Zona nouă 1.2013

zona nouă

nr. 1 / 2013

Revista Zona nouă este un proiect al Centrului Cultural Interetnic Transilvania din Sibiu

Acțiune cofinanțată de Consiliul Local Sibiu prin Primăria și Casa de Cultură a Municipiului Sibiu

zona nouă: Stalker: Radu Vancu

Regele Angliei: Vlad Pojoga Redhead: Krista Szöcs Zonişti: Adelina Barbu • Irina Bruma • Ionuţ Cheran • Dana Constantin • Ana Donţu • Anatol Grosu • Mihai Hălmagiu • Cristina Jidveianu • Matei Leida • Alexandru Marinovici • Alina Muntean • Marina Palii • Roman Petruşca • Savu Popa • Cosmin Popescu • Mădălina Spulber • Cătălina Stanislav • Mihail Surdu • Andrei C. Şerban • Sînziana Şipoş • Delia Tăbăcaru • Ana-Maria Tirea • Andreea Tudosă • Ioana Vintilă • Adrian Virgil Zone-friendly: Rita Chirian Teodora Coman Claudiu Komartin Ana-Maria Lupaşcu Ana Toma Dragoş Varga Imaginea de pe copertă: Ilinca Pop

ISSN 2285 – 7591

iarna 2012/2013

zona nouă

•3•

foto: Rareş Ţugui

iarna 2012/2013

zona nouă

mai departe La începutul anului, în timpul unui drum către casă, într-o convorbire telefonică pe care am avut-o cu un bun prieten, aflam că Anatol Grosu a câştigat premiul “Mihai Eminescu“ pentru debut, de la Botoşani. Cred că se cuvine să-i fim, noi cei din zonă, recunoscători lui Anatol pentru toate bătăile de cap pe care ni le-a dat nenica de la începutul întâlnirilor noastre până în vara trecută. Cred că se cuvine să-i mulţumim lui Anatol pentru Zona nouă. Şi mai cred că se cuvine să fim mândri de Anatol pentru că a fost mereu cel care a deschis drumurile din zonă. Iar acum, vorba lui Cărtărescu: hait! acum a făcut-o. Şi noi toţi suntem geloşi, luane-ar naiba. Şi iar o să rememorez, ca şi în numărul trecut al revistei, prima Zonă la care am participat. O să mi-l aduc aminte mereu pe Anatol cel de atunci, extrem de entuziasmat că a mai apărut cineva, întrebându-mă: Vlad? Nu vrei să spui ceva? (sigur, nu mai ştiu dac-a zis chiar aşa, dar ştiu că m-a băgat şi pe mine în seamă, s-a uitat la mine, îl interesa ce aveam de zis, iar inima mea grasă creştea şi creştea). Aşa că acum, Anatol, vreau să spun ceva (din nou): aici vei fi mereu acasă.

Mai departe. A venit vremea să le mulţumim (eu şi cei din Zonă) lui Dragoş Varga şi Centrului Cultural Interetnic Transilvania pentru condiţiile de excepţie în care a ieşit primul număr al revistei. Consider că, în starea de acum a revistelor literare, este mai mult decât necesară această complementaritate formă-conţinut. Vivat CCIT! Vivat Dragoş Varga!

Mai departe. Zona şi-a făcut prieteni noi. Primăvara trecută am cunoscut-o pe Ilinca Pop. Nu m-am gândit niciodată că o viitoare colaborare cu Ilinca (şi, implicit, o viitoare colaborare a Zonei noi cu Ilinca) va fi atât de oportună. Ilinca ne ajută, din toamnă, cu afişele pentru întâlnirile noastre şi, începând cu acest număr al revistei, copertele Zonei vor fi realizate de ea. Vivat Ilinca!

Mai departe. În toamnă, la Timişoara, la premierea concursului Pavel Dan, am cunoscut-o pe Ana-Maria Lupaşcu şi nu m-am putut abţine să n-o cooptez instantaneu în proiectul nostru, Ana-Maria fiind una dintre cele mai neaşteptate descoperiri ale mele (şi mă blamez că n-am întâlnit-o mai repede). Vivat Ana-Maria!

Mai departe. Nu pot să nu observ cum Zona nouă (cenaclul şi revista) creează din ce în ce mai multă emulaţie. Aproape în fiecare lună începem să avem invitaţi din exterior, aproape în fiecare lună cineva vrea să citească în Zona nouă. Acest lucru nu poate decât să mă bucure şi să-mi demonstreze că ceea ce încercăm noi să facem merge într-o direcţie favorabilă. La sfârşitul anului trecut, au fost invitaţii Zonei, în ordinea cronologică a lecturilor, Radu Niţescu, Svetlana Cârstean şi Rita Chirian, iar la începutul acestui an la urechile mele au ajuns zvonuri cum că s-ar pregăti să aterizeze prin zonă Marius Conkan şi Andrei Zbîrnea. Vivat Radu Niţescu! Vivat Svetlana Cârstean! Vivat Rita Chirian!

Zona nouă merge mai departe. În aceeaşi formulă, dar cu o nouă dispunere de forţe, cu Filip Florian ca invitat, cu poezie, cu proză, cu cronici de carte, film şi teatru, cu traduceri (din trei limbi), cu eseuri şi cu din ce în ce mai multe prietenii. Vivat Zona nouă!

•4•

Vlad Pojoga

zona nouă

nr. 1/2013

Memento & parkinson 22.02.2012

15:58

Facultatea de Litere

Tremur toată, nu pot să articulez două vorbe (nu din cauza emoţiilor, să fim serioşi, chiar aşa speriată de bombe nu sunt). Am o laringită groaznică. Îmi citesc textele mai rău ca niciodată, într-o sală aproape plină de oameni care, în majoritate, ori sunt la facultate, ori au terminat-o de mult (ce moment mi-am găsit şi eu!).

Ana îşi citeşte poemele bine lucrate şi articulate. Îmi recitesc repede textele, fac repede o comparaţie. Mă aştept sa fiu măcelărită.

Primul care îmi comentează textele este Anatol, apoi, unul după altul, restul zoniştilor taie şi spânzură pe text. Totuşi, e mult mai bine decât mă aştept. Deşi iau multe dintre critici ca pe nişte lovituri sub centură fără sens, le privesc cu un scepticism exacerbat şi îmi spun ceva de genul: „De ce naiba au tăiat versul ăsta?! Dar ăsta era chiar mişto! Pe bune, acum chiar exagerează, doar nu-s poetă!”, în mintea mea mă bucur mai ceva ca un copil din Guatemala pentru o bucată de pâine când aud că vreo sintagmă este pe placul celorlalţi sau nu suferă modificări majore.

Radu, ca întotdeauna, comentează textele la sânge, dar cu o diplomaţie ieşită din comun.

Aproape că nu mă mai simt aşa lezată.

22.02.2013

16:44

Acasă

În fine, la un an de Zonă, tot mai tremur ca un bolnav de Parkinson când îmi citesc poemele, când stau şi aştept verdictul: pot să dau delete la ce-am scris sau pot să mă laud singură că am mai scris ceva acceptabil? Şi, ca să îl plagiez pe Vlad: Zona nouă nu este despre poezie.

Zona nouă este despre oameni şi poezie.

Zona nouă este mai mult decât un cenaclu.

Zona nouă este locul în care se nasc prietenii & poezie & nume.

Nimic din Zonă nu e la fel. Nimeni din Zonă nu este la fel cu celălalt.

Acum, ca să sar la un subiect care n-are absolut nicio legătură cu anteriorul, sedinţa de redacţie a Zonei durează maximum 15 minute. Hyperkineticul Vlad împarte sarcinile de lucru în mai puţin de două minute şi dă un deadline (care, de obicei, este în aproximativ o săptămână, cel mult zece zile). Se discută ce cronici şi invitaţi să mai avem, şi cam asta e.

De-asta-mi place în Zonă. Nu există convenţionalism sau stricteţe. Totul se face uşor & de plăcere.

Ioana Vintila

•5•

nr. 1/2013

zona nouă

filip florian

Urăsc, fireşte, istoria, ca principiu al nostru, al tuturor, de-a privi trecutul ca pe o fatalitate şi de-a pune şirul faptelor pe seama ursitoarelor ori a stelelor de pe cer.

(Emil, cel-care-ascultă-bufniţele)

•6•

zona nouă

nr. 1/2013

Toate bufniţele – fragment –

Filip Florian Memoria mea ruginește încet și bine. Încă e bine. Nu-mi pasă de amintirile altora, nu depind de ele, iar la cîte doctorii înghit în fiecare zi, sînt scutit măcar de lecitină. De la ploaia rece, care nici nu stă, nici nu se întețește, genunchii mă dor surd, parcă vor să-mi arate cum e soarta lucrurilor ruginite în întregime. Curios sau nu, mai degrabă nu, fagii desfrunziți din fața ferestrei par în înțelegere deplină cu genunchii mei. Sînt blegiți și uzi, nu foșnesc, i-a ajuns și pe ei bătrînețea. Noroc că soba e caldă, doar țin în viață un foc amețit, cu lemne verzi, ca pentru sf îrșitul lui noiembrie. Și scriu, ce să fac, scriu, fără să mai folosesc alifia, fără să iau a patra pastilă și fără să las baltă bombardamentul american. Mă gîndesc la prăpădul căzut peste București, atît, mai ales că am ceașca și ibricul de ceai alături. Ceaiul meu preferat. De cimbrișor. Neîndulcit.

De atunci, cel mai clar țin minte bîzîitul. Un bîzîit cumplit, aiuritor, ca și cum mii de albine mi-ar fi intrat în urechi. Nu-mi era frică de înțepături, îmi lipisem palmele de tîmple, inutil, albinele zburau în voie prin capul meu, fojgăiau, zvîcneau și se loveau de timpane. Credeam că au început să lege faguri și, cum din atîta vuiet așteptam să iasă și ceva bun, am sperat că o să mi se prelingă cîțiva stropi de miere pe obraji. Nu s-au prelins. Abia sîmbătă seara, tîrziu, am fost sigur că roiurile lucraseră de zor, cînd mama m-a spălat într-un lighean smălțuit și mi-a curățat urechile cu smocuri de vată mici, răsucite pe bețe de chibrit. La sf îrșit, a adunat fărîmițele de ceară și le-a pus în cutia rotundă, de metal, în care mai demult păstra bomboane mentolate. Pe capacul cutiei era scris „Jacqueline”, iar mama a promis că într-o bună zi va topi ceara și va face din ea lumînări.

Nu uit nici întunericul, unul palid și prăfos, înmuita în dîre de lumină, șase, cîte găuri de aerisire fuseseră date în capac. Stăteam chircit acolo, pe-o parte, după ce refuzasem să fiu așezat pe spate, ca să nu semăn cu unchiul Paul, iarna, lungit în coșciug. Valiza tremura la fiecare bubuitură, părea un butoi dogit rostogolit pe bolovani, iar eu vedeam cimitirul alb, groapa săpată ca la carte, maldărul de pămînt ridicat pe zăpadă, sutanele preoților și hainele negre ale tuturor, florile și sicriul lăcuit, țurțurii agățați de brațul unui înger bucălat, din piatră.

Nu reușeam să mă mișc și, după un timp, m-am întrebat dacă mai respir. Cum nu-mi era clar dacă aerul intră sau nu în pieptul meu, am bănuit că moartea nu doare deloc și vine așa, ca o ceață pufoasă, în care te pierzi ușor. M-am ciupit de cot tare, foarte tare, m-a usturat al naibii și, tocmai cînd podeaua se zgîlțîia mai rău ca înainte, am fost sigur că trăiesc. Mama era lângă mine, nu în geamantan, nici n-ar fi încăput înăuntru, se întinsese alături, sub pat, cu o plapumă răsucită în jurul ei. Dacă plapuma făcută sul aducea cu o clătită uriașă și verde, mama, la mijloc, trebuie să fi arătat ca o dulceață de gutui. Aș fi dat orice să scot o mînă și s-o ciupesc și pe ea, dar era imposibil, așa că am început s-o strig disperat, pînă mi-am dat seama că nu mă aud. După cum strigam și mă clătinam în valiza de lemn, zic și eu, nu știu, e posibil să fi strigat și să mă fi clătinat la fel în burta maică-mii, cu o lună înainte să mă nasc, la cutremurul din ‘40. În rest, timpul își pierduse măsura, minutele se umflaseră cît orele, secundele o luaseră razna și cucul din ceasul de perete, precis, fugise încotro se nimerise,căutînd o scorbură sau

•7•

zona nouă

nr. 1/2013

un cotlon ferit. Pe urmă, treptat, casa a încetat să se zdruncine, albinele din capul meu s-au potolit, minutele au redevenit minute, secundele și-au regăsit cadența, cucul s-a întors și a cîntat vlăguit o singură dată, iar vocile noastre s-au îngrămădit una peste alta. Ca de obicei, glasul mai răgușit a răsunat ultimul și le-a acoperit pe celelalte, pentru că străbunicul, fost artilerist, era cam surd și nu bănuia că oamenii pot fi altfel decît el. Opintindu-se împreună, Lili, mătușa Marieta și străbunicul au tras geamantanul de sub pat, au scos plapuma verde făcută sul, ne-au lăsat pe mine și pe mama să respirăm, să ne luăm în brațe și să nu ne mai desprindem, să ieșim un pic din amorțeală și să înțelegem că s-a terminat. Cînd m-am uitat la ei, nu mi-a venit să cred ce culori aveau la față, ceva între albăstruiul peștilor și albul făinei.

Apoi, privind în jur ca printr-un geam murdar, am descoperit harababura din cameră. Dese și leneșe, particulele de praf păreau niște stropi minusculi, licăreau în lumină, dar nu acopereau puzderia de cioburi, cărțile căzute din bibliotecă, veioza răsturnată, ulciorul crăpat, narcisele risipite pe covor sau tabloul cel mare înfățișînd un chei al Veneției, ajuns și el pe dușumea, cu rama desprinsă la un colț. Deși una din grijile ei era să țină casa curată, Lili nu se îndemna să aducă mătura și fărașul. Stătea nemișcată, cu mîinile atîrnîndu-i pe lîngă corp ca niște frînghii.

Doar afară, în curte, am zărit fumul de deasupra orașului. Un fum uriaș, mohorît, ca o revărsare de catran peste azuriul spălăcit al cerului. Iar în negreala din depărtare se încolăceau, de fapt, sute de fumuri unduitoare, groase, un fel de balauri care suflau flăcări pe cozi, nu pe guri, și care suiau în înaltul bolții, apucînd-o spre miazăzi, în direcția soarelui, încercînd să-l înghită. Chiar dacă norul gigantic, mai înfoiat și mai întunecat decît toți norii, nu se apropia de noi, nu m-aș fi depărtat de mama pentru nimic în lume. Îi strîngeam genunchii, îmi lipisem capul de șoldul ei, simțeam că din degetele care-mi treceau prin păr, din șoapte și din pliurile fustei se ridică un abur bun, care mă ferește de balaurii întărîtați, fără număr. Petrache, cîinele, cu petele lui cafenii și cu urechile pleoștite, trebuie să fi ghicit și el că acolo e apărat, prea se freca de picioarele maică-mii, scheunînd și lingîndu-i pantofii. În jur se întindea însă un tărîm al fricii. Iapa de călărie a bunicului, Stela, dărîmase o ușă a grajdului și alerga nebunește, sărind peste tot ce-i ieșea în cale, fie că erau băncile din livadă, butoaiele scoase la uscat în dreptul beciului, gardurile de la răzorul cu căpșuni sau șirurile de tufe, proaspăt tunse, de pe marginile aleii cu pietriș. La fel, găinile moțate cotcodăceau și zburătăceau în țarcul lor, se prindeau cu ghearele de plasa de sîrmă și loveau cu ciocurile în gol, de parcă ar fi fost atinse de streche. Foarte sus, peste vîrfurile plopilor, stoluri nesf îrșite de ciori goneau spre răsărit, graurii renunțaseră la bucle și rotiri, iar în spatele casei, în pădurea Cernica, era o larmă de păsăret năucitoare. Mi-am închipuit că mugetele venite dinspre București, încă vii și fioroase după atâția kilometri, ieșeau din gîtlejurile balaurilor negri, dar tanti Marieta, sora bunicii, m-a lămurit că sînt sirenele armatei care anunță sf îrșitul raidului aerian. Ce-i drept, n-am văzut nici un avion pe cer și nici flama vreunei explozii. Curînd, vacarmul s-a mai stins și au răzbit pînă la noi clopotele mînăstirii de lîngă lac. Probabil bătuseră întruna, neputincios, de cînd văzduhul se umpluse cu bombe. M-am întrebat cine oare trăgea frînghiile din clopotniță, Macarie, bătrînul de la care mama împrumuta cărți, sau vreun alt călugăr, mai tînăr, mai vînjos și mai speriat?

•8•

O aritmetică ciudată, un soi de joc al numerelor pe care n-am izbutit să-l descîlcesc, se strecurase în ziua aceea. Fiind marți, erau trei ceasuri rele și, așa cum arăta calendarul pe perete, luna aprilie ajunsese la cifra patru. După aia, lucrurile se încurcau puțin și se repetau, pentru că acolo, la fermă, trăisem grozăvia cinci suflete omenești, iar străbunicul, cu știința lui militară și cu pieptul plin de decorații, socotise la fel, cinci valuri de atac. Abia mai încolo însă, pe la jumătatea amiezii, logica matematică s-a complicat cu adevărat, cînd s-a ivit pe cîmp Fordul bleumarin, care se apropia în viteză și claxona necontenit. Acoperită de funingine și de colbul drumului, mașina frînat la treptele cerdacului și, secunde bune,

nr. 1/2013

zona nouă

nouă, poate șaisprezece, a rămas cu motorul pornit.

Bunicul își rezemase fruntea de volan, în timp ce bunica ne striga de pe bancheta din spate, cu chipul de nerecunoscut. În loc de pudră și fond de ten, pe obraji, pe pleoapele și pe bărbia ei se așternuse un strat cenușiu, străbătut de dîre subțiri, după cum îi curseseră rimelul și lacrimile. Au coborît apoi amîndoi, așa încît n-am mai fost cinci, ci șapte, unii au plîns, toți ne-am pupat, cu Petrache încurcînduni-se printre glezne și cu gîndul că am fi putut fi opt dacă tata n-ar fi fost plecat pe front. Bunica a băut apă, uimitor de multă apă, iar bunicul a cerut țuica cea tare de caise, din care a dat peste cap cîteva păhărele.

Vorbeau deodată, agitat, într-o avalanșă de gesturi și păreri, se tot contraziceau, ea înșira scene cumplite, orori și drame, spunea că de acum îi e clară imaginea iadului, fiindcă iadul se prăvălise la București, el se minuna întruna cît noroc avusese familia noastră după ce scăpasem teferi, cu casele din oraș rămase în picioare, cu magazinul lui de bijuterii neatins, cu locul acela, ferma, unde ne adăposteam mai sigur ca oriunde. Zicea că americanii nu sînt tîmpiți să-și arunce bombele într-o pădure pustie, iar nemții nu mai au timp să construiască buncăre prin împrejurimi. Recunosc că pe mine, la patru ani, nu mă interesa soarta caselor, a magazinului de lîngă Universitate ori a fortificațiilor germane și căscam gura la cuvintele bunicii, care dăduse cu ochii, pe Calea Griviței, peste un cal sf îrtecat, azvîrlit de suflul exploziei într-un balcon de la etajul trei, care știa istoria unor frați gemeni, răniți grav, căutîndu-se printre dărîmături, care jura că statuete și cruci din cimitirul Sf înta Vineri zburaseră pînă la ruinele atelierelor C.F.R., care nu numai că auzise de miile de morți, ci privise sute de avioane plumburii și zeci de trupuri în flăcări, bărbați și femei arzînd de vii, pe acoperișul hotelului „Splendid”. La episodul cu cimitirul, bunicul a sorbit iarăși din țuica de caise, mai domol, și a ajuns la concluzia că aici lucrase norocul. I se adresa Marietei, care încă purta haine de doliu, amintindu-i că el o convinsese ca unchiul Paul să fie înmormîntat la Bellu, deși ea își dorise la Sf înta Vineri. Atent sau nu, străbunicul a tușit, s-a ridicat brusc în picioare și s-a apucat să descrie bombardierul B 24. Și, după cum aflase de la un maior din intendență, la o partidă de belotă, avionul ar fi avut patru motoare Pratt&Whitney de cîte o mie două sute de cai putere, nouă guri de foc și un echipaj de zece persoane. Lua la bord, se pare, trei tone de explozibil.

Se însera. Petrache coborîse din cerdac și amușina pîlcurile de bujori neînfloriți. A făcut pipi la rădăcina unuia și a început să latre. și lătra. Tot lătra. Pînă s-a dus mama să vadă ce se întîmplă și a găsit o bombă lucioasă, înfiptă cu botul în pămînt.

(Toate bufniţele, Cartea Românească, 2012)

•9•

zona nouă

nr. 1/2013

Foto: Rareş Ţugui

Începi să constaţi că există o repetitivitate în istorie, şi atunci nu te mai ia flama pasională a politicii imediate. Aşa se întâmplă şi, în cazul în care ai aerul că ăsta e începutul şi sfârşitul lumii, eşti făcut arşice de evenimente. Cred în acest tip de inteligenţă tainică, uşor nevăzută, care cumva e deasupra noastră. Sunt convins că ea există. Nu ştiu dacă e prin bufniţă, prin Dumnezeu, dar ea există. Cred că există o lume la care noi nu avem acces, care e cu noi tot timpul.

(Filip Florian)

Vlad Pojoga: Bufniţele nu spun totul, bufniţele nu vorbesc direct. Bufniţele povestesc. Mă

întrebam dacă e cumva asta o soluţie pentru reînvierea acelui homo narrativus, care pare să fie din ce în ce mai uitat în literatura contemporană.

Filip Florian: Eu ţin enorm la poveste, la poveşti – sincer, prefer pluralul pentru că îmi place teribil ideea unui lanţ de poveşti care derivă una din alta sau, în orice caz, se leagă între ele – , fără poveste nu prea văd sensul scrisului, nu e vorba doar despre a relata lucruri din trecut, de a inventa cu totul, de a fantaza în cel mai liber fel. Cred că povestea e sarea şi piperul scrisului, şi poate şi puterea lui uşor magică de a atrage. Mă pun acum în pielea cititorului şi ştiu ce cărţi mă copleşesc, mă dau pe spate, sunt exact genul ăsta de cărţi. Eu unul aşa funcţionez. În cazul

• 10 •

nr. 1/2013

zona nouă

acestei cărţi, la începuturile ei, când încă se cocea în mine, mă gândeam ca bufniţele astea să vorbească explicit, să le auzim propriile poveşti, însă, cu vremea, mi-am dat seama că n-ar fi bine, ar lua ceva din vrajă, din magie, aşa încât am preferat să apăs tocmai pe taina asta. Le înţelege unul din personaje perfect, el ştie foarte clar ce spun, dar n-o spune niciodată cu voce tare şi nici n-o scrie în jurnalul lui. În felul ăsta, oricare dintre noi ne putem imagina ce vrem despre ce spun ele.

Vlad Pojoga: Chiar dacă nu spun totul, bufniţele sunt extrem de sigure pe gândurile lor. E literatura siguranţa pe propriile gânduri?

Filip Florian: Nu, nu cred. Nu sunt un om foarte sigur pe nimic. Am nişte aparente puncte de sprijin, dar cred că – dacă te gândeşti intim foarte serios – nimeni din noi nu e sigur de nimic, ştiu foarte bine că în secunda următoare se poate întâmpla cel mai nebănuit lucru, aşa încât cred că orice certitudine, orice siguranţă este un pic caraghioasă.

Vlad Pojoga: Paragraful care mi-a plăcut, probabil, cel mai mult din carte e un paragraf de la

început în care se pune problema arbitrarului şi a gradului de arbitrarietate al istoriei, cu toate lucrurile care puteau anula Al Doilea Război Mondial.

Filip Florian: E un paradox şi asta mă bucură teribil la literatură, la receptarea ei, şi îmi confirmă felul ăsta de a vedea lucrurile, lăsând în scris spaţii libere, neexplicate. Într-un roman, întotdeauna ceilalţi au şansa de a interpreta şi pe gustul lor. Fix paragraful de care vorbeşti este singura obiecţie referitoare la carte pe care o are cel mai bun prieten al meu. Ce mi-ai spus îmi face o imensă bucurie, pentru că la toate cărţile mi s-a întâmplat exact aşa – ce îi place unuia, îi displace altuia. E, cred, minunat, şi cât va fi aşa va fi foarte bine, şi pentru cine scrie, şi pentru cine citeşte.

Vlad Pojoga: Bufniţele detestă, într-o oarecare măsură, istoria. Sunt, iar dacă sunt, în ce

măsură sunt strigătele bufniţelor un produs al istoriei?

Filip Florian: Nu cred că sunt un produs al istoriei, dar sunt, inevitabil, un produs al unui tip de inteligenţă de lungă durată. Să nu luăm neapărat bufniţa, să luăm un corb, de exemplu.

M-am gândit deseori. De exemplu, sunt pe munte şi văd planând un corb sau doi şi mă gândesc că, de fapt, corbii ăia au prins cel puţin revoluţia lui Vladimirescu, unii l-au prins poate pe Brâncoveanu. Aşa încât e uşor ridicol să ne îngustăm câmpul vizual pe o istorie foarte recentă. Cu cât câmpul vizual se lărgeşte, ca în fotografia panoramică, cu atât vedem mai mult şi înţelegem mai mult, pentru că avem repere mai multe, mai limpezi, nu te mai panichezi, nu te mai sperii la fel de uşor, Începi să constaţi că există o repetitivitate în istorie, şi atunci nu te mai ia flama pasională a politicii imediate, zici că asta seamănă cu evenimentul nu ştiu care din anul nu ştiu cât de nu ştiu unde. Aşa se întâmplă şi, în cazul în care ai aerul că ăsta e începutul şi sfârşitul lumii, eşti făcut arşice de evenimente. Cred în acest tip de inteligenţă tainică, uşor nevăzută, care cumva e deasupra noastră. Sunt convins că ea există. Nu ştiu dacă e prin bufniţă, prin Dumnezeu, dar ea există. Cred că există o lume la care noi nu avem acces, care e cu noi tot timpul.

• 11 •

zona nouă

nr. 1/2013

Vlad Pojoga: Am citit recent despre cazul unei familii din Rusia, care s-a refugiat pe la

începutul secolului XX undeva în Siberia şi au trăit în sălbăticie vreme de aproape un secol fără ca nimeni să ajungă la ei, dar au fost descoperiţi la un moment dat de nişte biologi. Am citit o frază memorabilă a Agafiei Lykov, una dintre membrele familiei, care, întrebată de biologi dacă nu îi e frică să meargă în pădure, a răspuns: „Ce ar putea să îmi facă rău în pădure?”. Ce ar putea să ne facă rău în pădure?

Filip Florian: Este un caz uşor extrem. Cred c-am văzut şi eu povestea. În orice caz, cred foarte mult în pacea asta a naturii. Eu sunt un om care iubeşte enorm pădurea, după cum am prieteni foarte buni, oameni foarte urbani, care recunosc cât se poate de franc că pădurea îi înfioară de-a dreptul, că e timp pierdut, că atunci când păşesc acolo au senzaţia că orice element de siguranţă a dispărut. Şi nu atât o frică concretă, de urs, de bandit, de partizan care a supravieţuit, cât o frică abstractă, de neînţeles. Pot să o pricep, dar nu pe pielea mea. Pentru mine, pădurea e realmente un suport de tihnă şi pace, de linişte interioară şi mă capacitează foarte mult, îmi încarcă bateriile. Altfel, n-ai cum să nu faci legătura cu un banc foarte simpatic cu comunişti în care, tot aşa, nişte geologi descoperă nişte indivizi prin Siberia care întreabă ce mai face tătuca Stalin şi ăia zic „hoho, s-a făcut de mult oale şi ulcele” şi începe lanţul de preşedinţi sovietici, până la Gorbaciov. Află ei că e în viaţă Gorbaciov şi zic: „Ei, atunci să îi transmiteţi tovarăşului Gorbaciov că am rămas aceeaşi revoluţionari şi în fiecare săptămână deraiem câte-un tren.” Ei le ştiau pe ale lor. În 70 de ani nu aflaseră că s-au terminat nici revoluţia, nici războiul.

Vlad Pojoga: Aţi renunţat la tot pentru scris.

Filip Florian: Într-un fel, am renunţat la o parte, cred eu, superficială a vieţii mele, pe care

n-o iubeam deosebit. Ajunsesem într-un moment de înflăcărare destul de puştească, în anii ‘90, când am crezut în nevoia de luptă publică. Multă vreme am crezut că poate fi posibil un bine general. Când ieşi din atâta rău, cred că ai dreptul la uriaşa naivitate de a spera la un bine colectiv. Cu vremea mi-am dat seama că binele ăsta general e o iluzie, un soi de Fata Morgana în termeni sociali. Aşa încât, din păcate, am ajuns la acea concluzie puţin tristă că singura formă reală de bine e un bine al izolării, cu insuliţe de prietenie. Ai trei-patru prieteni, treipatru oameni pe care îi iubeşti teribil şi stai pe această insulă. Acolo poate fi bine. Cum ieşi în povestea publică dai numai de porcării, mai ales la noi. Avem o ţară jos pălăria la puterea de a produce porcării şi mizerii.

Vlad Pojoga: Izolarea asta vine, de fapt, dintr-o nevoie de eliminare a răului?

Filip Florian: Nu, e o nevoie aproape fizică a mea. Persoana mea funcţionează bine aşa, îi e

bine. Fiecare din noi îsi caută ipostaza în care îi e bine. Dacă ne respectăm reciproc formele astea, cred că ne înţelegem foarte uşor. Nu e nimic miraculos în ce fac eu. E un gest firesc al unui om care face ce-i place lui să facă. Atât de rău mă simt într-un mall, de exemplu... Pentru mine e o tortură psihică. Am fost de două ori în viaţa mea, o dată l-am dus pe fiu-meu la un film şi o dată cu soţia, tot la un film, dar ca să ajung la sala de film a trebuit să trec prin mall.

Dacă vrei să mă termini psihic, du-mă zilnic în mall. Ei, ia-l pe altul din mall o lună de zile şi-l vei termina psihic, pentru că mall-ul pentru el e ca raiul.

• 12 •

zona nouă

Foto: Rareş Ţugui

nr. 1/2013

Vlad Pojoga: Pe cât de mult vă place scrisul, pe atât de mult priviţi cărţile per ansamblu şi

literatura cu o oarecare detaşare. Nu credeţi că detaşarea asta o să fie taxată la un moment dat?

Filip Florian: Nu mă interesează, nu mă priveşte. Eu nu cred în lucruri veşnice. Întotdeauna am spus, şi cred că mă pot ţine de cuvânt: să nu mă ia vreodată nebunia de a continua să scriu după ce nu mai simt bucuria scrisului doar aşa, dintr-un orgoliu, sau ca să nu creadă ceilalţi că nu mai am ce spune. Consider că merită să scrii câtă vreme e o nevoie uriaşă scrisul, o bucurie foarte mare. Vorba bunului meu prieten Răzvan Petrescu: „scrisul e sânge”. E un fel de epuizare, de suferinţă, de chin, dar uneori sunt stări de bucurie atât de mari, absolut fabuloase, încât se şterge partea rea. Dacă stările astea bune vor dispărea, ce sens ar mai avea scrisul, ar fi un act de masochism. Şi, slavă Domnului, deocamdată iubesc multe alte lucruri pe lume. E destul să mă plimb pe munte, să culeg ciuperci, să merg la pescuit, să mă întâlnesc cu prietenii mei cei mai dragi, să citesc măcar două cărţi foarte bune pe an - dar, evident, ca să citeşti două cărţi foarte bune e nevoie să citeşti zeci de cărţi, pentru că nu le găseşti atât de uşor. Cărţi foarte bune nu în sens absolut, ci în sensul văzut de mine, adică să îmi placă mie la nebunie.

• 13 •

zona nouă

nr. 1/2013

Vlad Pojoga: Spuneaţi ieri că totul e gata când e gata.

Filip Florian: Da, dar tot la felul meu de a scrie mă refeream, pentru că, repet, merg pas cu

pas. Atunci când ceva nu e bine, oricât de mic, mă opresc cu totul, mă blochez până rezolv cumva tehnic lucrul ăla. Când ştiu că l-am rezolvat, merg mai departe. Probabil e o nevoie de siguranţă, să ai pământ solid sub picioare. Chit că am în spate trei pagini, treişopt sau şapteşnouă, e nevoie să ştiu că alea sunt liniştitoare pentru mine, că nimic nu scârţâie pe acolo. De aia e gata când e gata, fiindcă urcând cu întregul mereu finisat, la final nu mai am ce să fac.

Vlad Pojoga: Aţi vorbit de momentul în care aţi terminat „Degete mici”. Truman Capote

zicea că atunci când termină o carte simte că e ca şi când ar face un copil şi după aceea l-ar înjunghia.

Filip Florian: Nu, nu, asta cu înjunghiatul nu. Sincer, şi eu pot să fac o comparaţie cu naşterea. Nu ştiu cum e naşterea, fiind bărbat, dar, în imaginaţia mea, pot să spun că da, e ca atunci când naşti. Stai atât de implicat în lumea cărţii, atât de mult timp. Dacă ai sta doar două, trei săptămâni ar fi în regulă, dar când stai ani de zile e un gol uriaş. Cartea s-a încheiat şi parcă vine o perioadă de vid. Nu prea ştii ce să faci cu tine. N-ai intrat încă într-o nouă carte, nici nu poţi să intri imediat, şi atunci perioada asta dintre cărţi e cea mai stranie perioadă pentru scriitori, după părerea mea.

Vlad Pojoga: Aţi simţit vreodată nevoia de a spune totul?

Filip Florian: Nu. Nu cred. Cred că e tot o Fata Morgana. Cine vrea să facă asta, aleargă după

o iluzie, după un soi de cai verzi pe pereţi. Chiar am ajuns să am un fel de superstiţie, să nu zic „acum nu mai are ce să se întâmple rău”. În orice împrejurare. Să zicem că plouă îngrozitor, ai pierdut drumul sau eşti într-o situaţie asemănătoare şi zici: „acum nu mai are ce să se întâmple rău”. Ei, fix când ai zis asta, parcă provoci destinul, sau pe Dumnezeu, sau pe cineva să-ţi arate - ”Ba da! Iată ce se mai poate întâmpla!”. Aşa încât... ce e totul? Până nu defineşti totul, cum să-l abordezi? Mi se pare o iluzie şi nu-mi place să alerg după iluzii deşarte. Cred că lucrurile mari se spun prin nimicuri, adică prin multe aparente nimicuri care, sub forma unui întreg, pot spune ceva chiar mărişor, dar dacă te duci direct la mărişor e jale. Cine încearcă să spună direct măreţie în literatură sfârşeşte în ridicol, după părerea mea. E ca şi cum începi o carte cu „Ce e moartea”, şi începi o lungă teorie fără sens, de pe urma căreia nu câştigi nimic. Cel mult îţi alungi orice posibil cititor, sau te alungi pe tine ca posibil cititor. Pe când, descriind o scenă în care un personaj moare, aia poate fi ceva cutremurător. Adică să-ţi ardă cartea-n mâini.

• 14 •

nr. 1/2013

poezie

zona nouă

cristina jidveianu protocol de resuscitare

matei leida *

Nelu şerbu sibiu

sînziana şipoş *

ioana vintilă gate x

guest:

radu niţescu poem suicidar

• 15 •

nr. 1/2013

zona nouă Cristina Jidveianu s-a născut în 1995, la Târgu-Mureş.

Este una dintre cele mai tinere membre ale cenaclului Zona Nouă. Poemele ei apar în revista Forum Studenţesc din Timişoara. În prezent este elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu.

cristina jidveianu Protocol de resuscitare Cine numără cioburi moare înecat cheia din broască se rotește concomitent cu acele ceasornicului A single death is a tragedy; a million deaths is a statistic Oglinzilor li se desprind șuruburile țevile de eșapament se sparg și din ele curge viață A minute of splendor is a minute of ash Universul ăsta e tot mai mic de când nu mai număr pe degete un borcan din care picură nisip pe care nu-l mai găsește nimeni Ți-am trimis optzeci și trei de plicuri de scrisori dacă le deschizi au gustul salivei mele Idealul umanității constă în reprimarea sentimentelor Un mușuroi de furnici îmi mănâncă din bolul de cereale singurătatea nu-i neapărat când ai nevoie de oameni Rochia atârnă de galerie colierele din imitație de perlă se desprind și cad de la gâtul meu vânăt

• 16 •

Idealul feminității două dungi negre pe pleoapele superioare

nr. 1/2013

zona nouă

Când copiii tăi se stropesc cu pistoale cu apă când ai un puzzle mare cu prea multe piese lipsă și lumea ta are un sfârșit Două pete de cerneală pe foaia mototolită o bătrână ce vine de la gară cu mâinile pline de geamantane Dragoste e când doi oameni vorbesc aceeași limbă Buzunarele cu bomboane lipicioase scaunele răsturnate și urmele de noroi de pe pantofii tăi ce nu merg în nicio direcție Trăiești doar dacă ai o plasă de păr în fața ochilor amintirile tale sunt o linguriță cu petrol lampant E greu să vorbești despre suflet Călcâie pline de plasturi te pui în genunchi și numeri nouăzeci și nouă de muște în becul din bucătărie nici moartea nu te lasă singur Cuburi de gheață rămân intacte la 100 de grade Celsius urme de săpun pe oglindă plângi ca unui copil ce a fost plesnit peste față Cincizeci de frați ronțăie cincizeci de firmituri căzute sub masă umbrele lor pe ușa din sticlă E o idee bizară să te reproduci atunci când nu iubești viața grasul de la doi are boala lui Christmas când avea capul spart noi toți speram să moară dar a trăit așa cu sângele coagulat Nasturi cusuți strâmb pe un palton murdar și rece Se desprind bucăți din parchet ne ascundem în cămară pereții ne îmbrâncesc ca niște luptători de Ashihara Norii au culoarea cearei pentru pantofi Și forma palmei tale vocea ta îmi face corpul să tremure ca un jet de apă rece Oamenii se iau de mână când începe să se întunece

• 17 •

zona nouă

A sinner in winter Materie întunecată în spațiile dintre degete un balon dezumflat aterizează la π/2 radiani Îți e somn dar e prea devreme izbesc de fereastră unghii lungi și mâzgălite vino acasă 0 grade Lumină polarizată alerg prin grădina cu lavandă mă împiedic cad peste genunchii tăi scheletici Inima mea o batistă murdară Orele 11.5999 bucata de pluș dintre fălci poveștile cu Hansel și Gretel bărbați ce scuipă într-un castel de nisip când nu privim unii spre alții Beneath the moon Beside an ancient lake picioare ce lovesc de pe bancheta din spate lichidul de pe fundul paharului deviație de sunet 90 de grade Animale mari în gurile animalelor mici Introduci un deget de la mână stângă în gura de aerisire Finalul e când o iei de la capăt Respirăm în reprize firele de păr înfundă chiuveta

• 18 •

Seara de Crăciun lenjerie de corp atârnată ostentativ pe sârma din bucătărie

nr. 1/2013

nr. 1/2013

zona nouă

Poveștile interzise organele sexuale 180 de grade Orașul s-a împotmolit în fundația casei Cu picioarele bocnă privim pe geam la televizorul vecinului Mâncăm coji de semințe Cincizeci de frați loviți cu cincizeci de capete de pește I suppose that I shall have to die beyond my means.

Copii cu măști de carton în șir indian Dragoste & reflexul rotulian Convulsii inima mea e un cub Rubik e paharul de plastic pentru strâns monede If you gaze long into an abyss, the abyss will gaze back into you.

Dimineți pictate cu acuarela trotuare cuantificate Pupile divergente Mă descalț mă arunc pe burtă în mijlocul autostrăzii Locul tău e unde îți auzi vocea 270 de grade Universuri dispersate traversez șoseaua pe diagonală oameni înfășurați în bandă izolatoare 360 de grade pulovărul tău cu scame între brațele mele disproporționate Fericire când nu mai e nimic de spus

• 19 •

zona nouă

nr. 1/2013

matei leida

Matei Leida s-a născut în 1992, la Cisnădie. Este membru al cenaclului Zona Nouă din anul 2012 şi participă la tabăra de creaţie de la Muzeul Astra. Poemele lui apar şi în revista Forum Studenţesc din Timişoara. În prezent este student la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu, specializarea română-engleză.

I.

abia mai respiram ne întorceam des la memoria noastră ţineam în mâini inocenţa voiam să o înghiţim din cât mai puţine mişcări

nimeni nu privea în ochi pe nimeni ne purtam oglinzile la încheietura dreaptă molfăiam în continuare soba putea să cadă peste animalul mort

ca o închidere bruscă de maxilar

strigam suntem aici suntem aici suntem mulţi şi nu ştim

nici nu ne temem căci pleoapele noastre nu sunt ale noastre

II.

stăteam întinşi lângă animalul mort îl spălam de câteva ori pe zi aveam o borsetă şi în fiecare dimineaţă

ne aminteam să-l iubim aveam o borsetă în care visam apropierea

aşa cum visezi corpurile învelite în staniol ne-am dat seama din prima atunci ne-am simţit plămânii pentru prima oară

eram o statuie schiţam un zâmbet sardonic ne prefăceam

credeam că vom scăpa mai uşor

• 20 •

nr. 1/2013

zona nouă

nu ştiam cum să reacţionăm altfel

priveam în oglinda de la mână

nimeni nu privea în ochi pe nimeni

nici nu am fi avut cum visam cu capul în borsete şi nu ştiam am fi vrut să întrebăm nu ştiam cum să începem

ne era foarte dor aveam memoria fiecare ştia că se află undeva sau aşa ne închipuiam era târziu şi niciunul nu s-ar fi încumetat să întrebe despre gesturi când ne atingeam ne ruşinam câte o jumătate de oră aşa înţelegeam noi să fugim departe

era chiar un joc luam calea somnului şi

jumătate de oră însemna atât de departe în oraşe în care

puţini bărbaţi mai purtau mustaţă memoria ni se împrăştia ca un zâmbet printre vertebrele unei femei

ne falsifica amintiri atunci oamenii erau toţi la fel

aveau gură şi îşi mâncau toţi unghiile e obişnuinţa lor ne-am spus şi am început să le roadem unghiile

n-au înţeles apropierea noastră

s-au ascuns în subsoluri ca nişte minţi care au de luat decizii ne-am gândit că nu am procedat corect şi ne-am tocit toţi dinţii

am aşteptat să se întoarcă

să le arătăm de ce suntem în stare şi-au lipit pozele noastre pe creier şi au ieşit ordonaţi le-am spus că ne-a fost foarte dor şi că

i-am invita la o cafea şi-au pipăit pozele şi nu ştiau ce să facă se priveau toţi în ochi ştiau că am venit să-i vedem

ne fusese foarte dor şi

le repetam asta întruna ne-am adus aminte ceva din gesturile lor

îi imitam destul de bine

atunci ne-am zis că suntem de-ai lor

III.

între ei era şi o femeie frumoasă

îmi lăţeam fruntea către ea

i-aş fi spus uite îţi vorbesc şi ei toţi şi-au întors capetele spre mine

e prima oară eu nu ştiu să vorbesc

noi nici nu ne privim fugim când ne atingem

• 21 •

zona nouă

nr. 1/2013

totuşi îţi vorbesc

hai să ne aşezăm obrajii unul peste altul

să-i abandonăm aici ca pe nişte fotografii

să fluture în aeroporturi ne era teamă de asta nici nu ne priveam în ochi

nici nu aveam cum voiam doar să ştim pescarul era dornic să ne-ajute l-am fi întrebat pe el

probabil ne-ar fi răspuns dar noi iubeam eram noi pescarul şi femeia frumoasă cu care tremuram de sânge noi nu eram curajoşi

nici nu aveam de ce să ne temem pescarul înţepa râme era un om glumeţ

se poate că el ştia i-am fi pus mâna pe umăr ca unui prieten

ţi-am furat cortul i-am fi zis

de acum vei dormi în pelerina asta mâloasă memoria noi şi femeia frumoasă ne-am fi adâncit feţele în crupa calului la banchetul acela poate am fi aflat strângeam paharele ne gândeam că le facem un serviciu cum s-ar zice dar

calul se tot mişca aveam nevoie de o parte a femeii frumoase

dincolo de toate credeam că şi ea ştia sau aşa părea

IV.

în depărtare cineva bătea ritmul în interiorul unui obiect vitrificat

ne părea cel mai bun drum

nu avea cum să mai fie mult sau aşa ne închipuiam

V.

• 22 •

distanţa ni se apleca la picioare ca un cal trist făceam tot posibilul voiam doar să ştim ne-am fi culcat în căuşul palmelor lor

ăsta era cel mai bun lucru posibil ne gândeam

acolo era ceea ce iubeam cel mai mult eram nevoiţi să rămânem împreună am fi săpat o groapă şi am fi lăsat acolo pe unul dintre noi

îi promiteam că ne vom întoarce

stai liniştit îi spuneam nu vom întârzia mult

dacă vom şti ne vom întoarce

chiar şi după cel dintre noi pe care ne-am gândit să-l abandonăm

nr. 1/2013

zona nouă

ne-am fi acoperit cu femeia frumoasă cu o pătură

ar fi însemnat naşterea noastră ne gândeam numai la asta

VI.

nu ştiam de ce vrem să ştim

ne era cu neputinţă să le explicăm

devenise obsesia noastră să ştim şi făceam totul în direcţia aceea ne dominam instinctele ne iubeam memoria şi ei continuau să ne întrebe de ce vreţi să ştiţi de ce vreţi să ştiţi de ce vreţi să ştiţi de ce vreţi să ştiţi de ce vreţi să ştiţi

VII.

abia aşteptam să ajungem şi aici dar

cum nu am ajuns nu e chiar nicio problemă de fapt

tot ceea ce contează ştim deja

suntem aici de dragul altuia

legătura noastră e una de sânge sângele meu mişcă din coapse

ar putea adăposti liniştit la cald o cireadă de tauri

sângele meu abia aşteaptă să treacă luntrea dar

noi am înţeles că ar mai fi ceva până atunci

ne putem amesteca zahărul din sânge dragostea mea ce mai faci am auzit o poveste despre

un om care nu putea să trăiască singur dar aici nu e nimic măreţ şi suntem deja obosiţi dansul ăsta

e prea greu pentru respiraţia noastră

unul dintre noi încearcă să se strecoare pe nări afară şi asta înseamnă că am putea afla nu ştim dragostea noastră

• 23 •

zona nouă

nr. 1/2013

Nelu şerbu

Nelu Şerbu s-a născut în 1983, la Agnita. Este membru al cenaclului Zona Nouă din 2011. A participat la taberele de creaţie organizate pentru Zona Nouă la Tilişca (2011) şi Muzeul Astra (2012).

Este unul dintre câştigătorii concursului Incubatorul de condeie, la secţiunile de poezie şi proză, făcându-se însă remarcat şi drept cronicar literar. În prezent este student la Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu, specializarea română-engleză.

Blog: dapemute.blogspot.ro .

sibiu am vrut să fug din sibiu ca un soldat german din normandia am sărit în trenuri sub care se stătea la coadă lăsând totul vraişte (de fapt calculasem totul în amănunt) dar în braşov ploua în timişoara berile sinagoga abatorul erau amare bucureşti o zi la vulcanizare alta cu steaua prin metrou într-unul din oraşele ăstea pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur pe trotuar (mă mai pusesem eu în cur dar mai în glumă) eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă nu dădeam doi bani pe mine aparenţele sunt înşelătoare – proverb din mintea unui culegător de orez eu nu ştiam chineză nici ăia pe unde am depus CV-uri i-am zis celui din baltă eşti pe cont propriu amice

• 24 •

nr. 1/2013

zona nouă

mă gândeam la marii răzvratiţi la libertate la opere care doar în singurătate se pot scrie nu aveam obligaţii termene nu pozam mi-era doar frică.

supermarket eram cu muhamad ali în real şi cu aphex twin madi (boxerul, nu poeta) uite vaca aia se bagă în faţă aphy, adagio te rog, adu-o pe 345 B 124 înapoi în rând doamnă mă recomand – voltmetrul să vă iau tensiunea domnule, du-te dracului un pumn de timbre? bună seara! bună seara prieteni ne zicem şi noi şedinţă. importance? high. ce decizie? ce decizie? nu mai ezităm, o scoatem pe ofelia popii din teacă madi (poeta, nu boxerul) o mânuieşte ca un samurai saber rider, în ce stadiu eşti? i-am dat gata pe pinnochio, pe peter pan pe alice, pe osama, am fost a şasea esenţă ce l-a trimis pe captain planet în jamaica am privatizat Petromul am inventat celula stem aphy? scuze, am ceva sub limbă MDAAA if killing you is wrong I don’t wanna be right după mine v-aţi ridicat în picioare v-am crescut dinţii v-am făcut bucătăriile stadioane o să alergaţi de la frigider la aragaz mulţi abandonează mulţi consumă fructe şi legume beau apă fac sport

• 25 •

zona nouă creşteţi la baterie, munciţi la baterie, vă futeţi la baterie muriţi eroic aphyyyy, la subiect te rog aaaa testing superdisturbing deafening bass încărcăm pe morgenstern, muşina şi cărtă’ în Panzer VI Tiger fighting against terrorism FOC

joint gaddafi sau altcineva, ce contează? trage de fiare are pectoralii ca Iron Man transpirăm, pipăm o ţigară, fluierăm o fufă mi-arată unde vor unii să-l găurească îi dau accept 35472 au dat like 1 n-a apreciat arătăm beton ne punem stretch jeans ieşim în pub tragem o linie ne pişăm în aceeaşi budă şah bărbia se desface-n zepelin-uri mici în derivă Luftwaffe? pe dracu geamuri rezemate de pământ glezne la dungă strivesc în tăcere glezne fără buletin interesant să ghicesc jumătatea de sus a corpurilor paşii care ies din ziduri de ce nu se amestecă cu ceilalţi? patru-patru, şah degetul tău îmi iese printre omoplaţi şi-a făcut loc acolo oamenii din spatele meu îţi intră toţi sub unghie intonând Cântarea României (Ceauşescu sucks la volei

• 26 •

nr. 1/2013

nr. 1/2013

zona nouă

volei sucks la Ceauşescu sucks volei Ceauşescu la trei culoori cunoosc pe luuume) şase-şase să fim cuminţi, să avem o slujbă să nu ne facem naibii de râs ia-ţi mamă căciula că e frig zi-mi cine te pică la examene că-l băgăm în DUI pe nenorocit, în MS, în SS, CNSAS, în SOI, DOI, STS, SMS până când raportez obiectivul a sucombat prin filaj mută ATENŢIE SE ÎNCHID UŞILE apelează 0754222260 - this number is not in use i.o.a.n. ş.e.r.b.u. click – nu există înregistrări cu aceste date sugestii de căutare – ioan bocşa, ioan botezătorul, ioan es pop ioan gyuri pascu ioan slavici BĂ NU PARCA ACOLO CĂ-ŢI SPARG ROŢILE ioan vodă cel viteaz poartă-n casă feţe rânjite din folderul poze sociabile în autobuzul 11 la 5 dimineaţa înghesuială, frig, feţe-feţe femeia de serviciu grea la subsoară n-a furat-o nimeni la nuntă s-au şters cu ea la christmas party te simţi balonat? uite, cămaşa lui Vlăduţ nu e atât de dumneavoastră cu ce vă spălaţi pe dacă locuiai aici acum erai acasă residential complex eden paradise opera manopera capodopera şah bine aţi venit la KFC cu ce vă servim? două televizoare vă rog mat.

• 27 •

zona nouă

nr. 1/2013 Sînziana Şipoş s-a născut în 1990, la Făgăraş. Este unul dintre primii membri ai cenaclului Zona Nouă. A participat la tabăra de creaţie de la Muzeul Astra, iar în 2012 a fost implictă în workshopurile de poezie din cadrul festivalului studenţesc StudentFest de la Timişoara. A absolvit Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu, specializarea engleză-română, iar în prezent este masterandă în cadrul aceleiaşi facultăţi.

Negre ca tălpile tale, vin să te prindă. Sunt în urma lor.

Oferă-mi un braţ. Ele mă împing de la una la alta ca pe o cutie goală. Pielea ta. Vrem să ştim pielea ta.

Toate s-au spart. Se plimbă prin cameră. Prin papucii lor trece apa. O ramă cu jumătate de fotografie şi nu mai înseamnă nimic. Nu vine nimeni să repare ţevile lor.

Gresia se sparge când se lipeşte de ea şi colţurile se ridică.

Un zbor al degetelor deasupra coşului de gunoi. Până atunci galbenul vomei străluceşte ca soarele iar eu în camera cu desene.

sînziana şipoş

Îşi târâie piciorul . Doi oameni pot face sex şi aşa. Fără ferestre, dulapul din cameră are picioarele lui. Merge şi ţipă, dimineaţa, toate hainele şifonate, în vârful fiecărui pantof, o pungă cu aer gata să pocnească.

Ma trag de mâini şi de picioare. Mi-e dor de gleznele mele subţiri. Am câte trei morţi în ghiveci. Îi ud până le răsar capetele.

Dimineaţa asta cu draperiile trase. Ies de sub haine. Mă uit în ochii cu cataractă. Tot corpul acoperit, până nimeni n-o sa te atingă. În fiecare zi tot mai mult, te înfăşoară ca pământul culcuşul unei văduve negre.

• 28 •

nr. 1/2013

zona nouă

Am înţepenit cu tine într-un loc fără lună. Deşi nu vedeam nimic ştiam că undeva un tigru stătea tolănit pe un loc de parcare.

Stau noaptea lângă frigider,în caz că se trezeşte. Când îl deschid, regim şi o lumină gălbuie. Între timp îmi trec degetele pe magneţii cu Paris şi Londra.

Tălpile au trecut de marginea blocului. Ultimul etaj. O minge cu care se joacă focile se rostogoleşte şi îi atinge picioarele.

Era ieri dar mâine părea la fel un bărbat intrat în cameră. Din gura fără dinţi, din ochii verzi a ţâşnit bere. Gâtul mi-a înţepenit în direcţia lui şi i-am şoptit: o să facem inundaţie, o să vină vecinii şi nu o să le putem deschide. Am lăsat prea mult florile să crească. Ne împleticim prin casă, ne împiedicăm de tulpini, ne-am obişnuit aşa. Stătea nemişcat ca o fântână arteziană, şi berea se-ntindea la picioarele mele.

Am început să-mi mişc degetele în spumă şi nu mai era bere, era marea şi câtă fericire mă poate-ncăpea.

Aici e locul meu. Sub plapumă. Din când în când dau un colţ la o parte, să nu mă sufoc. Din când în când îmi aduce mama caramele şi pâine. Mă ridic de trei ori pe zi să nu amorţesc: îmi fixez capul în mijlocul plapumei, să-mi acopere tot corpul. Trăieşti mereu pe lângă; plapuma ţine cald ca gândurile bune.

În fiecare noapte, când văd luna cu gropiţe îmi scufund capul în vană. Mâine se fac cinci ani şi deja am învăţat să respir sub apă. Sunt la mine acasă. Văd bulele lipite de pereţi, vârtejurile când iau dopul, firele de păr rămase, petele galbene de pe fund. În curând o să scot primele cuvinte şi atunci o să mă mut de tot.

• 29 •

zona nouă

nr. 1/2013

ioana vintilă Ioana Vintilă s-a născut în 1997, la Sibiu. Este mezina cenaclului Zona Nouă şi a participat la tabăra de creaţie de la Muzeul Astra. Poemele ei apar în revista Forum Studenţesc din Timişoara. În prezent este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu.

GATE 21 • COLAGEN, ACID HIALURONIC o femeie tânără stă ore întregi în faţa oglinzii părul cu nuanţe albe îşi masează pielea lăsată [picioarele: întotdeauna depărtate] un cap de manechin cu perucă Іsoră-mea foloseşte creme antirid testate pe animale dinainte să-i vină ciclul І

GATE 27 • XENICAL / AMINOREX ¦două fetiţe obeze smulg hortensii de la rădăcină nu poartă rochiţe

• 30 •

fetiţa obeză alfa

colanţi din latex

nr. 1/2013

zona nouă

fetiţa obeză omega un halat lung, negru ¦două fetiţe obeze se joacă cu cinci puişori de găină îi fugăresc printre petale căzute fetiţa alfa îşi înfige molarii în burta unuia scuipă puful galben mănâncă încet [zgomotul oaselor zdrobite] aruncă corpul fetiţei omega

fetiţa omega îi scoate inima diafragma rinichii face o gaură în inimă

o pune pe-o sfoară

129 bătăi pe minut

şi-o agaţă de gât

mănâncă restul fibrilaţie ventriculară

290 bătăi pe minut

STOP CARDIAC

fetiţa omega îi închide ochii

І durerea n-are nimic de-a face cu lacrimile І

• 31 •

nr. 1/2013

zona nouă

GATE 51 • TOPICE CORTIZONICE No

electricity

something' s

all

over

jocul cu foarfeca în camera cu

me

greasy

geamurile bătute în cuie

¦trei băieţi anorexici îşi taie pielea cu psoriazis ¦trei băieţi anorexici cos bucăţile versicolore dezbrăcate

fac haine pentru păpuşi

se rad în cap unul pe altul

becul luminează din ce în ce mai puţin

¦trei băieţi anorexici totul e la locul lui

DADDY’S HOME

І tata a vrut întotdeauna un băiat І

• 32 •

podeaua vibrează

nr. 1/2013

zona nouă

GATE 51 • CLOMIPRAMINE, PAROXITINĂ nimic exact în mişcări copilul cu foarfece decupează ziare cărţi feţe de masă perdele haine unghii cel mai greu de tăiat e cusătura niciodată nu ştii dacă o să tai drept Why don’t you ask the kids at Tinanmen Square Was fashion the reason why they were there? copilul îşi taie părul aranjează totul pe masă corpul se mişcă cu exactitate înainte şi înapoi acelaşi interval de timp

І când eram mică făceam tot felul de figurine din hârtie І

• 33 •

nr. 1/2013

zona nouă

radu niţescu Radu Niţescu s-a născut în 1992, la Bucureşti. E absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava”; acum e student la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A publicat poezie în revistele Poesis International, Subcultura, Actualitatea Literară, Vorba Vine, Steaua şi România literară. A câştigat premii la diverse concursuri şi festivaluri, printre care Marele Premiu al Festivalului Naţional „Nicolae Labiş” (2011) şi Premiul pentru volum în manuscris (“Gringo”) la Festivalul Naţional „Tudor Arghezi” (2012). Blog: lungimeadeunda.wordpress.com .

câtă stridență Am văzut reptile reci noaptea trecută, Anna Maria, şi cred că vor veni din nou când tata o să stingă lumina, şi recunosc, sunt mic, desculț şi mi-e frică, Anna Maria, mică nebună, uite un şoricel şi uite un şarpe boa şi şoricelul nu ştie ce să facă. De câți şerpi boa ar fi nevoie, Anna Maria, mică nebună, ca să înghită Kremlinul cărămidă cu cărămidă?

Aş putea creşte câțiva în curtea din spate şi restul să-i adunăm împreună la vară. Unul singur, foarte mare, spui tu, şi să nu uiți că nefericirile vin fiindcă nu am ştiut să rămânem acasă.

Aş vrea să-ți scriu, Anna Maria, abundent şi mut, ca o ninsoare din Europa de Est, pentru că o portocală e ceva minunat, mică nebună, şi când noi o împărțeam, un copil a spus în Rwanda Te rog, nu-i lăsa să mă ucidă.

• 34 •

nr. 1/2013

zona nouă

Da, acum optsprezece ani ne-am întâlnit, pentru că apartamentele noastre ostile erau unul lângă altul, şi poate că aşa trebuia să se întâmple, şi tații au râs atunci de bolboroselile noastre. Şi nouă ani am crescut împreună puțin câte puțin într-un bloc cu geamuri înguste şi o grădină largă, unde se cuibăriseră aproape şapte câini vagabonzi, pe care i-au gonit sau i-au omorât în ’99, când puricii deveniseră insuportabili, şi unde am făcut o sută optzeci de oameni de zăpadă într-o singură iarnă, în ultima iarnă, înainte ca tatăl tău să obosească, ‘asta nu mai poate dura’, a zis, apoi a încărcat totul într-un camion şi gata. Şi după multă vreme, când deja mă mutasem pe Mitropolit Iosif, ți-am primit scrisoarea, aia a fost prima scrisoare, apoi ne-am scris o vară întreagă, aşa am aflat că stai undeva lângă Kursk, la bunica ta. În altă scrisoare mi-ai spus că nu te-ai obişnuit cu limba şi că ți se pare absurdă şi mi-ai desenat ce vezi de la fereastră când te trezeşti dimineața – o autostradă pe care trec multe tiruri şi praful haşurat în creion şi dedesubt ai scris industrializarea nu este nicidecum elegantă . Şi nici nu contează cine a încetat mai întâi, sau poate că tăcerea a venit de la sine, ca toamna într-un orăşel rusesc de frontieră.

Apoi, când uitasem suficient unul de altul, ne-am întâlnit anul trecut în Chişinău, pe vechiul drum şi calea amintirii, într-o seară în care ningea foarte tare, într-un oraş dezgolit în care ne-am trezit fără argumente, şi seara aceea întâmplătoare în cafenea şi mirosul de brad şi cockteilurile noastre care au însuflețit totul, pentru că aia a fost totul.

Câtă stridență, să ştii că am rămas la fel de mici şi lunatici.

poem suicidar poate că prin țeava de gaze se fâțâie noaptea, ca o babă pipernicită, poate prin țeava de gaze trece metroul din Londra, ducând o mână de oameni la Mile End,

• 35 •

zona nouă

nr. 1/2013

poate prin țeava de gaze curg deşeurile unui mare abator înspre Mediterană, poate nesfârşite aliaje de zinc şi cupru şi aluminiu şi uraniu sprijină un război, Marele Gustav trage în Marele Gustav şi asta de fapt se aude, la fel cum subteranele orbilor pot fi acolo, mărețe, oferind inimi distruse & minți în agonie cui e gata să ceară, sau un deşert în care urina devine floare smintită, o groapă de gunoi în putrefacție, un cimitir de maşini, sau agonia străzilor ultraaglomerate amestecând mii de zgomote şi lumini şi şobolani roşii cu boturi păroase, toate astea pot fi acolo şi poate că într-o zi

fragmente de/ /mente -mente-ceva-experi(no thoughts were harmed during these writings) * melodici – tate - tate – melodicitate – me-lo-di-ci ta-te, poate pe-o parte, toate forțate, puțin forțate, de de par – te [de departe, culmea dealului e o locomotivă cocoşată. sunt şi şervețele (culoarea cerului) cu modelul ăsta. n-am fost niciodată într-o locomotivă. şi îmi aud respirația.] hidratare puțină acum şi atunci hidratare puțină atunci şi acum re / spi / ra / ți / a – rația pentru că încetişor te joci cu tentația.

• 36 •

[în sus se poate observa o locomotivă cu aburi. în spate nu e nimic.

nr. 1/2013

zona nouă

în față n-aş zice. în dreapta, căluții de mare aşteaptă aliniați să se dea startul.] * [tocmai am găsit o brichetă bic mică şi neagră cu un future colorat într-un buzunar în care n-am umblat de câteva luni. ce-mi plăcea bricheta asta. desigur, ne întâlnim dacă şi numai dacă vreți (dacă unii vor) şi doar cu cei care poate vor dori (şi vor putea) să vină (nu e în nici un caz obligatoriu nici să aibă loc intîlnirea, nici să vreți, nici să veniți dacă nu vreti sau nu puteți). ] * încalță-te – fugi – raționează - indignează-te – răcneşte – loveşte – castrează – jigneşte – scuipă – tremură – ratează – revino-ți – plângi. consolează – alăptează – încălzeşte – rămâi – întoarce-te – ascunde-te – rugineşte – mori – închide – niciodată – nu insista. [am stabilit că dacă e să zaci agitatneagitat nu cont ează cum o faci ascuțitneascuțit nu cont ează nici câți draci coloraținecolorați poți să nu meri prin copaci întrefrunze printrebuze cad obuze-rotative-invective-conjunctive ca atunci când vara/seara dai de muşte abuzive.] & într-o dimineață sper să inventăm un joc complicat, cu multe umbre, care i-ar fi plăcut lui mircea ivănescu.

• 37 •

zona nouă

nr. 1/2013

proză

Andrei c. Şerban înainte de alarmă

Traducere Frank o’hara (În româneşte de Vlad Pojoga)

Annina luzie schmid (În româneşte de krista Szöcs)

Roberto bolaño (În româneşte de ana-maria lupaşcu)

• 38 •

nr. 1/2013

zona nouă

Andrei C.Şerban s-a născut în 1990, la Drăgăşani. Este unul dintre primii membri ai cenaclului Zona nouă.

A participat la taberele de creaţie organizate pentru Zona nouă la Tilişca (2011) şi Muzeul Astra (2012).

Publică cronică de carte în Poesis Internaţional şi este cronicarul de casă al Zonei. A absolvit Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu, specializarea română-franceză, iar în prezent este masterand în cadrul aceleiaşi facultăţi şi profesor suplinitor la o şcoală din judeţul Sibiu.

Andrei c. Şerban

înainte de alarmă Andrei C. Şerban încă dinainte de a suna alarma, el se află deja în baie, în faţa oglinzii. împrăştie pe raft pămătuful, lama, tubul cu spumă şi apa de colonie. după ce-şi umezeşte faţa, acoperă obrajii cu săpuneală, trece prin câteva mişcări sacadate cu lama peste suprafaţa tenului; perii apăruţi peste noapte foşnesc sub ascuţişul metalic, dizolvându-se în masa albicioasă de clăbuci risipită în chiuvetă. după ce procesul este dus la capăt, culege din pahar periuţa albastră, niciodată cea roşie, şi-şi freacă dinţii cu pasta mentolată pe care a luat-o săptămâna trecută de la promoţie, apoi îşi curăţă beregata cu lichidul verde. abia atunci apucă neconvingător cutia rozalie şi îşi masează pomeţii şi fruntea cu alifie; mirosul ca de mlaştină al pomadei îl scoate din sărite, de aceea se grăbeşte să-şi îmbibe perciunii şi gâtul cu un pumn zdravăn de apă de colonie. înainte să iasă din baie, se postează în profil şi aruncă o privire către cocoaşa păroasă care-i invadează abdomenul, ieri parcă nu era atâta. pe scaunul din dormitor găseşte aşezat cu grijă pantalonul şi sacoul; alături, agăţat de mânerul şifonierului, se află umeraşul care scoate la înaintare o cămaşă de proporţii gigantice, după cum constată şi de unul singur. aroma de cafea, amestecată cu mirosul uşor amărui de pâine prăjită pătrunde în cameră în momentul în care-şi alege cravata potrivită; îşi apucă diplomatul pregătit seara trecută şi deschide uşa. dar, până să o ia la goană pe scări, se mai refugiază pentru câteva momente în baie, analizându-şi profilul, şi parcă, totuşi, nu-i chiar aşa de rău. de pe masă, ibricul de cafea învăluie tavanul într-o perdea fină de abur. de cum îl vede, ea îi culege de pe umeri cele câteva urme de scame şi îl ceartă pentru nodul ăla de cravată neîngrijit. îi smulge de la gât legătura şi din câteva mişcări problema

• 39 •

zona nouă

nr. 1/2013

e rezolvată. îi masează claviculele, în timp ce-i aranjează gulerul, apoi îl sărută, mirosindu-i tenul. îl întreabă dacă s-a dat cu alifie, doar ştie ce a păţit acum o săptămână cu iritaţia aia. el oftează, dându-şi ochii peste cap, de parcă nu se simte îndeajuns duhoarea aia de mlaştină. se aşază la masă şi, în timp ce soarbe din ceaşcă, răsfoieşte ziarul, iar, ca un consultant auto adevărat ce este, are tot dreptul să-i înjure p-ăia care au scumpit din nou benzina. ia cu reţinere câteva muşcături din sendvişul cu cremă de brânză şi roşie, abia abţinându-şi grimasa. ea îl ameninţă cu degetul, să nu te prind că nu-l mănânci, şi mai termină odată cu carnea aia, că doar doctorul nu şi-a tocit coatele degeaba pe băncile facultăţii. el se străduieşte să zâmbească şi să devină băiat cuminte. cu privirea aţintită asupra tiranei, îşi înfige dinţii în felia de pâine şi mestecă bolul smântânos până când stomacul mârâie de atâta aşteptat. când înghiţitura ajunge la destinaţie, apucă mânerul ceşcuţei şi-şi clăteşte gura cu licoare. îşi coboară privirea în ziar, arătându-se interesat de ştirea zilei. pândindu-i fiecare mişcare, aşteaptă ca ea să-i întoarcă spatele, fixându-şi atenţia asupra prăjitorului, dă pe gât până la zaţ restul de cafea, înşfacă diplomatul şi se repede spre uşă, abandonând în farfurie sendvişul pe jumătate mâncat, trebuie să plec, am şedinţă într-o oră. dar nici nu apucă să treacă pragul care desparte acest templu al sănătăţii de libertatea absolută, că o mână sigură îi cuprinde umărul, dragule, care-i graba. ei, asta-i bună, doar n-o vrea să-mi bage pe gât scârboşenia aia chiar aici, în pragul casei. se întoarce cu un zâmbet stins, cerşind îndurare. dar ea pare să fi uitat complet de meniul rudimentar abandonat pe masă; se ridică pe vârfuri, îi cuprinde gâtul şi îl sărută zgomotos pe buze, la mulţi ani, şi surâsul cu subînţeles îi invadează chipul. el nici nu mai are timp să se dumirească, aşa că răspunde mersi din reflex. dar când observă că sprâncenele ei se arcuiesc întrebător, iar surâsul începe să bată în retragere, luminat de aura divină a inspiraţiei actoriceşti, se repede să o sărute cu patos, la multi ani şi ţie, dragă. îi cuprinde mijlocul, aşteptând ca braţele ei să răspundă cu acceaşi intensitate. însă vocea femeii sună circumspect, sper că n-ai uitat şi anul ăsta. stomacul lui îşi începe, ca în fiecare dimineaţă, revolta, dar el, pentru a masca mica simfonie digestivă, o asigură că pregăteşte de zile bune cadoul şi că nu vrea să recunoască nimic până la momentul oportun; o priveşte fix în ochi, afişând cea mai nevinovată faţă posibilă, apoi îi mai fură un sărut. încet, zâmbetul revine pe chipul femeii, era şi cazul, şi îi şopteşte că îl aşteaptă diseară cu ceva bun, doar dacă este cuminte, bineînţeles; îi muşcă aţâţată lobul urechii, după care îi face cu ochiul. el răsuflă uşurat în momentul în care aude uşa închizându-se în urma sa. cică la mulţi ani, ce zi o mai fi şi astăzi. cu siguranţă, aniversarea lui nu este, măcar atâta lucru ştie, iar a ei, nici atât, din moment ce a luat iniţiativa felicitării. îşi trece mâna prin păr, potrivindu-şi cărarea, apoi se uită la ceas, numai bine. rămâne câteva clipe, uitându-se pierdut la încheietura de care atârnă brăţara metalică. la câţiva centimetri mai sus, chiar la extremitatea palmei, verigheta sugrumă cu încrâncenare inelarul butucănos. băga-mi-aş. grăbeşte pasul, înjurându-se ca în fiecare an pentru crasa neglijenţă care-i încununează mintea, de cumpărături îi mai arde lui acuma. dar se resemnează rapid şi, de teamă să nu uite până diseară de cadou, aşa cum s-a întâmplat, de altfel, şi anul trecut, face un mic ocol, ajungând pe aleea care duce chiar spre centru. haine, nu intră el în gura leului chiar atât de uşor, bomboanele nu sunt sănătoase, aha, dar când ideea salvatoare îi înfloreşte în minte un miros de carne friptă îl scoate din starea de meditaţie. simţurile o iau razna, glandele salivare se trezesc din amorţeală şi clocotesc în sucul propriu, o înghiţitură seacă alunecă pe beregată în jos, anticipând ospăţul, iar stomacul oprimat îşi cere tributul. un hamburger la domnu’, apoi îşi continuă drumul, înconjurat din toate părţile de vitrine luminate. aruncă şerveţelul pătat cu sos la prima pubelă, de îndată ce prada şi-a făcut datoria. dulcea stare de saţietate îi gâdilă extremităţile, iar zgomotul profund al regurgitaţiei desăvârşeşte ritualul. gândurile îşi reiau galopul, eliberate de orice constrângere gastronomică. aşa, deci haine, nu, bomboane, nu. începe să-şi balanseze braţul, zvârlind în faţă şi în spate diplomatul, cu privirea spre cer; e lucru ştiut că ori de câte ori face acest gest, în capul lui se dă o bătălie cruntă. brusc, se opreşte în faţa unui panou de sticlă, ca trăznit, întoarce capul cu nouăzeci de grade,

• 40 •

nr. 1/2013

zona nouă

sprâncenele i se arcuiesc în întâmpinarea verdictului. în spatele ecranului, teancuri imense de cărţi aranjate în formă de cetate împodobesc priveliştea, iar un miros uşor de hârtie proaspătă se strecoară prin uşa întredeschisă direct în stradă. şi, totuşi, chiar nu e rău deloc, nu, nu, doctorii ăia sunt nişte imbecili, vocea lui este mai sigură ca oricând. apoi îşi continuă drumul, în timp ce reflecţia care se ţine de abdomenul generos se risipeşte de pe geam. haine, nu, bomboane, nu, flori să-i dea lu’ mă-sa, a încheiat citatul, de parcă el nu ştie că şaptezeci la sută din alergiile contactate se datorează polenului. un clinchet îl readuce la realitate, chiar în momentul în care diplomatul îşi începe din nou periplul pendular. iar ideea salvatoare îl izbeşte atât de tare, încât aproape că se dezechilibrează chiar în faţa vitrinei împodobită cu bijuterii. intră în incinta micuţă, aruncând disperat priviri în stânga şi în dreapta, doar-doar s-o îndura providenţa să-i arunce în mâini flecuşteţul potrivit. este abordat de o doamnă uscăţivă, cu privire de vultur, care îl întreabă cu ce îi poate fi de folos. aniversarea căsătoriei. vai, ce frumos, şi câţi ani se împlinesc. el blestemă în gând vigilenţa vânzătorilor ăstora bârfitori şi, după ce chibzuieşte ceva timp în aflarea unui răspuns care trebuie să fie cât de cât exact, afirmă nu prea convins, zece ani. gura femeii se arcuieşte la capete, iar ochii îl analizează de după sprâncene pe nu prea grijuliul client. dar el nu mai are nimic de spus, porumbelul şi-a luat deja zborul. priveşte deznădăjduit spre vânzătoare, cerşindu-i muteşte ajutorul, rugându-se în sinea lui ca în inima acesteia să înflorească măcar pentru câteva clipe instinctul protector pe care sexul frumos şi-l adjudecă de milenii. ghicindu-i disperarea, femeia îl linişteşte, spunându-i că o vor scoate la capăt şi îl întreabă la ce s-a gândit. dar intuiţia lui în materie de cadouri, cu atât mai puţin bijuterii, îl lasă baltă şi de data aceasta. femeia îl întreabă ce îi place soţiei să îmbrace, dar răspunsul oferit de client, cum că orice rochie sau cum le-or mai spune chestiilor ălora cu un singur crac, nu pare să fie unul corespunzător. când îl întreabă ce culori preferă nevasta, el răspunde că nu a auzit-o niciodată spunând că ar exista culori urâte. la întrebarea ce înălţime are fericita doamnă, el îşi poziţionează palma culcată chiar în dreptul nasului. tot astfel, pasiunile nevestei se dovedesc a fi sfaturile medicale şi gastronomia vegetariană, iar că ultimul cadou pe care l-a primit de la soţul dumneaei a fost atât de frumos, că a lăsat-o fără cuvinte, numai că bărbatului îi este greu să spună chiar acum cu precizie data şi componenţa exactă a acestui spectaculos dar. la întrebarea dacă doamna poartă bijuterii la mâini sau la gât, bărbatul răspunde că niciodată consoarta nu i-a spus nimic despre lucrul ăsta, dar o asigură pe vânzătoare că nu are nimic împotriva acestui obicei, atâta timp cât soţiei îi face plăcere. poate că un inel este un cadou tocmai bun, vine în întâmpinare vocea doamnei, iar el dă din umeri descurajat în momentul în care aceasta îi cere aprobarea. femeia scoate de sub tejghea o cutiuţă străjuită de sticlă, care dezvăluie celor doi un întreg arsenal de inele, care mai de care mai pestriţe. din fericire, măsura nevestei pare să se potrivească cu cea a vânzătoarei, cel puţin aşa pare, şi astfel, atenţia celor doi se îndreaptă numai asupra celui de-al doilea rând de inele de pe tăviţă. acesta este perfect, femeia îi întinde un inel aurit pe creştetul căruia tronează o bobiţă transparentă, frumos şlefuită. preţul de patru cifre, plus câteva zecimale pe lângă, este ultimul lucru care se mai aude înainte ca liniştea să acopere încăperea pentru câteva clipe bune. iar la remarca cum că diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei femei, clientul răspunde că mai bine lipsă de asemenea amabilităţi şi că preferă asceza în vârf de munte. de altfel, care-i marele fâs şi cu inelele astea, nici măcar nu sunt practice, de parcă nu-i de ajuns o verighetă, şi îşi pipăie inelarul care se zbate de, parcă, zece ani în strânsoare. vânzătoarea ezită înainte de a strecura cutia la loc sub tejghea, apoi se îndreaptă spre un panou acoperit de sticlă, în spatele căruia stau agăţate zeci de lănţişoare şi brăţări. dar după lungi dezbateri neconvingătoare, că numai ştreang lung cât două salarii îi mai lipsea neveste-sii, femeia îl întreabă resemnată pe nou-venit cât ar fi dispus să cheltuiască pentru acest cadou. cu toate buzunarele verificate de două ori, plus portofelul dat peste cap, pe tejghea se adună o grămăjoară de bancnote motolotile, presărată ici-colo cu câteva monede. femeia priveşte neconvingător, mai că amuzată, mai că înfuriată, când banii, când pe posesorul acestora care mai are şi tupeul de a

• 41 •

zona nouă

nr. 1/2013

afişa un zâmbet tâmp. are exact ce îi trebuie, se retrage pentru câteva momente, apoi revine cu o cutiuţă împrejmuită cu fundă purpurie, asigurându-l că doamna va fi absolut încântată. bărbatul aruncă o privire fugitivă în spatele capacului şi rânjeşte în momentul în care îşi dă seama că vânzătoarea i-a citit gândurile cu cea mai mare precizie. femeia dă aprobator din cap şi printr-un gest mătură claia de bancnote într-un sertar apropiat. clientul, radiind de fericire, părăseşte incinta nu înainte de a mulţumi corespunzător pentru ajutorul acordat. priveşte vitrina satisfăcut, iar vânzătoarea, pe chipul căreia se profilează încet o grimasă, îi face cu mâna. aproape că nici nu se mai vede, aşa-i, şi bărbatul dispare din peisaj, mângâindu-şi abdomenul. numai bine, ora este exact cât trebuie, iar în apropiere se află şi o gură de metrou. coboară treptele, afundându-se în ceaţă tot mai mult, până când zgomotul metalic îi apasă timpanele. în mână ţine strâns pachetul salvator, în timp ce diplomatul îi izbeşte ritmic genunchiul la fiecare pas. cumpără din mărunţişul pe care, din fericire, a avut inspiraţia să-l păstreze în buzunarul de la piept o cartelă cu o singură călătorie. trece prin uşa rotativă, iar aerul se îngreunează de rumoare. coboară scările în momentul în care ultimul vagon al metroului se pierde în beznă. peronul este o tablă de şah, dar piesele, dezorientate, par să-şi fi schimbat direcţia de atac. în mijlocul platoului, câteva persoane urmăresc ecranele pe care se derulează reclame la ţigări şi saltele de dormit. dar în momentul în care cucoana zâmbeşte toată de cât de bine şi-a petrecut noaptea în patul ei de-abia tunat, piesele negre îşi schimbă poziţia. bărbatul îmbrăcat în salopetă traversează platforma, scoate din buzunar un briceag a cărui lamă o împlântă în stomacul pensionarei care-şi citea ziarul. pe podea se scurg zgomotos şiroaie de vomă amestecate cu sânge, iar strigătele acoperă peronul ca o cupolă. femeia pe tocuri, cu ochelari de soare, ţinteşte cu privirea un bătrânel de vizavi, şi se năpusteşte asupra lui, muşcându-i cu sălbăticie din beregată. în balta de sânge se profilează imaginea copilului pregătit pentru şcoală, în capul căruia se înfige lama unui topor aruncat de adolescentul cu frizură ciudată. o femeie alunecă pe rămăşiţele de creier spoite pe podea şi cade chiar la picioarele celui care se avântă asupra ei cu pumnii. copilul îşi aruncă pacheţelul şi sare la gâtul îngrijitorului, zgâriindu-i faţa şi urlând ca turbat; în câteva secunde, ţine în palme globii oculari ai bărbatului, din care încă se mai scurg mucozităţi, apoi începe să-i mestece până când capul îi este strivit de o bâtă de baseball. dar imediat, trunchiul bătrânei este despicat de lama unei drujbe apărute din neant al cărei ecou zguduie atmosfera; la capătul maşinăriei se agaţă un bătrânel îmbrăcat în halat şi papuci, care parcă a evadat dintr-un spital. agitaţia nu se opreşte, căci regele încă nu a fost capturat. ştreangul îl trânteşte pe bătrân în genunchi, drujba i se prăbuşeşte la picioare, iar poliţistul îi face vânt peste propria maşinărie, care azvârle în toate direcţiile bucăţi de carne amestecată cu firimituri osoase. lângă, un adolescent smuceşte codiţa unei fete îmbrăcată în roz, apoi târăşte prada câţiva metri în timp ce-şi năpusteşte călcâiul peste faţa acesteia; dinţii i se înfig în buze, apoi se crapă, fugind pe beregată în jos. cu un ultim gest, fata scoate din buzunar o bilă de care atârnă un inel; explozia nimiceşte jumătate din platformă, aruncând pe tavan membrele sfârtecate ale celor mai devotaţi ostaşi. după ce negura se risipeşte, bătălia se mai dă între o femeie îmbrăcată într-o rochie de vară, al cărei mandibulă lipseşte cu desăvârşire, şi un pitic chelios, cu piciorul stâng smuls din şold. femeia sare asupra inamicului, cu unghiile la înaintare, sfâşiindu-i scalpul; balele amestecate cu sânge i se preling pe limba care-i atârnă neputincioasă de craniul înjumătăţit. piticul se prăbuşeşte sub greutatea atacatoarei, dar, cu un gest rapid, apucă sânul acesteia şi sfâşie cu unghiile halca de carne. sângele îi inundă faţa, în timp ce capul îi este trântit de podea. îşi pierde puterile când pe creştetul său apare o crăpătură firavă. femeia îi ţintuieşte gâtul cu mâna stângă, în timp ce apucă un bolovan pe care îl ridică deasupra creştetului, pentru lovitura finală. dar atunci, mâna piticului scoate din buzunar un pistol. glonţul spulberă capul femeii, leşul este aruncat la câţiva metri distanţă, chiar pe şine, scăldat în sucuri mirositoare. urmează câteva momente de linişte totală, timp în care toate dârele îşi continuă nestingherite traseul. apoi, piticul priveşte către singurul supravieţuitor. bărbatul se ridică ameţit de pe treptele pe care

• 42 •

nr. 1/2013

zona nouă

fusese proiectat de explozie, hainele îi sunt pe jumătate sfârtecate, în gură simte un gust sărat, urechile ţiuie disperate, iar diplomatul este ciuruit de aşchiile de ciment. numai în mâna stângă mai strânge cu înverşunare pacheţelul preţios rămas intact. în momentul în care-l vede pe pitic cum îşi face drum printre cadavre, târându-se pe burtă cu ultimele puteri, este incapabil să mai facă vreun gest. cade în genunchi, chiar în faţa pocitaniei cu craniul despicat. iar în clipa în care găseşte cuvintele care să-i cerşească dreptul la o nouă zi, piticul îi apucă braţul şi-i strecoară în palmă pistolul. apoi, potrivindu-i cu ambele mâini arma, îşi sprijină fruntea pe ţeavă şi apasă trăgaciul. creierii săi acoperă podeaua cu un ultim torent. spaţiul stă să crape de atâta roşu, urechile îşi strigă în continuare suferinţa, aerul este cuprins de cele mai profunde arome metalice; pe câmpul de luptă se scrie întotdeauna doar o singură epopee. umbra bărbatului îngenuncheat, de degetele căruia atârnă pistolul decisiv, devorează vlaga ultimelor rămăşiţe. când se deşteaptă din impact, supravieţuitorul trebuie să îşi savureze victoria. aruncă arma cât colo şi se ridică în picioare, chiar când metroul ajunge în staţie. uşile se închid în urma lui cu un ţăcănit, iar el îşi continuă drumul de-a lungul viermelui metalic lipsit de suflare. se aşază epuizat pe un scaun şi priveşte coridorul părăsit. abia atunci cortina se dă la o parte, atmosfera se umple de aplauze. publicul este în delir, iar bărbatul trebuie să fie mândru de reuşită. se ridică respectuos şi aşteaptă ca uralele să-i invadeze urechile pentru câteva momente. apoi face o plecăciune, mângâindu-şi abdomenul bombat, şi ridică învingător pachetul străjuit de fundă purpurie, care adăposteşte cadoul perfect; nu-i rău deloc, chiar deloc. dar spectatorii sunt înghiţiţi iarăşi de beznă, iar zgomotele se pierd în spatele perdelei.

• 43 •

zona nouă

nr. 1/2013

frank o’hara The stars fell one by one into his eyes and burnt • 44 •

nr. 1/2013

zona nouă

Să beau cola cu tine e chiar mai distractiv decât să merg la San Sebastian, Irún, Hendaye, Biarritz, Bayonne sau să mi se întoarcă stomacul pe dos pe Traversa de Gracia din Barcelona parţial din cauză că în tricoul tău portocaliu arăţi ca un San Sebastian mai fericit parţial din cauza iubirii mele pentru tine, parţial din cauza iubirii tale pentru iaurt parţial din cauza lalelelor portocalii fluorescente dimprejurul mestecenilor parţial din cauza discreţiei zâmbetelor noastre în faţa oamenilor şi statuilor e greu de crezut că atunci când sunt cu tine mai poate exista ceva la fel de nemişcat la fel de solemn la fel de supărător de permanent ca statuile când stai exact în faţa lor în New York-ul cald în lumina de la 4 dimineaţa alunecăm între noi în faţă şi în spate ca un copac respirând prin ochelarii lui şi în expoziţia de portrete nu pare să fie vreo figură concretă, doar vopsea dintr-o dată te întrebi de ce naiba le-ar fi pictat cineva te privesc şi mai bine te-aş privi pe tine decât toate portretele din lume exceptând poate uneori Călăreţul polonez şi oricum e la Frick unde slavă cerului n-ai fost încă aşa că putem merge împreună prima dată şi faptul că mişcările tale sunt atât de frumoase rezolvă cumva problema futurismului aşa cum acasă nu mă gândesc niciodată la Nud Coborând o Scară sau la o repetiţie un singur desen de-al lui Leonardo sau Michelangelo care cândva mă uluia şi ce bun le-au făcut impresioniştilor toate studiile astea despre ei când persoana potrivită n-a stat niciodată lângă copac când soarele s-a scufundat sau dacă tot veni vorba Marino Marini care n-a ales călăreţul la fel de bine cum a ales calul e ca şi când toţi ar fi fost privaţi de o experienţă vitală care nu se va pierde în mine de asta îţi vorbesc despre ea

(Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga)

• 45 •

zona nouă

iarna 2012/2013

annina luzie schmid alles okay im kopf hört ihr sist alles okay in mir

• 46 •

iarna 2012/2013

zona nouă

subject / eject

am lipit în jurul tău un aparat de hârtie satinată te-a ridicat sau nu poate te-a îndepărtat de mine v-am privit apoi tu el și povestea despre cascade în albastrul luminos al cerului eu aveam încredere în femeia cu cele mai bune cuvinte ale ei mai mult decât în dizolvare pot să stau așa cu picioarele ude și să o privesc dintre plante o eternitate pot cu puterea despărțirii să deviez toate gândurile greșite într-un vârtej ach te-am blestemat cu aparatul acesta ach de nu l-aș fi încercat niciodată cu iubirea

ephemeroptera (concept)

ați construit un lucru într-un cazan acesta încinge și drept acoperiș are un munte vechi pe care nu l-a interesat niciodată echilibrul și statica copiilor săi transparenți (în visele lor își zgârie heroina sub piele) sunt de accord că natura este un punct o mare parte din ea este în cele din urmă un poem pe care îl am pentru acel munte un steag înălțat pe marele nimic am spus o rugăciune invers în toate limbile și iată am avut în viață o bătaie de aripi dar nu mai mult de o zi

egorithmus

călătorule nu te opri nu vreau să te întorc din drum există valoare în toți oamenii și în cei cu care se culcă ca nevoia unei mașini reale de ce vibrezi crezi că te faci mai părăsit decât ai fost vreodată ach când pleci departe gândește-te că eu am repetat plecatul calmul am încheiat despărțirea în formă pură cea mai sinceră prietenie poți face acolo mai mult efort cum ar fi o întoarcere spontană? ach până atunci somnul meu va scoate multe sforăieli și din inimă vor ieși fluierături tu călătorule mă vei vrea pe mine în călătoria ta în jurul lumii și să vezi totul cum era înainte

(Traducere din limba germană de Krista Szöcs)

• 47•

zona nouă

nr. 1/2013

Roberto Bolaño Sólo la poesía, y no toda, eso que quede claro, es alimento sano y no mierda

• 48 •

nr. 1/2013

zona nouă

Întoarcerea în Antarctida nu contează către ce loc te va purta vântul (Da. Dar mi-ar plăcea să-l văd pe Seneca în locul acesta) Înţelepciunea constă în a ţine ochii deschişi în timpul prăbuşirii (Blocuri sonice de disperare?) A studia în staţiile de poliţie. A medita în timpul week-end-urilor fără bani (Probleme pe care trebuie să le repeţi, spune vocea pe off, fără a te considera nenorocit.)

Oraşe supermarket-uri graniţe (Un Seneca palid? O limbă pe statuia de marmură?) Încă nu am vorbit despre nelinişte (Gata, ajunge. Dialectică obscenă) Tăria aceasta ireversibilă care îţi va îmbrăţişa drumurile --------------------------------------------------------------------În districtul V cu sudiştii: Încă citeşti menestrelilor? Da, Vreau să spun: încerc să visez Castele şi pieţe, lucruri de felul acesta pentru ca mai apoi să mă întorc în apartamentul meu şi să dorm Nu e nimic rău în asta Viaţa dispărută face mult În barurile Districtului V lume tăcută cu mâinile în buzunare şi fulgerele --------------------------------------------------Acestea sunt chipurile romanilor în infern Prefer să trăiesc departe de tot, am spus, a nu fi complice Dar aceste chipuri contemplă În trecut mai departe de corpul tău Trăsături nobile fosilizate în aer Ca sfârşitul unui film vechi Linii ale feţei supraimprimate în albastrul cerului Ca moartea, am spus.

Din scaune, asfinţituri prelungi, Pistoale care-i dezmiardă Pe ai noştri, cei mai buni prieteni, Din asta e făcută moartea Acum te plimbi singur prin cheile Barcelonei Fumezi o ţigaretă neagră şi pentru Un moment crezi că ar fi fost bine să plouă Banii nu îţi aduc dumnezeiâ

• 49 •

zona nouă

iarna 2012/2013

Mai mult decât capriciile ciudate Priveşte de aici în sus: plouă.

Atole Trecând prin Mario Santiago şi Orlando Guillen poeţii pierduţi ai Mexicului încercând rachiul fiert cu degetul În picturile unei noi universităţi Numită infern sau orice altceva ce ar putea fi O specie de infern pedagogic Dar vă asigur că muzica de fond Era aztecă veracruzană sau tamaulipecă Nu sunt capabil să le delimitez Prietenii mei, era ziua în care debuta cartea Poeţii pierduţi ai Mexicului Aşa că vă puteţi imagina Iar Mario şi Orlando râdeau ca într-o înregistrare derulată lent ca şi cum în pictura în care trăiau nu exista grabă sau viteză Nu ştiu să-mi explic e ca şi cum râsetele lui se desfăşurau cu minuţiozitate peste un orizont infinit Aceste ceruri pictate de către dr. Atl, ţi le aminteşti?

Da, mi le amintesc şi îmi amintesc şi Râsetele prietenilor mei Când încă nu trăiau în pictura labirintică Apărând şi dipărând ca poezia adevărată Aceea pe care acum o vizitează turiştii Beţivii şi drogaţii ca scrieşiz cu sânge Acum dispar înspre frumuseţea geometrică, care e însăşi Mexicul care le aparţine Mexicul singurătăţilor şi a amintirilor al metroului de noapte şi a cafenelelor chinezeşti al zorilor şi al rachiului de porumb.

• 50 •

(Traducere din limba spaniolă de Ana-Maria Lupaşcu)

cronică de carte:

ana donţu ludic şi demonic în “jucăria mortului” (I)

Savu popa starea de asediu

zona cronică

andrei c. şerban splendoarea animalului hăituit lovitura în cap

Nelu şerbu canadiana fosforescentă

cronică de teatru:

ioana vintilă îmi place cum miroşi!

cronică de film:

cristian-emanuel opriş kislorod. sasha loves sasha • 51 •

nr. 1/2013

zona nouă

ludic şi demonic în “jucăria mortului” (i) Ana Donţu Poezia lui Acosmei este în primul rând o poezie a ludicului. Condiţia umană fiind una a umilinţei, poetul nu vede o altă ieşire decât prin a face mişto de ea. Jocul este o sfidare a vieţii, dar cu aceleaşi reguli. Dacă în viaţă eşti la cheremul unei ordini imposibil de schimbat, atunci prin joc stabileşti propria ordine, propriile reguli. În lumea lui Acosmei jocul nu este niciodată echitabil, ci presupune întotdeauna o victimă: “Se lăsa întunericul şi strada era aproape pustie. La distanţă în faţa mea un om mergea grăbit pe trotuar, prin ploaia măruntă, cu mîinile îndesate în buzunarele paltonului.

Am mers un timp în urma lui, apropiindumă fără să îl depăşesc. Cînd trecea pe lîngă o baltă l-am lovit scurt, din lateral, peste glezna piciorului drept, cu care tocmai păşea.

Vîrful acestuia s-a agăţat de pulpa piciorului stîng. Dezechilibrat, s-a înălţat pe vîrful piciorului de sprijin, încercînd un mic salt, cît să-şi elibereze celălalt picior. Atunci l-am îmbrîncit puţin din spate cu mîna dreaptă.

A apucat să-şi smulgă mîinile din buzunare, desfăcîndu-le, apoi s-a prăbuşit răcnind pe asfaltul ud. Eu am traversat şi m-am strecurat printre blocuri.” (Relatarea unui bărbat) Observăm că dintre două persoane implicate, cu adevărat se joacă doar una dintre părţi, cealaltă devine involuntar jucărie. În

• 52 •

exemplul de mai sus, victima nu cunoaşte de la bun început că este implicată într-un ludic demonic, dar chiar şi atunci când aceasta consimte, de obicei se pomeneşte că participă la un alt joc decât credea iniţial, cum se întâmplă în textul următor: “Într-o sărbătoare am stat cu vecinul pe bancă în faţa blocului, am băut o sticlă de votcă şi apoi am început să ne distrăm. Mai întîi am tras la sorţi cu un băţ de chibrit − pe care l-am lăsat să-mi cadă printre degete cînd îl ascundeam, cu mîinile la spate. Vecinul a pierdut şi a trebuit să se pregătească: a întors capul şi şi-a acoperit ochii cu palma stîngă,

nr. 1/2013

zona nouă

iar palma dreaptă a potrivit-o cu dosul peste urechea stîngă. Atunci m-am ridicat în picioare, mi-am făcut elan şi, pe neaşteptate, l-am lovit cît am putut cu pumnul în palma deschisă, prăvălindu-l pe bancă. El s-a ridicat tehui şi a privit în jur, străduindu-se să ghicească. I-am înfruntat privirea, bîzîind cu vîrful buzelor ca un muscoi, pentru a-l încurca.”

E o lume confuză şi dezorientată, pomenită brusc într-o existenţă lipsită de sens şi de orice posibil reper, drept care nu ştie ce are de făcut şi încotro s-o apuce: “Într-o dupăamiază mi-a venit cheful să umblu fleaura prin oraş. După ce am ieşit dintre blocuri, am zărit o bancă liberă lîngă trotuar şi m-am aşezat pe un colţ – să-mi trag puţin sufletul.

Nu mă tăia capul încotro să apuc”.

Cei doi adulţi nu se distrează, cum am putea crede, într-un joc de copii. Aici se imită manevrele înşelătoare ale vieţii (personajele acosmiene le cunosc suficient de bine ca să poată face pe demiurgii). Mai întâi eşti lăsat să crezi că ai de ales, deşi totul e aranjat de la început: „am tras la sorţi cu un băţ de chibrit − pe care l-am lăsat să-mi cadă printre degete cînd îl ascundeam, cu mîinile la spate”, ulterior lovitura nu e simbolică după cum teai aştepta, ci una în stare să te dea la pământ: „mi-am făcut elan şi, pe neaşteptate, l-am lovit cît am putut cu pumnul în palma deschisă, prăvălindu-l pe bancă”. Ceea ce urmează e destul de ciudat: atât trişorul, cât şi victima se comportă de parcă nu ar fi singuri. Deşi totul poate fi pus pe seama ebrietăţii sau zăpăcelii, putem simţi la un moment dat acea prezenţă infiltrată în banal care îl face pe omul acosmian să se înfioare. Victima priveşte tehui în jur, lăsându-ne să credem că ceea ce l-a făcut să cadă putea fi la fel de bine şi altceva, că lovitura partenerului de joc e doar un pretext. În acelaşi timp, celălalt bâzâie „ca un muscoi, pentru a-l încurca”, imitând firescul unui joc cu mai mulţi participanţi, ceea ce instalează hilarul paradoxal tipic lui Acosmei.

Renunţând să mai caute o raţiune care să le ordoneze existenţa, personajele acestei lumi se lasă conduse de hazard: “Din cînd în cînd îmi prindeam strîns, cu două degete, sprîncenele stufoase, apoi închideam ochii şi smuceam (în acelaşi timp şi cu aceeaşi putere) – să văd din ce parte se smulg mai multe fire.

Din cînd în cînd adunam salivă, scuipam în palma stîngă şi o ţineam deschisă, apoi ridicam mîna dreaptă şi loveam pe mijloc cu muchia palmei – să văd în ce parte sare scuipatul”.

Arbitrarul este un fel de axis mundi. Luat împreună cu aceste personaje, ar aminti de un orb care conduce un autobus plin sau “miliţianul ivit în mijlocul intersecţiei, care şuiera şi gesticula fără oprire, chiorît de farurile maşinilor” (Relatarea unui bătrân).

• 53 •

zona nouă

nr. 1/2013

Starea de asediu Savu Popa La Casa de Pariuri Literare, anul trecut, a apărut volumul lui Radu Niţescu, gringo, care marchează debutul său, un volum care configurează, sunt convins, o voce lirică sigură, conștientă de evoluția poeziei de până acum, dar pe care o depăşeşte printr-o puternică viziune şi încredere în actul scrisului. Poezia lui e precum dubla faţă a lui Ianuş: o faţă întoarsă spre ludicul, ironia, starea de revoltă, una detaşată de orice reţinere firească, specifice poeziei optzeciste, presărată pe alocuri şi de un abia vizibil sarcasm contondent al douămiiştilor, iar alta deschizând noi zone ale poeticului.

Titlul volumului este dat de cuvântul spaniol gringo, o clară trimitere la americanul aflat în spaţiul sudic al continentului. Starea de imixtiune într-un teritoriu străin oferă volumului tensiunea, sentimenul de urmărire, de violenţă, uneori făţiş declarat, neliniştea care duce la un moment dat la încremenirea în faţa unei calmităţi. Sentimentul este acela al unui continuu asediu, o continuă stare de alertă, de îngrijorare: „împart tricouri / pe toate străzile // poate întâi mai va fi zi naţională poate vor scoate / acadele kill osama cu gust de praf afgan / şi cola deadladen ediţie limitată”.

Volumul cuprinde poeme grupate în mai multe cicluri: pe capul libertăţii, casa eventuală, alba-neagra ,gringo, gunoi al minţii. Primul ciclu se caracterizează prin tonul tranşant, prin duritatea anumitor versuri, dar şi prin ironia ascuţită, subversivă, pe care o vom mai întâlni: „da am un fiu făcut cu o curvă fiul meu are dreptul la căutarea fericirii/ fiul meu are o pungă cu iarbă o arde ziua în east village cântând pentru/ bani cu sam”, sau: „aş vrea să merg în new zork cu poetul alexandru văşieş/căpitanul america al

• 54 •

generaţiei mele/ să ne schilodim simţurile pe capul libertăţii”, ,,vreau o femeie adevărată/ pilot de avion de vânătoare să transpirăm unul peste altul în carlingă să mă simtă la peste un mach”. Ironia subtextuală este evidentă „şi o să mi faci de mâncare chiar dacă nu facem sex şi o să facem sex chiar dacă nu-mi faci de mâncare”; „şi crescând şi mai mult am aflat numai un arhitect de vagine ştie să fută”. Acest prim ciclu este poate cântecul de lebădă al ultimului beatnic în viaţă din România de acum. Al doilea ciclu ne pune în faţă radiografia unei lumi neliniştite, robite alcoolului, ca în poemul gândul de noapte: ,,Întâi a intrat fetişcana cu băuturile,/ a aranjat mesele,/ a şters praful de pe tejghea/ şi s-a schimbat în hainele de lucru./ apoi au venit beţivii,/ unul câte unul,/ şi-n ochii lor mici licărea/ gândul de noapte.” Astfel, noaptea este un sfetnic bun pentru alcoolici.

A fi străin, a fi mereu în starea de asediu despre care am vorbit nu înseamnă numai să te afli pe un teritoriu social, ci, pur şi simplu, să fii pe teritoriul feminităţii adolescentine te poate face să te simţi astfel. În gringo, legăturile puberale sunt conturate cu o maximă ironie şi detaşare, poate chiar şi cu o anumită doză de plictis misogin, pactul romantic fiind astfel bagatelizat, demitizat:,, a veni/ şi o noapte întreagă s-a plâns de aceleaşi rahaturi/ că a picat la examene/ că nu-i place la cămin/ că e urât afară şi/ că mă-sa îi trimite mâncare/ numai o dată/ la trei săptămâni/ între noi apăruse/ o problemă de comunicare/ eu voiam să o dezbrac şi atât/ la mine e bine să vii ca la dentist/ pentru un control de rutină/ nu să aştepţi până te doare/”, ,,o să învăţ şi eu/ poate că până la urmă/ dai dovadă de mai multă bărbăţie/ dacă eşti un bucătar priceput/ decât dacă scoţi poemul/ de la cingătoare.”

Dimensiunea suprarealistă, în maniera lui

nr. 1/2013

Naum sau Brumaru, este întâlnită aici:,,În două mii doişpe o să ne iubim grozav/ până când între coapsele tale se va deschide o falie/ şi penisul meu va fi înghiţit de puhoiul de lavă/ o să-mi cuprindă apoi adidaşii/ genunchiul stâng/ şoldurile umerii părul/ asustralia”, ,,şi cu tine m-am plimbat cu toate metrourile lumii/ şi cu tine am văzut maniaci înconjuraţi de sârme sau ziduri desenând/ noua ordine cu salivă pe feţele de pernă.”

Radu Niţescu trăieşte cu adevărat poezia.

Pentru el, aceasta este spaţiul în care poate privi ,,nemuritor şi rece” la ceea ce se întâmplă în jurul lui, de la relaţiile de liceu în care nu ai voie să pui sentiment, așa cum tatăl lui îi spuse, până la cucerirea Americii împreună cu poetul Văsieş. El este un gringo care se lasă antrenat în aventura descoperii actului poetic, fiind gata a-şi asuma riscurile, neliniştile unui asemenea plan. Frumuseţea

zona nouă

versului său scurt, bine calculat, concis tocmai de aici provine. Adică din neliniştea, nerăbdarea acestei stări de asediu care, până la urmă, este şi va fi poezia.

Radu Niţescu gringo (Casa de Pariuri Literare, 2012)

• 55 •

zona nouă

nr. 1/2013

Splendoarea animalului hăituit Andrei C. Şerban Nu am de unde să ştiu cum ar trebui să se simtă un animal captiv în cuşca de la zoo.

Dar, cu siguranţă, lectura volumului Cârtiţa de mansardă – debutul editorial al Teodorei Coman – a reuşit să trezească în mine acei stimuli inexplicabili care, asemenea unor sateliţi ce orbitează în jurul fiecăruia din noi, scanează prin beznă apropierea prădătorului.

Cu toate acestea, aş nedreptăţi poemul scriitoarei sibiene rezumându-l la calificativul de manual de supravieţuire cotidiană.

Căci aici teama nu este privită ca o simplă consecinţă (distructivă, ce-i drept) a izolării, ci ca un anticorp care activează la rândul său o conştiinţă mult mai profundă a realităţii stereotipate. Supravieţuirea rămâne, aşadar, scopul celor care încă nu au ajuns la lumină.

Apariţie inedită în peisajul literar contemporan, lirica Teodorei Coman se îndepărtează de tradiţia impusă de fetele rele ale poeziei româneşti douămiiste (Novac, Vlădăreanu, Chirian); fără să-şi propună, aparent, să şocheze, versul său temperat, nu sfârşeşte niciodată printr-o exacerbare a propriei traume. Corporalitatea nu devine decât un soi de artefact privit oarecum din exterior cu un ochi critic, nicidecum locul geometric al propriilor engrame care urmează a fi exorcizate prin intermediul unui limbaj strident.

Bineînţeles, răceala din spatele analistului nu privează poezia Teodorei Coman de forţă; din contră, amânarea continuă a detonării reuşeşte să confere o stare de nelinişte, desprinsă

• 56 •

parcă dintr-un thriller, ca şi cum te-ai apropia de o uşă închisă, anticipând că de partea cealaltă ucigaşul este în aşteptarea ta. În primă fază, instanţa poetică propusă în volumul de faţă pare că este în căutarea unei temniţe în care să-şi sădească spaimele pe care le poartă, pentru ca mai apoi să semneze contractele autoexilului (iată şi versurile care încep, de altfel, confesiunea cârtiţei): „cumva cumva / tot îmi voi găsi şi eu locul / în care să mă aciuiez / să îmi marchez teritoriul / să îmi ascut ghearele / de noii mei pereţi / achiziţionaţi / în rate”. Urmează conturarea unei identităţi care se zbate să-şi facă loc în imensul puzzle unde cei de dincolo de

nr. 1/2013 zidurile mansardei se agaţă fără vlagă unii de alţii, după regula jocului. Totuşi, stângăcia prin care cârtiţa îşi face intrarea în lume, şi pe care o afişează cu atâta nonşalanţă, nu pare să fie decât un subterfugiu prin care libertatea proprie se poate refugia într-un spaţiu alveolar al libertăţii propovăduite de legile nescrise ale societăţii, fără să fie arătată cu degetul de către cei care veghează, de dincolo de gratii, animalul hăituit: „voi pregăti mâncăruri alese / anume pentru voi musafirii / mei de seamă / îmi veţi ierta aburii groşi / mirosul de ars / care vi se va îmbiba / în haine” sau „voi face ceea ce ştiu eu mai bine / voi croi galerie spre voi / voi tăia în ceaţa groasă / cu cel mai bun cuţit / de bucătărie”. Cârtiţa devine victima propriului instinct de apărare: refuză să întrerupă contactele cu furnicarul de dincolo de graniţe, dar, în acelaşi timp, se sustrage regulilor care ghidează buna organizare a spectacolului. Nu degeaba, doar cu o astfel de mentalitate poate fi capabilă să ajungă la axioma (incomodă) care defineşte structura marelui joc: „fără doar şi poate că am fost la început / complet adormiţi la mila Domnului / la mâna lui înmănuşată / de chirurg”. Poeta, departe de a adopta rolul lupului moralizator, nu ezită să apese pe vânătăi ori de câte ori simte nevoia unei lovituri în plin care să-i provoace deşteptarea. Miza tentei sarcastice nu este, în ultimă instanţă, decât luciditatea.

Cea mai intensă parte a volumului este cea în care instanţa poetică îşi centrează toată atenţia asupra propriei corporalităţi.

Fiecare ieşire la suprafaţă echivalează cu o tuşă puternică adusă portretului cârtiţei care niciodată nu pare să se identifice cu acest corp scos cu atâta brutalitate din bezna protectoare a galeriilor, la lumina care nu cruţă nicio imperfecţiune. Astfel, analiza anatomică pe care poeta sibiană o propune este încărcată de acea stupoare (niciodată ostentativă) a orbului care, în urma unui miracol, îşi poate contempla propriul trup: „îmi dau părul de pe frunte / capul pe spate / ochii peste cap / înlătur cuticulele / de pe unghii / dezgrop albul curat / de lunule”, „de pielea mea nu se atinge nimeni / nu care cumva să îmi şifonaţi / frumosul meu chimono / atât de greu de înflorat / cu vânătăi”, „de ce teama de riduri

zona nouă / când creierul e zbârcit / din naştere”, „nu contează / care urme sunt mai reuşite / cele care te dor / cu care te alegi după o lovitură / sau cele care te mănâncă / de la elasticele / desuurilor” sau observaţiile care ascund adesea o intenţie suicidală precum „nici acum nu îmi mai dau seama / dacă sânul stâng / mai vascularizat / decât cel drept / e o plapumă groasă pentru inimă / sau doar o pernă / pentru sufocare”. Mimarea acestei surprinderi, în schimb, nu depăşeşte niciodată cadrul intim; când cârtiţa pare că se adresează unui interlocutor, ea nu face decât să perturbe calmul din care spaima ronţăie fără oprire. Totuşi, în ciuda tăcerii care acoperă această mansardă asemenea unor gratii, cârtiţa întrevede la orizont o renaştere ce va sta sub semnul sexului slab, al corporalităţii pe care nu va reuşi niciodată să o accepte: „apocalipsa va fi o zi a femeii: / lumea, proaspăt rasă de pe faţa pământului / va sufla peste rană / ca după o ultimă epilare”. Şi, pentru acest fapt, ea nu va ierta niciodată lumina care, în loc să ucidă instantaneu, o obligă să asiste neputincioasă la propria execuţie într-una din galeriile ultra-şic, în atenţia vizitatorilor.

Prin Cârtiţa de mansardă, fragilitatea animalului hăituit ne este relevată în toată splendoarea ei, adică împreună cu tot arsenalul de instincte sângeroase care stau la pândă, în aşteptarea momentului prielnic. Versul învestit cu un minim dozaj de visceralitate, calculat cu o precizie aproape matematică, deşi nu îşi propune să scurtcircuiteze cititorul, reuşeşte să-i confere acea stare de disconfort căpătată în urma unei hipnoze. Debutul Teodorei Coman nu este, însă, doar o altă confesiune a celui care-şi aşteaptă în orice moment prădătorul, ci unul dintre principalele exponate ale bestiarului poeziei româneşti contemporane. Şi poate că, tot contemplându-l, nu va trece mult timp până vom ajunge să ne temem de el!

Teodora Coman, Cârtiţa de mansardă (Casa de Editură Max Blecher, 2012)

• 57 •

nr. 1/2013

zona nouă

lovitura în cap Andrei C. Şerban Vă amintiți acele știri în care reporterul de teren sau profanul martor ocular trebuie să filmeze, aflat sub impulsul unei virtuozități neașteptate, evenimentul major la care ia parte? Dacă da, atunci ați observat, cu siguranță, nervozitatea care perturbă cadrul (cinematografic), tremurul mâinii care conduce camera de filmat exact în toiul evenimentelor, în tandem cu suișurile și coborâșurile pașilor.

Prilej numai bun pentru ca telespectatorul, părtaș la derularea haotică a imaginilor pe suprafața ecranului, să se aleagă cu un vertij serios. O experiență asemănătoare, însă tradusă în text, poate fi lectura volumului lovitura de cap, debutul editorial al lui Alex Văsieș. Cuprinsă pe alocuri de un entuziasm aproape furibund, lirica poetului clujean nu reușește în majoritatea cazurilor să se materializeze într-o perspectivă unitară.

Aflat sub imperiul spontaneității, poetul pare să își propună ca țel suprem împușcarea cât mai multor iepuri dintr-o lovitură. Rezultatul este, din păcate, unul nefavorabil; mai precis, detaliile care ar trebui să contureze un decor adecvat se dovedesc a fi împovărătoare pentru proiectul regizoral. În astfel de cadre, care se vor atotcuprinzătoare, imaginile alunecă prin fața ochilor fără să reușească să se concentreze asupra vreunui punct nevralgic: „Nu am nevoie de nicio mișcare / Mi-ar aduce confimări și satisfacția că / eu și ritmul ei ne înțelegem pe deplin / am lăsat ușa deschisă / pe dinauntru // Așa aud tot și încerc să mă obișnuiesc / le iau în calcul și le uit imediat / ca pe niște crenguțe încărcate pe apă / E o lumină în stare de forma pe care o doream cu fotografia // (săptămâni la mal, fructe mari topite de lucruri mari / nu auzeam numărul bătăilor și ne încurajam / că vântul se schimbă spre șopron.) / Ca să mă bucur îi dau voie / pe degetele de la picioare / Am un pahar în

• 58 •

dreptul capului / L-aș cutremura, dar bucuria / ar fi alta pentru fiecare / pe mine m-ar face / și mai fericit (...)”. Efectul? Ceva mai mult decât o ușoară nedumerire de ordin semantic, din moment ce atenția cititorului este mereu distrasă de câte un element exterior care încearcă să reconstruiască de unul singur cadrul aflat în plină desfășurare. Este destul de clar că excesul de zel al cameramanului face ca perspectiva să piardă din concretețe. Încercarea de a surprinde dintr-un foc elementele compozite ale panoramei se dovedește la fel de nereușită ca un crochiu al cărui punct de fugă umblă haotic pe linia orizontului. Nici flash-urile imagistice care bombardează pe alocuri textul nu reușesc să-i dea o concretețe la nivel perceptiv. Iată, de pildă, prima strofă a unui poem: „În mijlocul câmpului și păpădiile înfloresc / am avut o minge galbenă / nu loveam cum trebuie / și s-a deformat / în mijlocul câmpului păpădiile ne ajung până la gât”. Decorul pare să se piardă în umbră înainte ca scena să se fi încheiat, iar acest procedeu al focalizării alternative nu face decât să-l amețească pe privitor.

Este apropare paradoxal faptul că, deși folosită într-un mod neadecvat, recuzita este bine definită în cadrul proiectului cinematografic propus de Alex Văsieș – coordonatele spațiului intim sunt determinate, de altfel, de instantanee care surprind cadre din natură ori de grija pentru universul obiectelor uzuale în care se mai strecoară câte o imagine neconvențională. Să vedem, așadar, un exemplu: „Câteva luni am avut o perioadă foarte bună / făceam sport / cumpăram pâine albă / și nu-mi venea să cred / că cineva mă pune la punct // plin de viață / de multe ori fără șiretlicuri / găseam resurse – / petreceam timp puțin, / dar curat // Calculasem că peste 2 săptămâni vom ajunge / și ne vom aduna

nr. 1/2013

la mal – / în anii ‘50 o fotografă celebră / s-a aruncat / cu aparatul la gât // Mai târziu au scos o ediție specială / a unui catalog american / printre altele o vacă pozată de la bordul unui bmw (...)”. Poetul are fler în ceea ce privește zonele cu potențial imagistic, problema constă în organizarea butaforiei.

Astfel, obținem o poezie care, deși nu duce lipsă de un decor bogat, nu se materializează într-o imagine globală, omogenă: „Ieși acum în stradă / cine a pus tomberoanele o să le ascundă / Lumea așteaptă calificarea / și cine le-a montat-o va sugruma trompetele / apoi erbicidatul pe creier // cât mai aștept focurile servesc bucățile rele ale dimineții / dacă vrei îți umblu la milă / cine a scos începutul de seră & resturile, blindatele roșii / ieși să ne vedem puțin după ce ne-au învățat (...)”. Lipsa de răbdare a poetului cu detaliile scenice conferă de cele mai multe ori cititorului senzația (incomodă) că este aruncat întrun soi de maraton, în care trebuie să prindă imaginile din urmă. Riscul unui posibil

zona nouă

abandon din partea celor mai puțin sportivi este, cu atât mai mult, de luat în calcul.

Deși pare să concentreze în interiorul său o energie de nestăpânit, lovitura de cap nu este un volum de cursă lungă. Alex Văsieș, cu toate că mimează preocuparea pentru universul lucrurilor mărunte, nu își acordă migala necesară pentru construirea unor imagini unitare, așa cum face, bunăoară, T.S. Khasis. Totuși, în ciuda deficiențelor de montaj, poetul clujean știe să-și aleagă teritoriile care ascund adevărate minereuri.

Numai că șlefuirea unei bijuterii ajunge săți dea aproape întotdeauna tot atât de multă bătaie de cap ca și scoaterea metalului prețios din măruntaiele pământului. Alex Văsieș este, în ultimă instanță, un poet care trebuie să deprindă meșteșugul artizanatului.

Alex Văsieş, lovitura de cap (Casa de Pariuri Literare, 2012)

• 59 •

zona nouă

nr. 1/2013

canadiana fosforescentă Nelu Şerbu Dan Coman e unul dintre puţinii norocoşi care, prin câştigarea a două prestigioase premii literare pentru debut, a reuşit să sară din stradă (ocolind plimbatul de mână) direct în dormitorul poeziei. Iar această intrare în forţă a avut trei atuuri.

Pe de o parte, versuri flamboaiant estetizate, saturate de imagini, aşa cum o băutură e saturată de zahăr. Apoi, imagini cu care David Lynch şi-ar fi scos admiratorii afară din sălile de cinema: simbiozele dintre animale (devenite) totem şi, să spunem, jumătăţi de organe răspândite printre mobile. Nu în ultimul rând, canadiana fosforescentă a unui om cu un om înăuntrul lui, pe care-l împinge în lumină.

Acest ritual poetic a trebuit să sufere periodic amendări distructiv-autoironice – evitând (la limită, uneori) eventuale execuţii la stâlpul narcisismului, practicate de unele pixuri (dezinteresate) care se folosesc de pasta falsei modestii. Oricum, de acest ultim element, ca de un combustibil nou, avea nevoie poezia (serioasă ca moartea / înmormântarea unui erou american).

E ceea ce a adus Dan Coman cu volumele de poezii Anul cârtiţei galbene, Ghinga, d great coman, dar şi cu romanul Irezistibil, poate cel mai elegant, dacă ne referim strict la ceea ce ţine de „atitudinea poetică”.

Enumerând însă caracteristicile de mai sus, apare întrebarea în ce măsură mai sunt ele creatoarele aceloraşi plăceri ale lecturii sau, reformulată, contează (aproape) zece ani în poezie? Deoarece la circa zece ani de la debut, Dan Coman lansează volumul ERG, culegere de poeme care reia texte din

• 60 •

Anul cârtiţei galbene şi nu numai. De aceea, vorbind despre ERG înseamnă, mai mult sau mai puţin, a vorbi despre aceste poeme. În ERG, discursul rămâne formal, iar asemănarea stilului şi a figurilor cu poezia lui Ion Mureşan e verificabilă în numeroase puncte din volum. Uneori, Teodor Dună e de asemenea prezent.

Ermetic pe alocuri, Dan Coman se foloseşte de amănunte ale cotidianului doar pentru a te scoate cu un vers, două în afara imaginarului în care-şi scrie poeziile. Ca întrun stomac. Plin. Cafeaua şi ţigările sunt veritabile laitmotive (în registrul cărora predomină alcoolul sau, pentru o anumită nişă, alte narcotice) care apar ca manifestări ale identităţii, ale unei normalităţi la care se revine în antract – dar şi ca posturi ale independenţei, ce ulterior duc la mărturisirea “trupul meu e singurul lucru al meu” (minimă certitudine).

nr. 1/2013 Deoarece, în general, totul gravitează în jurul eului, al (deja clasicelor) carii interne şi al bolii etalate cu ajutorul unui instrument multifuncţional: proiectorul introspectiv care luminează, dar şi creează.

Vedeniile teribile, cadrul paranoid sunt traduceri ale obsesiilor, fricii, spiritului autocritic, dar şi ale afectivităţii. Imaginile sunt reinterpretabile, deci sigure. Pentru că expresia stărilor e mai importantă decât înseşi stările, iar haosul interior e răsfrânt prin construcţii dure, şocante, dar tocmai de aceea, transfigurate: “…trupul găinii fără cap / (…)/ înroşind o bună bucată a cerului”.

Imaginaţi-vă o autopsie proaspăt încheiată, apoi, mortul ridicându-se dezinvolt de pe masa de inox, desfăcându-şi lunga cusătura de la baza gâtului până la organele genitale şi explicându-vă didactic traseul unor pui de bivoli blazaţi prin suflet.

Dan Coman (re-)scrie o poezie grea, gravă, expresionistă. Nu e loc de chicot, nici de respiro. Nu mi-aş îngădui să zâmbesc cu poetul şi cu obiecte contondente în aceeaşi sală. Dinafară şi dinăuntru priveşte un rafinat al suferinţei, pe care o colectează precum un colibri nectarul. Profesionist al tragicului organic, mesajul aparţine (totuşi) unui narcisist rareori asumat, deseori latent. Evident, în pauzele de contemplaţie a propriei dureri, ne odihnim la umbra (ca în acea glumă veche) unui început de statuie, analizată psihanalitic şi pedepsită zeflemitor. Dar tocmai de aceea, prezentă: “mă rotesc în jurul meu / cu o viteză ameţitoare şi-mi tot sărut mâinile / mi-e peste puteri să mă abţin”.

zona nouă tegic), e fotografiată nu pentru ea însăşi, ci pentru argumentarea propriei stări (ergo, a relaţiei cu teodora): “obosindu-mă”. Or isteria (justificată?) a teodorei e tratată parodic.

E identificabil însă şi un alt aspect: deşi vocea provine din volume şi ani diferiţi, e susţinută în profunzime, de-a lungul întregului discurs, de aceeaşi coloană vertebrală: o (fostă) lipsă a încrederii, de la care te distrage ori abundenţa imaginilor, ori scenariul narcisismului. Orice reprezentare tonică în care se postează eul e pândită de ridicol: “şi eu cu cocoşul pe umeri sar în fereastră şi / bună dimineaţa! / bună dimineaţa! / şi strigătele acestea mi se înşiră în jurul gurii / ca o complicată instalaţie cu beculeţe în jurul bradului de crăciun”.

Aşadar, două poziţii antagonice. Aparent.

“Trupul meu e singurul lucru al meu” poate fi un mijloc de supravieţuire, un memento, un teren solid în supraaglomerarea şi insistenţa viziunilor. Plasarea permanentă în centrul decorului şi expunerea secretului vanităţii pot constitui un ritual de autoflagelare, cum fiecare autocompliment poate strânge cureluşa cu pioneze pe coapsă.

Dar nu mai sunt convins.

Dan Coman ERG (Charmides, 2012)

Chiar o descriere a teodorei, singurul personaj secundar ce rupe curgerea frameurilor de strigăte sintetice, deci mute, chiar ea vine doar ca un preambul la întoarcerea obiectivului din nou spre sine. Căci propriul ei strigăt e o “minusculă agrafă de păr”, iar o şuviţă fluturând “cu iscusinţă” (aşadar stra-

• 61 •

zona nouă

nr. 1/2013

îmi place cum miroşi!

Ioana Vintilă

O poveste veche de când lumea: doi bărbaţi şi o femeie.

O poveste cu totul inedită: un bărbat nu este deloc afectat.

O poveste despre miros.

Fără intrigi, dubii sau perdea, piesa „Îmi place cum miroşi!” în regia lui Şerban Puiu este un caleidoscop eterogen de scene hilare, cu personaje deloc complexe, dar vivace, care aproape că transformă publicul într-un complice la un fenomen nemaiîntâlnit şi de neînţeles: iubirea obsesivă cauzată de indici olfactivi.

Acţiunea piesei se desfăşoară undeva în America, în anii 60, unde Andy Hobart (interpretat de Adrian Matioc) încearcă să salveze un ziar care ia în râs Statele Unite şi pe conducătorii ei, ziar fondat de el însuşi. Majoritatea articolelor sunt scrise de angajatul, prietenul şi colegul lui de apartament, Norman Cornell (pus în scenă de Ciprian Scurtea), un scriitor ludic cu o fire absurd de boemă. Cei doi sunt puşi la zid de domnul Franklin, magnatul care publică ziarul cu titlu conotativ (PRĂBUŞIREA) şi de doamna care se ocupă de administraţia blocului, protagoniştii avand mari datorii la întreţinere.

Situaţia ia o întorsătură neaşteptată, contrar clişeului: în apartamentul vecin se mută o domnişoară cu o frumuseţe de invidiat, Sophie Rauschmeyer (interpretată de Ofelia Popii), o fostă olimpică la nataţie care urmează să se căsătorească cu un căpitan din corpul de marină al Statelor Unite. Nu aspectul fizic

• 62 •

aproape de înfăţişarea unei zeiţe, nu personalitatea gingaşă, ci mirosul îl fac pe Norman Cornell să dezvolte o pasiune nestăvilită pentru Sophie.

Situaţia degenerează, potrivit clişeului: Norman recurge la tot felul de gesturi nepotrivite, şocante şi absurde pentru a-i atrage Sophiei atenţia, timp în care Andy acţionează ca un arbitru neexperimentat, oferindu-I înotătoarei chiar şi un post de secretară la redacţia ziarului, deşi totul urlă a sărăcie, doar pentru a o determina pe aceasta să nu sune la poliţie şi să îl convingă pe Norman să termine articolele înainte ca domnul Franklin să-şi facă apariţia împreună cu cei doi fraţi ai săi.

Totul se învârte în jurul simţului olfactiv.

nr. 1/2013

Totul e umor de bună calitate.

Mirosul îşi atinge paroxismul.

Climaxul piesei este constituit de scena în care Sophie îi spune lui Andy cu mult patos: „Îmi place cum miroşi!”

Atmosfera se păstrează, totuşi, destinsă, decorul fiind luminos, deschis, sugestiv: DEX-ul serveşte drept fier de călcat, telescopul este întreptat spre geam, ziarele sunt împrăştiate (lucru care denotă faptul că interesul acestora pentru „prăbuşire” scade din ce în ce mai mult), iar ironia se manifestă în fiecare replică asemenea unui ceas elveţian.

Andy îşi apără patrotismul cu conştiinciozitatea unui jurnalist care se respectă, însă relaxarea însoţită de disperarea – care poate fi comparată cu o incizie făcută direct în carne – cu care contribuie el la episodul celei de-a doua iubiri obsesive, adică cea a Sophiei pentru porii lui, îl fac vulnerabil şi abstrus.

Astfel, lucrurile îşi urmează cursul normal şi terminarea articolelor nu mai este o prioritate pentru protagonist, ci persuadarea singurei persoane în care are cu adevărat încredere să nu demisioneze, care constă mai

zona nouă

exact în: adăugarea unui deget de comportament linguşitor, împreună cu o linguriţă de onestitate şi o măsură de viclenie amestecată cu câteva grame de cruzime pentru ca Norman să nu plece cu inima frântă după ce o surprinde pe Sophie sărutându-l.

Aici, însă, momentele de disperare culminează cu cele inundate de ironie, alături de senzaţia unui afect evaziv, asemănător cu hedonismul olfactiv. Aceste clipe formează un film cu diapozitive care se succed cu o rapiditate halucinantă, imaginile formate fiind ilustrate prin multă agilitate şi mişcare din partea actorilor. Aceştia iau în posesie scena, desfăşurându-se de la un capăt la celălalt şi dând, astfel, senzaţia unei curse contra cronometru.

Trei mirosuri - două inimi afectate şi doar una cicatrizată.

Trei mirosuri şi un final apoteotic, dar previzibil.

Trei mirosuri – o comedie.

• 63 •

nr. 1/2013

zona nouă

kislorod. sasha loves sasha Cristian-Emanuel Opriş Intermediați de un playlist de 10 piese (9+1), crima pe de o parte, adulterul pe de altă parte (elemente comune ale celor două lungmetraje) facilitează, tot printr-o serie de interdicții, o întâlnire deloc incidentală. „Dancing” „Sasha loves Sasha” „Yeah and Nay” „Moscow room” „Arab world” „Amnesia” „Fourth day” „The essence of things” „Where would I be” sunt titlurile care împart călătoria, când reală, când imaginară, a celor doi.

Dacă Eyforiya (2006) – filmul despre care am discutat în primul număr al Zonei – ne oferă un periplu al Rusiei rurale, Kislorod (Oxygen) mută Rusia, trei ani mai târziu, la oraș. Mai exact, în Moscova. Într-un studio de radio improvizat, actorii Aleksey Filimonov și Varvara Voetskova interpretează rolurile a doi prezentatori/ povestitori/mc (imaginari sau nu) ce au ca punct de pornire diferite fragmente din decalog. Doi antagoniști destul de atipici spun povestea lui Sasha și a lui Sasha. Doi tineri, bărbat și femeie, care se întâlnesc asemeni povestitorilor lor, într-un plan convențional.

• 64 •

Subiectul este neschimbat. Intențiile la nivel regizoral, dinamica, dar și montajul, efectele speciale remarcabile şi lucrul cu camera sunt diametral opuse și vin să susțină un experiment cinematografic seducător.

Unicitatea rezidă și de această dată, alături de ingeniozitatea evidentă, tot în modul de prezentare. Spre deosebire de cuplul Pavel – Vera (protagoniștii producției din 2006), aici se schimbă câteva din coordonate. Nu mai avem a face cu o pereche aflată la maturitate. Nu mai există cu adevărat o constrângere socială.

Soțul înșelat este încă o dată abandonat, ba chiar confruntat, lovit. Abilitatea regizorală stă tocmai în faptul că, deși Kislorod repetă o situație și o temă deja explorate, nu există inconveniente din această direcție.

nr. 1/2013

zona nouă

Pledoaria este la fel de simplă: „In fact, everything in this world stems from two things: insane love – a love with such power it makes a person insane – and a hunger for air”. Oxigenul, elixirul care dă viață nu numai Moscovei, ci și Ierusalimui sau Statelor Unite.

Cel ce e al islamismului și al creștinismului, deopotrivă.

Dramaturg, actor și regizor rus, Ivan Vyrypayev s-a născut în 1974 la Irkutsk (Siberia). Stabilit la Moscova, fondează în 2001 centrul de teatru documentar Teatr.doc.

Fondator al companiei independente de teatru „Playing Space Theatre”, Vyrypayev părăsește în 2011 orașul natal acuzând presiuni din partea instituțiilor teatrale locale.

Deși bine organizat și destul de scurt (73 de minute), are anumite ruperi de ritm.

Balanța este constant echilibrată. Prim planurile trec foarte ușor dincolo de ecran; convenția depășește convenția.

Spectacolul Oxigen poate fi văzut și la Teatrul Național din Timișoara, în traducerea Mariei Dinescu. Regia: Alexandru Mihaescu.

Interpretează: Claudia Ieremia şi Cătălin Ursu.

Filmul obține premiul pentru cea mai bună regie, cea mai bună muzică și premiul criticilor. Rezultatele nu sunt totuși greu de explicat, având în vedere că regizorul își montează textul „pe scândură” încă din 2003, devenind unul dintre cele mai vizionate spectacole din Rusia, apoi, în 2005, în Franța.

A montat de asemenea în Germania, Polonia și Italia. Întrebat despre diferența dintre filmele sale și spectacolele din sala de teatru, răspunde simplu: nu există nicio legătură între ele.

• 65 •

zona nouă

nr. 1/2013

miscellanea Eugène van Itterbeek artistul şi poetul în europa de mîine (în româneşte de mircea ivănescu)

adela dinu Scriitura privată (de la journal intime la blogul personal)

Claudiu komartin clinică

anatol grosu laureatul premiului naţional “Mihai eminescu” opera prima

calendar noiembrie-decembrie-ianuarie-februarie

• 66 •

nr. 1/2013

zona nouă

artistul şi poetul în europa de mîine Eugène van Itterbeek Articol preluat din nr. 3-4/1992 al Revistei Transilvania Din punct de vedere filosofic este extrem de greu să se încerce o privire asupra viitorului, adică asupra necunoscutului. O asemenea aserţiune întră în contradicţie cu pretenţiile ştiinţifice şi ştiinţifico-politice ale epocii noastre: totul contribuie aici la stabilirea de strategii economice vizînd să controleze viitorul, să apere lumea occidentală de capcanele care ar putea să-i oprească sau să-i frâneze mersul către bunăstarea, înţeleasă, în lipsă de o altă definiţie mai bună, drept bogăţie materială. Dar dacă ne gândim la fericire, este exclus să încercăm să prezicem sau să prevedem viitorul umanităţii în termenii mijloacelor sau tehnicilor folosite în vremea noastră, a modernităţii. S-ar putea ridica obiecţia că felul în care punem aici problema fericirii ca şi cea a rolului artistului şi poetului în societatea modernă, ne readuce la o eră metafizică. Pe toate planurile, atât cele ale dezvoltării economice, ale strategiilor politice,cât şi cel al gândirii, omul modern trăieşte într-o nesiguranţă totală, pe care o denumim eufemistic „lumea în schimbare”. Într-un sens foarte concret, necunoscutul face parte din experienţa noastră cotidiană.

Trăim într-un climat de instabilitate politică, socială şi economică, climat care, în Occident, nu mai e echilibrat de o viziune sau o credinţă spirituală, vizînd să situeze fericirea dincolo de aleatoriul istoriei. Astfel, nesiguranţa se instalează şi în suflete. Această situaţie constituie sfidarea principală, sau, mai bine zis, singura sfidare cu care se vede confruntat artistul şi poetul contemporan.

Cum se situează el, în acest context, raportat la problema fericirii?

LUMEA IMUNDĂ (L’IM-MONDE) Numeroşi sînt filozofii şi scriitorii care descriu existenţa contemporană ca fiind „o lume sfărâmată”, un „sistem al dezintegrărilor” (Elsa Morante); „Omul contemporan este divizat, degradat, incomplet, duşman al lui însuşi; Marx l-a calificat drept ‹‹alienat››, Freud drept ‹‹refulat››; starea de veche armonie s-a pierdut, se aspiră spre o nouă integralitate”, scrie Italo Calvino. Romancierul mexican Carlos Fuentes se întreabă dacă noua Europă a anului 2000 nu va fi redusă la o „criză a raţiunilor, la o criză a obiectivelor, la o criză a justiţiei şi la un triumf circular al producţiilor şi consumurilor”. Poetul spaniol Jorge Riechmann nu ezită să vorbească despre o „im-monde” , o „lume imundă” şi pune la îndoială umanismul european: „Umanism european: o expresie paradoxală. Dacă esenţa Europei este războiul (al oamenilor între ei şi împotriva naturii), şi această conjunctură nu pare cîtuşi de puţin excesivă, atunci Europa este radical antiumanistă”. Mai e nevoie de alte citate? Istoricul Krzysztof Pomian o spune şi mai ferm: „Luată ca o comunitate de valori, Europa se afşă în criză”. Iar JeanMarie Domenach califică această criză întrun chip şi mai fundamental: „şi noi trăim într-o absenţă: absenţa politicii, absenţa lui Dumnezeu şi, se spune, absenţa omului”. Iată o evocare a vidului în care poetul şi artistul sînt chemaţi să-şi creeze opera.

• 67 •

zona nouă O PRĂPASTIE POLITICĂ, SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ Din punct de vedere sociologic, poetul se situează în domeniul culturii, cel al cărţii şi al comunicării scrise şi orale. Teritoriul său lingvistic este din ce în ce mai limitat: un public restrâns la câteva mii de cititori, de aici decurgînd o influenţă minimă asupra societăţii. Într-un sens global, chestiunea rolului poetului în societatea industrială se înscrie în problematica spaţiului cultural şi al funcţiilor acestuia în raport cu forţele economice, industriale, militare şi politice care acţionează în civilizaţiile noastre.

Cum se comportă cultura în faţa acestor forţe? Reprezintă ea un ornament, o simplă podoabă, sau se reclamă dintr-o funcţie critică constând din contrabalansarea dominaţiei maşinii economice ce guvernează Europa?

Este ea oare o forţă antagonistă? Poate fi dovedit, din punctul de vedere al artei, că enunţul în sine constituie o energie negativă?

Fireşte că nu, pentru că ea creează condiţiile materiale fără de care viaţa pe pământ s-ar dovedi imposibilă. Este vorba de hegemonia economiei, de reducerea vieţii la valori ale economiei riscînd să introducă noi forme ale sclaviei, nu faţă de un stăpîn, ci faţă de un sistem întreg, faţă de un sistem care creează prejudicii pe planul familiilor, al echilibrului mental, al armoniei sufleteşti. În plus „economismul”, potrivit expresiei lui Michel Rocard, va da naştere în domeniul care-i este propriu, unor dezechilibre sociale pe scară largă. Mizeria în care trăiesc milioane de cetăţeni ai megalopolisurilor occidentale, de la New York la Londra, constituie un defect capital al sistemului. Mai mult, el cauzează deteriorarea mediului. Şi aceasta în cadrul unui dezechilibru fundamental în raport cu sistemul ecologic al planetei. În termeni de fericire el pune grave probleme umanităţii. În realitate, economismul creează o prăpastie între om şi cultură, între suflet şi vocaţia fericire, dezintegrează însăşi economia care

• 68 •

nr. 1/2013 în esenţă urmăreşte să-l salveze pe om de condiţia sa materială şi să-l elibereze pentru a-şi putea realiza propriul destin, al unei salvări dincolo de contingenţele materiale ale existenţei. În această tensiune între material şi imaterial se situează operaţia artistică şi poetică, această forţo de permutaţie permanentă, capabilă să transforme viaţa în aventură celestă. Cultura exercită mult mai mult decît o funcţie critică, ea îndeplineşte un rol eliberator. Dacă economia şi cultura se comportă ca nişte forţe străine, fără legături între ele, umanitatea este aruncată într-un vid, fie un vid al luxului, fie un vid al foametei.

La ce mai slujeşte economia, dacă ea duce fie la un perpetuum mobile al producţiei şi risipei, fie la o moară ce se învîrte în vidul nevoilor vitale? Ne găsim în faţa unui fenomen al dezintegrării, comparabil celui al bombei atomice ca simbol al umanităţii contemporane care, după cum spunea Elsa Morante, simte „tentaţia ocultă de a se dezintegra”?. Singura rezistenţă posibilă faţă de aceste noi forme de alienare ar fi să ne lăsăm contaminaţi de maladia secolului, bineînţeles în doză limitată, ca de o injecţie preventivă, un vaccin, care să trezească energiile imunizatoare ale corpului. În fond, poetul îşi va asuma nefericirea secolului pentru a demarca şi a diagnostica forţele maladiei.

Aceasta este viziunea optimistă afirmată de Elsa Morante: „poetul este chemat să demaşte înşelăciunile”. Este o viziune optimistă, chiar dacă arta este legată de experienţa nefericirii: „... în profunzimea sa, marea artă e totdeauna pesimistă din cauza tragismului substanţei reale a vieţii”. Optimismul constă în a crede că arta, fiind o „expresie a nefericirii” are o putere liberatoare: „Calitatea artei este eliberatoare şi, deci, în efectele ei, totdeauna revoluţionară. Orice moment al experienţei reale şi trecătoare devine, în atenţia poetică, un moment religios. În sensul acesta se poate vorbi de optimism”. Creaţia artistică sau poetică, ca şi lectura şi orice privire îndreptată asupra unui obiect artistic aduc un moment

nr. 1/2013 de fericire. Jorge Luis Borges vorbeşte despre lectură ca despre o „experienţă a fericirii”.

Această analiză a funcţiei artei nu înseamnă deloc că societatea trebuie să-i atribuie un rol de evaziune, de escapism sau de drog, care să furnizeze unor nefericiţi un mijloc de a se împăca o clipă cu nefericirea.

Aceasta ar însemna să deturnăm arta de la însăşi natura ei, care constă în a crea frumuseţea, semn al fericirii posibile şi, prin aceasta, o forţă ce contrazice orice tentativă de distrugere sau moarte. Prin simpla sa prezenţă, arta posedă o forţă de afirmare şi de pozitivitate critică. Ea depune mărturie pentru posibilitatea fericirii în lume. Astfel, în sine actul creator nu se deosebeşte de nici un alt act uman judecat sau evaluat după gradul său de puritate morală. Ceea ce este în joc e calitatea estetică a actului de a scrie, independent de conţinutul mesajului însuşi. În felul acesta calitatea existenţei va trebui să intereseze în cel mai înalt grad artistul contemporan. De asemenea, el este strîns implicat în problemele europene, care sînt, din punctul nostru de vedere, probleme culturale, probleme ale fericirii, unificarea Europei fiind un proiect de societate şi în consecinţă un proiect de fericire colectivă.

Dacă Europa nu e gîndită în aceşti termeni, ea nu-i poate interesa pe europeni, care aşteaptă de la ea mai multă dreptate socială, mai multă armonie şi pace, mai multe posibilităţi de îmbogăţire culturală.

VERTICAL ŞI ORIZONTAL Or, unificarea Europei pare să conducă la o extensiune, adică la sporirea unui teritoriu pur economic denumit Piaţa unică şi care riscă să se dezvolte doar la suprafaţă, în detrimentul valorilor culturale. Noi nu pretindem că unificarea Europei va atrage după sine în mod necesar, prin ea însăşi, această egalizare sau aplatizarea spaţiului european care reduce viaţa la valorile pieţei. Fără îndoială,

zona nouă concepţia politică actuală a Europei, limitată doar la dimensiunile economice, nu ţine cont în suficientă măsură de diversităţile suprafeţei europene. Cînd spui diversitate, spui de asemenea diferenţă între înalt şi jos, gîndeşti în termeni de altitudine şi de profunzime, situezi viaţa deopotrivă în dimensiunile orizontale şi verticale, în termenii cerului şi pământului, ai cîmpiilor şi munţilor, ai elevaţiei şi înrădăcinării. Extensiunea pură creează o imagine în deşert, de uscăciune a vieţii. Nu e oare interesant să constatăm că extinderea Europei creează mişcări de repliere, de retragere în sine, de rezistenţă, de apărare a identităţilor naţionale, chiar etnice, de teama că s-ar ajunge la ştergerea oricărui relief cultural? Din punct de vedere psihic, această autoapărare înseamnă respingerea aplatizării, a deşertificării existenţei care ar putea şi provocată de introducerea aceloraşi produse pe piaţă, a unei aceleiaşi limbi de comunicare, a unui sistem identic de comportare socială de tip american, sau japonez, amintind de asemenea de lumea colectivistă a hegemoniei sovietice sau comuniste, ucigînd cu totul personalitatea proprie a indivizilor, asfixiind însuşi sufletul cetăţenilor. Goana exclusivă după bani este la fel de asfixiantă ca şi interdicţia oricărei iniţiative private în domeniul economic. În privinţa aceasta, cele două forme de materialism îi răpesc omului orice speranţă, dincolo de mizeriile existenţei cotidiene.

Dacă ne gândim la arta occidentală, constatăm că ideea crucii ca figură compusă dintr-un element orizontal şi unul vertical capătă un loc preponderent în geometria plastică europeană. În legătură cu aceasta, pictorul german Gerhard Richter vorbeşte de o Kreuzigungsgesichichte, termen pe care îl aplică artei europene de la Cruciadele medievale pînă la Grünewaldt, Rembrandt, Mondrian şi chiar Pollock. În spatele acestei idei se află o viziune etică a artei, formulată de Gerhard Richter astfel: „Arta are întotdeauna de a face cu disperarea, deznădejdea şi

• 69 •

zona nouă neputinţa”, şi mai departe: „Arta este o pură realizare a religiozităţii, a puterii de a crede, a nostalgiei după Dumnezeu”. În această definiţie regăsim ideile despre artă ale Elsei Morante, ca şi cele ale lui Borges, acolo unde acesta spune: „... nefericirea este în realitate o binecuvîntare deghizată, mai ales cînd eşti poet. Deci trebuie să fii nefericit, pentru că altminteri nu ai putea scrie”, şi în sfârşit: „Cred că trebuie să ne aşternem în căutarea de eternităţi, chiar dacă nu o vom găsi”. Refuzăm să credem că aceste idei ar fi străine modului de a trăi al Europei: ele sînt constitutive convingerilor etice şi religioase ale culturii europene. În aceste fundamente existenţiale este înrădăcinată arta europeană şi abia pornind de aici privirea pe care ea o aruncă spre lume capătă o funcţie critică.

O PRĂPASTIE CULTURALĂ Cum să facem ca mesajul poetului şi al artistului să parvină publicului european, tot mai depărtat de tipul tradiţional de transfer cultural reprezentat de carte şi de opera de artă? Potrivit anchetelor franceze asupra comportamentuluicultural al francezilor, „modelul clasic”, constînd în principal din lectură, din frecventarea muzeelor şi a concertelor de muzică clasică, nu pare să-şi cîştige un public nou. În ce priveşte lectura, ea se găseşte într-un regres net. Ea suferă din ce în ce mai mult massmediei. În plus, această restrîngere a publicului, la care se adaugă nivelarea generală a limbajului, împiedică în tot mai mare măsură penetraţia cuvîntului poetului într-un public larg. Poetul întîmpină dificultăţi uriaşe în a se face înţeles. Pe de altă parte, mai ales în ce priveşte muzica, se dezvoltă exprimări artistice care sînt de fapt mărturii ale dezorientării noilor generaţii americane, confruntate cu sida, cu drogurile, cu mizeria socială. Cîntăreţii de muzică rock, cei de calitate cu adevărat superioară, sînt poeţii blestemaţi ai epocii noastre, depunînd mărturie pentru extrema descumpănire de

• 70 •

nr. 1/2013 care este bîntuit tineretul marginalizat al Americii.

Este de cea mai mare importanţă ca poetul şi artistul contemporan să dispună de o informare largă asupra societăţii contemporane şi să se situeze în această privinţă la acelaşi nivel intelectual ca şi cercetătorii şi oamenii de gândire actuali. Este semnificativ în acest sens că revista literară „Apostrof ” publică un dosar cu privirea la sinuciderea în Europa. Se conturează tot mai profund o mişcare în care literatura, mai ales poezia, se apropie tot mai mult de gîndirea filosofică şi ştiinţifică punînd astfel capăt dezintegrării gîndirii poetice însăşi. Fireşte, poezia îşi urmează propria ei cale, dînd glas, în măsura posibilului, întregii experienţe omeneşti în contextul culturii timpului său.

Poate că ea va trebui să coboare în catacombele neînţelegerii de moment sau în laboratoarele ascunse ale noilor explorări ale lumii. Această coborîre în infern nu înseamnă cîtuşi de puţin că poetul sau artistul se izolează. Ei fac experienţa singurătăţii, care este, şi ea, condiţia umană a poetului, nefericirea şi binecuvîntarea sa deghizată, cum spunea Jorge Luis Borges: „Îmi petrec cea mai mare parte a timpului singur”. Este de fapt chiar un mod paradoxal de a fi în mijlocul lumii, de a fi traducătorul şi inventatorul unor noi forme poetice şi artistice, de a fi, în cel mai rău caz, un supravieţuitor, o fiinţă salvată de pe Arca lui Noe aşteptînd sf îrşitul potopului şi apariţia curcubeului şi a porumbelului timpurilor noi. În româneşte de MIRCEA IVĂNESCU

nr. 1/2013

zona nouă

Scriitura privată (de la journal intime la blogul personal) Adela Dinu Internetul este, cel puţin aparent, sabia lui Damocles care atârnă asupra culturii scrise, fragile şi perisabile. Blogul personal pare să înlocuiască definitiv obiceiul desuet al însemnărilor zilnice. Cântecul de sirenă al reţelei virtuale globalizante îi atrage ineluctabil pe cititorii tradiţionalelor materiale tipărite în plasa delectării on-line.

Acest spectru cutreieră, de mult timp, spaţiul occidental, însă apocalipsa culturii scrise nu a survenit deocamdată. Proliferarea diferitelor forme de confesiune presupune o alternativă la varianta tradiţional privilegiată a scriiturii diaristice: “Moda acţionează asupra jurnalului intim şi într-un alt fel. Evoluţia tehnologiei a anulat supremaţia jurnalului de însemnări.

La fel de frecvente sunt şi jurnalele intime înregistrate pe benzi audio sau video. Ele sfidează, e drept, o tradiţie foarte îndelungată, dar tocmai aceasta le face să fie cu atât mai semnificative pentru evoluţia actuală a genului şi pentru identitatea lui adâncă.”

(Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei).

Blogul nu reuşeşte, însă, niciodată să satisfacă pulsiunile autoscopice ale individului.

Jurnalul intim şi blogul personal, cu toate că au în comun caracterul de însemnări zilnice, nu constituie debuşeuri interşanjabile ale interiorităţii, ci sunt forme contrapuse ale scriiturii eului. Le uneşte numai condiţia de vasali ai aceluiaşi suzeran: calendarul sau, mai exact, timpul. Scrierea diaristică este, cel puţin în teorie, menită camuflajului, secretivităţii, în timp ce finalitatea imediată a scriiturii pe blog o reprezintă construcţia exhibiţionistă a sinelui. Atât jurnalul intim cât şi web-blogul dau seama despre incredibila uşurătate a scriiturii; ambele stau, cel puţin aparent, la îndemâna scriitorului ad-hoc, neavizat şi necondiţionat, teoretic, de nimic.

Totuşi, jurnalul intim presupune o retragere benevolă a eului din contingent în vederea asumării acestuia. Rumoarea lumii îşi pierde sonoritatea stridentă şi devine suportabilă.

Eul are nevoie de moment de respiro, de o eludare a exteriorităţii. Fiinţa se vede confruntată, în acest mod, cu singularitatea ei, ca şi cu singurătatea ei funciară. Consemnarea analoagă pe blogul personal implică, dimpotrivă, o evidentă curmare a tăcerii, un tapaj pe diferite teme de actualitate, o eludare sistematică a intimităţii cu revendicarea unui feed-back neîntrerupt din partea lectorilor on-line. Dialogul inedit între multiplele dimensiuni ale fiinţei se converteşte, pe blog, vrând-nevrând, într-un dialog cu publicul.

Dintr-o posteritate incertă care media, prin absenţa ei, puseurile sincerităţii scriptorului, bloggerul are parte de o posteritate în mod paradoxal omniprezentă, care sancţionează prompt orice efuziune indiscretă.

Ambele modalităţi de scriitură joacă roluri distincte şi indispensabile pe scena socio-culturală contemporană. În timp ce blogul ia abia de curând avânt, constituind o formă de exteriorizare scriptică la îndemâna aproape oricui, jurnalul intim are în spate o tradiţie seculară şi tot o seculară suspiciune şi intoleranţă din partea cititorilor avizaţi/ a criticilor autorizaţi. Abia în a doua jumătate a secolului XX, într-o prise de conscience generalizată, jurnalul a fost, se ştie, reevaluat şi promovat, de multe ori, ca forma cea mai adecvată pentru a surprinde Zeitgeistul şi tribulaţiile eului. După apocalipsa ideologiilor, jurnalul rămâne, pentru unii scriitori, singura alternativă la o formă tradiţionalmistificatoare şi ideologizantă a literaturii.

Fie că este denigrat sau adulat, jurnalul nu mai poate fi ignorat.

• 71 •

zona nouă

nr. 1/2013

clinică O rubrică de Claudiu Komartin Mă bucură revenirea unuia dintre cei mai discreți poeți de azi, Gelu Diaconu, al cărui volum de versuri, resurse interioare (Ed. Marineasa, 2012) confirmă nezgomotos debutul cu Antipoeme (Ed. Vinea, 2008), prin care impunea un discurs ale cărui principale calități (pesimism, melancolii urbane, descrieri bine dozate într-un decor auster) se păstrează și se adâncesc într-una dintre cele mai autentice și mai rezonante plachete ale anului trecut. La 50 de ani, Gelu Diaconu este un poet pe care îți vine greu să-l prezinți folosind obișnuitele etichetele aplicate autorilor din linia biografistă – poemele sale nu se sprijină pe o personalizare de suprafață a acestui tip de poezie care a devenit cel mai adesea, după 80-ism, o manieră cu posibilități restrânse de evoluție. Discursul sceptic-interiorizat al lui Diaconu convinge și emoționează, nostalgia și deziluziile înregistrate fără patetism trec dintr-un poem în altul cu cea mai mare naturalețe, conturând profilul unui poet care se ferește cât trebuie de locvacitate și nu-și obligă cititorul să-l creadă sau să-i crediteze în orb fandaxiile, nu-l șantajează emoțional, ci îl ia alături într-o aventură interioară, având de partea sa o expresie limpede ce convertește propria experiența depresivă în sursa unei puteri calme și tonifiante: „câteva zile libere / și o privire aruncată pe fereastră / suficient pentru o depresie // acum știu / că treaba cu așezatul pe bordură / poate fi periculoasă / automobilele vin mereu / șoferii te înjură din mers / și nu mai e timp / pentru nimic altceva // nu-mi doream decât / zona mea de libertate absolută // de când m-am lăsat de fumat / am un trabuc cu muștiuc de plastic / pe care-l molfăi cu gândul / la pachetul meu de chesterfield // uneori mă așez pe treptele de la tnb / și prizez orașul la km.

0 // în jurul meu aceiași pași grăbiți / în căutarea fericirii” (în căutarea fericirii).

Marius Conkan (n. 1988) a debutat foarte devreme cu Soporia (Ed. Vinea, 2009), carte în care am recunoscut o serie de influențe și de modele încă neasimilate pe de-a întregul, dar care arăta un potențial imagistic și expresiv de amploare. După Ținutul celălalt (Cartea Românească, 2011), poem-roman ambițios și proteic – singular în contextul literar de la noi – scris împreună cu Ruxandra Cesereanu, Conkan a publicat anul trecut un volum nou ce reprezintă, pentru mine, o adevărată confirmare. Extazul Sfântului Markon (Tracus Arte, 2012) este o carte cu mize mari și cu o realizare pe măsură – volumul e traversat de la un capăt la celălalt de un suflu torențial și mizează, ca la manieriștii de substanță și la poeții vizionari, pe intoxicantul imagine, impunând o dublă provocare. Pe de o parte, Conkan instrumentează o tradiție poetică ce își are rădăcinile în textele marilor halucinați și mistici (mergând până la exuberanța și exploziile de vitalitate ale beatnicilor), executând cu fler și inteligență cam toate postúrile pe care le asociem discursului profetic și imersiunii în oracular și în convulsiv. Pe de altă parte, recunosc într-un volum precum Extazul Sfântului Markon acea enargeia vizionară, superbia și lipsa de măsură a unui poet ce nu poate concepe scrisul decât ca pe un dat sau o maledicție – iar asta poate însemna, mai cu seamă la un poet atât de tânăr, o declarație de război

• 72 •

nr. 1/2013

zona nouă

față de poezia leneșă, lejeră, ironică doar din considerente de „modă” și receptare imediată...

Jubilația și intensitățile găsite într-o astfel de carte nu sunt la îndemâna multora, dar trebuie să admitem că toate marile calități ale unui asemenea fel de a concepe și de a produce poezia pot deveni la un moment dat și principalele piedici (mesaj unidirecționat, încredere semeață într-un eu suveran și maximalist, pathos dezlănțuit), fiindcă, dacă nu ești William Blake, e greu să continui multă vreme în acest fel: „Când sângele s-a prăbuşit, / organele zornăiau ca nişte capsule de mac. / În trupul cosmic e linişte: / inima s-a ghemuit într-o pitică roşie şi s-a izbit de soare, / ficatul a înţepenit între saturn şi pluto, / plămânii s-au topit în materia unei găuri negre / şi trăiesc istoriile posibile ale fumului de ţigară, / creierul călătoreşte prefăcut în cometă dincolo de universul văzut. / În trupul cosmic e o linişte asemănătoare morţii, dar nu e moartea, / oameni închipuiţi şi stele închipuite / şi fabricarea nopţii într-o capsulă de mac. / Tot ce miroşi cu nările unui buldog se revarsă în acest trup, / tot ce distrugi cu palmele unui brutar se revarsă în acest trup, / tot ce omori în cadavrul de lux pe care îl încălzeşti cu lupa / şi nu simţi nimic, şi popicele se rostogolesc, / şi noaptea care urmează nopţii împinge o bilă uriaşă. / Eu nu sunt altul, eu nu sunt noi, eu vorbesc doar despre trupul în cangrenă / pe care nu-l bandajez, ci-l las să molipsească alte trupuri / în nesfârşitul dig dintre noaptea de-aici şi cealaltă noapte (...)” (Holy Hole)

Despre Hutopila vreau să cred că știți deja tot ce e important de știut. Că s-a născut în 1987 și a terminat Istoria la Iași, că e pe jumătate huțul și a debutat cu volumul de poezie copci (Casa de editură Max Blecher, 2011), una dintre cele mai frumoase și mai originale cărți din ultimii ani. Despre Matei (mai precis, despre copci-le lui) s-a scris mult – aproape douăzeci de cronici –, iar volumul (premiat de Societatea Scriitorilor Bucovineni și nominalizat la premiul „Mihai Eminescu” Opera prima) a fost comentat cu mare curiozitate și interpretări care mai de care, pe măsura prospețimii discursului său (evident că găsesc stenică și insist pe originalitatea lui Matei când atâția poeți ai generației mele încă se îngână unul pe altul la zece ani de la debut).

Acum, Hutopila a revenit cu o cărticică destul de neobișnuită pentru sistemul editorial de la noi, intitulată în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă (Zidul de Hârtie, 2013), care a apărut în zece exemplare, dintre care doar două sunt, după spusele lui, în libertate (celelalte opt mergând la Biblioteca Națională), adică circulă pe trasee misterioase către cei ce vor avea norocul să le descopere. Voi mai spune doar că în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă conține șapte poeme de dragoste și șapte hărți desenate de M.H., și că rareori am avut impresia că titlul se potrivește atât de bine cu conținutul unei plachete de poezie ca în cazul acestei declarații de dragoste candide și reținut sentimentală, în care Hutopila pune un amortizor gravității și micilor cruzimi din copci, dar care anunță, veți vedea, un nou volum remarcabil: „în oglindă, în fața mea, iarăși animalul frumos dinainte / îi dau să mănînce / îl culc / îl muncesc cu ora în tîrg, contracost / în vreme ce pe mine, acum, cu greu încerc / o inutilă îmblînzire a simțămintelor // în fața desăvîrșirii momentului / și a minunatelor consecințe, / animalul, speriat, fuge // zecile sutele miile de guri și ochi hulpavi / care de la spate care de pe margine care de departe / unele cu rînjetul unele cu prostia lor sinceră și conformistă / îl împing” (recalibrare).

• 73 •

laureatul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ opera prima

Anatol Grosu

nr. 1/2013

zona nouă

Despre „Epistola din filipeni”: „Absolut remarcabilă pentru un debutant – şi poate de la „Ieudul fără ieşire” un poet nu s-a mai încumetat s-o facă – e capacitatea de a da relief mitic unui spaţiu geografic real. Spre deosebire de Ieudul lui Ioan Es. Pop (păstrând proporţiile valorice, desigur), Filipeniul lui Anatol Grosu n-are nimic claustrofobic. Dimpotrivă. Văzută prin lentilele naive ale copilului, mica localitate basarabeană devine centrul absolut al memoriei şi al imaginaţiei”

Alex Goldiş

(„Desene în cretă”, în Cultura, nr. 408/07-02-2013)

„Cu toate inserțiile biografice care-l localizează pe expeditor într-un timp și într-un loc anume, vârsta epistolei din filipeni pare la fel de greu de ghicit ca vârsta basmului. În pielea acestui scenograf ce îmbină tabloul naiv și eposul rural cu relatarea cumplită, ispitit întruna de electrizările vizionare, găsesc un mistic postapocaliptic a cărui lume pendulează între realitate și nălucire.”

Claudiu Komartin

„epistola din filipeni, pe care a publicat-o Casa de editură Max Blecher din Bucureşti anul trecut, este unul dintre cele mai scânteietoare poeme apărute în ultimul timp în literatura română contemporană. Poezia sa este o oglindă a fiinţei interioare a omului Anatol Grosu.

Fiecare vers din această carte trădează dragostea sa faţă de oamenii din Filipeni în mijlocul cărora a copilărit; trădează tandreţe şi căldură umană şi un mare regret că acele vremuri au luat sfârşit.”

Dumitru Crudu

(http://social.moldova.org/news/bomba-lui-anatol-grosu-234884-rom.html)

„Anatol Grosu îşi face intrarea în poezia româneascã într-un stil aparte. Reuşeşte sã lase în urmã o tradiţie a „mâinii de începãtor” şi îşi spune povestea fãrã reţineri. Misticã, creştinism ad-hoc, lamentãri sociale fãrã stridenţã, de fapt, o discuţie despre faptul cã „veşnicia s-a nãscut la sat”, veşnicie care nu are întotdeauna nuanţele cele mai fericite”

Ştefan Baghiu

(Tribuna, nr. 249: http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf)

„Ştii că nenica a fost naşul zonei, ştii că nenica ne-a vegheat de la început până la sfârşit (chiar şi înainte de lansarea revistei) şi n-am ştiut niciodată dacă să fiu fericit sau trist că nu mai e acolo. N-am ştiut niciodată dacă noi am crescut sau el a îmbătrânit prea tare. Nici acum nu ştiu dacă noi am crescut. Dar el n-a îmbătrânit, pentru că el e, de-acum, al tuturor. Nu ne mai dă doar nouă cu joarda peste mână, nu ne mai taie doar nouă versurile facile, nu ne mai mângâie doar pe noi pe creştet.”

Vlad Pojoga • 75 •

zona nouă

nr. 1/2013

calendar Zona şi zoniştii în noiembrie-decembrie-ianuarie-februarie 2 noiembrie 2012

Institutul Blecher, Casa de Editură Max Blecher şi Librăriile Humanitas prezintă:

Întâlnirea cu Dmitri Miticov şi Zona nouă

(şi prezentarea volumului Dmitri: uite viața, Casa de Editură Max Blecher)

6 noiembrie 2012

Ediţia 55 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Alina Muntean (poezie) și Cătălina Stanislav (proză)

9 – 10 noiembrie 2012

Colocviul Național Zilele Poeziei „Iustin Panța”, Ediția a XI a Lansări de carte:

Iustin Panţa – Intenţiile tăcerii, Charmides Ana Dragu – Păzitoarea, Charmides Dan Coman – ERG, Charmides Marin Mălaicu-Hondrari – La două zile distanţă, Charmides Alexandru Uiuiu – Ţara ascunsă, Charmides Alexandru Vlad – Ploile amare, Charmides Ion Mureşan – cartea Alcool, Charmides Rita Chirian – Asperger, Cartea Românească Aurel Pantea – Nimicitorul, Charmides

Decernarea Premiului “Iustin Panţa”

(Teodora Coman, pentru Cârtiţa de mansardă – Casa de Editură Max Blecher)

Recitalul poeţilor prezenţi 14 noiembrie 2012

Ediţia 56 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Vlad Pojoga (poezie) și Sînziana Șipoș (poezie)

16 noiembrie 2012

Lansare de carte:

Moni Stănilă – Sagarmatha, Tracus Arte Alexandru Vakulovski – Dați foc la cărți, Tracus Arte

• 76 •

nr. 1/2013

zona nouă

21 noiembrie 2012

Ediţia 57 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Andrei C. Șerban (poezie) și Matei Leida (poezie)

24 noiembrie 2012

Lansare Revista Zona nouă (nr. 1) la Târgul de carte Gaudeamus

cu zoniștii: Irina Brumă, Anatol Grosu, Matei Leida, Vlad Pojoga, Krista Szöcs, Sînziana Șipoș

27 noiembrie 2012

Ediţia 58 a cenaclului Zona nouă

Invitați speciali: Svetlana Cârstean, Rita Chirian

5 decembrie 2012

Ediţia 59 a cenaclului Zona nouă

Lecturi de poezie: Radu Nițescu și Vlad Pojoga Lansare de carte: Radu Nițescu – gringo, CDPL

12 decembrie 2012

Ediţia 60 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Ioana Vintilă (poezie) și Savu Popa (poezie)

15 ianuarie 2013

Lectura zoniștilor la Biblioteca Astra în cadrul „Nopţii Bibliotecilor” 6 februarie 2013

Ediţia 61 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Cristina Jidveianu (poezie) și Matei Leida (poezie)

13 februarie 2013

Ediţia 62 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Andrei C. Șerban (poezie) și Vlad Pojoga (poezie)

13 februarie 2013

Lansare de carte și lectură Filip Florian – Toate bufnițele, Polirom 19 februarie 2013

Ediţia 63 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Ionuț Cheran (poezie) și Sînziana Șipoș (poezie)

28 februarie 2013

Ediţia 64 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Krista Szöcs (poezie) și Delia Tăbăcaru (poezie)

• 77 •

zona nouă

nr. 1/2013

cuprins Editoriale:

Vlad Pojoga, Mai departe / 4 Ioana Vintilă, Memento & Parkinson / 5

Invitat:

Filip Florian, Toate bufniţele/ 6 Interviu cu Filip Florian / 10

Poezie:

Cristina Jidveianu, protocol de resuscitare / 16 Matei Leida, * / 20 Nelu Şerbu, sibiu / 24 Sânziana Şipoş, * / 28 Ioana Vintilă, Gate X / 30 Radu Niţescu, poem suicidar / 34

Proză:

Andrei C. Şerban, înainte de alarmă / 39

Traducere:

Frank O’Hara, Să beau cola cu tine / 44 Annina Luzie Schmid, subject/eject; ephemeroptera (concept); egorithmus / 46 Roberto Bolaño, Întoarcerea în Antarctida; Atole / 48

Zona cronică:

Ana Donţu, Ludic şi demonic în “Jucăria mortului” / 52 Savu Popa, Starea de asediu / 54 Andrei C. Şerban, Splendoarea animalului hăituit / 56 Andrei C. Şerban, Lovitura în cap / 58 Nelu Şerbu, Canadiana fosforescentă / 60 Ioana Vintilă, Îmi place cum miroşi! / 62 Cristian-Emanuel Opriş, Kislorod. Sasha loves sasha. / 64

Miscellanea:

Eugène van Itterbeek, Artistul şi poetul în Europa de mîine / 67 Adela Dinu, Scriitura privată (de la journal intime la blogul personal) / 71 Claudiu Komartin. Lecturi recente / 72 Anatol Grosu, Laureatul Premiului Naţional “Mihai Eminescu” Opera Prima / 74 Calendar noiembrie-decembrie-ianuarie-februarie / 76

• 78 •