castelana foarte înaintată în vârstă a închis ochii. Idilele lui nenea Iancu E adevărat, nu-i adevărat, I.L. Caragiale a avut pe rând o idilă semivinovată cu Veronica Micle – fapt iertat de Eminescu. Era prieten cu nenea Iancu. O altă aventură amoroasă a urmat, numită de Caragiale „amoroasă cu Leopoldina Reinecke”. Apoi o legătură neoficială cu Maria Constantinescu, din care s-a născut viitorul autor al cărţii „Craii de Curtea-Veche”, Mateiu Caragiale, care a fost legitimizat şi recunoscut de tată. Şi-apoi se spunea că a părăsit-o „pentru o căsătorie avantajoasă”, scrie Şerban Cioculescu în „Caragialiana”. Dar n-a fost aşa. Caragiale s-a îndrăgostit de Alexandrina Burelly pentru ochii ei nespus de frumoşi. „Ochii ei cei mai frumoşi”, cum spunea Caragiale. Dar n-a avut zestre şi nici n-a interesat-o mondenitatea, lumea bună, pur şi simplu, n-a fost interesată. Ba chiar după Post Justas Nuptias, a încetat să o frecventeze. L-a iubit, l-a îngrijit, i-a fost foarte devotată lui Caragiale, care era şi el un foarte iubitor soţ şi un tată minunat. I-a căzut din cer o moştenire – „averea Momuloaiei” şi asta le-a dat puţină tihnă. I.L. Caragiale a fost un om de mare candoare sufletească şi aşa a fost şi soţia lui. Caragiale a fost un om foarte trist. Soţia lui, minunata lui soţie, elegantă, blândă, foarte blândă, i-a urmărit mereu „steaua”. L-a admirat, l-a iubit şi i-a dat acea stabilitate formidabilă. Cu toate că I.L. Caragiale iubea cafeneaua ca pe o amantă, ca pe o a doua soţie, Alexandrina, iubitoare, stătea acasă şi-l aştepta. Alexandrina ştia bine că nenea Iancu e trist, uneori chiar depresiv, şi de aceea făcea tot ce se poate spre a-şi regăsi buna dispoziţie acasă, glumind, râzând, ascultând muzică bună – Beethoven, Mozart, Grieg, Scarlotti... Damele, domnule! Aveau obiceiul să-mi zică Iancule, iar unele chiar „mă Iancule!”. Nici un respect. 5 mai 2012 Jurnalul National

NENEA IANCU SHOW SAU EREZIA DE-A SCRIE • Publicat de Costel Zăgan în Mai 23, 2012 la 10:21am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii DNA CREATOR SUMAR VIAŢĂ DE TREI PARALE O noapte furtunoasă d-l Goe vizită lanţul slăbiciunilor bacalaureat trumful talentului petiţiune căldură mare art.214 infamie bubico five o`clock

mici economii la Peleş dascăl prost diplomaţie tren de plăcere amici justiţie situaţiune un pedagog de şcoală nouă despre cometă emulaţiune premiul în tâi politică şi delicateţe telegrame jertfe patriotice tempora atmosferă încărcată urgent c.f.r. moftan gii arendaşul român la poştă cum se înţeleg ţăranii moşii năpasta intelectuali artişti poeţi prozatori cri tici muşte tv paprika criză internet deşteaptă-te ro mâne încet că nu vin americanii lumea lumea-i o scri soare pierdută de Dumnezeu curat pierdută monşer gogoşi stimabile gogoşi literare lua-te-ar naiba să te ia cu tot cu erezia ta Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ

Disconfort amical • Publicat de Costel Zăgan în Iunie 11, 2012 la 5:20am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Între Eminescu şi Caragiale destinul meu de două parale Costel Zăgan, Distihuri rebele

Doamne ce popor • Publicat de Costel Zăgan în Iunie 19, 2012 la 5:11pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii N-are organ pentru viitor

Costel Zăgan, Universuri paralele

Raport • Publicat de Costel Zăgan în Iunie 22, 2012 la 1:56pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Nenea Iancu noi muncim cum se ştie doar sublime

Costel Zăgan, Distihuri rebele

I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută - discursuri politice • Publicat de Lucretia Berzintu în Februarie 9, 2012 la 12:24am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii I. L. Caragiale este atât de actual!!! ”Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.” (I. L. Caragiale)

În cea mai bună dintre lumi • Publicat de Costel Zăgan în Iulie 31, 2012 la 4:05pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii

Cum ca o speranţă dusă domnilor eu tac în rusă câinele mă latră în engleză doar aşa de antiteză

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

MASA LUI CARAGIALE • Publicat de Ionescu Ion în August 10, 2012 la 10:52am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii MASA LUI CARAGIALE Adesea scriitorii se întâlneau la Dragosloveni vara, sub răcoarea bol ții de vie, la conacul lui Vlahu ță. De fapt în casa lui Vlahuță, Caragiale era un subiect permanent. O telegramă sosită de la Berlin de la Caragiale, îl ruga pe Vlahuță să-i cumpere o masă de scris, voia să scrie în liniște. Vorba poetului : „Cu perdelele lăsate/ Șed la masa mea de scris… Doamna Vlahuță, gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a lui Vlahu ță și a prietenilor acestuia, se grăbi să-i cumpere masa lui Caragiale, o masă albă de brad ( deși masa a fost de tei), pe sufletul dramaturgului. Caragiale sosi de la Berlin la Dragosloveni cu o mare poftă de scris. Voia să mai scrie o piesă de teatru (Titircă sotirescu et copa.) dorința aceasta îl stîpânea atât de tiranic, încâi le spunea unor confra ți că piesa e gata. Aici era liniște, putea să se concentreze. N-apucă însă să scrie decât un rând și călimara cu cerneală se răsturnă, pătând mândrețea de scândură netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și supărat, n-a mai scris nimic. I-a fugit toată inspirația. I s-a părut că e un semn rău. Ca să se răzbune, luă tocul și scrise: „Toate meseriile necurate lasă pete.” Când se adunară toți ai casei, începură să râdă. Caragiale rămase trist și își ceru scuze. De atunci to ți scriitorii care se ospătau la acestă masă, în diferite ocazii au lăsat câte o amintire. Unii au lăsat câteva rânduri, alții numai o iscălitură, pictorii, printre care și Grigorescu, câte o schi ță. Șt. O. Iosif a scris: „O pată nu-i un lucru tocmai mare Când te numești maestrul Caragiale; Și soarele le are pe-ale sale, dar pentru-aceea tot rămâne soare.” Octavian Goga a lăsat o reflecție: „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.”(din memorie) „Petele de cerneală pe masa unui scriitor sunt picăturile de sânge pe arena unei lupte” Jean Bart a exclamat în versuri: O pată! S-a găsit o pată Unui maestru nepătat, „O pată!”-strigă răutatea Și toți s-o vad-au alergat; Domol, domol, iubiții mei, Nu vă grăbiți la răfuială.

Căci e…o pată de cerneală Pe masa lui de tei.”

Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, Alexandru Vlahu ță, a păstrat-o cu sfințemie. Ea a rămas ca o amintire scumpă marelui dispărut. De atunci, această masă tronează la loc de cinste în muzeul memorial Vlahu ță de la Dragosloveni, numindu-se masa lui Caragiale. ( din relatările lui Victor Eftimiu) Ion Ionescu Bucovu.

Gagamiţă se întoarce într-o joi (I) • Publicat de Costel Zăgan în August 18, 2012 la 7:37am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Puicusorule, să purcedem din lac în puţ! Costel Zăgan

Made Mister Caţavencu (MMC)- I. • Publicat de Costel Zăgan în August 24, 2012 la 9:29am în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Domnilor, sunt băiat de la ţară : pot să trag ca un bou! Costel Zăgan

Gagamiţă se întoarce într-o joi (II) • Publicat de Costel Zăgan în August 26, 2012 la 2:10pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Puicusorule, dama asta e pe faţă sau e pe dos ?

Costel Zăgan

„MOFTANGIUL” CARAGIALE • Publicat de Ionescu Ion în Octombrie 12, 2012 la 8:41pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii

„MOFTANGIUL” CARAGIALE ( sub auspiciile anului Caragiale)

Moftul la Caragiale a devenit un laitmotiv. Moftul, zice Caragiale, ne reprezintă precum vendetta pe italieni și spleenul pe britanici. E cuvântul miraculos care prin rostire descalifică orice: evenimente, idei, acțiuni, sentimente etc. Eu: Ce mai zic gazetele, nene? Nenea: Mofturi! Eu: Ce era azi în cameră? D. Deputat: Mofturi! Un cerșetor degerat: Fă-ți pomană, mor de foame! Un domn cu bundă: Mofturi! Librarul: Iată o carte nouă, foarte interesantă! Un june cult (dând cu dispreț volumul la o parte):Mofturi! X: mâine seară e eclipsă de lună. Y: Mofturi! Zicem „moft” și cea mai teribilă realitate își pierde consisten ța, dezumflându-se aidoma unui balon de săpun atins de vârful unui ac. Și unde pui că noutatea este principala victimă a minimalizatorului. Orice inițiativă este întâmpinată cu neîncredere, cu suspiciune. Se pare că moftangiul este un leneș iremediabil, un incult, plictisit, care refuză să intre într-un dialog serios cu partenerul. Tot ce e nou cade în derizoriu. Nu cumva Caragiale aparține acelei direcții potrivnice schimbării, un fel de „ du șman al liberalismului” împrumutat? El, ca și Eminescu, „nu vrea progresul cu orice pre ț”, e un fel de Farfuridi, partizan al evoluției organice. Moftul are în el o filozofie a stau-quo-ului a cărei terapeutică este deriziunea, protectorul confortului nostru lăuntric.Dacă gazetele furnizează numai mofturi, dacă Parlamentul își petrece vremea cu mofturi, dacă o carte nouă e un moft, dacă toți ne petrece vremea cu mofturi, n-avem de ce ne mai teme. Și cerul poate să cadă pe noi căci este tot moft. Omul lui Caragiale fuge după turmă, e adaptabil, își reglează pasul după majoritate. Accidentele private sunt tratate sub tăcere, Conu Leonida are mistica ordini fixată prin lege: „…nu se poate să fie revolu ție…Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revoluție?” Omul caragialian e preocupat să intre cât mai repede în rânduri, ferindu-se și de bănuiala că s-ar afla în afara lor. E conservator, e mimetic, maleabil și ductil pentru a rezista. Tache și Lache intră în berărie unde sunt primiți cu entuziasm de amici. Aici dezbat cestiunile fierbinți ale momentului. Se contrazic cu patos printre halbele de bere. Omul lui Caragiale numai la berărie discută politică. Pe străzi, în parcuri, în mijloacele de transport se păstrează tăcerea. Doar în prezența acestui stimul se aprind discuțiile. Ne amintește cumva de un alt mare scriitor, Marin Preda, care a mutat berăria în poiana lui Iocan, la o țuică. De aceea se mănâncă și se bea cu atâta poftă în berărie în ”Momentele și schițele” lui, mâncarea și băutura între țin conștiința civică. Numai că acolo nu mai sunt Lache și Tache, niște inși oarecare, ci reprezentanții legitimi ai urbei natale. S-a privit Caragiale în oglinda vremii pe care însuși a zămislit-o? Și ce va fi văzut el acolo? Ideea înrudirii autorului cu personajele sale e veche. Se zice că înainte de a parodia un stil de viață, trebuie să fi fost rodul acesteia. Este Caragiale un „moftangiu” ca și personajele sale? „Grecul” Caragiale vine din ținuturile Eladei unde drama și comedia au fost la ele acasă încă din antichitate. Se zice că noi trăim în spiritul lui Caragiale și visăm în spiritul lui Emiescu. Suntem acizi, dar și melancolici. Tindem spre lumina luciferică a lui Eminescu, dar caragialismul nostru ne împiedică ascensiunea spre înălțimi. Să fie o problemă de sociologie a poporului român? Sau tot un moft? Caragiale i-a oferit publicului exact ce îi trebuia: lucruri simple, u șor digerabile, un fel de circ pe pâine, scene comico-tragice care „au prins” la marea masă de

„moftangii”. Adică„Momente și schițe” în care se regăsesc tote racilele poporului român. Citiți „Moftul român” și-aveți să găsiți toate „mofturile” noastre na ționale de la ”Românii verzi” până la„Politica zilii”. Prof. ION IONESCU-BUCOVU

Made Mister Caţavencu (MMC)- II. • Publicat de Costel Zăgan în Octombrie 20, 2012 la 7:23pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii Să le dăm domnilor tot ce vor şi moştenirea din viitor Costel Zăgan, Distihuri rebele

CARAGIALE,BERARUL DE LA „BENE BIBENTI” • Publicat de Ionescu Ion în Octombrie 24, 2012 la 7:16pm în 2012 „ ANUL CARAGIALE” • Înapoi la 2012 „ ANUL CARAGIALE” Discuţii CARAGIALE , BERARUL DE LA „BENE BIBENTI” Moto: Iancu Luca Caragiale Îți dă berea cu măsură. Face și literatură… Însă nu face parale. ( Cincinat Pavelescu) Caragiale berar! Iată cea mai ingrată meserie a unui mare scriitor care a nemurit teatrul românesc. Putea să-și aleagă altă slujbă, dar cred că lui i-a plăcut ambianța „bodegii” unde vin to ți miticii la o gură de vorbă, unde se toacă politica și se bârfește. Poate de aici au ieșit momentele, schi țele și mofturile lui.

În asociație cu restauratorul și hotelierul Mihalcea, prin noiembrie 1893, Caragiale deschide o faimoasă berărie cu o existență însă efemeră. Această inteprindere puțin norocoasă a stârnit indignarea confraților care au reacționat violent, văzând condiția precară a unui mare scriitor silit de societate să-și câștige existența din meserii străine de vocația sa. Primul care reacționează este Anton Bacalbașa care semnează un pamflet în „Adevărul literar” din 15/XI/1893 sub titlul „Caragiale berar”. Al. Macedonski, trecând peste atacurile din „Moftul român”(24.o1-23.VI. 1893) publică în „Românul” din 29 noiembrie 1893, un articol, deplângând situația socială a lui Caragiale. În „O scrisoare”, el face un adevărat rechizitoriu la adresa societă ții în care scriitorii ajung să se umilească atât de jos. Tot el în cronica ziarului „Naționalul” înfierează soarta lui Caragiale, ajuns în această situație umilitoare. Poetul satirizat în „Moftul român” îi propune lui Caragiale o întâlnire amicală pe teren neutru la bodega„Căpitanul”, în apropierea Ci șmigiului în după amiaza de 29 mai 1903 pentru a se împăca. Văzând că nu-i merge afacerea, Caragiale se desparte de Mihalcea și încearcă pe cont propriu să deschidă în mai 1894 berăria ” Bene bibenti” în centrul comercial al Bucureștilor pe strada Șelari. Caragiale cere tribunalului de Ilfov, secția comercială, în petiția cu nr.1514 din 16 mai 1894 să i se aprobe deschiderea afacerii: Domnule președinte, În conformitate cu legea asupra înscrierii firmelor vin a vă face următoarea declara ție. Comerciul ce intreprind este Berăria în strada Sf. Nicolae Șelari nr. 2, Firma I.L.Caragiale cu emblema „Berăria AcademicăBene Bibenti altă (sic!)sucursală nu am procurator m-am și căsătorit fără acte datate Rugându-vă să binevoiți a dispune înscrierea acestei firme în registrele acestul Onor. Trib. Primiți vă rog asigurarea mea prea distinsei mele considera țiuni. Semnează Caragiale. Fac mențiunea că numai semnătura îi aparține lui Caragiale, restul scrisului cu această limbă încâlcită, cu cerneală violetă, redactată neglijent, este pesemne a vreunui grefier semianalfabet. Succesul inteprinderii este încurajator. Gazetari, scriitori, actori își stabilesc acum locul aici la o halbă de bere și la lungi șuiete despre viața literară și politică din București și nu numai. Cu experiența de acum, Caragiale se gândește că ar fi bine să-și deschidă un restaurant într-o gară importantă, unde afacerea ar deveni rentabilă. Cu banii ce-i adunase, se asociază cu cumnatul său, Teodor Duțescu-Duțu, cu optsprezece ani mai tânăr decât el, soțul Jenicăi Burelly, sora mai mică a soției sale, Alexandra Burely și s-au hotărât să ia în antepriză restaurantul din gara Buzău, un nod feroviar unde se întâlnea lume multă, mai ales călători. Intreprinderea a durat aproape un an, după care a fost părăsită, cu destule complica ții materiale. Anii care au urmat (1896-1897), deși nu e scutit de gesturi și aprecieri răuvoitoare, Caragiale și-a regăsit acel calm interior favorabil creației literare, publicând în ziare și reviste. Pe 8 iunie 1899, Caragiale a trecut în slujba de registrator la Regia Monopolurilor Statului. De altfel, fire nestatornică, Caragiale nu putea să se izoleze de oameni de unde- și culegea miticismele lui, fugea în excursii, când la Piatra-Neamț, pe la mânăstiri înso țit de prieteni, când la Sinaia, unde „filozofa” la nesfârșit cu „lelea Tinca”, zarzavacioaica, sau cu „Matheescu- Coloniale și delicatese” Pretutindeni scriitorul vânează tipuri, ticuri, reacții, limbaj, ca un fin psiholog. În ziua când a fost pus pe liber de la Regia Monopolurilor, Caragiale a pus în vânzare primul număr din a doua serie a „Moftului român”. După ce e pus pe liber Caragiale deschide „Berăria Cooperativă” în plin centrul capitalei în Pia ța Teatrului Național. Aici vadul era bun. Venea toată protipendada Bucureștiului, unde se discuta politică și literatură. Ultimul local condus de Caragiale a primit numele legendarului inventator al berii-„Gambrinus”, nume care dăinuie și astăzi în același local. D. Teleor i-a făcut în „Moftul român” următoarea reclamă: Decât medicamente, Mai bine, zău, dă fuga Și trage-i două halbe De bere de Azuga! Devale la GambrinusCea mai frumoasă valeTe afli între teatru Și între Caragiale. Ferice cel ce poate Să bea așa nectar, De nu mai multe halbe,

Măcar un biet pahar. În sala cu mese multe și canapele de catifea roșie așezate de-alungul pereților, „berarul” Caragiale î și primea amicii cu voioșie. De anul nou 1902 scoate o broșură cu mitică pe care o distribui în local cu urarea: „Autorul roagă respectuos pe onor. Clienți ai lui Gambrinus să primească astă cărticică în dar pentru Anul nou 1902 și le urează la mulți ani cu cele dorite.” Scârbit de viața din România el se exilează la Berlin, părăsind definitiv țara. Ion Ionescu-Bucovu


2012 „ ANUL CARAGIALE”