III. Aplicabilitatea unui referendum
În legislaţia actuală din România, referendumul este o modalitate de consultare a voinţei populare, în temeiul articolului 2, alin. 1 din Constituţie, care stabilește că prin acest mijloc se exercită suveranitatea1 naţională a poporului. Obligativitatea de a ţine cont de rezultatele unui referendum este legiferată doar în cazul demiterii președintelui, prin articolul 10, din Legea 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului. Asemănător, dar retroactiv, revizuirea unei Constituţii trebuie să fie supusă unui plebiscit pentru confirmarea sa finală, conform articolului 151, alin. 3, din Constituţie. O altă reglementare prin referendum, de această dată iniţială supunerii respectivului proiect în Parlament, este și cea a legilor care modifică limitele teritoriale ale comunelor, orașelor și judeţelor, în acest caz organizarea referendumului fiind obligatorie, în condiţiile art. 13, alin 3, din legea 3/2000. Inclusiv, legea de organizarea și desfășurarea a referendumurilor face obiectul activităţii parlamentare, prin Art 92, alin 9. Este lesne de observat că rolul oricărui referendum, în afara aprobării sau respingerii unei Constituţii, se conturează doar din perspectiva unei opinii a majorităţii, care poate avea sau nu ecou în forumul parlamentar. Considerăm că suveranitatea poporului, consfinţită prin Constituţia României, are nevoie de un amendament legislativ care să acorde o putere decizională mult mai pronunţată asupra deciziilor luate de cetăţeni în cadrul referendumurilor, inclusiv prin stabilirea unui interval optim de timp în care acestea ar trebui formulate, în armonie cu articolul 61, alin 1, din Constituţie, care afirmă că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a ţării”. Filosoful italian Giovanni Sartori subliniază faptul că „opinia celor guvernaţi este fundamentul real al guvernării”2, iar orice popor care nu are vreun cuvânt de spus este „un simplu ratificant, un suveran al nimicului”3. Prin urmare, baza legală actuală nu investește credibilitate în practica referendumurilor, o modalitate constituţională, democratică și eficientă de altfel în rezolvarea conflictelor dintre politicieni (reprezentativitate) și voinţa poporului (suveranitate). IV. Frecvenţa și prezenţa alegătorilor în cadrul referendumurilor
O perspectivă mai puţin prezentată în cadrul dezbaterilor despre referendumuri este și cea a valorii lor prin numărul de cetăţeni care se prezintă la vot. Chiar dacă participarea propriu-zisă a fiecărui om nu reprezintă neapărat un element definitoriu în ceea ce privește raţionalitatea votului, tindem totuși să credem că prezenţa la urne, indiferent că vorbim despre un referendum sau un alt tip de scrutin, este formată din mai multe etape cognitive prin care alegătorul decide cum să voteze. Astfel, însăși prezenţa la urne a oamenilor înseamnă o apartenenţă la actul guvernării. Conform acestei premise vom încerca să stabilim dacă referendumul se bucură sau nu de susţinerea cetăţenilor.
cealaltă era strâns legată de anul trecut. S-a remarcat că cei care observau mai multe imagini cu inundaţii sesizau un risc mai ridicat, deși numărul de dezastre pe unitatea de timp dată era similară. Sursa: Sebastian Bohler, 150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică, traducere de Dana-Maria Cimpoi (Iași: Polirom, 2009), 27. 1 Calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independentă; putere supremă, DEX, editia a II-a Academia Română, Institutul „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998. 2 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, (Iași, Polirom, 1999), 78. 3 Sartori, Teoria, 78.
98
Sfera Politicii nr. 8 (162) / 2011