În general, aceste guverne au îmbrăcat forma unor coaliţii supradimensionate, adică formate dintr-un număr de partide mai mare decât necesarul minimal pentru a atinge majoritatea parlamentară. Deși, în teorie cel puţin, coaliţiile supradimensionate ar trebui să cedeze locul coaliţilor de dimensiuni minime, căci, nu-i așa, „partidele politice sunt intersate de maximizarea puterii lor”1, iar acest lucru înseamnă cât mai puţin participanţi posibil la guvernare, existenţa lor are raţiuni practice puternice, precum garanţia menţinerii cabinetului în cazul abandonului din partea unuia dintre partenerii minoritari. Mai ales în cazurile în care „autorii coaliţiei nu cunosc greutatea aportului specific unui participant neangajat, atunci trebuie să-și propună mai mult decât o coaliţie câștigătoare minimală”2. Cazul guvernului Năstase este grăitor în acest sens. Învestit, pe 28 decembrie 2000, cu voturile provenind atât de la proprii parlamentari (44,93% în Camera Deputaţilor și 46,43% în Senat), dar și de la reprezentanţii UDMR (7,83% și 8,57%) și PNL (8,70% și 9,29%), cu care PDSR încheiase protocoale de colaborare parlamentară, guvernul condus de Adrian Năstase a rămas majoritar în parlament și după ce, în vara anului 2001, PNL a decis rezilierea protocolului semnat cu PDSR și, deci, trecerea în opoziţie. Totuși, trei cazuri sunt deosebite, deși nu în același sens. Mai întâi, guvernul Tăriceanu I este singura coaliţie de dimensiuni minimale, fiecare din cei patru parteneri guvernamentali fiind absolut necesar pentru compunerea majorităţii parlamentare. Excepţia îţi găsește explicaţia în specificul contextului postelectoral. Deși rezultatele alegerilor preconizau coabitarea politică dintre un guvern condus de PSD, partidul victorios în alegerile parlamentare, și un președinte susţinut de principala grupare de opoziţie, Alianţa PNL-PD, victoria prezidenţială a lui Traian Băsescu a determinat compunerea unei noi majorităţi parlamentare, formată cu aportul PNL, PD, UDMR și PUR, fost partener electoral al PSD. Oarecum surprinzător, cazul este o infirmare a influenţei alegerilor prezidenţiale, desfășurate concomitent cu cele parlamentare, asupra configuraţiei sistemului de partide și, implicit, a guvernării, în sensul reducerii multipartidismului (a numărului efectiv de partide), cum se întâmplă chiar și în Franţa, deși aici cele două tipuri de alegerile nu coincid3. Astfel, calculând numărul efectiv de partide pentru situaţia în care PUR este considerat un partid parlamentar independent obţinem următoarele valori: NCD=4,10, NS=3,63, iar media lor, NP=3,87, cu peste jumătate de partid efectiv faţă de datele din tabelul de mai sus. Valorile rămân însă în limitele multipartidismului. Celelalte două cazuri speciale sunt reprezentate de guvernele Stolojan și Boc I, care au în comun faptul că sunt mai mult decât guverne de coaliţie supradimensionată. Primul, compus din reprezentanţi ai partidului majoritar, precum și ai principalelor două partide de opoziţie, s-a apropiat de formula unui guvern de uniune naţională. Al doilea, constituit prin asocierea principalelor două partide ale sistemului, a îmbrăcat forma guvernului de mare coaliţie, specific Austriei postbelice4, dar întâlnit, e drept, în mod excepţional, și în alte ţări, precum Germania5. În plus, 1 A. Lijphart, Modele, 100. 2 W. Riker, The Theory of Political Coalitions (New Haven, Yale University Press, 1962), 88, apud Lijphart, Modele, 106. 3 În acest sens, Lijphart (Modele, 152) îl citează pe Duverger care constata, în 1968, că sistemul de partide din Republica a III-a avea 10 unităţi, în timp ce în Republica a V-a numnărul lor s-a redus la 4 (de fapt, câte două partide aliate). 4 Principalele două partide austriece, Partidul Poporului (ÖVP) și Partidul Social-Democrat (SPÖ) și-au împărţit guvernarea după al doilea război mondial până în 1966, apoi între 1987 și 2000, din 2007 guvernul de mare coaliţie revenind la putere. Spre exemplu, în 2007, SPÖ a obţinut 29,26% din voturi și 31,15% din mandate (57), iar ÖVP – 25,98%, respectiv 27,87% (51 mandate), împreună constituind o majoritate parlamentară în Naţionalrat-ul austriac de circa 60%. 5 Alegerile indecise din 2005, când CDU/CSU a obţinut 35,29% din voturi și 226 mandate (36,81%), iar SPD 34,20% și 222 mandate (36,16%), au dus la constituirea guvernului de mare coaliţie CDU/ CSU-SPD, o reeditare a celui constituit în 1966. Guvernul de mare coaliţie a funcţionat pe toată
10
Sfera Politicii nr. 8 (162) / 2011