Antiteze, nr. 1/2010, seria a treia

EDITORIAL

Vasile BAGHIU

ANTITEZE ALE CLIPEI Revista Antiteze revine în cea de-a treia ei înfăţişare în nişte timpuri nu tocmai prielnice, când preţuirea şi atenţia pentru cultură în general şi pentru literatură în special sunt lucruri rare. Totuşi, raportate la imensitatea istoriei, aceste timpuri sunt doar o clipă. Clipa noastră, pe care trebuie să o trăim.

Vremurile nu sunt favorabile, este adevărat, dar noi credem în valorile culturale şi dorim să spunem aceasta tuturor celor care ar fi tentaţi – din oboseală şi lehamite - să se retragă dintr-o bătălie de acest tip, pe cât de discretă pe atât de importantă pentru triumful valorii în această ţară.

Realitatea (socială, politică, economică) ne contrazice, dar avem încredinţarea că merită să susţinem un proiect cu impact cultural, într-un timp al imposturii şi nonvalorii, un timp plin de contraste ciudate, plin de antiteze care pot vorbi singure despre situaţia în care ne aflăm ca popor.

Astfel, se discută despre integrare europeană în timp ce toaletele publice din România şi refugiile de pe şosele sunt nişte locuri pe care mai degrabă trebuie să le eviţi.

Se discută la nivel oficial, ca să spun aşa, despre condamnarea comunismului, despre caracterul criminal al ideologiei şi regimului comunist, în timp ce opozantul cel mai important dintre scriitori al regimului comunist din România, Paul Goma, are parte de ignorare şi desconsiderare atât din partea statului (care nu i-a dat nici până acum înapoi cetăţenia furată de comunişti), cât şi din partea majorităţii intelectualilor. Se vorbeşte despre educaţie în timp ce Şcoala a renunţat să mai susţină cartea ca valoare de bază şi încurajează copiatul ca formă de promovare. De asemenea, deşi România este o ţară care ar putea, prin potenţialul ei agricol, să întreţină o sută de milioane de oameni, ea importă şaptezeci la sută din necesarul de alimente, îşi desfiinţează singura fabrică de tractoare şi lasă pământurile necultivate. antiteze

NR.1/2010

3

Este revoltător, urmând acest şir al antitezelor, să vezi cum figuri diverse ale politicii româneşti încă apar fără ruşine la televizor după douăzeci de ani de „politică” în care nu am reuşit să avem nici măcar o autostradă.

Mai mult, este foarte trist să vezi cum cel mai mare român al secolului douăzeci, Constantin Brâncuşi, este preţuit la Paris, unde atelierul său este inclus între punctele de atracţie turistică cele mai importante ale Franţei, iar operele rămase în ţară sunt năpădite de uitare.

Trist este şi să se spună că poporul român este unul dintre cele mai credincioase, în timp ce statisticile ne arată a fi printre cei mai mari devoratori de ştiri „de la ora cinci” şi de mahala de cea mai joasă speţă prezentată drept divertisment.

Trist este şi să ne creştem copiii cu ideea că poate îşi vor găsi un rost în străinătate şi să le pretindem în acelaşi timp patriotism. Este descurajant să auzi cum românii discută aprins la iarbă verde despre ceea ce înseamnă să fii civilizat şi să-i vezi apoi cum lasă la plecare mormane de gunoaie.

Iar ca să fii poet într-o ţară în care politicienii şi oamenii de afaceri numesc poezie tot ceea ce cred ei că nu ar fi foarte serios este deja o cruce de dus în spate.

Da, este trist şi necinstit să ne plângem de lipsa de educaţie şi să-i tratăm în acelaşi timp pe profesori ca pe ultimii oameni, tot aşa cum este să ne plângem de starea precară de sănătate a populaţiei şi să-i tratăm pe medici în aşa fel încât să-şi ia lumea în cap şi să plece cât văd cu ochii spre Vest. Aceasta este clipa, iar noi nu avem decât să ne ţinem prinşi în picătura ei imensă, cosmică.

Revista noastră are un trecut. Nu venim pe un teren gol. Pornită pe valul de entuziasm al Revoluţiei, ea a strâns laolaltă toate energiile literare importante ale Neamţului şi a fost o cale de comunicare cu restul lumii. A avut şi momente faste, a şi lipsit uneori din peisaj.

Toate împreună au accentuat poate şi mai mult identitatea grupării literare a locului, dincolo de valoarea individuală a fiecărui scriitor care o alcătuieşte. Suntem - ne place să credem - tot atât de naţionali pe cât de nemţeni, tot atât de europeni pe cât de români. Legăturile, prieteniile literare, reperele noastre au acum nuanţa reconfortantă a transnaţionalului. Astfel, provincia poate deveni centru, iar centrul poate cădea în provincialism. Trăim cu adevărat în acea „Weltliteratur” visată de Goethe. Iar acesta ar putea fi cel mai puternic motiv de speranţă al nostru. Şi poate singurul.

4

POESIS

Ana Blandiana

POEME Uimirea Sfâşierea sosirii, Nedumerirea plecării, Momente prelungi În care uimirea acoperă totul.

Uimirea,asemenea unei mingi scăpate în mare Pe care valul o poartă mereu Aproape până la ţărm, Dar o ia înapoi Înainte de a-i acorda Răgazul minim al sensului.

Tiptil Am înaintat tiptil Până aproape de linie, Am vrut doar s-o ating cu vârful piciorului gol, Aşa cum ating vara linia dintre pământ şi mare.

Dar linia s-a tras înapoi Ca şi cum s-ar fi apărat ea de mine, Şi eu continui să înaintez antiteze

NR.1/2010

5

Pe nisipul umezit de moarte, Vie şi mândră Că pot împinge hotarul, Sau poate trecându-l uşor Fără să ştiu.

Timp Tu nu eşti născut, Ci te naşti Trecând Din secundă în secundă, Fără să fii acolo, când eşti aici Sau aici, când treci dincolo.

Tu eşti materia salvată riscant Dintr-o secundă într-alta, Fără de care n-am fi. Şi nici nu mai suntem,de fapt, Decât resturi,forme golite, Faguri din care mierea eternităţii S-a scurs.

Biografie Copil fiind observasem că frunzele Tremură în ritmul gândului meu Şi când mă îndepărtez tulpinile plantelor Se apleacă, gata să se smulgă, urmându-mă.

Apoi au început să alunece păsările Stoluri, stoluri deasupră-mi, Oprindu-şi cântecul, ca să-l asculte pe-al meu. Şi numai când şi fiarele au pornit Să se adune cuminţi pe urmele mele M-am speriat. Dar era prea târziu.

Nu mai am dreptul să mă opresc.

Orice poem nespus,orice cuvânt negăsit Pune în pericol universul 6

POESIS

Suspendat de buzele mele.

O simplă cezură a versului Întrerupe vraja care dizolvă legile urii, Vărsându-i pe toţi,sălbateci şi singuri, Înapoi în umeda grotă-a instinctelor.

Dacă pârghia subţire de aur Vibrând nesigur a cântecului Ar obosi să susţină pământul în haos...

Paralele Fără speranţa trezirii, Suntem închişi în propriul somn Ca într-o capsulă etanşă În care visează fiecare un alt vis Despre care nu se îndoieşte că este realitatea.

Astfel, mii şi milioane de realităţi Diferite, dar crezute cu patimă, Se concurează, se neagă, se ciocnesc În războaie, purtate pe apele ondulate Ale oglinzilor somnului, În care soldaţi adormiţi, înarmaţi până-n dinţi, Înaintează îngreunaţi de căşti, gamele, pături, efecte, Unelte cu care ucid – fără să-i trezească – Pe alţi soldaţi adormiţi într-un somn paralel. În timp ce istorici cataleptici Scriu cronici În propriul coşmar despre toate acestea, Iar poeţii visează că se trezesc şi descoperă Cum realitatea e în altă parte.

antiteze

NR.1/2010

7

Horia Bernea, Marea Columnă - 1995

8

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

Cristian Livescu

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA Agapia se situează între vechile aşezări monahale simetrice legendarei Cetăţi Neamţ, ea însăşi atestată la finele secolului al XIV-lea.

Tot pe-atunci, sau poate mai de mult, datele sunt incerte, începuseră să se ascundă sihaştri creştini la poalele culmii Sihla şi pe versantul obcinei Agapia Veche, ridicând mici schituri de lemn, prin locuri inaccesibile, cum ar fi Livada Părinţilor, un fel de sanctuar ascuns între neguri, sau prin Poiana lui Eufrosin, ambele pustiite din cauza năruirilor de teren. Agapia din Deal, cea de-nceput, mereu reclădită din temelii, cu fiecare generaţie, din lemn şi din piatră, apărea pe lista mănăstirilor muşatine de vază în vremea lui Ştefan cel Mare, numărând 15-20 de monahi, de vreme ce întrun hrisov de curte, din 12 iulie 1464, se vorbeşte despre relaţii încordate între călugării agapieni şi plăieşii din Cetate. Ctitori iniţiali ar fi Petru Rareş şi Doamna sa, Elena, omagiaţi într-un pomelnic de mulţumire, desigur pentru că au refăcut o nouă Agapia din Deal, precum un castel adânc văgăunit, să nu ştie nimeni de el şi de „petrecerea cu sfinţii”, cu totul posibilă într-un asemenea lăcaş de comuniune a cerului cu pământul.

Alt ctitor, Bogdan Lăpuşneanu, la 17 iulie 1569, întărea avutul Mănăstirea Agapia, având hramul Adunării îngerilor Mihail şi Gavril, cu „două sate, anumi Băloşeni, pe părăul Neamţului cu mori în Neamţu, şi altă sălişte anumi Graşi, cari sati în vremile vechi au fost drepţi domneşti asultătoare de Cetatea Neamţului, ca să le fie lor cu tot vinitul”.

antiteze

NR.1/2010

9

Ar fi prodigios să vedem în această Agapie din Deal o altfel de pavăză, mai deplină în mister, în faţa năvălirilor de tot felul, una bine ferecată, greu de aflat, proiecţie spirituală a Cetăţii Neamţ, cu care şi-a şi disputat răstimp de câteva secole domeniile din jur, până departe, spre albia Moldovei. Altfel nu se explică asprele răzbunări suportate: toate oştile răzleţe care devastau redutabila întăritură, cu meterezele adâncite în prăpăstii, de deasupra Ozanei, turci, poloni, cazaci, tătari, unguri, până la eteriştii furioşi ai lui Ipsilanti, se îndreptau cu aceeaşi mânie distructivă spre Agapia „cea tăinuită de lume”, cum îi va spune Creangă, preluând un clişeu statornicit în epocă. Ca să scape de o asemenea năpastă, Agapia şi-a întocmit, pe la începutul secolului al XVII-lea, o replică, un duplicat din lemn, amplasată ceva mai jos, pe terasa unui pârâu, actuala Agapie din Vale, un fel de nadă aruncată prădalnicilor care îşi „răcoreau” aici pornirile piromane, amânând să mai urce în munte, unde puteau fi păstrate astfel la loc sigur o bibliotecă, cu cărţi de valoare pentru acea vreme, împreună cu odoarele cele de preţ. La impunerea noii Agapii, cea de sacrificiu, ca s-o numim astfel, de jertfă în faţa vitregiilor istoriei, au mai contribuit hatmanul Gavril, fratele lui Vasile Lupu, şi soţia sa Liliana, care încredinţau construcţia unui arhitect Ionaşcu, la 16 octombrie 1642, lucrarea cu ziduri de fortificaţie fiind terminată doi ani mai târziu, la 3 septembrie. Nu mult după aceea, o oaste poloneză condusă de regele Sobieski devasta nu numai Cetatea Neamţ, ci şi Agapia monahală, în al şaselea an de domnie al lui Constantin Cantemir. Reţinem şi un amănunt notat de monograful aşezării, Adrian Gârbuleţ: se spune că în preajma imenselor păduri, călugării trăiau în tihna unor chilii săpate în pământ sau cioplite din lemn, denumind dealul Chilioara, apoi Hilioara şi Filioara, toponim rezistent şi azi.

Până la Unirea de la 1859, când pictorul Grigorescu îşi da frâu liber imaginaţiei juvenile spre a împodobi cu imagini biblice murii noii Agapii, lăcaşul suferise cel puţin două incendii nemiloase, plus câteva jafuri de proporţii, trăind din plin furtunile istoriei, în pofida amplasării ei cotlonite. Putem spune că Biserica Agapia din Vale – reţinem „etajarea” toponimică a acestei proiecţii de poiană, de luminiş heideggerian, într-un codru protector de barbarii – a trecut prin atâtea prefaceri şi reconstruiri, încât şi-a pierdut starea şi destinaţiile incipiente. Aşa cum e azi, pare un tărâm paradisiac în care edificiul de rugă, în linia arhitectonică a secolului XVII târziu (ca şi Dragomirna, Trei Ierarhi, Galata), este înconjurată de 10

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

brâul protector al chiliilor înalte, cu două etaje, sprijinite pe coloane boltite, care umbresc în clar-obscur siluetele grăbite.

Impresia vizitatorului odată pătruns în incinta mânăstirii, azi, este de „cuib”, de intimitate ocrotită, proteguită, în folosul unei taine care este chiar edificiul bazilical. Decoraţia murală datorată lui Nicolae Grigorescu a devenit, în timp, suportul acestui efort de oblăduire sugerat de tihna austeră a ansamblului. În vârstă de doar 20 de ani, pictorul bucureştean îşi încununa aici, între anii 1859-1861, precocitatea fecundă, eclecticartizanală, nutrită de viziuni renascentiste şi baroce. În plin campus expresiv dominat cu vigoare de canonul slavo-bizantin, datorat zugravilor tradiţionali, cu o gamă cristologică şi tipologică de sfinţi foarte strictă, în care doar hieratismul îşi permitea unele marje de inovare, apare iată această Agapie grigoresciană, într-un stil neoclasic ieşit din tiparele uzuale proprii nordului Moldovei, dar care comunică intens cu academismul „sudist” al lui Gh. Tattarescu şi Theodor Aman, primul cu studii la Roma, al doilea renumit pentru înflăcărarea sa narativ-romantică.

S-au făcut speculaţii şi critici, unele acide, pe seama acestei „insule” de inspiraţie apuseană (conexiuni cu Da Vinci, Rafael, Tiziano, Rembrandt) într-o „mare” canonică dominată de spiritul Suceviţei, sfidată acum de gestul temerar al viitorului plain-air-ist de Barbizon, deşi noutatea sa de fond se află în umanizarea în spirit realist a galeriei iconografice, apelând la o diversitate de chipuri din lumea imediată. Figuri de călugări, de maici, de ţărani sau de târgoveţi, senini şi viguroşi, îşi fac loc printre modele, pe un fundal arcadian-mioritic, în locul imaginilor de ermiţi vlăguiţi de încercări şi suferinţe în deşert; ţara sfântă e adusă în plaiul dintre codrul de aramă şi cel de argint, cum va boteza Eminescu meleagul dinspre Văratec, sora mai mică şi mai sfioasă a Agapiei, loc de smerenie înainte de a străbate „mitocul” spre Hangu. La autohtonizarea universului biblic, fenomen cultural care va culmina mai târziu cu Ion Pillat, N. Crainic şi V. Voiculescu, va fi contribuit desigur şi viziunea lui Grigorescu de la Agapia, unde sfinţii aparţin unei civilizaţii pastoralagrariene, cu desinenţe vegetale şi aureole montane.

La 2 aprilie 1858, meşterul Nicu se obliga în faţa stareţei Tavefta Ursachi să execute pictura „în oloiu” din interiorul bisericii abia renovate, contra sumei de 2000 de galbeni şi a „trei odăi de şezut”. Era ajutat de fratele său, Gheorghe Grigorescu, precum şi de „cel mai bun zugrav am putut găsi”, italianul cu traista-n băţ Luis Girardelli, un bun ornamentist, antiteze

NR.1/2010

11

care va lucra peste ani cu Gh. Tattarescu la împodobirea Mitropoliei din Iaşi (1885), tot în stil neoclasic, salvând de la comentarii severe riscul asumat de cuvioasa Tavefta. Contractul mai prevedea: „Icoanele din Catapeteasmă vor fi zugrăvite chiar de mâna me şi le voi face cât se poate mai bine şi cu vopselele cele mai bune... Toate tablourile după pereţi în biserică, însemnate în listă, vor fi zugrăvite tot de mâna me...” Odată cu amploarea carierei de pictor, Grigorescu a sporit considerabil faima lăcaşului, acesta devenind o ţintă predilectă de pelerinaj pentru multă lume, tocmai când – în ultimele decenii ale secolului XIX – apare moda evadării estivale din marile aglomeraţii citadine. În special pentru ieşeni, Agapia intră în rândul aşezărilor de tihnă, alături de mănăstirea Văratec, şi de staţiunea Bălţăteşti din imediata apropiere, unde Ibrăileanu plasa reveria romanului „Adela”. Atât Hogaş, cât şi Sadoveanu, primul la 1884, al doilea la 1906, surprind interesul pentru „vizitatori” (încă nu apăruse termenul veligiturist, sau turist, cu derivatele lor) al maicilor, dornice să găzduiască în confort patriarhal oaspeţi de peste tot, asigurându-şi astfel subzistenţa. Suportul turistic va cunoaşte o evoluţie crescândă, ajungând la apogeu în anii ’70 – ’80 ai secolului, după care va traversa un declin crescând spre zilele noastre (cf. Adrian Gârbuleţ, Memoria unei localităţi, Agapia, 2003), când „şederea” la mânăstire, în grija maicilor, nu mai e atât de căutată, comparativ cu pensiunile tematice care s-au înmulţit în zonă.

Câteva amănunte subtile oferite de „drumeţul” Calistrat Hogaş, în Amintiri dintr-o călătorie au trecut aproape neobservate, descriind zona Agapiei ca pe un spaţiu unde se produce o anumită intensificare a trăirii şi sensibilităţii, datorită „lanţului de coline verzi şi înflorite”, cunoscut sub numele de „Arşiţi” sau „Poteca Arşiţelor”, aşezate „în bătaia soarelui” şi totodată cu o „tărăgănată şi adâncă înclinare spre răsărit”. E un meleag misterios, ocolit de curenţii de aer prea aspri veniţi dinspre stepă: „Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta, în adâncimea nestrăbătută a pădurilor, ce îmbracă munţii urieşi din acea parte. Numai miazăzi şi răsăritul sunt mai deschise şi lasă slobodă trecerea vânturilor seci şi fierbinţi care în iuliu, mai cu samă, părăsesc stepele şi deşerturile lor şi vin de-şi răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci şi răcoroase ale munţilor noştri”. Vântul cel rău se îngemănează cu Crivăţul de iarnă şi Zefirul, domolite, îmblânzite aici, producând „o suflare dulce şi lină ce... curge veşnic, ca un râu nevăzut, ce mişcă aerul cald şi îmbălsămat”.

12

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

Faptul acesta natural, ţinând de compoziţia ambientală, explică un anume comportament al celor ce vieţuiesc sau sunt în trecere pe aici, o situare specială în mediu datorată vântului aiuritor care „sapă în fâneţele înalte”, determinând o intensificare a culorilor florale, cu valuri de lumină, străluciri şi nuanţe delicate de pastel. În acest loc ferit, natura „îşi deschide şi răsfaţă cu atâta nevinovăţie sânul său şi cu atâta putere, varsă un farmec neînţeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai nestatornic devine visător.” De pe urma unei asemenea lecturi, putem vorbi de un efect Agapia, care pune la încercare afectivitatea, stimulând reveria, cromatismul şi dinamica imaginaţiei, dar şi o stare de pietate în templul naturii, care îndeamnă la reculegere şi comuniune, la regăsirea fiinţei profunde, abisale, „naturale”. Un asemenea moment de graţie trăieşte, în preajma colinelor Agapiei, Gala Galaction, suspendat pentru o clipă lungă – relatată în Jurnalul său – între viaţă şi moarte, între prezent şi trecutul pierdut iremediabil: sufletul parcă s-ar fi închis într-o linişte desăvârşită, despărţindu-se de „inimă”, de trăire. Ce mister să-l fi pus astfel la încercare? Să-l punem tot pe seama efectului Agapia?

Nu de mult s-au împlinit 90 de ani de la moartea scriitorului Alexandru Vlahuţă (5 septembrie 1858 – 19 noiembrie 1919), unul dintre „devotaţii mănăstirii Agapia”, cum îl numea Galaction. Cumpărase la Agapia o casă (devenită memorială), moştenită de fiica sa cea mare, Margareta, căsătorită în 1910 cu reputatul cărturar şi bizantinolog I. D. Ştefănescu, profesor de istoria artelor la universităţile din Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi, Atena, Paris şi Bruxelles. Soţii Ştefănescu au avut un fiu, Alexandru, după numele bunicului, născut la 16 septembrie 1916, considerat „copil minune”, căci la 11 ani vorbea câteva limbi străine, citind cursiv în latină şi elină. Crescut în atmosfera Agapiei, s-a familiarizat de timpuriu cu muzica psaltică, compunând cântece în stil bizantin. A făcut liceul la Paris, publicând studii şi eseuri (între care „Contribution á l’histoire de la musique religieuse en Roumanie”, „Ieromonahul Macarie, ca scriitor”, „Imnul Serafimilor”, precum şi predici citite la Agapia, grupate în volumul „Sola Verba”). La 16 ani „tânărul genial” era sărbătorit în faţa altarului mânăstirii de un sobor de preoţi, în frunte cu mitropolitul Nicodim Munteanu. Din păcate, a fost secerat de tuberculoză un an mai târziu, murind la 22 octombrie 1933, la Agapia, unde a fost şi înhumat. Lângă mormântul său se află cele ale mamei (m. 1943) şi tatălui, revenit în ţară după aproape 40 ani de exil la antiteze

NR.1/2010

13

Paris, m. la 95 ani, în 1981, lăsând aşezământului monahal o importantă bibliotecă.

Pe de altă parte, o atitudine cu totul agresivă a aerului pune în mişcare – prin stările de puternică tulburare produse – acţiunea romanului Nemuritorii din Agapia datorat unui alt prozator nemţean, Constantin Virgil Gheorghiu, acţiune plasată în plină iarnă, când comportamentul oamenilor este determinat de „vântul blestemat care torturează, sfâşie, biciuieşte nervii”. Personajele sunt marcate de această „vântoasă” malefică, proprie unei regiuni „mai apropiate de cer decât de pământ”, în stare să conducă la gesturi extreme, la panică, la percepţii ciudate, dar şi la un erotism discret, la „rupturi de niveluri” şi depăşiri ale condiţiei umane. Vântul cel rău permite extensia fabulosului care dă cotă înaltă romanului, unde Agapia devine un orăşel cu „deschidere” atât spre lumea civilizată, prin calea ferată şi prin instituţiile de drept şi autoritate pe care le deţine, cât şi spre metafizic, spre lumea „de sus” a nemuritorilor, urmaşi ai dacilor liberi. Poteca pe care urcă „spre vârful munţilor” pustnicii, călugării şi agapetele, un fel de amazoane, luptătoare în folosul credinţei, permite acestora să evadeze din viaţa profană, plină de vulgar şi de nedreptăţi, spre un meleag al trăirii ritualice, în leagănul cosmic al poienilor alpine: „Sus, în păduri, în stânci sau în defileuri izolate, existau sihăstrii, schituri, mânăstiri şi locuri de refugiu şi de rugăciune pentru femeile care fugeau de lume. Când coborau sau când urcau, apucau pe Calea Agapetelor... devenită Calea Îndrăgostitelor, pentru că agapet însemnă îndrăgostit. Desigur, la origine era vorba de maicile iubitoare de Dumnezeu...” Transferată în dimensiunea fabulosului, de „centru al lumii”, Agapia devine aici loc consacrat, de comunicare între pământ şi cer, de acces purgatorial spre un tărâm paradisiac, cel al Muntelui Sacru – o poartă spre Dumnezeu. Romanul, apărut în 1964 la Paris, scris direct în franceză, a rămas aproape necunoscut publicului din ţară şi reprezintă şi azi o lectură de raritate. Prima traducere, semnată de Ileana Vulpescu, în 1998, nu s-a bucurat de ecoul scontat, trecând aproape neobservată în mediile culturale şi de aceea o nouă ediţie se dovedeşte necesară, mai ales pentru publicul nemţean, unde – în afară de câţiva cunoscători – puţină lume a auzit de existenţa unei asemenea cărţi cu Agapia în titlu.

Neîndoielnic, romanul lui C. V. Gheorghiu aduce în actualitate un topos peren, a cărui mitologie este departe de a-şi fi epuizat resursele.

14

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

REPERE B. P. Hasdeu

AGAPIA AGAPIA. Dintre cele câteva localităţi din Moldova numite Agapia (Frunzescu, Dicţ. top., ad voc.) cea mai importantă este o mănăstire din munţii districtului Neamţ, acum de călugăriţe, altădată bărbătească, fundată în a două jumătate a secolului XVI, cam pe la 1570.

S-a zis aşa nu după numele femeiesc Agapia, precum s-ar putea crede la prima vedere, ci de-a dreptul din grecul άγάπη, „agape, repas chrétien, charité”. Episc. Melchisedec (Notiţe istorice, p. 28): „Mănăstirea Agapia, numită din vale, spre deosebire de schitul Agapia din deal, carele este vechea mănăstire Agapia fundată pe la mijlocul veacului 16-lea, datează din anul 1646 şi este zidită de hatmanul Gavriil şi cu soţia sa cneaghina Liliana…” De pe timpul când Agapia era încă a călugărilor, rămăsese pe loc o mulţime de manuscrise slavice şi româneşti, unele foarte interesante.

Plecând cuvioşii părinţi de acolo, pe la 1803, pentru a face loc maicilor, au uitat să ia cu dânşii biblioteca, aruncată şi lăsată apoi în pod în curs de şeaptezeci de ani. Câte nu putrezise şi nu prinsese mucegai s-au dat jos abia la 1871, s-au legat frumuşel şi s-au aşezat într-un dulap.

Mitropolitul Anastasie, 1612 (Melchisedec, Roman, I, 240; cfr. A. I. R., I, 22): „au venit înaintea noastră egumenul de la svănta mănâstire de la Agapia şi cu tot săborul, şi egumenul cu tot săborul de la svănta mănâstire de la Săcul, şi s-au tocmit dinaintea noastră pentr-o poiană ce să cheamă poiana lui Ureche, care poiană au fost mainte a Agapiei, iar apoi deacă s-au hotărăt hotarul Săcului acea poiană au căzut la hotarul Săcului, antiteze

NR.1/2010

15

însă aşea au mărturisit că dumnea-sa vornicul Ureche au fost zis că le va plăti acea poiană Agapianilor şi nu le-au mai plătit…”

(Din Etymologicum Magnum Romaniae.

Dicţionarul Limbei istorice şi Poporane a Românilor)

Ion Creangă

AMINTIRI DIN COPILĂRIE (III, IV) Înspre apus-miazăzi, vin mănăstirile: Agapia, cea tăinuită de lume; Varaticul, unde şi-a petrecut viaţa Brâncoveanca cea bogată şi milostivă, şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu sprincene scăpate din mănăstire; Bălţăteştii, cei plini de salamură, şi Ceahlăieştii, Tòpoliţa şi Ocea, care alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar… …Câţi domnitori şi mitropoliţi s-au rânduit la scaunul Moldovei, de când e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti spre mănăstiri. Apoi, unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru, şi tot lume mai mult bogată şi aleasă. Mă rog, la Mănăstirea Neamţului: icoană făcătoare de minuni, casă de nebuni, hram de Ispas şi iarmaroc în târg, tot atunci. Apoi, tot pe aici, treacăt spre iarmaroace: la Piatră de Duminica Mare, şi la Folticeni de Sânt-Ilie; la Secu, hram de Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n deal, hram de Schimbarea la Faţă; la Agapia-n vale, hram de Sfinţii Voievozi; şi la Varatic, hram de Sântă Măria Mare. Lume şi iar lume! Şi câte târnosiri şi sfinţiri de biserici din nou; şi câte soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi politiceşti; şi câţi străini din toată lumea, şi câte inimi purtate de dor; şi câte suflete zdrobite şi rătăcite n-au trecut prin satul nostru spre mănăstiri! Lume, lume şi iar lume! Şi câte oştiri străine şi o droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humuleşti, spre mănăstirile de maice, după Nataliţa cea frumoasă! Şi au făcut nemţii mare tărăboiu prin mănăstiri, şi au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o, căci beciul privighitorului Pârvu din Târgul Neamţului putea să tăinuiască, la nevoie, o domniţă. Şi noroc de vărăticence, care au ştiut a-i dămoli, luându-i cu binişorul şi a-i face să-şi bage săbiile în teacă, spuindu-le că cei ce scot sabia, de sabie vor pieri!... …Acuş îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamţ ori la Secu. Şi cu câtă carte ştiu, cu câtă nu ştiu, peste câţiva ani pot s-ajung 16

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

dichiu la vrun mitoc şi să strâng un ştiubeiu plin de galbeni, ca părintele Chirilaş, de la jugărit, din Vânătorii Neamţului. Ş-apoi atunci... pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe, şi altceva gustare în buzunările dulamei, pistoalele-n brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o ureche şi, cu sabia Duhului în mână şi pletele în vânt, ia-o la papuc, peste „Piciorul Rău”, spre „Cărarea afurisită” dintre Secu şi Agapia din deal, unde toată vara se aude cântând un glas îngeresc: Ici, în vale, la pârău, Mieluşa lui Dumnezeu!

Iar câte-un glas gros răspunde: Berbecul lui Dumnezeu!...

Hop şi eu de la Durau,

Calistrat Hogaş

LA AGAPIA Cătră patru ceasuri după-amiază, părăsirăm Săcul şi ne îndreptarăm spre Agapia. De astă dată, deşi pe un alt drum, trebui totuşi să ne întoarcem puţin îndărăt. În adevăr, Văraticul, Sihla, Săhăstria, Săcul şi Agapia alcătuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizătura spre răsărit şi miazăzi. Poteca de picior, ce ţineam noi acum, tăia, de-a curmezişul, cele mai vesele şi mai râzătoare privelişti de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc „Arşiţi” nu este altceva, decât un neîntrerupt lanţ de coline verzi şi înflorite, aşezate fără apărare în bătaia soarelui, având, în acelaşi timp, o trăgănată şi adâncă înclinare spre răsărit. Vânturile de miazănoapte mor departe de locul acesta în adâncimea nestrăbătută a pădurilor, ce îmbracă munţii urieşi din acea parte. Numai miazăzi şi răsăritul sunt mai deschise şi lasă slobodă trecerea vânturilor seci şi ferbinţi, care, în iuliu mai cu samă, părăsesc stepele şi deşerturile lor şi vin de-şi răcoresc arzătoarea lor suflare în văile adânci şi răcoroase ale munţilor noştri. „Vântul cel rău”, care, câteodată arde faţa îmbelşugatelor câmpii ale Ţării-de-Jos, nu e cunoscut nici în munţi, nici în largile noastre văi din miazănoapte; şi chiar dacă va fi călcând câteodată peste hotarele Crivăţului, apoi, desigur, că va fi lepădând hlamida arămie a pustiului şi va fi îmbrăcând pe acea de coloarea cerului senin a Zefirului, şi, tot ca şi acesta, îşi va fi încununând fruntea cu flori şi va fi înhămând fluturi la antiteze

NR.1/2010

17

carul său. În adevăr, o suflare dulce şi lină, ce vine din părţile deschise ale locului, curge veşnic, ca un râu nevăzut, ce mişcă aerul cald şi îmbălsămat. Florile se pleacă la suflarea vântului, ca şi cum s-ar teme de sărutarea lui; şi, din acest joc nebunatic al vântului cu florile, valuri adânci şi strălucitoare de colori şi de lumină se sapă în fâneţele înalte, până dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici şi albaştri, ca nişte fulgi de azur, spărieţi de paşii drumeţilor, se râdică în stoluri zburătoare şi, beţi de miresme şi de lumină, se răspândesc în aerul cald. Astfel, simpatica natură deschide şi răsfaţă, în aceste locuri, cu atâta nevinovăţie sânul său, şi, cu atâta putere, varsă un farmec neînţeles în sufletul călătorului, încât ochiul cel mai nestatornic devine visător şi gândul cel mai zburdalnic îşi pleacă înaripatul său genunchi înaintea atotputernicei şi sublimei naturi.

Dealtmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca „Arşiţilor”, se deosebeşte cu totul de drumul posomorât şi sălbatic al Sihlei şi al Săhăstriei. Numai pe alocurea, şi mai cu samă deasupra Agapiei Vechi, poteca se încreţeşte în suişuri şi scoborâşuri grele de învins.

Tot pe aicea, din coastele râpoase ale munţilor, se nasc nenumărate izvoare mici, care, ajungând în cursul lor pe aşezături, formează înguste, dar totuşi destul de adânci smârcuri. Sub umbra pădurilor înalte, devin aceste smârcuri şi mai posomorâte încă; cu toate acestea, ele îşi ascund faţa lor lividă sub tufe mari de brusturi cu foi late şi broticii.

După două ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieşirăm deasupra Agapiei Vechi. De pe înălţimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zărea albind în fundul jgheabului de verdeaţă, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treaptă mai jos sta retrasă, tăcută şi visătoare, Agapia Nouă cu albele sale chilii şi cu înaltele turnuri strălucitoare ale bisericilor sale. Era atât de răpitoare această privelişte, încât ai fi zis că Natura îţi pune sub ochi o salbă de mărgăritare pe o tavă de smaragd.

După câteva minute de odihnă, cumpănirăm în Agapia Veche, unde nu stăturăm decât alte câteva minute; şi acest timp fu mai mult decât îndestulător pentru a îmbrăţişa, cu o singură privire, mâna de chilii vechi locuite de câteva călugăriţe, tot aşa de vechi, poate.

Biserica pustie din mijloc, încinsă cu un brâu de fier, spre a nu se desface, e o zidire proastă şi lucrată, pe cât se pare, de un pietrar şi mai prost încă. Schitul acesta e întemeiat de Petru Şchiopul la 1585; aşa glăsuiesc, cel puţin, inscripţiunile găsite la Agapia Nouă.

Ca şi Văraticul, Agapia Veche îşi avea, în acel timp al anului, oaspeţii săi, căci nu puturăm socoti într-alt fel pe cele câteva cucoane şi duduci, care – tocmai în momentul sosirii noastre – îşi petreceau vremea culegând flori în micile şi cochetele grădini ale schitului.

(1884) 18

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

Gala Galaction

JURNAL Agapia, 14 august [1899] Peste toată mânăstirea au palpitat aripi; aripile au deşteptat codrul negru şi prelung au fâlfâit pe geamurile casei.

Erau nişte momente de largă maiestate sufletească. O tăcere adâncă îmi infiniza sufletul şi sub arcadele lui vaierul aramei era acelaşi, ca sub nişte arcade de templu. În sfârşit, când carionul murea în colb sonor, peste toate clopotele fumegânde, cel mai mare a revărsat o psalmodie ultimă: o concluzie sacadată şi profundă.

22 august …Ah! Tot ce lăsam în urmă-mi, din mersul trăsurei, pare că se smulgea din mine: „codri, vale, mânăstire… e poate cea din urmă oară când vă văd!” dar mai presus de toate acestea – Doamne Îndurate! – inima de care a mea se depărta, silueta fină pironită în balcon, ochii dulci tremurători de lacrimi, sufletul iubit în care eu mă răsfrângeam ca într-o oglindă dureroasă… În ochii mei se perindau încet împrejurimile de codri şi de munţi; şi inima se sfâşia în mine şi lacrimile mă învingeau.

Am trecut satul Agapia şi, când a fost să ne apropiem de şoseaua cea mare, ne-am oprit un minut ori două. Am făcut câţiva paşi pe jos, am privit, cu ochi de deportat, defileul cel verde către care călătoream 50 de zile în urmă şi am plecat, a doua oară, luând drumul către Piatra… Ce era chinuitor e că peste jalea mea soarele se desfăcea în cel mai curat aur; iar munţii clăteau vârfuri dantelate, sub o aeriană gază albastră. Dar deasupra Agapiei se săpa, în nouri, o boltă sumbră învineţea durerea. Coboram şi urcam acest pământ accidentat şi scump pe care se învârteau în ochii mei livezi, mirişti, porumbişti şi crânguri; şi mi se părea că tot acest pământ fierbe în clocote de poiene, de locuri muncite şi de lunci – aşa cum inima fierbea în mine în clocote de jale. Însă, deodată, în sufletul meu s-a făcut o linişte ciudată. În faţa atâtui neînţeles, atâtor trepidări, atâtei inconsecinţe a bietei inimi omeneşti şi mai ales în viaţa searbedei perspective a fluxului şi refluxului nostru sufletesc, ideea morţei s-a înălţat în mine – statuă clară şi fermecătoare!

Am gândit la moarte cu o intensitate sălbatică. Şi oţerirea dureroasă a sufletului s-a transformat în energie de creare literară şi filozofică: „Moartea”, propriu meditărei de artist, îndoit cu necesitatea unui punct de greutate şi de sprijin, în furtuna inimei mele.

9 iulie 1900 (duminică). Am trecut, în pacea de cristal şi de trandafiri a zorilor, prin livezile dintre sat şi mânăstire, am străbătut antiteze

NR.1/2010

19

nerăbdător lungul sat Agapia (25 de minute de pas grăbit!) şi am ieşit în valea largă a şoselei mari. Fericirea aerului pur, a cerului senin şi a culmilor de codri se repercuta în ritm de viaţă – în fiinţa mea. Văraticul îmi juca în ochi frăgezimea lui cea albă, pe dincolo de dealul Filioru. Şi cine ar fi crezut că această frumoasă mânăstire era să se destrame în fum şi în jale, două zile mai apoi?... Eu unul n-o credeam, şi îmi urmam călătoria… Un adânc ce nu pot să-l numesc clipea precipitat în mine – cum face o fântână, de zvârli în ea o piatră. Îmi întorceam privirea, copleşit de ce simţeam, şi o repauzam pe reţeaua de argint îngliţată de Ozana, în frumosul dimineţei. Un văl muiat în soare şi în fum evolua pe depărtări. Întorceam privirea şi mai mult; şi frumuseţei de la răsărit îi legam pe cea de la apus: Varaticul risipindu-se sub codri, şoseaua răzbind livezile, holdele rostogolindu-se pe văi, defileul Agapiei tremurând inimei mele calea către mânăstire…

LA SIHLA …La Sihla poţi să ajungi sau pe cărarea Agapia-Sihla, sau pe cărarea Secu-Sihăstria-Sihla. Eu vorbesc de cea dintâi. Mânăstirea Agapia, de la care porneşti, e albă, venerabilă şi celebră. O laşi în urmă, profilată pe muntele pleşuv Muncelu, şi porneşti pe pârâul Agapia în sus.

Curând mânăstirea nu se mai vede, fiincă piere între culisele pădurii. Cu pârâul Agapia, cu pietrele mari şi mici din cale, cu izvoarele iuţi ca şerpii cari îşi taie drumul şi adeseaori cu mlăştinele ascunse sub verdeaţă: ai de lucru un ceas întreg. Mergi pe fundul unei văi, în care fagii de pe cele două dealuri coboară viguroşi, rărindu-se prea puţin pe ici, pe colo şi de multe ori spânzurând sau făcând punte peste adâncăturile pârâului. Acum vreo câţiva ani, un fierăstrău s-a cuibărit aici într-o poiană şi a întins pieirea printre brazii culmilor mai depărtate. Azi dihania de oţel e moartă, sau adormită. Fierăstrăul nu mai umblă. Şoproanele, căsuţa păzitorului, aria de depozitare, câteva vagonete şi mai cu seamă linia cu şine de lemn, pe care coborau vagonetele încărcate, stau astăzi inutile. De la „fabrică” înainte poţi să mergi fie pe linia vagonetelor, fie pe drumul vechi. Linia se ţine încă bine, cu toate că ierburile şi muşchiul o mănâncă, iar pârâul, când vine mare, o îneacă şi o potmoleşte. Pe această linie, drumul e mai uşor şi mai plăcut. Pârâul curge pe sub ea, sărind în dreapta, sărind în stânga, aci umplând gropane adânci, sub frunze largi de brusture, aci azvârlindu-se pe pat de piatră, printre rădăcini dezgrădinate.

20

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

De la un timp, în partea dreaptă se luminează, şi dealul Pahomia apare în soare, plin de poiene şi de mestecănişuri. De sub picioarele Pahomiei se zămisleşte un pârâu şi dă devale, întru întâmpinarea pârâului Agapia. Un piept de deal se ridică între ele amândouă şi de aci încolo linia butucilor rămâne la stânga, iar drumul către Sihla urcă pieptul dealului…

(Flacăra, III, nr. 1/ 11 oct. 1913)

Mihail Sadoveanu

AGAPIA 18 iunie [1906] Brădet nalt, în ziduri negre, înconjoară Agapia din Deal, bătrână biserică, pornită spre risipire. Puternicul miros al răşinei brazilor deodată ne împresoară, ne intră în suflet. Câteva chilii, câteva răzoare de flori, linişte; două maici stau de vorbă, potolit, într-un capăt de cerdac. În liniştea zilei, coborâm în vale, spre Agapia Nouă, pe subt înalta boltă de cetină. În albia pârăului, aproape, izbucneşte sunetul ascuţit, nou, sălbatic al fierăstrăului cu abur, care despoaie munţii. Şi la fiecare pas, piscurile, pădurea, cerul, orizontul îşi schimbă înfăţişarea ca un decor fantastic.

Curând dăm în aşezarea deasă de casa a Agapiei din Vale.

Vizitatori încă nu-s; maicile de bună samă că aşteaptă amatori, căci prin uşile deschise ne pândesc ochi mulţi; din când în când iese câte o maică la portiţă, ca şi cum ar vrea să intre în vorbă cu noi. Biserica nouă şi zidul de chilii care o împresoară sunt încă în lucru. În căldura zilei, mişcarea s-a micşorat, încetează. Din arhondaric – o căsuţă în marginea drumului, care slujeşte la primirea străinilor, până ce se va isprăvi clădirea nouă – privim spre risipa de locuinţi albe pe valea îngustă, privim la pădurile adânci, de un albastru întunecos care îmbracă munţii ce cresc în văzduh, drept pe lângă mânăstire, mărginind ca nişte maluri bogate lacul limpede al cerului.

Maica Polixenia, arhondariţa, cu trăsături fine de femeie care a fost frumoasă odinioară, ne primeşte bine şi ne dă a înţelege îndată că mănăstirea e foarte săracă în fonduri. Se bucură când îi răspundem limpede că nu înţelegem să fim ospătaţi ca oricare vântură-lume care cere, ca un drept al lui, mâncarea mănăstirii...

antiteze

NR.1/2010

21

La o cotitură a drumului care coboară de la Agapia din Deal spre Agapia din Vale, un colţ de stâncă iese la lumină din pământ. Mănăstirile amândouă se ghicesc, una sub poală de codru, una la vale, în albia pârăului. Şi, sub brazi pe stânca netedă, oameni din vremurile nouă au săpat o legendă veche, care a rămas povestindu-se din gură în gură în poporul de maici al singurătăţilor acelora.

Scrie acolo o istorie simplă, cum Aron-Vodă, în tinereţele lui, a mâncat acolo, lângă stâncă, o bătaie, de la moşul şi profesorul său. Pricina nu se spune, dar se ghiceşte. Şi stând aşa, în liniştea zilei lângă piatra cu pricina, parcă mi-am adus eu aminte despre întâmplarea aceasta trecută.

Parcă am văzut lumina prin aburul legendei... În după-amiaza caldă, din când în când unde domoale de vânt treceau prin valea îngustă. Atunci ramurile brazilor bătrâni porneau şoapte grăbite, care creşteau într-o foşnire duioasă de valuri. Pe urmă vântul contenea şi se făcea linişte. Venea o adiere aspră de miresme. Pădurea întunecoasă tăcea, se îngropa parcă în tăcere; apoi iar venea un tremur duios, ca într-un cimitir în care şi-au găsit alinare foarte multe suferinţi.

(Din Oameni şi locuri 1908)

Nicolae Iorga

SPRE AGAPIA, ÎN LINIŞTEA SERII...

Case de sat, biserici de lemn, livezi. Îndată intri în drumul de ţară, mărgenit cu garduri împletite, cu garduri de cătină în floare, care străbat satul Agapiei. Căsuţa stă în mijlocul copacilor şi popuşoaielor înalte, al căror spic răsfirat nu e mişcat de cea mai slabă adiere. Gospodarii nu s-au întors încă de la petrecerile serbătorii, dar gospodinele au gătit de masă, şi prin uşa deschisă văd fluturând flăcările pe vatră, supt ceaunul de mămăligă aurie. Satul a încetat, şi acum se întinde pretutindeni împărăţia gingaşă a câmpului înalt-înflorit. Un copil s-ar pierde în această pădurice cu vârfuri albastre şi galbene şi albe, prin care pătează ca de sânge, floarea roşie a scaiului. Aşa îşi vor fi închipuit cei vechi nesfârşitele întinderi mirositoare ale Câmpiilor Elisee, prin care înţelepţii şi poeţii omenirii trec vorbindu-şi în zâmbet. Acum locul se înalţă în dealuri pe care le îmbracă bradul sever. În dreapta, în stânga, în fund, aceeaşi perdea a milioanelor de ace întunecate, care nu suspină, nu freamătă, nu cheamă, ci se mişcă numai de un tremur uşor, – pădure vie cu înfăţişarea morţii, ca 22

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

zeii cari, pogorându-se pe pământ, iau faţa oamenilor, dar nu simt, nu zâmbesc şi au glasuri care vin din alte lumi. Între zidurile codrilor e apărată Agapia.

Aceeaşi alee de case gospodăreşti ca la toate mănăstirile de maice.

Cele bune, acoperite cu o zale fină de şindrile bine legate, au un cerdac pe stâlpi, la care ajungi printr-o scară, patru odăi, două de-o parte, două de alta, cu o sală la mijloc ; apoi odăi jos, pentru ucenice, care vin ca slujnice şi rămân, după moartea şi moştenirea ocrotitoarei, călugăriţe ; bucătărie, livadă, curte, împrejmuire înaltă, bine lăcătuită, împotriva oamenilor răi cari pot veni în vale, de supt păduri, unde nu păzeşte nimeni.

Pătratul de ziduri şi biserica au astăzi o înfăţişare neorânduită şi nenorocită. Schele, lemnărie nouă, dărâmături negre. Anul trecut, focul a fost aice grozavul oaspete care distruge. Pornit de la clădirile de lemn ale unei infirmerii, la un ceas de noapte adâncă, el a răsărit ca o făclie roşie a nimicirii deasupra frumoasei şi trainicei clădiri cu două rânduri, boltită şi împodobită cu cerdace, a lui Gavril hatmanul, frate de domn, a cărui soţie purta feciorelnicul nume de Liliana. Ca un zmeu furios el a zburat arzând asupra întregului coperiş, crăpând zidurile groase supt puterea avântului său sălbatec. Nici biserica din veacul al XVII-lea n-a scăpat şi, dacă zidurile au rămas întregi şi icoanele, odăjdiile au fost mântuite, fumul ce se cobora de pe acoperământul în flăcări, a înnegrit picturile din boltă şi din susul păreţilor ale maestrului Grigorescu: se văd însă, din minunile pe care le-a săvârşit, când era băieţandru, marele pictor, sfinţi singurateci şi scene care sunt vrednice de buna pictură italiană a veacului al XVII-lea sau de maeştrii direcţiei clasice de la începutul veacului trecut; din înălţime, faţa curăţită pentru încercare a unui sfânt priveşte senină şi frumoasă ca un fericit aplecat asupra grozavului întuneric al iadului.

Oamenii sunt aici tot aşa de interesanţi ca şi încunjurimea naturii, ca şi clădirile. Întâlnesc pe bătrânul preot, cu faţa împietrită, de proroc centenar, care e tatăl poetului Vlahuţă, şi iată, în vesela casă a surorii sale, Vlahuţă însuşi, care şi-a tuns aripile negre ale părului şi apare astfel, mic şi slab cum este, ca un tânăr puţin cam abătut de brumă ; vorba lui rară, cu adânc răsunet, nu e nicăiri mai potrivită decât în acest cadru de religie a naturii şi de religie a oamenilor. Iar lângă acest poet liniştit şi trist, zglobiile lui fetiţe blonde par nişte neastâmpărate spirite ale pădurii, care pătrund prin fereştile deschise ale bisericii, şi flutură cu aripi trandafirii în jurul vechilor policandre greoaie. În cerdacul casei sale, „maica Albu”, mama primarului din Piatra, care ne-a primit părinteşte, vorbeşte uşor ca despre lucruri ce ar fi fost ieri şi senin ca despre lucruri care ar privi pe alţii. Înaintea noastră trece o parte din viaţa Moldovei de la Mihai Sturdza antiteze

NR.1/2010

23

până la boala principelui Ferdinand. Inginerul austriac Oswald, tatăl povestitoarei, lucrările lui, creşterea de bărbat pe care o dă singurului copil, o fată. Apoi gospodăria harnică, roditoare şi fericită: căutarea, alergarea cailor Orlov pe drumurile ţării, călătoriile în Franţa lui Napoleon al III-lea, în Germania lui Wilhelm bătrânul – „Wilhelm cel mare” – sosirea în ţară a principelui Carol şi căsătoria lui, vremurile de mândrie şi strălucire, care fac să se ivească o lacrimă de recunoştinţă.

Acum, în liniştea celor şaptezeci de ani trecuţi, ea priveşte în urmă, cu o mândrie înduioşată. Lungul drum străbătut al vieţii, şi sfârşitul muncii ca şi al nedesăvârşitei odihne de aici i se înfăţişează în aureola mângâietoare a credinţei. Din când în când, ca răsunetul unei vechi dureri, buciumul străjerilor sună în tăcerea mănăstirii adormite. Spre schitul din deal. Abia s-a făcut ziuă, şi, din norii plumburii care cuprind tot cerul, cade o ploaie de dimineaţă, îngheţată, când în stropi rari, când ca pânză. Din satul sărac, cu casele rare, ţărani se suie pe cărarea dintre brazi, purtând pe umăr coasa lucitoare. În dreapta şi în stânga vederea e închisă de păretele întunecat al înalţilor arbori solemni.

Un zid, înălţat cu cheltuiala doamnei Anastasia a lui Duca-Vodă, încunjură vechea mănăstire întemeiată de Petru Şchiopul, cu câteva zeci de ani înaintea Agapiei din vale. Multe reparaţii au schimbat cu totul cea dintâi înfăţişare a clădirii, şi interesantă e astăzi numai ruina care a crăpat adânc zidurile şi ameninţă să dea jos acoperământul de şindrilă. Câteva case ale maicilor par a se răzima de catapeteasma vie a brazilor”.

(Din România, cum era până la 1918. Moldova şi Dobrogea).

Garabet Ibrăileanu

ADELA ...Dealul cel lung l-am suit la pas. Mergeam cu Adela pe jos.

Cosaşii de sub ierburi îi imitau fâşâitul aspru al fustei de mătasă. Noaptea era nemişcată. Numai stelele tremurau deasupra capetelor noastre. Munţii, pe care ziua îi văzusem glorioşi ameninţând cerul, acum erau nişte ipotetice blocuri de întuneric masiv, profilate pe întunericul universal diluat în puţina lucoare a stelelor. Departe, la picioarele munţilor, ici şi colo, se stingea şi se aprindea mereu câte un foc singuratic. Iar deasupra Văraticului, în tristeţea imensităţii, punctul strălucitor al unui luceafăr.

Când căzu, în curând, tristeţea nopţii, crescu deodată...

24

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

...Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton şi trist, cu cele două biserici dinlăuntrul „zidului” una lângă alta (ceea ce dă, nu ştiu pentru ce, o impresie sinistră şi funebră) cu aghiazmatarul din faţă, cupolă enormă, dizgraţioasă, pe jumătate îngropată în pământ, a unei catedrale urieşeşti scufundate, cu chiliile izolate, supărate una pe alta, Neamţu este călugăr, tot aşa cum Agapia, cu căsuţele mici, dese şi curate, cu biserica gătită, spilcuită – casă cu două sute de gospodine! – cu miniaturile ei de munţi ai căror brazi i-ai putut număra (doamna V. susţinea că sunt 518...), este călugăriţă. În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat de genul veligiaturiştilor. La Neamţ, tonul îl dă corpul didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia – aristocraţia mai mult sau mai puţin autentică şi snobii eleganţei. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco-român...)

1933

Ioan Alexandru

AGAPIA Intri în sat întocmai ca pe sate Şi fum şi vatră pragul la pridvor Dar la fereşti în loc de prunci muşcate Şi-n miezul umbrei murmur de izvor Câmp nu-i şi holda nu ajunge Ca o cămaşă de la brâu în jos Pe uliţi seara soarele împunge În porţi de lemn cu cornul curios Ardoarea turlei zarea o surprinde Precum regina roiul nedecis Pârâul de pe munte se desprinde De greul crengii rodului promis Cuibul de lut nu e statornicie Ci mai degrabă veghe în popas Grădina roată crinii o subţie Până păşesc miresmele-ntr-un glas antiteze

NR.1/2010

25

Şi dăruite miezului de noapte Când dorm pe deal şi stâne şi păstor Albinele de aur fără moarte Prefac lumina-n foc mistuitor (Din Imnele Moldovei, 1980)

Gheorghe Simon

AGAPIA, AGAPIA! Agapia-i corabie uşoară precum Verbul în prezentul viu se înfioară.

Agapia-i prinos de veşnicie precum freamătă lumina jertfei pe tipsie.

Agapia-i sub Dealul Mare ca o Sfântă Cruce înveşnicită de-ndurare cum se-mpletesc în rugăciuni cerând iertare măicuţele sub ascultare.

Cum pe tâmpla neîntinată a Pulheriei o tivitură albă se-nfiripă şi fiind atât de subţire încât pare a fi o cărăruie pentru părelnicul Veşnicul Mire.

Agapia-i vecie transfigurată pe valea verde-a-nchipuirii şi tot ce răsare se frânge-n sămânţă şi tot ce-i putere izvorând din cuviinţă se strămută-n putinţă precum lumina Agapiei în lumină scriind 26

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

numele toate care s-au pomenit vreodată.

Agapia-i precum o frontieră în văzduhul târnosit prin rostire ea te îmbie să-i treci pragul lăuntric zugrăvită când al tău suflet freamătă şi tresaltă în lumea cealaltă pripită te trezeşti dintr-o dată pomenit şi din haos păşeşti în pronaos.

(Din Ardere de tot, 2009)

antiteze

NR.1/2010

27

Lucian Strochi

HORIA BERNEA SAU CELE ŞAPTE TREPTE ALE UNEI INIŢIERI PROGRAMATE ŞI ASUMATE Romanii au o expresie, genius loci, care a fost tradusă prin spirit al locului. De aici şi cuvântul geniu, cuvânt redescoperit, deloc întâmplător, în epoca romantică, adică tocmai atunci când se punea problema naţiunilor, când locul devenea o realitate sacră, întrucât era o expresie directă a unui stat, a unui teritoriu. Ideea de geniu împleteşte două concepte fundamentale pentru definirea unei personalităţi: geneticul şi mediul. Se credea că un om se va afirma plenar doar în locul natal, acolo obţinând cele mai mari performanţe cuantificabile. Personal cred că acest loc natal este de fapt locul ideal pe care şi-l revendică la un moment astral fiecare, loc pe care îl descoperă sau pe care şi-l imaginează, aşa cum descoperim şi ne imaginăm raiul, de exemplu.

Horia Bernea şi-a găsit locul ideal al imaginarului său artistic în Neamţ, undeva în aria triunghiului format de mănăstirile Neamţ, Agapia şi Văratec. Dar, pentru a ajunge la un asemenea nucleu de condensare, absolut necesar oricărui demers plastic, artistul avea nevoie de probe concrete, probe realiste, fotografice. Prin urmare, a realizat sute de fotografii, imortalizând natura, desigur cu totul altfel decât o făcea, cu câteva decenii în urmă, un Adolf Chevalier, de exemplu.

Dintr-un alt punct de vedere, al timpului, fotografia este imaginea perfectă a absurdului. Monstruos, necruţător, implacabil, fotografia reuşeşte să eternizeze clipa, ceea ce, pentru timpurile umanului (cronologic, biologic, psihologic, astral), e ceva imposibil. Adică absurd.

28

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

Aşadar, cu doar câteva imagini fotografice, poţi reconstitui o viaţă în devenirea ei. Sau cel puţin ai această iluzie. Evident, pictura nu e artă fotografică. Oricât de mult ar încerca un pictor să reprezinte, să fixeze realitatea la un moment dat aşa cum este, nu va reuşi. Intervin, din fericire, personalitatea artistului, propriul său imaginar, nevoia de a schimba realul existent, obiectiv, cu un altul, cel al operei de artă. Datorită imaginarului, stilului, obsesiei, metaforei obsedante (toate ale autorului), o pictură va fi în final imaginea unui mit personal, o realizare unică, irepetabilă.

Aşadar, spaima pe care o trezise (ca invenţie) fotografia la începuturile ei nu se poate susţine, fotografia fiind, în cel mai bun caz o copie a naturii şi în niciun caz o interpretare a ei. (Există un curent în pictură unde arta plastică încearcă să joace rolul fotografiei, să surprindă o realitate exactă: hiperrealismul. Numai că, exact ca în cazul naturalismului în literatură, hiperrealismul va căuta doar cazurile extreme, un accident de automobil, de exemplu).

Horea Bernea are şapte metafore obsedante: dealul, hrana, grădina, ovalul, prapurul, coloana, propria sa persoană (autoportretul).

Vârstele sale interioare coincid cu aceste obsesii, cu aceste puncte cardinale ale orizontului său artistic.

Desigur artistul nu îngheaţă în propriul proiect, fiecare din aceste mari teme sau motive fiind dezvoltate într-o simfonie, nu doar a culorilor, ci şi a timpului sau a acordurilor muzicale şi filosofice (v. sugestia oferită de teoria ondulaţiei universale a lui Conta sau cea a spaţiului mioritic, descrisă de Lucian Blaga).

Dealul, de exemplu, cunoaşte nu mai puţin de şapte năpârliri, şapte stări alotropice, şapte ipostaze. Horea Bernea este un excelent fotograf. A fotografiat, de zeci de ori, acelaşi deal. (A realizat inclusiv fotografii aeriene!) Dealurile sale, când lichide, când vaporoase, când având densitatea fierului (ca în basmele arabe) sau a metalelor rare (aurul, argintul, platina) ca în miturile multor popoare, când bălţate, amintind de năframe sau anticipând praporele, când arse de un soare necruţător, când mustind de lichide vitale (perfecte mameloane ale unei zeităţi păgâne, autohtone sau nu), golgotă sau prag iniţiatic, tărâm al fructelor şi al pâinii, dealurile sale, dealurile lui Horea Bernea ies din contingent, devin acordurile unui timp care e mereu acelaşi, mereu altul.

Hrana este rezultanta dealului. Într-o filosofie simplă (filosofiile esenţiale sunt simple) hrana e produsul dealului, câtul, finalul. Energie pură – pentru că e distilată, decantată, filtrată. Lumină pură, întrupată în obiectele pe care muritorii le numesc fructe, carne, grâne, alimente.

Natura statică este, în esenţă şi la începuturi, o paletă instinctuală a foamei, înainte de a fi obiect de contemplare. Hrana înseamnă contactul nemijlocit cu realul, cu energiile sale potenţiale. E prezentă în Olimp sau antiteze

NR.1/2010

29

în Paradis, în toate spaţiile sacre, alături de zei. Mai mult chiar, prin hrană ne resacralizăm şi noi, oamenii, stabilind relaţii interumane fundamentale.

Masa – poligonul hranei – este un obiect esenţial al vieţii, alături de scaun (atribut al contemplaţiei, dar şi al puterii) sau de pat (simbol al măsurii, al trecerii, dar şi al erotismului). Evident, hrana poate fi şi o iluzie (ca în unele lucrări flamande), văzută ca o recompensă, un moment de adăstare, de filosofare.

Actul hrănirii este, în acelaşi timp, unul strict individual, unic (se spune despre un poet romantic francez că nu a fost văzut niciodată mâncând), cât şi unul colectiv (membrii unei familii numeroase mâncând din aceeaşi oală sau membrii unui trib încredinţându-şi, pe rând, lingura – gesturi intrate în ritual). Pictural vorbind, hrana este o ofrandă, o bucurie a ochiului, o altă paletă, a culorilor concentrate.

Grădina este antonimul dealului. Atât filosofic, cât şi pictural.

Dealul este infinit, o buclă, un acord muzical, o ventră. Grădina este un spaţiu-limită, chiar dacă timpul poate fi unul havuz, acţionând după forţe centrifuge. Grădina este, de fapt, o respiraţie. Ca inspiraţie este, întradevăr, un spaţiu-limită ce poate fi chiar esenţializat, geometrizat, expresie a labirintului. Ca expiraţie, grădina este o lume, o imagine convingătoare a unui univers uman sau divin, o fântână a culorilor (prin flori şi fructe).

Ovalul este un deal care se oglindeşte sau, altfel spus, dealul este o jumătate de oval. Dar ovalul are cel puţin încă două valori simbolice: aminteşte stăruitor de ou, adică de începuturi, fiind, cum spunea un poet, un cerc melancolic, care încearcă să-şi depăşească limitele. Ovalul este mai uman decât cercul, tocmai prin imperfecţiunea sa resimţită. Cercul este divin, e perfect, el va genera, prin mişcarea de rotaţie, sfera, corp geometric şi el perfect.

Praporul este obiectul sacru prin excelenţă. El acoperă, prin (re)plieri repetate, trupul sfânt al Mântuitorului (un fel de antiinvolt, o floare întoarsă, care se închide, ajungând până la stadiul de boboc (sau de prunc), ferindu-l de priviri indiscrete); el poate fi şi primul obiect pictural, mahrama mironosiţei Veronica, cu chipul lui Isus imprimat definitiv, perpetuu, pre-replică a giulgiului de la Torino; simbol al morţii (văzută ca procesiune); pentru religiile necreştine, el este o mandala, un centru al unei spiritualităţi concentrate. Praporul devine un spaţiu ideal, ritm, alternanţă deal-vale, acord muzical rezolvat plastic, o corolă a plantelor crucifere. Practic, un simbol cu infinite accepţii. Sau un mit, cu infinite simboluri.

Coloana este, ca primă decodare, un ax al lumii (axis mundi), un copac esenţializat, un pilon spre cer, un dialog nonverbal între cer şi pământ, un fus, simbol al timpului. Coloana anticipează templul, puterea, instituţionalizarea religiei. Dar ea rămâne şi un simbol al nevoii de spaţiu, 30

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

al contemplaţiei (vezi veranda, prispa, cerdacul). Coloana lui Brâncuşi va fi abstractă, se va înşuruba arhimedic în cer şi pământ, este o dreaptă din care noi, muritorii vedem,fulgurant şi iluzoriu, un fragment aleatoriu.

Coloana lui Horia Bernea este un segment de dreaptă, are început şi sfârşit, are noimă, e mai umană. Evident, ea va fi şi un omphalos, ba chiar şi un phalus, dar aceste valori se referă la o accepţie filosofică, cu valenţe picturale, coloana penetrând spaţiul inert, netrezit încă la viaţă sau la ritmul naturii.

A şaptea treaptă e cea a sinelui, a autoportretului. Într-o viziune panistă, un autoportret al lui Horia Bernea este o sumă a tuturor celorlalte metafore, obsesii, deja amintite. Un nou Arcimboldo l-ar fi pictat pe Horia Bernea re-compus din toate trăirile sale, conglomerat de dealuri, ovaluri, grădini, coloane, lumina fiind hrana.

Pentru Neamţ, Horia Bernea a avut o adevărată obsesie: ovalul, hrana, coloana, prapurul, grădina au ca punct de plecare ţinutul Neamţ: Agapia, Văratecul, Neamţul. Într-un interviu luat cu puţin înainte de neaşteptata-i moarte (se) mărturisea: ultima imagine pe care ar vrea să o ia cu sine dincolo ar fi Văratecul. Iar unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, pictorul Vasile Doru Ulian afirmă (cu documente) că, începând din 1972, Neamţul a fost, pentru Horea Bernea, un refugiu, o oază, un celălalt tărâm ideal.

Horea Bernea este cel mai lucid pictor român. Opera sa, integrala sa neterminată, are structura unui diamant. Doar pentru noi, pentru a-i vedea nevăzutele trepte, Horea Bernea şi-a impurificat conştient diamantul, făcându-l vizibil, colorat. Adică uman.

Pentru a ajunge la mitul său personal, sumă a simbolurilor şi metaforelor sale atât de clar delimitate şi apoi încorporate, Horea Bernea trebuia să găsească un loc ideal care să-i permită trecerile dintre teme şi simboluri. Şi l-a găsit, ajutat şi de sacralitatea Neamţului, locul de unde iradiază, în cercuri concentrice, religiozitatea pentru întreaga Moldovă.

Opţiunea sa nu a fost una sentimentală sau turistică, ci una lucidă, rod al unei îndelungi meditaţii. Aici, la Agapia sau Văratec, autoportretul lui Horea Bernea poate deveni icoană.

antiteze

NR.1/2010

31

Cristian Livescu

UN ROMAN POLIŢIST, SOCIAL-POLITIC ŞI UTOPIC Apărut în 1964, la Paris, romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu Les Immortels d’Agapia (Nemuritorii din Agapia) avea pentru autorul nostru aflat în exil o dublă semnificaţie: reprezenta prima carte scrisă de el direct în limba franceză; venea să configureze un ciclu epic dedicat spaţiului de obârşie, ţinutul Neamţ, început cu Les Peuple des Immortels (Poporul Nemuritorilor), apărut în 1955, continuat cu La Maison de Petrodava (Casa de la Petrodava), în 1961, ambele cărţi scrise în româneşte şi traduse în franceză de Livia Lamoure. Memoriile de mai târziu (primul volum încredinţat tiparului în 1986, completat cu un alt volum, după 1990) vor explica această aplecare spre lumea de „acasă”, amplificată de un suflu epopeic, cu tuşe intense de fabulos, caracteristice de altfel primului segment al creaţiei lui C. V. Gheorghiu, unul puternic influenţat de proza lui Cezar Petrescu, faţă de care nutrea o admiraţie sinceră. A avut prilejul să-i declare acest lucru, aşa cum aflăm din memorialistică, în februarie 1938, la puţin timp după dizolvarea Parlamentului României şi impunerea dictaturii regale a lui Carol II, când ziarul „Cuvântul”, la care era reporter special, fusese suspendat. În vâltoarea evenimentelor, Gheorghiu este oprit pe Calea Victoriei de un cunoscut şi invitat să lucreze la noul ziar „România”, condus de Cezar Petrescu, cu care se grăbeşte să stea de vorbă în privinţa angajării. Întrevederea devine importantă pentru destinul viitorului prozator şi relatarea ei merită reprodusă, ca mărturie de istorie literară: „Cezar Petrescu, directorul, este acel mare prozator din care am citit vreo douăzeci de romane, în timpul nopţilor, la liceul militar, până dimineaţa.

E un om de statură mică, corpolent, cu un cap mare şi rotund...” Şi mai departe: „ – Vi-l prezint pe poetul pe care l-am angajat ca reporter, spune Biciola. V-am vorbit despre el. – Sunteţi originar din Neamţ? întreabă Cezar Petrescu, care mă fixează cu ochii strălucind de plăcere la 32

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

pronunţarea cuvântului Neamţ. Şase din romanele mele au fost scrise în Neamţ. Este singurul loc din România unde se poate crea cu adevărat. Tot ceea ce te înconjoară de ajută să creezi. Nu sunt singurul scriitor care s-a dus în Neamţ pentru a lucra. Ionel Teodoreanu, Topârceanu, Galaction, Hogaş, Vlahuţă, Ibrăileanu se duc acolo ca să scrie. E un munte ridicat de Dumnezeu special pentru a sluji drept refugiu creatorilor, cum e refugiul sfinţilor asceţi şi al călugărilor care trăiesc acolo, după modelul îngerilor.

Ultimul meu roman a fost scris în casa pădurarului de la Oglinzi. E o locuinţă în inima păturii... Vă invidiez că v-aţi născut acolo...” (1) Aflăm întrucâtva explicat aici imboldul care a condus la plasarea acţiunii romanelor din Ciclul Petrodava, ca să-l numim astfel, în spaţiul natal, la poalele Ceahlăului, „munte ridicat de Dumnezeu”, cu o încărcătură energetică şi mitologică recunoscută din antichitate, dar şi preferinţa pentru un anumit tip de epicitate, de expresivitate a relatării, apropiat de acela al autorului Căii Victoriei, bazat pe fluenţă, pe o stilistică directă, rapidă, temperamentală, fără lirisme sau analize psihologice complicate, ci doar apelând la câteva „semne” cazuistice, fie şi ancestrale, menite să explice deriva unor personaje şi liniaritatea schematică a altora. Interesant este că una din obsesiile care dădea consistenţă romanelor lui Cezar Petrescu, remarcată exact de Mircea Zaciu – „ideea destinului (individual şi colectiv) acţionând asupra lumii romaneşti din veacul al XX-lea ca o fatalitate născută din conjugarea factorilor istorici, geografici, social-politici şi generând sentimentul unui tragic modern” (2) – descrie într-o măsură ideea romanului Nemuritorii din Agapia, cu trimitere la trecutul fanariot care a marcat puternic, prin viciul corupţiei şi birurile grele impuse claselor inferioare, starea de sărăcie şi degradare socială resimţită de români în plin secol al sincronizării cu Occidentul, dar şi la amprenta pe care zona muntoasă, locul unde se desfăşoară acţiunea, o aşterne asupra personajelor.

Un complex întreg de factori pune la încercare evoluţia şi comportamentul oamenilor de aici, intraţi în febra alienantă a modernităţii, ducând cu ei, ca triumf al unei iniţieri ascunse, orgoliul descendenţei din neamul străvechi al Nemuritorilor, al dacilor „barbari”, renumiţi pentru religia lor bazată pe jubilaţia în faţa morţii, pe faptul de aşi dobândi cu riscul vieţii condiţia veşnicirii şi a fără-de-morţii. Scriitorul emigrat la Paris îşi va face şi el un titlu de glorie din faptul că provine dintr-o asemenea seminţie aleasă şi va face din asta leit-motiv al unor opere cu care încearcă să atragă atenţia (oricum, mai generos tematic pentru imaginea românilor, decât cel al lui Drakula, care va ocupa, cam tot atunci, curiozitatea vampirică a Occidentului) în prima perioadă de antiteze

NR.1/2010

33

creaţie: „Strămoşii mei gândeau că adevărata lor patrie era cerul. Că nu se aflau pe pământ decât provizoriu. Moartea era pentru ei o întoarcere în patrie. Din această cauză, aşteptau moartea, aşa cum cei care călătoresc în străinătate aşteaptă să se întoarcă la ei acasă... Nemuritorii aveau un rege care sălăşluia în cer. Pe pământ, Nemuritorii erau împărţiţi în două caste: nobilii sau pelleati... aveau capul acoperit. Capillati alcătuiau a doua clasă. Ei nu aveau dreptul să-şi acopere capul şi erau excluşi de la funcţiile publice.” (3) Pe această filosofie, a supravieţuirii conştiinţei de apartenenţi la două tărâmuri, în rândul muntenilor din Carpaţi, având în Mircea Eliade un exeget recunoscut (4), se bazează romanul Nemuritorii din Agapia, o filozofie spectaculoasă, ca şi a celţilor, francilor sau normanzilor, azi considerată desuetă, după exagerările traco-daco-maniei care au dominat copios literatura la comandă ideologică din crepusculul comunist, când Burebista devenise strămoş luminat al „supremului”. Azi însă, când Europa îşi topeşte încet graniţele, recuperându-şi totodată, ca ultimă speranţă, suma de identităţi a popoarelor care o compun, prin a scotoci în substratul adânc al civilizaţiei antice, din care face virtute nu doar muzeistică, scrierile de acest fel par să se salveze, la trecerea timpului, intrând într-o sferă superioară a percepţiei, printre construcţiile ficţionale genuine, capabile să fascineze tocmai prin impulsul originar care le animă (vezi şi romanul ezoteric Creanga de aur al lui M. Sadoveanu, scris în orizont masonic). În cazul lui C. V. Gheorghiu, maniheismul aproape tezist care selectează personajele, nu doar bune şi rele, ci şi pure şi impure, neprihănite şi grele de păcate (moştenite), face romanul să adapteze creştinismul la nostalgia ancestrală a eternei reîntoarceri la Cer. Agapia este, în această viziune sau cel puţin aşa pare de la distanţă, un orăşel al oamenilor cuminţi, docili, „drepţi”, adică nepervertiţi la relele societăţii moderne; un oraş de îngeri, s-ar spune, în care nu au loc delicte majore sau fapte care să intrige prin violenţă.

Romanul dezvoltă trei niveluri narative, conduse cu măiestrie de autor: unul este poliţist, în forma cea mai comercială a genului – în tihnita Agapie, orăşel la capătul districtului Petrodava, renumit ca nod de cale ferată (!), unde locuitorii nu se sfiesc să schimbe între ei vocabule latine, rudimente din vechea Romă, este instalat un tânăr judecător, sortit să cam stea degeaba, din lipsa infracţiunilor de orice fel; ei bine, aici, într-un loc de pace şi linişte, se produce, iată, o crimă odioasă, al cărei făptaş se face nevăzut, fără să lase vreo urmă, oricât de măruntă, de folos anchetei demarate imediat; un al doilea nivel al cărţii este de natură politic-socială: crima dă la iveală un conflict mocnit, vechi de două secole, între 34

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

fanarioţii-satrapi, care au deposedat sumedenie de familii ţărăneşti, prin a le aduce la sapă de lemn, irosindu-şi apoi averile „necurate” prin cazinourile şi localurile de perdiţie ale Apusului, şi victimele lor umilite, suportând cu greu această sfidare de natură să tensioneze viaţa publică; în sfârşit, un nivel utopic-religios, centrat pe parabola Nemuritorilor, veşnic fascinaţi de neant, aducând până spre zilele noastre ardoarea izbăvirii în Raiul ceresc a vechilor daci; locuitorii Agapiei se mândresc cu o atare provenienţă glorioasă, care le-a asigurat supravieţuirea pe valurile mereu în furtună ale istoriei. Oraşul îngerilor suportă însă periodic un „semn” ce le pune la încercare dârzenia şi smerenia: e bântuit de „vântul cel rău”, care ia parcă minţile oamenilor, îi tulbură şi-i face uneori să recurgă la gesturi necugetate, dacă nu-şi stăpânesc cum se cuvine instinctele. Întreg fluidul epic se petrece pe acest fundal, bântuit de şuierul înspăimântător al unui vifor, care pune la încercare echilibrul personajelor, înainte de a le recunoaşte buna intenţie de fond.

Sigur, cele trei niveluri care întreţin epicitatea romanului se întrepătrund. Tenta policier-ului, cu respectarea întrutotul a „reţetei” uzuale, de a divulga în ultimele pagini făptaşul crimei, devine suportul celorlalte două componente. Victima, fiul satrapului fanariot Anton Tuniade, împlineşte voinţa unui blestem secular, plutind ca un nor negru asupra acestei familii rău famate. Teza avansată, „conspiraţionistă” în felul ei, ar fi că „străinii” au secătuit şi distrus ţara, au dus-o la sărăcie, fiind interesaţi doar de strângerea recoltei şi vinderea ei la preţuri cât mai bune, spre a-şi spori averile. Nu e prima oară când autorul supune atenţiei cititorilor chestiuni controversate. I s-a reproşat, de pildă, că înainte de război căzuse tentaţiei de a fi inclus accente antisemite în articolele sale, pentru ca în romanul La Seconde Chance (A doua şansă) să descrie atrocităţile săvârşite de Garda de Fier, în timpul rebeliunii legionare din 1941, împotriva evreilor din Bucureşti şi Iaşi, atrăgând indignarea lui Mircea Eliade (5). În romanul de faţă, Tuniade jr. promitea să devină o copie fidelă a tatălui său, fanariot: „Întocmai ca şi strămoşii săi, el nu venea în România decât vara, spre a veghea la strânsul recoltei, făcut de ţărani moldoveni, cărora li se puneau botniţe, ca la câini, ca nu cumva să se atingă de strugurii şi fructele adunate pentru satrapi. Cu cinci luni în urmă, venise în ţară pentru a-şi face stagiul militar. Mai târziu trebuia sajungă senator, deputat, diplomat sau ministru. Ţinea aşadar să-şi satisfacă stagiul militar. Era un sacrificiu pe care satrapii erau de acord săl facă, spre a primi mai târziu decoraţii şi onoruri, să poată declara la tribună că sunt mari patrioţi şi părinţi patriei române...” Descrierea aduce aminte de romanul Desculţ al lui Zaharia Stancu, de unde Gheorghiu a antiteze

NR.1/2010

35

preluat motivul „botniţelor”, pentru a sublinia cinismul „stăpânilor” faţă de „sclavii” de pe domenii.

Biograful scriitorului, regretatul critic şi istoric literar Fănuş Băileşteanu, remarca în textul romanului „sarcasmul împotriva unor nedreptăţi istorice”, provocând o adevărată „cruciadă literară” din partea autorului (6). De altfel, comentatorii cărţii de la mijlocul anilor ’60 au fost frapaţi mai ales de conflictul social, descris în pasaje de patos acerb (toporul este unealta cea mai de preţ a munteanului din Carpaţi, nu numai în a-şi asigura vieţuirea, dar şi în a se apăra şi a-şi face dreptate), „vântul cel rău” prelungindu-se în „strigătul fără sfârşit al sărăciei, eterna victimă”, cum observa între alţii Lucien Guissard, într-un articol din „La Croix” (7). Într-adevăr, paginile consacrate ocnaşului Sava-Savonarola Mold, „criminalul de serviciu” şi familiei acestuia, insistă pe mizeria neagră şi lipsa alimentaţiei, vecine cu primitivismul şi sălbăticia, impresionând prin severitatea şi frusteţea observaţiei. Ţăranii lui Sadoveanu îşi reprimau în suspin necazul şi revolta sau apelau la haiducie; ţăranii lui Rebreanu trăiau nedreptatea cu idealul răscoalei; pe când aici, la C. V. Gheorghiu, sărăcia rurală naşte violenţă şi brutalitate, cu „plata” pe loc. Este faţa neagră a istoriei, omisă dintre învăţămintele ei sau uitată.

Cât priveşte utopia Nemuritorilor, ea poate fi pusă în legătură cu interesul pe care lumea occidentală îl manifesta pentru exotisme şi suscitări ale ancestralităţii, pe fondul avântului luat de disciplina psihanalizei, în special după contribuţiile lui C. G. Jung. Radiografierea felului de a fi al locuitorilor din Agapia, cât şi atenţia acordată unor aspecte întunecate din existenţa ocnaşului Savonarola Mold, personajul cel mai dens al romanului, inclusiv explicarea cauzelor care l-au determinat să-l răpună pe Tuniade-tatăl, par a fi în pas cu asemenea abordări ale primitivităţii, în care pâlpâie bestialul maladiv şi cruzimea. „Teroarea istoriei”, de care era obsedată emigraţia românească, trece pe plan secund, aproape nu mai comportă interes, în avantajul acestei cuprinderi a complexităţii umane, a acelei „istorii personale”, în ipostaza ei de la marginea civilizaţiei. Nemuritorii aici îşi au refugiul, în lumea neştiută din preajma munţilor, pentru care trecerea din viaţă în moarte se întâmplă discret, în folosul adevărului şi dreptăţii. Din acest unghi, romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu merită integrat izbânzilor narative pe seama unei teme în curs de extincţie, cu atât mai mult cu cât cariera sa s-a consumat mai întâi în spaţiul francez. Pentru români, el poate fi citit astăzi cu relaxare, fără anumite complexe ideologice care să-i opacizeze intenţiile.

36

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA NOTE 1) Constantin Virgil Gheorghiu, Memorii. Martorul Orei 25. Traducere de Sanda Mihăilescu-Cârsteanu. Editura Gramar, Bucureşti, 1999, p. 420-421 2) Mircea Zaciu, artic Cezar Petrescu, în „Scriitori români”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 369 3) Constantin Virgil Gheorghiu, Op. cit., p. 23 4) Mircea Eliade, Mitul Reintegrării, Bucureşti, 1942; Traité d’histoire des religions, Payot, Paris, 1949; De Zalmoxis a Gengis-Khan. Payot, Paris, 1970 (trad. în lb. română de Maria şi Cezar Ivănescu, Bucureşti, 1980) 5) Apud Florin Ţurcanu, Mircea Eliade., Prizonierul istoriei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 483 („Eliade este revoltat. Da, îi scrie el lui Brutus Coste, crimele antisemite comise la Bucureşti în ianuarie 1941 şi pogromul de la Iaşi, săvârşit cinci luni mai târziu, reprezintă pagini negre în istoria poporului român. Dar sunt totuşi singurele episoade de acest tip. Nu merită să fie popularizate prin intermediul unor romane precum Kaput de Curzio Malaparte şi La Seconde Chance a unui fost antisemit ca C. V. Gheorghiu.” Scrisoarea lui M. E. către Brutus Coste datează din 20 decembrie 1952, publicată în „Jurnalul Literar”, nov.-dec. 2001) 6) Fănuş Băileşteanu, Nihil sine Deo sau cruciada literară a ecumenistului Constantin Virgil Gheorghiu. Editura Autograf MJM, Craiova, 2005, p. 147 7) Apud F. Băileşteanu, id., p. 149

antiteze

NR.1/2010

37

Constantin Virgil Gheorghiu

NEMURITORII DIN AGAPIA (fragment de roman)

I. AGAPIA, UN ORAŞ ÎN MAREA PERIFERIE A EUROPEI La trei mii de kilometri de Paris, în marea periferie a Europei, pe versantul răsăritean al Carpaţilor, acolo de unde începe câmpia cea mare, stepa care traversează Rusia şi se pierde în străfundul Asiei, se află orăşelul Agapia. În cursul dimineţii a fost instalat aici un judecător. Este prima joi a lunii martie. Prin alte părţi este primăvară. La Agapia iarna este în toi.

Oraşul este blocat de zăpadă de multe luni. Judecătorul se numeşte Cosma Damian şi este la prima lui slujbă. Abia şi-a terminat studiile şi stagiul militar. Se spune că are douăzeci şi cinci de ani, dar abia ai crede. Are aerul unui student. Slab, timid şi grijuliu să fie politicos cu toată lumea. În jurul lui, toţi par persoane vârstnice, iar printre celelalte autorităţi ale oraşului, pare un învăţăcel acceptat în cercul profesorilor.

Se vorbeşte de multă vreme despre venirea lui. Instalarea sa oficială a fost pregătită cu grijă. Acum este fapt împlinit: Agapia îşi are judecătorul ei. Primul pe care oraşul l-a avut vreodată. La instalare au asistat prefectul, preşedintele tribunalului, şeful poliţiei, comandantul jandarmeriei şi toate autorităţile civile, militare şi ecleziastice ale judeţului Petrodava.

Oficialităţile au sosit de dimineaţă în gara Agapia, cu un tren special. Cam douăzeci de persoane îmbrăcate în negru sau în uniforme, cu 38

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

căciuli şi gulere mari de blană,. Unii şi-au adus şi nevestele. Au mers pe jos la biserică aproape de gară, de cealaltă parte a Căii Îndrăgostitelor.

După slujba religioasă, în marea sală a Palatului de Justiţie, judecătorul Damian a fost instalat în mai puţin de o jumătate de oră. Apoi, în saloanele aceluiaşi palat, a avut loc un banchet. Invitaţii au fost plăcut surprinşi de frumuseţea mobilierului, a veselei şi a serviciilor de masă, iar judecătorul de pace Cosma Damian a fost chiar mai surprins decât oaspeţii.

După banchet, autorităţile au plecat cu trenul lor special. Judecătorul Damian, rămas singur, s-a dus în apartamentul său. Situat chiar în Palat, acesta cuprinde o sufragerie mare, un salon şi alte cinci încăperi, toate mobilate de meşteri care şi-au cunoscut meseria şi care nu s-au zgârcit la nimic.

Locuinţa frumoasă şi somptuoasă în care judecătorul Damian urma să trăiască – pentru moment singur, fiindcă nu era decât logodit – a fost construită ca să servească de subprefectură. Este aproape nouă. Acum câţiva ani, fiul unui ministru s-a întors din străinătate foarte obosit, cu un început de tuberculoză. Pentru a restabili sănătatea fiului său, dar şi pentru a-l menţine în activitate – pentru că sanatoriile sunt dezolante pentru tineri şi le lasă urme pentru toată viaţa – tatăl-ministru a înfiinţat postul de subprefect la Agapia, unde aerul e bun pentru tuberculoşi. El a dispus construirea acestei frumoase subprefecturi şi şi-a numit fiul subprefect.

Când băiatul s-a vindecat şi n-a mai fost nevoie să rămână la Agapia, odrasla a fost numită ambasador în America de Sud, postul a fost desfiinţat şi subprefectura a rămas pustie. La propunerea consilierilor municipali şi a primarului de Agapia, în palat a fost instalată o judecătorie de pace. Nu era nevoie de aşa ceva, după cum nu fusese nevoie nici de subprefectură. Dar pentru că acum există un imobil atât de frumos, s-au gândit că trebuie folosit cât mai bine.

Cosma Damian, primul judecător, a sosit de două zile. N-a avut nici timpul, nici curajul să-şi viziteze în amănunt locuinţa. Azi însă, după plecarea notabilităţilor, fiindcă el este, oficial, stăpânul locului şi neavând absolut nimic de făcut, se hotărăşte să facă turul proprietăţii.

Singurul lucru care îl deranjează în această locuinţă este faptul că, odată cu mobila, lenjeria, serviciile de masă şi bibelourile, a primit şi servitorii. Ei sunt plătiţi de Stat şi depind, de acum înainte, de Ministerul Justiţiei. În fruntea servitorilor se află doamna Eudoxia, fosta menajeră a fostului subprefect. Prin vechimea ei în casă, prin vârstă şi prin frica pe care o inspiră servitorilor, ca şi oamenilor din oraş, ea se plasa, într-un fel, şi deasupra judecătorului. La început şi judecătorului i-a fost frică de doamna Eudoxia. Nu este chiar o frică dar, simplu, preferă să o vadă cât antiteze

NR.1/2010

39

mai puţin, aşa că relaţiile dintre Cosma Damian şi doamna Eudoxia au fost definitiv stabilite chiar din prima zi.

Judecătorul Damian este fiul unui biet învăţător. Tatăl i-a murit la scurtă vreme după naşterea lui, iar mama a pierit când el avea cinci ani.

Cosma a fost crescut de o bătrână mătuşă miloasă, iar doi ani mai târziu, când şi ea a murit, a fost încredinţat unui orfelinat. De la început, s-a distins atât de mult de colegii de clasă şi de nefericire, încât a fost trimis la colegiu. Şi-a petrecut vacanţele la orfelinat şi lunile de practică la internatul colegiului. Toată viaţa a trăit în comunitate. După bacalaureat, a locuit într-un cămin de studenţi, un alt fel de internat. Când a terminat cu toate diplomele, a intrat în cazarmă. S-a eliberat din armată cu câteva săptămâni înainte de a fi numit judecător de pace la Agapia. Pentru el, primele zile adevărate de libertate, de independenţă şi de viaţă civilă erau cele petrecute la Agapia, în această locuinţă.

Prima zi la Agapia a fost într-o marţi. Trezindu-se dis-de-dimineaţă, şi-a făcut, maşinal, patul. Aşa cum îl făcuse din pruncie: la orfelinat, la internat, la cămin şi în cazarmă. Când menajera, doamna Eudoxia, a venit cu micul dejun, a rămas uluită. A privit patul, dar văzându-l pe judecător atât de tânăr nu l-a certat. A roşit şi i-a spus, matern, cu glas plin de emoţie: – Domnul judecător trebuie să se obişnuiască cu ideea că nu mai este un elev care trebuie să-şi facă singur patul… Domnul judecător nu trebuie să uite că este magistratul oraşului, cea mai înaltă personalitate a Agapiei.

O oră mai târziu, aceeaşi doamnă Eudoxia s-a aflat din nou, complet răvăşită, în faţa tânărului magistrat, stăpânul ei: – De acum înainte, domnul judecător să catadicsească şi să nu-şi mai facă singur pantofii!

Toată viaţa, Cosma Damian a fost mustrat ba că a uitat să-şi cureţe pantofii, ba că nu şi-a făcut patul ori că nu şi-a periat cum trebuie hainele şi, dintr-o dată, trebuia să se dezveţe de toate astea, să uite tot ceea ce învăţase.

A obţinut acest post prin concurs. Nici unul dintre cei cinzeci şi patru de candidaţi nu auzise de oraşul Agapia. A fost mirat să afle că, în vederile ministerului Justiţiei, Agapia trecea drept cel mai bun post. Care a fost oferit primului clasat la examen. Abia acum înţelegea Cosma Damian de ce. Din cauza acestei locuinţe, postul era considerat cel mai bun. Apoi erau poziţia oraşului, altitudinea, pădurile sublime de brazi, munţii, aerul uscat şi foarte curat şi, mai ales, liniştea. A locui la Agapia însemna să trăieşti într-o adevărată vilegiatură. Pentru toate aceste motive, acum cinci ani, ministrul crease subprefectura din Agapia, destinată fiului său tuberculos. După ce a făcut, timid, un tur în calitate de proprietar, 40

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

judecătorul Cosma Damian s-a întors în biroul său. Domnul Filaret – comisarul – îl aştepta. Instalat într-un fotoliu de piele roşie, în faţa biroului, el contemplă fotografia Elenei, logodnica judecătorului.

– Iertaţi-mă că am intrat la dumneavoastră fără nici un protocol, spune comisarul.

Este scurt şi gras, chel şi roşu la faţă. Trebuie să aibă cam cincizeci de ani. Comisarul este îmbrăcat neglijent. N-are nimic din alura unui poliţist. Nici măcar a unui funcţionar de Stat. Altfel spus, nu are aerul unei „autorităţi publice”. Pare mai degrabă un „negustor” sau un om de treabă. Are o privire sinceră, surâzătoare şi trebuie să fie bun şi credincios.

– Mă scuzaţi, spune comisarul, dacă, fără să uit respectul pe care îl datorez unui magistrat, vă consider ca pe fiul meu. Nu sunt căsătorit.

Trăiesc de unul singur. Dar dacă aş avea copii, ar fi mai vârstnici decât dumneavoastră. Bineînţeles, sunteţi şeful, superiorul meu. Totuşi, în seara asta, întorcându-mă acasă, după ceremonie, mi-am spus că toată lumea a plecat şi că aţi rămas atât de singur. M-am gândit la dumneavoastră ca la un fiu. Vroiam să vă invit la mine. Pe urmă, mi-am luat paltonul şi am venit aici. N-aveţi nici familie, nici prieteni, nu cunoaşteţi pe nimeni în acest oraş. Cred că vă simţiţi foarte singur în casa asta aşa de mare.

Comisarul Filaret examinează pereţii şi mobila. Privirile i se opresc din nou pe fotografia domnişoarei Elena.

– Urmează să vă căsătoriţi curând ?… Foarte bine. Împreună cu soţia o să vă simţiţi foarte bine aici.

– Logodnicei mele nu-i place meseria mea, spune judecătorul. Ar fi preferat să devin avocat. Spune că moare de ruşine la gândul că va fi soţia unuia a cărui meserie este să-şi trimită semenii în străfundurile beciurilor şi la ocnă. Se ruşinează la ideea că ar avea un soţ care îşi pune fraţii în lanţuri, îi supune la tortură, îi trimite la spânzurătoare, înaintea plutonului de execuţie, ca să fie spânzuraţi, decapitaţi, împuşcaţi …

– Atunci, Agapia este un loc ideal! spune entuziasmat, comisarul. Şi adaugă: – Scrieţi-i logodnicei dumneavoastră că judecătorul din Agapia, şi dacă ar trăi o sută de ani aici, n-ar avea niciodată ocazia să trimită vreun singur om la închisoare. Nu veţi avea prilejul, chiar dacă v-aţi hotărî să rămâneţi aici toată viaţa, nici măcar să puneţi cătuşe cuiva. Agapia este un oraş extrem de sănătos, un oraş curat. De altfel, tot ţinutul muntos al Petrodavei este sănătos. Este un judeţ fără cazier judiciar. Din amintirea oamenilor şi, cu siguranţă, de când lumea, la noi nimeni nu a comis vreun omor, vreun viol sau o crimă. Sunt comisar de treizeci de ani în oraşul Agapia. Nici eu nu voiam să fiu poliţist. La opt ani, părinţii m-au trimis la mănăstire, la Neamţ, ca să devin călugăr. Nouă, oamenilor de aici, ne antiteze

NR.1/2010

41

place mult să fim călugări. Am învăţat să citesc, să scriu şi mi-am terminat şcoala la seminarul monahal. Când am ieşit de la mănăstire ca să merg la armată, m-au trimis la jandarmi, unde am urmat şcoala de poliţie.

Eram cel mai instruit dintre recruţi, aşa că am terminat milităria cu gradul de sublocotenent de poliţie. Şi m-au rugat să iau un post la Agapia, în loc să mă întorc în mănăstire. M-au asigurat că nu voi avea, în calitatea de şef al poliţiei din Agapia, o activitate diferită de a preotului. Cel puţin în aparenţă. În realitate, ceea ce fac eu aici de treizeci de ani ca poliţist în Agapia, nu diferă cu nimic de activitatea învăţătorului, a primarului ori a preotului. Toată activitatea mea de poliţist se limitează la a le certa pe gospodinele care aruncă gunoiul în stradă, dacă întârzie să dea la o parte zăpada din faţa casei ori când uită să cureţe trotuarele din faţa prăvăliilor.

Dojenesc oamenii care cântă seara pe stradă, care ţipă prea tare sau vecinii care se ceartă între ei. Sunt, bineînţeles, şi pungaşi mărunţi, dar nu sunt hoţii adevărate, ci mai degrabă glume proaste… Mai există şi braconajul. Dar asta este în firea oamenilor de la munte şi nu ţinem cont de aşa ceva. A mai fost, e adevărat, acum mai bine de un an, o moarte violentă, dar nu era un omor. A fost o nenorocire, un accident. Poate că aţi auzit de el… Agapia este un loc curat, un oraş ideal pentru un poliţist şi un judecător, un oraş fără probleme judiciare. Dacă vă place să vânaţi, să pescuiţi un păstrăv sau să studiaţi, atunci aici aţi dat de rai. Aerul este uscat şi sănătos, pur ca diamantul, atât de bun încât ai impresia că te hrăneşti, respirându-l. Aerul acesta te întăreşte. Muşchii devin ca de oţel.

– Dar iarna ? În zona asta, nu ţine cinci luni? întreabă judecătorul.

– O, iarna, domnule judecător, când o cunoşti bine aici, la înălţime, în pădure, când ai cunoscut albul iernii şi puritatea ei, chiar că-ţi place.

Toate lucrurile, casele, copacii, pământul, drumurile, râurile nu mai sunt lucruri obişnuite, ci devin perle, cristale, diamante… Când ai cunoscut iarna aici, o preferi celorlalte anotimpuri. Pentru că nimic nu poate egala, pe pământ, albul sublim al iernii din munţii înalţi. Te afli cu adevărat în Împărăţia Cerurilor.

– De ce aţi cerut crearea unei judecătorii de pace la Agapia şi trimiterea unui judecător, dacă nu aveţi probleme judiciare, dacă niciodată nu au existat aici nici crime, nici delicte?

– E foarte simplu, răspunde comisarul Filaret. Când s-a desfiinţat subprefectura, s-a discutat mult despre folosirea clădirii, mai ales că este cea mai frumoasă din oraş. A instala acolo primăria sau poliţia însemna să o distrugi. Şi apoi, poliţia, primăria şi celelalte servicii administrative au clădirile lor. S-a hotărât să se înfiinţeze la Agapia o autoritate de prestigiu, aşa că s-a cerut înfiinţarea unei judecătorii de pace. Noi suntem mulţumiţi. Avem, iată, un magistrat şi un palat al justiţiei. La Agapia, toate lucrurile au fost create la fel ca şi subprefectura şi judecătoria. Acum 42

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

aproximativ un secol, satrapii1 a – politicienii noştri – au văzut că întreg Apusul avea căi ferate. S-a hotărât să se construiască şi la noi aşa ceva. Ca să fim în pas cu moda. Ţările mici trebuie să le imite pe cele mari. Am invitat deci nişte ingineri străini, nişte francezi şi li s-a comandat, pentru început, o linie ferată care să traverseze ţara de la o graniţă la alta, de la sud la nord, ca un diametru. Aşa a apărut linia asta ferată care străbate ţara şi capitala. Ea trece prin Agapia. Cum trenul trebuia să oprească din loc în loc şi cum, pe tot parcursul, nu existau nici oraşe, nici sate, s-a hotărât ca trenul să oprească la Agapia. Şi s-a construit aici o gară. Apoi un hotel.

După aceea a apărut un vizitiu, pentru că acolo unde există gară trebuie să existe vizitiu şi hotel. Apoi s-a instalat un post de poliţie. Şi o percepţie. Şi o primărie. Şi încet-încet s-a construit un întreg oraş. Din cauza gării.

Avem două trenuri care trec la miezul nopţii şi alte două la amiază, care merg spre sud şi spre nord şi se încrucişează la Agapia. Înainte de a avea gară, Agapia avea numai un drumeag – acum devenit strada principală – şi care se chema Drumul Agapetelor. Este unica stradă din oraş. Nu era decât o cărare pe care urcau, din câmpie către vârfurile munţilor, schimnicele, călugăriţele şi agapetele, pentru că sus, în păduri, pe stânci sau în defileurile izolat existau schituri, mănăstiri şi locuri de refugiu şi rugăciune pentru femeile care fugeau de lume. Când coborau sau urcau, apucau pe acest drum care a fost numit Calea Agapetelor. Multă vreme, drumul a păstrat acest nume, deşi agapete nu mai există. Cele care mai sunt în mănăstiri, în schituri sau în sihăstrii urcă sau coboară pe un drum mai izolat; acesta este prea frecventat, după părerea lor. Acum vreo treizeci de ani, consiliul municipal a hotărât să dea nume străzilor şi numere caselor, ca la orice oraş. Nu exista decât o singură stradă: Calea Agapetelor. S-a căutat un nume mai sonor şi poetic, dar nu s-a găsit. Am participat, ca şef al poliţiei, la dezbateri. Nu vă daţi seama cât e de greu să găseşti un nume potrivit, când nu există decât o singură stradă în tot oraşul! Dar cum plăcuţele şi numerele trebuiau imprimate, s-a hotărât să se păstreze vechiul nume. Apoi, a apărut o idee formidabilă: să rămână, pur şi simplu, numele cel vechi dar să fie tradus. Şi în loc de Calea Agapetelor să se cheme Calea Îndrăgostitelor. Pentru că agapet înseamnă îndrăgostit. Sigur era vorba, la origine, de maicile iubitoare de Dumnezeu… Era o idee bună. Astăzi, toată lumea admiră tăbliţele cu numele străzii. Străinii spun: „Ce poetic este să fie o stradă care să se cheme Calea Îndrăgostitelor!” Văzând succesul avut cu traducerea numelui străzii, s-a dorit să se traducă şi numele oraşului, Agapia, şi să i se spună Iubire. Căci, în limba greacă, agapé înseamnă dragoste. Dar nu 1

Satrapi în original, guvernatori ai unei provincii, la vechii perşi, district, cu puteri absolute, discreţionare, despoţi cu o viaţă fastuoasă (n. trad.). antiteze

NR.1/2010

43

s-a ajuns la un acord. Ar fi fost chiar vulgar. Poate că într-o zi, fiii sau nepoţi noştri vor schimba numele, traducându-l din greceşte în limba noastră. Şi atunci, oraşul se va chema Iubire.

Comisarul Filaret vorbeşte cu pasiune despre oraşul şi strămoşii săi.

Aici s-a născut. Este foarte mândru, la gândul că în oraşul lui nu a existat niciodată nici o crimă, nici un delict. Era noapte când comisarul îl părăseşte pe judecător. Aici noaptea începe mai devreme ca în alte părţi şi ţine mai mult. Ninge. Căci la Agapia, ninge aproape fără întrerupere, cinci luni pe an. Astăzi, din prima joi a lunii martie, mai trebuie socotită încă o lună bună de ninsoare şi de iarnă. Înainte de a se culca, judecătorul Cosma Damian îi scrie o epistolă sentimentală logodnicei. Îi explică faptul că atât timp cât va fi judecător, nu-şi va condamna semenii la o pedeapsă cu închisoarea, ocna ori să-i pună în lanţuri. Pentru că aici, la Agapia, din timpuri imemoriale, nu s-a înregistrat nici măcar un singur delict.

Apoi se duce să se culce în patul său impunător.

II. OMOR LA CASTEL Judecătorul Cosma Damian a adormit imediat după ce s-a cufundat în patului primitor, între valurile albe de dantelă, broderii şi puf imaculat.

Ziua instalării sale ca magistrat rămâne o zi de neuitat şi obositoare pentru un judecător. Mai mult, Cosma Damian are o constituţie şubredă. Viaţa la orfelinat, la internat, în căminul studenţesc şi la cazarmă, cu mesele la cantină şi somnul în dormitoare comune, l-a lăsat cu o sănătate fragilă.

Damian a fost întotdeauna primul, de la şcoala primară până la concursul de intrare în magistratură, de acum câteva săptămâni. Profesorii şi camarazii lui l-au considerat întotdeauna ca o persoană cu o inteligenţă excepţională. Acum şi-a terminat studiile, dar vâlvătăile geniului, pe care toată lumea le aştepta, n-au ţâşnit. Contrar profesorilor şi colegilor săi, Damian şi-a dat seama că n-avea decât o inteligenţă obişnuită. Dacă a fost întotdeauna primul şi a răspuns fără greşeală tuturor întrebărilor examinatorilor, a fost numai pentru faptul că era orfan. Un orfan, ca toţi sărmanii, este obligat să muncească mai mult decât ceilalţi şi să-şi ia munca în serios. Şi Cosma Damian îşi luase munca în serios, resemnânduse la gândul că nu avea geniu şi nici o inteligenţă excepţională. Într-o zi, la Universitate, a întâlnit-o pe Elena. Este prima fată care îi acordase o atenţie oarecare. Elena îl asculta cu simpatie. De aceea s-a ataşat de ea, cu o dragoste plină de recunoştinţă. Cosma Damian nu ştie dacă logodnica lui este frumoasă, dacă este inteligentă sau afectuoasă, dar 44

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

o adoră. Este prima femeie care l-a privit cu tandreţe, cu ochi de femeie. Şi atunci a hotărât s-o ia de soţie. În momentul în care a cunoscut-o pe Elena, visa să devină un mare avocat, un maestru al baroului, căruia să-i apară fotografiile în ziare. Însă tatăl Elenei, funcţionar de Stat, îşi dorea un ginere cu salariu fix, cu o situaţie stabilă, cu funcţii precise şi pensia asigurată. În uniformă, pe cât posibil. De exemplu, ofiţer, poliţist, magistrat.

Tatăl Elenei punea meseria de avocat pe acelaşi plan cu aceea a actorilor, a muzicienilor sau a pictorilor, profesii în care debutezi în fiecare zi şi care nu sunt decât aventuri, pentru că viitorul lor este întotdeauna nesigur. Cariera de avocat este o carieră de om care lucrează în picioare, permanent în luptă. Avocatul, ca şi artistul, trebuie să inventeze în fiecare zi ceva nou, un drum care nu a mai fost umblat niciodată. În timp ce, în celelalte profesii, pleci în fiecare zi pe aceeaşi cale. Avocaţii şi artiştii sunt ca nişte alergători pe stadion ori asemenea cailor de pe hipodrom, nesiguri de rezultatul cursei şi în fiecare zi trebuie să se remarce, eliminându-se unii pe alţii fără milă.

Cariera de magistrat este cu totul altceva. A fi magistrat înseamnă, în primul rând, să lucrezi stând jos. Bine aşezat într-un fotoliu. Fotoliul este instrumentul de lucru şi emblema carierei judiciare. Un judecător nu are nevoie de spirit creator. Un judecător nu are niciodată – contrar a ceea ce se crede – probleme de conştiinţă. Pentru că un judecător nu lucrează niciodată după conştiinţa lui. El cântăreşte documentele, mărturiile, faptele. Le examinează ca să vadă dacă sunt adevărate sau false, aşa cum negustorul controlează calitatea mărfurilor lui. Apoi cântăreşte iarăşi ce este pentru şi ce este contra. El măsoară ponderea delictului şi caută în coduri – aşa cum consulţi tarifele în hală – preţul acestui delict, exprimat în ani de ocnă, de închisoare sau de interdicţie. Munca magistratului constă în a cântări faptele înscrise în documentele dosarului, aşa cum se cântăreşte o marfă. Apoi pui vinovatul să plătească preţul. Codul penal este un barem. Judecătorul nu-şi dă cu părerea. El nu trebuie să-şi folosească conştiinţa. Nu mai mult decât un negustor. Judecătorul ideal – judecătorul unei societăţi ştiinţifice – nu ar fi altceva decât o maşină electronică în care, după ce a orânduit argumentele pro şi contra, înscrise pe fişe de către avocaţii apărători şi de procurori, amestecă totul şi de acolo va rezulta mărimea pedepsei. Justiţia astfel distribuită de aparatele electronice ar avea marele avantaj de a scăpa de influenţele care pot fi exercitate asupra judecătorilor în carne şi oase, de păreri, prejudecăţi, care suferă de influenţa atmosferică, de căldură sau de frig. Într-o zi, vor exista nu numai cântare electronice pentru justiţie, ci şi judecători electronici.

Pentru moment, la Agapia, se foloseşte încă judecătorul în carne şi oase.

Pentru a nu o pierde pe Elena, Cosma Damian a subscris la dorinţa antiteze

NR.1/2010

45

viitorului socru şi a devenit judecător. Acum doarme în patul imens, primul lui somn de magistrat.

Peste trei luni, adică în vară, Elena va veni la Agapia şi va dormi alături de Cosma, în patul cel mare. Înainte de a se căsători, ea trebuie săşi dea ultimele examene la Facultatea de Litere. Poate că într-o zi, va fi profesoară la Agapia. Pentru că, odată şi odată, va exista în orăşel, un colegiu de fete. Şi ar fi normal, într-un oraş în care există gară şi judecătorie de pace. Elena speră că soţul ei, profesând în linişte la Agapia meseria de judecător, îşi va pregăti teza de doctor în drept. Cine ştie, poate va face o carieră universitară! Tânărul judecător nu-şi face iluzii. El ştie că, în ţara lui, posturile universitare sunt ereditare. Nu devii profesor la Facultatea de Drept dacă nu-l moşteneşti la catedră pe tată sau pe socru.

De când există Universitatea, nu s-a cunoscut niciodată o mezalianţă în rândul cadrelor universitare. Există câteva familii de satrapi, cu profesori din tată în fiu. Apoi, Cosma Damian consideră că oraşele mici nu sunt propice pentru activitatea intelectuală. Un intelectual într-un oraş de provincie este asemenea unui pieton care merge pe un drum noroios. La fiecare pas se înfundă şi mai mult în noroi, care i se lipeşte de tălpi şi îi fac mersul din ce în ce mai greoi. Munca intelectuală este ca fierul din care se fac săbiile ; trebuie ca intelectualul să fie aruncat în cuptorul încins al marilor oraşe, aşa cum se aruncă fierul în creuzetele incandescente pentru a fabrica oţelul. Niciodată nu s-au scris capodopere în orăşelele liniştite.

Judecătorul Damian doarme şi visează – cu un surâs pe faţă – că Filaret, comisarul, îi repetă fraza dulce: Agapia este un raiul pentru un judecător. Aici, din vremuri imemoriale, nu s-a comis nicio crimă. Este un judeţ şi un oraş al căror cazier judiciar este virgin.

Chiar în acest moment al visului, judecătorul Damian este trezit din somn. În cameră, toate lămpile sunt aprinse. Lângă pat se află doi străini.

Unul dintre ei îl scutură cu putere de umăr, ca să-l trezească. Este comisarul Filaret. Comisarul nu este patern, ca în timpul serii şi ca în visul judecătorului, ci întunecat, aspru şi are privirea urâtă. În spatele comisarului, de două ori mai mare decât el, se află un alt personaj, cu pelerină de blană, gata să intervină. Este vizitiul Ismail Lipoveanul.

– Treziţi-vă, dom’ judecător! Avem un omor în oraş, spune comisarul. Îl cuprinde de umăr ca şi când ar vroi să-l dea jos din pat.

– Treziţi-vă, pentru numele lui Hristos! Vă spun că avem un omor în oraş, în Agapia!

Judecătorul sare din pat, fără să întrebe ceva. Este obişnuit să fie trezit noaptea şi să se îmbrace în grabă. La orfelinat, supraveghetorul trezea copiii în plină noapte, cu ordinul de a se îmbrăca şi de a coborî în 46

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

curte. Era o pedeapsă. Pentru o greşeală pe care, de cele mai multe ori, elevii nu o ştiau sau pe care o uitaseră. De la vârsta de şapte ani, Cosma Damian a fost trezit de mii de ori. Cu ordinul de a se îmbrăca repede. La internat se întâmpla la fel. La căminul studenţesc, nu supraveghetorul sau directorul internatului îi trezeau, ci poliţia regală. Toţi studenţii din cămine erau treziţi de poliţie şi de jandarmi care îi scoteau în curte sau în stradă ca să-i percheziţioneze. Îi scotoceau în fiecare noapte, ca pe asasini, mai ales când se găsea asupra unuia dintre ei vreun manifest în care cereau dreptate pentru popor. După orfelinat, internat şi cămin, au urmat alarmele de noapte de la cazarmă. Mereu acelaşi lucru.

Pentru moment, judecătorul Cosma Damian uită că este judecător şi că e trezit de un subaltern pentru o problemă de serviciu. Se crede tot elev. Elev sărac. Pentru că cei bogaţi nu au fost niciodată treziţi din somn, în puterea nopţii.

– Îmi pare rău că vă trezesc în prima dumneavoastră noapte de magistratură, domnule judecător! spune comisarul. Dezolat. Dar legea o cere.

– Este vorba de o crimă ? întreabă judecătorul. Îşi leagă şireturile.

Este somnoros.

– Aş fi putut să mă duc singur la faţa locului. Dar de la amiază, nu mai sunt eu şeful. Şeful care conduce ancheta este judecătorul. Adică dumneavoastră. Eu nu trebuie să fac nimic fără să primesc ordinele dumneavoastră.

– Cine a fost omorât ? întreabă judecătorul. Este aproape îmbrăcat.

– Nu v-am spus? Tânărul Anton Tuniade. A fost împuşcat cu o armă de foc. În faţa castelului mamei sale. Trebuie să mergem repede.

– Tuniade zici ?

– Anton Tuniade, fiul doamnei Patricia Tuniade. Stăpâna castelului.

Judecătorul se află de trei zile în oraş. Dar numele de Tuniade îl cunoaşte. Este primul nume pe care l-a auzit la coborârea din tren.

– Crima a fost comisă acum o jumătate de oră, spune comisarul.

Ismail m-a anunţat. Am sărit în sania lui. Vedeţi că nici nu m-am îmbrăcat! Am trimis un om să-l trezească pe doctorul Pillat. Simplă formalitate, căci doctorul n-a mai avut decât să constate decesul. Cumplită nenorocire!

– Tânărul Tuniade nu locuia aici! spune judecătorul. Era soldat.

– Într-adevăr, domnule judecător. Ştiaţi, deci, acest lucru? Venise la Agapia pe neaşteptate. Şi a fost omorât chiar în momentul în care intra în parcul castelului. Împuşcat.

– Ieri seară, când mă întorceam de la gară, am întâlnit-o pe Doamna Patricia Tuniade la librărie, spune judecătorul.

– Biata nenorocită, mama victimei, zice comisarul. antiteze

NR.1/2010

47

În spatele comisarului, Ismail Lipoveanul, vizitiul oraşului, nemişcat, cu capul atingând tavanul, cu umerii mai laţi decât un dulap, îşi face cruce când este pomenit numele victimei.

– Doamna Tuniade mi-a spus că fiul ei era militar de câteva luni.

– Exact de cinci luni, domnule judecător.

– Tocmai cumpăra nişte cărţi ca să i le trimită. Mi-a povestit că fiul ei era consemnat în cazarmă, ca toţi soldaţii de altfel, pentru că în oraş este epidemie de tifos.

– Da, domnule judecător, era consemnat. Dar în seara asta, adică astă noapte, a venit acasă, cu tot consemnul. A fost doborât în faţa castelului. A murit pe loc. Ismail şi mama lui au constatat că era deja mort. Mergem acolo, domnule judecător?

Vizitiul Ismail Lipoveanul se fereşte din calea judecătorului, ca să-l lase să iasă primul. După judecător urmează comisarul. Apoi Ismail, cu capul descoperit, cu pelerine pe mână. Doamna Eudoxia – menajera judecătorului – se află la uşă. O deschide fără să spună vreun cuvânt.

Cei trei bărbaţi ies în faţa clădirii. Ninge. Cu fulgi mari ca nişte fluturi. Ferestrele caselor se luminează una câte una. În toată Agapia se răspândeşte, cu înfricoşare, vestea omorului, în şoaptă, la ureche. În câteva minute, tot orăşelul va afla despre cumplitul eveniment. Nimeni no să mai poată dormi. Toată lumea va rămâne trează până dimineaţă, ca să-l vegheze pe bietul soldat Anton Tuniade, ucis în noaptea asta în faţa castelului. În stradă, judecătorul îşi aminteşte de sosirea lui în gara Agapia. Coborând din tren, aerul rece al oraşului i-a creat, ca şi acum, impresia că se cufundă într-un râu îngheţat. Hainele lui de oraş erau incapabile să înfrunte frigul din Agapia. Vântul îi trecea prin ele ca printro plasă. În acel moment, judecătorul a ridicat capul, ca să-şi strângă mai bine fularul. Văzuse în faţa lui, pe o stâncă povârnită deasupra oraşului, un castel ca un cuib de vulturi sau ca un turn de pază, suspendat între cer şi pământ, deasupra prăpastiei.

– Este castelul familiei Tuniade, i-a explicat vizitiul.

Primul lucru cu care judecătorul făcuse cunoştinţă la Agapia fusese frigul care de cum ajungi, îţi cuprinde trupul ca într-un cleşte. Al doilea a fost castelul Tuniazilor, iar al treilea, acest birjar Ismail Lipoveanul. Era un bărbat înalt de doi metri, cu o căciulă de blană şi îmbrăcat cu un fel de manta de catifea bleu, strânsă în talie, ca mantalele cazacilor, cu o centură de piele, sub o pelerină din piele de oaie, aruncată pe umeri. A patra imagine care i-a rămas în privire judecătorului a fost figura comisarului Filaret. Aceste prime patru imagini sunt prezente acum, în această afacere a crimei comise la miezul nopţii: frigul, castelul, Ismail şi comisarul.

– Urcaţi în sanie şi înveliţi-vă bine. Noaptea, este foarte periculos.

Puteţi răci.

48

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

Judecătorul se lasă învelit în pledurile de blană. Îşi aminteşte figura doamnei Patricia Tuniade: o femeie înaltă, suplă, extrem de blondă şi de o frumuseţe arogantă, sfidătoare. Dar o frumuseţe deosebită.

– Este sigur că asasinul se află încă prin preajmă, domnule judecător. Trebuie să fim foarte atenţi. Am trimis doi agenţi de poliţie la castel. Vom face mai întâi, dacă sunteţi de acord, un ocol pe la gară.

Trebuie să-l prevenim pe şeful gării. Dacă asasinul vrea să fugă, trebuie să ia trenul. Fără tren nu ajunge prea departe. Îl vom prinde ca într-o cursă de şoareci. Nimeni nu poate ieşi de aici în timpul iernii. Căile de comunicaţie sunt blocate. Nimeni nu poate ieşi, în afară de păsări. Îl vom prinde pe asasin.

III. PRIMA RELATARE A CRIMEI De la Palatul de justiţie până la gară sunt câteva sute de metri. Dar fac drumul cu sania. Judecătorul şi comisarul Filaret s-au lăsat înveliţi de vizitiu în cuverturile de blană, ca nişte prunci în scutece. A-i înveli pe clienţii care se urcă în sanie face parte integrantă din datoriile birjarului.

Cei doi cai sunt albi. Zăpada, spulberată de vânt, are aspectul unor flăcări albe care ard faţa. Ismail Lipoveanul îşi face semnul crucii când urcă în sanie. Este uriaş. Un trunchi de elefant, de mamut.

– La drum, copiii mei, le spune vizitiul cailor.

Judecătorul priveşte în jur. Cine-l aude vorbind pe Ismail Lipoveanul întoarce capul să vadă o fetiţă care vorbeşte. Pentru că Ismail are o voce ascuţită, subţire şi firavă, de fetiţă. Nimeni nu poate să creadă că această voce atât de subţire poate să iasă dintr-un trup imens, din acest piept mai lat decât crupa cailor. Ca şi cum un elefant ar făta un şoricel.

– Este pentru prima oară când îl auziţi? îl întreabă comisarul pe judecător.

– Îl aud în fiecare zi, de când sunt aici. Dar nu-mi vine să cred că un uriaş ar putea să aibă o voce atât de piţigăiată. Îţi face rău când o auzi.

– Este un scapet 2, explică comisarul. De aici i se trage glasul de fetiţă. Dar este un adevărat sfânt. Un om perfect.

– Opriţi, copii! le spune Ismail cailor, cu aceeaşi voce.

Sania se opreşte în spatele gării. E o construcţie mică, dreptunghiulară. Fără etaj. Toate luminile sunt stinse.

2

Skoptzy, în textul original. Scapet sau scopit. Scapeţii aparţin unei secte religioase creştine care propovăduieşte castrarea bărbaţilor după ce au un copil (n. tr.) antiteze

NR.1/2010

49

Judecătorul, comisarul şi birjarul pornesc unul după altul pe peron.

Gara nu este mai mare decât un canton. Tot traficul se reduce la trenul de nord şi cel de sud, care se încrucişează la amiază şi la miezul nopţii.

Niciun călător al trenului nu bagă în seamă gara Agapia. În reţeaua feroviară, Agapia este mică şi neînsemnată, ca o virgulă într-un roman gros. Nimeni nu-i dă importanţă. Cum nu dai atenţie unui canton de barieră. Trenurile, mai ales cele de marfă, nu se văd obligate să fie punctuale într-o gară atât de mică. Iarna, sunt mărfare care sosesc cu două-trei zile întârziere.

– Eraţi pe peron la sosirea victimei? întreabă judecătorul.

– Bineînţeles că Ismail era! răspunde comisarul. Este aproape o ofensă să-l întrebi pe Ismail aşa ceva. El este prezent la toate sosirile şi plecările trenurilor. Întotdeauna.

Gara Agapia are un singur funcţionar, cu nume ciudat: Nicolae Inimioară. Oficial, el este şeful gării. Dar, cum este singur, el ţine locul de subşef, de telegrafist, de vânzător de bilete, de femeie de serviciu, hamal şi poştaş. Nicolae Inimioară este foarte tânăr. Are douăzeci şi ceva de ani.

La Agapia, toţi şefii de gară sunt tineri şi se schimbă o dată sau de două ori pe an. Sunt trimişi în acest capăt de lume pentru stagiu, imediat ce termină şcoala. Domnul şef Nicolae Inimioară poartă bărbuţă, cântă la mandolină şi compune poezii. Doarme pe un pat de campanie, chiar în birou, singurul loc încălzit al gării. Acolo e o sobă de fontă. La toate plecările şi sosirile, în afara domnului Nicolae Inimioară, pe peron se află Ismail Lipoveanul. Nimeni nu-l obligă pe Ismail să fie la gară. Dar este unicul birjar. El consideră că este de datoria lui să fie prezent la sosirea fiecărui tren. El îl ajută – nu din interes, ci doar pentru că tot se află acolo – pe şeful gării să transporte coletele şi să măture zăpada. După plecarea trenului, Ismail se întoarce acasă cu cei doi cai albi şi aşteaptă următoarele plecări şi sosiri ale trenurilor. Ismail ştie că nu va avea clienţi, pentru că cine ar putea coborî la Agapia? Dar el nu vine pentru clienţi, ci pentru că este vizitiu şi orice vizitiu trebuie să fie prezent la gară. Uneori, vara, călătorii fotografiază gara, cu peronul ei mic, cu tânărul şef de gară cu barbişon şi cu birjarul mai înalt decât felinarele, în anteriu de catifea albastră.

– Povesteşte-mi cum s-a întâmplat, spune judecătorul.

– I-am povestit domnului comisar, răspunde Ismail. Eram la gară.

Telefonul anunţase că trenul de nord avea patruzeci de minute întârziere, aşa că urma să sosească la douăsprezece şi patruzeci. Am intrat în birou şi am stat cu domnul Inimioară lângă sobă. Domnul Inimioară a cântat la mandolină. Cele patruzeci de minute au trecut repede. La sosirea trenului, cu vagoanele acoperite de zăpadă şi de gheaţă, eram amândoi pe peron. Înainte de oprirea trenului, o uşă de la un vagon de clasa întâia s-a 50

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

deschis. Pe scară a apărut domnul Anton Tuniade, în uniformă de soldat, cu o valijoară în mâna stângă. A sărit şi a alergat spre mine: „La castel, Ismail, a spus, grăbeşte-te!”. „Nu sunteţi în carantină, domnule Anton ?”, l-am întrebat. „Ba da”, a răspuns. „Regimentul meu este în carantină. Din cauza epidemiei de tifos. Dar cu toată carantina, am obţinut o permisie de patru zile”. Tânărul era foarte vesel şi fericit. L-am întrebat: „Domnul Anton, nu cumva aţi făcut prostia să dezertaţi… Dezertarea v-ar atrage mari necazuri”.

– Să mergem să-l vedem pe şeful gării, zice comisarul.

Nicolae Inimioară era treaz. Auzise paşi şi voci în faţa uşii. Îi invită pe judecător, pe comisar şi pe birjar în biroul lui, unde doarme şi îşi face mâncare. Această încăpere serveşte şi de sală de aşteptare pentru călători şi soba este încinsă. Este foarte cald înăuntru. Domnul Inimioară, în cămaşă de noapte, vrea să se îmbrace. Dar comisarul îl opreşte.

– Tânărul Tuniade, fiul doamnei Patricia, a fost împuşcat. Să nu pierdem vremea. Răspundeţi scurt şi cu precizie. L-aţi văzut pe tânărul Tuniade când a coborât din trenul de nord?

– Sigur că l-am văzut, răspunse şeful gării. Era palid. Întreabă: – Cum a fost omorât? … Cine şi unde?

– În faţa castelului său. Cu o armă de foc. Cine ?… O să aflăm, cine şi de ce. De asta suntem aici. Spuneţi-ne tot ce ştiţi, ce aţi văzut şi aţi auzit.

– L-am văzut coborând din vagonul de clasa întâi. Apoi l-am văzut alergând spre Ismail. Înainte de a ieşi, cu valijoara în mâna stângă, şi-a amintit că nu mi-a dat bună ziua, s-a întors, a alergat spre mine, mi-a strâns mâna în grabă şi mi-a spus: „Pe mâine, Inimioară. Am patru zile de permisie. Scuză-mă, că sunt grăbit, dar mi-e foame, somn şi frig. Pe mâine”. Şi a plecat.

– Eraţi prieteni?

– Camarazi, zice şeful gării. Eram aproape de aceeaşi vârstă şi ne înţelegeam bine. Dar de ce a fost omorât, domnule comisar?

– Este tot ce ştii despre sosirea victimei? întreabă comisarul.

– Asta e tot, răspunde şeful gării. L-am văzut urcând în sanie. Ismail l-a învelit în pături şi apoi au plecat. Şeful gării este tare necăjit. Nu îndrăzneşte să ceară amănunte despre crimă. Dar doreşte să ştie mai mult.

– Domnule Inimioară, fii atent la întrebarea mea, extrem de importantă pentru continuarea anchetei. Eşti sigur că în afară de domnul Anton Tuniade nimeni n-a mai coborât din trenul de nord?

– Nimeni, răspunde şeful gării.

– Mulţumesc, zice comisarul. Şi acum, un sfat: să fii foarte atent în noaptea asta. Asasinul va reveni cu siguranţă la gară. Nu poate pleca altfel antiteze

NR.1/2010

51

decât cu trenul. Ar putea să te atace; fii foarte atent. Noi urcăm la castel.

Am să-ţi trimit un agent. Ne vom întoarce repede.

Judecătorul, comisarul şi birjarul urcă din nou în sanie. Pornesc pe Calea Îndrăgostitelor. Către apus şi la deal. Castelul Tuniazilor se află deasupra oraşului, la capătul Căii Îndrăgostitelor. Dincolo de castel nu mai există nici drum, nici case. Castelul este punctul terminus.

– Ismail, întreabă comisarul, ai vorbit cu domnul Tuniade pe drum?

– Nu, răspunde Ismail, cu vocea lui subţire.

Ca să se facă auzit, Ismail se întoarce cu tot corpul. Ca lupii, pentru că nu are gât. Trebuie să se întoarcă cu corp cu tot ca să privească înapoi.

– Ce a făcut domnul Tuniade pe drum?

– A fluierat o bucată de drum. Apoi a spus că îi e foame. Pe urmă a încercat să cânte ceva la modă, dar a renunţat. A fluierat din nou tot restul drumului.

– Şi tu, ce făceai în tot acest timp? Nu l-ai întrebat nimic pe domnul Anton? Nu i-ai cerut nimic?

– Nu l-am întrebat nimic, spune Ismail, vântul cel rău 3 sufla foarte tare. M-am rugat.

– Te-ai rugat? … De ce? întreabă comisarul.

– M-am rugat, domnule, pentru oamenii care se aflau în noaptea asta pe drum şi au fost surprinşi de furtună. Este singurul lucru pe care îl puteam face pentru aceşti nefericiţi. Să mă rog pentru ei.

– Asasinul nu este din Agapia, domnule judecător, spune brusc comisarul. Este de neînchipuit ca un om de aici să fi putut comite o crimă.

Totuşi, nenorocirea este că un omor a fost comis. Că sângele a curs şi nea pătat oraşul imaculat ca zăpada. Apoi, această nenorocire se petrece chiar în prima dumneavoastră noapte de magistrat! Să avem o crimă chiar în noaptea asta! Noi care nu am avut niciodată vreuna!

Comisarul este furios şi se agită sub pături. Spune: – Asasinul va fi prins, domnule judecător. Este un străin. Şi un străin nu poate ieşi de aici în timpul iernii. Numai păsările pot acest lucru.

Dar asasinul nu e pasăre. Şi noi o să punem mâna pe el. Fiţi sigur!

Cei doi cai albi urcă la pas Calea Îndrăgostitelor. Spre apus şi la deal. Cerul este foarte jos. În faţa lor există o perdea de zăpadă. Nu se vede la doi paşi. Ai impresia că sania urcă spre cer, pentru că panta este foarte mare. Zăpada ajunge până la pieptarul cailor. Albă ca şi ei.

3

Föhnul, în original. Aici este vorba de ,,vântul cel rău”, specific zonelor de munte şi, mai ales, zonei Agapia-Văratec, de care vorbesc C. Hogaş şi alţii. (n.tr.)

52

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

Virgil Răzeşu

CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI … am fost mai lucid decât jumătate dintre contemporanii mei, care n-au văzut adevărul, şi mai curajos decât cealaltă jumătate care, cunoscând adevărul, n-a avut curaj să-l denunţe Nemuritorii din Agapia, a lui Constantin Virgil Gheorghiu este – fără îndoială – un roman poliţist, conceput lege artis, cu tot ce trebuie unei asemenea alcătuiri. Cititorul se află într-un suspans continuu, fiecare nou personaj intrat în scenă devine potenţialul autor al crimei, se ataşează de personajele simple, umile, unele vădind o frumuseţe spirituală fără egal, aproape incredibilă, cunoaşte dezamăgirile pe care aceleaşi personaje sau altele i le prilejuiesc, se răzvrăteşte când realitatea imediată este ignorată şi nu duce la deznodământul aşteptat. Furat de desfăşurarea epică, cititorul se îngrijorează că se apropie de sfârşitul cărţii şi încă nu a descoperit – înaintea autorului – asasinul, oscilează între extaz şi îndoială şi sfârşeşte prin a trăi plenar deznodământul. Neaşteptat, dureros, şocant, nedemn, dacă nu meschin, însă plin de omenesc şi nu mai puţin izbăvitor – dacă se poate spune aşa – pentru sufletul său, fericit pentru că semnificaţiile întregii epopei nu s-au dezminţit, nu s-au alterat şi nu l-au dezamăgit.

Mai departe, despre „Nemuritorii din Agapia” se pot spune multe. A socoti romanul lui Virgil Gheorghiu doar o reuşită indubitabilă a genului thriller, bine condusă şi inteligent construită, în care toată acţiunea se epuizează în două sau trei zile, constituind un adevărat record poliţienesc, ar fi o regretabilă – şi dureros de cruntă – eroare. Unui străin i se poate ierta! Unui român, NU! Pentru că, pe fundalul unei desfăşurări epice coerente şi credibile, autorul ne invită, ne tentează, ba ne şi obligă să citim şi să desluşim o altă scriere, mult mai încărcată de semnificaţii, paralelă sau, mai bine spus, întreţesută, ca un fir de aur însăilat în fibra alcătuirii, care îi conferă valoare profundă, densă, maximală, dincolo de cele două-trei zile ale istorisirii, care ne cheamă la reflecţii, dacă nu la o trezire din amorţeala gândurilor şi a propriilor noastre destine.

Acest alt plan, în nici un caz plan secund, de care nu poţi face abstracţie, transpare din fiecare pagină şi din fiecare frază. Nu este decât o splendidă evocare socio-istorică a izvoarelor şi rădăcinilor noastre, conştiinţa întoarcerii cu care suntem datori către un trecut nobil şi demn, pe care aproape că l-am uitat.

N-am nicio îndoială că noi românii putem aprecia, simţi sau retrăi în altfel cartea lui Constantin Virgil Gheorghiu, în raport cu străinii, pentru care şi acţiunea şi plasarea acesteia, ba şi semnificaţiile paralele pot fi considerate virtuale, ficţionale sau pure invenţii, e drept, foarte reuşite. Poate părea curioasă ori hazardată aserţiunea, dar trebuie să spunem că autorul, scriitor autentic, de mare profunzime şi neîndoielnic talent, care îşi merită locul printre marii noştri scriitori, a fost ignorat complet de concetăţenii săi înainte de 1989 şi retrăieşte, antiteze

NR.1/2010

53

palid, inconsistent şi – din păcate – sporadic, întâmplător ori tardiv, o recunoaştere meritată, mereu pusă sub semnul întrebării. Străinii, printre care şia trăit o bună parte din viaţă, au fost mult mai atenţi cu el. L-au declarat şi recunoscut fenomenul care se petrecea alături de ei, l-au publicat integral, ba au oferit publicului şi un film de mare succes după cartea lui, „Ora 25”, care s-a bucurat de o distribuţie de primă mărime (Antony Quinn şi alţii) şi de un succes meritat.

Consider că suntem obligaţi – niciodată nu e prea târziu – să-l readucem în conştiinţa publicului, ca pe un bun naţional, de mare valoare, pe care nu-l putem ignora, cu care trebuie să ne mândrim. Şi dacă unii au negat valoarea artistică a creaţiei sale, mult mai mulţi alţii, străini sau români, susţin că, prin mesajul transmis, scrierile sale depăşesc epoca şi dobândesc valoare universală.

Revenind la „Nemuritorii din Agapia”, n-am putea face abstracţie de acele voci care afirmă că este expresia unui idealism neinspirat, care nu ţine seamă de realităţi şi pune în gura unor oameni lipsiţi de orice cultură sau erudiţie, cuvinte meşteşugit alese, de adevăraţi cărturari dacă nu de filozofi socratici sau platonicieni. Ori că toată scrierea este străbătută de un naţionalism orb, care înalţă adevărate ode la adresa strămoşilor noştri, realizând din trăsăturile lor caracteriale, o ţesătură de fond, ca urmaşi ai vechilor daci şi geţi, simpli, umili, dar demni. Că toate relele şi mizeriile posibile sau evidente, nu că n-ar exista, dar sunt rodul înrobirii şi înstăpânirii de către străini, care îmbracă straie de satrapi, tirani şi fanarioţi, lifte străine, în fond acelaşi unic asupritor, acceptat de poporul obedient, fără dorinţa de a se ridica împotrivă-i, preferând refugierea în legăturile cu cerul şi cu Dumnezeu. Şi dacă cineva afirmă că întreaga scriere este o utopie de la un capăt la altul, exacerbată de simţul de apartenenţă la un popor şi la un trecut mândru, nimic nu poate fi mai adevărat. Şi ne face plăcere să cugetăm, să ne întrebăm şi să credem că cele exprimate de C. V. Gheorghiu sunt sau pot fi verosimile. Nu mai contează că nişte lucruri extrem de demne şi chiar nobile sunt puse în gura unor analfabeţi. Important şi frumos este că aceste adevăruri au fost exprimate, că au fost aduse în lumină, că au în spatele lor realităţi uitate sau ignorate.

Nimeni nu se poate îndoi că autorul, conştient de riscuri, cu meşteşugul său scriitoricesc, dacă ar fi vrut să evite această capcană, ar fi găsit modalităţile de a pune expresiile şi frumuseţile în gura altor personaje. Şi atunci nimeni n-ar mai fi avut de obiectat. Dar ceea ce a făcut Virgil Gheorghiu nu este decât să arate că înţelepciunea şi cuminţenia unui popor pot fi exprimate prin cuvinte simple şi nobile în acelaşi timp, la fel de pline de har ca ale unui învăţat.

Personajele lui Constantin Virgil Gheorghiu sunt frumos înfăţişate, dârze, drepte, nechircite de chinuri şi suferinţe, gata să moară pentru principiile asumate, trezesc entuziasmul pentru că adevărul pe care îl reprezintă şi în care cred nu poate fi contestat. Ele îşi păstrează măreţia pe care nimeni nu le-o poate refuza sau respinge, tocmai pentru că rădăcinile lor vin de departe, de foarte departe şi credinţele în virtuţile unui popor veşnic asuprit şi umilit sunt mai tari decât stânca. Şi personajele negative sunt bine definite. Satrapul Tuniade, cei doi poliţişti anchetatori (Poliţia este cel mai mare flagel al vremurilor noastre. În toate ţările, şi mai ales în cele civilizate… Poliţia comite de zece ori mai multe 54

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

omoruri şi crime decât toate bandele de ucigaşi…”. Cât adevăr exprimă o asemenea sentinţă!), castelana mironosiţă sau asasinul adevărat, trezesc din prima clipă antipatia şi dispreţul, nepotrivite cu oamenii locului.

Măiestria şi meşteşugul scriitoricesc al autorului sunt mai mult decât evidente şi demonstrează că el a gândit şi a simţit aşa. Oricum am numi trăirile sale, naţionalism desuet, intransigenţă, ancorare în trecut, valoarea nu-i poate fi refuzată. Şi cu atât mai puţin avem dreptul să-l judecăm, mai înainte de a-i fi cunoscut viaţa, grea, plină de privaţiuni şi umilinţe. Care nu erau numai ale lui ci ale celor mulţi. A cunoscut viaţa omului simplu, desconsiderat – ca şi în vremea noastră – şi nu s-a sfiit să o transpună în paginile cărţii sale.

Punând la dispoziţia publicului Nemuritorii din Agapia, o variantă foarte apropiată de adevărul exprimat de autor, împlinim o sfântă datorie în acţiunea de cunoaştere şi preţuire a unuia dintre cei mai mari (dar şi cei mai nedreptăţiţi) scriitori români ai veacului XX.

Simple glose la un roman

Despre „vântul cel rău” de la Agapia Neîndoielnic, Constantin Virgil Gheorghiu folosea în cunoştinţă de cauză motivul „vântului cel rău”, în romanul Nemuritorii din Agapia, despre care vorbise înaintea sa şi C. Hogaş, în episodul „La Agapia” din Amintiri dintr-o călătorie. În legătură cu acest fenomen natural, propriu acestei zone, aflăm câteva detalii de la profesorul de istorie Adrian Gârbuleţ, autorul unei substanţiale monografii dedicate comunei Agapia, apărută în 2003. „Este un vânt pustiitor, ce porneşte de undeva, din spatele mănăstirii, de la liziera pădurii şi când iese din pădure o ia în jos, pe Valea Agapiei. Mai cu seamă iarna face ravagii, fiind recunoscut, cum am spus, ca vânt pustiitor, îndreptându-se spre Arini, Bălţăteşti etc. Cauzele? În adâncul pădurii se produce adesea o presiune atmosferică, în special iarna, în vale fiind o altă presiune. În zona de contact cu muntele, briza montană este un fenomen obişnuit seara şi dimineaţa.

Destul de des, în depresiune se produc minime barice, ceea ce face ca pe durată scurtă de timp să coboare dinspre culmea Stânişoarei mase de aer reci şi grele, dând naştere la adevărate furtuni care doboară arborii pădurilor din zonă. Aşa de exemplu, în zilele de 13-14 iulie 1969, datorită unei asemenea furtuni, când vântul a atins o viteză de 120-130 km/h, s-a produs o doborâtură de peste 200 mii mc masă lemnoasă, mai ales pe versanţii cu expunere nord-estică. Această imensă pagubă s-a datorat şi umidităţii excesive a pădurii şi a solului montan. Fundalul pădurii de brad din spatele mânăstirii Agapia a fost complet doborât, cât şi partea estică a Gorunetului din Dealul Filiorul (Codrii de Aramă).”

Ultimul haiduc din Moldova Mitiţă Negrescu, de loc din Agapia, a rămas în istoria ţinutului Neamţ ca unul din cei mai renumiţi haiduci. Oamenii locului i-au zis BALTĂ, pentru că era „o baltă bogată pentru cei săraci”. În perioada Celui de-al doilea Război mondial, din cauza concentrărilor pentru front, familia Negrescu a intrat în conflict cu autorităţile, cei trei fraţi – Nicolae, Dumitru şi Costică – luând drumul codrilor. Urmărit de jandarmi, antiteze

NR.1/2010

55

Nicolae a fost împuşcat în picior şi prins aproape de Mitocul Bălan, iar puţin după aceea Costică e împuşcat în cap, după o noapte de beţie la o cârciumă din Sabasa. Numai Mitiţă a rămas omul codrilor, unde a hălăduit multă vreme. Vasile Alupului din Crăcăoani l-a văzut de multe ori pe Baltă, iar astăzi, la 80 de ani, haiducul amintirilor sale rămâne un om aparte, justiţiar pentru cei mulţi şi săraci, puternic şi foarte inteligent. „Eram în Valea Seacă, ne relatează el, şi de multe ori când mergeam la coasă sau cu oile la Făgeţel, m-am întâlnit cu Mitiţă, căci aşa-i spuneam noi. Umbla mai mult prin tufişuri, ca să nu fie văzut. Ştiu că a lucrat ca brigadier silvic la Ocol. Şi-a făcut banda lui, care ajunsese la 50 de haiduci, apoi şi-a găsit şi o femeie, pe Maria Bălăloiu, din Valea Seacă” Vasile D. Juncu îşi aminteşte, la cei peste 80 de ani ai săi, că „la Poiana Ţiganului din Văratec, Baltă avea un beci cu cinci ieşiri”, iar Maria Mihăilescu, tot octogenară, vorbeşte despre vizitele haiducilor la prisaca dintre Răchiţi. „Aveau acolo un bordei în pământ, dar nu era singura lor ascunzătoare...” Când acţiona, haiducul Baltă obişnuia să-şi schimbe hainele pentru a nu fi recunoscut. După cum relatează Vasile Juncu „azi era îmbrăcat în maică, mâine în popă, poimâine în ofiţer, iar jandarmii nici că-l puteau prinde.” S-a ascuns până la începutul anilor ’50, când un plutonier de miliţie, intrat „acoperit” în banda lui, a reuşit să-l omoare, lovindu-l cu baltagul în cap, pe o punte peste apa Cuiejdiului, pe când plănuiau un furt. Se înţelege că nu a primit recompensă, deoarece autorităţile vremii îl voiau viu pe Baltă. După ani, plutonierul Petrea a căutat-o pe Maria la Tazlău, unde aceasta locuia, cerându-şi iertare pentru că-i omorâse omul. Maria, cea pentru care haiducul era Bădiuşa, l-a iubit şi l-a urmat ani de-a rândul prin codrii Neamţului. Predându-se autorităţilor, ea a ispăşit un an şi şase luni de închisoare. E posibil ca haiducul Baltă să fi inspirat personajul Savonarola Mold, din romanul lui C. V. Gheorghiu, Nemuritorii din Agapia.

(Laurenţiu Teodosiu)

Constantin Tomşa

O CARTE PENTRU SUFLET La începutul anului 2010, Editura Sofia din Bucureşti, oferă cititorilor, pentru prima dată în România şi în limba română, romanul „Omul care călătorea singur” (L’homme qui voyagea seul, 1954), de Constantin-Virgil Gheorghiu, născut la Războieni, în Judeţul Neamţ (1916). După debutul cu versuri în „Bilete de papagal” şi cu un grupaj de poezii în volumul „13 poeţi – 13 poezii de dragoste”, urmat de primul volum în nume propriu – „Viaţa de toate zilele a poetului” (toate, în 1937), apoi a câtorva cărţi, rod al participării pe frontul de Răsărit al celui de Al Doilea Război Mondial („Ard malurile Nistrului. Mare reportaj de război din teritoriile dezrobite”, cu o prefaţă semnată de Tudor Arghezi, 1941; „Am luptat în Crimeea” şi „Cu submarinul la asediul Sevastopolului”, 1942), a culegerii de poeme „Ceasul de rugăciune” (1942), a romanului „Ultima oră” (1943), autorul tuturor celor amintite aici a cunoscut celebritatea prin editarea, la Paris, a romanului „Ora 25” (1949), prefaţat de Gabriel Marcel, salutat de Albert Camus şi Raymond Aron şi considerat „cea mai bună carte a lui Constantin-Virgil Gheorghiu, 56

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

fiind tradusă în zeci de limbi”, după cum citim pe coperta a patra a ediţiei actuale a cărţii. De asemenea, Thierry Gillyboeuf, cel care semnează prefaţa (Arville, 3 ianuarie 2010) consideră romanul „...în mod legitim, cel de-al treilea volum ce lipseşte din «Memorii», deşi apărut cu 30-40 de ani mai devreme”. Primul volum, „Memorii” subintitulat „Martorul orei 25” a apărut în 1986, în Franţa, ca şi celelalte douăzeci şi cinci de volume anterioare. Al doilea volum, subintitulat „Ispita libertăţii” (1995), a fost terminat de prezbitera Ecaterina Gheorghiu, după moartea autorului. Atât dintr-o serie proiectată în şase volume.

Pentru cine nu ştie, C.-V. G., feciorul preotului din Războieni, după primii ani de şcoală, a urmat cursurile Liceului Militar „Regele Ferdinand I” din Cernăuţi, iar din 1936 a fost student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi, concomitent, secretar literar la „Timpul”. A fost ataşat cultural la Ambasada Română din Zagreb, iar din 1948 s-a stabilit în Franţa., unde, după consacrare, de care am amintit deja, este supus unei campanii calomnioase declanşate de un articol „Cum şi pentru ce un mare criminal a fost «uns» ca mare umanist”, semnat de Francis Crémieux, în „Lettre Françaises” (29 ianuarie 1953). Această campanie pornea de la reportajul de război „Ard malurile Nistrului” din care fusese extras un fragment ce elogia „amabilitatea şi camaraderia de care dădea dovadă fiecare soldat şi fiecare ofiţer german faţă de orice soldat român îl întâlneau” şi folosea cuvinte dure la adresa „evreilor din Bălţi [care] nu şi-au putut stinge setea lor de distrugere şi de crimă decât prin incendiere”, deşi, trebuie să precizăm, scriitorul nu a fost membru al Gărzii de Fier. Acestor atacuri, le răspunde cu cartea publicată în anul imediat următor publicării articolului infamator, în 1954, şi tradusă acum şi în România (Gheorghiţă Ciocioi), după mai bine de jumătate de secol.

A urmat o perioadă când autorul a călătorit în America, după ce înainte fusese în Argentina, ca invitat al lui Juan Peron, apoi va fi hirotonit preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris (23 mai 1963).

Naraţiunea cărţii începe într-o notă clasică de început de secol XX, odată cu plecarea la studii, în Bucureşti, a lui Traian Matisi, eroul principal, condus la trăsura „oprită în dreptul scării” de „toţi ai casei [...]: preotul de la Izvor [...] cele trei surori şi Nicolae, fratele...” Poate, şi pornind de la această primă pagină, exegeţii au considerat acest roman ca fiind autobiografic. Noi adăugăm: zisele mamei, „Cred că te vei întoarce.

Mi e teamă că va fi prea târziu.”, s-au adeverit peste ani. În carte, revine mereu, ca un lait motiv, sintagma „călătorea singur”, cu referire la deplasările sale în ţară sau peste hotare, în timp de pace sau de război, când este înconjurat de prieteni sau neprieteni: „lucrase întotdeauna singur”; „va fi singur de aici înainte”, când este concediat de la Radio România; „La voi omul este singur, fără să fie protejat”, îi spune un prizonier rus; şi în avionul ce îl duce de la Bucureşti antiteze

NR.1/2010

57

la Iaşi, pentru a merge pe front, „era singurul pasager”; „vrei să faci războiul de unul singur, pe socoteala ta?” ş. a.

Romanul, scris într-un ritm alert, aşa cum a fost şi viaţa eroului, alter ego al autorului, conţine pagini care nu vor părăsi multă vremea memoria cititorului. Ne referim, mai ales, la acele fragmente în care sunt prezentate imagini zguduitoare ale experienţei trăite pe front, dincolo de Nistru: coloanele nesfârşite de oameni în bejenie ce par a fi unul şi „acelaşi grup de refugiaţi, aceleaşi cărucioare, aceleaşi chipuri şi aceleaşi haine, aceleaşi cizme de cauciuc, pe acelaşi drum într-un decor neschimbat. [...] un singur spectacol. Mereu acelaşi, ca un refren obsedant, neîntrerupt şi disperat.”; imaginea unui bătrân învăţător, trecător în fiecare zi, pe sub geamul şcolii, unde fusese director până nu de mult şi unde acum erau încartiruiţi soldaţii români, cu un sac în spate în căutarea cartofilor, singurul aliment care se mai găsea pentru populaţia rusească; moartea căiuţilor vânătorilor de munte, neobişnuiţi cu drumul prăfos al stepelor; înmormântările celor ucişi pe front, fără sicriu şi îmbrăcăminte ş. a. Dar, de neuitat este constatarea pe care o face Traian Matisi, după întoarcerea de pe front, când ruşii intraseră în România şi „propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chişinăul”. Acum „nu mai încerca niciun fel de ură faţă de ei, ci doar un sentiment de milă. Mila era marea sa victorie. O victorie veritabilă. Şi această victorie nu este accesibilă decât preoţilor şi poeţilor.”

Romanul „Omul care călătorea singur”, fie că suntem sau nu de acord că ar putea fi un volum din „Memoriile” lui C. V. G., este romanul unei vieţi, al unui om pe care autorul îl caracterizează (se autocaracterizează) prin cuvintele puse pe seama lui Juan Peron, adresate lui Traian Matisi: „...nu sunteţi de vânzare. Sunteţi un om singur. Sunteţi omul care îşi urmează drumul său de unul singur. Omul care călătoreşte singur. Omul care-şi construieşte singur casa, căminul său, care-şi trasează singur drumul său, un om care călătoreşte singur cu conştiinţa sa.

Un om care nu are în spatele său niciun trust, niciun guvern, niciun partid.

Nici măcar un manager. Un om care chiar nu are o patrie care să-l susţină, nici măcar un consulat, singur în întreaga lume. ” Şi, să mai remarcăm, că romanul lui C. V. G. se încheie într-o notă optimistă, în ciuda tuturor încercărilor prin care a trecut acest OM, care „călătorea singur”. El ajunge la concluzia că „Viaţa nu îngăduie oamenilor să rămână prea mult timp într-o bucurie sau zdrobiţi de dureri care le depăşesc limitele. Ei trebuie să se întoarcă la realitate, la realitatea obişnuită de fiecare zi” „...am înţeles că omul trebuie să se angajeze. El nu trebuie să rămână singur”. În drum spre spital, într-o ambulanţă, după ce a fost victima unui stupid accident de circulaţie, Traian Matisi îşi spune: „Călătoresc din nou singur. Însă aceasta va fi ultima mea călătorie 58

UN TOPOS AL MITOLOGIEI NEMŢENE: AGAPIA

de om singur pe lume. Fie că mor, fie că voi mai trăi, această călătorie a mea în ambulanţă va fi ultimul meu drum de om singur”.

Dorin Ploscaru

AGAPIA ŞI POETUL EI La una din emisiunile noastre memorabile de la „Cuvânt Bun” (Unu Tv Neamţ) poetul Gheorghe Simon îmi povestea cu francheţe că până să vină ora intrării în emisie a trecut pe la anticariat şi pe la Librăria Humanitas să-l caute pe Fernando Pessoa şi cartea sa, „Cartea neliniştirii”. Mă gândeam: iată un om atât de calm, atât de liniştit caută „Cartea neliniştirii”. Curând însă aveam să descopăr multe afinităţi ale Poetului cu Pessoa.

O vară întreagă am stat cu cartea lui Gheorghe Simon „Ardere de tot” în buzunarul maşinii. O citeam ca pe o carte de rugăciuni. O reciteam şi nu mă mai săturam. Poezie de cea mai rafinată şi elevată calitate. O mângâiam cu sfială şi aviditate ca un însetat şi înfometat de Cuvânt. Şi cu adevărat Cuvântul, Logosul, Verbul cum îi place poetului să zică este firul roşu al cărţii: „iar Verbul copleşit de precaritatea clipei / e-mpresurat de-atâta infinire /” („Suflet suspendat” – cel mai frumos poem al cărţii). Acelaşi lucru îl întâlnim în poemul „În timp ce mama aprinde candela”: „Verbu-şi odihneşte întruparea /” sau „Verbu-şi desface aripile în zbor spre asfinţit”. Cu cât înaintezi în corpusul cărţii constaţi că osatura consistentului tom de poezie a lui Gheorghe Simon e constituită din două teme, din doi piloni pe care stă zidit tot eşafodajul cărţii: verbul şi tăcerea: staticul şi dinamicul: mişcarea şi nemişcarea.

Dacă ar fi să traducem în fapt apoftegma Patericului: „mai vino pe la mine frate să tăcem împreună” cred că Gheorghe Simon are puterea, tăria şi sensibilitatea de a auzi tăcerile asurzitoare ale confraţilor.

Apropo: Un alt mare tăcut din grupul poeţilor de la Neamţ fiind poetul Nicolae Sava. Iată una din tăcerile lui Gheorghe Simon care este reluată în foarte multe poeme sub diferite forme: în „Neantul uzurpator”: „tăcerea singură/ne dezvăluie sufletul ascuns” iar în „Genunea firii”: „Verbul ocrotitor/izbăvitor.” Ai senzaţia citind această carte că a fost scrisă cu tăcerea cu toate că ea este alcătuită din Verb, din Cuvânt aşa cum spune autorul în „Moarte mioritică”: „se întrupează Verbul în lucrare...”. Răspunzând imediat ecoul tăcerii: ”...spaima tăcerilor...” şi „tăcerile prelungi” („Matca firii”).

Gheorghe Simon face parte poeticeşte vorbind dintr-o generaţie ilustră generaţia ’80 şi aparţine unei grupări poetice de referinţă: gruparea poetică de la Neamţ de care sunt legate Colocviile de Poezie iniţiate de poetul Daniel Corbu în anii ’80 la Târgu-Neamţ şi din care fac parte nume importate ale poeziei de azi: regretatul Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Elisabeta Vartic, Daniel Corbu, Radu Florescu, Theodor-George Calcan, Lucian Strochi, Adrian Alui Gheorghe, criticul Cristian Livescu, şi mai nou adăugaţii în pluton: Vasile Baghiu şi Dorin Ploscaru. antiteze

NR.1/2010

59

Poetul Gheorghe Simon este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi preşedinte pentru România al Asociaţiei ”François Mauriac”. De profesie, profesor de franceză la Agapia. Pentru el, Agapia este locul mirabil, locul liniştii, centru al lumii de unde pleacă toată Frumuseţea lumii. Mereu îmi vin în minte, vorbind despre Gheorghe Simon, spusele lui Holderlin „la ce bun poeţii în vremuri năprasnice” şi ale lui William Blake: „Poetul este sângele subteran al unei naţii.” Nu ştiu de ce. Am senzaţia că, în persoana şi opera sa, aceste două ziceri se contopesc fericit definindu-l şi conturându-l pregnant.

Poematica imnică, melosul poeziei imnologice de tip Ioan Damaschinul, sau Efrem Sirul, sau Roman Melodul, Isac Sirul, Cosma Melodul cu accente moderne de tipul Holderlin, Dan Verona sau Ioan Alexandru este o altă coordonată a creaţiei sale. Gheorghe Simon este prin excelenţă poezia imnică a tăcerii: reuşeşte să ne rostească şi să se rostească în poezia clocotitoare a tăcerii.

Coloana vertebrală a cărţii e pusă sub semnul Logosului: un întreg tratat de Poezie sub semnul Cuvântului: „Verbul are durata fulgerului... („Trandafirul nimănui”) sau: „doar Verbul imberbul / e prefigurat”(“Abisul uimirii”).

Ai senzaţia cetind cartea că ai citit un întreg tratat despre Libertate, despre Adevăr, despre Cuvânt, despre Frumuseţe, despre Poesie. Pe linie ioaneică Poetul ne reaminteşte că adevărata libertate ţi-o dă Logosul şi că „veţi cunoaşte Adevărul şi Adevărul vă va face liberi”. La Gheorghe Simon mişcarea întru Cuvânt este mişcarea întru Poesie. La masa de scris oficiază Poetul ca-ntrun altar. Există în scriitura lui Gheorghe Simon şi în profesiunea lui de credinţă încredinţarea că face din Poezie, un sacerdoţiu. Cuvântul are putere izbăvitoare în mâna lui Gheorghe Simon. Puterea Cuvântului cheamă Puterea Numelui (vezi Kallistos Ware „Power of the Name”). Cuvântul are un nume. De aici Rugăciunea Inimii („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”) Isihia (liniştea), Lumina taborică, transfigurarea persoanei şi în mod implicit transfigurarea creaţiei.

Cartea de poezie „Ardere de tot” apărută la Editura Princeps Edit din Iaşi, în anul 2009, cuprinde cinci capitole: 1. Pericol de moarte, poezia; 2. Calea ascetică; 3. Ardere de tot, 4. Amin, Agapia 5. Arhetipuri. Beneficiază de condiţii grafice bune şi se află sub redacţia poetului Daniel Corbu, iar ca lector îl are pe poetul Nicolae Sava. Găsim în carte două poeme închinate unul lui Mihai Ursachi şi unul lui Ion Creangă – profesii de credinţă pentru autor. În peisajul poeziei mistice, poeziei creştine în genere sigur avem un Daniel Turcea sau un Vasile Voiculescu, avem un Cluj care-l are pe Adrian Popescu, avem un Bucureşti care-l are pe Dan Verona (de loc din Bacău), avem un Braşov al lui Ion Mircea, avem o Poezie universală care l-a dat pe Rainer Maria Rilke, dar Agapia îl are inefabil şi inegalabil pe Poetul ei cu tot cu Agapia-Veche, cu tot cu sfinţii din munţi pe cel care se aduce pe sine „Jertfa arderii de tot, jertfă de bună mireasmă”, Gheorghe Simon. Şi zic eu că trebuie să fim fericiţi pentru acest lucru.

De la „Kafka şi monotonia eternă a mării”, traversăm cartea şi ajungem la „Trandafirul nimănui”, unul din cele mai frumoase poeme: „precum moartea îşi ia adio de la noi / făcându-ne semn cu mâna / mâna care scrie / zidită-n poezie / făcând litera moartă să învie / şi amin, zic ţie / cititorule/ mântuitor de poezie/.”

60

POESIS

Andrei Zanca

MIGRĂRI M-AU OPRIT LA BARIERE doar regizorul rus care filma periodic viaţa stranie a animalelor de acolo a fost lăsat să treacă. după vara lui 86 oamenii au părăsit teritoriul lacului negru, cum îl numeau ei şi care purta acum numele savant de rezervaţie naturală radioactivă... nimeni nu ştia ce se petrece acolo în zona aceea, poate doar păsările migratoare ce-l străbat fără a se opri căci berzele se ţin departe de el şi ca-ntotdeauna aproape de casa omului – pe colina oraşului din apropiere se juca o fetiţă o chema Maraika şi avea o hăinuţă albastră cu buline albe. se juca singură privind din când în când departe, cu ochi neliniştiţi de pasăre migratoare – într-adevăr, a zis regizorul rus când ne-am reîntâlnit nimeni nu ştie cu siguranţă ce se întâmplă acolo... şi a contemplat multă vreme, fără vreun comentariu antiteze

NR.1/2010

61

joaca acelei fetiţe cu numele de Maraika, acolo sus pe colină, apoi m-a privit şi a surâs cu o anume mâhnire în ochi murmurând, aşa, de parcă ar fi fost singur ...vieţuitoarele... animalele din zonă... s-au înmulţit îngrozitor... şi sunt oarecum altfel... oare ce se va întâmpla, dacă se vor hotărî într-o bună zi să iasă din zonă?

TRECEAM în ruga paşilor, scai de gânduri sub arborii hibernând de-a lungul străzii când ea m-a prins deodată de mână: în apropiere, două-trei vrăbii în forfota de picuri şi aripi sub soarele răsfrânt de cărămizile netencuite le-am privit îndelung în nesinchisirea lor deplină risipind stropi de apă prin băltoaca asfaltului mult mai învins decât atunci când am căzut în viaţă ŞI ASTFEL, străzile străbătute prin ani nu m-au purtat niciunde, totul fiind sigilat de stingere în praful aşternându-se peste zăpezi între două viscoliri, tot ce credem că ne lipseşte se lasă ca o perdea peste raza însoţitorului bănuit dintotdeauna / aşteptându-ne 62

POESIS

este cel care va face ultimul pas şi ce e oare timpul fără trecut şi viitor într-o lume în care trupul e o limitare-a iubirii iadul, ce am făcut din prezent, ziua în care fiecare va găzdui aproapele drept sine însuşi încă departe, şi totuşi nesfârşit de aproape, totul: venea în întâmpinare mea un copil străbătând pajiştea doldora de margarete. de pe colină părea că florile îl urmau, pas cu pas NETULBURAT, ancorat în abis deşi se spune că orice viziune împărtăşită este un pas mai aproape de moarte stau pe un mal ascultând apa atât de intim cu o curgere încât, dacă aş începe să merg n-aş putea niciodată străbate până la capăt distanţa care m-ar apropia cu un pas de moarte

DOAR O ŢIGARĂ Budha n-a fost budist, tot astfel fiecare e doar o unică antiteze

NR.1/2010

63

adâncire de sine în Clipă, însă ea trece împingându-şi anevoie căruciorul plin cu sticle goale, resturi culese şi zdrenţe cu pălăria ei veche şi turtită pe cap zbârcită şi cu ciorapii de lână răsfrânţi peste ghetele sleite de mers şi surâde cu ochi iscusiţi şi vii şi este cine - nu se întreabă mai nimeni din cei ce-i aruncă câte o monedă, şi este fără ca nici ea să ştie, mai mult ori mai puţin parte din noi răsfrântă-n lume: o vagantă bătrână sprijinită în căruciorul ei, oprindu-se spre a-şi aprinde ultimul muc de ţigară dintr-o noapte, ce pare să nu se mai termine

ÎN SEARA ACEEA A NINS printre arborii desfrunziţi. cortine de fulgi în faţa grotei, unde am aprins focul amuţiţi în dansul de umbre al flăcărilor peste peretele stâncii şi parcă ceva se strecurase pe nesimţite în urma noastră. desprins din piatra neagră. şi-un urlet stins îndepărtat, a zburlit blana câinelui tolănit la picioare.

64

POESIS

tăciunii mai mocneau în zori, când m-a trezit câinele lătrând în faţa intrării. de-atunci te caut mereu. câinele, s-a stins şi el într-o dimineaţa târzie de martie, doar eu mă reîntorc mereu la prima ninsoare-a anului. aprind focul şi ascult precum odinioară căderea zăpezilor. nu rămân peste noapte, deşi presimt că-n una din ele nu voi mai pleca.

TANGO şi ne oglindim adânc în fiecare lucru cum, dincolo de-o amprentă sigilându-ne ivirea ni se pare mereu, că doar prin lume ne deosebim, nu-i aşa? însă, după cum într-o frântură de tango sunt condensate trecutele iubiri, un pas un singur pas alături, şi-ntreaga viaţă se năruie şi pesemne, e bine aşa dacă o singură stridenţă, un singur pas greşit pot despărţi pentru totdeauna o pereche ce se credea fără de moarte

antiteze

NR.1/2010

65

COALA ALBĂ din faţă e pură reculegere. apoi transpare lent o înscriere ca un răspuns, ori poate doar monologul arborelui mistuit în ea. îl preiau tăcut, fără de opunere încercând a-l împărtăşi unui necunoscut ce dintr-o dată devine aproapele, astfel depărtările mă ajung din urmă atunci, când nu mă mai bântuie nici o dorinţă, nici un ghes. când deodată totul se apropie neîncetat şi e acum şi aici, învăluindu-mă distanţe, singurătăţi contopite. şi ramuri tresar, se clatină înserate în ochii mei de nezărit printre rânduri

66

ANCHETA ANTITEZE

ANCHETA ANTITEZE Scriitorii, lumea lor şi câteva poveşti Răspund la întrebările lui Vasile Baghiu: Simona-Grazia Dima, Constantin Abăluţă, Petrişor Militaru, Sorin-Mihai Grad, Virgil Răzeşu şi Dorin Ploscaru 1. – Vă rog să explicaţi unui adolescent / unei adolescente care ar citi această anchetă literară de ce ar merita – sau de ce nu ar merita – să devină scriitor / scriitoare.

2. – Ce înţelegeţi prin succes literar? Multe cărţi vândute? O bună receptare din partea criticii? O imagine bună în lumea literară? Toate la un loc? Altceva? Fie că sunteţi sau nu un scriitor de succes, vă rugăm să ne spuneţi care este cheia succesului în opinia dumneavoastră. Dacă, de asemenea, doriţi să împărtăşiţi cu cititorii noştri propria experienţă în acest sens, am fi încântaţi să citim textul dumneavoastră.

3. – Ce părere aveţi despre lumea literară în general şi despre lumea literară românească în special? În opinia dumneavoastră, care ar fi calităţile şi care ar fi defectele acestei lumi, dincolo de operele literare?

4. – Vă rog să povestiţi o întâmplare frumoasă / interesantă / magică / plină de înţeles / absurdă / chiar neplăcută, trăită de dumneavoastră, de care sunteţi convins că nu aţi fi avut parte dacă nu aţi fi fost scriitor.

antiteze

NR.1/2010

67

SIMONA-GRAZIA DIMA 1. Este foarte riscant să explici un astfel de lucru unui adolescent / unei adolescente, pentru că destinul de scriitor adevărat îşi alege singur reprezentanţii şi le schimbă viaţa de o manieră dramatică. Decizia de a deveni scriitor nu este o joacă de copil şi cred că vine, în atari situaţii, clipa când cei chemaţi îşi dau seama singuri de misiunea ce li se adresează, de undeva, dintr-un eter al conştiinţei. Nu trebuie să fie influenţaţi în această opţiune, ba mai mult, ar trebui să li se vorbească despre primejdiile cu care au să se confrunte. Dacă vor intui măcar despre ce este vorba, poate vor fi mai puţini cei care se vor dedica scrisului, iar maculatura va diminua. Cel dintâi lucru pe care ar merita să-l afle este acela că, orice hotărâre vor lua, vor trebui să înceapă prin a fi nişte buni cititori. Mulţi dintre cei ce scriu acum nu citesc mai nimic şi, în consecinţă, scriu prost. Nu a scrie cu orice preţ este important, ci a înţelege ceva din viaţă – iată încă un fapt important. Câţi dintre cei ce se apucă de scris o fac ca să dăruiască altora o clipă de bucurie, o încurajare sau un strop de înţelepciune? Cel mai adesea se observă în erupţiile scrisului recent un orgoliu nemăsurat, un egoism extrem. Merită să scrie dacă simt că au ceva de spus pentru a face bine, dar nu pentru a demonstra ce grozavi sunt, pentru a umili prin inteligenţă. Pare ciudat că amintesc de existenţa unor astfel de scriitori? Totuşi, am întâlnit câţiva! Le-am deconspirat tacticile de intimidare textuală şi nu m-am ales cu nimic din tot ce construiseră, a fost o energie pierdută, sfârşită prin tristeţe. Scrisul adevărat nu e o chestiune de orgoliu, ci una de smerenie. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie.

2. Succesul presupune toţi factorii enumeraţi în întrebare. O bună receptare stă la temelia succesului. Restul vine de la sine (buna imagine, vânzarea multor cărţi etc.). Părerea mea este că scriitorul nu ar trebui să se preocupe de succes, ci de intuiţiile sale intime, de scrisul său, care presupune credinţa faţă de o lume lăuntrică unică. De îndată ce proiectează în afară dorinţele sale (cum ar fi aceea de a avea succes), se pune într-o mare primejdie. Succesul nu e, de asemenea, o probă indubitabilă a valorii. Dacă cineva doreşte neapărat succesul, nu e cu adevărat scriitor. Scriitor autentic este acela pregătit pentru toate, cel ce îşi asumă toate riscurile de rigoare, inclusiv insuccesul, dar care rămâne fidel mesajului său. De altfel, în istoria literaturii sunt nenumărate exemple de venire dificilă şi capricioasă a succesului. Cheia mi se pare alta: scriitorul veritabil, fără a se preocupa de succes, trăieşte o stare de mulţumire interioară foarte departe de egoism – o mulţumire ideală, care, 68

ANCHETA ANTITEZE

fiind necontrafăcută, va atrage negreşit adeziunea altora. Nu se poate ca o creaţie valoroasă să nu aibă urmări. Ideea de succes cu orice preţ are la temelie convingerea (manipulatoare) că alţii sunt diferiţi de noi şi trebuie să-i câştigăm de partea noastră, uzând de anumite mijloace, pe când creaţia gratuită, lipsită de intenţionalitate, în care punem tot ce este mai bun în noi, este o formă de respect faţă de alteritate şi, inevitabil, îi va atrage pe mulţi de partea sa. Va avea deci succes. Ca să vorbesc şi despre mine, prin însuşi genul ales, poezia, am riscat mult, de la început. Şi, de asemenea, pentru că scriu o poezie bazată pe stări lăuntrice complicate, ca şi pe o credinţă în preeminenţa spiritului asupra lumii materiale. Fără să fiu un scriitor de succes, în sensul popularităţii, m-am bucurat de cronici remarcabile şi sunt un nume respectat. O surpriză deosebită în acest sens o reprezintă faptul că diverşi necunoscuţi, toţi tineri, mi-au citit poemele şi au postat multe dintre ele, pe Internet, însoţite de comentarii minunate.

Mai mult nu-mi pot dori. E tot ce mă poate bucura mai mult, mai sincer, este coincidenţa perfectă dintre mentalul lor şi al meu. Cititorul, au spus-o atâţia, reface actul creator, geneza poetică. Dacă asta se întâmplă, ce am mai putea cere? O altă clipă de mare bucurie a fost lectura unui poem în Italia, într-o localitate veneţiană. Aveam la mine traducerea în limba engleză, dar mi s-a cerut insistent să citesc numai în română (era vorba, de bună seamă, şi curiozitatea auditoriului). Am făcut aşa cum au dorit.

Am citit cu multă participare un poem la care ţineam mult. Toată audienţa, în fapt de seară, la o terasă umbrită de arbori înmiresmaţi, a ascultat într-o tăcere deplină. La sfârşit s-au repezit să mă îmbrăţişeze, să mă sărute. Au afirmat că am citit excepţional şi că le-am transmis starea poetică pur şi simplu. Fără să mă laud, pot afirma că aşa a fost, nu au exagerat. O stare poetică autentică se transmite, într-o clipă de elecţiune.

A fost unul din cele mai frumoase momente din câte am trăit. Bucuria în sine, bucuria pură, asta e literatura. de ce să mai doreşti ceva în plus?

3. Lumea literară este aşa cum se arată a fi societatea însăşi la ora asta, fie că vorbim despre România, fie despre mapamond. Ce să mai spun? – nu mi se pare că trăim într-un ambient care să favorizeze literatura, altele sunt cerinţele şi priorităţile acum, o ştim cu toţii. Lumea obişnuită e una însetată de tehnică, de progres material rapid, de o comunicare uşoară, de o satisfacţie lesnicioasă şi comodă, de tipul gratificării printr-un simplu click. Dar literatura îşi poate îndeplini şi acum funcţia esenţială. Lumea literară românească, pe care o cunosc mai bine, e amestecată. Coexistă în ea oameni minunaţi şi oameni îndoielnici, ca peste tot. E un univers complicat, plin de orgolii, de prejudecăţi, de nedreptate sau, cel puţin, de o mare indiferenţă (adesea), dar, tocmai de antiteze

NR.1/2010

69

asta, destinul scriitorului este unul eroic. Are câmp de luptă, nu glumă! Şi ce poate fi mai frumos decât să contribui cu ceva la purificarea unui climat? În plus, eu nu sunt printre cei ce consideră că patriotismul e un concept perimat. Tocmai pentru că la noi lipsesc atât de multe, trebuie să le facem, să nu ne eschivăm! Oricâte păcate aş vedea în România, o iubesc şi deci le spun cu obiectivitate, nu cu ură sau cu sentimentul iremediabilului. Zilnic văd aici şi adevărate comori, despre care nu se vorbeşte prea mult. A ne reabilita, a ne a arăta demnitatea, asta e adevărata problemă. Dincolo de cei ce ne fac rău, din ignoranţă, din răutate etc., să ne manifestăm ca fiinţe umane normale, fără refulări inutile, fără complexe de inferioritate sau de superioritate superflue. Nu vreau să ştiu de defecte, mi-este suficient că le văd, în schimb, nu trece o zi fără să mă gândesc, de pildă, la prietenii de valoare aflaţi la cârma unor reviste, oameni care mă preţuiesc şi mă înţeleg, la cei care au scris despre mine fără a avea nicio obligaţie, niciun folos. Fără elementul acesta de gratuitate pură, de respect delicat şi dezinteresat, literatura şi viaţa literară nu ar avea niciun farmec.

4. Am relatat mai sus două „întâmplări” care mi-au făcut o mare bucurie. Ar mai fi şi altele. Nu vreau să mai insist, deoarece, chiar şi în lipsa lor, tot aş scrie. A căuta stimulente în exterior nu e cel mai indicat lucru. Îmi ajunge că, prin scris, am bucuriile mele, pe care nimeni nu mi le poate fura. Dacă aş adăuga totuşi ceva, ar fi mulţumirea că, prin practica literaturii am putut face şi mult bine altora, scriind despre ei cu multă comprehensiune, am putut alina suflete, am putut aduce clipe de fericire (a căror lipsă, în genere, este resimţită cu atâta intensitate).

Am cunoscut, prin literatură, mai bine, viaţa, lumea, am devenit mai atentă la diverse psihologii, mi-am lărgit considerabil câmpul cunoştinţelor, prenumărând în rândul cunoscuţilor mei oameni cu care îmi face plăcere să stau la taifas, fie acesta unul vocal propriu-zis ori unul electronic! Literatura mă satisface mai ales prin caracterul ei arhaic, artizanal. Omul se simte foarte văduvit şi neîmplinit dacă nu se manifestă, printre altele, şi prin încetineala fiinţei sale, adevărată zăbavă spirituală, negrăbită de timp şi interese imediate! De aceea literatura, cu ritmul ei sinuos, cu şovăirile ei, cu ştersăturile şi îndoielile ei, e profund umană, preţioasă, inestimabilă.

70

ANCHETA ANTITEZE

CONSTANTIN ABĂLUŢĂ 1 – 4. Pur şi simplu nu ştiu dacă merită sau nu să devii scriitor. Eu am început să mă ocup de aşa ceva înainte de a conştientiza bine ce fac. M-a atras lectura şi m-am trezit că execut mecanic nişte pastişe după Bacovia şi Minulescu. Mai târziu, am ajuns să execut dicteuri automate suprarealiste. Asta a fost perioada de ucenicie. La poezie am ajuns după ce i-am citit pe Rilke, Trakl, Kavafis, Pessoa, Cesar Vallejo şi mulţi alţii.

Observ că azi e o goană nestăvilită după succes literar, carieră, posturi influente. Poate că a fost aşa tot timpul şi n-am observat eu. In ce mă priveşte, cred că e suficient să scrii bine, să scrii ce-ţi face plăcere, să scrii pentru că inspiraţia nu-ţi dă pace, să ştii că te afli pe domeniul tău neîmpărţit cu nimeni. Succes, număr de cărţi vândute: termeni care nu miau fost proprii niciodată, acum cu atât mai puţin. Am dat un număr oarecare de cărţi bune, lucru confirmat de câţiva critici şi de câţiva cititori fideli (unii amici, colegi ori cunoscuţi). Mă apreciază câţiva poeţi străini, câţiva organizatori de festivaluri internaţionale, câteva edituri. Sunt ceea ce se cheamă, în sensul cel mai propriu al sintagmei, un caz particular, atipic. Aşa că n-am a da sfaturi nimănui. Cred că arta e o experienţă pe care trebuie s-o iei pe cont propriu. Cei ce au mers în grup s-au despărţit ca să poată performa. Dacă n-aş fi fost scriitor nu mi s-ar fi montat ochelari pe gratis de către unul din mulţii şi simpaticii rebusişti care a fost teribil de bucuros că-l află în prăvălia lui, în carne şi oase, pe cel pe care-l cunoştea doar după titluri de volume şi de poezii. Mi-a amintit de Rău, Isanos, Utan, Labiş şi alţi câţiva „colegi de-ai dumneavoastră”, doar pentru că numele lor, cu alternanţa vocală / consoană, răspund legii care guvernează compunerea careurilor de cuvinte încrucişate şi migrează de decenii prin toate revistele de acest gen. E o solidaritate restrânsă, bazată pe „calcule şi probabilităţi”, vorba lui Urmuz.

PETRIŞOR MILITARU 1. Cred că ar merita să te faci scriitor dacă îţi place să scrii, dacă eşti dispus cât-de-cât să accepţi că poate nu o să-ţi iasă textul aşa genial cum ţi-ai propus şi dacă reuşeşti să descoperi în timp că există în tine o parte care se hrăneşte cu ficţiune, cu subtilităţi, poate chiar cu anumite sensuri pe care nu le găseşti doar în literatură sau în artă. Cred că nu merită să încerci să devii scriitor, dacă nu este o nevoie „organică”, precum setea.

Dacă poţi să trăieşti şi fără să scrii, nu cred ca merită efortul. Asta nu antiteze

NR.1/2010

71

însemnă că toţi cei care scriu sunt aşa. Există mai multe feluri de scriitori, mai multe feluri de scriitură. Tu deschizi meniul şi îţi comanzi ce fel de literatură vrei să găteşti. Apoi, aştepţi să vezi dacă o consumă cineva, o digeră şi… o apreciază. În esenţă, a scrie, ca alte acte spirituale, presupune ceea ce Mircea Eliade numea „renunţarea la fructele acţiunii”, renunţare ce nu are în ea nimic ascetic, dar care dă probabil încărcătura estetică a unei opere. Sau cine ştie?

2. Nu înţeleg succesul literar. Înţeleg bucuria de a vedea că poemul tău produce cuiva plăcere, împlinire, uimire sau chiar un fior. E bine să ai şi receptare critică, dar nu cred că un scriitor se gândeşte la critici când scrie. Se gândeşte la ce scrie şi atât. Nu ştiu care e cheia succesului.

Deocamdată, savurez plăcerea de a scrie.

3. Nu cred că eu cunosc suficient de bine lumea literară ca să o pot descrie. Dar, în genere, ea pare să fie orice lume vizibilă de pe acest gogoloi: plină de orgolii, de ambiţii şi de neprevăzut. Din când în când ea pare să fie străbătută şi de puţin miraculos.

4. Ieri eram la Librăria-ceainărie C’arte şi aşteptam pe cineva.

Răsfoiam o carte, în engleză, care se numeşte Ecstasy şi m-am hotărât să traduc un citat din André Breton (unul din poeţii mei preferaţi). Nu eram sigur de un cuvânt aşa că am luat un dicţionar englez-român de pe un raft.

Am luat dicţionarul cu gândul la litera „T”, cu care începea cuvântul. Lam deschis la întâmplare şi m-am uitat în sus dreapta să văd la ce litera sunt. Acolo scria: „surrealism”.

SORIN-MIHAI GRAD 1. Merită pentru că te simţi extraterestru când îţi iese o formulare, termini un text sau ţi se publică undeva unde doar îndrăzneai să speri că vei fi luat în seamă ceva, nu merită pentru că, pe lângă timp, nervi, idei şi bani, trebuie să te investeşti aproape total şi pe tine în a deveni scriitor fără a avea vreo garanţie că vei şi reuşi (nici măcar postum).

2. Pentru scriitorii profesionişti cred că, în primul rând, contează cât vând şi ce alte comenzi şi venituri le aduce faima generată de cărţi. Pentru cei care se ocupă de scris doar în timpul liber (ca mine), cred că sunt importante şi cronicile şi imaginea, deşi uneori contează extrem de mult să-ţi spună cineva că i-a plăcut un vers sau o idee din ce-ai scris. Şi nu cred că e chiar absurd pe la noi să spui că ai ceva succes pe plan literar, când nu trebuie să plăteşti ca să-ţi apară o carte. Despre ce înseamnă pentru mine succesul literar n-aş putea vorbi decât la condiţional, aşa că deocamdată mă abţin.

72

ANCHETA ANTITEZE

3. Ce părere aveţi despre lumea literară în general şi despre lumea literară românească în special? In opinia dumneavoastră, care ar fi calităţile şi care ar fi defectele acestor lumi, dincolo de operele literare?

Despre lumea literară românească am o părere nu foarte bine conturată, prea des citesc despre conflicte stupide între scriitori, dar există şi iniţiative excelente. Dacă multe dintre acestea n-ar fi abandonate foarte rapid, aproape că aş putea spune că am chiar o părere bună despre lumea literară românească. Cea mondială e, cred, o junglă prea complexă ca să poată fi caracterizată în câteva cuvinte.

4. Ceva ce am scris (chiar dacă nu e vorba de literatură) a avut o influenţă pozitivă decisivă asupra vieţii mele. Mai multe nu pot spune despre acest subiect, e prea personal. Experienţe absurde am avut cu mai multe edituri şi reviste cărora le-am trimis texte şi n-au binevoit să-mi răspundă că mă publică, respectiv că nu-i interesează şi a trebuit să deduc eu asta din următoarele lor apariţii. În lumea ştiinţifică, aşa ceva nu se întâmplă.

VIRGIL RĂZEŞU 1. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: merită! Cu două condiţii esenţiale: să ai ce transmite cititorului şi să ştii cum s-o faci. Fără îndoială că a deveni sau nu scriitor nu înseamnă opţiunea pentru o profesie: profesor, pompier, inginer sau orice altceva. Statutul de scriitor nu ţi-l oferă o anume instituţie, ci numai şi numai cititorul, care – la fel de bine – ţi-l poate refuza. Ca scriitor, aparţii producătorilor de cultură sau de artă, o categorie aparte, singulară, plasată deasupra oricărui meşteşug, cu valenţe multiple şi (nu greşesc să spun) care dăinuie în timp, dacă nu pentru totdeauna. În arta lui, scriitorul foloseşte cuvântul, instrument universal, la îndemâna tuturor oamenilor, cu ajutorul căruia pătrunde în mintea, gândurile sau sufletele semenilor săi… Nimic mai adevărat că un scriitor capătă experienţa vieţii mai repede sau mai încet, asta depinde de puterea lui de cuprindere, înţelegere şi interpretare a faptelor. Şi abia atunci intervine talentul lui de a le reda, odată ce au suferit metamorfozele din sufletul său.

2. Succesul literar este – fără îndoială – răsplata cuvenită unui scriitor.

Ea poate veni sau, nu rareori, întârzie sau nu apare niciodată. Din acest punct de vedere, trebuie să spun că orice scriitor (nu cred că există excepţii!), nutreşte convingerea că opera sa este unicat, incomparabilă cu a tuturor celorlalţi şi că nu se bucură de succesul pe care l-ar merita, că este nedreptăţit de critică sau că nici măcar nu a ajuns la cântarul acesteia.

Nu este nimic rău în suita aceasta de afirmaţii, numai aparent nepotrivite antiteze

NR.1/2010

73

pentru scriitori, pentru că neîmplinirile obligă autorul fie să abandoneze (uneori nu este rău că o face), fie să se ostenească să scrie din ce în ce mai bine, să găsească o cale mai potrivită prin care să ajungă la cititor şi astfel, să forţeze critica la recunoaştere, deci la succesul literar. Multe cărţi vândute? Este – fără îndoială – indicatorul absolut, markerul imediat al succesului. Pentru că el presupune interes pentru opera literară, înseamnă că a ajuns să fie citită de un număr mai mare de cititori şi că poate ocupa un loc pe rafturile bibliotecilor. Din nefericire, la noi cel puţin, lucrurile se împotmolesc şi succesul literar poate fi compromis iremediabil. Mai întâi, procesul de difuzare a cărţii este total nesatisfăcător.

Cât priveşte cheia succesului, ca şi bastonul de mareşal din raniţa fiecărui soldat al lui Napoleon, ea se află în condeiul tuturor. Cel ce vrea să scrie trebuie să fi citit mai întâi un munte de cărţi scrise de alţii. Abia după aceea lucrurile i se vor părea simple şi venite de la sine. Foarte probabil că lectura altora mi-au deschis porţile meşteşugului şi având ce spune sau transmite cititorului, mâna nu face decât să conducă creionul, care ascultă de mintea, gândurile şi sentimentele autorului.

Propria experienţă literară ? Am să spun de la început că ea a venit ca o preocupare dominantă abia după ce am trecut prin viaţă. E drept, că nu ca un simplu spectator indiferent, ci interesat până în cele mai intime fibre de ce înseamnă ea. Şi dacă cineva m-ar întreba ce aş mai face dacă ar trebui s-o iau de la capăt (răspuns aproape stereotip:… tot profesor… tot inginer…. etc.), deşi profesia de chirurg mi-a adus satisfacţii şi bucurii cu totul deosebite şi mă pot socoti, din acest punct de vedere, un profesionist împlinit, mărturisesc că aş opta pentru profesia de scriitor. Din păcate, la vremea cuvenită nu am avut acel sfetnic bun, iar acum … de la capăt nu o mai pot lua. Consider “Prin vămile vieţii” cartea mea de căpătâi, care mi-a dat posibilitatea să-mi manifest valenţele literare şi nu-mi rămâne decât să-mi doresc să scriu lucruri la fel de frumoase.

3. Lumea literară ar trebui să fie o lume splendidă, plină de lumină, de frumuseţe şi, mai ales, de armonie şi concordie. Ar fi firesc să fie aşa, pentru că personalităţile care o compun şi pe care ea însăşi le cultivă, acoperă un spectru tipologic larg şi variat, dacă nu universal. Din păcate, nu ştiu cum se petrec lucrurile pe alte meleaguri, dar lumea literară românească este diformă şi foarte versatilă. Principalele ei trăsături (vizibile) sunt orgoliile (nemotivate, nu cele fireşti), invidia şi influenţele nefaste, la mare distanţă de moralitatea care să-i confere nobleţea de care are nevoie. În ea au pătruns mult prea uşor, fără discernământ şi fără o minimă selecţie, mulţi producători de literatură care, de fapt, nu au nici în clin, nici în mânecă cu ea. Dacă este să mă refer la poezie, situaţia mi se pare deosebit de gravă. Lumea poeţilor a fost invadată de armade 74

ANCHETA ANTITEZE

compacte de poeţi care nu fac decât să compromită însuşi spiritul de poezie, siluit, alterat şi compromis. Orice înşiruire de cuvinte, fără nici o legătură, din care să rezulte o metaforă sau poezie adevărată, este etichetată ca atare, i se dă girul poeziei sau, şi mai grav, al poemelor. Şi gata! Lumea literară de la noi a intrat, alături de toate domeniile, pe mâna unor nechemaţi, a unor diletanţi, dacă nu chiar a unor persoane dominate de avantaje şi câştiguri materiale imediate, în detrimentul unei aşezări cuminţi şi necesare. Mai bifăm un domeniu pus la pământ.

4. O fac cu plăcere. Întâmplările sunt recente şi pline de miez.

După ce Societatea Scriitorilor din Judeţul Neamţ, îmi oferea Premiul „Calistrat Hogaş” pentru proză pe anul 2009, în ziua de Sfântul Gheorghe, răspunzând invitaţiei unui prieten, luam parte la o şedinţă a Fundaţiei „Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, despre care nu ştiam nimic. Am fost plăcut surprins de atmosfera de acolo. Un spaţiu, aş spune splendid, la etajul unei clădiri de vizavi de teatru, cu un perete întreg de sticlă, lăsa privirea să se bucure de splendida imagine a bisericii şi turnului lui Ştefan, ca şi a părculeţului din centru. Era un volum bine şi cuminte amenajat, cu imaginea Domnitorului şi cu replica fidelă a săbiei sale (originalul la Top-capî), pe un perete, cu câteva icoane şi peisaje nemţene de bun gust pe ceilalţi. În rest, cele necesare pentru activităţi de grup, o atmosferă caldă, fără asperităţi, extrem de prietenoasă, pe care organizatorii o defineau ca un „acasă”, cuminte, fără morgă şi reguli rigide, care îmi trezea imaginea vechilor „Cafenele literare” din timpul copilăriei mele (de la Brăila). S-a discutat frumos şi înţelept despre „Atletul lui Hristos”, scut al Europei împotriva necredincioşilor. Mulţi dintre cei prezenţi şi-au adus contribuţia la frumuseţea momentului, am cântat şi ne-am simţit minunat. După epuizarea acestui moment de istorie, spre plăcuta mea surpriză, am fost anunţat că Fundaţia îmi conferea calitatea de „membru de onoare”. Atunci am trăit ceea ce aş numi o „stare de graţie”. Şi pentru ca cititorul să înţeleagă semnificaţia momentului, trebuie să ne întoarcem în timp. În urmă cu mulţi ani, am operat un părinte călugăr, de la o mănăstire depărtată. Când părintele s-a putut mişca în voie, aduna în jurul său bolnavii din secţie şi le vorbea până la ceasuri târzii ale nopţii. Toţi erau bucuroşi şi fermecaţi de vorbele frumoase şi pline de înţelepciune ale părintelui. Când a plecat, mi-a promis că îmi va aduce o „mulţămire” pentru atenţia cu care a fost îngrijit.

A trecut o bună bucată de vreme şi, cândva, părintele a bătut la uşa cabinetului, mi-a dat binecuvântarea şi mi-a spus că mi-a adus o icoană.

Credeam că părintele o scoate de sub anteriu sau dintr-o geantă, dar Sfinţia Sa m-a anunţat că se duce la GAZ (maşina mănăstirii) să-mi aducă darul. A revenit cu doi ucenici, care abia duceau o icoană de mari antiteze

NR.1/2010

75

dimensiuni (probabil o uşă de altar), care reprezenta „Schimbarea la faţă”.

O icoană frumoasă, veche şi înnegrită de fum. Mărturisesc că, mai bine de zece ani, nu i-am găsit locul. Pentru un apartament de bloc era prea mare, să o dau înapoi unei biserici nu se cuvenea, aşa că a rămas pe un perete de garaj. În seara aceea, de Sfântul Gheorghe, am avut revelaţia faptului împlinit şi, fără nici o ezitare, ba chiar cu mare bucurie, am dăruit-o Fundaţiei. Icoana şi-a găsit locul cel mai potrivit, pe unul dintre pereţii Fundaţiei „Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, lângă portretul şi sabia lui şi acolo va rămâne pentru totdeauna, spre încântarea şi bucuria tuturor celor care o vor privi.

DORIN PLOSCARU 1. Frumoasă întrebare. Pentru simplul motiv că e o lume fabuloasă. O lume inefabilă. Cărţile sunt prietenii fideli. Nu te trădează şi nu te înşeală niciodată. Evadezi din mâlul şi mocirla cotidiană. Ieşi din marasmul zilei. Ţi se deschide o perspectivă o fereastră în care vezi cum arată Raiul: ca o livadă înverzită cu pomi înfloriţi şi păsări cântătoare în care ziua este fără de seară. Aceasta este poezia literaturii.

Pur şi simplu ar merita să devină scriitor sau scriitoare pentru a îmbuna şi înfrumuseţa lumea; pentru a trăi într-o altă lume (e adevărat uneori imaginară dar e tot o lume şi aceea a cărţilor şi a poveştilor şi a poeziei, şi a romanului şi a teatrului). O vindecare a lumii prin Cuvânt aceasta ar fi definiţia exactă sau mai bine zis argumentul forte pentru care ar merita să devină scriitor sau scriitoare.

2. Nu, nicidecum un număr mare de cărţi vândute. Nu mercantilizăm Cuvântul. „Unde sunt doi sau trei în numele Meu acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Nu? Unde sunt doi sau trei cititori sau ascultători acolo sălăşluieşte Cuvântul.

Prin succes literar înţeleg să-ţi faci datoria faţă de talentul (talantul) pe care Bunul Dumnezeu ţi L-a dat. Să spui să scrii şi să comunici ceea ce ai de spus răspicat sincer şi clar. Toate celelalte vin de la sine: şi cărţile vândute şi buna receptare din partea criticii şi imaginea bună în lumea literară. Cheia succesului asta este: să arzi tu pentru a-l aprinde pe celălalt.

3. Despre lumea literară în general am o părere bună: e o lume pestriţă, animată, plină de personaje şi personalităţi. Parcă e o scenă continuă pe care urcă tot felul de actanţi: unii mai slabi, alţii mai picanţi, mai exotici; în orice caz lumea literară e o lume cu o personalitate puternică, având o puzderie de glorii deşarte, o grămadă de orgolii mărunte, vanităţi, megalomanii, excentricităţi, schizofrenii; dar şi 76

ANCHETA ANTITEZE

personalităţi şi personaje charismatice, emanând lumină şi energii binefăcătoare prin puterea cuvântului şi aura trăirii.

Lumea literară românească este o copie fidelă sau mai puţin fidelă a lumii literare în general; cu specificitatea fiecărei zone şi provincii evident. Cu balcanismul nostru de care nu avem scăpare în istorie, cu polemici utile şi ziditoare sau inutile şi aducătoare de dezbinare şi ură între confraţii scriitori.

Lumea literară românească e o lume violentă, agresivă, „cu dat la gioale” cum se spune, cu dat din coate pentru a ajunge, în faţă. O lume isterizată. Dar şi o lume paşnică, blândă, liniştită, reconfortantă din care nu ai mai vrea să pleci niciodată şi ziua să fie fără de seară sau noaptea fără de zi. O lume în care scriitorii se scuipă, se înjură, îşi spală rufele în public, se acuză unii pe alţii, personal şi în revistele literare mai ales. Asta e şi bine şi rău. Ştiţi prea bine. Nu e cazul să nuanţez.

Comunicarea şi comuniunea. Asta cred că e suprema calitate a acestor lumi. Aş zice că pentru aceasta le sunt iertate toate defectele.

Orgoliile, vanităţile, aroganţele, egolatriile etc. Dar poate nu e aşa. Poate mă înşel. Defectul suprem al acestei lumi: dezbinarea. Comunicarea aduce după sine Comuniunea. Or la noi nu există comunicare. Totul se face pe ascuns, pe din dos, cu şuşoteli, pe la spate. Or rolul Cuvântului scris sau vorbit e acela de a aduce între oameni „bunăvoire”, pace între oameni, linişte şi concordie.

4. Îmi vin acum în minte o grămadă de „întâmplări frumoase”: cu Gheorghe Grigurcu la Zilele Convorbirilor Literare; cu Petre Stoica la Serile de Pozie de la Vânători; cu Laurenţiu Ulici la Sighet şi Bucureşti, cu Adrian Popescu şi Cezar Ivănescu la Mănăstirea Neamţ; cu Cassian Maria Spiridon la părintele Cleopa la Sihăstria, cu Ioan Es. Pop la Botoşani, cu Cristian Simionescu la Iaşi, cu Constanţa Buzea la Bucureşti, cu Eginald Schlattner la Roşia (Sibiu), cu Ioan Holban şi Lucian Vasiliu la Mirceştii lui Alecsandri şi la Biserica Banu (Iaşi), la părintele Dumitru Merticaru, cu Gheorghe Simon la emisiunea „Cuvânt Bun”, cu Constantin Hrehor la emisiunea lui Ioan Holban (TVR Iaşi), cu Lucian Teodosiu la Radio Iaşi, cu lansarea cărţii „Să mori primăvara” în biserica din Hlăpeşti, cu lansarea cărţii „Flaşneta” în biserica „Sf. Ioan” Mărăţei- Piatra-Neamţ, cu George Vulturescu la Satu Mare, cu Alexandru Pintescu la Borşa, cu Radu Săplăcan la Piatra-Neamţ şi Borşa, cu Mircea Petean la Valea Vaserului, cu Nicolae Scheianu, Marian Ilea, Horia Gârbea, Dan-Silviu Boerescu, Ioan-Romeo Roşiianu, la Baia-Mare, cu Călin Angelescu în drum spre Sighet.

După o seară prelungită, într-un colocviu pe o temă dată (primăvara lui 1997), magistrul Mihai Ursachi îmi este încredinţat de antiteze

NR.1/2010

77

Lucian Vasiliu şi ceilalţi confraţi să-l conduc acasă, noapte fiind, frig şi „oboseală” multă. Eu mă aflam în Iaşi în vacanţa de Paşti şi eram găzduit la părintele Dumitru Merticaru, parohul de la Biserica Banu, pe care îl ajutam la diferite servicii.

Mergem o bucată de drum aşa la pas. Apoi „îngreuindu-se” treaba, nu s-a mai putut: nu era nici un taxi, nici un autobuz: nimic. Trecut de 12:00 noaptea. Ne oprim. Îl reazem bine pe magistru şi aud huruind o maşină. O dubă de la intervenţii electrice. Opreşte. Ne ia şi ne lasă aproape de gară pe strada Arcu, unde locuia Poetul. Acolo s-a produs miracolul. Poetul Mihai Ursachi şi-a revenit, era ca înviat din morţi.

Voiam să-l conduc repede acasă şi să mă întorc şi eu la gazda mea. Zice: „Stai, poete, şi uită-te la stele nu te grăbi uită-te la ramura acestui copăcel înflorit peste care s-a depus zăpada. Nu-i lucru minunat acesta? Să fie şi înflorită şi încărcată de ninsoare? Şi Făcătorul să le ţie pe amândouă spre desfătarea şi înţelepţirea noastră? Uită-te ce frumos doarme creanga aceasta sub puzderia de stele!” A luat apoi un pumn de zăpadă din scuarul unde ne aflam a sfărâmat-o între degete şi apoi am vorbit cred preţ de o jumătate de ceas care mi s-a părut o veşnicie. Într-un târziu s-a lăsat condus acasă. Era lucid şi mai prezent ca niciodată. „Poţi să dormi şi tu în acest pat.” Dimineaţă, la ora cinci, magistrul Mihai Ursachi era bărbierit, fercheş, cu o cămaşă roşie, şi pregătea ceaiul/cafeaua de dimineaţă. Pe la şase a venit în cameră: avea atârnat la uşorul uşii un clopoţel cu arc. L-a mişcat şi sunetul lui de argint s-a revărsat peste toată dimineaţa cum se revarsă cercurile concentrice pe oglinda apei atinse de o pietricică: „Hai părinte, scoală-te că bat clopotele!” Multă vreme am purtat în memorie sunetul acela..

78

POEZIA OVERSEAS

POEŢI FRANCEZI DE AZI în traducerea lui Constantin Abăluţă

Gerard Augustin Gerard Augustin s-a născut la Toulon. Trăieşte la Paris. Profesor de filosofie, poet, eseist, traducător. Lector, apoi redactor la Editura Flammarion. A fost redactor al revistei Digraphe-Ed, consultant UNESCO pentru Ziua Mondială a Poeziei la Delfi în 2001. Participant la festivaluri de poezie din Europa. Corespondent al unor reviste din Beirut, Istanbul şi Atena. Actualmente, codirector al colecţiei Levée d’Ancre la Editura L’Harmattan. Cele mai cunoscute volume de poeme sunt: Sans intention,1970 ; Contreœil, 1975 ; Vies nouvelles, 1979 ; Indes méditerranéennes,1984 ; Dragons,1987 ; Le Retour du temps,2002. A tradus din engleză, spaniolă şi greacă, printre alţii, următorii autori: Clay Grubb, Antonio Cisneros, J. Lezama Lima, Nanos Valaoritis, Ayyappa Paniker, precum şi antologii din poezia chiliană, scoţiană şi română (Douze poètes roumains, in colaborare cu Constantin Abăluţă). În 2003, Editura Ex Ponto din Constanţa îi publică volumul biling Constanţa / Constantza, iar 2007 volumul Călătoria lui Lao-Tzî la Constantinopol, amândouă în traducerea Gabrielei şi a lui Constantin Abăluţă. Fragmentele pe care le prezentăm acum cititorului român fac parte din volumul Ghidul rătăciţilor, 1999.

15 Viaţa are un sens, distrugerea. Când atinge o limită, cum ar fi Piaţa Poporului, ea îţi oferă un miraj, proiecţia bucuroasă a unei porţi, a unui hotar nesigur, împins undeva după Monte Mario sau pe drumul spre Viterbe. Ne desfătăm cu priveliştea lăuntrică a dorinţei oraşului, cu reflexul oraşului pe falsul lui destin, noi contemplăm, sătui de nesfârşitul Corso, piaţa care se leagănă ca o nacelă, coaja antiteze

NR.1/2010

79

unei bărci unde, pe margini, se înghesuie, pângărite, ridicând un colţ de pe imagine şi văzând-o doar pe ea, sufletele atât de puţin obişnuite cu reîncarnarea lor.

Fiecare ştie că dacă dumnezeu ar merge puţin şi s-ar urca pe Pincio, viaţa şi-ar reintra în drepturi, şi ochiul n-ar ocupa mai mult loc decât o lentilă în care-ar tremura cerul Romei.

Dar aici, când intri pe Corso, sau la capătul lui, timpul a murit. Cu masca-i descurajat-împăcată, pare a locui chipurile, vide şi parcă uzate de distanţa parcursă în tăcere, cu o foame de neînlocuit, ţintuită pe treptele pline de excremente şi pe coloanele cenuşii. Când timpul exista, cu foamea asta se hrănea.

Nu exista nici un orizont, nici o mare absentă. Oraşul încearcă să stabilească, pe măsură ce sufletele ajung acolo şi caută vechea ordine a lucrurilor, o nouă ordine, o nouă listă a abundenţei. În piaţă ancheta despre ruine ia sfârşit, şi fiecare suflet este pus în faţa alegerii unui nou trup.

Cu toate că rătăcirea ei ia sfârşit, Danielle numi va adresa cuvântul decât dacă refuză sufletului interzis această foame sălbatică pe care n-am recunoscut-o. Când reapare pământul prăpastiei, dumnezeu se grăbeşte să coboare iarăşi pe Corso şi, când se opreşte în sfârşit să mănânce, timpul îl ghiftuie. (a mânca) „Cuvântul akhal are rol de metaforă pentru orice despuiere a formei, şi-n acelaşi timp desemnează cunoaşterea...” Dumnezeu pune la rece capul călătorului, slujind rânduiala îl pune la răcit dinapoia timpului, în şiroirea suspendată. Şi-i e aproape după dragoste pielea dezgolită străvezie, dezlegată de urme obscure, el despărţit-a firele, sigur că nu va-ndruma fiinţa asta pe jumătate animal 80

POEZIA OVERSEAS

înspre divin.

(Cina cea de taină) Pentru că săgeata a fost întrupată locului care s-a deschis împrejuru-i fericirea a cicatrizat şi drapat figurile cu-o piele din câlţi străvechea uitare fericirea s-a învârtoşat şi nemaiputând să-mi scape cu grăbire desfigura somnul şi îndoiala dar săgeata n-avea ce căuta acolo trecutul săgeţii călărea horoscopul prezenţei iubitoare şi noi îl înconjuram cu aluatul grunjos al cărnii şi cicatricea a cărei coajă ne amintea eroii malurile străvechii uitări vor rândui timpul de parcă-ar împietri neîncrederea sau opacitatea după călătorie de parcă m-aş teme ca săgeata să nu iasă pe partea cealaltă să nu arate o viaţă zbuciumându-se între dovada că nimic n-a fost concertat şi că săgeata îşi strecura uleiul în balamale şi-n ţâţânile potopului căci ştiam: şi dacă am fi împiedicat întoarcerea bastardul întoarcerii adaosul fericirii atunci când se apropia doar de sângele ce-mprejmuia săgeata ca o hârtie mâzgălită cu litere seminale lotcile timpului deasupra mulţimii de vase ale nesfârşitei restituiri era timpul ce arbora morga unei vieţi cusute cu săgeata

antiteze

NR.1/2010

81

(Mitul) Nimic nu va scoate oraşul din umbra zorilor pini cu chipuri holbate, niciun cuvânt nu va scoate oraşul de la femeia iubită în doliul împăcat al zorilor, nici vreun tăiş pregătit în grabă, din somnul călătorului Uitarea e-un vestigiu tangibil, deschis spre viitor, şi luptă cu fericirea de-a reînvia cât de cât topografia oraşului, pentru că el a născut-o şi sângele şi scurgerile lăuzei se revarsă din belşug, mult peste ceea ce-ţi aminteşti, covârşind străduţele rătăcirii, voios supunându-se acestei dezbinări după dorinţă. Oraşul topograf are amnezie şi calde depozite de amintiri cad în sarcina ghidului, care-ncepe cu spontaneitatea timpului dar lunecă de-ndată în irealismul fidel al versiunilor. O nouă versiunea se va ridica dintr-o a doua femeie, şi tot aşa înainte, ce notat renăscând din mereu noi ruine. Oraşul se măreşte după propria-i talie, fântână îndepărtată cu mâna lui. Iată!

E un oraş natal! În penumbra zorilor leneveşte soarele. Dar noi suntem la adăpost de reflexele lui pe pielea velină a oraşului, reflexe ce nasc poteci suspendate care scot ochii apelor Letale. Oraşul natal creează un portic în slava zămislirii, aşa că din pierderi revii consolat şi relegi întoarcerea, din darul natal făcând unicul lucru bun ce ne parvine. Dar al adevărului. Pământul natal continuă la nesfărşit, şi-l avem iar în faţa ochilor, în clarul zorilor victoriei natale, şi ascultăm mesajele numelor: dispariţia originii. Întru această spontană-ntâmpinare, care-i iubită ca zorii precari ai întoarcerii, urcă în slava oraşului ochi provizorii şi torţe de pini.

82

POEZIA OVERSEAS

Chipul fugar tremură în pupilele natale, oraşul naşterii locuieşte obscur promisul non-natal, cel uşor decalat de chip regăseşte mitul, şi-i ţesut din mituri mai uşoare, mai elastice decât cel natal, simte strânsoarea lui relaxându-se, şi nu mai zăreşte pe chip decât ireversibilii zori ai darului non-natal.

16 În curtea unde creşte un portocal, sub portic, ar putea să-ntârzie ea, goală, recuperată pentru cel ce străbate portalul, o vede doar din profil, încă mai îndepărtată prin vârtejul muzicii şi perindarea interpreţilor. Transfigurând curtea dentâmpinare atât de albă într-o sală obscură, între stâlpi atriumul proiectează imaginea femeii smulsă nopţii. Ecranul a creat timpul, slujindu-i de model în decuparea şi substituirea progresivă a fiinţei hărăzită rătăcirilor. Femeia stând pe-un trunchi enorm, este ca arestată. Dumnezeu, foarte aproape, pe-o altă bancă, se face că n-o cunoaşte.

Curtea are pe jos un grilaj care cedează lumină unei biserici subterane; se aud paşi. Dumnezeu doreşte să coboare, să profite de răcoare. Ea îl aprobă, fără să-l urmeze; aici ea este-n întregime iubire, întreţinere a iubirii, nor ţâşnit din oraş, rană albă pe unde evadează timpul.

Din nava centrală el coboară în răcoarea timpului ce lucrează din plin, ajutat de muzica ce-i pâlpâie deasupra capului, simplificată, filtrată de ger. Nu-i uşor să spui dacă ea despică timpul pe măsură ce-alunecă prin grilă, un parastas. În jurul toracelui de umbră se-adună o lumină antiteze

NR.1/2010

83

înghiţită şi vomată, solzi lunecă, fresce, încleştări, întrebări, şi-odată cu ultima, formulată sub lumina electrică, muzica dispare şi-o nouă scară se aşează ca o placă sau ţesătură peste vacarmul căderii de apă ce-ncearcă s-o ridice, s-o spargă.

Atunci, prin coridoare-ngheţate dumnezeu cunoaşte materia vâscoasă nesfârşită, omeneasca materie a cetăţii perfecte, a oraşului iubit. Cascada se află undeva, devansată de timp, între cer şi pământ, în eterul care făureşte această cetate pentru celălalt care este deasupra, dincolo de lumina afonă a cafe-teatrului Mithra. El fuge ca să scape de frigul şi luminile anemice; şi-n fiecare odaie străbătută se ciocneşte de-un corp culcat într-un colţ, ulcior sau amforă, al femeii divine. Un strâmt coridor boltit e vaginul acestui corp prăvălindu-se dincolo de pereţi, în timp ce un grup trece, doar o persoană, doar un glas. El se-ntoarce, prins în fascinaţia gerului, străbătut de-o larmă paralelă care, de la această distanţă, întreţine cumva o şăgalnică explicaţie. Atunci când trebuie să urce iar fugind de pântecul îngheţat al timpului, el nu limitează defel pierderea care se istoveşte jos, în gerul oraşului pe care-l părăseşte.

84

EFECTUL HAMLET ASUPRA CRIZEI

Efectul Hamlet ...

(Interviu cu Emil Boroghină, director fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare, Craiova, realizat de Nicolae Coande)

“SHAKESPEARE ESTE LEGĂMÂNTUL ŞI LEGĂTURA NOASTRĂ CU LUMEA” – Domnule Emil Boroghină, sunteţi artizanul unui festival de teatru care a depăşit de mult, ca interes mediatic şi de breaslă, graniţele ţării. Marina Constantinescu v-a făcut recent un elogiu în România Literară (nr. 17/2010): – Aşteptăm, vreau să cred că mulţi dintre noi, Festivalul Shakespeare, mereu şi mereu. S-a creat în timp această relaţie între marii creatori şi un public dornic de nou, de căutări autentice regizorale, de performanţe actoriceşti, de punerea în pagină corectă a fenomenului teatral românesc în tabloul de astăzi al mişcării mari. Ideea aceasta mi se pare valoarea reală pe care poate să o dea unui festival adevărat cuvântul „internaţional”. Aş zice, cu alte cuvinte, o cercetare a calităţii şi nicidecum o preocupare faţă de cantitate. Festivalul Shakespeare s-a născut firesc la Craiova. Cred şi astăzi că pilonul, axul este «Titus Andronicus», spectacolul fabulos al lui Silviu Purcărete, cu Ştefan Iordache protagonist, creatorul unui rol uriaş, inubliabil. Pentru mine, Emil Boroghniă, directorul, creierul şi motorul acestui festival, rămâne unul dintre cei mai valoroşi şi autentici oameni de teatru. Nimic, absolut nimic nu a contat pentru acest personaj ciudat, aparent în urma timpului, antiteze

NR.1/2010

85

decât teatrul şi marile lui valori. Conectat la tot ce este pe val, la tot ce a stârnit vâlvă şi a impus o direcţie nouă, Emil Boroghină surprinde iarăşi şi iarăşi, călcând orice comentariu tendenţios legat de «vârste» în teatru. A fost şi a rămas un avangardist, un om cu o intuiţie puternică a lucrurilor cu miză.

– Ce fel de «avangardă» aţi avut în minte atunci când aţi decis să instituiţi acest festival devenit astăzi de notorietate internaţională? Când aţi plecat la drum ştiaţi unde puteţi ajunge?

– Riscând să repet lucruri pe care le-am mai spus, gândul organizării la Craiova a unui festival internaţional a încolţit la sfârşitul anului 1991, când Teatrul Naţional din Craiova a fost prezent, după marele succes repurtat la Festivalul Internaţional de la Edinburgh, la Festivalul «Zheaterformen ‘91» de la Braunschweig, Germania. Acolo au fost invitate spectacolele a patru regizori, trei dintre ei foarte cunoscuţi lumii teatrale mondiale, Lev Dodin, Andrzej Wajda şi Georg Tabori, al patrulea, Silviu Purcărete, abia intrat în atenţia teatrului european; e drept, cu o intrare încărcată de glorie, prilejuită de acel «Ubu Rex cu scene din Macbeth» pentru care Naţionalul craiovean fusese distins la Edinburgh cu «Premiul Criticii pentru cel mai bun spectacol de teatru», atribuit de cei peste o sută de jurnalişti din Marea Britanie şi din străinătate, acreditaţi oficial la Festivalul Edinburgh ’91 şi cu «Premiul Fundaţiei Hamada pentru Excelenţă artistică.» Că acesta va fi un festival Shakespeare am decis în timpul participării la Festivalul Shakespeare de la Tokyo, cu spectacolul «Titus Andronicus». Acolo, în mai 1992, am anunţat intenţia noastră de a organiza, începând din anul 1994, «Craiova Shakespeare Festival». Motivele care ne-au determinat ca această manifestare să fie dedicată exclusiv creaţiei celui mai mare dramaturg al lumii din toate timpurile le-am expus şi cu alte prilejuri. Ele ţin, înainte de toate, de universalitatea şi contemporaneitatea operei shakespeareene, de faptul că Naţionalul craiovean deţinea în repertoriu acel extraordinar spectacol cu «Titus Andronicus», dar şi «Ubu Rex cu scene din Macbeth», precum şi de tradiţia teatrului (în 1966, în timpul secretariatului literar al lui Ion D. Sîrbu, Naţionalul craiovean organizase, numai cu spectacole proprii, «Săptămâna Shakespeare»), şi de o ardere personală, de un adevărat cult pentru piesele lui William Shakespeare, deprins încă din şcoală. Ştiam că deşi va fi o manifestare restrictivă, care ne va obliga la multe constrângeri în privinţa selecţiei, ea ne va putea oferi în schimb satisfacţii reale, dacă va sta permanent sub semnul valorii artistice autentice. Bineînţeles că ţinteam ca Festivalul nostru să ajungă între cele mai importante festivaluri

86

EFECTUL HAMLET ASUPRA CRIZEI

Emil Boroghină Societar de Onoare al Teatrului Naţional Craiova.

Director fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare.

Născut la Corabia, judeţul Olt, în 23 ianuarie 1940.

Studii primare, elementare şi liceale în oraşul Corabia.

Absolvent al Facultăţii de Actorie din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti (promoţia 1963).

Din 1963 până în 1988, actor al Teatrului Naţional din Craiova.

Absolvent al Facultăţii de Regie – Teatru, curs postuniversitar, din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” Bucureşti (promoţia 1985).

Director al Teatrului Naţional Craiova (1988-2000).

Fondator, în anul 1994, al Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova, ajuns la cea de a VII-a ediţie. Preşedinte al Fundaţiei „William Shakespeare”.

Membru al Senatului UNITER. Distins, printre altele, cu Premiul pentru Directorat pe anul 1991, acordat de Secţia de critică a UNITER. Premiul pentru cel mai bun director de teatru al anului 1993, acordat de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – Secţia Română.

Premiul pentru cea mai importantă personalitate a teatrului ronânesc acordat în anul 1995 de Fundaţia pentru Teatru şi Film.

Premiul pentru cel mai bun manager al anului 1997, acordat de British Council în cadrul Galei Premiilor UNITER. Premiul Naţional „Marin Sorescu” pe anul 2001 acordat de Academia Română.

Premiul de Excelenţă acordat în anul 2007 de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – Secţia română.

Decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în grad de Cavaler”, conferit de Preşedintele României.

Distins cu titlurile de Cetăţean de Onoare al municipiului Craiova (1999) şi Cetăţean de Onoare al oraşului Corabia (2006).

teatrale cu temă din lume, ceea ce se pare, s-a şi întâmplat.

Dacă în intenţia doamnei Marina Constantinescu şi a dumneavoastră termenul de avangardă se referă la dorinţa noastră de a ne plasa prin tot ceea ce facem undeva în fruntea plutonului, atunci o asemenea « avangardă » a stat permanent în atenţia noastră, ca şi strădania de a fi în pas cu tot ce este nou şi important în teatrul internaţional. Pot să nu fiu crezut, dar vă mărturisesc că dacă Teatrul antiteze

NR.1/2010

87

Naţional din Craiova nu s-ar fi circumscris între cele mai importante teatre din România încă din primul meu an de directorat, aş fi avut decenţa ca în al doilea sau al treilea an să părăsesc fotoliul directorial.

Trebuie să vă amintesc că nu sunt puţini colegii dumneavoastră, jurnaliştii, care declară spre bucuria noastră că Festivalul Internaţional Shakespeare este singurul festival din România care nu a cunoscut până acum scăderi valorice, ci, din contră, a crescut de la o ediţie la alta.

– Acest longeviv act de cultură, descris, în timp, în sute de pagini de critică entuziastă sau, măcar, onestă, a ajuns la cea de-a VII-a ediţie graţie tenacităţii dumneavoastră proverbiale, dar şi a unui crez care trece dincolo de egoismul a la roumaine care parazitează, de obicei, un asemenea fenomen de cultură. Bănuiţi la ce mă refer, la autoglorificare şi ridicare de statuie proprie, dar şi la un soi de decepţie care tinde în timp să mimeze orice proiect născut pe sol mioritic. Credeţi că modestia, doar, ajută la conturarea unei idei care să treacă dincolo de persoană ?

Definiţi proiectul dumneavoastră în contextul actual, când o asemenea ispravă pare greu de realizat de către un singur om.

– La ce fel de modestie vă referiţi? Pentru mine dimensiunea unei persoane sau personalităţi o dă altitudinea aspiraţiilor şi realizărilor sale.

Cred că nu este important cum «ne apare» un om, ci faptul că el este capabil sau nu să izbutească lucruri care, la o privire fugară, par a nu-i sta în posibilităţi. Privind astfel problema, eu nu sunt, nu pot fi un om modest. Îmi fixez în relaţiile cu teatrul ţinte care pot să pară altora greu sau imposibil de atins. Crezul de care vorbeaţi joacă un rol esenţial, ca şi tenacitatea, pasiunea, toate cât pot să încapă într-un om. Nimic nu se poate face fără dăruire, în cazul meu una totală, fără reţineri şi menajamente, ca şi pasiunea, care odată cu înaintarea în vârstă a devenit una mistuitoare. Proiectul «Festivalul Shakespeare» se dovedeşte a fi un act cultural complex, de o mare diversitate şi profunzime, care se străduieşte să respecte întru otul tema şi rigorile pe care şi le-a autoimpus.

Am spus «se doreşte». A ne plasa cât mai aproape de perfecţiunea cercului este visul nostru la orice început de nou drum.

Cred sincer că proiectantul unui astfel de edificiu precum Festivalul Shakespeare nu poate fi decât o singură persoană, selecţionerul, directorul artistic al Festivalului. Înălţarea construcţiei aparţine unei întregi echipe specializate, în care inginerul, „alculatorul de rezistenţă” (şi încă foarte mult pe deasupra), în cazul nostru directorul executive Ilarian Ştefănescu, devine un personaj cheie. Cu răbdare, pricepere şi înţelegere şi cu un impresionant spirit de sacrificiu, Ilarian Ştefănescu a coordonat

88

EFECTUL HAMLET ASUPRA CRIZEI

excelent echipele Teatrului Naţional, colaboratorilor şi ale studenţilor voluntari.

– Ediţia recent încheiată a demonstrat, de o manieră spectaculoasă şi spectaculară, că vremurile nu «au luat-o razna», deşi aţi gândit-o sub semnul straniului vers hamletian. În ciuda hopurilor de toate felurile, aţi salvat Criza şi aţi adus, împreună cu echipa dumneavoastră, mari spectacole care au stat sub semnul geniului shakespeareean: «Hamlet» pentru toate timpurile şi gusturile. Cum vedeţi acum tot ce s-a întâmplat, la lăsarea cortinei?

– Pentru că dumneavoastră aţi început prin a cita dintr-un comentariu-eseu al doamnei Marina Constantinescu, apărut în România Literară, daţi-mi voie ca la această întrebare să vă pun la dispoziţie un fragment din cronica doamnei Mirela Nedelcu-Patureau, apărută în Observatorul Cultural din 13-19 mai 2010, care răspunde mai bine decât aş putea să o fac eu întrebării dumneavoastră. „Unul dintre cele mai mari evenimente de teatru din România (ca amploare şi finanţare), Festivalul Shakespeare – cu frecvenţă bienală a avut în 2010 o temă unică, «Hamlet», cu o serie vastă de variaţiuni. Spectacole precedate de propria reputaţie au alternat cu proiecţii video, comunicări de specialitate, lansări de carte. Dincolo de masivele probleme de organizare, festivalul craiovean (cu extensia lui bucureşteană) rămâne una dintre rarele ocazii în care publicul românesc poate vedea (mari) spectacole străine, chiar şi… de 10 x Hamlet.

Cel de-al şaptelea Festival Internaţional Shakespeare începuse sub auspicii teribile. După ce am traversat norul de cenuşă ce împânzise Europa şi am ajuns la Craiova cu sentimentul unei victorii asupra calamităţilor naturale şi cu încrederea sporită în atotputernicia artei, neam regăsit confruntaţi cu efectele unei crize mai ameninţătoare ca niciodată. Şi, totuşi, încăpăţânarea unora, curiozitatea multora, au reuşit un soi de miracol cum numai oltenii mai ştiu să fabrice. Într-un oraş prins de alte griji şi, totuşi, sensibil la acest pariu absolut nebun cu de mai multe ori Hamlet, de dimineaţa până seara, în colocvii, seminare, spectacole, proiecţii sau expoziţii, sălile au fost pline; …căci competiţia, ambiţioasă, trebuia să se petreacă la înalt nivel… Să-i uităm pe cei care nu au putut să vină şi să constatăm uimiţi că acest Festival Internaţional a avut loc, în ciuda tuturor ursitoarelor vrăjmaşe, a dezordinii din jur şi a scepticismului ambiant.

Căci a fost nevoie pentru asta de credinţa naivă, dar neîntinată o clipă, de strădania obsesivă, de dulcele fanatism al unui om ca Emil Boroghină, un personaj absolut uluitor ce a împlinit astăzi cea de-a şaptea antiteze

NR.1/2010

89

ediţie a Festivalului. Ce se întâmplă când vreme de peste zece zile se amestecă spectacole în limbi din cele patru colţuri ale lumii, când eroul se apropie din ce în ce mai mult de epoca noastră, iar rătăcirile sale devin din ce în ce mai violente, mai agresive, mai fără de speranţă? Căci fiecare epocă îşi are Hamletul său (…).

Ce mai rămâne după aceste zile şi nopţi, nebune cu multiple chipuri şi glasuri ale tristului Prinţ al Danemarcei, devenit astăzi, contemporanul nostru? De fapt, toate spectacolele văzute sau invocate par că-şi răspund, se împletesc, se completează, înscrise în volbura epocii, adeverind mai mult ca niciodată replica «să onorăm artiştii, căci ei sunt cronica vie a timpurilor lor». A fost un «pariu absolut nebun cu de mai multe ori Hamlet» aşa cum îl defineşte doamna Mirela Nedelcu-Patureau, după ştiinţa noastră, primul proiect de acest gen în teatrul lumii. Poţi fi altfel decât mulţumit şi satisfăcut că un astfel de gând, ce părea multora un vis sau o nebunie, s-a împlinit? Că el a putut fi realizat în condiţiile extrem de vitrege ale unei Românii bântuite de o criză economică şi financiară fără precedent şi ale unei Europe şi lumi terorizate de norii vulcanilor islandezi?! Dincolo de spaimele pricinuite de neputinţa ca din sumele atrase de la Ministerul Culturii, Primăria şi Consiliul Local Craiova, Consiliul Judeţean Dolj, Uniunea Teatrală din România şi puţinii sponsori ai ediţiei din acest an, să putem acoperi toate costurile Festivalului de la Craiova, rămân cu un infinit regret. Acela de a nu îi fi putut da acestui proiect forma perfectă, sau aproape perfectă faţă de cea gândită, prin absenţa, pe deplin motivată, a câtorva spectacole ce intraseră în programarea noastră iniţială. Dintre acestea regretul cel mai mare, cel care nu mă părăseşte şi nu mă va părăsi mult timp, este legat de imposibilitatea celor de la Teatrul de Artă „Cehov” din Moscova (MHAT), cel mai important teatru al Rusiei, de a mai veni în România în condiţiile anulării prezentării spectacolului lor şi la Bucureşti.

Am trăit, în schimb, şi o bucurie specială. Aceea a participării la realizarea acestui Proiect excepţional al Institutului Cultural Român, prin asigurarea tuturor costurilor şi a logisticii invitării în România a celebrului teatru de avangardă „The Wooster Group” din New York şi lăsarea speranţei unei posibile colaborări viitoare.

– De obicei, se vorbeşte mai puţin despre activităţile conexe zilelor de spectacol în cadrul festivalului. Sesiunile de shakespeareologie sunt adevărate academii ad-hoc unde participarea internaţională a celor mai buni specialişti în Shakespeare ar putea face geloasă orice Academie din lume. Explicaţi, vă rog, pentru publicul larg, semnificaţia şi importanţa unor asemenea dezbateri.

90

EFECTUL HAMLET ASUPRA CRIZEI

– Mă bucur şi vă mulţumesc că îmi daţi posibilitatea de a spune câteva cuvinte şi despre aceste activităţi, aşa-zis conexe. Bineînţeles că prim-planul într-un Festival îl ocupă spectacolele. Pentru noi extrem de importante sunt însă şi celelalte manifestări: sesiunile de shakespeareologie, atelierele teatrale studenţeşti, editările şi lansările de carte, expoziţiile. Deşi acestea au figurat în program încă de la prima ediţie, începând din anul 2006 au căpătat o altă amploare şi greutate.

Sesiunea de shakespeareologie, desfăşurată pe parcursul a două zile, organizată în colaborare cu Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru, a avut ca temă „Mari spectacole Hamlet”, iar Seminarul de shakespeareologie şi traductologie, organizat împreună cu Asociaţia Europeană de Cercetare Shakespeare, tema „Hamlet în spectacol şi traducere”. Numărul mare de critici de teatru şi shakespeareologi de primă mărime din întreaga lume, participanţi la sesiunile de comunicări, fac din aceste reuniuni ştiinţifice adevărate academii, cum spuneţi şi dumneavoastră. Profesorul Stanley Wells, Editor General al ediţiei Oxford a Operelor Complete ale lui William Shakespeare, Preşedinte al Shakespeare Birthplace Troust de la Stratford upon Avon, Paul Edmondson, Director general, profesorii Michael Dobson, George Banu, Ian Herbert, Michel Vais, Andrzej Zurowski şi mulţi alţii au dat strălucire, prin prezenţa şi comunicările lor sesiunii şi seminarului de shakespeareologie. Este foarte greu să vorbeşti în câteva fraze despre semnificaţia şi importanţa dezbaterilor, despre nivelul lor ştiinţific foarte înalt. Comunicările, care par a fi destinate în principal specialiştilor, se vor dovedi utile oamenilor de teatru şi publicului larg prin reunirea lor într-un volum (sau două), în ediţie bilingvă româno-engleză, volum ce va fi lansat la ediţia din anul 2012 a Festivalului Shakespeare şi care sperăm să circule în cât mai multe ţări ale lumii.

– Ce anume credeţi că ar trebui să se întâmple în România pentru ca un festival de această talie să capteze mai mult atenţia celor care trebuie să sprijine financiar un festival de o asemenea anvergură?

– Cred că este nevoie de stabilitate, de normalitate. Într-o stare, o situaţie de normalitate, nu ar trebui să baţi la toate uşile pentru a convinge diriguitorii de necesitatea existenţei unor astfel de manifestări de indiscutabilă valoare şi în România. Cred că pentru Festivalul Internaţional Shakespeare, ca şi pentru Festivalul Internaţional de la Sibiu şi Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti (poate şi pentru altele) ar trebui, asemenea Festivalului „George Enescu”, gândită şi asigurată o finanţare multianuală, care să dea posibilitatea şi liniştea necesară proiectării din timp a Programului Festivalului. Captarea atenţiei celor antiteze

NR.1/2010

91

care trebuie să sprijine financiar un astfel de Festival, depinde în primul rând de înţelegerea şi disponibilitatea acestora şi, de ce nu, de nivelul lor de cultură şi instruire. Beneficiile organizării unor astfel de manifestări pot deveni pe termen lung uriaşe, atât pentru oameni, cât şi pentru imaginea oraşului, a judeţului şi a ţării.

– Definiţi proiectul următoarei ediţii, precum şi intenţiile momentului în ceea ce priveşte structurarea lui.

– Vă propun doar să enunţăm tema ediţiei din anul 2012, dar despre cum va fi structurat în continuare Festivalul să vorbim cu un alt prilej. Pentru mine, Festivalul Shakespeare, însemnând raţiunea de a exista, oricât de laconic, de concis, aş încerca să fiu în acest răspuns, am sentimentul că nu aş izbuti să mă fac pe deplin înţeles fără să dezvoltăm fiecare intenţie. În anul 2012, va începe un nou ciclu, care se va încheia în 2016, când se vor comemora 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare şi când va avea loc cea de a X-a ediţie a Festivalului.

Temele următoarelor trei ediţii vor fi „Lumea-i un teatru, noi suntem actorii”, în 2012, „Shakespeare al tuturor”, în 2014 şi „Shakespeare pentru eternitate”, în 2016. Dacă ediţia din anul 2010 s-a desfăşurat sub motto-ul „Au luat-o razna vremurile. / Cine, spre-a lendrepta, / m-a hărăzit pe mine?”, pot să vă spun că cea din 2012 va avea drept motto „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori”, iar cea din 2016 motto-ul „Nu-i marmură, nu-s lespezi de morminte / regeşti, mai mult ca versul meu să ţină. / Când tot ce-i azi va fi pierit cu-ncetul / voci nenăscute încă-l vor citi”.

– În absenţa lui Shakespeare, ce dramaturg al lumii aţi fi ales pentru a construi în jurul lui un festival asemănător? Credeţi că sunt dramaturgi, inclusiv români, care să merite un asemenea efort?

– Sunt, cu siguranţă, dramaturgi în jurul cărora să se poată construi un festival, în primul rând tragicii greci, apoi Cehov, la noi Caragiale.

Noi însă l-am ales pe Shakespeare şi suntem foarte fericiţi pentru asta. Shakespeare reprezintă acum legământul şi legătura noastră cu Lumea.

92

JURNALE, MEMORIALISTICĂ

Paul Goma

JURNAL 2010 […]

Duminică 3 ianuarie 2010 Am impresia (sigură) că mi-a revenit răceala. Că numai ea îmi lipsea. Mi-a telefonat Vasile Paraschiv. Să-mi ureze La Mulţi Ani. I-am urat şi eu, din toată inima. Mi-a făcut mare plăcere schimbul de cuvinte, dar nu mi-a vestit nimic bun vocea lui: de la ultimul telefon era schimbată. Avea timbrul modificat: gâfâit, al bolnavului de inimă, oricum, al omului scăzut… …Vorbesc aşa de „Nea Vasile”, cu drag şi cu participare. Probabil şi cei cu care vorbesc eu la telefon îmi găsesc suflul scurtat, deşi fac eforturi să nu răzbată prin gaura firului telefonic bătrâneţea şi moartea care ne pândeşte după colţ.

Nu am mai citit în ultima vreme „ecouri” bădărane, injurioase la adresa lui, ca cele de după lecţia de morală elementară administrată la Cotroceni, Însuşi lui Băsescu – în prezenţa tăcută, deci complice a Nesfârşiţilor noştri Intelectuali Manolescu, Pintilie, Beligan. De altfel, nici eu nu am adus vorba, nici el nu va fi avut chef să amintească „hotărârea judecătorească”, cea care explica… depăşirea unui termen, ce contează, contează că cei care făcuseră câte ceva pentru români şi pentru România de multă vreme suntem aruncaţi la gunoi / de oamenii noi: Băseştii, Băseştile, Liichenii, Udrèle-le, Trou-ii, Paţachinevicii, Mihăieşii, Manoleştii, Pleşii, Blandienii, Adameştencele, Muşatele…

antiteze

NR.1/2010

93

Miercuri 6 ianuarie 2010 Am dormit prost, m-am trezit iritat, enervat. Înseamnă că nu mi-a trecut “răceala” sub preşul căreia ascund starea generală rea, dacă nu de-a dreptul dezastruoasă a sănătăţii. Mă mint copilăreşte - cine ar face altfel? ca să mai câştig o zi, o săptămână, până la apariţia volumului Scrìsuri 1.

Mă mai nelinişteşte neapariţia, necontinuarea cronicii lui D. Cristea-Enache în Cultura. Să fie doar prelungirea acestei vacanţe de Sărbători? Poate ca da, poate că ba. Oricum, m-am încărcat pentru o eventuală contrareplică: dacă el se arată ofensat de zisele mele (din jurnal), îi voi arăta: Că da, el ar dreptul să fie ultragiat de scrisele mele; Că da, eu am dreptul să-mi susţin, să repet refuzul cuvintelor sale privitoare la “antisemitism”.

Asta în cazul în care el a citit Jurnalul.[...]

Sâmbătă 9 ianuarie 2010 Anunţ imobiliar: „Finisaje: parchet, termopan, jaluzele exterioare, 3 x aere conditionate, (subl. mea) spaţiu deosebit de plăcut şi luminos, cupolă electrică 1.5 x 1.5 m”. Cum altfel să numească bietul românache daravela care hârâie, bârâie, în principiu „condiţionează aerul”, iar în neprincipiu nu condiţionează nici pe dracul, dar face-bine pe o faţadă de casă, fiindcă indică fără greş bunăstarea, statutul de ţoapă securistă (un scriitor mai inspirat a pus cărţii sale titlul: „Sunt o babă securistă”), din bunic în strănepoată a apropitarului (ziceam, aşa): păi dacă posedă aerecondiţionate…? La singular, pe meleaguri carpatine o astfel de huruitoare taman lângă fereastră este desemnată prin: „un aer (condiţionat)” – să mulţumim cerului că nu a ieşit: „aer condiţional”, aşa-căci-deci la plural vine, corect: „aere”.

Pe timpul comunismului (alt fals, de mirare că vorbitorii cu curu’, contimporani nu au folosit „fostul comunism”, după modelul „fosta Securitate”) nu am auzit glasul vreunui „conducător” de-al nostru, din popor, cu excepţia glăsnuitorului impenitent Ceauşescu. Când vreun „număr 3” sau „5” lua, ăsta, zi-i pe nume: cuvântul, îl citeai ca pe o carte scrisă demult, abia acum sonorizată: tovarăşul nostru tremura de spaima de a nu se da de gol în public! – fiindcă el, oricât de proletăroi, ştia cum se rostesc în limba română cuvinte ca Vietnam, securitate, femeile, nu cum le schimonosea Cel-Mai-ul (Vienam, secoritate, fimeili), încât îi contamina până şi pe prezentatorii de la televiziune, în frunte cu unul Marinescu, parcă Gheorghe, purtător de cravată, căruia însă îi simţeai, 94

JURNALE, MEMORIALISTICĂ

prin sticla ecranului duhoarea de obiele ai romartelor. Acum, însă, că tot am făcut Marea Rivuluţie din Decembrie, s-a dat liber la esprimare, deci fiecare se ‘sprimă potrivit celor patru clase primare pe care le-ar fi absolvit dacă n-ar avut dificultăţi-trecătoare cu oralul – ca Boc, Udrea, Blaga, Băsescu, Antonescu. [...]

Marţi 12 ianuarie 2010 Azi merg la doctor – care-o fi de serviciu – ca să mă trimită la un „specialist de cap”: de câteva zile am dureri în dreptul urechii… drepte.

Astă-noapte nu am dormit: mă supără „pulsul” care mă bate în cap. Nu insuportabil, dar iritabil foarte.

Am avut gura spurcată atunci când prevedeam un „viitor românesc” casei Monicilor – iată ce scrie Adevărul de ieri: „Casa Ierunca-Lovinescu, o moştenire uitată – Florin Marin Cei doi intelectuali au trăit cea mai importantă etapă a vieţii lor în locuinţa din Strada François Pinton nr. 8 Statul român a acceptat moştenirea Monicăi Lovinescu – locuinţa din Paris în care a stat cu soţul ei, Virgil Ierunca –, dar a întârziat cu plata taxei de succesiune. Statul român trebuia să achite dreptul de succesiune pentru casa Monicăi Lovinescu până în august 2009. Dacă mai doreşte să devină proprietar, trebuie să plătească şi penalităţi.” Ce să mai comentez? Dar merită comentată nesimţirea românească? (Noica îi spunea mai plastic şi mai neiertător: „netrebnicia”). Însă pot să mă întreb ce au păzit intelectualii care îi colonizaseră pe Monici? Liiceanu şi Berindei pretind că ei sau…to-ot ocupat, că au plătit din buzunarul lor bani de taxe. Aşa să fie.

Dar ambasadorul român la Paris, Theodor Baconsky (înainte de aşi „româniza” numele? Dar Manolescu, ambasa-dorul României la Unesco? Dar limbricul Paţa’, putoarea care avea bani de cheltuit pe tot felul de cretinării, idioţii, căcănării – însă pentru menţinerea la suprafaţa vieţii (sic!) a unui monument al culturii române, precum casa Monicilor nu a avut? Ce să mai vorbesc de gagicile de la ambasadă – tot felul de consiliere culturale (îmi vine în minte doar fiica unui poet troglodistsocialist, devenită director al Institutului Cultural Român, purtând un nume princiar, voievodal: Ghica – imediat după 1990 a scris un articol: „Avem nevoie de Goma” – Cârneci, domnule!, însă numaidecât, trasă de urechi de Brucan – de altfel ca şi Lefter, folosind acelaşi titlu –, dacă nu m-au tăcut cu entuziasm, m-au atacat, cu inima strânsă, pentru „antisemitism”)?

Ce javre, ce putori, ce troglodiţi, ce pipişăcioşi de tustrele sexele!

antiteze

NR.1/2010

95

Miercuri 13 ianuarie Mă trezisem hotărât să mă plâng de soarta crudă şi nedreaptă - mai ales că azi e un 13 – când am aflat, de la televizor despre catastrofa din Haiti. Doamne-Dumnezeule! Şapte grade pe scara Richter, ca şi la noi, în martie 1977.

Nu mai plâng pe umărul meu, deşi toată nopticica am „lucrat” la cuvintele ce urmau a fi folosite întru lamentaţiunea proprie şi personală: nefericiţii haitieni sunt „cei mai săraci de pe continent(el)e american(e)!”

– fiindcă noi, cu Base-n frunte, cu o udră-n oişte şi cu-un Boc în cur, suntem cei-mai din restul Europei.

Bulgăroaica numită în Parlamentul European în fruntea unei comisii (am uitat care, dar importantă) întâmpină dificultăţi opoziţioniste: că de ce nu declarase că are o firmă de ceva, consultanţă (?); că de ce nu a declarat că soţul de la ea este cam, vorba ardeleanului, mafiot… La urma urmei nu mai contau acuzaţiile care plouau (ca neaua…), conta că individa, afişând o nesimţire jâmbăreaţă de tip nord-dunărean, pentru nevăzători, explic: românesc, de ai fi jurat că nu este o -eva bulgarcă, ci o – esca d-a noastră dân popor, Udrea sau / şi Ridzi sau şi Nuţi Succesorista, ce să mai vorbim de Rodica Stănoiu, Monica Macovei, Norica Nicolai (şi alte mătuşi): ţi se uita în ochi şi, rânjind, minţea!

Fiindcă şi ea făcea parte din noua specie de mamifere apărute după căderea Zidului Berlinului în ţările până atunci aflate sub cizma rusească: a familiilor securisto-mafioase, a neam-prostiei fără frontiere, a rapacităţii fără frâne, a ţoapei de orice sex ar fi - priviţi, oameni buni, la indivizii din Clanul Ţiriac, de la bătrânul securist de pe timpul lui Dej, până la nepot va fi având şi aşa ceva – la cei din Clanul Prigoană, luaţi în braţe, nu întâmplător, de femeile din Peşterile Băsescu şi Cocoş! «În ţara asta vreţi să vă întoarceţi?», nu-mi mai iese din auz, din măruntaie întrebarea fetişoarei din Paşcani.[...]

Duminică 17 ianuarie 2010 Am pregătit pentru Daniela Goma un pachet cu 8 volume. Îl voi duce mâine la poştă. Mă întreb dacă nu va fi prea greu. O să-mi iau încă un plic de rezervă, foarfeci, lipici, sfoară, în cazul că va trebui sa fac un colet suplimentar. Operaţie penibilă pentru un şoşontorog ca mine, dar cât de încălzitoare pe la inimă: am o strănepoată în Basarabia, cărei îi trimit comiterile mele pe hârtie… Încurajator. Consolator. Întineritor.

Luni 18 ianuarie 2010 Am trimis, de dimineaţă, cărţi la Chişinău. Surpriză: pachetul cu 6 96

JURNALE, MEMORIALISTICĂ

volume (am reţinut două: anunţându-i lista, Dana le indicase pe cele avute), în greutate de 1,700 kg a costat numai… 3,75 euro! Eu mă aşteptam la cel puţin 25 euro! La prânz am trimis „răspunsul” la prima întrebare a Danei. [...]

Miercuri 20 ianuarie 2010 Azi tata ar fi avut 101 ani, dacă… Dacă. Dumnezeu să-l ierte.

Vineri 22 ianuarie 2010 Magda Ursache îmi mai trimite interviul său cu Angela Furtună, indicându-mi pasajul care mă priveşte: „(…) Sigur că vizibilitatea scriitorului român e mai mare abroad, dar sunt promovaţi mulţi impostori, mulţi oportunişti. Marii profitori provin dintre cadrele de nădejde UTC/UASCR. Tare le mai place, în campaniile de promovare a imaginii Fabulo a României, să bea cafele din ceşcuţe cu vampiri pictaţi „artistic”.

Politica noastră culturală e canalizată rău, dacă ICR plăteşte să fie audiată Nina Cassian, poeta realist-socialeză (e cuvântul lui Goma).

Le place sau nu unora, Paul Goma e cel mai cunoscut scriitor român în străinătate. Facem ceva pentru omul din Belleville, rămas refugiat politic, în dizgraţia Puterii şi dup? '89? L-am propus, cumva, pentru Nobel, cum au procedat insistent nemţii cu Hertha Mülleră Goma e condamnat la exil; înfruntă nu numai exilul, dar şi nepăsarea, respingerea, denigrările unor confraţi care-i înghit cu noduri lecţia de verticalitate, cu tema la Conştiinţă nefăcută. Tare-aş vrea să văd (mi-o arată cineva?) scrisoarea oficială din '90, de reintegrare, trimisă de USR şi răspunsul aşazis negativ al scriitorului.

Dacă s-ar fi vrut, adunarea generală (suverană) ar fi putut vota ca statutul USR să fie modificat, pentru a se introduce calitatea de membru de onoare (soluţia Dan Culcer). Goma ar fi fost cel dintîi beneficiar. Nu sa vrut: mentalitatea neocomunistă e vie pe plaiurile noastre”.

Câteva zile nenorocite. Cauze: fleacuri, ca arderea becurilor de la lămpile absolut necesare mie: la ordinator, la pat. Acestea, „fleacurile” ne otrăvesc viaţa, mai ales când, ca mine, eşti diminuat, micşorat de bătrâneţe, de boală – lua-o-ar boala!

Acum e mai bine: se apropie seara, însă ce ne pasă nouă, / c-avem o lumină nouă…

Sâmbătă 23 ianuarie 2010 Noapte agitată. Asudată.

Ieri Ana a fost la Bibliotecă, după un an de concediu medical. antiteze

NR.1/2010

97

Colegii au primit-o foarte cald, foarte… colegial. Noua şefă a tratat-o suroral, a asigurat-o de asistenţă pe tot timpul cât va mai lucra acolo. Anei i-a făcut tare bine pe la inimă acest „tratament”, nu-şi imagina că va fi primită astfel.

Aştept nerăbdător să-mi scrie Dana că a primit cărţile trimise luni, 18 ianuarie - eu o anunţasem că vor face pe drum cam o săptămână.

Ieri mi-a scris şi Angela, de la Orhei. Că trecuse Ghenadie Brega pe la şcoala lor, că vor să facă un „club” cu numele meu (atâta le mai lipseşte!), numai ca nu prea au cărţi de-ale mele… Fiul lui Andrei Vartic care trebuia să treacă prin decembrie trecut pe la Bucureşti nu a putut-o face, oricum, Al. Budişteanu îl aşteaptă în continuare să-i încredinţeze ceva cărţi. Se vede că şi meteorologia şi-a băgat coada în treaba asta. Cum or fi drumurile, acum…

Iată că oricâte exemplare din cărţile mele am trimis eu, au fost distribuite de Vartic, de fraţii Brega, de Juraveli, de Ovidiu Creangă, de Dabija…– tot nu ajung. N-ar fi nici o pagubă dacă unii dintre cei care le împrumutaseră nu le mai restituiseră. Pagubă este că nu există câte e nevoie. Eh, dacă aş avea bani să trag o sumă de exemplare, câte ar putea să fie date bibliotecilor şcolare - cum începuseră Iurie Roşca (pe când nu era tovarăş cu Voronin), Secăreanu, Cubreacov să o facă în 2003, cu cele trei titluri scoase la Flux, dar urlase în Parlament dobitocul de kamunist Stepaniuk, cerând confiscarea, interzicerea, distrugerea. [...]

Marţi 26 ianuarie 2010 Nu mi-a slujit la nimic noaptea de azi-noapte. M-am zvârcolit, am asudat, am schimbat o dată aşternuturile, de două ori pijamalele. Nu, nu arunc vina pe moartea Elenei Cuza, ci pentru ca de vreun an am intrat în Zodia Bolii, deşi mai potrivit ar fi: a Morţii. Singurul „sector” în care mai rezist este Jurnalul. Scop, mijloc de a rămâne cât de cât în picioare (picioarele mele…). [...]

Miercuri 3 februarie 2010 Noapte agitată. Dureri suprafaţiale (am vrut să spun: ale pielei, provocând senzaţia de arsură). Bănuiesc a fi de vină poziţia la ordinator, chircită. Îmi tot promit redactarea unui Testament adevărat. O Limbă de Moarte prin care las manuscrisele doar lui Filip şi Anei. Prin care, de pildă, asupra Culorii curcubeului nu va avea nici un drept Liiceanu, cu Humanitas, Polirom cu Lupescu.

98

JURNALE, MEMORIALISTICĂ

Abia acum, că nepoatele lui Sebastian au provocat scandalul cu drepturile de autor, aflu că turnătorul Uricaru şi-a mutat curul de la Uniunea Scriitorilor a la Uniunea Scriitorilor B. Cum ştiu securiştii să-şi aranjeze viitorul lor, curat ca lacrima! Mă întreb unde se va prelinge Manolescu după ce i se va încheia mandatul la UNESCO: la Uniunea Internaţională a Turnătorilor în slujba Israelului? Vorba lui Barbă’: «De ce nu?!» [...]

Vineri 5 februarie 2010 Niki al Monicăi Lovinescu nu mai are cuvinte. Şi mie mi s-au împuţinat „cărămizile” din care ne-am făcut casa şi viaţa (o viaţă de om), dar eu nu sunt persoană publică; nici cronicărete sportiv, ca să trăncănesc toată ziua-bună-ziua despre orice şi mai ales despre ñiñica. Pardon: despre… tâmpenie.

Am observat de o bună bucată de vreme cum, în intervenţiile sale, N. Manolescu foloseşte „tâmpenia” drept înlocuitor a orice - mai vârtos a ceea ce nu-i place lui (după modelul evreiesc, cel cu mereea antisemizare, de care s-a bucurat şi Niki al Monicăi, până când… s-a autodemascat, sic!, şi-a făcut autocritica – din păcate nu pentru analfabetism, ci doar pentru „a-i fi criticat” pe evrei - şi şi-a luat angajamentul. Nu voi pierde timpul în căutare de citate (îi las această treabă lui Laszlo Alexandru), excesiv de numeroase, vorba franţuzitului care nici acum nu ştie să vorbească limba în circulaţie la Paris, cu o frecvenţă care mă face să mă întreb dacă junele Manolescu, la frageda-i vârstă de peste-şaptezeci-deani nu şi-a pierdut uzul raţiunii (am vrut să spun: al cuvântului), de tâmpează/tâmpizează tot ce nu pricepe el, deci îi pune grave probleme de… existenţă, cam ca girafa la ardeleanul din Sibiel - am terminat fraza.

Ultima năzdrăvănie (ţin la acest termen): propunerea unor glumeţi de sanctificare a lui Eminescu, în loc să fie tratată cu îngăduinţă, cu umor (umor, la Manolescu?) potrivit celor şaptezeci-şi-de-ani, lui îi scapă din gură, pe bărbie, pe cravată, pe nădragi, pe încălţări… tâmpenia: iat-o: „E o tâmpenie (subl. m. P. G.) fără margini. În primul rând, Eminescu trebuie citit, interpretat, analizat, nu canonizat. A trăit în concubinaj, a fumat, a avut sifilis, ce trebuia să mai facă Eminescu ca să merite canonizarea?”

Ce poate fi acel ins care tratează de „tâmpenie” toate năzdrăvăniile – văzute şi nevăzute? Un intelectual, formator de conştiinţe, cronicar literar care multe şi năzdrăvane chestii va fi cunoscut în 50 ani de carieră de hărnicuţ autor de recenzii? Un ardelean trezit faţă-n faţă (sic) cu girafai? Un ignorant (în materie de tâmpenie), sau un cine-zice-ăla-e? S-a antiteze

NR.1/2010

99

observat: nu am rostit cuvântul “tâmpit” pentru a-l desemna pe N. Manolescu. El, Niki al Monicii, nu este întru totul un-cine-zice-ăla-e, ci doar (sic!) un mizerabil delator-plătit, în slujba Holocaustologiei Universale, alături de creaturi de coşmar ca Zalis, Oişteanu, Ed. Reichman, Uricaru, Gârbea – şi autor al celei mai groase şi mai kilogramoase Istorii a Literaturii Române (editată de Călin Vlasie, omul care scoate bani şi din manolească seacă).

Apoi N. Manolescu nu ar mai fi Niki al Monicilor, dacă nu ar fi „combătut” tâmpenia în stilul inconfundabil al cronicilor sale sportive trimise de la Paris: „În primul rând, Eminescu trebuie citit, interpretat, analizat, nu canonizat. A trăit în concubinaj, a fumat, a avut sifilis, ce trebuia să mai facă Eminescu ca să merite canonizarea?”

Ha! Ha! Ha!: banc manolesc - râdeţi, tovarăşi! Aşadar, după N. Manolescu, „Eminescu trebuie citit (…) nu canonizat”. Pentru că – de ce?

Iată pentru că de ce – vorbeşte Manolescu însuşi: „(Pentru că Eminescu) a trăit în concubinaj, a fumat, a avut sifilis…” (sublinierea îmi aparţine, dar nu şi pentru-că-de-ce-ul).

Să mă mai întreb dacă N. Manolescu, pe lângă atâtea alte calităţi: felon, denunţător - de mincinos, ce să mai vorbesc? - este şi ceea ce zice el despre năzdrăvănie? De acord, el este clasat: zi-i Manolescu şi pace!

Inacceptabilă rămâne însă complicitatea „confraţilor” (în realitate: a subalternilor, a slugilor) care l-au tot ascuns, acoperindu-l cu elogii servile, i-au măturat sub preş porcăriile-limbărìile scrise în ziare, manualele şcolare, cursurile universitare al căror co-autor obedient întru… pardon: tâmpenii a fost (chiar şi cartea-far, scrisă în colaborare cu D. Micu, Literatura română de azi, 1944-1964, nu neapărat pentru a-l feri pe el de gura Monicilor, la Europa Liberă, dar pentru a evita ei, autori de cărţi, răzbunarea manolească pentru… demascarea Mascatului).

Urmez, deci: ce este el, Manolescu Nicolae: un schmeker care s-a descurcat şi cu Ceauşescu, şi cu Popescu-Dumnezeu, şi cu Vasile Nicolescu, şi cu Gogu Rădulescu, şi cu Iliescu, şi cu Gelu Voican, şi cu Măgureanu, şi cu Băsescu, şi cu… – dar cu cine nu?! – sau este, la urma urmei, cel din oglindă: Monumentul Tâmpeniei la Românul ArdeleanoOltean? [...]

Luni 15 februarie 2010 Iată ce voiam să notez: Jurnalul meu este… jurnalul meu (personal); el este, pentru mine, traista cerşetorului, în care adun, pun, depun ce cred eu că este interesant, 100

JURNALE, MEMORIALISTICĂ

bun, util pentru mine.

Jurnalul meu nu este o „publicaţie” pe care o conduc (decât într-un singur mod: accept sau nu accept să reproduc un text), ci un adăpost pentru aceia care nu au unde să publice, ori doresc ceva mai multă… publicitate (şi-au găsit unde: pe situl meu!).Acesta fiind statutul, în cazul reproducerii integrale a câte unui text despre mine, nu am intervenit decât rareori, cu o corectare de date sau cu câte o virgulă omisă.

Textele semnate de Flori Bălănescu mi-au fost totdeauna favorabile; până la acesta, reprodus ieri, dacă am mai mormăit - în scrisori - că prea mă laudă; sau că prea au caracter de petiţie - părerile mele au rămas între noi.

De astă dată trebuie să scriu deschis (!) că am fost deranjat, pe de o parte de „cererile” către stăpânire (de a-mi restitui aia, de a-mi re-da aia), pe de alta de „indiscreţiile” privind starea noastră materială. Este adevărat, cea mai supărătoare a fost o pledoarie înflăcărată, în favoarea mea, dar în care a fost scăpată expresia (citat aproximativ): „Goma trăieşte în exil din mila statului francez” – autor: Liviu Ioan Stoiciu.

Or această formulare – preluată, prelucrată – este inexactă; şi umilitoare: trăiesc, nu „din mila statului francez”, ci din salariul Anei, soţia mea, bibliotecar la Biblioteca Naţională a Franţei. În textul reprodus mai sus Flori Bălănescu, desigur, din prietenie, din devotament, exagerează, cum am mai spus: pe de o parte acordând prea mare spaţiu (în text) caracterului petiţionar, pe de alta exagerând starea materială precară a noastră. Care este o chestiune de familie, ca să spun aşa, despre care vorbesc-scriu numai eu.

Vreau ca Flori Bălănescu să înţeleagă exact ce am scris, aici.

Pentru că va fi ştiind şi ea bine că săracul e şi fudul. Ca mine. [...]

Magda URSACHE «După 33 de ani sau „ce eşti – ce-ai fost... ce-o să fii”» Se împlinesc (anii trec ca apa!), în februarie 2010, 33 de ani de la Mişcarea Goma pentru drepturile omului, de la Charta românului Goma.

Istoria fără memorie corectă poate fi o catastrofă, în rând cu marile cutremure, cu inundaţiile, cu uraganele, cu pandemiile... La noi, maladiile memoriei proliferează, exersăm ars oblivionalis, dar şi ingineriile biobibliografice. „Noi dăm totul la întors, începând cu noi înşine” (Bonifacia). Pentru o oră de disidenţă, se fac reconstituiri de CV-uri; „autoamnezianţii” falsifică răzbit jurnale. Câţi nu se laudă cu texte antiteze

NR.1/2010

101

şopârloase strecurate în „organe” de cultură, cu vreun cui băgat în „Scânteia” mare ori mică? Măcar cu un gând „negaţionist” în faţa oglinzii din baie. În noiembrie '77, „opozantul de meserie” Paul Goma a rămas fără cetăţenie şi aşa-i şi astăzi. După ce, la Rahova, trecuse pe lângă moarte, după ce fusese anchetat (citiţi: bătut bestial şi drogat, ca să-i cedeze inima). Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. Învăţ să moară, ca să spele ruşinea noastră de-a fi laşi, oportunişti, defetişti. Încerca să ne vindece de „serioase probleme de sciatică”, aşa cum notează istoricul Flori Bălănescu. Prea mic pentru un război atât de mare, opinează N. Manolescu în istoria celor 5 secole de literatură. Ba prea mare pentru un război atât de mic. Vreau să spun – front fără participanţi (cu ştiutele excepţii: Ion Negoiţescu şi Ion Vianu), dar cu trei exilaţi; fără voluntari, fără morţi şi răniţi. Şi trebuie recunoscut că nescriitorii au reacţionat altfel decât scriitorii: i s-au alăturat, în timp ce greii momentului literar n-au făcut-o, din imposibila lor prudenţă. În 1-3 august '77, 2000 de ortaci, aflaţi în greva minerilor din Valea Jiului, s-au solida-rizat cu Goma, ştiau de el. Până la 1 aprilie '77, când a fost arestat, Goma strânsese 200 de semnături. Memorabilă – apariţia lui Teohar Mihadaş, „lucrat” de Securitatea din Cluj să-l convingă pe Goma să abandoneze. Secii îi promiseseră fostului deţinut politic locuinţă, pensie USR, publicarea cărţilor respinse de cenzură.

Citez din Culoarea curcubeului '77. Cod „Bărbosul”, Polirom, 2005, p. 142: „– Zece zile am zis «Nu!». În a unsprezecea: «Bine, mă duc, dar nu uitaţi că voi m-aţi trimis»”.

A întins mâna: – Dă-mi Scrisoarea, s-o semnez. Eu, din proprie iniţiativă, n-aş fi făcut atâta amar de drum, din lipsă de bani şi de frică... Însă, dacă tot am venit, vreau să semnez!”

Pe fond, cum zic juriştii, războiul Goma a fost declarat pentru drepturile românilor. Inadaptabilul, inconvenabilul, incontrolabilul Goma a scris scrisori deschise de Securitate. A scris Către Pavel Kohout şi camarazii săi; i-a scris lui Nicolae Ceauşescu, în acelaşi februarie '77, ca să-i ceară să semneze apelul de solidarizare cu cehii; fireşte, dacă nu se teme de Securitate; a scris Conferinţei de la Belgrad.

A găsit 8... 6... semnatari, sigur doi: Paul Goma şi Ana Maria Goma. Ce era să facă? S-a solidarizat „individual”. Solidar solitar.

Ce cerea Goma? Normalitate. Cerea libertatea cuvântului, a presei, a asocierii, a mitingului de protest. Cerea inviolabilitatea persoanei, a 102

JURNALE, MEMORIALISTICĂ

domiciliului, a corespondenţei; cerea drept de vot liber. Exact ce s-a obţinut peste 12 ani, cu preţ de sânge, de moarte.

Protestul „paşaportarilor”, s-a spus, cu ironie uşoară. Da, se cerea, printre altele, drept de liberă circulaţie. Pentru că eram legaţi de glia socialistă, nu puteam călători fără aviz Secu, după ce „consimţeam” la Angajament. Nu ne puteam informa, nu puteam expune liber ce gândeam...

Am mai replicat (de la Goma am învăţat „arta” repetiţiei, mă vreau repetitivă) celor care se tot vaită că n-am avut un Havel. N-om fi avut un Havel, dar avem un Goma, unul singur, numai că n-am ştiut ce să facem cu temeritatea lui, cu jertfa lui. Ca omul din Tecuci cu motorul. „Motorul” Goma nu ne-a folosit la nimic.

Goma a trecut prin „... toate relele ce sunt/ într-un mod fatal legate de o mână de pământ”. În iarna lui '77 nu s-a lăsat nici sfătuit de bine, nici intimidat de „telefoniştii” care-i ameninţau soţia, copilul, chiar câinele.

Treptele agit-prop: intimidare / înfricoşare/ îndoctrinare. Şi-mi amintesc de acel mesaj al lui Petre P. Carp, adresat lui T. Maiorescu, de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu”. Câte mesaje n-au venit nu dinspre oligarhi, ci dinspre – cum le zice Mircea Platon – minigarhi intelectuali: „Mai potoliţi-l pe Goma!”. „Aşa-zisul scriitor”, nul sub raport literar-artistic, sa mai ricanat. Aici spun ca şi Arghezi despre detractorii lui Eminescu: „A nu respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate”. În cazul Goma, la fel.

Lui Goma i s-a cerut moderaţie, ca şi cum autorul Patimilor după Piteşti ar putea vorbi sotto voce. Goma nu poate spune nu cu reticenţă ori cumpătat. Nu-i dilematic. Dintre cei în viaţă, poate doar Grigore Caraza (26 de ani de temniţă, vezi Aiud însângerat) ori celălalt aiudist, din anii optzeci, Vasile Paraschiv sînt la fel de verticali ca Paul Goma. Şi aici o contrazic pe Flori Bălănescu, editoarea seriei de autor Goma, pornită de Curtea Veche, care numără 33 de ani de izolare şi de umiliri. Umilit Goma nu poate fi. Numai asta nu. Umiliţi de statura sa morală suntem noi, cei care n-am semnat Cartha Goma. Ce-i drept, statură ieşită din tiparele fireşti. Cine mai riscă viaţa lui şi a familiei, expusă la „toate relele ce sunt”, de la privaţiuni („am trăit pe unghie”) la bătăi, otravă, pachete explozive, plus cele nevăzute? Paul Goma a pus totul pe-o carte, cartea scrisului liber. Necâştigătoare, dacă ne gândim la Premiul Nobel, la titluri academice, la salarii de merit, la medalii. Se apreciază, la noi, liberté de l’esprit? Zic unii că asta ruinează cariera. Că de-aia nu-i omul din Belleville nici nobelizat nici nobeleant. Cu vocabula Goma, căţărariera.

După ce-a fost acuzat ca trădător de patrie (i-au cerut capul, în '77, antiteze

NR.1/2010

103

Eugen Barbu, Titus Popovici, Virgil Teodorescu, Dan Zamfirescu, Al. Ivasiuc...) Paul Goma şi-a pierdut ţara. A pătimit. Au compătimit cu el, au semnat pentru eliberarea lui, în acelaşi an nefast '77, Mihnea Berindei, Maria Brătianu, Matei Călinescu, Mircea Eliade, Ioan Cuşa, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Mihai Korne, Alain Paruit, George Palade, Toma Pavel, Nicholas Spulber, Sanda Stolojan, Andrei Şerban, Virgil Tănase, D. Ţepeneag, Emil Turdeanu. Din „afară”. În ţară, N. Breban (devenit „trădător” după Tezele din '71) a trecut peste neimplicarea în eveniment, dar şi peste neîncrederea în celălalt. L-a ajutat pe Goma, devenit dujman de clasă, să intre la Cornel Burtică. Şi mă gândesc că „ajutorul” lui Burtică (sau Gogu Rădulescu et alţii) a împiedicat coagularea unui nucleu dur de rezistenţă. Poate că mămăliga exploda mai repede.

Goma-i nesmintit Goma: nu uită, nu tace. Nu contează nici prieteniile vechi, nici relaţiile sociale utile când adevărul trebuie spus.

Goma e ne-cuminte. Mulţi îi poartă sâmbetele: de la „moscovicio-latrii” care serbau în 7 Noiembrie Marele Octombrie la „socialezii” (sunt cuvintele sale; expresivitatea limbii lui Goma sare-n ochi) nostalgici, ceauşişti până-n măduvă. Tuturor celor convinşi că frica păzeşte bostănăria şi că frăţia cu Puterea te trece comod fruntea [puntea?]. Paul Goma, mereu în dizgraţie politică, le arată obrazul. Pe cine deranjează?

104

JURNALE, MEMORIALISTICĂ

N-am spaţiu tipografic să-i enumăr: de la „elementele de nădejde” ale fostului regim la stâlpii democraţiei actuale; de la ’telectualii de Partid şi de Stat la excelenţele intelectuale GDS (nu fusese un membru fondator profesor de marxism-stalinism la Politehnică?) Ce-i drept, omagiile Ceau nu se plăteau atât de bine ca acuma: locuinţă în centru civic, permis pentru gospodăria PCR, posturi de directori şi adjuncţi la unica revistă a târgului, la... la... la... Acum, pentru mallarmeenii noştri intelectuali („Dar, inimă, ascultă-i cântând pe mateloţi”) recompensele sunt uriaşe: devin europarlamentari, rectori de Universităţi, diplomaţi, miniştri...

De atacat, Goma e atacat de lunetişti din toate poziţiile pentru că nu-i spăimit de preceptele noi religii political correctness. Al. Florian, fiul marxistului Radu Florian, atacă vehement Săptămâna roşie, ajunsă la a şasea ediţie. Carte-document, considerată „cădere” şi de Ovidiu Şimonca.

De ce ar fi afirmat „antisemitul” Goma că evreii au fost în fruntea bucatelor literare în stalinism? Şi de ce ar considera acelaşi Goma lagărele de exterminare naziste şi Gulagul un binom sângeros? Ca să relativizeze, prin comparaţie, grozăvia Holocaustului, n-aşa? Numai că ura de rasă a ucis ca şi ura de clasă, totalitarismul moscovit a omorât 94,5 milioane de oameni, după Göran Lindblad, raportorul Comisiei Politice a Consiliului Europei (25 ianuarie 2006). În Ucraina, în anii de vârf ai terorii, 32-33, au murit controlat, de foame, 7 milioane. Pământul se mişca: victimele erau îngropate încă vii. Şi când te gândeşti că unora teroarea istoriei (concept propus de M. Eliade pe la 1960) li se pare doar „o expresie nefericită”!

După suferinţa fizică din puşcărie şi din exil, lui Goma îi e dat să cunoască altă suferinţă, în ne-socialism. Ca şi cum n-ar fi fost suficiente vechile acuze (pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga, era şi porno- grafic), Goma e făcut – performanţă! – şi „jidan” (horrible dictu), şi antisemit; şi kaghebist, şi agent CIA; „Fazcistule!” îi strigă cineva. De ce? Pentru că şi-a făcut o profesiune de credinţă din a spune ce crede verde-n faţă?

Goma ripostează la „gândirea organală” (sintagma sa). Nu întoarce şi obrazul celălalt, să mai primească o lovitură (palmă, stuchit, injurie). Pe cale de consecinţă, dreptul refuzat de statul de drept îi e refuzat şi de societatea în civil. Zice-se că foarte repede interimarul preşedinte USR Mircea Dinescu i-ar fi trimis carte la Paris, cum că ar fi fost reconfirmat membru, breslaş: „I-am primit, bă, pă toţi înapoi!” Sau sa făcut că-i primeşte, cum s-a făcut că lucrează pentru binele naţiei.

Scrisoarea lui Dinescu pare pierdută ca-n Caragiale şi nici un cetăţean turmentat ori ba nu se grăbeşte să i-o aducă andrisantului din rue Bisson.

Deşi n-a primit-o, andrisantul ar fi respins oferta şi, odată cu ea, pensia USR ori indemnizaţia de merit, cum au vechi şi vajnici activişti USR, antiteze

NR.1/2010

105

care au respectat alfabEtica socialistrică. Scrisoarea de răspuns nu-i şi nui. Sau, vorba anchetatorului Goran: „asta nu se comunică, 'i secre' militar”. Dacă mi-o arată cineva, fac mea culpa. Infelix culpa!

Dan Culcer, care trăieşte în Franţa din '87 ca evadat din sistemul defunct, a găsit o soluţie: membru de onoare al Uniunii. Nu simplu, ca scriitoraşii câtă frunză, câtă iarbă, ridicaţi în USR pentru orice altceva decât pentru profesionalism. Nu s-a vrut. Parti pris-ul e, uneori, înşelător. „Doar n-o să-l băgăm cu forţa în USR”, s-a rostit liberalul Varujan Vosganian. Ca şi cum ar fi fost scos de bunăvoie. Oare cum sună Legea prin care a fost eliminat din rânduri-rânduri Goma? Mai funcţionează? Că nu ştiu. De altfel, suntem asiguraţi că „Paul Goma n-a fost exclus de colegii lui din USR, ci printr-o decizie a conducerii PCR nesupusă votului Consiliului USR, neconsultat în această privinţă” (Irina Horea).

Dacă nu l-a exclus comitetul Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti, ci PCR, de ce nu s-a reparat greşeala? Doar franţuzul acela teribil avertizase: asta nu-i o crimă, e o greşeală”. Sau o mai funcţiona Partidul unic?

Aşadar, când vinovăţia e colectivă, nimeni nu-i vinovat. Iar Goma e staţionar (ca-n Cotele Apelor Dunării) pedepsit.

Era, în aprilie '77, închis la Rahova, când Grenadă (sobrichet pentru un anchetator) i-a adus, exultând, ştirea că, gata, e „mort şi livid”. „Decedat fără glorie”, de vreme ce fusese părăsit de cobreslaşi.

Oare „întotdeauna ploaia spală eşafodul”, cum crede poetul Cassian Maria Spiridon? Poate. Dar ploii care duce sângele la rigolă îi mai scapă proba scrisă: raportul în manuscris al ofiţerului Secu, Victor Achim, care „răspundea” de scriitori între 65-67, când se ocupa de Universitate, îl presase pe studentul Goma să devină turnător. În „întunecatul april” '77, comitetul s-a manifestat net contrar „scriitorului fără cărţi”, cum îl numise Eugen Barbu şi a „gomăniilor” sale. Fănuş Neagu a propus ca actul excluderii să fie semnat „în lipsă”, pentru că, din cei 9 membri, nu erau prezenţi decât 6. De faţă: D. Ghişe, preşedinte CCES, Vasile Nicolescu, directorul Direcţiei Culturale din CCES, activistul I. Bucuroiu, însărcinat cu controlul USR, face à face cu preşedintele Uniunii, Virgil Teodorescu şi cu George Macovescu, secretarul Asociaţiei Bucureşti. Şi s-au găsit destui piteştizaţi (reeducaţi multilateral-socialist) care să salute acţiunea de „sanificare” a USR. Cu unitate de caracter! Distrugerea solidarităţii umane ca efect al fenomenului Piteşti.

Nici după acel Decembrie USR nu i-a sprijinit interesele profesionale, sociale, economice, aşa cum cere Statutul. Pe cele morale, 106

JURNALE, MEMORIALISTICĂ

Goma şi le apără singur. „Eu nu sunt disident. Eu sunt scriitor. Punct”, i-a răspuns Marianei Sipoş, în interviul apărut la Universal Dalsi, în 2005, Destinul unui disident: Paul Goma.

Din alt dialog, am aflat că, în '95, a fost expulzat din locuinţă pentru neplata chiriei; în decembrie '98, „România literară” l-a expulzat din paginile ei. Când am citit titlul editorialului, Adio, domnule Goma!, am crezut că, Doamne, fereşte, a murit, spre bucuria lui Pleşiţă, care continua să-l demaşte la televizor ca duşman al României. Goma ieşise, ca să nu spun din nou expulzat, şi din revistele şi editura Fundaţiei Culturale. Şi, cum România literară e divizată în gomafobi şi gomafili (ultimii, cu mult mai puţini) acuzele celor care suferă de complexul Goma (de refulat) se înteţesc. Ca într-un Piteşti bis. Goma e otrăvicios şi contaminant. Cu o vocabulă care face ravagii, e nesustenabil: jigneşte intelectualitatea şi scriitorimea. Dar poate că Monica Lovinescu n-ar fi trebuit să apară la Bucureşti, în plenul USR, fără Goma. Altă Monică (Macovei) n-o fi ştiut cine-i Goma, dacă i-a pretins să facă o cerere de redobîndire a cetăţeniei? Greşeală de procedură ori lipsă de voinţă în a rezolva problema? De la Paul Goma ştiu că „întrebările pot vicia răspunsurile”. Anume cereri, la fel. Remember: propagandiştilor PCR tare le mai plăcea să te umileşti cerându-le ceva, un ajutor cînd erai nedreptăţit. Se vede treaba că nici acum nu sunt bine suportaţi autonomii, cei cărora nu le place să ceară.

Păgubantic, aşa cum se autocaracterizează, Goma a rămas în dizgraţia preşedinţilor postdecembrişti, tot din cauza rolului asumat, de memorie-conştiinţă: „Viaţa mea este memorie”. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost decoraţi postum de preşedintele Băsescu. După Vladimir Tismăneanu, Traian Băsescu „a cerut iertare de cel puţin două ori în numele statului român victimelor terorii comuniste”. Lui Goma i-a cerut? E ca la noi, în Jormania. Trăim nu „un moment al adevărului” sau mai multe, ci Balul mascat (titlu al fostului şi actualului politolog), unde absolvenţii de şcoli superioare de Partid s-au deghizat în formatori de opinie, ne formulează „canonul libertăţii”. Or, Goma nu-i în canon.

Cartha lui nu se învaţă la şcoală. În balconul revoluţiei a ajuns cine trebuia să ajungă. Decomunizarea s-a făcut cum s-a făcut. Ca şi de-secretizarea. Discursulbilanţ al preşedintelui, din 18 decembrie 2006, de condamnare a comunismului ca „regim ilegitim şi criminal”, o fi despărţit apele, dar Goma rămâne la colţ (roşu), deşi e vaccinul eficient contra „vechilor şi noilor rinocerite”, vizate de raportorul final. „Geaba se încearcă decomunizarea fără o rememorare exactă a antiteze

NR.1/2010

107

crimelor comuniste”, a notat Goma în Jurnal 2009, ianuarie-mai, ştiut fiind că jurnalele sale, încercând să şteargă frontiera între ficţiune/ document, sunt ofensive până la sinucidere socială. Iar a nu voi să ştii – îi dau dreptate lui Livius Ciocârlie e „cea mai periculoasă neştiinţă”.

Aşadar, Goma n-a făcut parte (nedreptate strigătoare la ceruri) din Comisia Tismăneanu. I-ar fi dat de gol pe mulţi. Probă că lui Florin Abraham (Iluzia anticomunismului) prezenţa lui acolo, în comisie, i s-a părut inoportună pentru „(in)competenţe ştiinţifice şi tempe-ramentale”.

E un loc, însă, din care Goma nu poate fi exclus: din antologia verticalităţii româneşti, pe care s-o găsi cineva să o facă.”

Joi 18 februarie 2010 Nu am reuşit să dorm odihnitor.

Nostimă (ba chiar comică) Ana, aseară. Nu ştiu cum a venit vorba, dar ea: «Tu de câtă vreme n-ai mai avut concediu?»

M-am uitat la ea, lung, ea la mine… Şi am izbucnit în râs, amândoi. Concediu? Eu? Noi ? Ce să facem cu el? [...]

Luni 1 martie 2010 Cu azi am intrat în Primăvară. O fi ciudat, dar asta este: pentru mine calendarul are concreteţe. Data (calendaristică) pe care o consemnez poartă în sine o anume încărcătur` - fie aceea prozaică, precum “Primăvara”…

Ce spun eu, străine? Prozaică, Primăvara? [...]

108

PROZĂ

PROZĂ CONSTANTIN MUNTEANU

DUPĂ LANSARE, VODCĂ ŞI CAVIAR (fragment din volumul 6, Un senator, doi scriitori, al ciclului CRISTINA sau Viaţa la second hand) După clătitele cu caviar, simţeam că ar mai merge un al doilea pahar cu vodcă adevărată, Stolicinaia, aşezată provocator printre sticlele cu whisky, şi chiar mă gândeam să întind mâna – voiam să mă ameţesc, să fac faţă rundei a doua a discuţiei cu Evelina, copila căreia îi citisem poveşti în spital, demult, cu jumătate de secol în urmă, ajunsă acum ministru al Finanţelor şi Economiei; „Miţă, tu l-ai învăţat pe liderul de sindicat să fie intransigent, tu ai să-l dezveţi! – mi-a şoptit cât am stat pe sala de la etajul întâi al Hotelului Marriott, unde fostul meu prieten din liceu, proaspăt debutat ca romancier, organizase recepţia de după lansare.

Te numesc manager general al platformei industriale Valea Brânduşelor – m-a strâns doamna Evelina de braţ, semn să fiu foarte atent la şoaptele ei.

Vrem s-o privatizăm şi n-am nevoie de mişcări sindicale, că-i an electoral, înţelegi? Nu-i lua în seamă pe cei ce ne filează; lasă-i să creadă că punem de-un amor, că şi-aşa, toţi mă bârfesc. Ce discutăm acum, să nu afle nici nevastă-ta; mai bine să-ţi spargă capul că ne ies vorbe… Va fi mălai mult, Miţă; numai catalizatorii din aur şi platină, blocaţi în conductele subterane valorează vreo douăzeci de milioane, crezi că nu ştiu?!… Am auzit că liderul de sindicat ţi-a fost operator chimist în instalaţie; tu l-ai ajutat să facă studiile; toţi spun că se consultă cu tine; acum, după ce te-am ascultat antiteze

NR.1/2010

109

vorbind la lansare, sunt sigură că-n spatele ieşirilor lui publice, dar şi ca un paznic al verticalităţii pe care o afişează, stă scriitorul Mihai Vlădeanu… Lasă, nu nega, nene Miţă; poveşti mi-ai spus cât eram mica ţestoasă ochioasă – Doamne, ce-mi mai plăcea când îmi ziceai aşa!... – iam simţit vorbele parfumate de vinul de Bohotin adiindu-mi pe la ureche.

Acum, te rog să mă scuzi, că vreau să-mi sun şefa de cabinet, să văd ce telefoane am mai primit; de-aia sunt bună, că nu las nimic la voia întâmplării… – mi-a surâs când s-a desprins de braţul meu în pragul uşii sălii mici de recepţie. Te caut eu, pentru detalii, imediat ce termin cu telefonul; eşti cea mai frumoasă amintire a copilăriei mele, petrecute numai prin spitale” – şi a intrat în sala goală, îndreptându-se către fotoliul de lângă fereastră, preocupată din mers de telefonul mobil, iar eu nu vedeam în amintire decât pe fetiţa de 5-6 ani, cu ambele picioare în ghips, de la degete până sub braţe, care mă pâra şefului de secţie în fiecare seară, la contravizită, că nu i-am citit decât o poveste, „si-aţeea pi zumate, că nenea Miţă iar a fuzit afală, să zoaţe minzea”. Mă luase prin surprindere propunerea atât de fermă a ministrei şi voiam să mai prind curaj cu puţină vodcă, dar cei doi parlamentari de Valea Brânduşelor, pe care îi ştiam din vedere – unul, proprietar al muntelui de granit din vecinătate, celălalt, fost pădurar, cunoscut pentru taxele impuse culegătorilor de ciuperci ori de afine –, au venit cu mâna întinsă prieteneşte către mine, felicitându-mă „pentru că abia din cele ce aţi spus dumneavoastră, domnule Vlădeanu, am înţeles că romanul domnului vicepremier, Viaţa la second hand, merită citit”, apoi mi-au făcut cunoştinţă cu un al treilea, ce-i însoţea, şi care nu s-a ostenit să-mi întindă mâna.

– Aţi făcut armata, domnule Vlădeanu? – am fost întrebat de cel de rămăsese drept şi impunător în faţa mea.

– Nu. Sunt inapt pentru fuga cu raniţa în spate; prefer lupta la baionetă.

Interlocutorul meu n-a schiţat vreun zâmbet; „alt constipat!” – miam muşcat eu buza de jos.

– V-aş fi întrebat, domnule Vlădeanu, dacă aţi fi avut curajul să refuzaţi vreun ordin dat de superiori. Asta, apropo de afurisenia ce-aţi aruncat-o seara aceasta când aţi prezentat cartea, susţinând că noi, procurorii şi miliţienii, stăteam „la fundul femeilor” – expresia vă aparţine –, până am fi aflat cine şi ce le-au făcut de ajungeau cu hemoragie la spital.

– Şi credeţi c-am greşit? – am înfruntat eu privirea demnitarului, fără să mă intereseze cine-i şi ce rang poartă, deşi mai înainte îl văzusem la braţul ministrului Justiţiei.

110

PROZĂ

– Aveţi o privire înceţoşată asupra respectării şi aplicării legilor ţării.

– Mai întâi, problema avorturilor fusese reglementată printr-un decret al unui dictator, nu printr-o lege. Şi-apoi, mulţi dintre cei judecaţi la Nürenberg au încercat să se apere spunând că ei au ascultat ordinele superiorilor.

– Puneţi pe acelaşi nivel...?!...

– Am fost printre primii din oraş care am semnat Punctul 8 de la Timişoara.

– Să înţelegem că vehemenţa cu care a susţinut Legea lustraţiei un inginer îmbogăţit în câţiva ani din afacerea cu petrol rusesc, are în spate sfaturile unui biet Robespierre de provincie?

– Stimate domn, eu sunt scriitor; unul de provincie, cum s-a spus în librărie. Dar eu am o teorie: un scriitor, fie el de provincie ori din centru, când începe o nouă operă, dacă nu-şi propune să-l egaleze pe Homer, este un idiot. Când termină opera şi-şi dă seama cât este de departe de Homer, constată doar că-i un ratat. Hârtia suportă orice, se zice. Ţara – nu! Cărţile mediocre umplu bibliotecile, scriitorii rataţi mai au câte ceva, totuşi, de spus vreunui cititor, dovadă că li se citesc operele.

Politicienii care dau greş, însă, mor definitiv. Şi dacă e să recunosc vreun sfat dat domnului Păduraru, după ce i-am citit romanul, a fost acela de a-l intitula Viaţa României la second hand. Apoi l-am rugat să scoată României din titlu. Noi, cei din provincie, pe unde nu trece axa lumii, mai credem că ţara noastră, ca şi mama, este la first hand. Ce să-i facem?! Aşa suntem noi, cei de la ţară: păşunişti, sămănătorişti – păcat că n-am venit la Bucureşti încălţat în opinci! Aş fi dat măsura caracterului meu.

– Nu cred! – s-a uitat la mine demnitarul, afişând un zâmbet şăgalnic, semn sigur al abilităţii cu care ştie să iasă curat dintr-o discuţie aprinsă. Domnule Vlădeanu, văd că purtaţi pantofi eleganţi, Clujana sau Guban, cămaşă făcută la Brăila, că şi eu tot de aceea port, că au gulere perfecte; doar costumul acesta care stă turnat pe dumneavoastră vă dă de gol că vă faceţi cumpărăturile măcar la Milano, dacă nu la Paris ori la Londra.

– Cele trei oraşe le-am văzut doar pe internet, că pe la mine, la ţară, nu trece nici un tren internaţional; cât despre costum, vă rog… – iam răspuns cu acelaşi zâmbet şăgalnic şi mi-am dezbrăcat haina cu dexteritatea toreadorului care roteşte capa în arenă, întărâtând taurul.

Vedeţi vreo etichetă? Este primul costum făcut de tânăra mea protejată, Ina Răzeşu-Zugravu, tot de la ţară, din sat cu mine, marea revelaţie a Săptămânii modei londoneze, din februarie. Costumul de pe scriitorul antiteze

NR.1/2010

111

serbat seara aceasta – am arătat eu în direcţia vicepremierului – este tot creaţia ei.

– Ce faci, Vlădene?! – am auzit în spatele meu vocea guturală a lui Matei Avram. Ai apucături de toreador?!

Cei trei demnitari s-au uitat ofensaţi spre prietenul meu, care mi-a smucit haina din mână şi s-a oferit să mi-o ţină cu un gest plin de deferenţă, demn de o garderobieră care a primit un bacşiş gras.

– Nevastă-mea m-a trimis aici să te pup pentru cele spuse, dar eu mă limitez la a-ţi ţine haina. Domnilor, – s-a întors el prompt către cei trei – Mihai Vlădeanu a fost toreador cu tauri de rasă, gen tovarăşul Satrap.

Aţi auzit de el? Conducea Cultura şi Educaţia Socialistă când tu, măi Silvestre, – s-a adresat celui cu care mă înfruntasem – n-ai vrut să crezi că la barul Uniunii Scriitorilor, nu numai că ne puneau microfoane în farfurie, dar nu ştiu ce naiba ne turnau în băutură, în vodcă mai ales, că ajungeam cu ea acasă de-un sfert de metru.

Am sesizat o reacţie nervoasă a celui cu care discutasem, parcă ar fi vrut să se retragă, dar Matei Avram îl ţinea de braţ cu multă prietenie, adresându-se jovial celor doi parlamentari de Valea Brânduşelor: – Domnilor, nici judecătorul nu m-a crezut că eu o băgasem în hemoragie pe doamna mea, aşa că pe mine m-a amendat pentru comportare obscenă în sala de judecată, iar pe nevastă-mea, la trei ani, din care a făcut cinci luni, c-a venit Revoluţia. Stai, Silvestre, unde pleci; tu doar ţi-ai făcut datoria, de ce fugi?!, că nu te mai aşteaptă nici un cur de femeie, lângă care să stai, să-ţi dai sau nu avizul pentru continuarea procedurii medicale… – s-a mirat mult prea teatral Matei Avram, iar când am rămas doar noi doi, a murmurat: Grijania mamei voastre de tauri bolşevici rămaşi fără coarne, dar cu boaşele încă mari, păscând liniştiţi într-o ţară fără matadori(4...

S-a întors către mine calm şi m-a măsurat cu privirea: – Frumoasă ţinută! Ca de ambasador. Şi-ai vorbit dumnezeieşte la lansare; nu ştiu cine era în colţul acela întunecat, dar priveai cu atâta seninătate... Felicitări şi din partea soţiei mele; deşi strângea din dinţi de durere, a stat până la urmă să te asculte. Dar ia zi-mi: hainele astea chiar sunt făcute de autoarea albumului Anotimpuri cu Ina? – a arătat Matei cu interes către costumul de pe mine. Ai mână bună, Mihai! Textele din album mi-au plăcut, mai ales acela care prefaţează secţiunea dedicată copiilor – „esenţa sexului nu-i plăcerea, atât de efemeră, ci sunt copiii, care fac să ne simţim eterni” –, dar... să lăsăm jocurile de cuvinte; eu tot mai aştept un roman de la tine, măcar aşa, cum ai vorbit azi. Auzi... – mi4)

Matador – cel care dă lovitura de graţie taurului în arenă.

112

PROZĂ

a atins el braţul, să mă facă atent – m-ai pus pe gânduri cu prezentarea făcută cărţii lu’ ăsta, de-a pus pe mese numai caviar de câteva mii de euro, ca să nu mai vorbesc de restul bunătăţilor; o-la-la!, vodcă rusească originală... Dacă tot am vociferat în timpul prezentării, mi-am zis că merit o gustare, dar când am ajuns aici, am dat nas în nas cu medicul meu curant, profesorul Zaharia-Gârleni, ăla de colo: „Avrame, tot ce vezi aici e otravă pentru tine, mai ales caviarul şi alcoolul”. Auzi, Mihai, când am stat odată cu el la o tablă, că-i place să jucăm table, că uită de toţi şi de toate, mi-a povestit o chestie; ţi-o spun, că eşti romancier, poate-o bagi într-un roman: cică l-a sunat în urmă cu doi ani o tipă; era disperată; zicea că tatăl ei varsă întruna; mâncase icre negre în Odessa; l-a sunat de pe la naiba, din stepa ucraineană, aproape de Cherson; Zaharia-Gârleni i-a dat câteva sfaturi, nu numai cum să-l ajute pe bolnav până ajung la cel mai apropiat spital, dar a şi instruit-o cum să pornească maşina, că se retrăseseră lângă o salcie, departe de şosea, iar bolnavul intrase în comă. „Avrame, – mi-a zis amicul meu Zaharia – aia nu era fiică-sa cum nu-s eu popă, că nu ştia prea multe despre cel bolnav, nici măcar ce vârstă are; sigur era vreo fetişoară-animatoare, plecată la drum cu un afacerist...” Are un fler Zaharia ăsta!... De mic era aşa, c-am copilărit împreună. „Cătălin!” – am tresărit eu. Înţelesesem din toate modificările pe care mi le ceruse la roman, că el a fost salvat dintr-o criză de fiere, „de Tamara, o doctoriţă de pe malul Niprului, după ce mâncasem ca prostul icre negre în Odessa; eram în drum spre Zaporojie după oţel de avioane, pe o căldură infernală; norocul meu că…” – şi s-a oprit din povestit. „Sigur că profesorul Gârleni nu ştie cine i-a fost pacientul tratat prin telefon, dar Cătălin, aşa cum îl cunosc eu acum – altul decât cel văzut de mine în urmă cu doi ani la cotul şoselei –, şi-a făcut drum pe la medic şi la inclus în rândul prietenilor săi – mi-am spus eu în gând. Probabil i-o fi sponsorizat şi vreo carte de specialitate, ori vreo participare la un congres...” Lângă mine, Matei Avram cerceta cu privirea bunătăţile orânduite ispititor pe şirul lung de mese.

– Deh, Mihăiţă!... Maestrul Vulpescu are dreptate: Vine-o vârstă, vine-o vamă... Ştiu că-ţi place şi ţie versul acesta... Auzi! – s-a întors prompt către mine. Bine i-ai mai pocnit cu axa literaturii... M-am mirat că Aristide a citit cartea lui Păduraru, indiferent cât o fi primit. Are o ură viscerală pentru ingineri; cred că de la seminarul acela, când l-ai făcut de râs cu Grigore Melehov. Ăsta... nici mort n-o să te ierte, chit că te-o fi uitat, dar ştiu sigur că are o repulsie viscerală pentru scriitorii care vin în literatură dinspre ştiinţele exacte. Pe mine mă ţine minte, mi-a şi spus-o: „tu l-ai adus la ora mea pe studentul acela de la Fizică să mă facă de râs în antiteze

NR.1/2010

113

faţa studenţilor. Cum să-i răspund că Melehov nu-i realist-socialist, când aşa scria în toate cărţile, că asta era linia?!... Dac-aş fi negat, plecam urgent de la catedră...” Şi-o fi închipuit – l-am văzut pe Matei oftând dezgustat – c-om fi fost puşi de cineva să-i întindem o cursă; ăsta-i un fricos clasa întâia – uită-te atent cum vorbeşte: total neutru! Chiar şi seara aceasta a spus numai banalităţi inofensive. Putea, dracului, să rupă gura târgului, dacă tot se dă mare profesor-baci, cu simbolistica finalului romanului, că eu am citit ultimele fraze. Aşa fac mereu: când cumpăr un roman, citesc finalul. Viaţa... lui Păduraru se termină cu imaginea apocaliptică a vaporului acela eşuat, pe prora căruia se mai disting doar două litere, un r mare şi un â – are Păduraru ăsta o fantezie!... – şi cu găinaţul pescăruşului căzut pe fruntea celui ce-l ţinuse captiv, unul dintre matrozii beţi rămaşi pe punte – numai şi din asta „marele Aristide” ar fi putut ţine un discurs care să dea de gândit demnitarilor adunaţi în librărie.

Las’ că nici tu n-ai fost în formă; cred că-ţi era gândul cum s-o epatezi pe frumoasa Evelina; pariez că-i faci o bucurie zilele următoare! Tot pezevenghi ai rămas!... Na, că mi s-a uscat gâtlejul – mare blestem... Cu atâta băutură fină pe gratis...

Matei a tăcut; luase deja sticla cu apă plată şi-şi umplea cu grijă un pahar.

– Uite c-am ajuns şi la apă. Ficatul. De vreo patru ani. Să-mi citeşti pe internet, în revista mea on-line, ultimul articol; m-am luat de ăştia doi – a făcut un semn discret spre locul unde stăteau Aristide şi Ioachim, înconjuraţi de tineri şi tinere. Ola-la! O vezi pe-aia blondă, înaltă şi frumoasă, cu buzele umflate?

Parcă-i puştoaica pe care am băgat-o atunci în căminul de la Grozăveşti pe geam – ce vremuri! Oare ce dracu’ ne puneau ăia în ceai la cantina studenţească?! – a chicotit el. Bine-ai mai zugrăvit-o în Întroienirea: tânăra care se culcă cu toţi chelnerii de la Sălcii în schimbul mâncării – singura dintre toţi pasagerii întroieniţi care o duce minunat. Asta – i-am văzut privirea 114

PROZĂ

aruncată iar spre blondă – rade tot ce prinde. Nataşa Miftode, studentă la Genetică; ştiu, că fiul meu a fost îndrăgostit de ea; este fiica generalului Miftode, ăla de colo, sobru şi distant, cu aere de fetiţă. Se spune că a lucrat în exterior, aducea secrete industriale în ţară… Vezi dacă eşti scriitor de la Valea Brânduşelor? Nici informat măcar nu eşti. Soţia lui Miftode, tovarăşa Evanghelina, avansată general şi ea, – n-o văd pe-aici, deşi era mai în temă decât bărbat-său să vină la o lansare de carte –, a fost cea care citea pentru Securitate cărţile noastre bănuite că au şopârle, înainte de măcelul din '89; zic măcel, c-am fost la Baricadă; unii măcelari sunt pe-aici, printre noi... Hai salut, că fug să-mi recuperez soţia; a făcut un abces urât… A!, şi-ncă ceva: – s-a întors Matei din drum – să-i saluţi pe cei doi – a arătat în direcţia lui Aristide şi Ioachim – din partea mea şi să nu-i întrebi cumva ce mai face Maiorescu; i-am întrebat eu în articolul de pe internet; amândoi se declară baci de literatură contemporană, dar scriu întruna despre opera celor din vremea lui Maiorescu – merg la sigur.

Bălegarul mârţoagelor ce se cred Pegas îl râneşte alde Matei Avram, că ceea ce scriu tinerii promovaţi de ăştia doi să ţină rubrica literatura la zi sunt nişte cârcoteli anoste, nu analiză literară serioasă şi competentă. Hai salut din nou, că-l văd pe Ioachim apropiindu-se; o fi vrând să facem un patrulater; mai bine faceţi voi un triumvirat, că eu am soţie în suferinţă la dentist... Păcat de băutura lui CAP-one! În alte vremi, mă făceam turtă; luam ceva şi acasă...

– Matei nici n-a stat să-l salut – mi-a surâs Ioachim în timp ce-mi strângea mâna.

– Se grăbea să-şi ia soţia de la dentist – l-am scuzat eu.

– Haideţi să vă fac cunoştinţă cu domnul profesor Aristide. Am comentat amândoi spiciul dumneavoastră, domnule Vlădeanu; credem caţi citit romanul măcar de două ori...

După ce am strâns mâna moale, aproape flască a profesorului Aristide, Ioachim şi-a continuat ideea: – Numai lecturat a doua oară, Viaţa la second hand îşi relevă anumite taine ale scriiturii.

– Şi nu s-ar zice că nu aveţi instrumentar pentru o analiză critică, cum v-aţi scuzat la începutul spiciului – a continuat Aristide ideea lui Ioachim. Mi-a plăcut cum aţi comentat scena de dragoste de sub zidul Kremlinului ori finalul de lângă monumentul ce marchează meridianul despărţitor dintre Asia şi Europa, cu femeia aceea care stă cu câte un picior în fiecare continent; „domnul Păduraru a creat un personaj feminin în care a zidit întreaga frumuseţe sălbatică a Siberiei”. Poate că era mai

antiteze

NR.1/2010

115

bine să omiteţi cuvântul sălbatică. Să înţeleg că sunteţi un produs al şcolii de litere din Iaşi?

– Mai degrabă autodidact. Eu am studiat Fizica, Universitatea deaici, din Bucureşti. La cămin, am stat un timp în aceeaşi cameră cu Matei Avram. De câteva ori, am fost şi la seminariile dumneavoastră.

– La mine?! – m-a privit Aristide iscoditor; am observat cum obrazul i se congestionase deja.

– Cred că o dată ne-am şi contrazis – i-am surâs –, dar nu c-aş fi fost eu prea inspirat. La liceu, un coleg de-al meu, Sorin Pârvulescu, actualul profesor de la Sorbona, s-a contrazis cu profesoara de Rusă, la ora când discutam romanul lui Şolohov Tihii Don. Sorin susţinea, cu argumente, că Grigore Melehov din Donul liniştit este, mai degrabă, personaj realist în tradiţia anglo-saxonă şi nicidecum realist-socialist. La seminarul acela, al dumneavoastră, eu...

– Zău că nu mă interesează! – mi-a tăiat-o Aristide. Numai despre Melehov n-am chef acum! Dacă zici că eşti prozator, uită-te în jur: personaje unul şi unul. Voi, care aţi publicat câte ceva înainte de ’89, aţi rămas anchilozaţi în poveştile de-atunci: uzine, muncitori, plan de producţie, cozi la alimente... A trebuit să vină un scriitor viguros ca Păduraru să ne dea o parabolă despre lumea modernă şi o galerie de personaje cu adevărat contemporane. Voi introduce romanul Viaţa la second hand în programa mea universitară. Aşa că, domnule Vlădeanu, oricât v-ar fi plăcut liniştea unui Don nu prea liniştit, uitaţi-vă mai atent în jur, dacă ziceţi că sunteţi prozator.

Aerul olimpian al lui Aristide, afişat de la înălţimea lui de aproape doi metri, începuse să mă calce pe nervi. „Stai că ţi-o întorc!” – m-am înfuriat eu.

– Din păcate, în jur, domnule profesor, nu văd crema de la „Junimea”, căreia să-i mulţumim că a modernizat România. Ce mai ştiţi de domnul Maiorescu, se simte mai bine?

Privirea mea şi a profesorului Aristide s-au încrucişat – două săbii scânteind înainte de-a se umple de sânge.

– Hm! – a surâs cel din faţa mea, fără să renunţe la aerul lui suveran. Acum îmi amintesc seminarul acela. „Susţineţi aceasta pentru că aşa vi s-a spus, ori este convingerea sinceră a dumneavoastră?” – mi te-ai adresat din banca a doua, de lângă Avram, care umbla mereu nebărbierit şi cu pantaloni de velur raiat, de culoare mov.

– „De la ce facultate eşti?” – m-aţi întrebat.

– Şi mi-ai răspuns cu aceeaşi insolenţă: „De la aceea unde, întotdeauna, doi şi cu doi fac patru”. Am o memorie bună, domnule 116

PROZĂ

Vlădeanu. Şi pot să vă spun că domnul Maiorescu face bine. Nu ştiu cât dialogaţi dumneavoastră, ca fizician, cu Horia Hulubei ori cu alt nume de răsunet din Fizica românească; eu, cu Eugen Lovinescu, o fac mereu, chit că unora nu le convine, că nu-mi pierd timpul cu cărămizile ori chirpicii lor. Un clasic, să ţineţi minte ce vă spun, este întotdeauna un punct fix în universul literar. Mă iertaţi că mă retrag. Vă las, poate-l găsiţi pe undeva, pe la intrare, pe Matei Avram... O fi golind pe ascuns vreo sticlă sustrasă de pe aici... – şi s-a îndreptat cu pasul hotărât spre grupul unde era preşedintele Senatului, urmat îndeaproape de Ioachim, care a mai avut, totuşi, timp să-mi şoptească: „ce naiba! Ţii morţiş să arăţi că eşti în gaşca lui Avram?!”

– Dacă în sânul lui Avraam n-am cum accede... – am replicat eu jovial; „ce mă costă să afişez un permanent je m'en fische!”, mi-am zis şi am început să mă plimb înciudat pe lângă mesele încărcate sardanapalic pentru toţi demnitarii României, majoritatea purtând ostentativ sub braţ unul-două exemplare din Viaţa la second hand.

– Să înţeleg că te-ai contrat cu profesorul Aristide? – m-am simţit luat de braţ de Cătălin. Scuză-mă că nu stau mai mult cu tine! Gata! Aşa-i cum ai prevăzut tu: Aristide mi-a şi atras atenţia că expiră mandatul celui de la Delegaţia Permanentă Culturală a României de la New York… Ai grijă ce discuţi cu Evelina; curva asta m-a dus pe malul prăpastiei – noroc de petrolul rusesc; m-am redresat imediat… – şi Cătălin şi-a văzut de-ale lui, că doar era gazdă.

Eu continuam să stau nehotărât în faţa sticlelor cu vodcă, iritat încă de discuţia purtată mai înainte cu Aristide; „auzi, profesore, cartea pe care tocmai ai lăudat-o atât de mult seara aceasta este scrisă de mine – asta ca să-ţi dea de gândit; apropo de cărămizi...” – aş fi putut să-i strig, dar ştiam că n-am s-o fac vreodată; lui Cătălin Andrei Păduraru, fostul CAP-one, sau Micul Don Corleone al Iaşilor, ajuns acum vicepremierul României, îi vândusem Viaţa la second hand; „şi să nu-ţi închipui că miai cumpărat romanul, Cătăline! – i-am strigat eu într-o zi. L-ai adoptat, ai înţeles?!, dar nu ca să mi-l dai la o şcoală de cartier; te învăţ eu ce şi cum să faci, să-l vedem absolvent de Cambridge ori de Harvard…” …Puteam să mă îmbăt, şi chiar îmi propusesem să iau la hotel o sticlă de Bourbon – Viaţa la second hand trecuse magna cum laude examenele celor doi mari diagnosticieni: Aristide şi Ioachim. Semnat de mine, romanul ar fi rămas neobservat – încă unul dintre mulţii chirpici ai vreunui scriitor din provincie...

antiteze

NR.1/2010

117

Constantin Bostan:

VIZITA FAMILIEI REGALE ROMÂNE ÎN BASARABIA Inedit G.T. Kirileanu-Pagini de jurnal (20 – 25 MAI 1920) Nota editorului: Textele ce urmează reprezintă un colaj alcătuit din: reportajul oficial al vizitei Familiei Regale (realizat de G. T. Kirileanu, pe atunci bibliotecar al Palatului Regal şi, în parte, secretar particular al Regelui Ferdinand I), însemnările complementare „de culise” ale lui G. T. Kirileanu, precum şi file din Jurnalul edit al Reginei Maria. Completările şi precizările din paranteze pătrate [ ] aparţin editorului.

Joi, 20 mai, la ora 9.40, trenul regal soseşte în gara Chişinău în uralele mulţimii şi sunetele muzicii militare, care intonează Imnul Regal.

M. S. Regele, M. S. Regina Maria şi A. S. R. Principesa Elisabeta se dau jos din tren însoţiţi de d-l general Averescu, preşedinte al Consiliului [de Miniştri] şi de suita regală.

După ce primesc raportul comandanţilor militari şi autorităţilor civile şi după ce M. S. Regele trece în revistă compania de onoare cu drapel, Suveranii trec în sala de recepţie a gării, unde se fac prezentările autorităţilor militare şi civile, precum şi a comunităţilor. MM. LL. s-au întreţinut cu persoanele prezente şi apoi pornesc în automobile spre a lua parte la Tedeum-ul de la Catedrala oraşului.

Pe tot parcursul, de la gară până la Catedrală, Suveranii sunt obiectul unor vii şi călduroase manifestaţiuni din partea mulţimii adunate 118

PROZĂ

de-a lungul străzilor. Numeroase grupuri de ţărani venise din cele mai depărtate sate ale Basarabiei, ca să vadă cu ochii lor pe urmaşul Voievozilor despre cari le povesteau strămoşii, să vadă pe Voievodul cel aşteptat în tăcere de atâţia ani, în grea suferinţă şi obidă.

De-a lungul străzii Alexandru cel Bun, pe unde au trecut Suveranii, casele, balcoanele şi ferestrele erau frumos împodobite şi mare era bucuria populaţiunii oraşului Chişinău de sosirea Maiestăţilor Lor, cărora la ieşise întru întâmpinare cu flori şi în haine de sărbătoare. Şcolile de toate categoriile închină steagurile lor înaintea Suveranilor şi flori li se aruncă din toate părţile, în timp ce Maiestăţile Lor mulţumesc în dreapta şi în stânga. Mulţi ţărani fac semnul crucii şi se închină, iar alţii mai bătrâni plâng de bucurie, gândindu-se la cuvântul scripturii: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău, că văzură ochii mei mântuirea ta!”. În faţa Catedralei aşteptau parte din şcoli: Liceul nr. 1 de fete, în frumos port naţional; Liceul Militar; numeroase grupe de ţărani călări şi pe jos, cu placarde pe cari se vedea scris: Trăiască Maiestatea Sa Regele, făuritorul legii agrare şi întregitorul Neamului! Trăiască Familia Regală! Curtea Soborului şi biserica Catedralei se umpluse de mulţime de popor, de reprezentanţii autorităţilor şi de tot ce avea Chişinăul mai distins.

O mişcare de bucurie şi un freamăt de nerăbdare cuprind inimile, la sosirea Maiestăţilor Lor. Clopotele încep a suna, pe sus zboară aeroplanele, urale nesfârşite umplu văzduhul, elevele Şcolii Eparhiale – toate cu coşuleţe pline de flori – aruncă asupra Suveranilor o ploaie de flori.

[Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice: Ei, bine, au ieşit toate cum trebuie. Ne-am îmbrăcat devreme, cu cele mai bune veşminte ale noastre. Eu eram toată în alb, cu pălăria mea „cacoşnic” şi cu voal, mi-am pus multe decoraţii şi am înfruntat soarele, vântul şi praful, pentru că toate erau din abundenţă. Străzile sunt foarte late, casele, în majoritate, fără etaj. Întregul oraş este proiectat în linii drepte, cu foarte mult spaţiu peste tot. Străzile erau pline de mulţimi entuziaste, toate şcolile erau aliniate. Ovaţii puternic şi flori aruncate.

Cât despre vreme, au fost o mare încercare pentru ochii mei soarele nemilos de orbitor şi vântul care ridica praful. M-am protejat cât am putut de bine cu un evantai şi o umbrelă de soare. Ochiul s-a comportat bine, fără să protesteze, nu a lăcrimat aproape deloc.]

Maiestatea Sa Regele şi Regina, însoţiţi de A. S. R. Principesa Elisabeta, trec în revistă armata, apoi şcolile, şi îşi fac intrarea în impunătoarea Catedrală, unde P. S. S. Arhiereul Gurie Botoşeneanul, locţiitor de Arhiepiscop al Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, înconjurat de antiteze

NR.1/2010

119

P. S. S. Arhiereul Dionisie al Ismailului, S. S. Arhimandritul V. Puiu şi de toţi stareţii mănăstirilor din Basarabia, îi întâmpină cu această cuvântare: Unul din bărbaţii de Dumnezeu luminaţi, Proorocul David, a zis: „Cei ce nădăjduiesc spre Domnul, nu se tem de nimic, căci vrăjmaşii şi potrivnicii lor însuşi se împiedică şi cad”.

Aceste cuvinte ale Sfântului Împărat David s-au îndeplinit asupra Maiestăţilor Voastre. În vremurile grele ale războiului trecut, când soarta românilor era pusă în cumpănă, Maiestăţile Voastre aţi fost totdeauna însufleţiţi de credinţă în pronia cerească şi de nădejdea că Dumnezeu va face dreptate neamului românesc.

Credinţa neclintită a Maiestăţilor Voastre în biruinţa dreptăţii era asemenea cu a patriarhului Avraam, care junghiindu-şi pe fiul său, unul născut, drept jertfă lui Dumnezeu, credea totuşi că sămânţa lui se va înmulţi ca nisipul mării.

Cu această credinţă şi nădejde Maiestăţile Voastre ne îmbărbătaţi şi pe noi, puţin credincioşii.

Astăzi, Maiestăţile Voastre vedeţi rodurile credinţei şi ale nădejdei.

Vedeţi pre vrăjmaşii românilor că s-au împiedicat şi au căzut.

Vedeţi provinciile româneşti despărţite realipite la Ţara-Mumă şi pe toţi românii dezrobiţi şi întruniţi într-o singură ţară, România Mare. Iar Maiestăţile Voastre sunteţi suveranii tuturor românilor.

Cea dintâi s-a alipit la Patria-Mumă Basarabia, moşia lui Ştefan cel Mare – ea a început unirea tuturor românilor. Astăzi, Basarabia petrece o zi de mare bucurie văzându-se dezrobită şi liberă şi pre Maiestăţile Voastre, moştenitorii lui Ştefan cel Mare, a fi stăpânii ei.

Noi toţi, bucurându-ne de aceasta, strigăm: „Bucură-te Basarabie, iată, Regele tău vine!”

Salutăm şi binecuvântăm venirea Maiestăţilor Voastre în ţara noastră. Dumnezeu să vă păzească sub acoperământul aripelor sale.

Fiţi încredinţaţi de dragostea şi devotamentul nostru, al tuturor.

Intraţi cu pace în acest sfânt locaş al Naşterii lui Hristos, ridicat de cucernicii moldoveni pe pământul marilor Voievozi ai Moldovei, moştenirea firească a Maiestăţilor Voastre.

Maiestăţilor Lor Regele şi Regina şi A. S. R. Principesa Elisabeta iau loc în tronurile regale şi ascultă, vădit mişcaţi, frumoasa şi măreaţa slujbă, după terminarea căreia M. S. Regele vizitează altarul, unde P. S. Arhiereul Gurie dă Maiestăţii Sale toate lămuririle.

La ora 11 Maiestăţile Lor, în aclamaţiunile mulţimii, se îndreaptă pe jos spre Piaţa Catedralei, unde are loc defilarea. În drum, Maiestatea 120

PROZĂ

Sa Regele se opreşte de mai multe ori în mijlocul delegaţiilor de săteni, interesându-se de nevoile lor.

Maiestăţile Lor iau loc în tribuna regală, iar persoanele invitate în tribunele din dreapta şi din stânga. Defilează întâi liceele de băieţi nr. 1, 2 şi 3 cu fanfarele lor, apoi Liceul de Fete Nr. 1, Şcoala Eparhială, Seminarul Teologic, Şcoala Normală de Băieţi, Şcoala Normală de Fete etc. Urmează apoi grupurile de ţărani, parte călări, parte pe jos, veniţi din toate părţile judeţului. Ţăranii ovaţionează îndelung pe Maiestăţilor Lor. Când apar generalii şi ofiţerii, care defilează falnic, lumea izbucneşte în aplauze şi conducătorii armatei noastre sunt viu aclamaţi, în faţa Comandantului lor suprem. Începe apoi defilarea trupelor, parada fiind comandată de colonelul Gheorghiu Ion, comandantul Brigăzii VI de Infanterie.

În frunte defilează elevii Liceului Militar, cari culeg aplauze pline de admiraţie. Urmează apoi regimentele de infanterie, cu pas repede şi apăsat, purtând pe feţe veselia că trec înaintea viteazului lor Căpitan, care îi priveşte cu dragoste. Un divizion de artilerie de câmp, un batalion de artilerie grea şi un escadron din Brigada V Călăraşi încheie defilarea. În tot timpul, M. S. Regele saluta cu buzduganul, iar arhiereul Gurie dădea binecuvântarea arhierească. [Însemnări din Jurnalul G.T.K.: Joi, 20 mai 1920 (Înălţarea). Cu trenul. Ungheni, Călăraşi, Străşeni. Cer frumos. La Rege, cu însemnările. antiteze

NR.1/2010

121

Zi senină şi caldă, cu secetă. De mult se aşteaptă ploaie.

Gara Chişinău. Lume multă, dar tăcută. O companie de onoare din Reg. 22 Inf., cu drapel şi muzică, dă onorul. Raportul g-ralului Popovici, cdt.

Corp II Armată.

Regina în alb, cu diademe de perle: Mireasa, cu Mirele ei, se ducea să-şi primească zestrea cea bogată, ajunsă pe mâni streine.

Armonia clopotelor.

Tedeum la Sobor. Ţărani cu inscripţii: Trăiască General Averescu, tatăl nostru!

Dr. Mamulea adăogea: „Carele eşti în ceruri, dă-ne nouă pâinea cea de mâne şi de toate zilele...” Nu se improvizează un partid! Greu să clădeşti redute din noroi. Asta-i „Muncă, cinste, legalitate” [sloganul g-ralului Averescu, lansat la întemeierea Ligii Poporului]!? Nici nu ştiu cum să fure!...

La primărie. Zemstvele. Autorităţile judecătoreşti. Cor. Poezie. Ţăranii aveau inscripţia: Ţăranii basarabeni sunt recunoscători Regelui Ferdinand pentru reforma agrară.]

După terminare defilării, în mijlocul aclamaţiunilor şi uralelor poporului, Maiestăţile Lor, însoţiţi de A. S. R. Principesa Elisabeta, de primul ministru şi suita regală, s-au îndreptat spre sala de recepţie a Primăriei oraşului, unde se aflau adunaţi delegaţii autorităţilor locale şi ai zemstvelor. Suveranii au fost primiţi cu urale, în timp ce corul Societăţii „Graiul Neamului” intona Imnul Regal. D-l I. Livinski, preşedinte al Comisiunii interimare, în numele populaţiunii oraşului urează Suveranilor bun sosit în termenii următori: Sire, În calitate de preşedinte al Comisiunii interimare a oraşului Chişinău, capitala slăvitei Basarabii, care constituie în momentul de faţă aproape 200.000 de locuitori, şi în calitate de reprezentant al oraşului, respectuos rog pe Maiestatea Voastră a primi exprimarea adâncilor noastre sentimente de dragoste şi mare bucurie cu ocazia primei vizitări de către Maiestatea Voastră, împreună cu Maiestatea Sa Regina Maria şi A. S. R. Principesa Elisabeta, a oraşului nostru, după alipirea Basarabiei – care constituie a treia parte din vechea Moldovă – la Patria-Mumă, România Mare. În numele locuitorilor oraşului Chişinău, Comisiunea interimară respectuos roagă pe Maiestatea Voastră a primi, după obiceiul nostru strămoşesc, tradiţionala pâine şi sare, în semn de multă recunoştinţă şi mulţumire din partea locuitorilor oraşului pentru acele bunuri de cari s-a folosit şi se foloseşte în aceste timpuri atât de grele, datorită numai grijilor neadormite ale Maiestăţii Voastre pentru binele şi fericirea 122

PROZĂ

întregului popor, care umple astăzi România Mare fără deosebire de naţionalitate şi religie.

Bine aţi venit!

Să trăiască Maiestatea Sa Regele!

Să trăiască întreaga Familie Regală!

Să trăiască România Mare, de-a pururi întregită!

D-l Teodor Neaga, în numele Zemstvei judeţene şi a Zemstvei de voloste, adresează Maiestăţilor Lor aceste cuvinte: Bine aţi venit, Maiestate! În fruntea bravei armate aţi rupt lanţurile cari despărţeau fiii neamului românesc, aţi înfăptuit idealul tuturor românilor, pentru binele şi propăşirea căruia v-aţi închinat întreaga viaţă. Fiţi fericiţi împreună cu noi!

Aţi venit prima dată pe aceste locuri şi mare ne este bucuria că avem prilejul să vă vedem în mijlocul nostru, pentru a ne cunoaşte şi nevoile noastre mai de aproape.

Poporul nostru este pentru rânduială, pentru linişte, pentru munca cinstită, şi de aceea astăzi este fericit că sub scutul armatei Maiestăţii Voastre îşi poate îngriji de gospodăriile sale.

Totdeodată, poporul nostru îşi îndreaptă spre faţa şi numele Maiestăţii Voastre speranţa că soarta lui se va îmbunătăţi prin împroprietărire şi lumină.

Pentru aceasta va trimite sfetnici în Parlamentul Ţării, cari vă vor aduce la cunoştinţă toate durerile şi dorinţele poporului.

Acuma, vorbind în numele Zemstvei, în numele unei vechi instituţii din Basarabia, care a lucrat pentru interesele populaţiei locale timp de 50 de ani, vă rugăm să ne daţi voie a vă spune pe scurt rostul zemstvelor noastre.

Trecând prin această parte a ţării aţi văzut mai multe lucruri bune cu cari se poate mândri întreaga noastră ţară. Aţi văzut şcoli, aţi văzut spitale, aţi văzut case ţărăneşti frumoase, acoperite cu olane şi înconjurate cu vii şi livezi; ştiţi că avem telefoane şi altele şi, dacă astăzi toate acestea le avem, aceasta se datoreşte numai zemstvelor, cari au pus atâta muncă pentru nevoile locale.

Oamenii locali, cari cunoşteau nevoile populaţiei, au reuşi să desfăşoare o muncă foarte rodnică în toate ramurile gospodăriei locale.

Ca un organ administrativ şi de gospodărie, zemstva, în cursul acestor 50 de ani, n-a intrat niciodată în viaţa politică. Şi dacă sub domnia străină zemstvele au reuşit să înfăptuiască atâtea lucruri frumoase şi a apărat interesele populaţiei în cele mai grele vremuri, credem că cu atât mai mult astăzi, în România democratică, ele ar putea desfăşura o activitate şi mai rodnică. antiteze

NR.1/2010

123

Până acum zemstvelor nu li s-a dat atenţia cuvenită şi pe care o merita această instituţie, dar credem că cu cât mai repede vor fi cunoscute şi se vor introduce sub un oarecare nume aceste instituţii în Stat, cu atât mai curând se va restabili şi viaţa în cursul ei normal.

Nu aruncăm vina pentru acest fapt asupra nimănui, fiindcă tot ce s-a petrecut până acum s-a făcut pentru scopul prea sfânt al neamului nostru. Însă ca oameni locali, cari cunoaştem împrejurările vieţii locale, ne îndreptăm către Maiestatea Voastră cu rugăminte fierbinte ca să vă îndreptaţi privirea şi spre această instituţie, pentru a o restabili în toate atribuţiile şi drepturile sale, de cari s-a bucurat în trecut. Chemând oameni locali la administrarea zemstvelor, populaţia va putea vedea începutul vieţii adevărat democratice şi va iubi şi mai mult această ţară, iubind mai pre sus de toate pe domnitorul acestei ţări, care pe cât a fost de viteaz în lupta pentru reîntregirea ei, pe atât este şi de chibzuit în ocârmuirea ei.

Binecuvântat de fiii acestei părţi a ţării noastre, sunteţi astăzi şi mai aproape de noi, de sufletele noastre. Şi fiindcă Maiestatea Voastră se află astăzi pe pământul vechi al lui Ştefan cel Mare, suntem fericiţi să strigăm împreună cu poporul nostru: Să trăiască Maiestatea Voastră întru mulţi ani! Trăiască Maiestatea Sa Regina Maria! Trăiască întreaga Familie Regală, spre fericirea ţării şi a neamului întregit!

M. S. Regele, după ce a mulţumit pentru dragostea şi devotamentul ce i se arată, a adăogat următoarele cuvinte: Cunosc instituţia zemstvelor şi binele ce au făcut ele în timpul administraţiei ruseşti. Să nu uităm însă că această instituţie, ce a răspuns nevoilor unor vremi trecute, era străină poporului moldovenesc. Acum, când Basarabia s-a aruncat de bună voie în braţele maicii sale, unindu-se cu România, ea trebuie să-şi regăsească vechile datini şi aşezăminte româneşti şi vă făgăduiesc solemn că, în noua organizare administrativă unitară, care se va alcătui în curând pentru întreaga ţară, se vor avea în vedere şi părţile bune din instituţia zemstvelor.

A luat apoi cuvântul d-l Vespasian Erbiceanu, preşedintele Curţii de Apel, care a exprimat Suveranului sentimentele de devotament ale magistraturii basarabene.

M. S. Regele, răspunzând, a accentuat asupra nevoii de conlucrare frăţească pentru buna aplicare a legilor, faţă de toate straturile sociale.

După aceea, M. S. Regele a binevoit a se întreţine în parte cu preşedintele şi cu membrii delegaţiei zemstvei judeţului Orhei.

D-şoara Macurov, din partea Societăţii „Graiul Neamului”, a recitat cu voce clară o poezie patriotică închinată Suveranilor, prezentând apoi spre semnare albumul societăţii. Au urmat apoi prezentările, 124

PROZĂ

Suveranii întreţinându-se cu toţi cei de faţă şi în deosebi cu delegaţii volostelor, interesându-se de semnături şi de gospodăria lor. În mijlocul aclamaţiunilor şi a Imnului Regal, intonat în cor, Maiestăţile Lor au părăsit sala de recepţie a primăriei. La ieşire şi în tot cursul drumului, Suveranii au fost întâmpinaţi cu vii aclamaţii.

M. S. Regele a luat reşedinţă la d-na şi d-l [Vasile] Anghel, M. S. Regina la d-na şi d-l P[antelimon] Sinadino, iar A. S. R. Principesa Elisabeta la d-na şi d-l Paul Gore.

[Din jurnalul Reginei Maria, Însemnări zilnice: După ce s-a terminat parada, ne-am dus cu maşina la primărie, să ne întâlnim cu autorităţile. S-au ţinut multe discursuri, într-o ciudată rusă-română cu multe sunete moi „l”. Am fost cât se poate de prietenoşi, şi în final am plecat fiecare pe la casele noastre. Ca să facem fericită cât mai multă lume, ne-am instalat în trei case diferite.]

antiteze

NR.1/2010

125

Constantin Tomşa

O CARTE CONTROVERSATĂ (Viaţa unui om sigur de Adrian Marino, Editura Polirom, 2010) Când scria această carte, Adrian Marino era conştient că ea va isca discuţii, dar era pregătit având capacitatea de rezistenţă la lovituri şi insulte nemeritate, motivând că şi-a propus, de-a lungul întregii sale vieţi, să fac ceva «european» pentru cultura română, ceea ce, după modesta noastră părere, a şi realizat.

Deşi am aflat, despre campania anti - Adrian Marino, stârnită de publicarea în presă a unor fragmente din cartea Viaţa unui om singur, înainte de editare, în martie 2010, mă pronunţ acum, după ce am citit-o, cum e şi firesc. Afirma cu responsabilitatea celui care se consideră independent şi care cunoaşte lumea literară de mai bine de jumătate de secol, că toate luările de poziţie, ce alcătuiesc, cu mici excepţii, cum a prevăzut şi A. M., un spectacol umilitor şi penibil, sunt subiective, veninoase şi nu se bazează pe o analiză obiectivă. Cunoscând opera lui A. M., consider că asemenea atitudini au la bază ranchiuna, pentru unii de decenii, faţă de un autor ale cărui opere au depăşit graniţele ţării, încă din anii ’70, şi în judecarea lui ar trebuie să se ţină seama de operă, care salvează în cultură, în ultimă analiză, toate slăbiciunile «creatorului».

Situaţia conflictuală s-a iscat datorită afirmaţiilor ofensatoare ale autorului la adresa confraţilor din lumea literară, considerată de el o „junglă”, egoistă şi rea, vanitoasă şi veninoasă, egocentrică şi individualistă, lume din care precizează că nu face parte. Ofensele, care au deranjat unele pretinse personalităţi sau chiar autori onorabili, ocupă o mică parte din 126

CRONICA LITERARĂ

cele peste cinci sute de pagini ale cărţii. Restul este o sinteză a concepţiilor ce au stat la baza activităţii sale de-a lungul a peste şase decenii şi cred că din acest punct de vedere trebuie judecaţi omul şi cartea. Faţă de luările de poziţie anti Marino, îţi vine, la fel ca atorul – care precizează că această Viaţă... nu e rezultatul unui complex de persecuţie, de inferioritate sau de iluzorie supraevaluare, ci o «autobiografie». –, să întrebi: În ce calitate X sau Y mă «recunoaşte» sau nu? Mă «primeşte» sau mă «elimină» din cultura română? Chiar aşa!

Cartea, editată la cinci ani de la moartea autorului, scrisă în 1993, apoi rescrisă în 1999, este, după menţiunea din Preambul, cartea vieţii mele în toate sensurile cuvântului, o viaţă ce nu a fost ratată, ci una blocată, dezamăgită, adesea apăsată şi chiar terorizată, cartea existenţei dure, antipolitice, iritantă. După ce îşi declină competenţele (critic, cercetător, analist, documentarist, colecţionar), A. M., precizează: primul vinovat pentru toate suferinţele şi erorile mele sunt eu însumi şi consideră că a plăti poliţe este, uneori inevitabil şi chiar moral, apoi se întreabă: Cam câte autobiografii culturale şi ideologice de acest gen există în literatura română? Merită reţinută afirmaţia ce se referă la inflaţia de amintiri, jurnale şi memorii de după 1989, un adevărat diluviu de «cărţi de închisoare», serie în care nu vrea îşi înscrie numele, precizând că, prin ceea ce a scris, a ieşit din anonimatul celor care doar «au suferit».

Cartea lui A. M., stufoasă, cu multe reveniri (multiple comentarii ale unor idei, situaţii de caz, anecdote literare) un fel de leit motive, reluate intenţionat, altele, din neglijenţa revizuirii finale a textului, cauză din care au rămas şi unele defecţiuni stilistice şi gramaticale semnalate chiar şi de comentatorii obiectivi, conţine o serie întreagă de obsesii, ce revin pe parcursul discursului autobiografic, deşi el se teme să nu devină redundant şi plictisitor: formarea ca intelectual la modul autodidact, care i-a dat – pentru toată viaţa – sensul culturii solide, clasice, organizate; repetarea ideilor ce i-au fost călăuzitoare toată viaţa: 1. – a gândi liber, critic [...] în toate domeniile; 2. – atitudine contra tiraniei de orice fel şi în orice direcţie; 3. – există un «om universal» cu tendinţe şi drepturi peste tot egale; 4. – o lume unică, fără bariere, liberă şi civilizată. Însă, nu puţine sunt derapările de la subiectul pus în discuţie, lăsând divagaţiilor ce stigmatizează unii «indivizi» care nu intră în graţiile sale ideologice, fiind permanent preocupat de reconstituirea cât mai fidelă a adevărului «meu».

antiteze

NR.1/2010

127

Una din obsesiile este şi preocuparea lui A. M. de a se defini cât mai exact, revenind cu noi şi noi tuşe menite să întregească un autoportret. Sunt doar un simplu «român european».. Un om mereu singur ce nu şi-a găsit mediul niciodată; Liber-profesionist, şi de vocaţie.

Deşi realizările sale ar fi mulţumit pe mulţi, el se consideră un intelectual nefericit, într-o ţară nefericită. Afirmă că nu este un critic literar, ci unul de idei, cu înclinaţii spre ideologie, idealul său fiind tipul liberal iluminist-paşoptist-democratic-european, considerându-şi cărţile mici documente de istorie şi critică literară. Nu este ceea ce se numeşte «scriitor» sau «om de litere», separându-se de canonul critic dominant. (v. şi Opera lui Alexandru Macedonski, 1967). Nu acceptă nici sintagma cronicar de autoritate, propunându-şi să umple petele albe, golurile din cultura română, fiindcă a constatat că aceasta nu este pregătită pentru extravaganţe precum «Dicţionarul de idei literare» (1973). Trăieşte un amestec ciudat de tenacitate şi cădere periodică în gol, văzând consecinţele după fiecare operă publicată, dar are şi satisfacţii: Biografia ideii de literatură (I-VI, 1991-2000) este singura lucrare de acest fel din lume! Tranşantă ni se pare afirmaţia că doar cărţile de după 1989 îl exprimă cu adevărat, precizându-şi identitatea în cultura română: Ştiam că «sunt» în realitate altceva: un critic de idei, un ideolog cultural şi făceam figură doar de erudit istorico-literar, de critic de idei literare, de comparatist şi teoretician literar (cap. După 1989). Ştie că este singurul autor român cu 11 (12) volume de «critică» editate în străinătate şi în ţară, scrise direct într-o limbă străină sau traduse, şi primul de la noi cu o carte tradusă în Japonia (Étiembleou le comparatisme militant, Tokio, 1988).

Se consideră, pe bună dreptate, cel mai tradus critic român din întreaga noastră (scurtă) istorie literară şi e de părere că activitatea sa a fost cel mai mare efort pe care l-a făcut vreodată teoria şi critica literară românească de a ieşi în lume. Are şi alte satisfacţii: toate cărţile sale s-au epuizat; a fost citat în diferite studii; a fost recenzat spontan în ţară şi în străinătate. În această carte, pe care o considerăm un happy-end, o confesiune cu sine, deoarece de o împăcare cu lumea nu poate fi vorba, cu voia sau fără voia autorului, se conturează un autoportret realizat, mai ales prin introspecţie, autopersiflare şi, inclusiv prin metoda turnatului cenuşii în cap, dar nu putem trece cu vederea pasajele veninoase la adresa unor personalităţi, adânc pătrunse în conştiinţa culturală, precum şi cele referitoare la genealogia lui George Călinescu. Acestea umbresc, ştirbesc autoportretul.

128

CRONICA LITERARĂ

Tot o obsesie exprimă şi sintagma aducerea Europei acasă. Este de părere că în loc de a «fugi» în Europa, respectiv a încerca să devii scriitor european, într-o ţară occidentală, prin expatriere, atras de eternul miraj parizian al câtorva succese de răsunet, poţi să încerci şi chiar să reuşeşti să realizezi lucrări de nivel european şi în propria ta cultură, considerând că în ţară este mediul meu organic, natural de manifestare. Opera sa demonstrează că a transformat vorba în faptă.

Obsesia cea mai pregnantă, în termeni duri, dar nu prea departe de adevăr, se referă la viaţa literară (mediu detestabil, plin de rânjete sinistre, de bârfeli şi imbecili agresivi şi megalomani), de care se dezice: cu care, eufemistic spus, nu am nicio afinitate, cartea fiind şi o bogată sursă de informaţie despre viaţa literară de la noi şi de pe alte meridiane. De fapt, aici sunt cele mai multe din afirmaţiile care au inflamat mediile culturale, mai mult sau mai puţin obiective, motivate sau nu, dar care au menirea de a alcătui, în intenţia autorului, portretul moral suficient şi agresiv al unei întregi categorii, dacă-i avem în vedere pe cei nominalizaţi, unii intraţi în conştiinţa publică, pe care îi prezentăm în ordinea includerii lor în text, considerat de el un fel de insectar, recunoscând că uneori exagerează puţin pentru claritatea demonstraţiei: R. Munteanu («criticul oficial» care «elogia» şi «distrugea» la comandă); Z. Sângiorzan (personaj abject); Cezar Ivănescu (de o agresivitate şi vulgaritate ieşite din comun); Marina Constantinescu (cu eternele cronici plictisitoare); Luca Piţu (mărunte spanacuri ale unui măscărici verbal oarecare); G. Liiceanu, A. Pleşu, H.-R. Patapievici, cărora nu le contestă calităţile intelectuale – mafia Liiceanu – un grup cu mentalitate de sectă închisă; Radu Petrescu (mărunt epigon călinescian); Ion Gheorghe (un oarecare belfer care nu reprezintă nimic, absolut nimic în cultura română; violent, grobian şi «partinic»); Ştefan Pascu (marele academician, istoric oficial ceauşist); M. Zaciu (aşa-zis «şef de şcoală», pseudo-magistru); H. Daicoviciu (pseudo-savant, de o mârlănie incalificabilă); Ioan Grigorescu (publicist de duzină, «fiu al partidului»); C.-T. Popescu (mereu crispat, categoric, suficient şi definitiv); Dumitru Micu (o mare mediocritate); M. Sorescu (extrem de agil şi de abil, cu cobiliţa, etern prin Europa; un «oltean» şmecher care fură la cântarul literar); Maria Banuş (poetă oficială, suficientă); un oarecare Drăgănescu, preşedinte al Academiei; Dan Petrescu (n-a dat nimic culturii române, dar dă... «note» la toată lumea).

A. M. este de părere, şi nu-i departe de adevăr, că intelectualii români, prin prestaţii, au determinat o proastă, foarte proastă reputaţie antiteze

NR.1/2010

129

internaţională de improvizaţi, şmecheri şi profund neoneşti. Mai mult, consideră că ne lipsesc buni redactori, poligloţi, buni traducători, buni editori de texte, buni specialişti într-un domeniu precis, fie şi foarte limitat (şi câtă dreptate are!, n. n.), totul limitându-se la improvizaţie şi cârpeală permanente. Caracterizările sunt adevărate pamflete, ca în cazul lui George Călinescu (cap. Marele eşec: G. C.), căruia îi impută mai multe neîmpliniri, comprimate în două întrebări retorice, în cascadă: Când s-a ocupat G. C. vreodată de critica ideilor literare, de teoria literaturii, de hermeneutică, de comparatistică? De reviste publicaţii şi cărţi în limbi străine şi alte activităţi de acest gen, în care nu avea, de altfel, nicio orientare, lipsit şi de lecturi de acest gen? Nu-i trece cu vederea nici stilul oratoric, calificat oratorie de cabotin. Cititorul mai puţin cunoscător al culiselor vieţii literare va găsi şi alte amănunte anecdotice despre cel care ne-a lăsat cea mai vastă istorie a literaturii. Cităm: Iar ultimele sale articole despre «istorie» dovedesc doar o informaţie recentă, precipitată şi, în mod evident, autodidactică (sic!) şi amatoristică; G. C. devenise, între timp (din 1947 şi până în 1963, când A. M. a fost închis, n. n.), un profitor al spolierii boierimii decavate, ajunsă la talcioc, prin K. Zambaccian, devenit director la ROMARTA. Totuşi, recunoaşte că G. C. a fost un spirit inteligent şi de mare talent, de la care a beneficiat de o singură influenţă: efectul stimulator al exemplului unei mari construcţii critice. Dar orientată într-o cu totul altă direcţie. Apoi precizează: «Elev» călinescian, în sensul profund al cuvântului, n-am fost deci, în niciun caz, niciodată şi nici nu puteam fi.

Luând în discuţie critica literară, A. M. nu o poate accepta ca pe un summum de paragrafe, rezumate, portrete, formule fericite, imagini şi alte ingrediente literare, şi clamează dreptul [...] fundamental şi inalienabil la independenţă, «diferenţiere» şi «personalitate» (drept, din păcate, călcat în picioare de unii şi de alţii, n.n.). Nu trece cu vederea nici scriitorul, criticul şi universitarul de tip nou (marcat de mediocritate, aroganţă şi parvenitismul), nici golănia, ca atitudine sufletească şi stil de comportare. Părerea faţă de Uniunea Scriitorilor nici ea nu-i prea bună: O firmă de nomenclaturism cultural reactivat.

Sunt şi aprecieri pozitive: N. Breban (singurul scriitor care, măcar ca program, intenţie estetică, nivel cultural, dacă nu şi ca realizare, este comparabil cu literatura dintre cele două războaie); Z. Ornea (un serios om de carte); Şt. Augustin Doinaş (de o cu totul altă calitate, dar de o imensă infatuare); Ruxandra Cesereanu şi Marta Petreu 130

CRONICA LITERARĂ

(singurele scriitoare adevărate din Cluj); Doru Pop, Ion Mureşan, Dorin Petrişor, Virgil Ardeleanu (unul din prietenii de idei); Mircea Nedelciu (talentat şi de o vie inteligenţă); de Stelian Tănase, (într-un anume sens, «colegul» meu de stil, sec rece, obiectiv, rapid în propoziţii limpezi şi scurte; N. Manolescu (superior colegului de generaţie Eug. Simion, un carierist feroce); Sorin Antohi (element de mare valoare); Răzvan-Mihai Ungureanu (un tânăr absolut remarcabil); I. Negoiţescu, N. C, Munteanu, E. Hurezeanu, Gelu Ionescu şi am mai putea. De altfel, ultimul capitol (Câteva concluzii) pare a fi un gest de recunoştinţă faţă de puţinii săi prieteni, cu care a avut relaţii de un anumit tip: un amestec de relaţii intelectuale şi umane. Nu-i putem numim din lipsă de spaţiu.

Nu ocoleşte nici personalităţi din diasporă: Norman Manea, pretendent la Nobel (un scriitor (fost) român, de mâna a doua); Nina Cassian (arogantă, pretins spirituală); Şt. Baciu (poet şi traducător de importanţă cu totul secundară); Mihai Nasta (mare savant clasicizant sigur nu este); Paul Goma (totală lipsă de simţ al realităţilor şi proporţiilor); «Cazul» M. Lovinescu – V. Ierunca, este mult mai complex, plin de aspecte admirabile, dar şi negative. A. M. alcătuieşte un adevărat rechizitoriu la adresa întregii diaspore pe care o acuză de lipsă evidentă de organizare şi coordonare. [...] angajaţi în polemici absurde, acuzaţii reciproce, insulte etc. El însuşi se consideră un exilat intern, de vină considerând că este caracteru-i dificil, independent şi, mai ales, foarte critic. Îi compătimeşte pe confraţii care au ieşit din literatura română fără a fi intrat cu adevărat în literatura ţării de adopţie, cu precizarea: românii nu au vocaţia cooperării.

Are aprecieri pozitive pentru:Nicolae Balotă, Sanda Stolojan, Dumitru Ţepeneag (chiar dacă au avut relaţii constant inegale).

Nu are nicio reţinere nici când e vorba despre unii savanţi occidentali: Roland Barthes (emblemă a modei, snobismului şi, mai ales, a frivolităţii critice; nu ştia nicio limbă străină); pe alţii îi consideră, argumentând, suficienţi şi superiori, pentru care publicitatea este o condiţie esenţială de supravieţuire, în faţa cărora intelectualii români sunt prezentaţi etern subordonaţi.

Multe din afirmaţiile tranşant-categorice, uneori deranjante, referitoare la unele personalităţi din cultura română contemporană, nu pot fi demontate, chiar dacă nu ne convin. În majoritatea lor, bine argumentate şi, la o analiză profundă şi detaşată, obiectivă, trebuie să-i dăm dreptate autorului. Desigur, sunt şi afirmaţii ce degajează o anumită antiteze

NR.1/2010

131

doză de infatuare, ele fiind de-a dreptul ofensatoare (ex. pseudoscriitorul care vine direct de la coada vacii).

Pe parcursul celor 25 de capitole, revin obsesiv câteva păreri despre români, ca indivizi, ca etnie, ca popor, ca ţară: Suntem în ţara unde, când invoci «legile», «principiile», «adevărurile», ţi se râde în nas; vocaţia şi voluptatea extraordinară a românului – obsesivă, morbidă, patologică aş spune – de compromitere, denigrare, terfelire, insultă şi umilire. [...]. Este inimaginabilă această vocaţie naţională de a murdări de a jigni, de a călca în picioare pe oricine, oricând şi oriunde. ş.a. În capitolul Altă Românie, realizează o imagine veridică a României şi a românului de azi, de ieri şi dintotdeauna, cu detestabilul «specific naţional», cu înclinarea spre denigrare, calomnie, bârfeală, băşcălie, desolidarizându-se total de falsele tradiţii: grătarul cu mititei, ţambalagii şi lălăitul «rapsozilor populari», declarând că nu face parte din acest popor primitiv, cu zurgălăi şi beţii cu poşircă, dar, în acelaşi timp, se consideră nu mai puţin român. Dar altfel.

Reţine atenţia şi radiografia pe care o face societăţii româneşti de după alegerile din 1946: conformistă, oportunistă şi duplicitară, ca totdeauna – un amestec de frică, ipocrizie şi laşitate generală; o epocă hidoasă, detestabilă, în care se manifestă licheaua română de care nu putem scăpa nicicând, în categoria căreia particularizează individul prin voinţa compromisului, insultei şi voluptăţii denigratoare, care la români sunt enorme, sau apreciind just când afirmă că românii au o capacitate de terfelire, ponegrire şi desfiinţare practic fără limite, iar înjurătura este o virtute şi o voluptate naţională. Adaugă şi unele afirmaţii ce întregesc portretul românului, care, scriitor sau nu, este un personaj superficial prin definiţie. A. M. nici nu se recunoaşte a fi un membru al acestei populaţii. Acestea şi încă multe altele rezumate la distanţă de decenii, când s-au tocit multe asperităţi, ar putea fi considerate ca născute dintr-o lipsă de patriotism, ca o blasfemie la adresa poporului din care face parte.

Pentru a nu i se reproşa că sunt doar păreri personale şi nu se susţin, A. 132

CRONICA LITERARĂ

M. îl citează pe I. D. Sîrbu, precum şi pe Emil Cioran, care au păreri asemănătoare Din păcate, A. M. nu se include în rândul celor care alcătuiesc un spectacol urât al spiritului vindicativ, ulcerat, al foştilor deţinuţi sau al «marilor caractere» actuale. El este tranşant: Nu-mi place România. Motivul? Mi-a luat totul şi nu mi-a dat în schimb nimic (v. p.

510).

Deosebit de interesantă este aprecierea sa despre perioada epocii de aur. Conştient că îi va fi imputată o colaborare cu regimul, vorbeşte despre o stare de alterare şi chiar de o «viciere» morală prin care recunoaşte că a trecut, la fel ca mulţi intelectuali de atunci, precizând că manifestarea sa atunci a fost una de independenţă activă, aşadar nici de opoziţie, nici de rezistenţă, nici de dizidenţă; l-a acuzat public pe Mihai Beniuc că a data afară din literatura română pe Lucian Blaga, ardeleanul care a dus un gând până la capăt. Nu este omisă nici perioada de după 1989. La numai un deceniu, prezintă situaţia din România, care, constatăm, nu s-a schimbat nici în deceniul următor: Forţele liberalburgheze erau inexistente, distruse, masacrate. Păturile mijlocii, care puteau efectiv cultiva şi propulsa o astfel de ideologie, nu existau. Şi puterii actuale nu-i trecea nici prin gând să le refacă. Ea simţea din instinct primejdia iniţiativei şi a independenţei economice. Ideea de protecţie socială intrase adânc în conştiinţe şi toate partidele, inclusiv de opoziţie, o cultivau din motive de demagogie electorală. Consideră că, după decembrie 1989, s-a produs o schimbare şi o transformare radicală în viaţa sa. După o scurtă experienţă politică în P.N.Ţ.C.D., devenind victimă a mecanismului concurenţei şi al ierarhizării politice, are o imensă decepţie. Un eşec şi un «faliment» total. O agitaţie şi suferinţă inutilă, toate fiind puse atât pe seama unor împrejurări obiective, cât şi din incompatibilităţi personale. Ajunge la concluzia că de acum urmau să se producă transformările mele esenţiale interioare, despărţindu-se definitiv de orice militantism politic, dar şi de prezenţe sociale active, devenind şi având posibilitatea de a se manifesta liber, dezvăluindu-şi adevărata identitate spirituală şi culturală, confirmând vocaţia în direcţia ideilor culturale, sociale şi politice, rămânând acelaşi tip uman. Despre Parlament: o colecţie mai mare şi mai evidentă de nulităţi şi mediocrităţi, de improvizaţi şi veleitari, de carierişti şi obscuri demagogi, ca în acest grotesc pseudoparlament. Stigmatizarea clasei politice, este realizată prin caracterizarea unor reprezentanţi, de atunci (Triţă Făniţă şi Valeriu Tabără, care parcă acum s-au dat jos dintr-o căpiţă cu fân), ale căror antiteze

NR.1/2010

133

nume au fost înlocuite, în timp, cu altele. Cititorul cinstit şi detaşat va constata că nici până la scrierea acestei cărţi (1999), nici după încă zece ani (2010), în viaţa politică socială, economică şi culturală nu a avut loc decât o singură schimbare: o degradare continuă ce nu se mai opreşte.

Viaţa unui om singur ar trebui să pună pe gânduri pe cei care se consideră genii (nu doar locale) să-i facă să reflecteze asupra evoluţiei lor în ultimii douăzeci de ani, mai ales că autorul nu ia în discuţie valoarea, talentul celor stigmatizaţi, ci trăsăturile, comportamentul uman în timpul comunismului şi după. Dar oare cei în cauză vor citi cartea? Am îndoieli. Şi o altă constatare: Dacă luăm de bune toate aceste judecăţi, multe exagerate, aplicate de A. M., nu cumva am putea diminua fără motiv sumarul istoriei literaturii române? Întrebare ce şi-o pune chiar autorul.

Dar ce ne facem cu cei care nu se regăsesc în paginile cărţii?!!

Când scria această carte, A. M. era conştient că ea va isca discuţii, dar era pregătit având capacitatea de rezistenţă la lovituri şi insulte nemeritate, motivând că şi-a propus, de-a lungul întregii sale vieţi, să fac ceva «european» pentru cultura română, ceea ce, după modesta noastră părere, a şi realizat. Pentru A. M., cartea aceasta marchează ieşirea cvasicompletă din viaţa literară, ieşire pe care o consideră una din cele mai mari realizări ale sfârşitului vieţii mele; un moment al adevărului cu valoare strict documentară; tot ce am făcut bine am făcut singur.

Nu putem încheia aceste considerente fără a atrage atenţia cititorului asupra câtorva gânduri cu care A. M. îşi încheie cartea, considerată un amestec de anecdotic, pitoresc, document de epocă şi, uneori de detalii să le spunem de «istorie literară». Recunoaşte, că nu a făcut eforturi de adaptare şi integrare, dar, în acelaşi timp, acuză că sentimentul de izolare şi indiferenţă, de blazare calmă şi acuplare stoică a unor realităţi pe care nu le poate modifica în niciun fel au la bază câteva cauze: ignorarea atâtor intenţii bune; realizările sale nu au interesat pe nimeni; nu s-a bucurat de nicio atenţie; nu este vorba de obsesia «eşecului» sau a «insuccesului» personal. Transcriem şi câteva dorinţe: renunţarea la a se mai bate cu morile de vânt, pentru a-şi asigura calmul şi echilibrul interior, o vitală nevoie de singurătate, toate din motive socialpolitice, dar şi pur intelectuale precum evitarea disipării, pentru a-şi termina lucrările, fiind presat de timpul din faţa sa care se scurta vertiginos, de fapt fiind vorba de o izolare şi o singurătate fecunde. Nu se amăgeşti nici cu gândul că după moarte va avea parte de un tratament mai bun: pe verdictul posterităţii nu se poate paria niciodată.

134

TEATRUL TINERETULUI

TEATRUL TINERETULUI DIN PIATRA NEAMŢ DIN NOU ÎN TOP REPERTORIU. TURNEE. FESTIVALURI. PREMII

Genţiana Ionescu Prezenţa Teatrului Tineretului la cele mai importante festivaluri de profil din ţară a redevenit o obişnuinţă. Calitatea şi diversitatea spectacolelor din repertoriu T T (pornind de la autori şi texte dramatice, concepţii regizorale, abordări artistice și stilistice etc.) determină selectarea lor în festivaluri care se subscriu unor concepte artistice dintre cele mai diferite.

Pe lângă prezenţa în cele mai importante festivaluri de profil (prezenţă datorată înscrierii spectacolelor şi ulterior, selecţiei), Teatrul Tineretului încearcă să desfăşoare turnee şi deplasări, pentru a înlesni accesul publicului naţional la producţiile proprii, făcând ca acestea să poată fi vizionate în cele mai importante puncte ale ţării.

Cel mai recent și important turneu a avut loc în săptămâna 22-28 februarie 2010, în capitală, la TEATRUL ODEON. Sub titulatura „Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ în turneu la Bucureşti”, pe scena Teatrului Odeon au avut loc nu mai puţin de 13 reprezentaţii ale celor mai recente şase producţii teatrale pietrene: antiteze

NR.1/2010

135

HERR PAUL de Tankred Dorst traducere Victor Scoradeţ Distribuţie: Herr Paul: Cezar Antal Luise: Lucreţia Mandric Helm: Matei Rotaru / Horia Suru Lilo: Isabela Neamţu Schwarzbeck: Nora Covali Anita: Andrea Gavriliu spectacol de Radu Afrim scenografie Iuliana Vîlsan coregrafie Andrea Gavriliu sound design Radu Afrim

Tatonare. Apoi încercarea de adaptare. Teama. Înstrăinarea.

Inevitabil, retragerea. Detaşare. Readaptare. Singur. Cu tine însuţi. În universul tău mic şi înghesuit. Dar perfect construit din toate acele lucruri și obiceiuri mărunte, pe care le îndrăgeşti. Paralel cu realitatea. Pentru că acolo, în lumea mare de afară, totul pare să aibă o cu totul altă măsură, un cu totul alt ritm şi tip de reacţie. Te îndepărtezi. Nu din egoism. Nu din neputinţă. Ci pentru că lumea ta toată, e aici. Înăuntru. Ca un miraj. E universul pe care l-ai creat pe măsura singurătăţii tale. E lumea ta perfectă, pe care ai avut curajul și nebunia să o concepi astfel încât nimic din ceea ce este exterior să nu te poată atinge. Este opţiunea ta de a coexista în această lume. Nu primitiv, ci firesc. Rezonând cu ceea ce te înconjoară. Este sensul retragerii tale. Pentru că tot ceea ce vine din afară te incomodează şi îţi distruge armonia. Un suflet care a învăţat să supravieţuiască singurătăţii. Şi care are puterea să atribuie semnificaţii. Neîncetat. Cu simplitate şi plăcere.

Aşa eşti tu: singur şi capabil să construieşti lumi întregi şi să povesteşti apoi altora despre ele.

CU DRAGOSTEA NU-I DE GLUMIT de Alfred de Musset traducere: Em. Serghie și S. Calimachi Distribuţie: Christine: Andrea Gavriliu Rosette: Isabela Neamţu Pluche: Adina Suciu Philippe: Dragoş Ionescu Etienne: Victor Giurescu 136

TEATRUL TINERETULUI Părintele Balthazar: Cezar Antal Părintele Blazius: Tudor Tăbăcaru Cu participarea extraordinară a Norei Covali, a Cătălinei Ieşanu, a Ecaterinei Hâţu şi a lui Ionuţ Cucoară Regie: Alexandru Dabija Scenografie: Ioan Murariu

Un spectacol duios, de o simplitate şi curăţenie dezarmantă. O tragi-comedie în care Musset ne dă o lecţie despre dragoste, iar Dabija ia sufletul şi îi oferă nebănuite posibilităţi de acţiune. Un spectacol despre dragoste, cu toate chipurile în care apare ea: copilărească, făţarnică, paternă, nevinovată, monahală, neîmpărtăşită, nimicitoare, impulsivă, pasională etc. Dragostea - ca o plăcută senzaţie de scăpare de sub control.

Bucuria - ca o stare de spirit permanentă, care nu are nevoie de justificări.

Apoi dezorientarea, confuzia, gesturile care se precipită. Tandreţea şi grija. Strategia. Amintirea. Şi peste toate, dorinţa. De fapt, dragostea – întoarsă pe toate părţile.

OO! creaţie colectivă după Ion Creangă Distribuţie: Fimei măicuţă, culegătoare de oo, cucoană, Svetlana - Nora Covali culegătoare de oo, cucoană, Magdalena - Ecaterina Hâţu baba, culegătoare de oo - Cătălina Ieșanu măicuţă, culegătoare de oo, cucoană – Loredana Grigoriu găina, culegătoare de oo – Andrea Gavriliu Oameni cucoşu’ - Cezar Antal golan, vizitiu’, infirmier - Daniel Beșleagă golan, boieru’ – Ionuţ Cucoară Ion Creangă (sic!), golan, infirmier – Dragoș Ionescu moşu’ - Tudor Tăbăcaru Regie: Alexandru Dabija Scenografie: Ioan Murariu

Pe baza bine-cunoscutei poveşti „Punguţa cu doi bani” (de Ion Creangă), regizorul Alexandru Dabija a conceput un spectacol care se detaşează de tot ceea ce ar putea să intre sub incidenţa canonului. Un exemplu de valorificare şi exploatare la maxim a unui text care se situează în memoria colectivă sub forma unei poveşti-stereotip. Construcţia antiteze

NR.1/2010

137

spectacolului a pornit de la un ansamblu de improvizaţii realizate pe diferite situaţii din text, totul subsumându-se conceptului de work-inprogress. În final, avem de-a face cu o up-datare a versiunii originale a textului prin inserţii de comentarii pe marginea firului epic.

Alexandru Dabija ne propune un spectacol dinamic, care abundă în simboluri, energie şi haz.

CINCI MINUTE MIRACULOASE ÎN PIATRA NEAMŢ de Peca Ştefan Distribuţie: Vlad: Cezar Antal Mama: Nora Covali Diana: Andrea Gavriliu Ramona: Ecaterina Hâţu Actor, Doctor, Dealer, Tip, Producător: Dragoş Ionescu Actriţă, Chelneriţă, Asistentă, Babă, Soţia: Isabela Neamţu Poenaru: Tudor Tăbăcaru Felicia: Teodora Andreea Răucă Regie: Ana Mărgineanu Decor: Ioan Murariu Aranjament muzical: Cezar Antal Mișcare scenică: Andrea Gavriliu Design grafic: Jonathan Wise

Situații limită, scăpate de sub control, singurătate, inadaptare, dependență, sacrificiu, neputință, disperare – o lume inspirată de realitatea imediată. O asumare și o reinterpretare a rutinei specifice unui anumit context local. Peste toate acestea, miracolul, care deturnează încărcătura fatalității. Un spectacol în care destinele rămân suspendate pentru că tu ești cel care optezi, în final, asupra variantei care te face să te simți confortabil. Sau nu. Nu avem de-a face cu un spectacol interactiv, în sensul constrângerii publicului de a participa și de a da o direcție celor petrecute pe scenă. Avem de-a face cu exersarea capacității fiecăruia de a permite miracolului să se petreacă. Dincolo de dramele care se petrec în cadrul celor trei familii din spectacol, dincolo de clasarea acestora drept cazuri sociale şi de evoluția nefastă a destinelor, se naște miracolul. În fapt, o întâmplare banală, valorizată prin momentul-limită în care se declanșează şi prin efectele uluitoare pe care le produce. Şi pentru că fabulosul este apanajul miracolului, acesta acționează, pentru fiecare caz în parte, acolo unde s-a instalat carența. În final, misterul este cel care 138

TEATRUL TINERETULUI

schimbă destinația faptelor, prilejuind bucurie scepticului. Stă în puterea ta să deviezi cursul fatalității. Nu trebuie decât să accepți vecinătatea fantasticului. Până la urmă, ești cel îndreptățit să clasezi anumite întâmplări ca fiind miraculoase, pentru că aprecierea efectelor produse rămâne la latitudinea ta.

SOLDAŢII de Zalán Tibor traducere George Volceanov Distribuţia MIHALY DULGHERU- Tudor Tăbăcaru MARA - Loredana Grigoriu FRUNTAŞUL - Cezar Antal EVA - Nora Covali AGNES - Andrea Gavriliu ÎNVĂŢĂTORUL - Horia Suru REVERENDUL - Victor Giurescu KRAUSZ - Rareș Pîrlog FLOARE - Dan Grigoraș BOROS - Daniel Beșleagă JANKOVICS - Dragoș Ionescu GULYÁS - Florin Mircea jr MADAM GULYÁS - Cătălina Ieșanu MADAM TELEK - Isabela Neamţu SARA KLEIN - Ecaterina Hâţu Muzică: Ovidiu Iloc Coregrafie: Andrea Gavriliu Scenografie: Csiki Csaba Un spectacol de Szabó K. István

Absurditatea războiului, instaurarea regimului discreţionar şi deciziile arbitrare ridicate la rang de destin implacabil, justiţia oarbă, eroismul motivat şi cel gratuit, nesăbuit, dictatura mitocăniei şi a violenţei gratuite, triumful demenţei – Tibor Zalán ne spune o poveste dură, în care teatrul epic se transformă într-un teatru al violenţei, cu personaje mutilate şi ameninţate, cu oameni răstigniţi, împuşcaţi, înjunghiaţi. Soldaţii este o poveste cu personaje bine conturate, puse să evolueze într-un moment de criză. Unele optează pentru o rezistenţă fie activă, fie pasivă în faţa răului; altele, din oportunism, aleg colaboraţionismul – şi acesta mascat în gesturi involuntare; sunt personaje care trec printr-o criză de conştiinţă, personaje cu spirit de sacrificiu, personaje tâmpe, care n-au învăţat nimic din cele întâmplate ş.a.m.d. Tibor Zalán reuşeşte performanţa de-a comprima la numai patruzeci şi opt de ore intervalul de timp necesar antiteze

NR.1/2010

139

bulversării unei comunităţi rurale – apariţia oamenilor în uniformă provocând un haos total, destrămarea ireversibilă a relaţiilor inter-umane şi a legăturilor dinlăuntrul familiei. Intrarea în scenă a soldaţilor coincide cu momentul când intră în colaps orice urmă de normalitate socială.

George Volceanov

RÂS NERVOS de Christopher Durang Cu ISABELA NEAMŢU şi CEZAR ANTAL Traducerea: Raluca Neamţu Consultant traducere: Mihaela Michailov Regia şi scenografia: Szabó K. István

Toate aceste lucruri pe noi nu ne privesc – aţi putea afirma, oarecum îndreptăţiţi de aglomeraţia unor personaje şi evenimente, aparent străine de spaţiul nostru. Dar, ia înlocuiţi aceste “branduri” cu “etichete” autohtone, Oprah Winfrey se transformă cu uşurinţă în Teo, Tatu sau Bahmu, veţi fi martorii celei de-a doua Veniri a Maicii Tereza în chip de Andreea Marin, specialişti în bube mentale ca Andrei de la 9595, şi Alţii, experţi în deviaţiuni fizice, vă oferă soluţii revoluţionare pentru ca Voi să deveniţi nişte bipezi trendy. V-aţi prins!

Durang loveşte în tot ce avem mai sfânt: televizorul. El ne acuză de lipsă de discernământ, ne-ncarcă de obsesii, ne face răspunzători de starea deplorabilă a lumii şi a travestitulu’ Naomi.

Lui Durang îi este milă de Noi, îi este milă de sine însuşi. Durang nu crede în noi. Nici noi nu credem în Durang. Cât despre credinţă …

Oricum ar fi, important este să … respirăm. Să inspirăm şi să expirăm.

Szabó K. István ECOURI ALE TURNEULUI – EXTRASE DIN PRESĂ – S-ar putea ca proaspăt încheiatul turneu al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, pe scena de la Odeon, să fie cea mai amplă desfăşurare de forţe, în Capitală, a unui teatru din afara oraşului: 7 zile, 6 spectacole, 13 reprezentaţii (cu o excepţie, câte 2 în fiecare seară, la orele 18.00 şi 21.00). Nu ştiu dacă efortul ţine de un loc în Guinness Book, dar, cu siguranţă, nu e la îndemâna oricui să joace atât de mult, într-o unitate scurtă de timp şi sub semnul unei emoţii speciale.

140

TEATRUL TINERETULUI

Dacă nu mă înşel, anteriorul boom nemţean s-a întâmplat acum vreo zece ani, pe scena de la Nottara, cu trei spectacole-lecţie: Livada de vişini al lui Igor Larin, Crima din strada Lourcine al lui Vlad Mugur şi Jucăria de vorbe al lui Alexandru Dabija. Turneul de acum funcţionează, evident, şi ca un act de verificare pentru directoratul lui Liviu Timuş, sosit la cîrma teatrului în 2006. [...] În orice caz, un teatru care şi-a început cariera cu un spectacol semnat de David Esrig (el însuşi un mit esenţial al scenei româneşti) – Vicleniile lui Scapin, 1958 – este supus unei evidente presiuni şi păstrat volens-nolens în lumina reflectoarelor. Din acest punct de vedere, turnesolul scenei de la Odeon a funcţionat pozitiv, Liviu Timuş dovedind şi ca director necesara inteligenţă combinatorie repertorială şi de opţiune a componenţei trupei. [...] Jucându-se de-a/cu Musset, Alexandru Dabija propune o altă jucărie de vorbe, mai franţuzită nu doar din cauza celebrului romantic, dar şi a unei imagerii de film din acelaşi areal, de prin anii ’60. Totul e alb (o bucurie a ochiului scenografia lui Ioan Murariu!) pe cîmpul livingului lui Étienne (Victor Giurescu), căci pe dealurile posibile, de dincolo de fereastra de unde ne face cu ochiul chiar regizorul, înainte de spectacol, şi pe unde mai intră câte cineva alunecând de pe măgarul lui, culorile se schimbă după stările personajelor. Povestea lui Musset, punându-le în concurenţă pe religioasa Christine (Andreea Gavriliu) şi pe temperamentala Rosette (Isabela Neamţu), pentru decizia maritală a unui Philippe pierde-vară şi simpatic (Dragoş Ionescu), dar şi pe cei doi reverenzi alcoolizaţi până-n măduvă, Balthazar şi Blazius (Cezar Antal şi Tudor Tăbăcaru), e dublată de o galerie de meci erotic, mereu cu paharul de vin rubiniu în mână, funcţionând ca pachet de didascalii la vedere, ca narator detaşat, dacă vreţi, galerie belle époque constituită din Nora Covali, Ecaterina Hîţu, Cătălina Ieşanu şi Ionuţ Cucoară. E şi o ars amandi povestea aceasta a lui Dabija („o femeie adoră ceea ce nu înţelege“), una soft şi fără sfârşit (nu degeaba se învârte necontenit ventilatorul cel mare deasupra caligramei scenice). [...]„Oo!“-le aceluiaşi, după Creangă, tot din familia Gepetto a meşterului Dabija provin. Ca să amorseze exploziile de umor, horbota pretinde o mare concentrare actoricească, vârful demonstraţiei fiind, cred, arcuşul-coadă de cucoş manevrat de Cezar Antal. Aceeaşi funcţie o susţin creaţii de cuplu precum cele ale Cătălinei Ieşanu (Baba) şi Tudor Tăbăcaru (Moşu’) ori Ionuţ Cucoară (Boieru’) şi Daniel Beşleagă (Vizitiu’). […] Turneul nemţean s-a închis rotund, cum a şi început, în plină mitologie (urbană). Prima partitură i-a adus laolaltă pe Tankred Dorst şi antiteze

NR.1/2010

141

pe Radu Afrim, în generarea unui spectacol straniu (ca orice mit), Herr Paul, prilejuind, poate, şi cele mai „tari“ partituri actoriceşti pentru Lucreţia Mandric (Luise) şi Cezar Antal (Herr Paul), în primul rând. Nici cu Iuliana Vîlsan lucrurile nu stau altfel, scenografia ei meritând o analiză separată a unui exerciţiu baroc de o semantică ieşită din comun. […] Adaptarea mitologiei urbane la însăşi urbea de baştină a Teatrului Tineretului a fost concluzia turneului, prin spectacolul Cinci minute miraculoase în Piatra Neamţ, operă a cuplului regizor-dramaturg Ana Mărgineanu-Peca Ştefan. [...] Fiecare instrument (încă o dată excelent decorul lui Ioan Murariu) şi fiecare actor sînt aici esenţiali pentru funcţionalitatea construcţiei: profesorul părăsit (Tudor Tăbăcaru), cu depozitul de vin la pet, agresat de ielele casei din ceasul cu cuc, coca de prăjitură ori hainele din şifonier, compozitorul ghinionist (Cezar Antal) şi nevasta lui de carieră desenată între isterie şi pragmatism de Ecaterina Hîţu, cuplul mamă văduvă-fiică în criză de adolescenţă (Nora Covali-Andrea Gavriliu), de un senzaţional dinamism (cu punct de vîrf transa provocată de drog a mamei), cărora li se adaugă Isabela Neamţu şi Dragoş Ionescu în roluri multiple şi copilul Teodora Andreea Răducă. [...] Aşadar, cu o vizibilitate pusă excelent la punct de secretarul literar al teatrului, Genţiana Ionescu (o nouă generaţie de oameni pasionaţi, ca şi la Timişoara şi în alte câteva părţi, vine să vindece angoasa unei meserii pe care o credeam pe cale de dispariţie la începutul deceniului), cu o dăruire actoricească prin care 13 s-a transformat în număr norocos, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a provocat şapte zile miraculoase la Odeon.

Doru Mareș TEATRU. 13, ADICĂ PERFORMANŢĂ Observatorul Cultural nr. 515/05.03.2010 Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ e un spaţiu exemplar pentru evoluţia artei spectacolului din România in ultimii 50 de ani. La Piatra Neamţ au creat spectacole de referinţă regizori care au marcat decisiv teatrul ultimelor decenii: Andrei Serban, Silviu Purcarete, Alexandru Dabija etc., pentru a nu-i numi decât pe câţiva dintre ei. La Piatra-Neamţ s-au creat echipe consistente de lucru care devin din ce in ce mai rare in musculatura instituţiilor de spectacolul din România. Teatrul Tineretului din Piatraţ-Neamţ a fost un pariu cu riscul mereu câştigat. In acest teatru s-au tatonat direcţii estetice, paliere de cercetare si interogaţii majore 142

TEATRUL TINERETULUI

legate de spectacolul contemporan. Şi încă, spre fericirea celor care cred ca e nevoie de aşa ceva pentru un fenomen teatral sănătos, se mai mizează pe un conţinut similar de lucru. Dovada sunt spectacolele pe care le puteţi vedea săptămâna aceasta la Odeon, intr-un turneu (22-28 februarie) al Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ. „Cinci minute miraculoase în Piatra-Neamţ", text Peca Ştefan, regie Ana Mărgineanu e tipul de spectacol in care orice teatru din România ar trebui să investească la nivel de cercetare urbana proprie unui demers teatral care coboară în centrul comunităţii pentru care e făcut. „Cinci minute..." este gândit pentru Piatra-Neamţ, după o documentare pe care creatorii au făcut-o la faţa locului, punctând, in acord cu miza spectacolului, relaţia dintre legenda urbana si realitatea unor povesti clar localizate. Alexandru Dabija va propune un show-jucărie narativa, cu marca sexualităţii la vedere si ruralism ludic – OO! Şi tot Dabija va da un ghiont in lumea din „Cu dragostea nu-i de glumit". Isabela Neamţu si Cezar Antal apasă pe butoanele angoasei contemporane şi ale consumismului psihedelic in "Ras Nervos".

Mihaela Michailov PIATRA NEAMŢ LA ODEON ŞAPTE SERI - 25 februarie 2010 Prezenţa timp de o săptămână la Teatrul Odeon din Bucureşti a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ este un eveniment care a stârnit interesul publicului iubitor de teatru. În Capitală, de mulţi ani, nici un teatru din ţară nu şi-a permis o microstagiune. Din cauze financiare un astfel de demers costisitor nu poate prilejui bucureştenilor cunoaşterea activităţii creatoare şi personalităţii teatrelor din ţară. Festivalurile derulate în Capitală aduc doar selecţii subiective cu unele spectacole produse în provincie. O microstagiune a teatrelor din ţară, cele capabile să o prezinte, ar prilejui sporirea competiţiei între valorile culturale pe care le deţine mişcarea noastră teatrală. Demersul realizat de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ merită toată consideraţia. De-a lungul anilor acest teatru a propulsat mari valori pe scenele noastre, fiind una din instituţiile subvenţionate cu rezultate deosebite. În ciuda crizei financiare, iată că Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi-a găsit găzduire la Teatrul Odeon, unul din teatrele de prestigiu ale Capitalei, aflat în turneu la Braşov. Cei din Piatra Neamţ au prezentat bucureştenilor: „HERR PAUL”, „SOLDAŢII”, „OO!”, „CU DRAGOSTEA NU-I DE GLUMIT”, „RÂS NERVOS” şi „CINCI antiteze

NR.1/2010

143

MINUTE MIRACULOASE ÎN PIATRA NEAMŢ”, cu câte două sau chiar patru reprezentaţii. Oferim jurnalul acestui turneu unicat prin care sa animat viaţa teatrală a Capitalei unde unele teatre cu greu oferă spectacole în premieră. [...] personajul principal, Paul beneficiază de interpretarea de excepţie a actorului Cezar Antal. De la mers, ţinută, vorbire, până la evidenţierea subtilă a substanţei replicii, şi prin expresie şi relaţie cu partenerii, dar şi direct cu spectatorii, Cezar Antal oferă o creaţie de zile mari. Este purtătorul credibil de mesajal al spectacolului.

Nu îl tratează pe Paul ca un bătrân decrepit, ci ca un om sensibil pe care realitatea nu îl interesează şi preferă refugierea într-un trecut ce i-a adus satisfacţii morale. Este autoironic, dar şi ironic cu cei veniţi din afara universului său pe care îl consideră intangibil. [...] Iuliana Vîlsan a fost nominalizată la secţiunea scenografie pentru premiile UNITER. Din păcate, juriul nu s-a oprit şi asupra interpretării de către Cezar Antal a rolului Paul. [...] Piesa lui Alfred de Musset („Cu dragostea nu-i de glumit”) îi dă prilejul regizorului Alexandru Dabija să prezinte un spectacol emoţionant din zona tragicomediei, modern ca formulă teatrală. Obişnuiţi, în ultima vreme, cu vulgaritatea, când tema este dragostea, acest spectacol surprinde prin delicateţea dezvoltării sale scenice. [...] Alexandru Dabija descifrează în profunzime configurarea relaţiilor dintre personaje şi dezvoltă spectacolul pe două planuri. Unul satiric ce include pe cei din jurul tinerilor dornici de iubire – Christine, Philippe şi Rosette – şi celălalt pe cel al sentimentului de înţelegere al dragostei, diferită, conform personalităţii fiecăruia dintre cei trei. [...] Această microstagiune ne-a demonstrat, în primul rând că teatrul deţine o trupă de actori profesionişti de valoare. Echipa de la Piatra Neamţ are actori care pot concura pe colegii premianţi la care apelează regizorii de film şi destul de rar producătorii tv.

Ileana Lucaciu JURNALUL UNUI EVENIMENT, AL UNUI TURNEU UNICAT Spectator - 1 martie 2010 Uneori, surprizele pot fi foarte plăcute. Turneul lung şi consistent al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ la Bucureşti s-a bazat pe surpriză. Şapte zile, şase spectacole reprezintă un ţel ambiţios, dar curajul este ca bumerangul, dacă nu te ridici la înălţimea ţintei, îţi rupi gâtul. Cu alte cuvinte, dacă vrei ceva frumos, ai grijă şi să îţi poţi permite să-l ai.

Un turneu „la capitală" de o asemenea amploare este o întreprindere 144

TEATRUL TINERETULUI

riscantă, s-au văzut cazuri când o promovare intensă a unui teatru s-a transformat într-un deserviciu pentru instituţia respectivă din cauza ofertei spectaculare care a lăsat de dorit, ca să folosim un limbaj de lemn neutru.

Cu aceste temeri m-am dus să văd producţiile nemţene şi am avut surprize foarte plăcute. Am văzut patru spectacole din şase, pe al cincilea îl ştiam (savurosul Oo! în regia lui Alexandru Dabija) şi am ratat Soldaţii, regizat de Szabó István. Teatrul Tineretului a trecut cu brio un test pe care şi l-a impus singur. [...] Un moment absolut dement al spectacolului (Râs nervos) este cel al visului în care în show-ul lui Oprah este invitat pruncul de la Praga, întruchiparea celei de-a doua veniri a lui Iisus, un adevărat delir oniric în care anonimul se visează star (alt imperativ social, să fii vedetă cu orice preţ). Căci până la urmă, cele două personaje din spectacol, ea şi el, jucate excelent de Isabela Neamţu (cel mai bun rol de până acum) şi Cezar Antal (unul dintre cei mai buni actori ai momentului), îşi trăiesc viaţa ca un vis, peste epiderma lor aşezându-se crusta reţetarului social.

Oana Stoica CÂND TE-AI ENERVAT ULTIMA OARĂ? - RÂS NERVOS www.liternet.ro – martie 2010 Ca întotdeauna în spectacolele lui Afrim, se ia partea celor marginali, defavorizaţi, plasaţi la marginea societăţii, a timpurilor, a „trendului” social, dar în centrul umanităţii. Spectacolul debordează de umor cald, luminos, plin de candoare și poezie, contrastând cu semiobscuritatea în care își duc viaţa bătrânii (Cezar Antal – Paul și Louise Lucreţia Mandric). [...] Cezar Antal face unul dintre cele mai bune roluri de până acum, intrând decis în „liga” celor mai buni tineri actori români.

Joacă un rol de compoziţie, în contra vârstei lui şi fără a apela la trucuri previzibile reușește să pară lipsit de vârstă, ca un personaj al unui tărâm paralel, unde vârsta se judecă după alte reguli sau pur si simplu nu există. [...] Spectacolul este extrem de coerent în lectura regizorală pe care Radu Afrim o dă piesei (ar fi meritat mai multe nominalizări, nu numai pe aceea pentru scenografie). Chiar construind un univers puternic imprimat de temele lui preferate şi de comentarii pe marginea luptei dintre vechi și nou, comentarii despre ce ar trebui să păstrăm şi ce ar trebui să schimbăm pentru a deveni mai buni, mai umani, autorul spectacolului nu se îndepărtează de la propunerile piesei lui Dorst. Dimensiunea fantastică este favorizată: apariţiile Anitei sunt repetate fisuri în planul real, ba prin antiteze

NR.1/2010

145

inserarea unor jucării fantastice, un trenuleţ plin de animale mici împăiate sau un cap de pește atașat lui Helm, ba printr-un solo al Anitei cu o coregrafie îndrăzneaţă, neașteptată în care figurile de balet clasic sunt „subminate” de mișcări împrumutate din dansul modern (coregrafia Andreei Gavriliu merită toate aplauzele).

Cristina Modreanu HERR PAUL, ÎNVINGĂTORUL www.artactmagazine.ro nr 57 - 3 martie 2010 Oricât ar încerca să se controleze, realitatea le-o ia înainte celor doi vulnerabili din Râs nervos de Cristopher Durang, în regia lui Szabo.

K. Istvan de la Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ, interpretat de Isabela Neamţu și Cezar Antal. [...] Minut de minut, cei doi sunt pe muchea crizei de nervi. De la aceste premise Szabo. K. Istvan construiește două discursuri actoricești ceas. [...] actorii alunecă înspre comic cu o discreţie demnă de invidiat. Isabela Neamţu, în poate cel mai nuanţat rol al său, încarnează femeia zădărâtă de mărunţișuri care derapează pe nesimţite spre paranoie şi violenţă. Trecerile se fac ușor, de la isterica stăpânită de râsul agresiv interiorizat, la femeia plină de forţă, apoi la confuza fără șanse de a vedea capătul labirintului interior. Cezar Antal, cu o înzestrare specială pentru comic, își construiște personajul mucalit şi buimac cu toate atributele entertainment-ului. [...] Bine regizat şi bine jucat, Râs nervos e ca un jazz teatral cu improvizaţii pe teme şi emoţii date, acelea ale lumii de azi. Merită văzut.

Cristina Rusiecki O cruce pentru pruncul Isus din Praga și una pentru Oprah www.artactmagazine.ro nr 57 - 3 martie 2010 În tradiţia recentă a dramaturgiei socialului, dezvoltată în ultimii ani în România, Peca Ştefan e veteran. Scrie de ani buni, a încercat multe stiluri şi şi-a perfecţionat continuu scriitura astfel încât piesa sa Cinci minute miraculoase în Piatra Neamţ este cel mai bun text al lui de până acum. Piesa conţine trei poveşti rupte din cotidianul românesc al „umiliţilor şi obidiţilor" moderni, acolo de unde realitatea se vede cel mai bine şi unde visele nu îşi au rostul. Drame familiale despre care ne-am obişnuit să spunem că sunt mărunte, dar care ne marchează fundamental 146

TEATRUL TINERETULUI

viaţa rulează în paralel, uneori intersectându-se, într-o demonstraţie deloc ostentativă că nefericirea are multiple feţe, deşi în esenţă e aceeaşi.

Existenţe înghesuite în toate sensurile (foarte bună scenografia lui Ioan Murariu care adună toate cele trei spaţii într-unul, alocând fiecăruia foarte puţin loc, exact ca în viaţă astfel că personajele aproape că se sufocă şi fizic, nu numai metaforic, în propria existenţă, par a nu avea loc de ele însele). [...] Cinci minute miraculoase în Piatra-Neamţ – un spectacol care mixează acid drama, comedia, muzicalul, cartoon şi, cu generozitate, ironia. Actorii nemţenii s-au ţinut bine şi la realismul social, şi la comedia muzicală (aranjamentul muzical Cezar Antal), şi la dansul cu ostentaţie ironic (mişcare scenică Andrea Gavriliu). [...] Ca pată de culoare, unul dintre elementele cu adevărat miraculoase (!) din turneul Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ este caietul program al spectacolului lui Alexandru Dabija, Cu dragostea nu-i de glumit de Alfred de Musset. O adevărată operă de artă trendy (căci e handmade), caietul program este un oracol, de fapt o serie de oracole, din acelea pe care le făceam când eram mici şi în care notam stări, gânduri, dorinţe, puneam fotografii sau le ceream prietenilor să ne scrie amintiri de neuitat (:)), conservam bileţele de amor etc. Recunosc că mie chestia asta nu mi-a ieşit la vremea respectivă, dar Genţianei Ionescu, secretar literar al Teatrului Tineretului, i-a ieşit excelent. Mai mult, nu este vorba doar despre cum arată programul, ci despre ce anume conţine, texte inteligente create special pentru tribulaţiile sentimentalo-psihologice ale mai multor personaje. De altfel, Genţiana Ionescu şi-a dovedit în toate caieteleprogram ale spectacolelor din turneul nemţeam inteligenţa, talentul literar, capacitatea de înţelegere profundă a intenţiilor regizorale şi creativitatea drept urmare îmi scot cu admiraţie un joben imaginar în faţa ei.

Oana Stoica MIRACOLUL CARE TE LOVEŞTE FRONTAL – cinci minute miraculoase în Piatra-Neamţ www.liternet.ro - martie 2010 Uneori pereţii pot deveni elastici, aluatul poate să vorbească, iar o sticluţă aruncată la gunoi îti poate schimba în bine viata. Se întâmplă în „5 minute miraculoase în Piatra-Neamţ". „Despre România numai de bine". Acesta este titlul unui proiect demarat de regizoarea Ana Mărgineanu si dramaturgul Peca Stefan. El constă într-o documentare de scurtă durată într-un oraş care nu le este familiar, urmată de montarea unui spectacol la teatrul din localitate. antiteze

NR.1/2010

147

[...] Dar dincolo de scurta privire asupra unui sistem de protecţie socială mai mult sau mai puţin profesionist, de privirea asupra temei credinţei transformate în nebunie sau asupra problemelor familiale pe care le generează migraţia, spectacolul se concentrează în primul rând asupra micilor sau mai marilor drame si bucurii personale. Nu este un protest social. Nu veţi pleca de acolo cu sentimentul nedreptăţii generalizate care ne înconjoară, ci mai degrabă amuzaţi, bucuroşi sau poate trişti de întorsătura pe care au luat-o evenimentele. E ori una, ori alta, pentru că autorii vă lasă posibilitatea să vă alegeţi singuri finalul. Şi fiţi liniştiţi, n-o să vă tragă nimeni de mânecă să vă spuneţi părerea. Dar puteţi alege (pentru voi înşivă) una din variantele de final care vă sunt prezentate.

Poate preferaţi varianta realistă mai puţin fericită. Sau puteţi accepta miracolul care încet-încet îşi face loc în viata celor trei familii. Dar cum apare el, nu vă spun, pentru că nu vreau să vă stric surpriza.

Robert Bălan CINCI MINUTE SUB PIETRICICA România Liberă – 17 martie 2010 Philippe (jucat cu un avânt şi-o bucurie fenomenale de Dragoş Ionescu) se întoarce acasă după câţiva ani de studiu. Tatăl plănuise deja căsătoria fiului cu verişoara lui, Christine (Andreea Gavriliu a găsit combinaţia perfectă de inocenţă, fragilitate şi viclenie). Dar Christine, crescută la mânăstire, nu prea vrea. Aşa că Philippe o seduce pe Rosette.

On ne badine pas avec l’amour e departe de-a fi unul din textele fundamentale ale dramaturgiei mondiale, însă, sub atenta privire a lui Dabija, el ia forma unui spectacol scuturat de praful romantismului de secol XIX, un spectacol proaspăt, luminos şi agreabil despre dependenţa noastră de jocurile seducţiei.

Luiza Vasiliu DUBLU DABIJA Suplimentul de Cultură nr 263 - 6-12 martie 2010 Alexandru Dabija e genul de regizor care îţi poate povesti chiar şi „Punguţa cu doi bani“ fără să te plictisească nici măcar o secundă. În spectacolul „OO!“, montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Dabija învârteşte o omletă cu de toate. Pune delicat, sare şi piper, atent la dozaj, şi îţi potoleşte foamea.

148

TEATRUL TINERETULUI

Se ştie: unde-s mulţi, puterea creşte, iar improvizaţia este mama învăţăturii. Dabija ne arată că ce-i în mână nu-i minciună, ouăle sunt reale, se mai sparg, mai sar în primul rând, pe costumul de firmă al unui fost ministru al culturii rătăcit printre spectatori. Cu o floare poate că nu se face primăvară, dar cu nişte ouă, Dabija a reuşit să facă un spectacol de teatru la care publicul se distrează şi se amuză. Toată lumea râde. [...] Pornind de la punguţa care a rămas de atâta timp tot cu doi bani în ea şi de la o poveste pe care nu mai dai doi bani, Dabija îi stimulează pe actori să improvizeze şi să remodeleze legenda cocoşului moldovean ca pe o plastilină, într-o formă care să le placă şi adulţilor.

Actorii joacă cu o plăcere vitală şi ne spun povestea-aşa!

Dan Boicea CLIȘEE REMIXATE Adevărul Literar şi Artistic – Marţi, 30 martie 2010 Sabotate prin scumpetea din hoteluri şi nu numai de aici, mai ales în vreme de „criză“, cuvânt ce începe să-mi stârnească frisoane de indispoziţie precum bicisnica noastră „tranziţie“, turneele teatrale înlăuntrul ţării încep să scoată capul, ca un firav semn de primăvară şi de normalitate. Fie cu un spectacol, fie mai generos, cu o mini-stagiune, ele îşi fac loc pe panourile de afişaj dominate până la saturaţie de îmbătrâniţi peregrini ai şuetelor muzicale şi umoristice, de „tunurile“ veroşilor impresari sau chiar de câte o ispravă teatrală recomandată pompos şi deconcertant, aşa cum am văzut recent la Târgovişte afişul cu D’ale carnavalului, în regia lui Dan Tudor, prezentat de aşa-zisul Teatru Popular din Bucureşti (?), drept „cel mai bun spectacol al anului 2009“! „LEGENDA“ NEMŢEANĂ LA BUCUREŞTI Nu cred să existe prieten fidel al Thaliei, care să nu fi văzut, ori să nu fi auzit de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, decenii la rând o veritabilă şcoală pentru arta spectacolului românesc, scenă cu o aureolă aproape mitologică, de unde au pornit spre consacrare numeroşi actori de vază, după ce au simţit acolo aripa providenţială a îngerului călăuzitor, în persoana unor regizori ca Radu Penciulescu, Ion Cojar, Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Radu Afrim şi mulţi alţii. Din fericire, după ani şi ani în care acest teatru părea să fie aproape strivit de propria lui legendă, trupa de astăzi, condusă de Liviu Timuş, până mai ieri actor la Teatrul „Odeon“, ne-a oferit recent o antiteze

NR.1/2010

149

imagine îmbucurătoare a renaşterii ambiţiilor şi a tinereţii de spirit a demersurilor artistice de altădată. Turneul în Capitală a cuprins mai multe spectacole, diferite ca scriitură dramaturgică, viziune regizorală şi manieră interpretativă, dar legate între ele printr-o remarcabilă capacitate de a da seama de potenţialul colectivului şi de coeziunea profesională ce pare să se fi stabilit înlăuntrul trupei.

Ion Parhon REVIN ÎNCETIŞOR TURNEELE Scrisul Românesc nr. 3 (79) - martie 2010 Radu Afrim construieşte un portret emoţionant al unor specimene pe cale de dispariţie, apelând la un umor cald şi umanizant. Spectacolul este un succes de echipă, în care nimeni nu se distanţează, dar toţi aleargă atât de departe şi în care totul funcţionează în consonanţă: regia care găseşte soluţii surprinzătoare, rămânând în notele stilistice deja cunoscute, decorurile copleşitoare ale Iulianei Vâlsan, nominalizată la categoria "cea mai bună scenografie", la Gala Premiilor UNITER, care va avea loc la 19 aprilie 2010, şi interpretările memorabile ale lui Cezar Antal (Herr Paul - un Cezar Antal, în cel mai bun rol al său de la Piatra Neamţ, în acest moment) şi Lucreţia Mandric (Luise), soră şi mamă a aceluiaşi bărbat.

Dan Boicea O DRAMĂ IMOBILIARĂ Adevărul Literar şi Artistic – Marţi, 6 aprilie 2010

150

SEMNAL

Aurel Conţu Aurel Conţu trăieşte la Piatra Neamţ şi se declară un adept al himerismului. Poemele de faţă fac parte, de altfel, dintr-un volum în pregătire cu titlul „Himeriada”. Nu l-am cunoscut personal, dar mărturisesc că atunci când am primit un e-mail în care îmi spunea povestea lui, am crezut că mi se face o farsă. Am avut sentimentul că îmi scrie personajul meu Himerus Alter - care trecuse pe la sanatoriul Bisericani – şi că mă aflu chiar în centrul lumii mele poetice. Îi doresc succes acestui poet care coboară parcă din Bacovia, trăieşte în plin himerism şi are alura unui personaj. (Vasile Baghiu)

nicio nepotrivire între grădinile Semiramidei din mintea mea şi grădinile Babilonului nu există nicio deosebire aşa cum mi s-a părut astăzi zece octombrie după Cristos în drum spre sanatoriul de pe dealurile Bisericanilor unde stafia lui Baghiu încă mai rătăceşte sărbătorile morţii făcându-şi din oasele mâinilor fluiere muribunzii umblau ca nişte zombi iar cântecul fermecat al morţii urca din Capela Sixtină laolaltă cu îngerii negri antiteze

NR.1/2010

151

autoportret în cartea mea de identitate în locul numelui şi prenumelui cineva a tras o linie albă ca şi când eu n-aş fi fost de faţă la propria-mi naştere ca să semnez cu viaţa dacă nu credeţi întrebaţi-l pe Baghiu dacă n-aţi urcat dealul Bisericanilor şi n-aţi văzut mânăstirea blestemată unde muribunzii goi acoperindu-şi goliciunile cu palmele veneau să-şi ia rămas bun de la nimeni epitaf pe o cochilie aici pe dealul Bisericanilor am făcut schimb de suflete cu un greiere iar de atunci cânt nefericit sub propria-mi cruce din turnul himerei dacă n-aş fi purtat cu mine pretutindeni 152

SEMNAL

boala n-aş fi aflat niciodată că poţi trăi fericit în afara cărnii emoţii hibernale se aşternuse ca o mantie strălucitoare peste sanatoriu zăpada şi era atât de frumos încât îţi venea să plângi cu sufletul şi să nu mai deschizi niciodată ochii prânz himeric în jurul Mesei Tăcerii pe bănci noduroase din scânduri himeri cu buze cusute mestecau gânduri muntele vrăjit aceste sanatorii triste ferecate în obloane ne spuse Mann dând la o parte norii sunt precum altădată arenele romane iar cei dinuntru precum gladiatorii

antiteze

NR.1/2010

153

CRUCEA DE LEMN DE LA SFINŢIRE DIN MÂNA HIERATICĂ A PĂRINTELUI MITROPOLIT TEOFAN, Am în faţă crucea de pe coperta albă a Pastoralei de Paşti şi ramura de cireş înflorit sărutând şi salutând turla de pe ultima copertă a aceleiaşi pastorale de Paşti pe 2010 Înalt Preasfinţitului Teofan Mitropolitiul Moldovei şi Bucovinei.

Văd crucea de lemn de la sfinţire din mâna hieratică a Părintelui Mitropolit Teofan cu care a săvârşit sfeştania. E o cruce mică de lemn foarte modestă pe care am purtat-o în geanta mea de preot de ţară peste tot pe unde am fost. Acum acea cruce s-a învrednicit în a fi ţinută în mâna Arhipăstorului nostru. Ea recapitulează toată istoria suferinţei. Adună în sine nopţile şi zilele singurătăţii, sacrificiilor, dimineţile şi zilele grijilor şi îngrijorărilor: este răspunsul bun la toate dilemele, cearcănele şi firele albe ale fiinţei. Între crucea de metal-email-albastră cu care a fost întâmpinat Arhipăstorul şi pe care a sărutat-o împreună cu Evanghelia apoi a binecuvântat „poporul lui Dumnezeu” cu ea şi crucea modestă de lemn cu care a săvârşit slujba aghesmei se întinde-cuprinde ca un câmp alb cît un poem ca o filă albă de suflet placa de marmoră-pisanie care glăsuieşte aşa:”Cu vrerea Tatălui,cu ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh: „Casa Prunca Rada” a fost zidită între anii 2002-2010. S-a sfinţit de către Înalt Preasfinţitul Părintele nostru Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei în Anul Domnului 2010, luna mai, ziua 16, paroh fiind pr.

Dorin Ploscaru. cât o istorie, cât un clocotitor dangăt de clopot scris pe cer ca un poem simfonic.

Durerile naşterii s-au încheiat: şi de departe şi de aproapent lacrimile durerii şterse de lacrimile bucuriei. Aşa ar putea începe o 154

EVENIMENT

cronică a zilei de duminică 16 mai 2010, ora 17,00 la parohia „ Sf. Treime” Vaduri. Mai întâi au fost clopotele care au vestit cu bucurie sosirea Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul. Au sunat îndelung să audă toţi munţii, toate pădurile şi toţi brazii dimprejur. Să se oprească din zborul lor înalt pentru o clipă frumoasele păsări ale cerului. Apoi au fost Crucea şi Evanghelia cu care se întâmpină după rânduială Episcopul.

Sărutate cu evlavie şi dăruite credincioşilor mai apoi sub formă de binecuvântare. S-au auzit apoi ecoul preoţilor şi al coriştilor: „Pre Stăpânul şi Mitropolitul nostru…” Fiecare pas era o treaptă către urcuş.

Către Sfânta Sfintelor, către Altar. Se săvârşise cu puţin timp vecernia.

Era ceasul de apus, când se cântă peste întreaga făptură „Lumină lină”.

Tihna omului predispus la poezia meditaţiei către seară. Vorbirea cu sine.

La ceas vesperal. Obrazul lumii fusese spălat de lacrima ploii de afară. Pe acoperiş se mai auzeau duruiturile picăturilor de ploaie. Era o linişte de început de lume, de început de creaţie.

Apoi s-a auzit vocea părintelui paroh gâtuită de emoţii care a mulţumit Bunului Dumnezeu că L-a învrednicit să ajungă până în acest ceas. Ceas de bucurie şi de înălţare. A mulţumit apoi Înaltului Teofan pentru frăţietate şi dragoste. Că a bineovoit să poposească să binecuvânte şi să sfinţească munca noastră. A mulţumit apoi presbiterei Laura, care a dus greul şi zăduful zilei şi trudei alături de părintele. Le-a mulţumit membrilor Consiliului şi Comitetului parohial; ctitorilor, binefăcătorilor, închinătorilor, ştiuţilor şi neştiuţilor rugători de departe şi de aproape..

A amintit apoi părintele că biserica „Sf. Treime” Vaduri,a fost zidită între anii 1996-1998 în timpul păstoririi părintelui Nicolae Nicolescu, de către o echipă de meşteri condusă de Cociorvei Petru din Frasin, judeţul Suceava şi împodobită ulterior între anii 1998-2001 de către Iulia Handragel cu o frumoasă pictură în frescă. Biserica este de lemn pe temelie de beton şi placată cu lambriu de stejar care imită cărămida. Între anii 2002-2010, odată cu numirea noului paroh, în persoana părintelui si poetului Dorin Ploscaru, are loc zidirea din temelii a Casei Sociale care înglobează în sine sala de mese (trapeză), bucătărie, cancelarie şi bibliotecă, centrale termice iar la etaj Casă parohială, arhivă, dormitoare pentru copii, bucătărie, sufragerie, cămări de alimente, toate camerele fiind dotate cu grup sanitar propriu, după normele şi standardele europene. Contabiliceşte şi financiar vorbind valoarea acestei zidiri a costat de trei ori mai mult decât biserica.

Au fost munţi de balastru, zeci de tone de ciment munţi de cărămizi şi de nisip, păduri întregi de grinzi şi căpriori, tone de fier antiteze

NR.1/2010

155

beton… Au mai fost dimineţi cu noaptea în cap, nişte planşee, turnate la lumina lămpii portative în preajma Ovideniei, în 21 noiembrie. Şi griji şi emoţii şi nailoane şi prelate. Toate ca un pariu cu sine, la o provocare a unui frate care clama susţinând că poetul domne’ e cu capu’n nori, e visător, nu poate domne’ zidi o casă, o să vedeţi… Şi iată că s-a zidit casa.

Casă în ceruri pentru prunca Rada mutată la Domnul la un an şi trei luni întru pomenirea căreia părintele şi doamna au înălţat această casă pe care au botezat-o „Casa Prunca Rada”. Să-i fie fetiţei Casă în Ceruri şi răspuns bun acolo Sus şi pentru ei părinţii după spusa Domnului „În Casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt…”

O prelungire a liturghiei de după liturghie. Un loc pentru primirea străinilor, a pribegilor, a celor prigoniţi, a celor flămânzi şi însetaţi, a celor istoviţi de durere şi aflaţi la capătul puterilor. Asta se vrea şi pentru a asta a fost zidită această Casă.

Apoi a rostit cuvântul său Părintele Mitropolit Teofan, care a început senin, liniştit, firesc, aşa cum ai vorbi cu nişte prieteni dragi: „e frumos, e bine aici la dumneavoastră, aveţi biserică frumoasă, e de lemn, nu-i aşa?” – A vorbit despre deşert, despre pustie, despre ţinuturile arse de soare în care umbra unui palmier şi un pahar cu apă sunt o binecuvântare pentru un călător. „Casa aceasta fraţilor este zidită pentru arşii şi însetaţii deşertului. Într-o lume în care omul vrea să se pună în locul lui Dumnezeu, într-o lume în care omul este înfometat şi însetat nu de pîine şi apă ci de sens locul acesta, Casa aceasta vine să-l ajute să-şi potolească foamea şi setea cu Pîinea şi Apa vieţii.” „Aici îşi vor găsi liniştea călătorii, străinii, aici îşi vor găsi vindecarea sufletului „suferinzii”, plînşii şi însinguraţii lumii acesteia” –a spus cu duioşie Părintele Mitropolit Teofan.

A urmat apoi hirotesia întru iconom stavrofor a părintelui paroh – se aude şi acum ecoul cuvântului „te prohirisesc…” apoi „vrednic este, axios, dignus est..” cu însemnele specifice: brâul bederniţa şi crucea.

Distincţiile de vrednicie au fost înmânate personal de către Înalt Preasfinţitul Teofan ostenitorilor şi ctitorilor care s-au evidenţiat în mod special: Consiliul şi Comitetul parohial, prezbitera Laura, Ion Negură, George Negreţ, Constantin Apetrei, Doru Berea, Robert Cropacic, Maria Hepca, Vasile-Sergiu Cocea, (post-mortem) Mihai Chirilă, (postmortem).

Când a ajuns la prezbitera Laura, Înalt Preasfinţitul a chemat-o lângă părintele şi a rostit către popor: „vrednică este, axios dignus est căci s-a ostenit şi a trudit alături de părintele, ducând greul alături de el” a subliniat Arhipăstorul.

156

EVENIMENT

A urmat un moment special care s-a numit: conferirea titlului de membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din judeţul Neamţ pentru Înalt Preasfinţitul Părintele Mitropolit Teofan al Moldovei şi Bucovinei, de către preşedintele acestuia în persoana criticului şi scriitorului Cristian Livescu: „pentru merite deosebite în trăirea, mărturisirea şi păstrarea vie a spiritualităţii româneşti în sfintele lăcaşuri (mănăstiri, schituri, biserici) pentru întreaga activitate în plan teologic şi cultural.” „Vom avea în persoana Înalt Preasfinţiei Voastre un prieten, un confrate care ne va face cinste şi la rându-ne Vă încredinţăm de sprijinul şi solidaritatea noastră în plan cultural şi scriitoricesc.”

A amintit Cristian Livescu apoi de poeţii-preoţi care vor fi prezenţi în toamna acestui an într-un recital extraordinar la Piatra-Neamţ, demers datorat confratelui nostru poetul Dorin Ploscaru.

Au fost de faţă amintiţi şi pomeniţi scriitorii: Cristian Livescu, Vasile Baghiu, dr. Virgil Răzeşu, Adrian G. Romilă, Gabriela Livescu, Dan Iacob.

Dintre autorităţi: prefectul Mihai Archip şi primarul Ion Rotaru.

Preoţii participanţi: pr. Dumitru Ailincăi, protopop de PiatraNeamţ, pr. dr. Florin Ţuscanu, protopop de Roman, pr. Liviu Iancu biserica „Sf. Nicolae” Roman; pr. Mircea Păduraru, parohia Vaduri-sat; pr. Sebastian Benţa, parohia SloboziaRoznov; pr. Vasile Antistescu parohia Viişoara – Alexandru cel Bun; pr. Robert Gavriloae, parohia PlopuşorAlexandru cel Bun; pr. Gabriel Pintilie, parohia Bistriţa, pr. Dumitru Proca, parohia Preluca, pr. Nicolae Lazăr, parohia Agârcia, pr. Ciprian Timofte, parohia Scăricica, secretar al Protopopiatului Piatra-Neamţ.

A urmat sfinţirea Casei Sociale după rânduială afară în aer liber, prilej pentru un alt cuvânt memorabil: „Rada în tălmăcire înseamnă bucurie, de câte ori părintele şi doamna vor fi aici în această Casă primind flămânzii şi însetaţii lumii, Rada va fi şi ea aici, va fi vie. Mai vie decât mulţi dintre cei vii care sunt morţi…

A fost o zi frumoasă, o zi şi o duminică binecuvântată fraţilor şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.”

Dorin Ploscaru

antiteze

NR.1/2010

157

SOCIETATEA SCRIITORILOR DIN JUDEŢUL NEAMŢ PREMII În ziua de 25 martie 2010, Biblioteca Judeţeană G. T. Kirileanu din Piatra-Neamţ a găzduit un moment deosebit. În cadrul unei ceremonii impresionante şi în prezenţa unui numeros public, Societatea Scriitorilor din Judeţul Neamţ a acordat premiile literare pentru anul 2009.

Juriul desemnat – Cristian Livescu, preşedinte, Vasile Baghiu, Constantin Tomşa, Dorin Ploscaru, Cezar Ţucu - a făcut mai multe nominalizări pentru premiile stabilite, din care au fost aleşi următorii laureaţi: Premiul Opera Omnia Ion Creangă: Gheorghe A. M. Ciobanu din Roman, autor al unei opere însemnate de exegeză literară şi artistică. Atribuirea premiului a coincis cu aniversarea a 85 de ani de viaţă ai maestrului.

Premiul pentru Poezie Aurel Dumitraşcu a revenit poetului Gheorghe Simon, pentru volumul Ardere de tot, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009.

Premiul pentru Proză Calistrat Hogaş a fost acordat medicului-scriitor Virgil Răzeşu, pentru volumul Mic tratat de deflorare, Editura Răzeşu, Piatra-Neamţ, 2009.

COMITETUL DE CONDUCERE în urma alegerilor din septembrie 2009 Cristian LIVESCU, preşedinte; Constantin MUNTEANU, vicepreşedinte; Virgil Răzeşu, secretar; Mihai HANGANU, responsabil financiar; Vasile BAGHIU, Emil NICOLAE, Lucian STROCHI, membri; Nicolae CĂRUCERU, cenzor.

MEMBRI FONDATORI: Constantin Munteanu, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Nicolae Sava, Vladimir Tescanu, Lucian Strochi, Radu Florescu, Laurian Ante, Gheorghe A. M. Ciobanu, Constantin Bostan, Theodor George Calcan, Vasile Baghiu, Elisabeta Vartic, Gheorghe Simon, Paul Sân-Petru, Marius Alexianu, Eduard Covali, Gabriela Livescu, Antoaneta Dohotaru, Constantin Acosmei.

NOII MEMBRI AI SOCIETĂŢII: Dorin Ploscaru, Emil Ariton, Nicolae Căruceru, Virgil Răzeşu, Emil Bucureşteanu, Radu Dănăilă, Mihai Hanganu, Cezar Ţucu, Ana Vârlan, Constantin Ardeleanu, Gabriel Enăchescu, Dan Iacob, Nicolae Boghian, Gheorghe Hibovschi, Gheorghe Brăescu, Virgil Savin, Constantin Tomşa, Bică N. Căciuleanu, Dumitru Ursache, Mihai Merticaru, Dorel Rusu, Maria Diaconu, Vlad Vlas, Vasile Muscalu.

158