România Ta Diaspora, ALĂTURI DE TINE ORIUNDE TE AFLI! Contact: email: presadiasporei@gmail.com, telefon: 0039/ 333 947 2978
Caută-ne şi pe Facebook: pe pagina „ România Ta” www.facebook.com/romaniatadiaspora Ești un artist necunoscut și vrei ajutorul nostru? Caută-ne, cu noi devii cunoscut!
Pentru PUBLICITATE : telefon 0039/ 333 947 2978
În acest număr au scris următorii autori: Adrian Melicovici scriitor, Miane, Italia. Fondator al revistei România Ta ( Diaspora), design, tehoredactare, corectură, grafică și coordonare)
Mihaela Chirvase Fondatoarea şi coordonatoarea asociaţiei de promovare sociala Valide Alternative pentru Integrare, Padova, Italia
Lică Barbu scriitor, povestitor, Brăila, România014
Liliana Daniela Găvăneșteanu scriitor, Madrid, Spania
Mihaela-Luiza Dumitraşc profesor, Verona, Italia
Irina-Lucia Mihalca poet, scriitor, Bucureşti, România Redacţia oficială: Pucioasa, Dâmboviţa, România, strada Republicii nr 33. Subredacţia: Treviso, Italia
ISSN 2360 – 607X
Natașa Valentina Roman profesor, Arad, România
Lidia Fichiosi realizator radio, Arezzo, Italia
Pagina 3 România Ta Diaspora
Invenţii româneşti
Un cetăţean român a creat o maşină din lemn de frasin şi i-a pus numele soţiei. Deja e celebru la un salon auto internaţional Szabó Péter este un bărbat din Mureş care are o mare pasiune pentru lemn. Cea mai recentă realizare a lui se numeşte Julia şi este un automobil făcut din lemn de frasin. Szabó Péter, un localnic din Corunca (judeţul Mureş), sculptează în lemn, în timpul liber. În urmă cu cinci ani, a reuşit să construiască o trăsură, după care şi-a propus ceva şi mai interesant: o maşină, una funcţională. Aşa că s-a pus pe treabă: a cumpărat patru metri cubi de lemn de frasin, care s-a transformat, după mii de ore de muncă, într-o maşină în care nu s-a folosit mai mult de un metru cub de lemn.
mureşeanul Szabó Péter. Realizarea maşinii din lemn de frasin a costat 18.000 de euro, dar preţul ei adevărat nu poate fi estimat, spune mureşeanul. „Am numit-o Julia, după soţie şi este
„Mi-am dorit ceva unicat, cu o structură solidă, totul să fie conceput de mine, să nu iau tiparul de nicăieri. Am ales să fac o maşină din lemn masiv. Nu pot spune că a fost greu, dar a fost o muncă foarte meticuloasă. La partea mecanică m-a ajutat un consătean pe nume Csaba, el fiind atât mecanic, cât şi lăcătuş. La caroserie am lucrat singur. Când am căutat pe internet lemnul iniţial, am achiziţionat trei metri cubi, dar apucându-mă de treabă am văzut că nu a fost suficient, aşa că am mai comandat. La prima vedere pare mult, dar când începi să realizezi şi să sculptezi în lemn, constaţi că foarte mult se aruncă până rămâne câte o bucată bună de montat“, povesteşte realizatorul maşinii. Şasiul a fost creat de Matyus Csaba, un bun prieten al artistului, pe baza punţilor preluate de pe un Ford Taunus, apoi lemnul a fost şlefuit şi lăcuit de Szabó Péter, care a realizat atât designul cât şi caroseria maşinii. Tot de pe Fordul Taunus a fost preluat şi motorul V6, de pe un Ford Probe au fost luate scaunele, care au fost retapiţate şi adaptate formei maşinii de către un alt artizan, tot din Târgu Mureş. Parbrizul automobilului Julia a fost preluat de pe un Mercedes-Benz Cobra şi a fost nevoie de trei încercări pentru ca geamul să fie tăiat cum trebuie, fără a se mai sparge. Partea electronică este de fabricaţie germană. Deşi aspectul este unul clasic, maşina este adaptată la ultimele tehnologii. Cum a ajuns la Frankfurt „Dacă mă întrebaţi ce pregătire am, pot să vă spun că am lucrat în mai multe domenii. În tinereţe am lucrat 11 ani ca tâmplar, apoi am fost solist la Opera Maghiară din Cluj, alţi 11 ani m-am ocupat de o firmă de construcţii, iar în ultimii ani împreună cu soţia ne ocupăm de o casă de oaspeţi. Cea mai mare pasiune o am pentru sculptură. Când eram mai tânăr, am avut norocul să stau pe lângă un unchi care era sculptor. De asemenea, recunosc că mereu m-a fascinat designul“, completează
nepreţuită, la fel ca şi ea. Încă nu mi-a propus cineva o sumă pentru maşină, dar m-a sfătuit multă lume să nu o vând vreodată nici măcar pe câteva sute de mii de euro. Valoarea ei este mult mai mare, mai ales în timp, de ordinul milioanelor de euro“, mai spune bărbatul. Sculptorul vrea ca măiestria lui pentru sculptat să meargă mai departe, din generaţie în generaţie, şi adaugă că cei patru copii ai lui ştiu deja câte puţin din secretele pasiunii pentru lemn. Unul i-a călcat deja pe urme şi cântă şi el la Opera Maghiară din Cluj-Napoca, iar la sculptat se întrec toţi. Până la viitoarea operă de artă realizată de artist, Szabó Péter vrea să promoveze ultima invenţie. Mureşeanul îşi propune acum să scoată bijuteria pe patru roţi în lume, la cât mai multe expoziţii. A primit şi o invitaţie, pe care vrea să o onoreze: în primăvara anului viitor va duce maşina Julia la Budapesta. ( Sursa: adevarul.ro)
„În tinereţe am lucrat 11 ani ca tâmplar,
apoi am fost solist la Opera Maghiară din Cluj, alţi 11 ani m-am ocupat de o firmă de construcţii, iar în ultimii ani împreună cu soţia ne ocupăm de o casă de oaspeţi. Cea mai mare pasiune o am pentru sculptură”
Pagina 4 – România Ta Diaspora
Oamenii de acasă- voluntariat
Mediatizarea programului “Oamenii de acasă” în diaspora
Mihaela Chirvase Padova, mediator intercultural
Cum Simona ştie că sunt implicată în multe proiecte cu asociaţia de promovare socială pe care o coordonez la Padova, i s-a părut o idee bună să promovez acest program şi în Italia Bună Mihaela! Uite un program social pe care ai putea să-l aplici şi tu acolo! Sunt nişte servicii plătite din Belgia (în cazul programului ăsta) pe care le prestează nişte colaboratori din România şi, dacă s-ar asocia mai multe ţări, ar prinde mai multă forţă , cred!
Pe 24 octombrie 2014, la nici o săptămână după lansarea priectului Oamenii de acasă la Bruxelles, am primit un mesaj cu un articol publicat într-un ziar românesc din Belgia: Oamenii de acasă- un proiect inovator de servicii pentru cei dragi rămaşi acasă.
Oamenii de acasă a fost lansat la Bruxelles Prietena mea lucrează pentru Comisia Europeană la Bruxelles iar de acest proiect a aflat nu de la muncă, ci de la un preot de la Biserica pe care o frecventează duminica. În mod sigur a contat faptul că o persoană dragă mie mi l-a recomandat ca fiind proiect serios dar pe mine m-a impresionat mult cum Oamenii de acasă răspunde concret unor exigenţe ale românilor plecaţi din ţară. Citind informaţiile publicate pe siteul www.oameniideacasa.ro, aveam impresia că cine le-a scris a avut capacitatea să găsească numitorul comun al problemelor celor plecaţi la muncă în străinătate şi, în acelaşi timp, să ofere soluţii. Mi s-a părut clar de la bun inceput! Mi s-a părut transparent şi cu bun simţ. Am înţeles că nu sunt servicii gratuite căci e scris în detaliu tarifariul pentru serviciile standard, de necesitate şi ocazionale.
Programul îşi propune să susţină românii ce trăiesc şi muncesc în străinătate care doresc să ocrotească membrii familiei lăsaţi în ţară, oferindu-le şi finanţându-le anumite servicii sociale Serviciile oferite merg de la utilizarea dispozitivelor electronice GPS-GSM (un sistem inovativ în România) pentru a controla de la distanţă persoanele singure sau cu probleme de sănătate, până la servicii medicale oferite chiar şi la domiciliu (în colaborare cu spitalele), activităţi de socializare , stimulare cognitivă şi asistenţă pentru comunicarea on-line cu rudele ce trăiesc în străinătate. Este de subliniat demnitatea cu care Oamenii de acasă îşi găseşte resursele întrucât nu se limitează doar la a căuta donaţii ci a găsit un sistem prin care să le producă, oferind servicii sociale de calitate. În acest fel, se răspunde cu profesionalism şi umanitate problemelor cu care se confruntă
familiile plecate la muncă care au părinţii şi copiii rămaşi în ţară. Deşi este greu de acceptat, banii şi pachetele trimise în ţară, oricât de generoase ar fi, nu vor putea înlocui niciodată căldura simplei prezenţe. Obiectivul programului ''Oamenii de acasa'' este cel de a îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor ce vor fi luate in îngrijire. Serviciile vor fi oferite sub stricta supraveghere al echipei de profesionişti, formată din medici, psihologi, teologi, asistenţi sociali, asistenţi medicali şi alte figuri profesionale.
Programul Oamenii de acasă este, de fapt, o punte, o mână alungată care îi ţine uniţi pe cei rămaşi acasă cu cei nevoiţi să plece pentru un trai mai bun. Beneficiarii programului sunt atât copiii şi bătrânii români rămaşi singuri, din cauza plecării membrilor familiei în străinătate pe motive de lucru, cât şi săracii României. Intrările economice obţinute din serviciile prestate contra-cost pentru cei care au rude plecate la muncă în străinătate sunt folosite pentru acoperirea costurilor, iar surplusul este folosit pentru ajutorarea persoanelor vulnerabile care nu mai au pe nimeni să le îngrijească.
Continuarea în pagina 5
Pagina 5 – România Ta Diaspora Sunt două categorii de beneficiari ai programului:
Oamenii de acasă- voluntariat promovarea Programului Oamenii de acasă pe întreg continentul european. Noi suntem doar unul dintre partenerii programului şi ne ocupăm cu mediatizarea, promovarea, sensibilizarea şi informarea românilor din diasporă, cu precădere din Italia, unde avem sediul. Cu ajutorul voluntarilor de diferite naţionalităţi am reuşit să realizăm, printre altele, logo-ul programului . Ideea iniţială era cea a unei case aşezate pe o mână dar, până la urmă, am înlocuit casa cu o inimă, pentru a sublinia că programul este un canal de comunicare al afectivităţii, al protecţiei şi al dragostei.
-persoane rămase singure pentru că familia e plecată la muncă în străinătate. Acestora li se poate finanţa de la depărtare, de către rude, o gamă de servicii sociale; -persoane singure sau abandonate, sărace care nu mai au pe nimeni care să le îngrijească (cazuri sociale considerate „fără speranţă”) pentru care se caută surse de finanţare. În acest fel, cu ajutorul donaţiilor, programul a debutat la Turţ (Satu-Mare) unde sunt îngrijiţi 15 bătrâni cu fondurile ce provin de la fundaţia Centre d’Action Sociale Anastasia Bruxelles.
Modalitate de înscriere Cei care doresc să se înscrie în program, pot plasa comenzile trimiţând un mesaj la adresa de e-mail inscrieri@oameniideacasa.ro sau, în alternativă, prin SMS ori apel telefonic, la numărul de permanenţă 0040 076070.20.20 Programul pentru îngrijirea copiilor a demarat în luna septembrie iar cei care trimit e-mail vor trebui să ofere câteva informaţii, mai exact vârsta şi numele copilului, situaţia lui medicală, în ce localitate se află, un număr de telefon ca şi situaţia şcolară.
Apel pentru cine are posibilitatea să se implice financiar Implicarea în acest program se poate face individual sau în grup. De exemplu, dacă se asociază 6-7 persoane care să contribuie lunar cu câte 10 euro, acest grup poate asigura îngrijirea unui bătrân, oferindu-i serviciile de monitorizare medicală, hrană și confortul fizic și psiho-social de care bătrânii noștri duc atâta lipsă, mai ales cei singuri din mediul rural… Se vizează inclusiv alte ONG-uri și organizații similare sau chiar societăți comerciale care ar avea disponibilitatea de a încheia cu Oamenii de acasă astfel de parteneriate sociale prin care să sprijine lunar îngrijirea acestor bătrâni rămași fără ajutor, după modelul parteneriatului încheiat la Bruxelles cu Centre d’Action Sociale Anastasia. Asociaţia noastră caută
voluntari din diasporă pentru campaniile de promovare şi mediatizare Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale, cu sediul la Paris, sprijină
Căutăm persoane sensibile şi motivare care să ne ajute să identificăm cât mai multe căi de a intra în contact cu alţi români din diasporă. De asemenea, avem nevoie de sprijin pentru a elimina barierele comunicative pe care acest program le are. Oamenii de acasă este pe cât de necesar, pe atât de greu de promovat. Încercăm să sensibilizăm şi să informăm cât mai mulţi români că acum Oamenii de acasă operează la nivel naţional.
Din luna mai programul poate acoperi toate zonele României. Considerăm că partea cea mai dificilă a promovării este cea care priveşte sensibilizarea. Din păcate, românii preferă să continuie să improvizeze şi să îi lase pe cei dragi în seama rudelor sau a vecinilor, cărora le trimit bani. Le scapă însă din vedere că, deseori, acestora lipseşte pregătirea necesară întrucât nu au cunoştinţele şi competenţele necesare pentru a asista şi pentru a răspunde tuturor exigenţelor, medicale şi psihologice, mai ales. Cei ce doresc să ni se alăture şi să ne ajute cu promovarea on-line, cu grafica şi cu site-ul web, cu realizarea materialelor pentru mass-media, a materialelor audio-video dar şi cu promovarea directă (cu fluturaşi şi chestionare), sunt rugaţi să ne contacteze prin e-mail, la adresa asociatiei (associazionevalidealternative@gmail.com) sau la adresa dedicată exclusiv promovării programului, şi anume oameniideacasa.italia@gmail.com
(NOTĂ: Despre internaţionalizarea programului citiţi în pagina 10)
Pagina 6 – România Ta Diaspora
Poveşti de viaţă
Povestea uimitoare a românului mut, surd şi orb. Şi-a lansat deja prima carte
Adrian Melicovici
Vorbim despre românul de 68 de ani Vasile Adamescu care şi-a prezentat primul volum şi la Timişoara. Iată ce pot afla cititorii din paginile sale: De la vârsta de numai doi ani, e orb, surd şi mut.
scriitor, Miane
Sursa: ro.blastingnews.com căzut o ploaie rece de toamnă. De aceea am răcit. La vremea aceea, leacurile băbeşti erau la modă şi bunica a încercat să mă trateze după cum ştia. După câteva luni, am început să-mi pierd cele mai elementare simţuri, văzul, auzul”, îşi începe povestea Vasile Adamescu prin rândurile aşternute. Scriitorului i se scriu în palmă literele de tipar printr-un sistem specific şi astfel reuşeşte să comunice cu cei din jurul său. Mărturiseşte că până la vârsta de 11 ani a stat numai în întuneric şi tăcere şi că fratele său l-a învăţat primele semne pentru a cere de mâncare.
Minunile sunt permanent între noi dar poate că prea des, nu le vedem. Acest român clujean a impresionat milioane de oameni prin ambiţie, sacrificiu şi reuşitele sale. Problemele sale extrem de grave, în faţa cărora mulţi poate că ar fi clacat, nu l-au împiedicat să strângă din pumni cu hotărâre şi să meargă mai departe pe drumul unei vieţi fantastice. Scriitorul Vasile Adamescu a învăţat să vorbească patru limbi străine şi a absolvit Facultatea de Psihopedagogie, scriu şi jurnaliştii de la adevarul.ro într-un material relevant. De ce nu vede? De ce nu aude ori nu vorbeşte? Pentru că meningita sa de când era un simplu prunc nu a fost tratată corespunzător. Dar a mers pe drumul viselor sale, cu demnitate. Iată că în afara faptului că e licenţiat, scriitorul din Ardeal a studiat sculptura şi desenul. Inclusiv în aceste Volumul său se numeşte "Înfruntând viaţa" şi întreaga asistenţă prezentă la evenimentul respectiv a rămas impresionată. Este născut la data de 5 septembrie 1944 într-o familie nevoiaşă şi a rămas orfan de mamă pe când avea numai doi ani. Vasile Adamescu este al treilea om din lume fără aceste simţuri, vorbire, vedere, auz care scrie o carte. "Pe la vârsta de doi ani, mama a murit după o banală răceală. Apoi s-a abătut şi asupra mea o mare nenorocire. Am adormit pe prispă în timp ce familia era la câmp şi la un moment dat a
A urmat şcoala de nevăzători din Cluj terminând liceul cu media generală 9,33. Facultatea de Psihopedagogie a absolvit-o în 1977 cu media 9,75. Vasile Adamescu simte vibraţiile, dacă stă cu mâinile pe masă. Ştie când intră cineva, simte paşii şi chiar îşi dă seama când cineva bate la uşă. S-a întâmplat ceva formidabil! A ajuns profesor exact la şcoala unde a fost elev, pentru 30 de ani. A făcut Şcoala Populară de Arte Plastice, secţia "sculptură" şi deja are pasiunea sculptatului, realizează busturi, clădiri şi animale dar e talentat şi la desen. Se duce la simpozioane în afara ţării şi din acest motiv a învăţat câteva limbi străine, aşa, cu acest triplu handicap. Nu are copii, deşi a fost căsătorit de două ori şi faptul acesta e marele său regret. Se duce la biserică, ştie mai toate rugăciunile şi spune că îşi dă seama când se află acolo după mirosul de la tămâie. Însă volumul "Înfruntând viaţa" nu este despre întreaga sa existenţă ci numai până la momentul când a absolvit facultatea. De aceea el este decis să scrie şi un al doilea volum. "Nimic nu este imposibil când ai voinţă, sper ca această carte a mea să îi încurajeze, să-i motiveze pe cei care se află în dificultate şi şi-au pierdut unul dintre simţuri. Iată că Vasile Adamescu e fără trei simţuri şi totuşi, a reuşit să îşi îndeplinească într-un mod extraordinar visele.
Pagina 7 – România Ta Diaspora
Schitul Vovidenia (Neamţ) datează încă din secolul al XVII-lea, fiind rectitorit de către Episcopul Ioanichie al Romanului, pe locul vechiului schit numit "Slătiorul" sau "Spirea", cu hramul "Sfântul Ierarh Spiridon". Aici au trăit monahi iubitori de liniște din Mănăstirea Neamț și tot aici și-a petrecut anii de ucenicie Ioanichie, înainte de a ajunge episcop, lucru întâmplat în anul 1747. Neuitând locul noviciatului său, Episcopul Ioanichie ctitoreşte aici o biserică de lemn în anul 1751, lângă alta mai veche din 1749.
Locuri, atracţii româneşti
Pagina 8 – România Ta Diaspora
Poveștile lui Licuță
Fragment din cărticica “Lumea lui Licuţă”. La cules porumb…şi săruturi
Lică Barbu scriitor, povestitor, Brăila
Se apropia ziua când se planificase să mergem la Urleasca, la cules porumbul din tarlaua lui tataia Muşat. Mama a invitat-o pe Zburlita să meargă cu noi la cules, spunându-i mamei ei, că să nu fie Licuţă singur la drum. Pentru asta, Zburlita trebuia să doarmă la noi, căci plecam de cu zori. Ete, aşa!...Ţopăiam
Eram aşa de bucuros cǎ Zburlita a dormit la noi încât, dimineaţǎ, cum m-am dat jos din pat, fuguţa la bucǎtǎrie sǎ-i pregǎtesc lui Zburlita ceva de mâncare. Când, ce sǎ vezi? Micul dejun era deja pe masǎ. Zburlita, ajutatǎ de mama, pregǎtise lǎptic cald, magiun cu untuleţ pe pâine şi câteva mere roşii. Na!..am ratat sǎ pun eu masa! Am pǎpat amândoi la întrecere. Cine terminǎ la urmǎ trebuie sǎ dea cinci pupici dulci. Evident, Zburlita, intenţionat a terminat la urmǎ, oricât m-am strǎduit eu. Şi-a executat pedeapsa şi m-a umplut de magiun pe faţǎ. Cred cǎ, tot intenţionat a fǎcut-o. De la un timp, Zburlita se purta cam ciudat...sau mi se pǎrea? Nici nu am terminat bine pupǎturile, cǎci la poartǎ unchiul Aurel claxona insistent sǎ ne grǎbim. Se aglomereazǎ şuşeaua – zicea el... Ce vreţi? Unchi peltic. Vâââââjjjj!...am zburat pe şosea..pardon!..şuşea, cu vitezǎ de avion cu motor... Unchiul Aurel a tras direct la câmp, lângǎ lanurile de porumb. Hodoronc-hodoronc prin gropi, am ajuns rǎsuciţi şi buimǎciţi de am crezut cǎ am mers cu roaba. Biata Zburlita, era mai zburlitǎ ca de obicei. Tataia Muşat era în plin cules. Cǎruţa era la marginea tarlalei cu caii deshǎmaţi care pǎşteau împiedicaţi. Lui tataia i se vedea doar pǎlǎria printre coceni. -Gata cu vorbǎria! La treabǎ! – strigă răguşit tataia cu un chiştoc în colţul gurii. Am intrat în lanurile de porumb şi deodatǎ, m-am simţit singur. Eu şi cerul. Foşnetul frunzelor uscate mǎ aducea într-un mister. Am simţit nevoia sǎ-mi pun întrebarea: Cine sunt eu? Nu am reuşit sǎ-mi rǎspund, cǎci o mânuţǎ pufoasǎ mǎ strânse de mânǎ. -Hai, visǎtorule!..Pune cârca la treabǎ! – îmi spuse Zburlita aproape şoptit sǎ nu-mi rupǎ magia în care intrasem. Noi doi nu prea aveam ce sǎ facem, nici nu ajungeam la
ştiuleţi. Cǎram şi noi în joacǎ câte un ştiulete la cǎruţǎ. Am adunat floricele, am numǎrat muşuroaile de cârtiţǎ şi am prins gǎrgǎuni. Vǎ spun altǎ datǎ ce-s ǎştia şi cum se prind. E foarte complicat. La asfinţit, s-a oprit culesul şi toatǎ lumea..pe cai!..adicǎ, unii în “roaba” lui nea Aurel şi alţii în cǎruţa lui tataia Muşat. Eu şi Zburlita am ales cǎruţa. Ne-a pǎcǎlit tataia cǎ ne duce ca vântu’ şi ca gându’. Muream de curiozitate sǎ vǎd cum e...şi tot nu am aflat. Tataia ne-a spus pe drum o poveste cu balauri şi cai înaripaţi. Când am ajuns în sat, la casa bunicilor, tataia ne-a lǎmurit: -Aţi vǎzut? Aţi mers ca vântu’ şi ca gându’. Când stai la poveşti, timpul nu-l simţi cum trece şi ajungi acasǎ fǎrǎ sǎţi dai seama. Când am coborât din cǎruţǎ, na!...pe malul şanţului, Drǎcoaaasa!!... O vǎd cǎ vine spre noi şi credeam cǎ iar o sǎ sare pe mine sǎ mǎ sǎrute. Dar, nu!..s-a aşezat la vorbǎ cu Zburlita. Eu nici nu existam pentru ele. Mǎi, sǎ fie! Iar am sǎ dorm la noapte cu ochii în tavan. Ce sǎ mai!..Fetiţe, na! Mǎ iau de formǎ cu treaba pe lângǎ cǎruţǎ şi în spatele cǎruţei, ţuşt!.. în faţa mea, Drǎcoasa.
„Am intrat în lanurile de porumb şi deodatǎ, mam simţit singur. Eu şi cerul. Foşnetul frunzelor uscate mǎ aducea într-un mister. Am simţit nevoia sǎ-mi pun întrebarea: Cine sunt eu?”
Pagina 9 – România Ta Diaspora
Procultura-muzee
Popas în istoria marilor povestitori români: Casa Ion Creangă Nu știu alții cum sunt, dar eu când aud de Creangă mă gândesc la rămurele. Mă rog, şi la faptul că Amintirile din copilărie scrise în dulcele grai moldovenesc mi-au chinuit vacanța dintr-a treia, cum îi chinuie talentul pe băieții de la 3SudEst sau hepatita tropicală pe Napoleon. Așa că săptămâna trecută când am ajuns în Moldova, între două mănăstiri și un mormânt dubios, am dat o raită și la casa lui Nică, că tot era prin zonă. (Preluare vice.com, autor Andra Olteanu) De fapt Amintirile din copilărie ale lui Creangă sunt o cronică a genocidului comis împotriva insectelor. Am văzut şi locul în care a fost trezit pentru prima dată de pupăză prin 1837 sau prin 1839. Din fericire nu avea o carpetă cu Răpirea din Serai pe perete, care să-l inspire mai târziu. Pe afară, din loc în loc, de umplutură și ca să dea frumos, era mobilier specific vieții de la ţară. După cum şi-a decorat curtea, se vede că Nică a fost un predecesor al minimaliştilor.
Bunicul lui, Petre Ciubotariu, a construit casa prin 1830, iar după ce generații de Creangă au procreat în ea, în 1951 a devenit muzeu. Păcat că cei care i-au scris placa memorială au stat să ucidă muşte cu manualele de Etică Socialistă în loc să înveţe gramatica la nivel de gimnaziu. Oricum i-au făcut de petrecanie cu asta. La fel cum Creangă n-avea voie să fure cireșe, să meargă la scăldat sau să arunce un cataroi în casa Irinucăi, nici vizitatorii la muzeu nu aveau voie multe lucruri. M-am gândit să sar din bancă în bancă până pe prispă ca să le fac în ciudă, dar mi-am dat seama că ăştia erau în stare să mă pună să stau în genunchi pe boabe de porumb. Probabil pentru că nu aveam voie să calc nici pe ele. Poate par mari în poză, dar atât intrarea cât și casa sunt de fapt mici, joase și cu un toc atât de tare că-i numai bun să-ţi maseze fruntea şi să te taxeze cu vreo doi neuroni. S-au chinut atâta să mă atenţioneze să nu calc pe nimic din curte, dar nu s-a sinchisit nimeni să lipească cu flegmă o foaie A4 pe care să scrie nu călcaţi tocul uşii cu făţăul, voi ăștia peste 1,45 metri. Totuşi e bine că, cu ocazia asta, am aflat că oamenii erau toţi pitici pe vremuri. Asta e istorie vie! Ceaslovul ăsta părea bântuit de spiritele fără odihnă ale miilor de muşte ucise de scriitor în anii de formare.
Masa de lemn părea îmbibată în ţuica sacră a humuleştenilor. Închise la carceră în spatele unor gratii ruginite din spatele casei erau fusul Smarandei şi alte chestii gospodărești și agricole care au apărut prin poveştile lui Creangă. Cine dintre noi poate uita aventura lui cu extinctorul roşu? Of, nu se mai scriu povestiri ca pe vremuri. Locul mi-a cam dat impresia de sat uitat de lume. Totuşi, când am ieșit, oamenii ăștia m-au rugat să le fac o poză. Mi-au spus că nam unde să le-o trimit, dar s-o pun pe internet, c-o s-o găsească ei. După glumiță, se vede că sunt humuleşteni pur-sânge la fel ca Creangă. Oricum, sper că le place poza fetiţelor. Ele pot să zică mersi că nu s-au născut la Siliştea-Gumeşti, că veneau ăia de la Jurnalul Naţional din două în două săptămâni să le ceară părerea despre politică. Aşa n-o să le întrebe nimeni nimic de Povestea Poveştilor.
Pagina 10 – România Ta Diaspora
Internaţionalizarea programului „Oamenii de acasă” ( Continuare din pagina 5) Încurajăm mediatizarea şi promovarea acestui program în alte ţări, proces în care ne oferim sprijinul, fiind dispuşi să punem la dispoziţie sistemul pe care îl folosim pentru Italia. Am creat un Forum (Mediatizarea peogramului Oamenii de acasă) prin intermediul căruia putem schimba cu uşurinţă păreri şi informaţii, astfel că nu are importanţă din ce ţară sau localitate vom fi contactaţi. Pentru început, este de ajuns să ni se trimită un mesaj la adresa oameniideacasa.italia@gmail.com în care să ne fie comunicată intenţia de a colabora şi, la scurt timp, vom stabili un contact telefonic sau prin Skype. Succesiv, în funcţie de disponibilitatea oferită, adresa de e-mail va fi
Oamenii de acasă- voluntariat adăugată în grupurile noastre de lucru on-line. Amintim că asociaţia noastră sprijină Oamenii de acasă în mod voluntar şi gratuit .
Mihaela Chirvase Valide Alternative per l'Integrazione – Asociatie de promovare sociala Promovarea programului social "Oamenii de acasa" via Santa Sofia, 5, Padova http://validealternative.org/progetti/oamenii-deacasa/ http://www.oameniideacasa.ro/ Secretariat +39 3733443526 oameniideacasa.italia@gmail.com
Avem deja peste un an cu revista
„România TA Diaspora”! Îţi mulţumim că ne citeşti!
Pagina 11 – România Ta Diaspora
Procultura
ELEGIA I pe firul gândului călător (3) - Oare ce este iubirea? l-a întrebat Ea... - Acel punct de topire sau atingere a luminii şi a stelelor cu mâna, împlinirea şi completarea întregului! La baza tuturor stă străfulgerarea! Iubirea durează cât strigătul unui luceafăr ce se stinge în mare! Ar trebui să-i facem loc şi confort deplin în dorul nostru intim! a redat El... - Da, energia iubirii e vitală mai ceva decât aerul, apa, hrana! a spus Ea....- Ca să mă înţelegi trebuie să fii pe scară cu mine sau mai jos! Acum depinde unde mă aflu eu! Singura moarte dulce, este din iubire! a răspuns El.
Irina Lucia Mihalca scriitor, Bucureşti
- Şi, oare, ce le lipseşte oamenilor să păstreze iubirea, emoţia ei? a întrebat Ea... - Iubirea nu este perfectă niciodată, adică de aici până aici! Dacă nu au un centru, în zadar este tot! Mulţi nu au curajul să dărâme un zid! Acolo unde-i libertate este motiv de creaţie a sufletului! Iubirea nu există, există doar o continuă căutare a ei! i-a răspuns El... - Un vis! În rest suntem pe-aproape sau doar e în noi, pe scări diferite! a completat Ea.... - Nimic nu influenţează spiritul omului, ce este aşezat în el, nu poate fi modificat, doar suferinţa diferă. Cu cât eşti mai încercat, cu atât păşeşti mai repede spre lumina dorită. E greu să acceptăm asta dar acesta este adevărul! a urmat El, pe firul emoţiei... - Poate că scenariul a fost de toţi trasat şi aici avem libertatea opţiunii, a schimbării! a continuat Ea. - La ceas de seară luminiţa ta pâlpaie încă! Ce frumos când apuci să zici iar azi! rosti El pe unda gândului... - Să simţi intens clipa, fiecare clipă! îi răspunse Ea. - Acum sunt o baladă a durerilor negre, dulcea ei asperitate, pentru a-i simţi atingerile de catifea, umbroasa mea! Da, un om cu umbră, un om care vine şi pleacă dar rămâne umbra lui ce te cuprinde definitiv, ce este în tine, cu tine! îi şopti El.... - Dincolo de sfârşitul timpului, mergând pe verticala eternitatii vom respira nemărginirea universului! i-a şoptit Ea... - Ştii ce este cel mai greu? întrebă El... - Spune-mi, suflete drag! spuse Ea... - Să ascunzi ce se vede! Nu există spaţiu pentru a ascunde acolo câte ascunde un om în sufletul lui. Unde te-am întâlnit eu pe tine? Frumoasă eşti! Ai carismă de duci omul pe urmele viselor! Umbroasă eşti şi porţi omul în visare! îi spuse El...- Cum sufletul unui om e adânc multe pot fi depuse acolo de-a lungul vieţilor. Totul e să căutăm. Cum sufletul unui om e adânc multe pot fi depuse acolo de-a lungul vieţilor. Totul e să căutăm.
- Şi pierderea ce este? îl întrebă Ea... - Să nu poţi să mai spui “pur şi simplu”, adică fără pur şi fără simplu, fără natură şi naturaleţe! Toate-s iluzii, mâine vei constata că ai pierdut ziua de astăzi, iată adevărat pierdere! Pierderi mai sunt anii din viaţă trăiţi condiţionat, timpul neîmplinirilor, tot ce trece şi nu ne mulţumeşte, pierderea naturii tale, a celor dragi! răspunse El... şi Ea a completat: - Mare adevăr, dar toate au un rost! Pierdem timp pentru a învăţa. Asta-i pierderea! Ca atunci când vom fi întrebaţi "ce-ai făcut cu timpul acordat” ce vom răspunde? Şi “una şi alta”! - În ce constă lecţia dorită? Cine a pus subiectul lecţiei? a întrebat El... - În ce- ai dorit, tu! Ţi-ai dorit experienţa asta! i-a spus Ea. - Cred în destin. Ştiu că putem influenţa partea negativă a lucrurilor prin voinţă şi dorinţa de a a face acel bine, dar mai mult nu putem! a spus El... - Şi totuşi, la nivel interior, tu ai dorit să experimentezi acel ceva dorit. Tu ai ales condiţiile şi scenariul, hazardul pluteşte în verticala stelei! a zâmbit Ea. (Va urma)
„Dincolo de sfârşitul timpului, mergând pe verticala eternitatii vom respira nemărginirea universului!”
Pagina 12 – România Ta Diaspora
Pro Talente
Despre proza lui Teo Spătaru Teo Spătaru este un prozator de 26 de ani din Timişoara, care cochetează şi cu poezia, vădind un real talent pentru vârsta sa. În anul 2014 a debutat în proză cu romanul său, Pipa domnului Horipundo, o creaţie literară plină de savoare, care fascinează cititorul de la prima lectură. Nataşa V. Roman profesor, Arad
Teo Spătaru: „ Pipa domnului Horipundo este un roman care îmbină acţiunea, umorul, misterul şi dragostea.” descoperit într-o bibliotecă romanul Iubita mea Sputnik de Haruki Murakami, devenind astfel fascinat de literatura japoneză. De curând a început să citească încântat şi scriitori spanioli: Arturo Perez-Reverte, Carlos Ruiz Zafon. Dintre poeţii români îl îndrăgeşte pe Nicolae Labiş. În urmă cu mai mulţi ani i-au fost publicate câteva poezii într-o revistă din Franţa, „Levure Litteraire”, a doamnei Rodica Draghincescu. Alte poezii au apărut în revista din Focşani, „Oglinda literară”. Primul capitol al romanului Pipa domnului Horipundo împreună alte poezii au apărut în revista „Actualitatea literară” din Lugoj, iar în „Nod literar” câteva versuri.
Tânărul absolvent al Facultăţii de Psihologie din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara, (Foto alăturat) întrebat fiind de la ce vârstă a început să scrie, răspunde plin de umor, într-un stil specific lui: „Fetus fiind, în burta mamei, măzgăleam pereţii sufletului ei cu tot ce prindeam. Primele tentative eşuate de versuri. Un fel de grafitti neizbutit. Apoi, la un moment dat, în lipsa unor instrumente de scris, mi-am zis că e momentul să ies mai repede. Şi aşa m-am născut prematur, cu două luni înainte de termen. Eram setat să îmi continui activităţii artistice de cum am păşit în această lume, dar am avut imensul noroc să îmi apară în faţa ochilor, doctorul care s-a ocupat de naşterea mea. Traumatizat fiind, miam zis că nu am să mai scriu niciodată. Exageram bineînţeles. Exilul a durat doar 11 ani. Cam în clasa a V-a mi-am adus aminte că trebuie iar să scriu.”
Iată ce spune tânărul prozator despre romanul său de debut, Pipa domnului Horipundo: „ Pipa domnului Horipundo este un roman care îmbină acţiunea, umorul, misterul şi dragostea. E structurat pe două planuri: un plan prezent în care personajul principal, un bărbat obsedat de igienă şi curăţenie, care umblă pe stradă cu mănuşi chirurgicale pentru a nu se infesta cu microbi, este accidentat la un moment dat pe trecerea de pietoni, iar şoferul nu opreşte. De aici pleacă acţiunea romanului fiindcă Horipundo îşi propune să pedepsească toţi şoferii care nu respectă regulile de circulaţie (îi fotografiază, îi urmăreşte, îi şantajează). Şi un plan secund, trecut, în care acelaşi personaj principal îşi rememorează povestea de dragoste din studenţie. La un moment dat, cele două planuri se suprapun.
Teo Spătaru şi scrierile sale...Un talent literar aparte...
La sfârşitul clasei a VIII-a l-a descoperit de Dostoievki, citind cu multă plăcere Amintiri din casa morţilor, iar puţin mai târziu a citit şi romanul “Crimă şi pedeapsă”. În timpul liceului a
invită să citeşti romanul”.
Nu am ştiut titlul romanului de la început. L-am descoperit pe parcurs. Mi se pare un titlu misterios care te
Pagina 13 – România Ta Diaspora
Recomandări
MULTIMEDIA TOSCANA oferă doritorilor un serviciu fotografic de excepție. Ei își pot crea albume fotografice de înalt nivel, care să le rămână în tumultul amintirilor ca o clipă eternă frumoasă. În comunitatea de români unde trăiești au loc evenimente importante socio – culturale ? Ai o asociație care vrea să își facă activitățile cunoscute ? Atunci ” România Ta Diaspora ” e soluția:
Pune mâna pe telefon și sună ACUM: 0039 / 3339472978 Italia, rețeaua TIM SAU e-mail: presadiasporei@gmail.com Nu uita: avem colaborări cu televiziuni din Diaspora sau site-uri info, orice se întâmplă frumos unde ești poate deveni o știre!!! România Ta e AICI!
Pagina 14 – România Ta Diaspora
Recomandări/cititori
Partenerii nostri media
www.diasporatv.eu www.actualitatea.it
presadiasporei.blogspot.it
www.emigrantul.it
Pagina 15 – România Ta Diaspora
România în Imagini
Pagina 16 – România Ta Diaspora
România în Imagini
Pagina 17 – România Ta Diaspora
România în Imagini
Valea Vaserului (Sursa: panoramio.com)
Valea Cernei ( Sursa: descoperalocuri.ro)
Pagina 18 – România Ta Diaspora
Drumeţii
Amintiri din vacanţă. Oameni faini întâlniţi la Buşteni!
Mihaela -Luiza Dumitraşc profesor, Verona
Atunci când ploaia rece de octombrie vrea să spele, cu tot dinadinsul, culorile verii, amintirile din vacanţă încălzesc indubitabil sufletul. Anul acesta, eu şi soţul meu, ca niciodată, ne-am făcut concediul separat în Ţară. Eu am reuşit să mă despart de obligaţiile de la serviciu, spre sfârşitul lui august; n-am mers singură, cu mine a fost şi fiul nostru, care a beneficiat de o vacanţă dublă (o dată cu tatăl lui şi o dată cu mine).
Obiectiv – Buşteni Bineînţeles, ca orice emigrat, am vizitat întâi plaiurile natale (Buzăul) – rude, prieteni şi foşti colegi, după care am hotărât să merg o săptămâna la munte. Am ales ca obiectiv – Buşteni. Munţii Bucegi “i-am făcut” atunci când aveam cam aceeaşi vârstă cu a băiatului meu – 15 ani – fusesem într-o expediţie cu clasa, cu rucsacul şi cortul în spinare – amintiri de neuitat! “La munte” am mai fost de atunci, dar niciodată n-am stat mai mult de un sfârşit de săptămâna. Vroiam să-i arăt fiului meu (fără patriotism exagerat), ce frumoasă este şi România.
Mai mult, cu Elena Popa am devenit prietenă, asta după ce mi-a povestit, cu nostalgie, ce viaţă frumoasă a avut alături de soţul ei (decedat) şi cât a colindat prin lumea asta. Vila o întreţine ea singură; ajutată uneori de o femeie (angajată) la curăţenie. Spune uneori că nu mai poate, dar toată ziua o vezi sus-jos, sus-jos, trebăluind prin vila aranjată cu foarte mult bun gust, la care îi aduce mereu îmbunătăţiri şi comunicând cu clienţii, asigurându-le tot confortul posibil.
Neadormita fascinaţie a Munţilor Bucegi.
Acasă la Vila Poela. M-am programat, telefonic, la Vila Poela – vroiam un loc retras, confortabil, intim şi ieftin,doar nu venisem să stau în hotel, ci să fac trasee montane. Doamna Elena Popa, proprietara vilei, m-a îndrumat telefonic, cu mare grijă, către destinaţie. M-a întâmpinat în curtea ei plină cu splendide flori, cu un zâmbet cald şi sincer; m-am simţit imediat că am venit să vizitez o rudă. Chiar mi-a şi spus să mă simt că acasă şi aşa a şi fost. Camera cu vedere către Crucea Caraiman, dormitorul ca acasă, cu singură deosebire că aveam, evident, şi baie, terasa imensă cu vederi care-ţi tăiau răsuflarea , foişorul romantic în curte, scufundat în flori; peste tot domnea o curaţenie lucie – ce mai, peste imaginaţia mea!
După prima seară “ireală” petrecută în aerul acela răcoros şi curat, am dormit buştean ( cum ai putea dormi altfel la Buşteni?!) . Am plecat a doua zi, cu Ovidiu (fiul meu) ca să vedem “Cascada Urlătoare”. Eram foarte emoţionaţi de frumoasa pădure şi de poteci – chiar dacă la început a fost mai greu cu urcuşul (noi nefiind obişnuiţi şi un pic cam plinuţi). “Cascada Urlătoare” o vedeam a două oară (şi eu şi Ovidiu), la o diferenţa de zece ani; doar că de data acesta Ovidiu a plecat cu alte impresii şi cu zeci de fotografii. N-am să stau să descriu acum, toate traseele pe care le-am făcut; amintesc doar că am fost cu telecabina la “Babele” şi la “Sfinx” – unde ne-am oprit şi ne-am întins pe iarbă cam două ore; simţeam efectiv cum muntele absoarbe toată oboseala şi negativitatea din mine şi-mi dă energie. De la “Babele”, am coborât tot cu telecabina (plăcerea tuturor copiilor, iar noi, am rămas copii) la “Peştera Ialomiţei”. ( Continuarea în pagina 19)
Pagina 19 – România Ta Diaspora După ce am făcut, iar, multe de fotografii mimând “mari” speologi, ne-am hotărât să vizităm peştera – îmi amintesc de “Grota Mihnea Vodă”, “Grota Urşilor”, îngusta “Calea Apelor”,” Altarul”. Vă recomand să vă luaţi casca de protecţie, alfel, garantat vă alegeţi cu ceva cucuie. La întoarcerea din pestera am vizitat şi mica, dar cocheta Biserica Ortodoxă din Peştera Ialomiţei.
Drumeţii mult, dar suficient că să-i bombardez cu o sumedenie de întrebări : care-i diferenţa între învăţământul german şi românesc, ce lucrează pe acolo, cum au ajuns în Germania… “interogatoriu” la care s-au supus cu plăcere. Anneliese este în Germania din 1986, iar George din 1990. Am aflat că acolo unde sunt stabiliţi, în Germania (în Würzburg, sper sa nu greşesc) au readus la viaţă , în anul 2006, grupul de dans “Wetschehausen”. Grupul poartă numele unui sat nemţesc în Banat lîngă Lugoj, în româneşte se numeşte Pietroasa Mare. Povestea grupului de dans - “Wetschehausen” - a început în anul 1952 la Pietroasa Mare, ca grup al satului, iar în Germania din 1986 şi pînă în 1990. În 1974 la Concursul Naţional de dans, ţinut la Bucureşti, grupul a fost clasificat pe locul IV. Reînfiinţat în 2006, grupul are o parte de adulţi – proveniţi din România – care vor să-şi transmită portul şi tradiţiile, parţii de tineret, ca să nu-şi uite rădăcinile.
O plimbare de după-amiază am facut-o şi la Palatul Cantacuzino şi am avut norocul să găsim o expoziţie cu neobişnuitele opere ale lui Salvator Dali , iar datorită ghidei, am aflat amănunte di viaţă acestei mari şi pitoreşti personalităţi artistice.
O familie tare faină! Am promis că va povestesc despre oameni şi vă povestesc despre trasee, pe care, cu siguranţă, le-aţi făcut şi voi! O mare bucurie a mea a fost să cunosc la Vila Poela o familie (lărgită) din Banat – o parte stabilită în Germania: soţia Anneliese, soţul George şi fiul Denis, iar o parte din Bistriţa: sora lui George - Mirela şi soţul ei, Armand. Practic George venise cu familia în România, şi-a luat sora şi cumnatul şi au colindat ţara. La rentoarcerea lor spre oraşul natal (Bistriţa), s-au hotărât să treacă şi pe la Buşteni - aşa ne-am întânit.
Prin acest ansamblu ei ajută şi satul Pietroasa Mare din Ţară, cu investiţii culturale. Acest grup de dans, nu poate fi privit doar în sensul strict al folclorului; este un loc de întâlnire a comunităţii de şvabi din Banat, de a-şi sărbători tradiţiile, zilele de naştere , evenimente, comemorări şi concursuri sportive. Am avut norocul să cunosc astfel de oameni şi m-am întors la Verona, cu “bateriile încarcate”, derulând în minte, momentele minunate petrecute în România! În numărul viitor, voi conţinua serial despre bunele maniere.
Să aveţi o toamna frumoasă!
Am discutat mult şi la cafeluţa de dimineaţă, pe terasă şi după-amiază la siestă şi seară la un pahar cu vin. N-au stat
Pagina 20 – România Ta Diaspora
Pictură
Creațiile pictorului-scriitor Constantin P. Popescu sursa: Blogul său personal pe care vă invităm să îl vizulizați la adresa http://cppopescu.blogspot.ro/
„Zbor de roșu”
„Răcoare”
Toate picturile sunt de vânzare Contactați autorul pe email: po_cos@yahoo.com
„Fulgere” “Șah marin”
„Podul Luminii”
Pagina 21 – România Ta Diaspora
Poveste de viaţă
Când zâmbetul învinge Este o persoană frumoasă și dacă ar fi să găsesc un termen de comparație, acesta ar fi “ZÂMBET”. Zâmbet pe față, zâmbet în suflet și în inimă, zâmbet pe care îl emană în orice împrejurare și care îți crează o stare de bine. Așa este Bianca a cărei parcurs nu a fost mereu lin, dar a reușit să meargă mereu mai departe cu zâmbetul pe buze. Ne-am cunoscut în urmă cu doi ani și am menținut contactul fără a avea ocazia să ne intâlnim iar când în sfârșit, am reușit să ne vedem, am avut o conversație lungă și interesantă. Bianca Ionescu s-a născut la Campina pe data de 4 iulie 1992. Pe când avea doar 2 anișori, părinții ei au hotărât să plece în Italia, în căutarea unui trăi mai bun.”Erau doar niște tineri curioși cu vise de împlinit.”afirmă Bianca. Au ajuns pe meleagurile Italiei când președinte era Scalfano, pe vremea lirei și a vizelor.
Lidia Fichiosi moderator radio, Arezzo
artistică. Desena tot ce-i trecea prin minte. Pe la 7 ani a început să cânte la pian dar și-a dat seamă că nu era vocația să. “Am încă pianul în casă părinților mei!” îmi zice. Iubește animalele și a avut o multitudine de animale. Crescând a descoperit că îi plac istoria, arta și literatura. Primii trei ani de liceu a studiat la un institut profesional cu profil turistic, dar conştietizând că nu era în locul potrivit, după o serie de examene de diferență,în 2009 s-a transferat la Liceul de Artă din Arezzo. Aici a reușit să-și dezvolte latură artistică, piccando, iar apoi în 2012 s-a înscris la academia de fotografie Thedarkroom din Firente.” Prin intermediul obiectivului reușesc să imortalizez fragmente de viaţă….și totodată să le transform în eternitate. Exact acesta este scopul fotografului.”afirmă Bianca.
Bianca a fost îngrijită cu dragoste și devotament de către străbunica Beca,“aşa o strigăm eu, chiar dacă numele ei era Lidia”spune Bianca. După doi ani părinții ei s-au întors în România hotărâți să o ducă și pe ea.” Ţin minte încă când au intrat pe poartă, erau așa de nerăbdători să mă revadă, dar mie îmi era oarecum rușine și stăteam într-un colț, pitită, cu păturică mea în mână. Ei, cu lacrimi în ochi, s-au apropiat de mine și m-au strâns în brațe. Cred că în acel moment au realizat cât de important este să fii alături de copil în primii ani de viață. Îi admir pentru că nu m-au lăsat să cresc departe de ei, m-au învățat că mai important decât banii este familia în întregimea ei.”. Încă din primii ani de viață Bianca a descoperit latură ei
La doar 21 de ani, Bianca descoperă că are o tumoare tiroidiană și în scurt timp a fost dusă pe masa de operație. După o intervenție de 5 ore a ieșit optimistă, (operaţia reuşise) cu o nouă viziune despre viață și un surplus de încredere care a vindecat-o efectiv. Convalescența a fost grea, împreună cu glanda tiroidă i-au fost extirpați și ganglioni limfatici, 21 mai exact. ”Sunt credincioasă și cred cu tărie că Dumnezeu a îngăduit să trec prin această experiență ca să înțeleg valoarea acestui dar prețios : viața” afirmă senină. (Continuare în pagina următoare)
Pagina 22 – România Ta Diaspora
Poveste de viață ce sunt acum și tot ceea ce voi fi în viitor, ei m-au susținut întotdeauna, nu m-au criticat niciodată și m-au iubit necontenit”. “În București am cunoscut persoane deosebite care m-au introdus în lumea jurnalismului: Gheorghe Cojocariu, Sofia Bratu, Andrei Păunescu, profesori și oameni valoroși. Simona Şerban, director la departamentul de știri de la TVR m-a primit cu dragoste în redacție. Cornel Darvasan, directorul revistei juridice LEGAL POINT mi-a dat posibilitatea să profesez că fotograf al revistei. Aș vrea să vă povestesc despre toți oamenii valoroși care dau interviuri revistei, personalități cu renume care au lăsat o amprenta în urmă lor. Bianca are ideile foarte clare în ceea ce privește viitorul. Vrea să devină jurnalistă în toată splendoarea acestei meserii.”Si vreau s-o fac în propria-mi țara. Dacă voi reuși sau nu, nu pot spune dar măcar știu că am încercat și am sperat până la sfârșit!”declară Bianca cu zâmbetul care îi radiază chipul.
Pe meleagurile toscane se întoarce foarte des pentru a-și vedea părinții despre care afirmă: ”Lor le datorez tot ceea
O persoană numai zâmbet căreia îi doresc mult succes și tot binele din lume!
România şi atracţiile sale: „Sfinxul”, din Munţii Bucegi
Pagina 23 – România Ta Diaspora
Recomandări
Un roman-document acum tradus şi în limba italiană, PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR, o aventură cu un scop nobil, promovarea românilor în Europa. Personaje reale, mărturii. Contactează pagina ADRIAN MELICOVICI BLOG OFICIAL de pe Facebook pentru achiziţionare sau pentru cei din România editura Bibliotheca la email biblioth@gmail.com
Pagina 24 – România Ta Diaspora
Poveste de viaţă
Luptând pentru o iubire
Liliana D. Găvăneșteanu scriitor, Madrid
„Nu mi-a dat nici măcar un telefon, doar se ducea și vorbea cu prietenii noștrii și le spunea că mă iubește dar că nu mai poate fi cu mine... toți au fost șocați de despărțirea noastră (...) Sunt într-o mare prăpastie și nici eu nu știu cum să mă ridic din acest hău, m-am prăbușit iar dorul și durerea imensă, mă țin acolo, căzută în adânc....
Era un moment mai tensionat între noi, nu ne mai ajungeam cu banii și ne certam tot timpul, lui nu îi mai plăcea că eu fumez, slăbisem mult, nu mă mai îngrijeam că înainte, iar la job eram desconcentrată, tristă, stresată de gânduri și de ceea ce se întâmplă acasă. Am început să îmi cumpăr produse să mă îngrijesc, să arăt cât mai bine dar nici nu observa asta, îmi spunea mereu că nu stăm în drum de așa ceva, că avem datorii ,ratele lui...și m-am conformat...când ne-am revenit, am început să mă îngrijesc dar nu va gândiți că din banii noștrii, părinții mei îmi dădeau, pentru a putea păstra salariile noastre mai mult, iar el a început să îmi strige și să-mi scoată ochii, eu mă aprindeam, pentru că simțeam nevoia să mă simt bine ca femeie. Aveam impresia că se poate uită la alta...mai aveam și altă problemă pentru care ne certăm, el discută foarte mult cu mamă sa iar eu mă simțeam exteriorizată, vroiam să fiu eu cea căreia să îi spună tot ce îl doare, deși mă gândesc acum că poate și eu aș fi procedat la fel, dacă ceva nu a mers bine, am discutat cu mama mea...și asta a fost una dintre cauzele despărțirii noastre.... El nu a putut suporta ca eu să îi spun să nu mai fie mereu ca o femeie, iar pentru că l-am făcut femeie, mi-a zis că nu se mai poate simți bărbat în față mea.... Nu mai știu...și nu știu dacă m-a iubit vreodată cu adevărat, sau dacă m-a iertat....nu...nu m-ar ierta...a mai avut relații serioase și când a zis că s-a terminat, oricât de mult ar iubi persoană respectivă, nu mai dă înapoi. Știu sigur că nimeni nu o să îl mai iubească așa cum l-am iubit eu! Nici măcar nu am cerut nimic de la relația asta ...doar respect și iubire ....
Nu știu dacă o să mai întâlnească vreodată așa ceva...el a fost sincer și i-a spus colegei mele de servici,că,a apreciat la mine, felul meu de a nu-i cere niciodată ceea ce nu a putut să-mi dea, că e recunoscător, că mă iubește și că poate, toată viața nu o să mă uite, dar ... nu mai poate continua. Sunt într-o mare prăpastie și nici eu nu știu cum să mă ridic din acest hău, m-am prăbușit, iar dorul și durerea imensă , mă țin acolo, căzută în adânc.... Rudele lui mi-au spus că mama lui îl influențează foarte mult, că și celelalte relații ale lui, tot așa au fost...și-a băgat nasul mama sa și a făcut în așa fel încât să se despartă de ele... El este foarte apropiat de ea și mă doare, pentru că eu nu am putut să îi spun mamei, nici la ora actuală prin ce am trecut cu el de când ne mutasem singuri... ( Va urma)
Pagina 25 – România Ta Diaspora
Itinerarii/ Turism în România
Municipiul Iaşi, istorie şi atracţie „Ţinutul Iaşi”, menţionat astfel la 1716 în scrierile lui Dimitrie Cantemir, a cunoscut o istorie cu perioadele zbuciumate şi epoci de o reală strălucire, despre care amintesc numeroase cronici, vestigii şi monumente.
Mărturii ale existenţei şi evoluţiei sale istorice se desprind din descoperirile arheologice de la Cucuteni, care în mil. III – II înainte de Christos au format aici una din cele mai strălucite culturi neolitice din Europa. Încă din evul mediu, localităţile Iaşi, Hîrlău şi Târgu Frumos erau renumite pentru curţile domneşti construite din piatră, iar începând din sec.XVI Iaşul devine cetatea de scaun a domnilor Moldovei. La Iaşi a consfinţit Mihai Viteazul la 1600 unirea celor trei ţări româneşti, Iaşul a dat semnalul Revoluţiei Române de la 1848 şi tot la Iaşi a fost ales la 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, preludiu al marelui act istoric de unire a principatelor. Oraş al primei şcoli de ingineri (1814) şi al primei universităţi din ţară (1860), prin numeroasele sale obiective istorice, culturale şi economice, Iaşul deţine în egală măsură statutul de „oraş – muzeu”, prestigios centru universitar şi importantă zonă economică, constituind o
atracţie deosebită pentru cei interesaţi de cultură, turişti, studenţi, cercetători şi oameni de afaceri. Iaşul reprezintă în cultura României un loc de excepţie, atât prin tradiţie, cât şi prin existenţa unor instituţii de cultură şi artă de valoare naţională şi internaţională, cum ar fi: Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Filarmonica „Moldova”, Opera Română, Academia de arte „George Enescu”, Teatrul pentru copii şi tineret „Luceafărul”, Complexul muzeal „Moldova” (cu sediul în Palatul Culturii) şi Muzeul literaturii române (ambele cu un număr impresionant de muzee, case memoriale, situri istorice şi arheologice de faimă europeană şi mondială), numeroase monumente arhitectonice şi de cult (Biserica „Trei Ierarhi” – ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, Biserica „Sfântul Nicolae” – ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mânăstirile „Cetăţuia”, „Galata”, „Golia”, „Frumoasa”, ridicate de alţi importanţi domnitori ai Moldovei, Catedrala Mitropolitană – unul din cele mai mari lăcaşuri de cult ortodox din România etc.).
Pagina 26 – România Ta Diaspora
Itinerarii/ Turism
Cascada Pruncea, Valea Buzăului
Aceasta e România!
Târgu Mureş. Catedrala Ortodoxă Catedrala ortodoxă din Târgu-Mureş, având hramul “Înălţarea Domnului”, este un monument reprezentativ al spiritualităţii ortodoxe româneşti. Prin ţinuta sa arhitectonică domină nu doar peisajul local, urban; în prezent ea este considerată, din punctul de vedere al suprafeţei interioare, drept cea mai mare construcţie de acest gen din ţară şi este un obiectiv turistic important al judeţului Mureş.
încredinţată în 1934 lui Traian Bobletec din Nazna, clopotele au fost procurate de la o turnătorie din Timişoara; cîteva daruri necesare serviciului divin au sosit din interiorul şi din afara protopopiatului. Data de 2 decembrie 1934 reprezintă încheierea unei etape din istoria protopopiatului ortodox al Târgu-Mureşului. Avea loc atunci sfinţirea catedralei ortodoxe, într-o zisimbol, ce evoca intrarea armatelor române în oraş în 1918.
Impozantul edificiu face parte dintr-un plan de anvergură,
de “explozie arhitecturală” a ortodoxiei ardelene de după 1918, căruia îi aparţin şi monumentalele biserici din Cluj Napoca, Alba Iulia, Orăştie etc. O perioadă îndelungată de construcţie, din 1925 pînă în 1934, a însemnat implicarea unor arhitecţi, ingineri, pictori renumiţi, dar şi o demonstrare a ataşamentului comunităţii care a contribuit cu generoase subsidii. Rolul major în ridicarea edificiului l-a avut însă protopopul Ştefan Rusu, cel care încă de la 12 mai 1907 a făcut primul apel pentru strîngerea sumei de bani necesare construcţiei. Piatra de temelie a viitoarei catedrale s-a pus la 10 mai 1925 fiind prezenţi, printre alţii, episcopul Nicolae Ivan, ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu şi fostul ministru Octavian Goga, marele poet transilvan. Documentele de arhivă păstrate permit reconstituirea secvenţială a etapelor construcţiei, dar relevă şi impresionantele eforturi ale protopopului Ştefan Rusu de a strînge cele 10,4 milioane lei estimate drept costul total (ulterior devalorizarea monetară, criza economică au urcat preţul construcţiei la aproximativ 20 milioane lei).
Târgu-Mureşul avea de acum înainte un simbol ecleziastic ortodox, integrat în armonia urbană. Abia peste cîteva decenii, în anii ’80 (1970 – 1986) se va finaliza pictarea interiorului acestui edificiu ecleziastic de excepţie, unul dintre cele mai atractive obiective turistice din TârguMureş.
Din punct de vedere arhitectonic construcţia avea la bază planul arhitectului Victor Vlad de la Politehnica din Timişoara, în formă de cruce greacă, cu braţele egale.
Decorarea interioară s-a făcut prin respectarea principiilor picturale bizantine. Realizarea tehnică a iconostasului a fost
Foto: Cărţi poştale de pe vremuri...