ciplina slugarnică”. După părerea lui I. Bulei1, deţinerea de proprietăţi imobiliare (pământuri), aflate la adăpost de sancţiunile politice, constituia plasa de siguranţă a conservatorilor asigurându-le independenţa de mișcare. Consecinţa directă a acestei bunăstări a fost, susţinea autorul, afirmarea până la anarhie a individualismului și a libertăţii. De pildă, atunci când se supăra, L. Catargiu își prezenta demisia și se retrăgea la Golășei (la moșia sa), iar P. P. Carp pleca și el, la rându-i, la proprietatea lui de la Ţibănești (deși potrivit lui L. Papuc2, aceste retrageri păreau mai curând a fi consecinţele unui calcul și nu ale unor supărări). Dar tot ei, atunci când nu erau de acord cu regele, aveau curajul să-l înfrunte direct: „Aiasta nu se poate” (L. Catargiu) sau după cum i-a spus Carp: „C’est le tort que votre Majesté a eu”, iar apoi pentru a îndulci situaţia: „Mais du reste Votre Majesté peut céder parce qu’Elle est permanent et élu à un lendemain, tandis que nous autres ministress, nous n’avons qu’aujourd’hui”3. Lupta pentru șefia partidului dusă de către diferitele personalităţi conservatoare s-a repercutat negativ asupra unităţii formaţiunii. După cum sublinia încă de la 1869 periodicul conservator Pressa, familia conservatoare deţinea numeroși „oameni plini de merit şi de capacitate”, dar fiecare își dorea a fi „cap al Partidului”4. De-a lungul întregii sale istorii, PC a fost bulversat de manifestarea idiosincraziilor dintre Carp și Catargiu, gen. Manu (care s-a opus unei eventuale fuziuni junimisto-conservatoare ce ar fi semnificat, după propria-i exprimare, cu „junimistificarea” organizaţiei politice conservatoare)5 și Carp, Take Ionescu și Carp („Take” și „Petrache”), N. Filipescu și Alex. Marghiloman. Răul politic identificat de A.-P. Iliescu în viaţa politică românească modernă și contemporană și care îmbracă forma maniheismului politic a fost prezent, cred, și în interiorul acestei formaţiuni politice. Perceperea concurentului politic (confrate ideologic de data aceasta) ca pe un rău absolut care trebuia izolat, boicotat, distrus cu orice chip a transformat de multe ori competiţia politică dintr-un joc într-o confruntare de sumă zero. Căderea de la putere a unor guverne conservatoare (ca de pildă cel junimist din 1888-1889 și a celui condus de Carp, în 1900-1901) și manevrele în acţiunea de alegere a președintelui partidului din 1899 au fost provocate de maniheismul politic manifestat de către „vechii” conservatori (catargiști) faţă de cei „noi” (junimiști). Așa cum atitudinea „noilor” conservatori (de pe lângă Carp) faţă de takiști a fost tot una maniheistă – cu o anumită ocazie, Carp a declarat că nu-și va sfârși cariera politică până când nu va demonstra că Take nu era un om politic. Neputinţa catargiștilor de a-i asimila și flanca în interiorul organizaţiei pe junimiști a dus la retragerea acestora din formaţiune și la crearea unui partid atipic precum Partidul Liberal Conservator (1884) și mai târziu la apariţia firavului Partid Constituţional (1891). Aceste atitudini maniheiste, specifice organizaţiei politice a conservatorilor, au zdruncinat, cred, cel mai puternic soliditatea construcţiei, au îndepărtat electoratul prin impresia de partid aflat în derivă și au contribuit cel mai mult la dispariţia formaţiunii (în 1922). Fragilitatea partidului provocată de manihesimul politic manifestat de diferitele personalităţi conservatoare a fost amplificată, cred, de încă o cauză ce ţinea de natura lui structurală. Potrivit perspectivei structurale enunţată de către M. Duverger6, partidele de cadre, întâlnite mai ales în regimurile electorale cenzitare, prezintă următoarele caracteristici: atenţia acordată racolării elitei financiare, administrative, intelectuale (posesoare de capital de imagine și finanţe pentru susţinerea campaniilor electorale) și dezinteresul pentru mase (care nu aveau influenţă politică); inexis1 2 3 4 5 6
36
Bulei, Sistemul politic, 19,20. Liviu Papuc, Marginalii junimiste, (Iași: Timpul, 2003), 192. Bulei, Sistemul politic, 224. „Pressa”, nr. 71/1869, apud Stan, Grupări şi curente, 209. Bulei, Sistemul politic, 219. Duverger, Le partis, 120-129. Sfera Politicii nr. 8 (162) / 2011