mul de partide și sistemul electoral. La nivel epistemologic tradiţia analitică asupra partidelor politice derivă din școala nord-americană și anglo-saxonă unde formalismul matematic și încercările de predicţie evolutivă au creat o subștiinţă aproape cantitativă a explicaţiei comportamentului atât organizaţional cât și individual. Văzute în genere ca entităţi „endemice pentru democraţie și inevitabile pentru construcţia acestora”1 analiza partidelor politice a ocupat un loc central pentru studiul politicii nord-americane2. Aplicate în analiza construcţiei societăţii europene, partidele politice au explicat modul în care democraţia europeană tinde să se configureze „nu atât ca democraţie parlamentară cât mai degrabă ca democraţie de tip partinic”.3 Dezvoltarea unor capitole de matematică cu aplicaţii în sfera dinamicii electorale, precum ar fi teoria jocurilor sau teoria alegerii raţionale, au configurat o metodologie specifică de analiză, întărind cadrul analitic și reperele de cercetare pentru construcţia unei teorii raţionale a partidelor politice. Ceea ce s-a urmărit la nivelul stasiologiei, ca domeniu de cercetare, a fost tocmai încercarea analiștilor politici de a configura un corp teoretic, de rang mediu prin prisma căruia să poată contura modele explicative în spaţiul actorilor politici. Deși miza pragmatică a acestor studii ar fi aceea de a creiona o perspectivă strategică a jocului dintre actorii politici, asistăm la o incompatibilitate a studiilor și modelelor generate cu diverse pattern-uri culturale, economice sau sociale ale structurilor partizane. „Ce fel de pași ar trebui să urmeze construcţia unei teorii de rang mediu, cu ipoteze testabile asupra partidelor politice?”4 Una dintre soluţiile la această interogaţie metodologică a fost propusă de către Beyme și Wolinetz, care mizau pe faptul că ar trebui configurate modele teoretice parţiale care să treacă dincolo de descriptivismul schematic și de vocaţia empirică generalizatoare. În al doilea rând, Barnes pleda pentru faptul că ar trebui să umplem spaţiul dintre teorie și studiile empirice cu un model soft al alegerii raţionale, care să se aproprie ceva mai mult de achiziţiile teoretice tradiţionale. În acest context Müller și Strom au pledat pentru crearea unor mecanisme inductive, empirice mai curând decât pentru modelarea formală tradiţională. Cea de-a treia direcţie centrată pe un demers inductiv și empiric își propune să testeze tipologiile și ipotezele deja configurate pentru a putea crea un cadru conceptual specific operaţionalizării partidelor politice. Cercetările actuale din sfera stasiologiei își propun să privească critic cadrul conceptual deja configurat, să elucideze pseudo-conceptele din domeniul stasiologiei și să reconfigureze, prin prisma teoriilor organizaţionale, acordul dintre procesul politic general, oferta electorală, regulile competiţiei politice și strategiile de vot. În acest context putem vorbi de un „efect al interacţiunii multidimensionale în care competiţia partidelor politice nu mai poate fi înţeleasă ca un proces liniar care se desfășoară intre un punct minim și un punct maxim a unui spaţiu continuu ci mai degrabă a unui punct arbitrar dintr-un spaţiu cu patru dimensiuni în care nu putem identifica momente de echilibru.”5 Cercetările întreprinse de Downs, Schofield, McKelvey, De Palma, Munger sau Dorussen au accentuat modelul forţelor centripete în configurarea legilor electorale și în creionarea unei teorii unificate a competiţiei politice într-un spaţiu cu n actori. Încercarea de a crea o teorie unificată asupra partidelor politice accentuează „perspectiva integrativă și comportamentală bazată pe un model spaţial din care reţinem perspectiva downsi1 Susan C. Stokes, „Political Parties and Democracy”, Annual Review of Political Science 2 (1999): 245. 2 John H. Aldrich, Why Parties? The Origin and Transformation of Political Parties in America (Chicago: University of Chicago Press, 1995), 3. 3 Wolfgang C. Müller, „Political Parties in Parliamentary Democracies: Making Delegation and Accountability Work”, European Journal of Political Research 37 (2000): 309 . 4 Richard Gunther, Jose Ramon Montero, Juan J. Linz, Political Parties: Old Concepts and New Challenges (Oxford: Oxford University Press, 2002), 17. 5 Richard Gunther, Jose Ramon Montero, Juan J. Linz, Political Parties, 22.
74
Sfera Politicii nr. 8 (162) / 2011