Pe Drumul Credinței - Pustiana aprilie 2011

2

Pe drumul credinței - aprilie 2011

PE DRUMUL CREDINŢEI Nr. 4, Aprilie 2011 Publicaţia Parohiei Pustiana Grup redacţional: Pr. Augustin Benchea, Pr. Ştefan Bortă, Prof. Ramona Laslău, Dr. Oiegar Horaţiu Florin Nistor Cristian Înv. Silvia-Lucica Nistor tehnoredactor: Pr. Ştefan Bortă adresa redacţiei: Parohia Romano-Catolică Sf. Ștefan, Pustiana, com. Pîrjol, 607437, jud. Bacău, tel: 0234/384547 pedrumulcredintei@yahoo.com tipar: Bacprint Bacău SUMAR Cristos a înviat!

Cauza morții lui Isus Cristos Originea și semnificația Paștelui Papa Ioan Paul al II-lea Ce poate învăța familia voastră de la Sfânta Familie Singurătatea este un dar, nu o pedeapsă Cine este fericit?

Sărbătorile, între abuz și cumpătare

Pe drumul credinței - aprilie 2011

3

C ristos a înviat !

Isuse, eu cred în tine!

De ce cred? De ce te cred?

Pentru că ai murit pe cruce pentru mine.

Pentru că ai învins moartea și păcatul.

Pentru că mi-ai pregătit locul în casa Tatălui.

Pentru că m-ai făcut fiul lui Dumnezeu.

Pentru că mi te oferi pe tine însuți.

Pentru că te îngrijești de mântuirea mea.

Pentru că mă cauți în timp ce rătăcesc.

Pentru că nu te descurajezi din cauza păcatelor mele.

Pentru că nu vrei ca eu să fiu pierdut.

Pentru că te bucuri când mă întorc la tine.

Pentru că mă iubești așa cum sunt.

Pentru că nu condamni niciodată.

Pentru că ierți.

Pentru că nu renunți niciodată la mine.

Pentru că usuci lacrimile.

Pentru că aduci liniștea.

Pentru că fericirea este în tine.

Papa Ioan Paul al II-lea

Ziua a șaptea încheie prima creație. Cea de-a opta zi începe noua creație. În felul acesta, lucrarea creației culminează în lucrarea, mai măreața, a răscumpărării (CB 349).

Foarte uşor putem fi duși în din casele noastre. Așa cum ne-am eroare și să ne îndepărtăm de comporta cu Isus Cristos, dacă am Biserică și de Dumnezeu. Omul avea bucuria să-l întâlnim, la fel să valorează din ce în ce mai puțin în ne comportăm cu frații noștri și cu lumea noastră. La cei din jurul nostru. naștere primim un Se poate întâmpla certificat și un ca să nu-i prețuim număr, iar la pe cei din casa moartea noastră se noastră datorită întâmplă la fel. La obișnuinței sau a sfârșitul unui an se neatenției și atunci, f ace b ilan țul: s e fă r ă s ă n e d ă m scade numărul celor seama, spunem și decedați din totalul facem lucruri populației și se necontrolate. Astfel afișează rezultatul. producem multă Credincioșii nu se mai respectă su- suferință chiar persoanelor apropificient de mult între ei. Consideră ate. Soții care și-au jurat iubire în că au dreptul și sunt îndreptățiți să fața lui Dumnezeu trebuie să-și facă rău, mai ales atunci când reînnoiască jurământul de iubire în cineva le face un rău. În familiile fiecare zi și să se roage, pentru ca noastre există foarte multă iubirea lor să nu scadă. Copiii la suferință datorită unor comportări, rândul lor sunt invitați la ascultare aș spune eu, brutale. Familia tre- și respect față de părinți. Toți copiii buie să fie, după Dumnezeu, pe trebuie să înțeleagă că vor primul loc în viața noastră și abia răspunde pentru modul în care înpe locul doi prietenii. Isus Cristos deplinesc porunca a IV-a a lui se află în fiecare om pe care îl în- Dumnezeu. Chemarea la întetâlnim, dar mai ales în persoanele meierea unei familii nu este o

4

Pe drumul credinței - aprilie 2011

chemare ușoară. Vedem cum mulți tineri consideră pregătirea la Sfânta Căsătorie plictisitoare. Pe primul loc se pune localul, lăutarii și abia pe ultimul loc pregătirea la parohie. Căsătoria este un Sacrament important și tocmai de aceea necesită o pregătire intensă și serioasă. Se mai întâmplă ca să avem tineri care nu cunosc nici măcar rugăciunile cele mai importante.

Tot timpul se vine cu scuza că nu au timp să pregătească catehismul.

Suntem în anul familiei și trebuie să redescoperim valoarea familiei în societatea noastră. De multe ori ni s-a spus că nu peste mult timp oamenii nu vor mai crede în Dumnezeu. Speranța noastră o punem în familiile creștine. Atâta timp cât vom avea familii cu adevărat creștine, credința nu va dispărea din sufletele oamenilor și aș vrea să adaug: vom avea și chemări la Sfânta Preoţie și la viața consacrată. În familie se descoperă

că fiecare om valorează foarte mult în ochii lui Dumnezeu. De aceea El l-a trimis pe Fiul său, pentru ca prin patima și moartea sa să ne mântuiască. Numai un creștin poate să înțeleagă misterul mântuirii. Sfântul apostol Paul în Scrisoarea către Romani ne învață: Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Cristos din morți locuiește în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morți va învia și trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuiește în voi (Rom 8, 11). Aceste cuvinte ne invită la speranță și încredere că Dumnezeu are un plan măreț cu fiecare dintre noi. Dumnezeu cere de la noi, în primul rând, respect pentru frații noștri și nu în ultimul rând să avem grijă și de mântuirea noastră. Toți oamenii vor învia: Și vor ieși spre învierea vieții cei care au făcut binele, iar cei care au săvârșit răul, spre învierea judecății (In 5, 29).

Pr. Decan Augustin Benchea

Pe drumul credinței - aprilie 2011

5

CARe A FOSt CAUzA MORțII lUI ISUS CRIStOS? Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3,16).

Unul dintre supliciile cele mai pământ, s-a făcut ca picăturile de crude inventate de persani a fost sânge” (fenomen cunoscut în literăstignirea, privită de către romani, ratura medicală sub numele de cei care au făcut-o populară în hematidroză). În loc să fie supus toată lumea, ca fiind o pedeapsă unei îngrijiri medicale, așa cum așa de umilitoare și vrednică de s-ar fi cuvenit, chiar în acea dispreț, încât era rezervată noapte el a fost obiectul unei numai ca o conserii îngrozitoare de damnare ce trebuia chinuri fizice și psiaplicată sclavilor și hologice, astfel încât străinilor, pentru delicte foarte moartea sa a fost mai rapidă grave, cum ar fi omuciderea, decât se aștepta. trădarea sau revolta. În aceeaşi noapte Isus a Ce anume făcea răstignirea fost arestat într-un mod așa de teribilă? Condamnatul, neașteptat și jignitor, iar cei aflat pe lemnul crucii, era care îl păzeau l-au supus la o „obligat” să țină brațele cu deserie de umiliri, după cum schiderea cea mai mare posibilă, găsim relatat și în Evanghelii: adică în tensiune, iar din această „Unii au început să-l scuipe și, cauză mușchii pieptului compri- acoperindu-i fața, îl loveau, mau aerul în plămâni și îl împiedi- spunându-i: Profețește!” (Mc cau să iasă afară. Astfel avea loc o 14,65). Aceste chinuri au provosufocare progresivă, asemănătoare cat cu siguranță o daună chipstrangulării. Răstignirea nu a fost ului și capului lui Isus. singurul supliciu pe care l-a îndurat În dimineața care a urmat acesIsus. Pe când se ruga în grădina tor fapte, guvernatorul Ponțiu Pilat Ghetsemani, fiind stăpânit de o l-a condamnat la moarte, dar nu emoție puternică, de neliniște și înainte de a fi biciuit, după obiceiul frică, „sudoarea lui, care cădea pe roman.

6

Pe drumul credinței - aprilie 2011

Biciuirea s-a făcut în public.

După ce l-au dezbrăcat pe Isus, romanii i-au legat mâinile și i-au ridicat brațele, ca să nu-și poată acoperi nicio parte a trupului, încât să pareze sau, cel puțin, să amortizeze loviturile grave ale biciului, dar și pentru că, în cazul în care venea pe neașteptate un șoc, el să nu cadă la pământ. Instrumentul biciuirii avea la capătul celor două sau trei șuvițe de piele, lungi de circa 50 de cm fiecare, două bile mici de plumb, astfel încât erau aplicate lovituri sfâșietoare și tot mai dureroase pe piele și oase.

Câte lovituri de bici a primit Isus? Autoritățile e b r a i c e î i pedepseau, de obicei, pe răufăcători cu maximum 39 de lovituri. Isus însă a fost biciuit nu de evrei, ci de romani. De vreme ce obiceiul roman nu limita numărul de lovituri, călăii săi l-au lovit cât au voit, sau până când au obosit, având totuși grijă ca să nu moară, deoarece obiectivul lor era răstignirea.

Biciuirea nu numai că a dăunat părții externe a lui Isus, dar și organelor interne și astfel, lăsat fără forțe și fără resurse de vreun fel, Isus, probabil că și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit, descurajat, sub greutatea acelei serii absurde de lovituri.

După biciuire, soldații romani au pus pe capul lui Isus o coroană de spini, care i-a acoperit în întregime porțiunea craniană, ca o adevărată cască, nu doar ca un simplu cerc de spini. După ce a fost astfel încoronat, călăii „îi luau trestia din mână și îl băteau pe cap” (Mt 27,30), așa încât acea cască de spini să se poată înfige și mai mult în pielea craniană.

După aceea, călăii au pus crucea pe umerii condamnatului, dar nu toată greutatea crucii (așa cum arată picturile din toate timpurile), ci numai brațul orizontal, numit patibulum, care avea o greutate de circa 40 de kg. Între timp, stâlpul vertical, numit stipes, era deja pregătit și înfipt în pământ la locul execuției.

Pe drumul credinței - aprilie 2011 Deoarece lemnul de care era legat Isus îl împiedica să se sprijine, a căzut uneori, în mod violent, cu fața la pământ, ceea ce i-a provocat noi răni și contuzii și, deci, o durere reînnoită.

De la locul unde a fost rostită sentința condamnării la moarte și până la locul răstignirii, Isus a parcurs circa 500 de metri. Pe parcursul drumului însă, lemnul dur și plin de așchii pe care îl purta deasupra, au mărit din nou durerea, astfel încât, slăbit de puteri peste orice limită umană rațională, soldații au obligat pe un anumit Simon din Cirene să ia asupra sa greutatea acelui patibulum.

Ajuns la locul răstignirii, Isus a fost despuiat de hainele sale și răstignit complet gol, conform obiceiului roman (nu acoperit cu o fâșie de pânză în zona șoldurilor, așa cum prezintă, de obicei, cu pudoare legitimă, crucifixele noastre și toate reprezentările picturale).

Existau două moduri de a răstigni un condamnat: legându-i brațele cu funii sau pironindu-le de lemn la încheieturile mâinilor. Isus însă a fost răstignit în cuie: ca și cum nu ar fi fost suficiente violențele pe care le-a îndurat, cel

7

puțin zece/douăsprezece ore de tortură.

Cuiele au fost bătute nu în palmele mâinilor, așa cum reprezintă de obicei artiștii, ci în punctul de încheietură dintre mână și antebraț, acolo unde se află un grup de oscioare, puternic și rezistent, capabil să susțină o greutate așa de mare. În acel loc a fost rănit nervul median, unul dintre cele mai sensibile din corpul uman, provocându-i lui Isus o durere îngrozitoare și un probabil început de infecție tetanică.

După ce lemnul orizontal al crucii a fost fixat de cel vertical, i-au fost pironite lui Isus și picioarele, înfigând cuiul între al doilea și al treilea os al metatarsianului.

Operațiunea era așa de simplă, încât era suficientă o singură lovitură de ciocan, însă durerea pe care a provocat-o trebuie să fi fost de o violență nemaiauzită.

Astfel răstignit, Isus a fost cuprins pe neașteptate de asfixiere, care, împreună cu alte complicații, au dus la moarte.

Pentru a nu se sufoca rapid, era necesar ca el să ușureze greutatea trupului care atârna de brațe, folosind

8

Pe drumul credinței - aprilie 2011

picioarele ca punct de sprijin. Astfel el putea să ridice un pic trupul, să ușureze un pic presiunea asupra mâinilor și să respire o clipă, însă durerea provocată de cuie asupra picioarelor era insuportabilă, încât îl obliga să cadă din nou, fără vlagă. Atacurile de asfixiere se acumulau fără încetare, astfel încât, timpul în care Isus a rămas pe cruce a depins de rezistența sa la acel efort pentru a se putea ridica să respire și imediat să revină la starea de epuizare.

Agonia pe cruce a durat trei ore, dar, cu siguranță, au părut o veșnicie. Când au venit soldații să coboare trupurile celor trei răstigniți, au zdrobit numai gambele celor doi răufăcători de lângă Isus, pentru că pe el moartea îl scutise de orice altă violență.

Evanghelistul Ioan ne relatează că în acel moment un soldat i-a străpuns coasta cu o suliță „și, imediat, a ieșit sânge și apă” (In 19,34). Studiile medicale de astăzi au confirmat acest fapt, spunând că datorită biciuirii îndurate de Isus cu câteva ore înainte de moarte, s-a produs o hemoragie în cavitatea pleurei, adică între coaste și plămâni, iar poziția rigidă a trupu-

lui pe cruce a favorizat această separare între cele două lichide.

Cu acest ultim detaliu, evangheliile termină relatarea răstignirii Domnului. Deși ele nu ne spun despre chinul pe care l-a îndurat Isus pentru mântuirea noastră decât: „Și l-au răstignit”, fără alte detalii, totuși, studiile medicale și istorice examinate (mai ales studiile făcute pe giulgiul, în care se consideră că a fost înfășurat trupul lui Isus), ne ajută să ne dăm seama câtă tortură, câtă violență, câtă cruzime este cuprinsă în acele puține cuvinte.

Dar să nu uităm că, în primul rând, Isus și-a dat viața pe cruce din iubire față de noi, după cum el însuși afirmă: „De aceea mă iubește Tatăl, pentru că îmi dau viața pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi. Am putere să o dau și am putere să o iau din nou” (In 10,18). Să prețuim așadar cum se cuvine tot ceea ce a făcut Isus din iubire față de noi. Amin.

Prelucrare de Pr. Ștefan Bortă, după Pr. Ariel Álvarez Valdés, Ce știm despre Biblie, vol.VII

9

Pe drumul credinței - aprilie 2011

O RIgIneA șI

SeMnIFICAțIA

Paştele sau Învierea Domnului nostru Isus Cristos este cea mai importantă sărbătoare care stă la baza creştinătăţii. Sărbătorile pascale nu reprezintă doar o bucurie deplină a spiritului, ci reprezintă o bucurie a omului în întregime, aşa cum a fost el creat, din trup şi suflet.

Această deosebită sărbătoare a întregii lumi se celebrează din cele mai îndepărtate timpuri, însă originea numelui sărbătorii este incertă. În ebraică numele acestei sărbători este Pesah. Marii învăţaţi considerau că denumirea de Paşti este de origine canaanită şi că sensul său iniţial era de a ţopăi, a sălta în jurul altarului, referindu-se la un dans cultural pe care preoţii lui Baal îl dansau în jurul altarului (până la epuizare). În Biblie cuvântul pesah înseamnă trecere. Fie că este Dumnezeu cel care trece în noaptea eliberării, lovindu-i pe egipteni şi cruţându-i pe evrei, fie că sunt evreii care trec de la sclavie la libertate traversând Marea Roşie după ce au părăsit Egiptul.

Pentru iudaismul elenist, pesah reprezintă o trecere de ordin spiri-

PAștelUI

tual, o eliberare de sub sclavia patimilor şi trecerea la libertatea stăpânirii simţurilor.

O altă abordare care stă la baza acestui eveniment deosebit aduce în discuţie faptul că sărbătoarea Paştelui îşi are originea din preluarea şi contopirea a două sărbători păgâne canaanite: Pesah şi Azimele.

Despre prima se spune că ar proveni de la canaaniţii nomazi şi că avea loc primăvara, când era prima oară lună plină, în perioada transhumanţei, sărbătoarea fiind marcată de o cină specială, la care participa întregul clan, iar acest eveniment era marcat prin tăierea unui miel sau ied tânăr, de parte

10

Pe drumul credinței - aprilie 2011

bărbătească, iar cu sângele acestuia se stropeau stâlpii de la intrarea în cort, acest ceremonial având drept scop îndepărtarea spiritelor rele. Animalul sacrificat era fript în întregime şi se consuma cu pâine nedospită şi cu ierburi amare, iar ceea ce rămânea neconsumat trebuia ars pentru ca nu cumva cineva d i n afara clanului să mănânce din el, mai ales vreun demon, şi apoi să devină membru al acestuia.

A doua sărbătoare, cea a Azimelor aparţinea populaţiei sedentare a Canaanului şi dura şapte zile. Ca jertfă, se culegea un snop de orz, iar acesta era închinat zeilor pentru a dobândi fertilitatea pământului. Această sărbătoare era considerată ca fiind una de pelerinaj, deoarece era celebrată la un sanctuar de pelerinaj. Ca şi la canaaniţi, sărbătoarea era celebrată în noaptea de Paşti, iar în centrul celor şapte zile deosebite de sărbătoare se afla celebrarea pâinii

azime, pâine nedospită care simboliza crearea lumii. Aceştia considerau că hrana azimă, fără drojdie e un dar al naturii, în timp ce hrana dospită este rezultatul prelucrării.

Astfel, cele două sărbători păgâne, care aveau loc primăvara au fost preluate de Israel pentru a marca ieşirea din robia Egiptului, acest lucru devenind punctul care a polarizat întreaga istorie a mântuirii, astfel încât momentele cele mai importante s-au legat de sărbătoarea Paştelui. În Cartea Jubileelor, Paştele se prezintă ca un triplu memorial: al creaţiei, al jertfei lui Abraham şi al eliberării din Egipt, iar cei care sărbătoreau Paştele, nu doar comemorau nişte evenimente din trecut, ci acestea erau reactualizate şi astfel, asemenea strămoşilor lor, şi ei beneficiau de eliberarea de sub robie. Aceeaşi sărbătoare are şi un profund caracter escatologic.

Pe drumul credinței - aprilie 2011 E convingerea generală că Mesia va veni în aceeaşi noapte în care Dumnezeu a eliberat Israelul din sclavia Egiptului. Dacă pe vremea lui Isus, Paştele iudaic aduna la Ierusalim pe credincioşii lui Moise pentru a jertfi şi a mânca mielul pascal, comemorând astfel eliberarea lor din robie şi aşteptare unui mesia eliberator naţional. Astăzi, Paştele pentru întreaga creştinătate reprezintă eliberarea de sub robia păcatului şi biruinţa asupra morţii.

Paştele creştin îi reuneşte pe ucenicii lui Cristos cel răstignit şi înviat a treia zi din mori, pentru a împărtăşi împreună cu El viaţa

11

veşnică. Întreaga creştinătate se bucură de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, care l-a jertfit pe unicul său Fiu pentru ca noi să fim eliberaţi din umbra întunericului şi a păcatului şi să ajungem să contemplăm adevărata lumină a Învierii lui Cristos care ne-a adus mântuirea. A celebra Paştele înseamnă a simţi necontenit prezenţa lui Cristos cel înviat în jurul nostru, înseamnă să credem cu adevărat că într-o zi vom ajunge să ne bucurăm împreună cu Isus de fericirea veşnică.

Prof. Ramona Laslău

R UgăCIUne PentRU A IMPlORA hARURI PRIn MIjlOCIReA S lUjItORUlUI lUI D UMnezeU PAPA I OAn PAUl Al II- leA O, Sfântă Treime, îţi mulţumim pentru că ai dăruit Bisericii pe Papa Ioan Paul al II-lea şi pentru că ai făcut să strălucească în el iubirea ta părintească, măreţia Crucii lui Cristos şi splendoarea Duhului de iubire. El, încrezându-se cu totul în nemărginita ta îndurare şi în mijlocirea maternă a Mariei, ne-a dat o imagine vie a lui Isus Bunul Păstor şi ne-a arătat sfinţenia ca măsură înaltă a vieţii creştineşti de fiecare zi, calea pentru a ajunge la comuniunea veşnică cu tine.

Dăruieşte-ne, prin mijlocirea lui, după voinţa ta, harul pe care ţi-l implorăm, în speranţa ca el să fie înscris cât mai curând în numărul sfinţilor tăi. Amin.

(Cu aprobare bisericească CAMILLO CARD. RUINI Vicar General al Sanctităţii Sale pentru Dieceza de Roma)

12

Pe drumul credinței - aprilie 2011

PAPA I OAn PAUl Al II- leA (K AROl Cel M ARe ) Ioan Paul al II-lea a fost al 264lea Papă (al 263-lea Succesor al lui Petru). Karol Josef Wojtyla, ales Papă la 16 octombrie 1978, s-a născut la Wadowice, oraş aflat la 50 km de Cracovia, la data de 18 mai 1920. Era al doilea din cei doi fii ai lui Karol Wojtyla şi Emilia Kaczorowska, mama care a murit în 1929. Edmund, fratele său mai mare, medic, moare în 1932 şi tatăl său subofiţer moare în armată în 1941. La vârsta de nouă ani a primit Prima Sfântă Împărtăşanie, şi la optsprezece ani Sfântul Mir. Având terminate studiile în şcoala superioară Marcin Wadowita din Cracovia, Cardinal Adam Stefan Wadowice, în anul 1938 se înscrie Sapieha. În acelaşi timp a fost unul la Universitatea Jagellonica din dintre promotorii „Teatrului RapCracovia. Când forţele de ocupaţie sodic” clandestin. După război, a naziste au închis Universitatea în continuat studiile în seminarul 1939, tânărul Karol a lucrat într-o major din Cracovia, redeschis şi la carieră de piatră între1940-1944, şi Facultatea de Teologie aparţinând pe urmă în fabrica chimică Solvay Universităţii Jagellonica, până la pentru a-şi asigura existenţa şi de hirotonirea preoţească în Cracovia, pe data de 1 noiembrie 1946. Pe a evita deportarea în Germania. Începând din 1942, simţindu-se urmă, a fost trimis de Cardinalul chemat la preoţie, a frecventat cur- Sapieha la Roma unde a obţinut surile de formare din seminarul doctoratul în teologie (1948) cu o major clandestin din Cracovia sub teză pe tema credinţei în operele îndrumarea Arhiepiscopului din Sfântului Ioan al Crucii. În acea

Pe drumul credinței - aprilie 2011 perioadă, în timpul vacanţelor sale a exercitat ministerul pastoral în mijlocul emigranţilor polonezi din Franţa, Belgia şi Olanda. În 1948, reîntors în Polonia, a fost coadiutor, prima oară în parohia din Niegowic, aproape de Cracovi, şi pe urmă la Sfântul Florian, în oraşul Cracovia. A fost capelanul studenţilor universitari până în 1951 când a reluat studiile filozofice şi teologice. În 1953 a prezentat la Universitatea din Lublin o teză privind posibilitatea de a fonda o etică creştină plecând de la sistemul etic a lui Max Scheler. Mai târziu a devenit profesor de Teologie Morală şi Etică în seminarul major din Cracovia şi la Facultatea de Teologie din Lublin.

La data de 4 iulie 1958, Papa Pius al XII-lea l-a numit Episcop titular de Ombişi, Auxiliar de Cracovia. A primit consacrarea episcopală pe data de 28 septembrie 1958 în catedrala din Wawel (Cracovia), prin impunerea mâinilor de către Arhiepiscopul

13

Eugeniusz Baziak.

La data de 13 ianuarie 1964 a fost numit Arhiepiscop de Cracovia de Sfântul Părinte Paul al VI-lea, care l-a creat Cardinal la data de 26 iunie 1967. A participat la Conciliul Vatican II (1962-1965) cu o contribuţie importantă în elaborarea constituţiei Gaudium et Spes. Cardinalul, Wojtyla a luat parte şi la cele cinci Sinoduri Episcopale înainte de Pontificatul său.

A fost ales Papă la data de 16 octombrie 1978 şi pe data de 22 octombrie începe solemn ministerul său de Păstor Universal al Bisericii.

De la începutul Pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea a efectuat 146 vizite pastorale în Italia, şi în calitate de Episcop de Roma a vizitat 317, din totalul de 332 de parohii romane.

Călătoriile apostolice în lume au fost în număr de 104 - expresie a grijii pastorale din partea Succesorului lui Petru pentru toate bisericile.

Printre documentele sale realizate se numără 14 Enciclici,

14

Pe drumul credinței - aprilie 2011

15 Exortaţii apostolice, 11 Constituţii apostolice şi 45 de Scrisori apostolice. Lui Ioan Paul al II-lea i se pot atribui următoarele cărți: „Teologia trupului” (o serie de discursuri rostite la audienţele papale din zilele de miercuri, în Roma, între septembrie 1979 şi noiembrie 1984); „Trecerea pragului speranţei” (octombrie 1994); „Dar şi mister: aniversarul de cincizeci de ani de preoţie” (noiembrie 1996); „ Tr i p t i c u l r o m a n ” , „Meditaţii în formă de poezie” (martie 2003); „Ridicaţi-vă, să mergem” (mai 2004) şi „Memorie şi Identitate” (februarie 2005).

Papa Ioan Paul al II-lea a celebrat 147 de ceremonii de beatificare - în care a proclamat 1338 de fericiţi şi 51 de canonizări, cu un total de 482 de sfinţi. A ţinut 9 Consistoare, în care a creat 231 de Cardinali (1 in pectore). A condus 6 întâlniri plenare pentru Colegiul Cardinalilor.

Din 1978 a convocat 15 întâlniri pentru Sinodul Episcopilor: 6

generale ordinare (1980, 1983, 1987, 1990, 1994, 2001), o întâlnire generală extraordinară (1985) şi 8 întâlniri speciale (1980, 1991, 1994, 1995, 1997, 1998 (2), 1999).

Niciun alt Papă nu a întâlnit aşa de multe persoane ca Ioan Paul al II-lea: la Audienţele Generale de miercuri (peste 1160) au participat mai mult de 17 milioane 600 de mii de pelerini, fără a număra audienţele speciale şi ceremoniile religioase (mai mult de 8 milioane de pelerini numai în anul 2000, cu ocazia Marelui Jubileu), în plus milioanele de pelerini întâlniţi în timpul vizitelor pastorale în Italia şi în lume; de asemenea, numeroase au fost personalităţile reprezentative p r i m i t e î n audienţă: este îndeajuns să amin tim 32 v izite of iciale şi 738 audienţe sau întâlniri cu Şefii de State, la care se adaugă 246 de audienţe şi întâlniri cu Prim-Miniştrii.

Pe drumul credinței - aprilie 2011 Papa Ioan Paul al II-lea a murit la Roma, în locuinţa sa din Cetatea Vaticanului, sâmbătă, 2 aprilie 2005, în jurul orei 21:37. Înmormântarea solemnă a avut loc în Piaţa Sfântul Petru, iar depunerea în mormânt, în Grotele Vaticane, la data de 8 aprilie.

La 1 mai 2011, în a doua Duminică a Paştelui, numită şi Duminica Milostivirii Divine, Papa Benedict al XVI-lea va prezida ritualul beatificării Papei Ioan Paul al II-lea. Conform notei emise de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, „astăzi, 14 ianuarie, Papa Benedict al XVIlea, într-o audienţă acordată Cardinalului Angelo Amato S.D.B., prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, a autorizat dicasterul să promulge decretul privind miracolul atribuit Venerabilului servitor al lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea (Karol Wojtyla). Aceasta încheie procesul care precede ritualul beatificării”. „Este binecunoscut faptul că, prin dispensă pontificală, cauza sa a început înainte să se încheie perioada de cinci ani care, conform normelor actuale, trebuie să treacă de la moartea unui servitor al lui Dum-

15

nezeu. Această decizie a fost solicitată de marea faimă de sfinţenie de care Papa Ioan Paul al II-lea s-a bucurat în timpul vieţii sale, la moarte şi după moartea sa. În toate celelalte privinţe în s ă, n or mele can on ice car e reglementează cauzele de beatificare şi canonizare au fost respectate pe deplin. Între iunie 2005 şi aprilie 2007, investigaţia diecezană principală s-a desfăşurat în Roma, însoţită de investigaţii secundare în diferite alte Dieceze, privitor la viaţa, virtuţile, faima de sfinţenie şi miracolele sale. Validitatea juridică a acestor procese canonice a fost

16

Pe drumul credinței - aprilie 2011

recunoscută de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor printr-un decret din 4 mai 2007. În iunie 2009, după ce au examinat textul „positio”, nouă dintre consultorii teologici ai Dicasterului s-au exprimat pozitiv cu privire natura eroică a virtuţilor servitorului lui Dumnezeu. În noiembrie, conform procedurii normale, „positio” a fost dat spre evaluare Cardinalilor şi Episcopilor din Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, care şi-au dat acordul. La 19 decembrie 2009, Papa Benedict al XVI-lea a autorizat promulgarea decretului despre virtuţile eroice ale Papei Ioan Paul al II-lea.” „În vederea beatificării Venerabilului servitor al lui Dumnezeu, postulatorul cauzei a invitat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să examineze recuperarea din boala Parkinson a sr. Marie Simon Pierre Normand, călugăriţă din Institutul Micilor Surori ale maternităţilor catolice. Conform practicii, actele voluminoase ale investigaţiei canonice instituită în mod obişnuit, alături de rapoartele detaliate ale experţilor medicolegişti, au fost supuse examinării ştiinţifice a consultorilor medicali din Congregaţia pentru Cauzele

Sfinţilor la 21 octombrie 2010.

Experţii Congregaţiei, după ce au studiat mărturiile şi întreaga documentaţie cu scrupulozitatea lor obişnuită, şi-au dat acordul privitor la natura inexplicabilă din punct de vedere ştiinţific a vindecării. La 14 decembrie, consultorii teologici, după ce au examinat concluziile la care au ajuns experţii din medicină, au evaluat teologic cazul şi au recunoscut în mod unanim unicitatea, antecedenţa şi natura corală a invocării făcute către servitorul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea, a cărui mijlocire a fost eficientă în această vindecare uimitoare. În fine, la 11 ianuarie 2011 a avut loc sesiunea ordinară a Cardinalilor şi Episcopilor Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Aceştia şi-au exprimat unanim aprobarea, considerând vindecarea sr. Marie Simon Pierre ca miraculoasă, realizată de Dumnezeu într-un mod inexplicabil din punct de vedere ştiinţific prin mijlocirea Pontifului Suprem Ioan Paul al II-lea, invocat cu încredere de chiar sr. Simon şi de mulţi alţi credincioşi.”

Fericite Ioan Paul al II-lea, roagă-te pentru noi!

Nistor Cristian

Pe drumul credinței - aprilie 2011

Ce

17

POAte învățA FAMIlIA vOAStRă De lA S FântA FAMIlIe

Exemplul Sfintei Familii ne învaţă cel mai bine cum să ne clădim propriul nostru mic „Nazaret” şi cum să creştem sfinţi care să Îl slujească pe Dumnezeu şi lumea întreagă. Este dificil să faci comparaţie între Sfânta Familie şi familiile de astăzi, dar reflectând asupra rolului de Mamă al Mariei, al lui Iosif ca tată şi al lui Isus ca şi copil dobândim o perspectivă spirituală care ne poate influenţa înţelegerea rolurilor în propriile noastre familii. Şcoala din nazaret În timpul pelerinajului la Nazaret, în anul 1964, Papa Paul al VI-lea a spus: „Nazaretul este un fel de şcoală. Cât de mult mi-aş dori să mă întorc în copilărie şi să merg la simpla, dar în acelaşi timp profunda şcoală care este Nazaretul!” Papa a explicat că sunt trei lecţii pe care le putem învăţa din copilăria lui Cristos:

- A oferit tăcerea. „Avem nevoie de această minunată stare de spirit”, a spus Papa, pentru a combate tensiunea şi zgomotul lumii.

- A fost o „comunitate a dragostei şi a împărtăşirii”.

Nazaretul serveşte drept „model pentru cum ar trebui să fie o familie… frumoasă datorită problemelor pe care le pune şi a împlinirilor pe care le aduce, într-un cuvânt cadrul perfect pentru educarea copiilor – iar pentru aceasta nu există înlocuitor”.

- Ne-a învăţat disciplina: „În Nazaret, în casa fiului unui tâmplar, am învăţat despre muncă şi despre disciplina pe care o aduce aceasta” (Oficiul lecturilor, 26 decembrie).

Ca părinţi creştini, suntem chemaţi să ne modelăm viaţa propriei noastre familii după viaţa Sfintei Familii din Nazaret. Prin modelarea căminelor noastre după exemplul tăcerii, al comunităţii de

18

Pe drumul credinței - aprilie 2011

dragoste şi al disciplinei, ne asigurăm că ne facem partea noastră în crearea unui mediu propice în care se nasc sfinţii.

Preţuiţi tăcerea Papa Paul al VI-lea a menţionat în primul rând tăcerea, pentru că în tăcere învăţăm să ne rugăm. O viaţă interioară în care există tăcere este liberă de zbucium şi distragere; este o viaţă a stabilităţii, în timp ce zgomotul lumii este distrugător şi distrage. În tăcerea interioară îl contemplăm pe Dumnezeu şi suntem în comuniune cu El. Nu cunoaştem foarte mult din Scriptură despre viaţa lui Isus ca şi copil, dar ştim că locuinţa Sfintei Familii din Nazaret a fost un sanctuar departe de distragerea şi influenţa lumii. Copilăria lui Isus a fost un timp ascuns de educare şi pregătire pentru misiunea Lui. Pregătirea în liniştea din Nazaret a fost atât de importantă pentru Isus încât reprezintă treizeci dintre cei treizeci şi trei de ani petrecuţi pe pământ.

Casele noastre ar trebui să fie sanctuare în lume. Cu cât lăsăm mai multe influenţe negative să ne pătrundă în casă, cu atât avem mai puţin control asupra la ceea ce formează caracterele copiilor noştri. O casă marcată de tăcere este un cămin în care priorităţile sunt puse în ordine şi în care există o concentrare asupra binelui spiritual al copiilor. Cultivând tăcerea în casă, ne învăţăm copiii să evite distragerea. Ei învaţă să se concentreze mai bine şi astfel reuşesc mai bine să îşi dezvolte credinţa. Fericita Tereza de Calcutta explica felul în care ea şi surorile ei erau conştiente de planurile Domnului şi spunea: „Înainte să vorbeşti, trebuie să a s c u l ţ i , pentru că Dumnezeu vorbeşte în liniştea inimii”. În tăcere, copiii noştri vor învăţa să se roage şi să dezvolte o relaţie de iubire cu Dumnezeu, unii cu alţii şi cu noi.

Dar acest ideal este foarte dificil de realizat. În Evanghelia după Luca, vedem mai multe ipostaze ale inimii meditative a Mariei. Nu era

Pe drumul credinței - aprilie 2011 sigură cum să interpreteze evenimentele extraordinare din viaţa ei, aşa că s-a încredinţat total providenţei lui Dumnezeu şi a analizat aceste lucruri în tăcerea inimii ei (Lc 1,28; 2,19.51). Ca şi părinţi, nu înţelegem multe lucruri în timp ce ne străduim să ne creştem copiii după voinţa lui Dumnezeu. Dar dacă analizăm aceste întrebări şi le înălţăm la Dumnezeu în rugăciune, vom înţelege curând ceea ce ne cheamă El să facem.

Timpul pe care îl avem la dispoziţie pentru a clădi virtutea în copiii noştri este limitat. Trebuie să îl utilizăm cât mai bine. Ei vor pleca de acasă şi vor urma voinţa Tatălui, şi pentru aceasta au nevoie de grija şi protecţia noastră pentru a se dezvolta în sfinţii care sunt chemaţi să fie.

Clădiţi o comunitate de iubire Papa Paul al VI-lea spunea că felul în care clădeşti o „comunitate de iubire şi împărtăşire” este crucial pentru a-i învăţa pe copii virtuţile. Această comunitate este, de asemenea, necesară pentru a forma în copil materialul brut pentru o relaţie altruistă, de iubire cu

19

Dumnezeu şi cu viitorii soţi şi copii. Clădirea unei comunităţi de iubire şi împărtăşire începe cu disponibilitatea fiecărui membru al familiei de a se dărui pe sine însuşi pentru binele celuilalt. Părinţii sunt chemaţi să fie primele exemple de dăruire de sine. Vieţile noastre trebuie să fie dăruite în slujba celorlalţi. Maria a înţeles acest lucru. Gândiţi-vă cum a lăsat totul pentru a pleca să o viziteze pe ruda ei, Elisabeta. Chiar dacă ştia că este însărcinată ea însăşi, Maria a ales să slujească de bună voie nevoilor rudei ei mai în vârstă (cf.

Lc 1,39-56).

Gândiţi-vă, de asemenea, la suferinţa ei în timp ce Fiul său divin era torturat şi a murit pe cruce. Ea a ştiut dintotdeauna că, împreună cu Fiul său, va îndura mari suferinţe, dar a îmbrăţişat cu umilinţă şi dragoste chemarea şi a rămas lângă El până la moarte.

20

Pe drumul credinței - aprilie 2011

La fel şi Sf. Iosif care a oferit un exemplu de totală abandonare atunci când a acceptat cu umilinţă voinţa lui Dumnezeu şi şi-a scos familia din pericol, în Egipt. Ei s-au refugiat, în sărăcie, dar acest lucru trebuiau să îl facă pentru a proteja Copilul divin.

Ca părinţi, trebuie să fim pregătiţi să renunţăm la tot şi să fugim pentru a ne proteja familiile.

Acest lucru se aplică nu numai protejării fizice, ci, cel mai important, protejării sufletelor lor. Când ne dăm seama de o ameninţare la adresa vieţii morale a familiei noastre, trebuie să fugim de ea sau să o îndepărtăm din casele noastre. Într-o comunitate de iubire şi împărtăşire, trebuie să avem prima dată grijă de cei care ne sunt încredinţaţi şi să le oferim un mediu protejat în care să se dezvolte. îndrăzniţi să disciplinaţi Maria şi Iosif l-au educat pe Isus, iar Iosif l-a învăţat meseria de tâmplar. Trăim în timpuri diferite, în care se întâmplă foarte rar ca ambii părinţi să îşi educe copiii lucrând cu ei pe parcursul fiecărei zile. Dar lecţiile despre munca

grea şi disciplină pot fi învăţate când părinţii fac un efort şi permit copiilor să îi ajute în îndatoririle zilnice de acasă. Ajutâdu-şi părinţii, copiii învaţă virtutea supunerii, a disciplinei şi responsabilităţii, precum şi valoarea muncii.

Copiii vor învăţa, de asemenea, şi supunerea faţă de voinţa părinţilor, un exerciţiu de supunere faţă de voinţa Tatălui lor. Aşa cum ne spune Sf. Luca, chiar şi Isus „le era supus” şi „creștea în înțelepciune, statură și har, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor” (Lc 2,51). În supunere sălăşluieşte virtutea umilinţei, care este temelia tuturor virtuţilor şi care, împreună cu iubirea, formează miezul sfinţeniei.

Suntem conştienţi de faptul că nu avem copii perfecţi. Sufletele lor, ca şi ale noastre, au fost pătate de păcatul originar. De aceea disciplina

Pe drumul credinței - aprilie 2011 esențială în a primi sfințenia în familie.

Dumnezeu a dat părinţilor datoria să îşi disciplineze copiii şi sunt responsabili în faţa Lui pentru sufletele şi formarea acestora.

Copiii nu pot învăţa virtutea fără călăuzirea şi exemplul unui părinte altruist. Periodic, este bine să li se dea copiilor posibilitatea să aleagă, pentru a învăţa nu numai cum să gândească pentru ei înşişi, ci şi despre responsabilitatea faptelor lor. Însă niciodată nu trebuie să li se permită copiilor să aleagă ceva care le-ar pune sufletul în pericol.

Dedicaţi-vă rugăciunii Rugăciunea reuneşte tăcerea, familia ca şi comunitate de iubire şi împărtăşire, şi disciplina – trăsăturile distinctive ale Sfintei Familii. Este înrădăcinată în tăcerea interioară, este miezul comunităţii de iubire şi împărtăşire, şi clădeşte disciplina.

Dacă avem o relaţie cu Dumnezeu, ne rugăm. Este simplu. În mode-

21

larea familiilor noastre după Sfânta Familie, rugăciunea trebuie să fie centrul şi prioritatea vieţilor noastre. Dacă dorim să fim familii sfinte, trebuie să ne rugăm. În mod deosebit „Rozariul trebuie să fie considerat ca una dintre cele mai bune şi eficace rugăciuni în comun pe care familia creştină este invitată să o recite” (Marialis Cultus, nr. 54) O familie sfântă este cea mai puternică armă a noastră împotriva influenţelor lumii şi cel mai eficient mod al nostru de a influenţa lumea.

Este dificil de rămas pe calea trăirii unei vieţi creştine într-o lume care este atât de ruptă de simplitatea Sfintei Familii, dar nu este imposibil. Suntem chemaţi să fim în lume, nu ai lumii. Dacă privim la Sfânta Familie ca un exemplu pentru familiile noastre, nu numai că vom învăţa cum să trăim vieţi sfinte, dar vom şi începe să schimbăm cultura în care trăim.

Redacția - prelucrare după www.lumea.catholica.ro

22

Pe drumul credinței - aprilie 2011

S ingurătatea

eS te un dar , nu o p edeapSă

Ca oameni, credem că este o pedeapsă să fim singuri, ne simţim neacceptaţi, neînteleşi, complexaţi şi respinşi, însă, la nivelul Sufletului, ştim că singurătatea este cel mai minunat Dar pe care ni-l putem oferi, pentru că singura relaţie adevărată este cea cu noi înşine.

Ela Zamurovici Luptăm să fim înconjuraţi de În singurătate învăţăm să oameni pe care îi dorim să ne fie dansăm pe melodia Vieţii, prinalături chiar şi atunci când sufletul dem aripi şi zburăm, trăim şi ne râde, chiar şi când o mică experimentăm povestea noastră, lacrimă ne inundă sufletul, dar ce nu a altora. Nu mai avem nevoie facem când realizăm că de fapt cu de încurajarea şi lauda nimănui, toţi aceşti actori de lângă noi, sun- pentru că în singurătate simţim şi tem tot singuri în lumea noastră? E ştim CINE SUNTEM cu adevărat. acel sentiment că te simt lângă În cadrul experienţei singurătăţii mine doar fizic ….dar câte suflete trebuie să îţi aşezi viitorul în ar fi necesare să mă înconjoare mâinile Domnului. Cu cât petreci pentru a-mi înţelege aceste gânduri mai mult timp doar tu şi El, cu atât pierdute? Aşa că oricât am res- vei fi mai capabil să discerni glasul pinge această singurătate, ne face Său. În timpul petrecut în bine pentru a realiza trăirile noas- singurătate cu El, nu doar că tre, pentru a ne da răspunsuri fără învăţăm care este voia Sa pentru ecou, pentru a visa totuşi la lumea viaţa noastră, ci şi căpătăm curajul noastră, în care orice lucru mic are de a trăi după voia Lui. o semnificaţie, în care cuvântul Cunoaşterea apropiată a lui Dum,,singur” înseamnă libertate. nezeu te aşează pe o cale dreaptă.

Poate că pe alţii viaţa îi duce pe trasee asemănătoare celor din parcul de distracții, dar o cunoaştere profundă, apropiată a lui Dumnezeu, de care vei avea parte prin solitudine, te va aşeza pe o cale dreaptă.

Pe drumul credinței - aprilie 2011 Singuratătea nu are de-a face cu munţii, pustiurile. Poţi să te retragi şi să fii singur oriunde. Singurătatea are mai mult de-a face cu inima, decât cu locul unde te afli. Ai doar nevoie de câteva minute în care să fii singur. Asta poate fi într-o biserică, într-o maşină, acasă la tine, în curtea din spatele casei. Singurătatea înseamnă să pleci departe de conversaţiile temporare, de zgomot, distracţii şi stresul constant al vieţii.

Este dorinţa cea mai mare a lui Dumnezeu să-L cunoşti imediat.

Dumnezeu se va folosi de acest timp petrecut cu El pentru a te conduce prin cea mai minunată aventură a vieţii tale - călătoria credinţei.

Iubirea adevărată e gratuită şi Isus a reuşit prin moartea sa pe cruce să dovedească asta.

Dacă ne gândim la Patimile Mântuitorului, s-ar putea să simţim o strângere de inimă pentru singurătatea în care El a îndurat toate suferinţele. Nu a avut pe nimeni dintre ucenicii Săi alături sau în apropiere, în afară de sfintele femei, atunci când mulţimea striga turbată către Pilat: ,,Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” şi atunci când ostaşii, pe jumătate beţi, îşi băteau joc de El, Îl scuipau şi-L biciuiau. Singur a trebuit să-și ducă Crucea şi atunci când s-a poticnit sub ea, ostaşii l-au pus pe

23

Simon din Cirene să i-o ducă până la capăt. Singur a fost pe Cruce, atât de singur încât, omeneşte vorbind, omul din El a simţit că până şi Părintele Său Îl părăsise. Ceea ce L-a făcut, în chinurile mari, să rostească: ,,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

Gândiţi-vă nu numai la chinurile lui Isus, gândiţi-vă şi la singurătatea Lui! Isus rămâne marele nostru model, supremul nostru model. Prin jertfa Sa liber consimţită, Isus îl va răscumpăra pe omul căzut şi îi va dărui, în vederea mântuirii, trupul Său, pe care El însuşi îl va numi „pâinea vieţii”. El suferă şi acum cu intensitate sporită pentru toate încercările şi pentru toate căderile noastre, aşa cum numai Fiul lui Dumnezeu, înzestrat cu capacitatea de a resimţi ca nimeni altul orice suferință omenească, poate s-o facă.

Jertfa și Învierea lui Isus - ca trecere dintr-un mod de viaţă, la un plus de viaţă, la „mai multă viaţă” (In 10,10) să ne fie reper în abordarea conceptului singurătăţii ca un prilej de uniune cu El, pentru că nu suntem cu adevărat singuri decât atunci când spiritul e pierdut. Uită-te la orarul tău şi găseşte ceva timp pe care să-l petreci doar tu cu Dumnezeu. Înv. Silvia-Lucica Nistor

24

Pe drumul credinței - aprilie 2011

C ine

este feriCit ?

Suntem convinşi că viaţa noastră va fi mai bună când.... …vom fi căsătoriţi, când… se va naşte primul fiu sau când …se va naşte cel de-al doilea... Apoi ne simţim frustraţi pentru că fiii noştri sunt prea mici pentru un lucru sau pentru altul şi ne gândim că lucrurile vor merge mai bine când vor creşte. Apoi ne exasperează cu comportamentul lor de adolescenţi şi suntem convinşi că vom fi mai fericiţi când vor depăşi această vârstă.

Credem că o să ne simţim mai bine când partenerul nostru îşi va rezolva problemele, când … vom schimba maşina, când … vom face vacanţe minunate, când nu vom mai fi nevoiţi să lucrăm. Dar dacă nu începem o viaţă plină şi fericită acum, când o s-o facem?

Mereu trebuie să înfruntăm dificultăţi de toate felurile.

Aşa că merită să acceptăm această realitate şi să decidem să fim fericiţi, orice s-ar întâmpla...

Alfred Souza spunea: „Mult timp am avut impresia că viaţa mea va începe în curând, adevărata mea viaţă! Dar mereu aveam greutăţi de înfruntat, mereu ceva de rezolvat, o încurcătură care cerea timp, datorii încă nerezolvate. După aceea, viaţa ar fi început. În fine, am înţeles că aceste obstacole sunt viaţa.”

Acest mod de a percepe lucrurile ne ajută să înţelegem că nu este o metodă pentru a fi fericiţi, dar că fericirea este metoda…

Deci, trăiţi fiecare moment din viaţă şi trăiţi-l mai intens, dacă puteţi, să-l împărtăşiţi cu o persoană dragă, cu o persoană foarte dragă, cu care să trăiţi clipele speciale din viaţă. Şi amintiţi-vă că timpul nu aşteaptă pe nimeni… Aşa că nu mai aşteptaţi să terminaţi şcoala, să vă reîntoarceţi la şcoală, să slăbiţi 5 kg, să aveţi copii, să-i vedeţi plecând la casa lor… Încetaţi să aşteptaţi să începeţi serviciul, să ieşiţi la pensie, să vă căsătoriţi, să divorţaţi! Încetaţi să aşteptaţi a lăsa viața

Pe drumul credinței - aprilie 2011 asta pentru a renaşte în alta…! Şi hotărâţi că nu există moment mai bun pentru a fi fericiţi decât momentul acesta! Încetaţi să aşteptaţi seara de vineri, dimineaţa de luni, să aveţi o maşină nouă sau o casă nouă. Încetaţi să tot aşteptaţi primăvara, vara, toamna sau iarna!

Fericirea şi bucuriile vieţii nu sunt destinaţia călătoriei, sunt chiar călătoria.

Acum gândeşte bine şi încearcă să răspunzi la acest test: 1. - numeşte 5 persoane, fiind cele mai bogate în lume; 2. - numeşte ultimele 5 câştigătoare ale concursului Miss Univers; 3 - numeşte 10 câştigători ai premiului Nobel; 4. - numeşte ultimii 10 câştigători ai premiului Oscar, pentru cel mai bun actor. Cum merge? Rău?

Nu-ţi face griji, nimeni nu îşi aduce aminte de cei mai buni din trecut. Iar aplauzele trec! Iar trofeele se prăfuiesc! Învingătorii sunt uitaţi!

Acum răspunde la acest test: 1. - numeşte trei DASCĂLI care au contribuit la formarea ta; 2. - numeşte trei PRIETENI care te-au ajutat în momente dificile; 3. - gândeşte-te la câteva persoane care te-au făcut să te simţi special; 4. - numeşte 5 persoane cu care

25

îţi petreci timpul. Cum merge?

Mai bine?

Persoanele care înseamnă ceva în viaţa ta nu sunt cele cotate la maximum, cu bani mulţi, cu premiile cele mai mari… Sunt acelea care se îngrijorează pentru tine, care au grijă de tine, cele care în orice situaţie îţi rămân alături.

Gândeşte-te un moment: Viaţa e foarte scurtă! Tu în ce listă eşti?

Nu ştii…? Nu eşti între cei faimoşi, dar eşti între cei cărora îmi amintesc să trimit aceste gânduri.

Lasă-mă să îţi dau o mână de ajutor …

Cu ceva timp în urmă, la Olimpiada Handicapaţilor din Seattle nouă atleţi, toţi disabili mental sau fizic, erau la linia de start pentru cursa de 100 de metri.

La semnalul de start începură cursa, nu toţi alergând la fel, dar toţi cu dorinţa de a sosi și de a învinge.

26

Pe drumul credinței - aprilie 2011

Alergau, dar, între ei, un băieţel căzu pe pistă, se rostogoli de câteva ori şi începu să plângă.

Ceilalţi opt îl auziră plângând. Încetiniră şi priviră înapoi. Se opriră şi se întoarseră… toţi…

Tot stadionul se ridicase în picioare, iar aplauzele au durat mult timp…

O fată cu sindromul Down se aşeză lângă el, și începu să îl mângâie şi să-l întrebe: ,,Acum eşti mai bine?” Atunci toţi nouă se prinseră după umeri şi merseră spre linia de sosire.

Persoanele care au văzut întâmplarea, o povestesc încă… de ce?

Pentru că înăuntrul nostru ştim că: lucrul cel mai important în viaţă este mai mult decât a învinge pentru noi înşine. Lucrul cel mai important în această viaţă este de a-i ajuta pe ceilalţi să învingă, chiar dacă asta implică a încetini şi a schimba cursa noastră.

Toți oamenii vor să fie fericiți, fără excepție, orice mijloc ar întrebuința... numai că uneori uităm că adevărata fericire începe aici și acum, alături de Dumnezeu și de frații noștrii, întrebuințând cu real folos singurul timp care ne stă la dispoziție, timpul prezent.

Câtă dreptate avea Blaise Pascal atunci când spunea că „suntem atât de imprudenți încât rătăcim în timpuri care nu sunt ale noastre și nu ne gândim deloc la cel în care trăim.

Fiecare să-și cerceteze gândurile. Le va găsi pe toate întoarse spre trecut sau viitor. Nu ne gândim deloc la prezent și, dacă ne gândim, nu o facem decât ca, prin lumina lui, să dispunem de viitor. Prezentul nu este niciodată scopul nostru: trecutul și prezentul sunt mijloacele noastre; numai viitorul este scopul nostru. Astfel nu trăim niciodată, ci doar sperăm să trăim, și hotărând să fim fericiți, inevitabil, nu suntem niciodată.”

Poate căutăm fericirea uneori mult prea departe. „Este ca și cu ochelarii.

Nu îi văd. Iar ei, de fapt, sunt la ochii mei. Atât de aproape!” (Phil Bosmans) „Fericiți cei cu inima curată” (Mt 5,8), fericiți cei care se îngrijesc să aibă o inimă sub haina lor!

Dacă împarți cu alții aceste gânduri, poate reuşim să schimbăm inima noastră, poate şi pe a altora… Nu uita că o lumânare nu pierde nimic, dacă aprinde altă lumânare!

Poartă-te bine acum, fără să-ți amintești de ieri și fără să te preocupe mâine, care poate nu va sosi niciodată pentru tine!

Pr. Ștefan Bortă

Pe drumul credinței - aprilie 2011

27

Sărbătorile, între abuz și cumpătare Este cunoscut faptul că sărbătorile îi aduc pe cei dragi mai aproape de noi. Activitățile desfășurate în această perioadă pot genera însă mult stres.

Există tendința de a exagera cu aportul de alimente nesănătoase, somnul este insuficient, cafeina și alcoolul sunt consumate în exces, se modifică rutina de zi cu zi și, în general,

pinde de vârstă și de alte afecțiuni existente. Dacă la un om tânăr și sănătos excesele alimentare de sărbători se vor resimți sub forma unei stări de sațietate și de oboseală, la cei în vârstă sau bolnavi riscul agravării unor boli cronice este foarte mare. Pe lângă caloriile ingerate în exces, lipsa efortului fizic, consumul de alcool și tutun, nu numai că nu relaxează organismul, ba mai mult, îl supun unui efort suplimentar.

Evitați să consumati sare în exces!

uităm să avem grijă de propria sănătate. Mesele îmbelșugate de sărbători dau startul maratonului pentru mâncat. Sfatul nostru: puneti jos furculița!

Echilibrul biologic al corpului este foarte sensibil la schimbările bruște. Organismul poate compensa schimbările bruște de ritm, dar într-o anumită măsură care de-

Mesele, pe lângă faptul că pot fi îmbelșugate, sunt uneori și greu digerabile, cu efort major din partea organelor interne ale corpului.

Sarea în exces, consumată atât din mâncărurile proaspăt pregătite, dar mai ales din mezelurile și murăturile de sezon, face ca riscul episoadelor acute în cazul bolilor cardiovasculare să crească. Concret, cei cu probleme de tensiune arterială s-ar putea să facă mai des crize hipertensive în această perioadă, căci, pe lângă sarea în exces, consumul de alcool și oboseala își vor spune cuvântul.

28

Pe drumul credinței - aprilie 2011

Cardiacii au interzis la alimentele bogate în grăsimi Cardiacii trebuie să aibă grijă la alimentele bogate în grăsimi.

Acestea vor aduce și mai mult colesterol la zestrea deja deloc de invidiat care dă atâta bătaie de cap inimii și vaselor. Studii noi indică faptul că un aport crescut de mânc a r e g r a s ă , a s o c i a t ă c u sedentarismul, încarcă sistemul cardiovascular, afectând buna funcționare a acestuia.

Mesele bogate în grăsimi favorizează coagularea sângelui, astfel încât pot determina apariția unui cheag în torentul sangvin, responsabil de producerea unui infarct miocardic sau a unui accident vascular cerebral. Alcoolul, excesele alimentare, nivelul crescut de stres, ca și depresia din preajma sărbătorilor, pot crește mult incidența infarctului în această perioadă a anului. spuneți nU alcoolului!

Persoanele care suferă de o afecțiune hepatică și prezintă deja oboseală, iritabilitate, insomnii și cefalee (durere de cap), trebuie să aibă permanent în vedere sănătatea

ficatului lor. Din moment ce alcoolul reprezintă o potențială toxină pentru ficat, persoanele cu orice tip de afecțiune hepatică trebuie să evite consumul de alcool. În special bolnavii cu hepatită cronică virală trebuie să țină cont de acest avertisment, deoarece alcoolul are un efect nociv cumulativ cu anumite virusuri hepatice asupra ficatului. În cazul bolnavilor cu hepatita C, de exemplu, s-a demonstrat că alcoolul stimulează replicarea virusului hepatic C (HCV), rezultând o încărcătură virală crescută cu virus C. În cazul bolnavilor cu hepatită cronică B sau C, s-a demonstrat că prin consumul unor cantități mici de alcool se accelerează progresia bolii spre ciroză hepatică. Mai mult, este cunoscut faptul că alcoolul crește absorbția fierului, și excesul de fier, singur, poate cauza leziuni hepatice și ciroză.

Deoarece mulți bolnavi cu hepatită cronică virală au niveluri serice crescute de fier, este necesar ca aceștia să evite orice consum de alcool. Și, în sfârșit, este important de reținut că în cazul oricărei persoane cu afectare hepatică, alcoolul dublează riscul de a dezvolta un cancer hepatic. Berea fără

Pe drumul credinței - aprilie 2011 alcool este o alternativă viabilă, în cazul de față.

O alimentație săracă în grăsimi și în sodiu este, de asemenea, recomandată în cazul bolnavilor cu afectare hepatică. În general, este de preferat ca aceștia să consume carbohidrați complecși: cartofi sau paste în locul carbohidraților simpli, cum sunt prăjiturile sau bomboanele; proteine animale din carne slabă: curcan, pește sau proteine vegetale în locul cărnii grase, cum ar fi șunca sau friptura de porc. alți „dușmani”: alimentele bogate în sodiu și zahăr Alimentele bogate în sodiu trebuie de asemenea evitate. Condimentele precum busuiocul, mărarul, piperul sau oțetul pot fi utilizate pentru a înlocui sarea, în prepararea alimentelor.

Este recomandat, de asemenea, consumul suficient de apă și limitarea aportului de cafea, 1 până la maximum 3 cești pe zi.

Pentru ca sărbătorile să aducă cu adevărat relaxare, aveți grijă ca alimentele pe care le consumați să nu fie în exces caloric, să nu intre în conflict cu eventualele probleme de sănătate existente, gen

29

gastrită cronică, ulcer, dischinezie biliară, pancreatită, colită sau diabet. Zahărul determină creșteri în greutate, dar își face simțit efectul și asupra unor sisteme din organism. Cariile, colesterolul crescut, obezitatea (și toate bolile asociate obezității), demineralizarea osoasă și fracturile sunt tot atâtea aspecte patologice influențate de aportul excesiv de zahăr. Consumat în exces, influențează și aspectul general al organismului: pielea capătă o culoare bolnăvicioasă, ochii își pierd din strălucire, apar probleme dermatologice, inclusiv pusee de acnee. Mâncând des, în cantități mici, mese bogate în carbohidrați complecși (pâine integrală, paste, cartofi, cereale), va crește cantitatea de energie și vă puteți asigura astfel că organismul beneficiază în permanență de o sursă de energie sănătoasă.

Iată câteva sugestii simple pe care le puteți lua în considerare pentru a nu vă simți copleșiți sub niciun aspect în perioada sărbătorilor: Păstrați-vă programul normal de somn! Dormiți 7-9 ore în fiecare noapte! Beți apă din abundență! Mâncați cumpătat, evitând excesele de orice fel!

30

Pe drumul credinței - aprilie 2011

Limitați consumul de alcool și cafeină!

Nu uitați: alcoolul are efect inhibitor, iar cafeina are efect stimulator la nivelul sistemului nervos central. Faceți mișcare, exerciții de întreținere! Fiți răbdător cu dumneavoastră și cu cei din jur! Nu uitați niciun moment semnificația reală a sărbătorilor! Aceste

sugestii pot fi valabile pentru majoritatea oamenilor și pot fi aplicate de-a lungul întregului an. Vă invităm să luați în considerare fiecare dintre aceste sugestii pentru a reduce stresul și pentru a crea un anumit echilibru, astfel încât să nu spunem că doar am supraviețuit și în acest an perioadei sărbătorilor.

Dr. Oiegar Horațiu Florin

PaGina U moristiCă Profesoara întreabă în clasa lui Bulă: ce este TITANICUL? Copiii încep să-și dea cu presupusul: o marcă de ceas, o marcă de blugi, o marcă de parfum, până vine rîndul lui Bulă: - „Tovarășa, Titanicul a fost un mare transatlantic care în primul său drum, într-o noapte, navigând în Atlanticul de Nord la limita cu Oceanul Înghețat, s-a lovit de un evreu și s-a înecat.”

- „Bulă!” țipă profesoara, „nu se putea să nu spui și prostii… aproape eram să-ți trec un 10 în catalog când ai dat-o-n bară… . De unde evrei în Oceanul Înghețat de Nord?”

- „Dar ce, tovarășa, vreți să spuneți că AISBERG este nume românesc?”

La școală profesoara întreabă copiii ce animale zboară: Gigel: - Barza!

Profa: - Bravo! Ce este tatăl tău?

Gigel: - Procuror!

Profa: - Vedeți, așa părinte așa copil! Altcineva... ? Ștefănel: - Vrabia!

Profa: - Bravo! Ce este tatăl tău?

Ștefănel: - Avocat!

Profa: - Vedeți, așa părinte așa copil! Altcineva... ?

Bulă: - Crocodilul!

Profa: - Ce este tatăl tău măi Bulă?

Bulă: - Primar!

Profa: - Ei... zboară și ăla dar mai pe jos!

- Soția: Îngerașul meu, e bună ciorba?...

- Soțul: Ai chef de ceartă?...

Pe drumul credinței - aprilie 2011 La facerea lumii, Dumnezeu, pentru a-i ajuta pe oameni să prospere, a hotărât să dea printr-o „Lege Divină” fiecărei naţii câte două virtuţi.

Astfel, El i-a facut : - pe elveţieni - ordonaţi şi respectuoşi faţă de legi; - pe englezi - perseverenţi şi studioşi; - pe japonezi - muncitori şi răbdători; - pe francezi - culţi şi rafinaţi; - pe spanioli - veseli şi ospitalieri, ș.a.m.d.

Când a ajuns la români, i-a spus îngerului consilier care nota: - românii vor fi inteligenţi, cinstiţi şi buni politicieni.

Dupa ce a publicat-o în „Monitorul Celest”, îngerul a remarcat: - Doamne, ai dat tuturor popoarelor

31

câte două virtuţi, iar românilor trei.

Oare în acest fel, nu cumva ei îi vor depăşi şi exploata pe toţi ceilalţi?

- Aoleu, aşa e! Ai dreptate! Atunci să revenim cu o „Ordonanţă”. „Pentru că virtuţile dumnezeieşti, o dată acordate, nu se mai pot lua înapoi, precizez că nimeni nu va putea avea mai mult de două virtuţi din cele trei, în acelaşi timp!” Şi astfel se explică de ce românii care: - sunt inteligenţi şi cinstiţi, în niciun caz nu fac politică; - sunt cinstiţi şi fac politică, categoric nu sunt inteligenţi; - fac politică şi sunt inteligenţi, fără niciun fel de dubiu, nu sunt deloc cinstiți.

a nUnțUri În solemnitatea Sfinților Petru și Paul, în ziua de miercuri, 29 iunie 2011, în Catedrala Sfânta Fecioară Maria Regină din Iași, va avea loc sfințirea de preoți. Sfânta Liturghie se va celebra la ora 1030.

Duminică, 3 iulie 2011, în biserica Sfântul Ștefan Rege din Pustiana, va avea loc prima Sfântă Liturghie a Pr. Balint Mihai-Gabriel, la ora 1100.

Duminică, 31 iulie 2011, va avea loc Prima Sfântă Împărtășanie a copiilor din parohia noastră.

Celebrarea hramului bisericii noastre parohiale, avându-l ca patron pe Sfântul Ștefan Rege va avea loc duminică, 7 august, la ora 1100. Vă așteptăm cu drag!