Casa Domnului – Vol.1
vaste din Adâncul adâncurilor distrugerii. Şi la fel s-a prăbuşit Pământul care zăcea strivit la pieptul Iubirii pline de compasiune. 16. Noii creaţi tremurau la vederea acestei terifiante scene de distrugere, de o amploare pe care nici un spirit creat nu va fi vreodată capabil să o conceapă; căci era fără de margini. 17. Iată ce a spus şi ce a făcut atunci Iubirea cea plină de compasiune. Ascultaţi şi priviţi marile înfăptuiri ale puterii şi compasiunii Ei: 18. “Mărite şi Atotputernice Dumnezeu, în deplina Ta tărie, putere şi sfinţenie! Opreşte-Ţi cumplita mânie şi stinge focul Tău nimicitor. Ascultă în pacea sfinţeniei Tale cuvintele pe care Iubirea Ta eternă, care este chiar viaţa Ta, le spune acum. Ea este eternă, aşa cum Tu eşti puternic, Tu eşti în Ea şi Ea este în Tine. Nu o ucide, căci prin Ea Te ucizi şi pe Tine, ci lasă Iubirea să-Ţi dea satisfacţie şi să ceară căinţa pentru ofensele aduse sacralităţii Tale. Nici un sacrificiu nu este prea mare pentru Iubirea Ta, căreia Tu poţi să-i ceri ispăşirea eternă!” 19. Ascultaţi şi înţelegeţi bine ce s-a întâmplat mai departe. Focul s-a potolit în acel moment, şi prin toate spaţiile infinităţii s-a făcut simţită o blândă adiere, care s-a amestecat cu geamătul tunetului ce se mai auzea încă printre ruinele lumilor distruse. Acestea încă mai ardeau, luminând ca nişte imense fulgere spaţiile nemărginite. Iar Iubirea a înţeles glasul de tunet al lui Dumnezeu, care spunea : 20. “Întreaga vină pentru această suferinţă va cădea asupra Ta, aşa cum cad rămăşiţele lumilor distruse pe suprafaţa Pământului. Voi stârpi acele creaturi care reprezintă o ofensă adusă sfinţeniei Mele, şi în acelaşi timp, o legătură perpetuă între Mine şi Tine. Iată, blestem acum Pământul, pentru ca nici o pată să nu mai întineze asupra sacralităţii Mele, făcându-Mă să devin un Dumnezeu profan, ca Tine. Tu eşti cauza acestui blestem, aşa că Tu va trebui să-l porţi, de dragul sacralităţii Mele, şi să speli cu sângele Tău Pământul de păcatul lui Adam”. 21. Iubirea I-a răspuns atunci: “O, Dumnezeule mare şi sfânt, Domn al tăriei şi al puterii! Aşa să fie, după cum voieşti Tu!” 22. Deodată, focul mâniei s-a stins pe Pământ şi în toate spaţiile creaţiei. Rămăşiţele sorilor şi planetelor distruse au fost adunate şi lipite la loc prin puterea Iubirii, căreia Divinitatea îi dăduse permisiunea să facă acest lucru. Ele s-au aranjat din nou în ordinea în care fuseseră în momentul creării lor, dar încă mai purtau, spre eternă aducere aminte, urmele de neşters ale distrugerii lor totale, ca un stigmat al Iubirii eterne. Mai târziu, Ea a spălat cu sângele vărsat pe cruce aceste urme de pe faţa întregii creaţii. 23. Ici şi colo, pe suprafaţa pământului, în adâncul lui sau în adâncul mărilor, au mai rămas resturi ale lumilor distruse, ca semne ale tăriei şi puterii lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp, ca mărturii elocvente ale marilor înfăptuiri ale Iubirii pline de compasiune. 24. Ascultaţi şi înţelegeţi ce a fost mai departe. Când Iubirea eternă a acceptat cererile Divinităţii, dându-i chiar dinainte satisfacţie pentru ofensa adusă, Dumnezeu s-a văzut din nou înţeles de Iubire, şi numai de Ea, şi atunci, ca un foşnet blând şi ca o adiere, glasul lui s-a auzit spunând: 25. “Marea Ta compasiune s-a înălţat până la Mine şi a apărut în faţa ochilor Mei atotvăzători. În pacea sacralităţii Mele, am recunoscut marea Ta sinceritate şi credinţa Ta eternă. Am strâns lacrimile de căinţă ale lui Adam şi lacrimile de durere ale Evei, şi le-am umplut cu căldura imensei tale compasiuni. 26. Şi iată ce am hotărât: Îmi voi retrage asprele pedepse şi voi lăsa să curgă, aşa cum ai cerut Tu, un ocean de compasiune asupra rănilor acestor lumi, spre a îndrepta răul pe care mânia Mea l-a făcut. Nimeni în afară de Mine nu poate face aceasta, căci numai Eu pot arăta atâta bunătate, Eu - care sunt Tatăl preasfânt. Acesta să fie pentru totdeauna Numele Meu. Iar Tu, Iubirea Mea, eşti Fiul Meu. Şi sfinţenia, legătura atotputernică dintre Noi şi dintre toate
23