Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala by Paun Mihai

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.univ.dr. Albert Kovács - România



Prof.univ. Elena Loghinovscki - România



Prof.dr. Terezia Filip - România



Prof.dr. Giovanni Rotirotti - Italia



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CA SETA REDA CŢIEI: Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef/revistă - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Ovidiu Cristian Dinică şi Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu, Cristian Neagu, Viorel Muha COLBORA TORI A SOCIA ŢI : A d al bert Gyuris – Germania; Ch ristian W .Sch enk – Germania; Daniel Med ved ov- Spania; Dorina Şişu Pl oeşteanu - Irl anda; El ena Buică-Buni – U SA ; Eugen Cojocaru – Germani a; Georgina Ecovoiu – România; Pictură, graf ică şi d esign : pictor şi graf ici an – ing. Mih ai Cătrună Mach etare computerizată : - ing. Mih ai Gregor Cod reanu Editor on-l i ne : - ing. Mih ai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru f ormatul pe support de h ârtie se va f ace comandă l a Ed itura A mand aEd it, prin e-mail !

A N UL I , n r . 1 2 - 2 0 1 2 - l u na au gust -

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale ş i cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. * ** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

„Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim.“

Friedrich Nietzsche

„Am conceput, totdeauna, frumuseţile artistice ca pe nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic. În negura vieţii, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de desăvârşire universală (...) în stare să poată schimba, în curgerea veacurilor, faţa urâtă a lumii. Dintre toate valorile sentimentale şi spirituale care stau la baza vieţii superioare, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate. Ea este singura care nu ne înşală niciodată.”

PANAIT ISTRATI (Les Arts et Humanite d'aujourd'hui)

Panait Istrati – Cum am devenit scriitor

„Fericiţi cei a căror inimă cunoaşte pasiunea prieteniei! Numai ea ştie să ne facă singurătatea mai puţin ucigătoare şi viaţa suportabilă."

Panait Istrati

„Eu văd viaţa ca pe o jucărie care ni se dă la naştere şi ni se ia la capăt. Jocul se sfârşeşte totdeauna în lacrimi. Copilului i se iau darurile, i se strică bucuria, cineva dă cu piciorul în tot ce i-a fost drag puştiului. (...) De aceea mă oblig să râd, să râd mereu de pretenţiile noastre la dăinuire."

Ioana Celibidache

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 2

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

Panait Istrati 1 -scriitor român de limbă română, dar şi de limbă franceză, s-a născut pe 10 august 1884 la Brăila şi a murit pe 16 aprilie 1935 la Bucureşti. Primele încercări literare datează din 1907, când făcea publicistică în presa muncitorească din România, debutând cu articolul Hotel Regina , semnând P. Istrati, în revista România muncitoare. Între 1910-1912 îşi publică, în aceeaşi revistă, primele povestiri: Mântuitorul , Calul lui Bălan , Familia noastră, 1 Mai . Colaborează şi la alte ziare: Viaţa socială, Dimineaţa, Adevărul. În 1913 la Cairo a scris Note din Egipt, iar în anul următor pleacă la Paris şi învăţă foarte bine limba franceză citind din Voltaire, Balzac, Rousseau. În 1923 a fost publicată povestirea Chira Chiralina în revista Europe a scriitorului francez Romain Rolland 2 , apărută în volum un an mai târziu. Publică apoi Ciulinii Bărăganului (1928) şi Les

10-august 2012 - nr. 12

(1927), Le refrain de lafosse. Nerrantsoula (1921), Les chardons du Baragan (1928), Tsatsa Minnka (1931), Trecut şi viitor (1925), Mes departs (1928), Pour avoir aime la terre ( 1930) au fost publicate în Franţa şi simultan în România. Simpatizant al ideilor socialiste, în 1927 a vizitat Moscova şi l-a întâlnit pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis, despre care a scris mai târziu în romanul Zorba Grecul , a revenit în 1929 şi a scris, împreună cu scriitorii ruşi Victor Serge şi Boris Suvarin, Vers l'autre flamme – Confession pour vaincus, despre abuzurile regimului comunist. A fost repudiat de socialiştii din ţară şi acuzat de fascism. În 1930 s-a întors în ţară, a plecat apoi în Germania şi în Austria, în 1933 era în Franţa pentru a se trata de tuberculoză, iar în anul 1933 publică eseul L'homme qui n'adhere a rien . Opera lui Panait Istrati, scrisă în franceză şi română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.

*** În luna mai, 2012 s-a deschis prima ediţie a Simpozionului „Povestitori pereche, Panait Istrati şi Fănuş Neagu", care s-a desfăşurat la Brăila. Proiectul simpozionului a fost coordonat de Zamfir Bălan şi Viorel Coman. La simpozion au participat cercetători, critici literari şi scriitori importanţi, care au vorbit depre operele literare ale celor doi scriitori brăileni.

recits d'Adrien Zograffi 3 , Povestirile lui Adrian Zograffi , primul ciclu Zograffi. Al doilea cuprinde Codine (1925), al treilea e format din Mihail (1927), ultimul din La maison Thiiringer (1933), Le bureau de placement (1933), Mediterranee (1934-1935). Acestea şi altele, printre care La familie Perlmutter 1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Panait_Istrati http://ro.wikipedia.org/wiki/Romain_Rolland 3 NOTA ASUPRA EDIŢIEI - Editura Minerva, 1983 Aces te cărţi sunt ca şi inedite pentru ci ti torul nos tru de a zi , fi i nd reti părite de-aproape o jumătate de secol ! Am inclus în acest ciclu şi povestirea Musa, scrisă de autor direct în româneşte, în a nul 1925. De ce? Musa este personajul central a l vol umul ui În lumea Mediteranei - Răsărit de soare, în care Panait Istrati povesteşte peripeţii l e pri melor sale vagabondaje prin Egipt. Cum însă acest volum nu a fos t tra dus de autor, am socotit util să publicăm nuvela Musa, apărută în Viaţa românească, mai ales că personajul era scump inimii lui Pana i t Is trati si ar fi fost păcat să lipsească. A doua secţiune a volumului grupează patru profesiuni de credinţă : Trecut si viitor, Crezul meu, Cum am debutat eu şi Între artă şi dezrobire, în ca re Pa na i t Is tra ti s e prezintă cititorului român, lămurindu-l ce iz va avea arta sa şi cui s e a dresează. Aceste pagini au fost luate di n vol umul Trecut şi viitor, a părut în 1925 și care marchează debutul său ca scrii tor româ n. Un debut contes ta t de uni i , di n pă ca te, şi în zi l el e noa s tre..." 2

Simpozionul - moderat de directorul Muzeului Brăilei, prof. univ. dr. Ionel Cândea - a fost organizat pe două secţiuni: „Panait Istrati" şi „Fănuş Neagu". Au prezentat lucrări: prof. univ. dr. Nicolae Creţu de la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi, drd. Nicoleta Redinciuc de la Universitatea „Al. I. Cuza" Iaşi, dr. Amalia Drăgulănescu, cercetător ştiinţific şi redactor al revistei de cultură poetică „Poezia" şi membru al organizaţiei Société Inter-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 3

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E nationale des Amis de Kazantzakis, prof. univ. dr. Lucian Chişu de la Universitatea „Spiru Haret", cercetător ştiinţific la Institutul „George Călinescu" al Academiei Române şi director al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Florentin Popescu poet, prozator, istoric literar şi gazetar, criticul literar Aureliu Goci, eseistul Grigore Traian Pop şi Ştefan Dulu, directorul editurii „Semne" din Bucureşti. De asemenea au participat la simpozion şi brăilenii: prof. univ. dr. Ionel Cândea, directorul Muzeului Brăilei, dr. Viorel Coman, profesor de limba şi literatura română la Colegiul „Murgoci", conf. univ. dr. Zamfir Bălan, director adjunct al Muzeului Brăilei, scriitorul Vasile Datcu, scriitorul şi profesorul Constantin Gherghinoiu, poetul Nicolae Grigore Mărăşanu. De remarcat că evocarea lui Fănuş Neagu a fost realizată de criticul literar Anita Neagu, fiica lui Fănuş Neagu. După prezentări s-au vizitat casele memoriale „Panait Istrati" şi „Fănuş Neagu".

10-august 2012 - nr. 12

cu funcţiunea de locuinţă şi purtând denumirea de Casa Grădinarului, clădirea cunoscută astăzi drept Casa Memorială „Panait Istrati”. După 1947, clădirea îşi păstrează destinaţia administrativă şi este trecută în administrarea sectorului „Spaţii verzi” al Primăriei Brăila. Din 1984 găzduieşte Expoziţia Memorială „Panait Istrati”, deschisă cu prilejul centenarului scriitorului (1884-1984). Câteva date despre istoricul muzeului de azi Cu prilejul centenarului scriitorului Panait Istrati în acest imobil a fost organizată Casa Memorială „Panait Istrati”. Deşi Panait Istrati nu a locuit aici, clădirii i-a fost atribuită această destinaţie deoarece autorul Chirei Chiralina prefera spaţiul din vecinătatea casei pentru contemplarea Dunării şi a împrejurărilor. În plus, niciuna dintre clădirile în care a locuit, la Brăila, Panait Istrati, nu s-a păstrat. Aici sunt valorificate expoziţional manuscrise, obiecte personale, piese de mobilier, cărţi cu autograf, ediţii rare, ediţii princeps, fotografii-document, obiecte care au fost cumpărate, în cea mai mare parte, de la ultima soţie a scriitorului, Margareta Istrati.

Casa memorială Panait Istrati

Istoricul clădirii Imobilul este înscris în Lista Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, la cap. „C. Clădiri Memoriale”. Clădirea datează de la începutul secolului al XX-lea, ca locuinţă a grădinarului. Moda amenajării parcurilor după modelul celor englezeşti a determinat, cu precădere în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, preocuparea edililor brăileni pentru reorganizarea spaţiului Grădinii Publice, ceea ce a presupus şi angajarea unor specialişti în domeniu. Ca urmare, în jurul anului 1860, într-un perimetru situat pe latura de nordest, se construiesc: bufetul, locuinţa grădinarului şi serele. Pe acest amplasament a fost construită în stil neoromânesc, la începutul secolului al XX-lea,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 4

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

Un frumos remember la inaugurarea Casei Memoriale Fănuş Neagu Autor: Cornelia Vîju „Buzele răsăritului au sărutat încă o dată numele lui Fănuş Neagu“ Oare, ştia că pe 2 iulie 2011, casa îi va fi încărcată, chiar de prietenii la braţul cărora a petrecut în drumul vieţii sale? Era a doua zi a lunii lui cuptor, iar pe tărâmul grădiştean din miazănoaptea Bărăganului, s-a inaugurat Casa Memorială Fănuş Neagu. S-au adunat nume mari ale vieţii culturale româneşti, personalităţi brăilene, precum şi oficialităţi locale şi judeţene. Iată câteva nume: Lucian Chişu, Eugen Simion, profesorul Ionel Cândea, actorul Ion Besoiu, scriitorii Constantin Gherghinoiu şi Viorel Mortu şi mulţi alţii. Dintre oficialităţi au fost prezenţi: domnul Bunea Stancu, preşedintele C.J. Brăila, domnul Aurel Simionescu, primarul Brăilei şi domnul Petre Andrei primarul localităţii Grădiştea. Au păşit cu toţii pe meleaguri din Dunărea de Jos, locul de unde şi-a înaripat visele omul Fănuş Neagu, înger păzitor al cetăţii Grădiştei de Sus, într-un pelerinaj al recunoştinţei. În prezenţa soţiei, Stela Neagu şi al fiicei scriitorului, Anita, precum şi altor apropiaţi ai familiei, printre care profesorul Nicu Negoiţă s-a desfăşurat slujba religioasă de sfinţire a locuinţei, începută în jurul orelor 11.00 şi coordonată de un sobor de preoţi. „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!” Semnul Sfintei Cruci cobora din sufletele celor prezenţi, cu emoţie şi evlavie. Spiritul divin şi-a întins covorul peste creştetele celor prezenţi aici, în locul de unde a zburat sufletul mărinimos al lui Fănuş Neagu şi s-a cântat veşnica pomenire. Fiecare a gustat din coliva pregătită, simbolul credinţei noastre în nemurire şi înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale

10-august 2012 - nr. 12

învierii trupurilor; „După cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca apoi să învieze întru nestricăciune. (vezi Ioan 12, 24 şi I Corinteni 15, 36). La sfârşitul slujbei, s-au rostit câteva cuvinte de către profesorul Viorel Mortu, cel care în urmă cu puţin timp a lansat volumul ,,Fănuş Neagu: Povestirile magice” dedicat operei fănuşiene. Acesta nea reamintit câteva din gândurile marelui scriitor, pentru care nimic nu era valoros dacă nu era din Câmpia Bărăganului. A vorbit despre Fundaţia Fănuş Neagu, despre proiectele pe care la va dezvolta aceasta, printre care proiectul „Prietenii lui Fănuş Neagu”, care va publica semestrial în reviste, materiale despre marele scriitor, precum şi un concurs literar de creaţie. Câteva cuvinte au fost rostite şi de către preşedintele al Consiliului Judeţean Brăila, domnul Bunea Stancu, de primarul Grădiştei, dar şi de prietenul autorului, academicianul Eugen Simion. De la primarul Grădiştei, Petre Andrei, am aflat că administrarea „Casei Memoriale Fănuş Neagu” va intra în custodia Primăriei Locale, dar şi că, în curând, strada pe care se află casa scriitorului va purta numele acestuia în semn de omagiu.

S-au adus mulţumiri familiei pentru donaţia casei, precum şi reprezentanţilor CJ Brăila pentru fondurile oferite pentru reabilitare şi nu în ultimul rând, colectivului de la Muzeul Brăilei, coordonat de profesorul Zamfir Bălan, care s-a ocupat cu amenajarea acestui spaţiu. Şi astfel, în aplauzele tuturor, pânza albă ce acoperea plăcuţa memorială avea să cadă. Întâmpinaţi cu pâine şi sare, cu flori şi spice de grâu, de către un grup de elevi îmbrăcaţi în tra-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 5

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E diţionalele costume populare, toţi cei prezenţi au păşit în casa scriitorului, curioşi să vadă cum arată „kilometrul 0” al operei fănuşiene, aşa cum Viorel Mortu a numit casa natală a lui Fănuş Neagu. În toate ferestrele casei râdeau muşcate în diferite culori. Ne chemau parcă să regăsim tăinuitul izvor al inspiraţiei fănuşiene, ne îndemnau să inspirăm parfumul de dragoste sălbatică ascuns în petalele lor… şi... am păşit. La intrare, ne zâmbea cu blândeţe, chipul său dintr-un tablou, iar palmele sale parcă ne-au atins pe rând creştetele, urându-ne bun venit în cuibul de cristal al copilăriei. Fănuş Neagu a fost aşezat pe piedestalul obştei grădiştene şi nu numai, încă o dată azi, cu ocazia acestui eveniment, respectiv al transformării casei părinteşti în Casă Muzeu. Şi ne-am bucurat cu toţii de încă un dar din partea autorului, dincolo de cărţile sale şi am pătruns preţ de câteva minute în lotca sa de aur, în care îi plăcea să împingă de obicei multă lună, iar azi... părea neîncăpătoare pentru zeci de oaspeţi ce-au venit să împartă surâsul cu el. Odaia din Crivăţ s-a deschis larg, pregătită să-şi primească oaspeţii, iar închipuirea fănuşiană din această încăpere era autentificată prin trofeele sale ce se lăsau filmate de ochii curioşi ai vizitatorilor. Dincolo de geamul vitrinelor stăteau volumele sale: Insomnii de mătase, Dincolo de nisipuri,

10-august 2012 - nr. 12

mult, despre măiestria cu care ţeseau femeile din familie aşternuturi de pat şi carpete pentru pereţii casei. Oare, aici a învăţat Fănuş să ţeasă visele sale atât de minunate? Cu siguranţă aici, la rădăcinile sale... Icoanele ce vegheau încăperile casei, m-au îndemnat să mi-l imaginez pe Fănuş Neagu, copil fiind, îngenuncheat, cum îşi uneşte mâinile deasupra inimii şi se roagă: „Fă Doamne din trupul meu sălaşul iubirii, din glasul meu vioară a slovelor, din gândul meu râu de vise, iar din braţele mele aripi de îngeri, ca să pot cutreiera nepătrunsele taine ale vieţii! Amin!” Şi... Dumnezeu i-a ascultat ruga, iar prin scânteia divină ce-a aşezat-o în el, ne-a lăsat o operă inegalabilă. Şi parcă tot de un vis ţine şi chemarea, din 24 mai 2011, la El, acolo în cer, ca să aprindă împreună lumina din stele. I-am simţit spiritul acolo azi, cum întindea mătasea amintirilor peste ferestrele luminate de soarele său rotund şi parcă l-am văzut, cum se sprijinea de stâlpul porţii şi dădea mâna cu fiecare prieten ce-i călca pragul. „Buzele răsăritului au sărutat încă o dată numele lui Fănuş Neagu“

Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Îngerul a strigat şi altele. Dar şi cărţi ce i-au fost închinate: Fănuş, frumosul nebun al marilor oraşe de Mircea Micu, sau Povestea viei, cântecul vinului al cărui autor

este Gabriel Leţ. Şi peste cele patru odăi încărcate cu amintirile şi visele crude ale scriitorului, domnea imaginea sa aflată în diferite ipostaze: Partida de table, cu Gh. Pituţ , De vorbă cu Dinu Săraru, Împreună cu Gheorghe Dinică, cu Gheorghe Vieru şi Eugen Simion, cu Tudor Ghorghe, Adrian Păunescu şi mulţi alţii. Iar dacă ne-am fi lăsat purtaţi de firul imaginaţiei, în momentul în care atingeam cu privirea leagănul, patul, aşternuturile, oglinda, lampa, tablourile, carpetele şi celelalte lucruri încărcate de semnificaţii, care împodobeau casa, oare ne-ar fi atins pulberile de chihlimbar cu care autorul îşi stropea poveştile? Războiul de ţesut al mamei Paraschiva, alături de suveică, vârtelniţă, roată şi fire ne-au vorbit de îndeletniciri de de-

Casa memorială Fănuş Neagu (după reabilitare) Hoţ de cai (lui Fănuş Neagu)

Şi pasc în iarba verde herghelii Sunt caii albi ai frumuseţii pure, Cine-i păzeşte noaptea, să nu-i fure Frumosul hoţ al marilor câmpii? În iarba verde strălucesc, şi par Pictaţi pe-un şevalet de veşnicie... Cine-i păzeşte, noaptea, în câmpie De hoţul pur, frumos şi temerar? În iarbă paşte alba herghelie Şi pare-un vis al hoţului de cai Visat în somnul dulce din serai... Cine-o păzeşte noaptea, în câmpie?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 6

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

A fost odată... un Om

Ioana Voicilă D ob re Poetului la moartea sa

(Lui Adrian Păunescu)

„Zăpezile postume" au început să cadă Şi lumea, adevărul să îl vadă. Cum la nevreme iarna în vară, azi începe La fel plecarea ta, eu nu o pot pricepe. În vene îmi îngheaţă cuvântul de iubire. Cum te-am iubit o viaţă, poete, în neştire! Cum m-am rugat la stele, mereu să lumineze Suişul vieţii tale, mereu pe metereze! Sărac şi fără vlagă mă laşi acum, o pradă, Să duc „lămpaşul tău” în lumea de paradă. „Biet lampagiu" se duse într-o audienţă La însuşi Dumnezeu, să ceară-acum clemenţă. (pentru poporul său). Să stăm în rugăciune şi să luăm aminte Că viaţa-i trecătoare şi trece prin morminte! Să nu uiţi niciodată, popor înstrăinat Cum, către Dumnezeu, poetul te-a-nălţat. Cererea de veşnicie Nu mai ştiu de câte ori Serile m-am sinucis Şi în somnul de-o secundă, TU îmi apăreai în vis! Miile-mi de morţi din viaţă Mult mai viguros mă fac Şi renaşterile-mi toate Cu moartea am să le-mpac! Am s-o convertesc în stele Şi-am s-o luminez fictiv! Cu renaşterile mele Am s-o-nving, definitiv! Timpului, audienţă I-am cerut dar ea nu ştie C-a semnat patronul vieţii „Cererea de veşnicie!”

(Lui Adrian Păunescu)

Tu simţi acum? Poetul ne-a iubit! În fiecare vers stă mărturie, inima lui, care avea să fie proiecţie a noastră-n infinit. Şi simţi din nou cum iremediabil şi de neconsolat rămâne hăul. Pe umăr stau reproşuri mari cât tăul că nu ai fost măcar, un pic, amabil. Şi-a fost un Om atât de mare-n toate de nu-l încape o eternitate!

Alexandra Nechita4 Alexandra locuieşte împreună cu părinţii săi în Statele Unite datorită persecuţiilor regimului comunist. A avut un talent înnăscut pentru desen astfel că la vârsta de doar 2 ani picta folosind creionul şi la 5 ani a trecut la vopsea colorată cu apă (aquarelle).

Cariera: Odată cu împlinirea vârstei de 7 ani a început să lucreze cu vopsea pe bază de ulei şi acrilice. Prima expoziţie solo a artistei a fost într-o librărie din Los Angeles la vârsta de 8 ani. Numită şi „Micuţa Picasso”, a fost considerată primul copil-minune în domeniul artelor plastice. În noiembrie 1999 a fost aleasă de Federaţia Mondială a Asociaţiilor Naţiunilor Unite să conducă un proiect de arte globale care implicau peste 100 de ţări. În 2005 a dezvelit Monumentul Păcii Naţiunilor Unite pentru Asia şi Singapore, monument expus în Liceul Catolic. A fost de asemenea aleasă să facă o serie de picturi numită „Winning together” pentru Jocurile Olim4

http://www.nechita.info/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 7

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E pice. În 1998 Alexandra Nechita a avut şi o apariţie cu numele propriu în sitcomul „Boy meets world”, mai exact în episodul „Better than the ave5 rage Cory”. În operele artistei sunt influenţe din operele celebrului Pablo Picasso. Pictoriţa ne încântă cu operele sale 6 în care exprimă într-un mod clar sau abstract ceea ce o impresionează, cu influenţe din operele lui Picasso. Alexandra Nechita este cunoscută prin intermediul evenimentelor de mare importanţă la care a participat sau şi-a expus operele. Pe scurt despre Alexandra Nechita: Nume: Alexandra Nechita Locul naşterii: Vaslui Data naşterii: 27 august 1985 Părinţi: Niki şi Viorica Nechita Naţionalitate: română Stare civilă: necăsătorită Copii: nu are Profesie: pictoriţă

10-august 2012 - nr. 12

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) Căzut din cer Mă îndepătez despuiat de frunze cu urechea surdă la cântecul inimii unde locuiesc păsările chipeşe cu ciripitul plin de atâtea priviri. Ochii adorm obosiţi în orbite şi mâinile caută cu disperare întregul. Sunt speriat de ghearele lumii; îmi ascund carnea sub pielea copacilor, îmi este cu neputinţă să înţeleg ce vor şi fug. N-am nici sânge atât de albastru, să-şi aducă aminte că sunt viţa nobilă a unui neam căzut din cer cu îngeri. Am numai lacrima unui cuvânt la care mă tot uit cum picură-n poeme. Intrat în cântec

5 6

http://www.youtube.com/watch?v=O3oDzm47mtM&feature=colike

Culorile franjurate peste cochilia unui timp absorbit de ape pe verticala nordului ridică ţărmurile în picioare. Umbrele, care acoperă orologiile, sunt plecate în pelerinaj spre zodiile dintre solstiţii. La vremea amiezilor, încătuşate în viori, sunetele se sparg în pereţii de sticlă. Pe aici îmi erau paşii fără urme, între zile ameninţate de drumurile-simbol, ca nisipurile detaşate de ape pe care se odihneşte trupul iubirii. Nimeni nu ştie cum în adâncul visului dorinţa e o flacără albăstruie care arde inima trubadurului intrat în cântec. Voi însera pe pajiştea apusului, să-mi îmbălsămez inima cu câteva ierburi. Mă voi nemuri în zidul fântânii, pentru salvarea unei stele în care voi înnopta definitiv.

http://www.piersidegallery.com/artists/nechita/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 8

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naştere mai multor lieduri, care alcătuiesc grupul de cântece în limba germană ale compozitorului. Prinţesa Martha Bibescu şi-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reuşit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină. Începutul secolului XX. Lucrări semnificative George Enescu interpretând Poemul de Chausson George Enescu (născut la 19 august 1881, Liveni, Botoşani – d. 4/05/1955, Paris) a fost compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. A manifestat încă din copilărie o înclinaţie extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert şi începe studii de compoziţie sub îndrumarea lui Eduard Caudella7 . Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.

Debutul ca interpret şi compozitor. Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alţii pe Joseph Hellmesberger (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie). Se încadrează rapid în viaţa muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziţii de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn Bartholdy, entuziasmând presa şi publicul, deşi avea doar 12 ani. După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). În ziua de 6 februarie 1898 îşi face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1. În acelaşi an începe să dirijeze concerte în Bucureşti şi să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a 7

Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodia română/Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908). Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris, întreprinde turnee în mai multe ţări europene, având parteneri prestigioşi ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier. În timpul Primului Război Mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În acelaşi an are loc prima ediţie a concursului de compoziţie „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câştigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum şi şansa interpretării acestor piese în concerte. După război îşi continuă activitatea împărţită între România şi Franţa. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară şi orchestră de Ernest Chausson şi ale Sonatelor şi Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o

http://ro.wikipedia.org/wiki/Eduard_Caudella

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 9

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E profundă afecţiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe." (Yehudi Menuhin) Premiul de compoziţie „George Enescu" Încă din anii imediat următori Primului Război Mondial George Enescu a început să acorde un Premiu de compoziţie pentru cei mai talentaţi tineri creatori români, decernat anual în urma analizării partiturilor de către un juriu pe care îl prezida. Se acordau Premiul I, II, III şi menţiuni, din banii proprii ai compozitorului. Multe dintre lucrările premiate au fost interpretate în concertele dirijate de Enescu. Opera „Oedip” În anii 1921-1931 lucra la opera „Oedip”, monumentală creaţie dramatică şi muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică Mariei Tescanu Rosetti (fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta a fost una din doamnele de onoare ale Reginei Maria şi, după o căsătorie cu prinţul Cantacuzino şi o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, şi-a turnat acid pe faţă. La auzul veştii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la Bucureşti şi a vegheat la căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va rămâne desfigurată toată viaţa şi va apare în fotografii cu un voal negru pe faţă. Pe 4 decembrie 1937 Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi din Tescani, într-un pavilion de vară ridicat pe o colină artificială din pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip a avul loc la Paris pe 13 martie 1936 şi s-a bucurat de un succes imediat. Primul bariton care l-a interpretat pe Oedip pe scena operei din Paris a fost Andre Piernet. Opera se inspiră din cele două piese păstrate din ciclul de tragedii tebane ale lui Sofocle, Oedip la Colona şi Oedip Rege . Libretistul operei a fost Edmond Fleg. Cariera internaţională a operei a fost însă întreruptă de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Parisul a fost ocupat de armata

10-august 2012 - nr. 12

germană. Opera şi-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului Internaţional „George Enescu” din Bucureşti, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian regia aparţinând lui Jean Rânzescu - dirijor fiind Constantin Silvestri. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Şerban (1995), care a provocat numeroase controverse. În ultimii 20 de ani se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe ţări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rămas în Bucureşti, are o activitate dirijorală bogată, încurajând şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sabin Drăgoi. După război dă concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Ghilels şi Yehudi Menuhin, care îl vizitează la Bucureşti şi Sinaia. În ultimii ani ai vieţii a compus Cvartetul de

coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru douăsprezece instrumente soliste, desăvârşeşte Poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor, cor şi orchestră, schiţat încă din 1929. Simfoniile Nr. 4 şi 5 rămase neterminate au fost orchestrate mai târziu de compozitorul Pascal Bentoiu. O dată instaurată dictatura comunistă, se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Sursa: Wikipedia

Page 10

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

din Reşiţa, clasa profesorului Peter Kneipp8 (despre care dl. Adalbert Gyuris ne va relata în paginile următoare), absolvind în 1984. În 1970 debutează în publicistică. Este căsătorit din 1975 cu Doiniţa-Ana, născută Jugariu şi are doi copii, o fiică, Casiana, educatoare, căsătorită; un fiu Claudio, muzician, cântă la pian, locuieşte la Londra. Între 1992-1997 funcţionează ca profesor la Liceul nr. 1 din Bocşa şi editează revista şcolară a liceului, Amprente. În 1996 devine membru al Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România. În 1997 emigrează în Germania şi se stabileşte la Augsburg. Fiind încă elev a dorit să trimită o scrisoare cu încă doi colegi de şcoală generală la „Radio Europa Liberă". Plicul a ajuns însă la securitate. A fost anchetat din anul 1970 până în anul 1989, la început săptămânal, apoi frecvenţa a scăzut la o dată pe an. Crede că acest eveniment a fost o mare frânare pentru evoluţia sa în viaţă, din toate punctele de vedere.

Adalbert GYURIS (n. 23.08.1953, comuna Vermeş, judeţul Caraş-Severin) este un pictor, sculptor, poet, scriitor, publicist şi rebusist român de etnie germano-maghiară, stabilit din 1997 în Germania, la Augsburg. Este membru al Asociaţiei Caricaturiştilor Profesionişti din România din 1996. Adalbert GYURIS s-a născut într-o familie mixtă, germano-maghiară, tatăl său - Eugen Gyuris este de etnie maghiară, iar mama sa - Ana Gyuris, născută Bitte - de etnie germană. Are un frate Eugen, cu şase ani mai mare. Îşi petrece copilăria în satul Izgar din comuna natală. În iarna anului 1963, toată familia se mută la Bocşa Română, în apropiere de Reşiţa. Adalbert Gyuris începe şcoala primară la Izgar şi îşi continuă studiile primare, liceale şi tehnice la Bocşa şi Reşiţa. Urmează cursurile Şcolii Populare de Artă

Debutează în publicistică în 1970, în numărul din 20 aprilie al revistei Rebus. Activitatea sa publicistică acoperă o paletă largă, de la articole de presă, reportaje, rebus şi enigmistică, la poezie şi poveşti. Colaborează la ziare şi reviste din România (peste 50 de publicaţii) şi din străinătate (Danemarca, Anglia, Republica Moldova, Israel, Statele Unite ale Americii, Ungaria şi Germania). A fost corespondent al ziarului Timpul din Reşiţa şi al ziarului Timişoara, redactor la ziarul Vasiova şi a editat timp de şase ani revista şcolară Amprente a Liceului nr. 1 din Bocşa. În 1999 debutează editorial cu volumul de versuri, intitulat Strigăt fără ecou, prefaţat de poeta Ioana Cioancăş. În perioada 1990 2012 realizează 67 interviuri cu personalităţi marcante din cultura românească (unele dintre ele putând fi citite în revista noastră). Activitatea rebusistică include numeroase careuri de rebus, integrame (peste 200) şi enigmistică minoră, apărute de-a lungul anilor în publicaţiile de profil. Este autorul unui careu rebus record de 10x10 (Fantezie cu X), în care toate cuvintele conţin litera X, careu publicat în numărul din decem8

Nă s cut la 24 iunie 1939 la Jebel, judeţul Timiş; studii: a bs ol vent a l Fa cultăţii de Arte Plastice din Ti mi şoa ra cl a s a S.Krzyza nows ka şi G.Popa 1962-65; profesor de desen la Liceul teoreti c di n Bocşa şi Şcoala populară de Arte din Reşiţa cu activitate în domeniul pi cturi i , gra ficii şi artistice (organizări de tabere, expozi ţi i , croni ci pl a s ti ce, verni s a je, juri ză ri , etc.)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 11

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E brie 2001 al revistei Rebusache şi apoi în Evenimentul zilei din 09-10 martie 2002. În domeniul artelor plastice, opera sa cuprinde lucrări de pictură şi de sculptură (xilogravură). Unele xilogravuri sunt realizate după caricaturi ale actorului Horaţiu Mălăele. A avut expoziţii personale de xilogravură atât în România (la Timişoara, Reşiţa, Vermeş şi Bucureşti), cât şi în străinătate (la Graz, Nürnberg, Stuttgart, Budapesta, Praga, Gyula). De menţionat că la Timişoara, Budapesta şi Praga a fost prezent şi actorul Horaţiu Mălăele. A participat la expoziţii de grup la Bocşa, Reşiţa şi Macea. Are lucrări expuse în muzee (Macea, Timişoara), mănăstiri (Bocşa Vasiova, Augsburg) şi colecţii particulare din Germania, S.U.A., Canada, Elveţia, Anglia şi România. Dintre lucrările publicate amintim: Strigăt fără Ecou, Editura Marineasa, Timişoara, 1999; Rebus... restituiri, Editura Modus P.H., Reşiţa, 1999 (împreună cu Gheorghe Bocşan, grafica fiind semnată de profesorul Peter Kneipp); Casiana Nemeth printre... stele , Fundaţia Gyuris, Augsburg, 2005; Adalbert Gyuris şi xilogravurile sale , Editura Galateea, Königsbrun, 2005; Adalbert Gyuris – expoziţii personale şi de grup, Fundaţia Gyuris, Augsburg, 2006.

10-august 2012 - nr. 12

Memphis, SUA, 2011; Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, Starpress 2012, Editura Fortuna 2012, în limbile română şi franceză; Cuvântul ca o pradă; antologie de proză scurtă, Editura Info-RapArt Galaţi 2012.

Un artist cu suflet ul cât universul şi veşnicia din care vine – Adalb ert Gyuris În aceste zile, colegul şi colaboratorul nostru Adalbert Gyuris, care actualmente trăieşte la Augsburg, în Germania, împlineşte 56 de ani. Adalbert Gyuris te duce cu gândul la Tata Oancea, cel mai reprezentativ poet în grai bănăţean, care a trăit la Bocşa, oraşul unde a copilărit şi şi-a desfăşurat activitatea şi colegul nostru până în 1997, anul când a emigrat. În acest număr vă prezentăm o radiografie a operei artistului, căruia îi urăm şi noi „La mulţi ani!” şi îi înmânăm diploma de excelenţă pentru întreaga dumisale activitate în domeniul culturii şi promovării ei!

Despre activitatea artistului complet Adalbert Gyuris au scris – printre alţii - Ioana Cioancăş: Întoarcerea numelui - Oraşul Bocşa în timp, Editura Timpul, Reşiţa, 1997; Dimitrie Costa:

Fals dicţionar de literatură bocşeană contemporană, Editura Timpul, Reşiţa, 2001; Liviu Vălenaş: Cartea Neagră a ceauşismului. România între 19651989 , Editura Saeculum I.O., 2004; Dimitrie Costa: Carte cu scriitori, Editura TIM, Reşiţa, 2006; Constantin Toni Dartu: Personalităţi Române şi Faptele Lor 1950-2000, Editura Pim, Iaşi, 2008; Collected Whispers (Şoapte adunate) The International Library of Poetry U.S.A. 2008, Howard Ely, Editor, antologie de poeţi din întreaga lume;

Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, Starpress 2011, Editura Fortuna 2011, în limbile română şi engleză; Cuvântul în timp,

antologie de poezie, proză şi eseistică, Editura Grinta, Cluj - Napoca 2011; Sculptori români –

Debutează în publicistică în 1970, în numărul din 20 aprilie al revistei Rebus, cu o Încurcătură de limbă. Activitatea sa publicistică acoperă o paletă largă, de la articole de presă, rebus şi enigmistică, la poezie. Colaborează la ziare şi reviste din România (peste 50 de publicaţii) şi din străinătate (Danemarca, Anglia, Spania, Republica Moldova, Ungaria, Ucraina şi Germania). A fost corespondent al ziaruluiTimpul din Reşiţa şi al ziarului Timişoara, redactor la ziarul Vasiova şi a editat timp de şase ani revista şcolară Amprente a Liceului Nr. 1 din Bocşa. În 1999 publică un volum de versuri, inti-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 12

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E tulat Strigăt fără ecou, prefaţat de Ioana Cioancăş. În vara anului 1989, cu ocazia Centenarului Eminescu, i se publică poezia Memoria Eminescu, în revista Semenicul din Reşiţa. Aceasta a fost singura publicată înainte de evenimentele din decembrie 1989. După această dată i se publică poezii în ziarele:Tinerii şi Timpul din Reşiţa, apoi în Renaşterea bănăţeană din Timişoara, în revista Plumb din Bacău şi în străinătate: Foaia – Un alter ego din Nürnberg, revista Galateea din Königsbrun – amândouă din Germania, Foaia românească din Gyula – Ungaria şi revista MUD din Londra, cu poezia Ieri, tradusă de fiul său în engleză. Poeta Ioana Cioancăş, în prefaţa volumului Strigăt fără ecou, scria: „Cunosc poezia lui Adalbert Gyuris de mai bine de cincisprezece ani şi pe la început am recomandat-o pentru publicare revistei Orizont din Timişoara şi ziarului Flamura din Reşiţa. Cei cărora le-am lăsat poeziile dactilografiate au avut cuvinte de apreciere atunci, dar poeziile nu au apărut decât după Revoluţia din decembrie 1989. Nimeni nu mi-a spus de ce nu au publicat ceea ce au primit cu reală bucurie, aveau ei stăpâni care interziceau numele acesta şi voiau să împrăştie din sufletul poetului bulgărele de har dat de Dumnezeu. Adalbert Gyuris este un poet complex, adică se manifestă în cuvânt, sculptură în lemn, e interpret la chitară şi poate desenator. Are un deosebit simţ al limbii. Poezia are claritate, idei profunde, expresivitate modernă: Pământul valsează agale /În vorbele rostite de mine. Sufletul poetului este cât universul şi veşnicia din care vine: De

multe ori merg/Lăsând în urma mea/Un covor nesfârşit de flori/Ce-mi luminează sufletul. Deci, o

întreagă lume creşte şi rămâne în urmă spre bucurie, spre dăruire, în sufletul celui ales. Fire deschisă, cu privire luminoasă şi un zâmbet cald, poetul se simte singur. Dacă poezia domnului Gyuris ar fi fost publicată cu zece-cincisprezece ani în urmă, poate i s-ar fi risipit teama, nesiguranţa ce i-a rămas în suflet din anii când era anchetat – deşi un adolescent – şi câte alte frumuseţi nu ar fi cunoscut căldura inimii lui, poate ar fi realizat altă sculptură, cu altă bogăţie de idei, cu altă îndrăzneală şi poezia i-ar fi devenit numai cântec. Iată ce scria acum câţiva ani:

10-august 2012 - nr. 12

Întunericul bate la uşă/Oare ce-aduce ziua de mâine?. Iubirea de limbă, literatură, pământ, în ce se îmbracă oare când doar întunericul stă gata să bată la uşă şi nu mai este încredere în ziua de mâine? Poezia Strigăt fără ecou este şi ea mărturie a stării sufleteşti în care cuvintele spun lumii ceea ce doare în fiinţă: Eu vin de departe,/Din ţara Miori-

ţei şi a Luceafărului;/ Din patria visată şi a pâinii/Şi aş fi dat coroana regilor mei/Pentru o limbă a tuturor,/Dar am fost omorât/Înainte de a mă naşte…/Doar pământul obosit de milenii/Se învârteşte la fel/ Şi undeva o statuie/Înfăţişează trupul meu/Izvorât din doine şi balade. Limba tuturor, în gândirea poetului, cred că este iubirea, care ar trebui să fie legătura cea mai trainică dintre oameni, venind mereu din doine, balade ca un izvor limpede şi bun. Registrul „strigătelor” este bogat şi nuanţat, dar cel care le domină pare a fi strigătul după puritate morală şi sufletească într-un sfârşit de mileniu al marasmului generalizat:

Frumosul poate fi urât. /Urâtul poate fi frumos/Doar să ştiu/Cum să privesc/Şi să înţeleg/Unde este plăcutul/Şi când simt durerea/Şi atunci prefer/Să fiu nemulţumit./Decât un vierme fericit/Cu burta plină/ Şi cu mintea goală/Mai bine un prost/Făcut de alţii/ Dar cu mintea plină/De gânduri curate. (Între). Opţiunea poetului e precisă la fel ca şi în Aspiraţie. Cunoscându-mă pe mine/ Ajung mai aproape/De adevăr/Chiar dacă/De multe ori/Fericirea e departe . Având de ales între Fericire şi Adevăr, poetul optează aristotelic pentru cel din urmă, care în concepţia sa estetică ilustrată în Poetica era sinonim cu Binele şi Frumosul, la fel ca în poezia Florile: De multe ori merg/Lăsând în

urma mea/Un covor nesfârşit de flori./Ce-mi luminează sufletul./Dar tot de atâtea ori/Mă întristez amarnic/La gândul că sunt mulţi/Ce strivesc darul divin/Sudoarea şi bunul-simţ… Pe aceeaşi coordonată se află şi „strigătul” după divinitate, triada aristotelică neputându-se înfăptui în absenţa Divinului: Care este calea?/Doar eu pot s-o aflu/ Mer-

gând pe drumul strămoşilor mei/Sau să-mi folosesc/Mintea să judec/Şi să am/Încredere în mine/Şi-n Dumnezeu/Ca să fie alături/Doar să vreau/Şi să ştiu să aleg/Între bine şi rău (Adevărul). La fel ca şi în Speranţa:Vreau să zbor/Cu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 13

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E aripi de porumbel./Să iubesc şi să visez/Să nu văd cu ochii/Altuia./Să nu gândesc/Cu mintea altuia/Şi să spun lucruri/Auzite/Să ştiu să aleg/ Între bine şi rău/Ce este înălţător/Voi putea? Şi dacă aici

divinul este doar sugerat, în textele următoare devine, fie obiect de confruntare ca în Psalmii arghezieni: Tu eşti tare/Eu sun slab/…/Eu am răbda-

re/Şi mă rog/ Să fiu curat/În faţa Ta! (Confruntare),fie altar de prosternare: Mă voi ruga/ Mă voi ruga/Coborând în mine/În încăperile cele mai adânci/Ale sufletului meu/Acolo unde-i pace./Acolo unde nu-i /Întuneric şi invidie./Laudă şi minciună/Nu sunt spini /Nu sunt duşmani. Mă voi ruga /Cât de mult /Te voi iubi/ Mereu (Împăcare). Dar cea mai reprezentativă poezie pentru acest tip de „strigăt” rămâne poemul Doar să vrei:

Doreşti lumina /Învaţă şi aşteaptă /Îndrăgeşti dreptatea?/ Nu încălca legea. /Te pasionează omul? /Iubeşte-ţi aproapele. /Să ştii să alegi /Binele de rău/Doar să vrei/Pe bunul Dumnezeu /Îl găseşti oricând /La bucurie şi la necaz /Fiind treaz sau în vis /Oriunde ai pleca/Numai să vrei să/Iubeşti. Un

adevărat Decalog în care Dumnezeu e definit ca Iubire. Artist polivalent, precum s-a văzut şi din prezentarea de la început, Adalbert Gyuris nu putea să nu aibă cultul maeştrilor plastici, ca de pildă al lui Brâncuşi: Să ai zborul /Păsării măiastre /Şi să

fii /Cuminţenia pământului /Nou-născutul/Negresa blondă/Şi Regele regilor. /Privesc spre Adam şi Eva /Pe Coloana fără sfârşit/Cântă Cocoşul./La Masa tăcerii /Domnişoara Pogany/ Împreună cu Muza adormită/Spun o Rugăciune /În paradisul său /Dumnezeu zâmbeşte /Privind opera artistului/Şi trimite/ Din când în când /Pe pământ un/Brâncuşi (Binecuvântare), sau al mitului Pygmalion: Privesc la lemn /În urmă cu ani/Era un pom. /Îi ascult viaţa /Şi încep să lucrez /Cu dalta şi ciocanul./Lovindu-l mă rănesc/Curgându-i lacrimi de sânge. /Îi fac o mână/Îmi face semn /Apoi îi fac picioarele! /Învaţă să meargă /Îi apare corpul./Ochii şi gura/O şlefui /O ung îmbrăcând-o /E o domnişoară /Ce va rămâne mereu aşa./O sărut şi pleacă/Şi timpul zboară /Despărţindu-ne însă/Rămânând mereu /Împreună. (Sculptorul).

10-august 2012 - nr. 12

Unele xilogravuri sunt realizate după caricaturi ale actorului Horaţiu Mălăele. A avut expoziţii personale de xilogravură, în România, la Timişoara, cu participarea actorului Horaţiu Mălăele. A participat la expoziţii de grup la Bocşa, Reşiţa şi Macea. Are lucrări expuse în muzee (Macea, Timişoara), mănăstiri (Bocşa Vasiova, Augsburg) şi colecţii particulare din Germania, S.U.A., Canada, Elveţia, Anglia şi România. În ultimul timp a lucrat la un proiect interesant, realizând interviuri cu personalităţi marcante din cultura românească. Aceste interviuri au apărut în peste 20 de publicaţii din Spania, Danemarca, Germania, Ungaria, Moldova, Ucraina şi, desigur, România. Nu ar fi drept să încheiem această scurtă trecere prin viaţa lui Adalbert Gyuris fără a aminti o întâmplare mai deosebită. Fiind încă elev, a dorit să trimită o scrisoare, cu încă doi colegi de şcoală generală, la postul „Radio Europa Liberă”. Plicul a ajuns însă la Securitate. A fost anchetat din 1970 până în anul 1989, la început săptămânal, apoi frecvenţa a scăzut până la o dată pe an. Crede că acest eveniment a fost o mare frânare pentru evoluţia sa, din toate punctele de vedere. Scriitorul Liviu Vălenaş evocă acest capitol în Cartea neagră a ceauşismului – România între

anii 1965-1989 – Crima de a ţine un jurnal zilnic, convorbire cu Adalbert Gyuris. Sunt scrise 14

pagini şi publicate câteva fotografii care îl reprezintă pe Gyuris cu familia. Viorela Codreanu Tiron

Nu putem încheia prezentarea artistului Adalbert Gyuris fără a-i dedica câteva rânduri domnului profesor Peter KNEIPP.

În domeniul artelor plastice, opera sa cuprinde lucrări de pictură şi de sculptură (xilogravură).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 14

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Adalbert Gyuris „sporovăind“ un pic despre maestrul care l-a călăuzit şi căruia artistul îi poartă un deosebit respect! ACTIVITATEA ARTISTICĂ ŞI EXPOZIŢIONALĂ a dlui Peter KNEIPP Membru fondator al Asociaţiei Artiştilor Plastici din judeţul Caraş-Severin; membru al cenaclului Uniunii Artiştilor plastici din România, filiala Reşiţa; membru fondator al cenaclului „Tiberiu Bottlik” al artiştilor plastici din Bocşa, 1976, al cărui preşedinte a fost de la înfiinţare până în 1995; 1965 participă la expoziţia de grafică a studenţilor din Timişoara; 1968-1969 participă la salonul anual de grafică şi pictură al profesorilor de desen din Bucureşti; 1967 participă, cu întreruperi, la expoziţiile anuale ale cenaclului UAP, filiala Reşiţa (1967, ‫ۥ‬68, ‫ۥ‬69, ‫ۥ‬74,‫ ۥ‬75, ‫ۥ‬76, ‫ۥ‬77, ‫ۥ‬81, ‫ۥ‬82, ‫ۥ‬84); 197495 participă începând cu 1974 la toate expoziţiile de grup ale cenaclului „Tiberiu Bottlik” organizate la Bocşa, Ocna de Fier, Oţelu Roşu, Oraviţa, Reşiţa, fiind zilele culturii, Saloane de toamnă sau primăvară, tabere de creaţie; 1984 participă la taberele de creaţie organizate în Bocşa, Ocna de Fier, Dognecea, Crivaia cu invitaţi din Reşiţa, Timişoara, etc. În 1992 alături de invitaţii din Graz - membri ai grupului „‫ۥ‬77; ‫ۥ‬84, ‫ۥ‬92” - participă cu o expoziţie personală de pictură şi grafică la Bocşa. În 1996 îl găsim la expoziţia colectivă de artă plastică din Tuttlingen, iar 1997 apare cu o expoziţie personală de pictură şi grafică la Spaichingen . Activitatea artistică în străinătate 1956 participă la expoziţia internaţională a elevilor din Paris; 1991 participă la expoziţia cenaclului „Tiberiu Bottlik” deschisă la La Vallette du Var din Franţa; 1992 invitat în R.F.G de Societatea de Cultură „A.I. Cuza” din Heidelberg; 1995 participă la epoziţia cenaclului „Tiberiu Bottlik” deschisă la Hartberg în Austria; Lucrări în colecţii particulare din ţară şi străinătate (Anglia, Franţa, Austria, R.F.G.); Lucrări expuse permanent la sediul Forumului Democrat al Germanilor de la Bocşa.

„Îl cunosc pe domnul Peter Kneipp din anul 1965, domnia sa fiindu-mi profesor de desen la şcoala generală din Bocşa Română. Mai târziu mi-a fost din nou dascăl la Şcoala Populară de Artă din Reşiţa, unde eu am urmat cursurile de pictură. Domnia sa este un adevărat profesionist cu o vastă cultură şi mă bucur că am avut norocul să cunosc un asemenea OM. De aceea îl recomand cu căldură tuturor celor care iubesc arta şi fascinaţia ei făcând cunoştinţă cu pictorul Kneipp prin interviul care urmează.“ A.G. - Cum şi când aţi descoperit desenul şi ce importanţă are pictura pentru dumneavoastră ? Peter KNEIPP:- Ar fi foarte greu să dau un răspuns precis, îmi amintesc doar că la şcoală, la desen, am avut mereu nota maximă, probabil ca mulţi alţii. „Pasul în faţă” l-am făcut însă prin clasa a şasea, cu un caiet de teme la geografie. Fiind una din disciplinele mele favorite, desenarea hărţilor îmi făcea o deosebită plăcere, mai ales că eram singurul care aveam vreo patru-cinci peniţe „Redis”. Vizitând după mulţi ani şcoala unde am învăţat, în cancelarie, într-un dulap în vitrină, caietul meu supravieţuia, fiind deschis la „Bazinul Dunării”. Cu adevărat însă, m-am descoperit mai târziu, la Şcoala Pedagogică, când unul din desenele mele a fost selecţionat şi trimis la o expoziţie internaţională a elevilor (Paris) şi tot atunci am făcut grafică pentru o copertă de carte: „Excursii şi drumeţii prin Banat” scrisă de profesorul meu de geografie Vasile Ghibedea. Despre importanţa desenului? Probabil ar trebui un interviu aparte pe această temă. Mărturisesc doar că desenul face parte din eul meu, că mă însoţeşte mereu.

„Desenul face parte din eul meu ...“

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 15

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

iar pe de altă parte de mediul artistic în care se manifestă şi de nivelul de cunoştinţe al publicului consumator de artă.

-Cât timp lucraţi la un tablou ? -Până când sunt mulţumit de el.Tabloul în sine, ca lucrare, este ultima etapă. Elaborarea unei lucrări o fac în „extenso”, fac schiţe, stabilesc proporţii, mărimi, tehnici, colorez, o revăd, după care de cele mai multe ori aştept un timp până mă aşez în faţa şevaletului. Multe subiecte stau în mapele mele de câţiva ani buni. -Şi ce tehnici de lucru folosiţi ?

-Credeţi că talentul are un rol ? -Clar că are, chiar foarte mare, dar asta numai dacă este permanent explorat şi cultivat. Altfel spus, fără muncă asiduă şi acumulare continuă de experienţă, talentul singur nu va folosi niciunui artist, indiferent de domeniul de activitate. -Care ar fi diferenţa între un artist profesionist şi un amator ?

-Trebuie să spun că, în general, aleg acea tehnică de lucru care o consider că este cea mai potrivită modului de exprimare a subiectului la care lucrez. Dar şi invers, tehnica de lucru devine pentru mine de multe ori o solicitare, o provocare; am lucrări în care acelaşi subiect este tratat în tehnici diferite: tuş, laxiu, acuarelă, pastel sau tempera, etc. -Cine stabileşte succesul unui pictor ? -Chiar dacă aş şti, cum spunea Picasso, aş ţine secretul pentru mine. Unii pictori au fost descoperiţi şi au devenit celebri după ce demult erau trecuţi în veşnicie. Alţii erau „la modă” în timpul vieţii după care urma lor s-a pierdut. Consider că succesul unui pictor este legat, pe de o parte de ce lucrează, cum lucrează şi cât lucrează,

-Foarte pe scurt nivelul de calitate al produsului artistic. De fapt pentru a răspunde la o asemenea întrebare ar trebui să cunoaştem statutul pe care îl are fiecare dintre aceşti artişti, sau mai exact ce anume dă dreptul la eticheta de „profesionist”. Nu cred că pentru aceasta se pot stabili reguli sau elabora instrucţiuni şi baremuri, eventual în mod cu totul arbitrar. Ce poate să facă de exemplu un juriu, care are în faţă lucrări prezentate de „profesionişti şi amatori” pentru o expoziţie de pictură? Să aleagă lucrările de cea mai bună calitate şi astfel să promoveze aceleaşi criterii, atât pentru unii cât şi pentru alţii, punând automat semnul de egalitate în faţa tuturor lucrărilor şi autorilor. Dar şi invers există arte, mă gândesc la arhitectură, unde noţiunea de amator este neavenită. Revenind la întrebare, trebuie să spun, că atât nivelul de pregătire al artiştilor, fie profesionişti, fie amatori, cât şi domeniul artistic în care ei se manifestă pot duce la diferenţe mai mari, mai mici sau chiar să le elimine.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 16

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E -Soţia dumneavoastră este pictor, a fost un avantaj pentru dumneavoastră ? -Aş dori să fac o precizare că soţia mea a pictat puţină vreme după absolvirea facultăţii, apoi a lăsat pictura în seama mea.Trebuie totuşi să spun că avantajele au fost două: a manifestat întotdeauna înţelegere şi mi-a lăsat timpul necesar pentru creaţia plastică, iar în elaborarea şi discutarea lucrărilor am avut mereu un partener autorizat. -Ca profesor, aţi descoperit copii talentaţi ? -Dacă mă gândesc la un grup de copii, respectiv la o clasă de elevi, e normal să găsim unul-doi care să se remarce şi astfel să ocupe în formaţia respectivă locul de „talentat”. Cu adevărat însă numai cuprinşi în cercuri de artă plastică şi ulterior o parte din ei , urmând licee de artă sau şcoli populare de artă, aceştia s-au perfecţionat, ajungând chiar să profeseze în acest domeniu. Un număr restrâns, şaseşapte, au frecventat institutele superioare de artă şi lucrează astăzi ca artişti plastici sau profesori de desen. Nu pot să spun dacă asta, pentru cariera mea de profesor, a fost mult sau puţin, dacă pregătirea şi îndrumarea făcută cu mine a fost sau nu hotărâtoare. Pot să afirm însă, că în anii mei de dăscălie, n-am rămas dator faţă de cei care mi-au cerut ajutorul. -Câteva gânduri despre Tiberiu Bottlik, în comparaţie cu generaţia mai tânără de pictori. -L-am cunoscut pe Tiberiu Bottlik în ultimii săi zece ani de viaţă. O întâlnire directă cu „artistul” mi-a oferit-o expoziţia omagială de pictură şi grafică care a fost organizată la Casa de cultură din Bocşa Montană, cred că prin anul 1967, iar pentru multele sale sculpturi, pentru mine, măsura talentului său o reprezintă cele două lucrări aflate în cimitirul romano-catolic din aceeaşi localitate. Format ca artist la începutul secolului trecut la Budapesta, Viena şi Paris, a urmat permanent linia clasică care era promovată la aceste academii de artă. N-a avut modele de mari artişti pe care să-i urmeze nici în sculptură, nici în pictură, mai mult până în ultimul an al vieţii, a făcut portrete după model, a ieşit la peisaj, a fost să zic aşa

10-august 2012 - nr. 12

un pictor şi sculptor al „ochiului”. Cu generaţia mai veche sau mai tânără de pictori din Bocşa, care în general promova o pictură realistă, a întreţinut relaţii de bună înţelegere. Prima expoziţie a cenaclului artiştilor plastici din Bocşa a fost deschisă, ce coincidenţă, chiar în toamna anului în care T. Bottlik ne-a părăsit pentru totdeauna (1974). După doi ani, ca omagiu adus celui dispărut, cenaclul a hotărât să-i poarte numele. Desigur îmi amintesc clar că avea rezerve pentru diferite curente ale artei moderne. Mai ales când imaginile din pictura contemporană, „rod al minţii” erau vădit non-figurative, el le apostrofa ca fiind „pictura ghicitoare”. Curios pentru mine, fiindcă el ca artist, a trăit în paralel cu apariţia tuturor curentelor artistice din secolul al XX-lea. -Credeţi în viitorul pictorului şi cum vedeţi evoluţia artei în următorii ani ? -După cum ai pus întrebarea pot răspunde inversându-le; viitorul pictorului este legat direct de evoluţia artei. Oricum, societatea fără artă nu cred că se poate, dimpotrivă şi astfel viitorul fiecărui artist pare a fi asigurat, dar cum şi în ce direcţie vor evolua manifestările artistice rămâne de văzut. Aici chiar esteticienii dau răspunsuri diferite, fie mai pesimiste, fie mai optimiste. De la ei aş reţine ideea că civilizaţia viitorului mai mult va consuma frumosul decât îl va crea. -Vă mulţumesc pentru acest interviu şi vă doresc mulţi ani cu realizări deosebite pe toate planurile. Adalbert GYURIS

Casa bunicii – Andrei Brănişteanu9 9

http://www.tablouri.com/

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 17

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E Acasă la b unici (proză scurt ă) de Adalb ert Gyuris Soarele s-a ridicat de mult peste vârfurile nucilor uriaşi din spatele casei, strecurând acum fuioare de raze printre ramurile de un verde crud cu frunzele neîmplinite încă, încălzind cu hărnicie totul. În această linişte, cântecul păsărelelor, zumzetul albinelor care se-ngrămădesc la urdinişul câtorva stupi aflaţi în grădină, covorul crud al ierburilor, mireasma florilor de salcâm, fac un colţ de lume în care ar fi bine ca timpul să se oprescă în loc... Portiţa grădinii se deschide cu un scârţâit scurt, lăsând să intre doi copii ţinându-se de mână şi un bătrân ducând pe umăr o sapă. Deodată fetiţa lasă mâna frăţiorului său mai mic, se opreşte pe loc, plecându-şi ochii spre pământ. - Bunicule, bunicuţule... - Ce este Casiana ? S-a întâmplat ceva ? - Bunicuţule, aş vrea să-mi dai şi mie o sapă, eu ştiu să lucrez... - Bine Casiana, dar copii mici-mici nu trebuie să lucreze încă. - Eu nu sunt chiar mică-mică, doar Cătălin este. Eu sunt în clasa a doua şi la şcoală am învăţat... Ochii bătrânului sunt inundaţi de lacrimi, toată dragostea lui, bucuria anilor săi mulţi e aici în faţa sa. Se întoarce spre curte, de unde revine curând cu o săpăligă micuţă, pe care o întinde cu faţa luminată de acelaşi zâmbet bun, fetiţei. - Poftim Casiana, vei „lucra” la straturile de ceapă. Casiana apucă săpăliga cu seriozitate şincepe munca, privind cu atenţie spre tulpinile ierburilor arătate de bunic. Foarte curând însă, fetiţa se opreşte, priveşte spre micuţul Cătălin care se juca cu nişte insecte vaca-domnului prin troscotul de pe cărare, apoi ridică ochii spre soarele ce-i înfierbântase creştetul, îmbrobodindui fruntea cu câteva picături curate ce străluceau în lumină. Priveşte apoi spre bunicul care lucreză ceva mai departe, mai taie câteva buruieni, după care întorcându-se din nou spre bunic întreabă: - Bunicule, o să lucrăm mult ? - Desigur Casiana, vom lucra mai mult. Mâinile mici apucă cu greutate unealta, soarele amiezii e fierbinte, necruţător. Bobiţele de

10-august 2012 - nr. 12

sudoare sunt tot mai multe ca şi gesturile fetiţei de a şterge cu dosul mâinii. În iarba cărării Cătălin a adormit, sprijinindu-şi căpşorul pe palma mâinii stângi, aşa cum dorm copii mici. Bunicul se-ndreaptă spre el, îl ia în braţe, ia mânuţa Casianei care a lăsat săpăliga fără niciun protest măcar, îndreptându-se cu ei spre curtea casei. Copilul din braţe deschide ochii. - Nu mai lucrăm, bunicuţule ? - Nu, puiul bunicului, am lucrat îndeajuns. Sub mărul din curtea casei, la măsuţa cu trei picioare stă bunica având o tavă pe care se află o farfurie plină cu căpşuni, două linguriţe, zahăr şi lângă ei Rexi, câinele ce seamănă cu o vulpe, dând din coadă neîncetat, uitându-se pe rând la fiecare... - Cine a muncit în grădină, va primi... uitaţi-vă !, se aude glasul cald al bunicii. - Eu, eu, se aud glasurile copiilor, iar privirile lor îmbrăţişează lacom bunătăţile din mâna bunicii. O clipă doar după ce bunica a presărat zahărul peste căpşuni, linguriţele copiilor vor începe cu regularitate un du-te-vino de la farfurie spre gură. Uneori o şuviţă subţire de zeamă de fructe se prelinge din colţul gurii spre bărbie, însă nu prea este timp pentru a o şterge... Farfuria se goleşte curând. Apoi Cătălin se-ndreaptă cu paşi leneşi spre bunicul, ce-i urmărise cu lacrimi în ochi, mai tot timpul. Palmele mari şi puternice îl ridică pe genunchi. Casiana a ales dinainte poala bunicii. Bunicul povesteşte cu glas scăzut o-ntâmplare de demult, cu nişte cai şi nişte copii ce trebuiau să-i păzească, dar caii au scăpat în porumb şi rupeau cu gurile lor puternice ştiuleţii... rap, rap, rap... parcă se auzeau... Şi apoi, apoi... Cei doi bătrâni se duc spre casă, purtând pe braţele ostenite, trupurile micuţe ale celor doi nepoţei, comori nepreţuite câştigate acum la apusul vremii lor.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Adalbert GYURIS

Page 18

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

amândoi şi-au făcut studiile liceale la Sibiu. Relaţia dintre ei s-a înfiripat când erau căsătoriţi, ea cu Lazăr Triteanu, care a devenit apoi episcop de Roman, el cu mai sus pomenita Hortensia Cosma.

Mihai Ştirb u IUBIRILE SCRIITORILOR - II Octavian Goga şi Veturia Goga Una dintre femeile importante, nu doar celor apropiaţi, a fost soţia poetului Octavian Goga, Veturia. De reţinut poate, că fiecare dintre cei doi era la a doua căsătorie. Prima dragoste a poetului, despre care aflăm dintr-un dosar epistolar întocmit de universitarul sibian Ilie Gutan, ar fi fost Aurelia Rusu, o tânără de 18 ani, elevă la Seminarul pedagogic din Blaj, dezmierdată blajin prin formula „gingaşa surioară“. O altă iubire, Adelina Olteanu-Maior, constituie şi ea un moment de referinţă în evoluţia sentimentală a scriitorului – condamnat, parcă, la eterna repetiţie în materie de amoruri pierdute. Poetul a trăit o dragoste fulminantă, arzătoare până la uitarea de sine cu Hortensia Cosma, fiica unui român bogat din Ardeal, directorul Băncii Albina. Ea i-a fost prima soţie vreme de 14 ani, dar răşinărenii din satul natal aveau s-o considere mereu adevărata soţie a domnului Goga, care prin blândeţea şi felul ei de a fi, se apropiase pentru totdeauna şi de inima mamei poetului, învăţătoarea Aurelia Bratu (Bratu – înainte de căsătoria cu Iosif Goga, tatăl poetului care iniţial era învăţător, fiind mai apoi numit preot în Răşinari). Era o femeie de o frumuseţe diafană, cu o mare nobleţe sufletească, şi pentru că după ce se despărţise de Goga, se interesa în continuare de el. Avea o frumuseţe clasică, şi avea talentul unei soprane lirice de coloratură. Cântase în concerte publice; întâmplare sau nu, de câteva ori cântase piese de muzică cultă în duet cu Veturia. Povestea de dragoste dintre Veturia şi Octavian Goga este şi acum controversată şi plină de întrebări, generând păreri contrarii. Cei doi se cunoşteau, erau chiar prieteni încă din copilărie. Amândoi erau din neam de protopopi,

Veturia era fiica preotului Zevedei (Zacheiu) Mureşan din Sebeş, care, în afară de cântările bisericeşti, preţuia şi cultiva cântările mirene. Apropierea de muzică a transmis-o şi celor trei copii care cântau la instrumente diferite. La pian cânta băiatul cel mai mare – Octavian, la vioară Veturia, iar băiatul cel mai mic (Pompiliu – parese cel mai înzestrat), cânta la instrumentele de percuţie, la cele de suflat sau cu coarde. Viaţa culturală era bogată în Ardeal. În 1903, la Sibiu, a debutat Veturia (încă Mureşan), cu piesa Răsunetul de la Crişana de Ion Vidu. În scurt timp avea să devină ,,privighetoarea Ardealului, impunându-se în viaţa muzicală a Transilvaniei, ajutată de o voce şi o forţă cum nu-ţi venea să crezi - scriau cronicarii vremii - privindu-i silueta destul de plăpândă. Ecouri laudative, aşadar, într-un oraş (Hermannstadt) dominat de muzicieni notorii, G. Dima1 0 , Hermann Heinrich, Augustin Benea, Iulius Schoffer, Viktor von Heldenburg etc., sau de solişti vocali precum Lucia Cosma, Delia Olariu, Elena Cuntan, Ştefan Marcus. De altfel Reuniunea Română de Muzică şi Cântări, orchestră şi cor, director fiind Artur Stubbe (din Germania), iar dirijor, Alfred Novak, devenise, alături de formaţiile comunităţii germane, notorie în oraş şi împrejurimi. În martie 1909, când Societatea Studenţească ,,Petru Maior’’ din Budapesta organizase un spectacol extraordinar, având-o ca solistă pe Veturia, concertul a fost un triumf pentru ea, cu ecouri în presa vremii. Tot în 1909, Octavian Goga, aflat în Italia, a întâlnit-o pe Veturia care avea să devină pentru el „duduca mea’’. Recunoaşterea pe plan naţional a calităţilor ei de artistă s-a realizat şi prin aprecierea Regelui Carol I care a decorat-o cu Medalia Bene Mereti, cl. I pentru Artă şi Cultură, acordându-i şi titlul de Interpreta de Cameră a Coroanei. A urmat marele concert de la Ateneu, din 28 decembrie 1909, când, acom-

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Dima

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 19

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E paniată la pian de George Enescu şi Th. Fucs, a interpretat cântece de Tiberiu Brediceanu şi piese din Bach, Dvorak, Strauss. Succesele curgeau unul după altul. La concertul din 1912 a fost acompaniată la pian de George Enescu şi Cella Delavrancea, interpretând roluri din Cavalleria rusticană de Mascani, Secretul Susanei de E. Wolff. A mai concertat în Bucureşti, Sibiu, în Braşov - la Biserica Neagră. După căsătoria cu Octavian Goga în 1921, nu renunţă la cariera în muzică, fiind remarcată şi peste hotare. Veturia a cântat de două ori la Opera Regală din Berlin, interpretând rolul Elisabetei în Tannhäuser de Wagner şi în Flautul fermecat de Mozart. Îl cunoscuse pe Sigfried Wagner, fiul Cosimei Wagner - fiica lui Franz Liszt şi văduva lui Richard Wagner - în 1913, la Bucureşti. A păstrat legăturile cu familia Wagner, şi peste 54 ani o primea la Ciucea pe Winfried Wagner, soţia lui Siegfried. La Bayreuth, Veturia a cântat în tetralogia lui Richard Wagner, Inelul Nibe-

lungilor, Amurgul zeilor, Parsifal şi Tristan şi Isolda. Prezenţa ei de spirit a salvat prestigiul

teatrului din Bayreuth, când una dintre Walkirii nefiind în formă - era să compromită concertul. Sesizându-i indispoziţia, Veturia a intervenit intrându-şi în rol. Recunoscător, dirijorul Athur Nikinski i-a sărutat mâna la sfârşitul spectacolului, mulţumindu-i în felul lui. Prin intermediul lui George Enescu a cântat Schuman şi Schubert în salonul muzical al reginei Elisabeta – poeta Carmen Sylva, la castelul Peleş. A cântat prea frumos, fiind invitată apoi la o recepţie la palat. A devenit Doamna de Onoare a Reginei Elisabeta, care o preţuia şi pentru cunoaşterea limbii germane. Ar fi trebuit să aibă un lung turneu în America, dar începutul războiului a întunecat nu doar cerul, dar a zădărnicit toate planurile, mai ales cele culturale, iar viaţa Veturiei va lua un alt curs, de multe ori extrem de periculos. De menţionat că după căsătoria cu Veturia, Octavian Goga s-a afirmat pregnant pe scena politică românească, primind chiar câteva funcţii ministeriale. Ea, prin relaţiile sale extrem de influente în ţară şi peste hotare, l-a ajutat pe poetul-politician să-şi materializeze aspiraţiile de parvenire

10-august 2012 - nr. 12

politică. Însă în timp, iubirea frenetică de la început s-a metamorfozat într-o relaţie conjugală de o formalitate dureroasă, plină de tensiuni şi frenetice vinovăţii, dar şi de secrete, cei doi trăind tot restul vieţii din amintirea tulburătorului sentiment care-i unise. După dispariţia poetului în 1938, Veturia se vedea la o răscruce de drumuri, şi pentru că Goga, după căsătorie, îi interzisese orice apariţie în public, orice concert. Dar caracterul puternic, ambiţia şi dorinţa de a răzbi, relaţiile pe care şi le făcuse în timp, au ajutat-o să iasă (într-un fel) la liman. A devenit repede o prezenţă frecventă în anturajul şi în casa lui Ion Antonescu, a cărui soţie - doamna mareşal Maria Antonescu, i-a devenit prietenă intimă. L-ar fi însoţit pe dictator în timpul deplasărilor în Germania, chiar la cartierul lui Hitler, în calitate de translator, fiindcă însăşi regina Elisabeta o apreciase pentru cunoaşterea la perfecţie a limbii germane. Probabil, dorinţa de a ieşi cumva în faţă, dar şi relaţiile şi buna cunoaştere a unor limbi străine, au determinat-o să desfăşoare o intensă şi susţinută activitate de spionaj, fiind comparată uneori cu Mata Hari. Această activitate a fost consacrată doar interesului naţional, cu acordul şi sprijinul tacit al puterii de la Bucureşti. Dar, strănepotul lui Goga - Mircea Goga, o considera cu mai multe feţe, fiindcă ea, femeia celebră, malefică, fatală, ar fi acţionat şi pentru serviciile occidentale, apoi pentru K.G.B., astfel justificându-se ajungerea numelui ei pe lista criminalilor de război, arestarea şi implicarea în procesul lui Ion Antonescu, dar până la urmă şi scoaterea ei de pe liste şi din proces, de către puterea instalată la Bucureşti după 23 august 1944. Însă, în 1946 a fost condamnată de Tribunalul Poporului şi obligată să aibă ,,domiciliul forţat" la Ciucea până în 1957. I se impusese şi prezentarea periodică la postul de miliţie, pentru a demonstra că plecase din localitate. Sunt controverse şi asupra cauzei morţii poetului Octavian Goga, în 1938 la doar 57 de ani. Dan Brudaşcu crede că „Goga a fost ucis din cauză că devenise indezirabil şi periculos pentru intenţiile dictatoriale ale lui Carol al II-lea căruia îi era teamă de fostul său premier, iar asasi-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 20

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E narea lui a fost realizată prin intermediul agentului Mihail Moruzov.’’ După alţii, există foarte multe acuzaţii în ceea ce o priveşte pe Veturia. Chiar în anul morţii lui Octavian Goga, când încă se mai putea plimba prin grădina castelului de la Ciucea, poate prevestindu-şi sfârşitul apropiat, a hotarât împreună cu soţia sa săşi doarmă somnul de veci acolo. Castelul, acum muzeu memorial, fusese cumpărăt de Octavian Goga în 1920 de la văduva fostului său prieten, poetul maghiar Ady Endre, deşi era într-o avansată stare de degradare, deşi Veturia nu prea era de acord. Cu timpul, s-au obişnuit acolo, au refăcut casa, îmbogăţind-o cu valori artistice, opere de artă - mai ales grafică, obiecte decorative ale timpului aduse din periplul poetului prin Europa, fotografii şi înscrisuri valoroase. Biblioteca de acolo era unică în felul ei, cu cele 100.000 de volume.

Casa memorială Octavian Goga

Până la cei 96 de ani pe care i-a împlinit acolo Castelana sau Vestala de la Ciucea, s-a îngrijit de casă, fiind o femeie riguroasă, pretenţioasă, chiar dificilă după unii, care nu se mulţumea cu jumătăţi de măsură, nu tolera minciuna sau hoţia, de aceea era incomodă pentru lucrătorii care sau perindat pentru diverse lucrări. La 76 de ani, planta ea însăşi cartofi în grădină. A hotărât construirea unui mausoleu impozant pentru fostul ei soţ, ale cărui rămăşiţe au fost mutate acolo abia în 1958. Monumentul este ornamentat cu marmură şi mozaic de Murano adus din Italia, iar la placare a contribuit şi ea. După cum nici familiile, nici clevetirile societăţii din timpul vieţii nu i-au despărţit, au rămas îm-

10-august 2012 - nr. 12

preună şi după moarte, în „mausoleul iubirii’’ pe al cărui fronton încă mai poate fi citit epitaful: „Jur-împrejur e largul care cântă,/E soare-n cer, e sărbătoare sfântă /şi-n vreme ce mi-a amuşit pământul /Fiorul păcii-n suflet mi se lasă/ Eternităţi îmi flutură veşmântul/ Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă." Neavând urmaşi direcţi, în 1967 Veturia a donat proprietatea statului, cu drept de folosinţă până la moarte.

Înmormântarea, în 1979, a Veturiei a fost sobră şi austeră, fără lumânări, fără pomeni, fără alai, doar muzica a însoţit-o până la mausoleu, unde a fost aşezată lângă fostul ei soţ după 41 de ani de la marea despărţire. 1 1

Bibliografie: - Octavian şi Veturia Goga de Virgil La ză r, Româ ni a Li beră 16 octombrie 2009; dr. Dan Bruda şcu, Scri s oa re des chi s ă domnului Ion Cristoiu, director al revistei Historia nr. 105 publicat l a : 30 s eptembrie 2010; Ilie Guța n, „Octa vi a n Goga . Ră s frâ ngeri în eva ntai’’ Editura Imago, Sibiu, 2002; Carmen Dra gomi r, La Ci ucea , între iubire şi spionaj - jurnalul.ro 26 iunie 2009; Di a l og cu Mi rcea Goga, strănepotul lui Octavian Goga, intervi u rea l i za t de Cri s ti na Hermeziu la Paris - Suplimentul de cultură, nr. 193 23 – 29 a ugus t 2008 s ă pămânal realizat de Editura Polirom şi „Ziarul de Ia şi “; Da n Brudaşcu - Despre moartea lui Octavian Goga, în blogul ideologi c a l l ui Ti tus Fi l i pa ş.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 21

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

Elena Buică-Buni, Canada PERCEPŢIA TIMPULUI Ciudată „făptură" mai este, domnule, şi timpul ăsta, mi-am zis nu de puţine ori în câte un dialog cu mine însămi. Când îmi venea în minte o evaluare a timpului în trecutul mai îndepărtat, de fiecare dată mă miram cum de am putut să fac asemenea aprecieri, şi iată, acum realitatea îmi apare total diferită. Fiind copil, în perioada interbelică, „timpul avea răbdare cu oamenii" cum zicea Marin Preda. Întocmai aşa percepeam şi eu timpul, mai ales că în perioada copilăriei simţi timpul extrem de dilatat. Pe vremea aceea trecea prin faţa casei noastre Goguleţ - aşa îi spuneam noi, copiii, lui Gogu Save, notarul primăriei, pentru firea lui blândă şi nelipsitu-i zâmbet din colţurile gurii. Trecea în pas lent venind de la primărie spre casa unde coana Mariţa, mama şi mai apoi, Tanţa, soţia – îl aşteptau la ora 12 cu mâncarea caldă pe masă. După ce se odihnea o oră-două, pe la ora patru, Goguleţ făcea drumul înapoi în mers domol. Nu avea nicio grabă, asemenea celorlalţi salariaţi de pe vremea aceea. Când te duceai să-ţi dea un certificat, Gogu ţi-l întocmea cu cea mai mare grijă, pe îndelete, cu gesturi aproape ceremonioase care îi puneau în evidenţă importanţa lui de notar şi cu o caligrafie impecabilă, deşi îi lipseau două degete de la mâna dreaptă. După ce mai schimba câteva vorbe cu omul, mai muia tocul cu peniţă în călimara cu cerneală, făcea un ocol cu mâna prin aer şi îşi punea semnătura ticluită îndelung. Nu se pomenea pe atunci bacşiş, dar dacă omul avea plăcere, mergeau împreună la o cinzeacă la cârciuma din vecini, căci timp aveau berechet. Atunci lumea nu era stresată, nu erau aşa multe ispite. Se trăia într-un alt ritm, mai larg, mai lent, mai cu saţ, oamenii aveau mai mult timp pentru ei, în comparaţie cu zilele de

10-august 2012 - nr. 12

astăzi trăite printre prea multe opţiuni, atraşi în toate părţile, stând continuu cu ochii pe ceas. Pe atunci oamenii nu aveau ceasuri, se orientau după soare sau alte semne ale naturii ori după sosirea trenurilor în gară. „Tocmai trecu trinu' de 4 când mă pomenii cu alde Bâtu la noi...". Aveau timp să stea la taclale la poartă cu o oală de pământ care ţinea vinul rece, cu un uşor iz special, oală pe care o dădeau din mână în mână şi apoi se ştergeau la gură cu podul palmei. Cu un soi anume de bucurie renăscută, revin la acele vremuri când nu numai noi copiii aveam timp nelimitat, dar era timp berechet şi pentru cei mari. Atunci oamenii aveau timp şi chef de tăifăsuială, de petreceri, de glume, aveau bună dispoziţie, feţele destinse, fără încrâncenări şi arţaguri. Eu aşa mi-i amintesc. De bună seamă că erau şi supărări, necazuri, încordări sau certuri, dar nu acestea dădeau nota generală. Nu ştiu când s-au schimbat toate acestea şi am intrat în epoca vitezei, de nu ne mai vedem capul de atâtea treburi. Îţi vine să dai crezare unor cercetători care afirmă că ziua a ajuns să aibă numai 16 ore, conform teoriei că nu peste multă vreme se vor inversa Polii Pământului şi vom avea un moment când timpul va dispare. Mersul fără grabă al lui Gogu, trecând prin faţa casei de câte patru ori în fiecare zi, mi-a rămas în minte ca un metronom, ca o adevărată emblemă a scurgerii lente a timpului din acele vremuri. În ultimii ani, când am ajuns în Ţigăneşti-Teleorman, comuna mea natală, am străbătut şi linia lui Gogu Save, nu departe de casa în care m-am născut. M-a întâmpinat Tanţa cu cuvinte de bucurie că mă revede după atâţia ani. Avea pe faţă surâsul luminos şi bun pe care i-l lăsase moştenire Goguleţ când a plecat spre alte zări, desigur, luminoase şi bune ca zâmbetul lui. Pe faţada casei lor, casa nouă, nu cea din copilărie, era o reclamă ,,Reparaţii televizoare" pusă acolo de fiul său. Am stat şi m-am gândit atunci: dacă oamenii pot repara aproape tot ce este legat de viaţa noastră, televizoare, case, sănătate...de ce n-a fost posibil să se găsească un remediu şi pentru a percepe altfel timpul? În copilărie să nu ni se mai pară timpul atât de lung ca să dorim cu ardoare să creştem mari, să petrecem această perioadă bucurându-ne de frumuseţea ei, iar la bătrâneţe să nu ni

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 22

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E se pară timpul aşa de scurt, încât întâmplările petrecute cu mai mulţi ani în urmă să ni se pară că au fost ieri... Timpul în sine nu îl simţim, îl percepem numai legat de ceva sau cineva în urma unor schimbări. Cea mai veche amintire despre timp o am cam de pe la 6-7 ani. Mă aflam cu mama în faţa casei, când am auzit vaiete şi bocete prelungi. Trecea mortul pe ultimul drum, dus cu dricul cu cai. În dric, de-o parte şi de alta a coşciugului deschis erau femeile care îl boceau cu vaiete prelungi, conform tradiţiilor satului. „Dumnezeu să-l ierte, zice mama, ce păcat că a murit atât de tânăr, nu avea încă 30 de ani". Mare mi-a fost mirarea: „cum adică, la 30 de ani să spui că eşti tânăr, el şi-a trăit viaţa. A făcut nuntă, casă, copii, acum ce mai avea de aşteptat?!" Aşa gândeam atunci, dar când mai târziu, soţul meu, pilot, s-a prăbuşit cu avionul şi şi-a încheiat viaţa la 29 de ani, cu totul altfel am gândit şi am simţit scurgerea timpului. Timpul a trecut şi când mă aflam pe la 40 de ani, un prieten mi se plângea că soţia îl bănuieşte de infidelitate. Aproape că nu puteam să-l mai ascult. Mi se blocase mintea pe un fix: cum adică, la cei 60 de ani ai lor, să mai pui problema de sentimente, de infidelităţi? Nu peste multă vreme, mă uitam cu mama la fotografiile dintr-un album de familie. ,,Cine este persoana asta?" am întrebat-o eu. ,,Mânca-o-ar viermii cei neadormiţi şi n-ar avea parte de odihnă, o aud pe mama înşirând blesteme cu mare năduf. Asta a fost iubita lui taică-tu în tinereţe, acum 50 de ani. Ce mi-a mai fript sufletul, ardea-o-ar focul iadului". Nu puteam să înţeleg atunci când aveam 40 de ani, că la 70 nu eşti golit de sentimente şi trăiri interioare. Peste câteva zile însă, am primit o replică. La şcoala unde profesam, mi-a căzut în mână un „oracol", aşa se numea un caiet care circula printre elevi în care îşi scriau secretele. Pe o pagină era numele meu cu părerile elevilor depre mine. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că una dintre fete notase: ,,Buuu-uunică", am crezut că a folosint o derivaţie de la numele meu, Buică. Nu-mi putea trece prin minte ca la 40 de ani să fiu considerată bunică!?!? Fiica mea era doar cu puţin mai mare ca ei. În cancelarie, îi spun unei colege de vârsta mea : „Mimi, ia uite cum ne văd copiii noştri la vârsta de 40 de ani". Râzând cu înţelegere, ea mi-a răspuns: ,,Pentru tine poate fi o explicaţie, ai

10-august 2012 - nr. 12

părul oxigenat şi aranjat în coc, dar colega noastră de sport care nu se fardează şi nu se coafează, a avut o surpriză şi mai mare, deşi e mai tânără ca noi. Un copil de clasa întâi i-a spus că prietenul lui ia adresat cuvinte urâte despre ea. „Ce cuvinte?" a întrebat profesoara. „A zis că sunteţi urâtă", „Şi tu ce i-ai spus?", a ţinut ea să afle. „L-am certat şi iam spus: Nu ştii că nu e frumos să vorbeşti urât despre o femeie bătrână?" Ce lunecoasă este pista pe care se scurge vremea în ochii noştri, mi-am zis atunci, ca şi acum. O nepoată plină de năduf, îmi arunca o astfel de dovadă. Mă considera de 90 de ani la cei 74 şi numai la patru ani diferenţă de fratele meu, tatăl ei, pe care îl vedea în floarea vârstei. Când m-am pensionat la 55 de ani, am făcut o vizită unor prieteni cu care nu mă văzusem de mai mulţi ani. „Ia te uită, i se adresează el soţiei, ce vioi se mişcă, de parcă n-ar fi pensionară" - el având cu vreo 20 de ani mai puţin ca mine. Abia acum, la cei aproape 80 de ani , simt că mă aflu ca în viziunea lui de atunci. Odată, un cunoscut mi-a spus că nu mai vrea să-şi petreacă ultimii ani singur şi s-a hotărât să se însoare. S-a dus la primărie să se intereseze de ce acte are nevoie. Funcţionarii l-au luat peste picior, l-au umilit, batjocorindu-l că vrea să se însoare la 75 de ani. Dezgustat, omul a renunţat la căsătorie. A mai trăit aşa de unul singur până la 92 de ani, adică încă 17 ani şi ar mai fi putut trăi, dacă nu intervenea un accident de circulaţie şi dacă ar fi avut lângă el compania unei soţii. Ce cred eu acum despre timp? Uşor de ghicit. Îmi vine să strig, sau să cânt precum Corina Chiriac: „Opriţi timpul,/Clipa asta minunată/...Vreau s-o păstrez…" pentru împlinirea planurilor ce mi le-am propus: să scriu, să public, să citesc cărţile expediate de mine pentru această etapă de viaţă, să colind lumea, să ascult muzică, să joc la nunta nepoatei mele, să o văd la casa ei şi câte alte planuri nu sunt înscrise în mintea şi inima mea rămase parcă în afara timpului pe care l-am trăit...

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

E.Buică

Page 23

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

Portret în oglindă Era spre seară, iar eu mă revărsam necontenit în mine, din afară parcă, înţelegând dintrodată ceea ce nicicând nu reuşisem şi chiar renunţasem să mai caut a înţelege, sătul, chiar cu lehamite-mi spusesem într-o zi că nu-mi mai pasă, de ceea ce crezusem uneori că „văd”, dar, vai!, vălul ce mi se luase de pe ochi nu era din vălătuci de ceaţă, ci din lumină strălucitoare era şi, luându-mi-se, am crezut că încep să desluşesc lucruri din afară, dar, curios lucru, pesemne că ochii mi se întorseseră către mine, fiindcă mă priveam pe interior. Mai întâi am fost contrariat, nedumerit, speriat, chiar neîndemânatic, dar asta trebuie să fi fost pentru că nu mai privisem niciodată un om viu prin interior. Ce-i drept, nici mort nu privisem. M-a surprins faptul că nu mă priveam organic, sau poate că-mi pierdusem îndemânarea de a vedea lucrurile lumesc, astfel că mă învârteam printre paradigme şi parabole, descriind uneori largi hiperbole între cuvinte ce tocmai se năşteau şi peniţe boante şi răşchirate, aruncate la voia întâmplării printre cuvinte folosite. În unele ipostaze mă recunoşteam, vag, dar altele-mi erau cu totul străine, de parcă nu le-aş fi scos încă la iveală sau, mai degrabă, să nu le fi înţeles încă. Cine poate şti, pentru că eu, deşi străin de mine însumi, eram totuşi subiectiv în subconştient. Unele lucruri îmi plăceau tare mult la mine şi mă întrebam de ce oare nu reuşeam să le exteriorizez în acelaşi fel, încât să fie plăcute şi altora, sau chiar mie, cel de-afară, sau poate că aici, fiind amândoi înghesuiţi înăuntru ne înţelegeam mai bine decât noi, cei de-afară, care aveam mult mai multă libertate de mişcare şi ne regăseam rareori pe aceeaşi stradă.

10-august 2012 - nr. 12

Apropos, dacă afară eram obişnuit să merg tot timpul pe asfalt, aici, în mine însumi, paşii îmi erau purtaţi pe cărări acoperite cu iarbă crudă, proaspătă, dar de culoare violet, iar asta nu-mi părea deloc ciudat, ba chiar părea să i se potrivească mai bine decât verdele. Întâlnisem chiar şi-un negustor guraliv, care semăna foarte bine cu mine, numai că, parcă avea nasul mai subţire şi ochii ceva mai mici şi încerca să-mi vândă bucăţi de suflet, de mai multe categorii, dar, curios, la acelaşi preţ toate! Ce-o fi fost în mintea lui să mă vândă pe mine însumi mie?! Dar, nu ştiu ce mi s-o fi năzărit, că m-am speriat ca nu cumva să-mi cumpere altcineva, sau poate chiar mai multe persoane, sufletul, iar eu să umblu neîncetat prin lume, ca jidovul rătăcitor, să mă răscumpăr, bucată cu bucată. Aşa că, m-am decis pe loc să mă cumpăr eu însumi, fie chiar şi pe datorie. Mă speriasem, de altfel, fără rost, pentru că nu se mai afla pe-acolo, cât vedeai cu ochii, picior de vreun alt potenţial cumpărător, dar mi-am spus că „ce-i în mână nu-i minciună” şi am început tocmeala. Ciudată tocmeală, pentru că nu-mi prea venea să-i denigrez negustorului marfa, iar el nu prea se-nghesuia să şi-o laude! Eu i-aş fi dat tot ce aveam, poate şi pentru faptul că nu prea aveam nimic de dat, iar el stătea gânditor, neştiind parcă ce sămi ceară, dar de fapt îşi căuta cuvintele pentru ami spune preţul. - Ce poţi tu, biet muritor, să-mi oferi pentru aceste bucăţi de suflet? Ce ai tu atât de valoros ca să-mi poţi plăti mie marfa? Ce? - Bine, i-am spus eu pierdut, dar eu vreau să-mi cumpăr sufletul meu. Nu-mi poţi cere prea mult. Negustorul părea obosit şi parcă fără chef să-şi piardă prea mult timp cu mine. Mi-a răspuns, totuşi: - Sufletul este al tău, spui, dar oare nu vezi tu cum este acest suflet? Nu vezi tu în câte bucăţi l-ai spart, rupt şi sfâşiat? Mi-au trebuit mii de clipe pentru a-l strânge laolaltă, iar tu vii acum şimi spui că este al tău şi mi-l ceri aşa, aproape degeaba?! Atâta migală mi-a trebuit pentru a-l aduna, încât îmi pare că a devenit oarecum şi al meu.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 24

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E - Păi, aşa şi trebuie să fie, pentru că tu eşti un alt eu. - Ei, lucrurile nu stau chiar aşa, fiindcă tu însuţi ai spus „un alt eu” şi nu pur şi simplu „eu”, pentru că îţi dai seama de deosebirea dintre noi. Într-un anumit punct al vieţii noastre devenisem într-adevăr „unul”, dar ai făcut în aşa fel încât lucrurile să se schimbe, tu căutând necontenit un alt drum, iar eu încercând să urmez idealurile pe care amândoi le făurisem cândva. - Şi când zici tu că s-a întâmplat ruptura aceasta? Când am ales eu drumul greşit, deşi nu sunt prea sigur dacă nu cumva tu ai rămas pierdut pe un drum fără ieşire? - Mă mir, se miră negustorul, cum de nu ştii lucrul acesta, fiindcă pentru mine acel an a fost un alt 1054, la o scară mai mică, desigur, şi de-atunci, ştii prea bine, viaţa noastră nu a mai fost la fel. - Se poate, i-am spus eu, fericit de ideea ce-mi venise, dar şi ca la cealaltă celebră scindare, la care nici până astăzi omenirea nu s-a pus de acord care parte este cea adevărată, fiindcă fiecare crede despre sine că este cel bun şi curat, la fel se întâmplă şi cu noi. De unde ştim care dintre amândoi este cel real? Faptul că tu ai rămas conservator şi credincios unor idealuri, puerile poate, nu-ţi dă dreptul să te erijezi în judecătorul meu. - Poate că ai dreptate, numai că eu am în mâna mea bucăţile sufletului tău sfărâmat, iar tu vrei acum să le cumperi. Acestea sunt faptele, spuse negustorul pregătindu-se să-şi strângă taraba, fiindcă, într-adevăr, îmi pusese sufletul pe tarabă. Atunci m-am speriat şi am vrut să mă reped la el şi să-i răstorn taraba pe jos, cu cioburile lui cu tot, dar negustorul s-a întors şi m-a privit cu milă, fără să spună vreun cuvânt. Am ştiut atunci, de fapt ştiam mai dinainte, dar nu vroiam să recunosc, că eu eram cel care greşise drumul, iar el, bunul negustor, mersese tot timpul în urma mea ca să adune bucăţile de suflet pe care le lăsasem în drumul meu, ca plată a greşelilor făcute. Fiecare astfel de ciob păstrase în el imaginea mea din clipa în care greşisem, fiindcă ştiam că greşesc, însă nu mă puteam opune greşelii. Mi se făcuse frică acum de ceea ce aş fi putut să văd în cioburile negustorului şi mă întreb dacă nu cumva vroiam să le cumpăr pentru a nu

10-august 2012 - nr. 12

încăpea pe mâna cine ştie cui, iar acesta să pună cap la cap greşelile mele şi să obţină imaginea mea completă şi să mă vadă aşa cum, de fapt, aş putea fi în realitate. Ce mai vroia şi acest negustor?! Cine era el de fapt? Parcă ar avea ceva din mine, dar, totuşi, este prea dur şi intransigent, iar eu nu sunt aşa, niciodată n-am fost prea dur cu mine însumi. Sau, poate că tocmai aici este problema. Dacă mă gândesc bine, întotdeauna am dat dovadă de o bunătate excesivă în ceea ce mă priveşte şi prea mi-am iertat multe greşeli. Nu cumva asta a fost marea mea greşeală, că am fost prea indulgent cu mine însumi? Se pare că da. Ia să vedem ce preţ îmi face, totuşi, negustorul. - Hei, negustorule, m-am hotărât. Ce-mi ceri pe sufletul meu? Omul s-a oprit şi m-a privit la fel, cu milă, dar parcă şi cu neîncredere şi ceva curiozitate. - Poate ai băgat de seamă că eu nu sunt negustor ca toţi negustorii, poate că nici aşa priceput nu sunt, de aceea te-aş ruga pe dumneata să-ţi faci singur preţul. Am rămas buimac. Cum adică, să-mi fac preţul singur? De fapt, nici nu ştiam prea bine ce aş putea să-i ofer. Ce am eu de dat care să acopere valoarea sufletului meu pierdut? I-am spus asta şi negustorului, dar el nu a părut deloc surprins şi mia spus că nu trebuie să mă gândesc neapărat la un preţ material. Ar fi prea puţin pentru acest târg. Avea dreptate, dar ce era de făcut? Cum o puteam scoate la capăt? M-a salvat iarăşi, cel puţin pentru moment, o idee care m-a lovit din senin. Zic: - Tot nu avem nicio grabă, ce-ar fi să reconstruim imaginea în întregime şi abia atunci să-i facem preţul? Cum negustorul nu a avut nimic împotrivă ne-am aşezat amândoi, ca doi copii, umăr lângă umăr, pe covorul de iarbă violet şi am început să construim puzzle-ul sufletului meu. Nu ştiu câte mii de clipe să fi stat aşa, dar, într-un final am reuşit să reconstruim imaginea completă a oglinzii şi când m-am privit în ea, nu mi-a mai fost chiar aşa de frică, pentru că găsisem printre cioburi şi imagini plăcute din copilăria mea, învăluite în abur de inocenţă şi candoare, am găsit şi imagini din adolescenţa entuziastă şi plină de curaj, când nimic nu-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 25

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E mi părea de neîmplinit în viaţă şi alte zeci şi sute de imagini, mai mult sau mai puţin vinovate, care, luate în ansamblu, nu erau chiar atât de rele. Era imaginea unui simplu om, aşa că am făcut târgul cu negustorul, dându-i sufletul meu de-acum pe imaginea sufletului meu din oglindă. Viorel Ploeşteanu

De neînlocuit e numele tău de ANCA TĂNASE

Numele tău, tunet venit din orizont crepuscular şi explodând în mine graba ceasurilor, a drumurilor fără sfârşit, fără „acasă”, a clipelor din care roade Cronos. Am încercat să fac în mine gol, cuib, pentru el dar ar fi însemnat să-mi arunc inima la gunoi, să nu mai respir, să nu mai trăiesc. Numele tău, venit cu tot albastrul din mare şi din cer, cu verdele pădurii, înaltul şi adâncul. Numele tău, corabie nebună plutind pe apa minţii, cu toate întrebările, cu toate răspunsurile, uneşte carne, suflet, minte, mă renaşte. Numele tău, îşi ia alături vântul şi amândoi, sculptează-n carne stele. Numele tău, e scris în sânge.

10-august 2012 - nr. 12

NICOLAE H.NICOARĂ Te cunosc, Doamne. . . Mi-am adus aminte de Tine, O amintire atât de ciudată! Te cunosc, Doamne, cât se cuvine, Deşi nu Te-am văzut niciodată. Mâinile atunci când se roagă Aerul arde între cuvintele lor şi poezia mea ştiu că ţi-e dragă, Ochii ei plini sunt de Dor. Întotdeauna de-o chem vine îndată Ca o mireasă lângă sufletul meu, De la naştere ea mi-a fost dată Să nu tac singur, să nu-mi fie greu. Mi-am adus aminte de Tine, Ce fericită e clipa când scriu! Te cunosc, Doamne, cât se cuvinte, şi mai mult poate când n-o să mai fiu...

Sunt obosit şi eu. . . Sunt obosit şi eu, ca fiecare, Dar nu de tine obosit mă ştiu, Ca orice mădular şi gândul doare, Gândul care-aşteaptă să îl scriu! Prea multe treburi silnice mă ară, Prea nedestule-s toate câte sunt Pe dinăuntru şi pe dinafară Din trupul meu de aer şi pământ. Nu-mi mai ajunge liniştea defel, S-a cuibărit în ea un fel de frică, Nu mai am timp, s-a împuţinat şi el Şi ziua e din ce în ce mai mică... Sunt obosit şi eu, dar o să-mi treacă, Tu pune-ţi mâna pe durerea ei Şi ea de-o vreme e tot mai săracăLa urma urmei, oboseala ce-i?...

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 26

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Puiul Măiestrei Îmi cântă Ca un flaşnetar Prizonier de război. Împreună prin viaţă şi moarte

Melania Cuc Înfloresc irişi minerali În scobitura tălpii De femeie cu ciorapul rupt Şi motiv floral cusut Direct Pe piciorul distanţei Dintre o rugăciune şi Chipul meu Zăvorât în fotografia de familie. Trăiesc ca un orb, În sipetul meu Cu cărţi interzise Şi purpura curge regeşte Peste fila în care Deţin un rol anonim. În camera magică-i Noapte din lumânări Ce-şi picură firimitura Peste cearceaful Fără culoare, Fără dimensiune. Urcă în aceeaşi spirală Aburul şi spaima mea De lupoaică Împuşcată cu glonţ de argint În cerul de gură. Prada e albă şi Stacojie-i jiletca vânătorului Cu arma la ochi În amurgul cu fum de mirodenii Ce umple cuibul Din care

Ca şi când Cain şi Abel Ar fi rămas să are în humus Aici Pe Pământ. O verigă de altă verigă Se prind în lanţul de iarbă Şi este din nou zăpadă Şi câini de pază Cu smaralde în zgardă. Eu sunt ca nebunul cetăţii Cu cavaleri ce păzesc fortul La o sută de ani După ce s-a semnat pacea, S-a încheiat războiul. Sunt Muntele cu un singur versant Pe care se caţără Liniştea. Un Abis absolut Şi două aripi sfâşiindu-se Peste trupul şoimului din decor. Peste umărul meu Fără epoleţi şi stele De înaltă trădare Se picură-n plumbi Orizontul probabil. Abia de se mai vede Din valul de lavă Casa… Masa… Şi mireasa Din rochia căreia am plecat Să culeg laurii luptei Cu minotaurul. Jucărie reinventată, Merg fără paşi În linie dreaptă, Fac târâş Prin labirint de cristal.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 27

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E Am stigmate-n genunchi, Alunec... pe coate ... Un salt mortal Peste himera Ce râde ştirb Ca un clown pensionar.

Ele, şoaptele, Totdeauna se ascund. Pe noi ne desparte tăcerea, de şoaptele... ascunse în cuvinte!

Haina mea

Doar ploaia pictează, uneori, lumini şi umbre peste existenţa mea, deşi, EU nu simt, că încă... mai EXIST!

Miroase a zi lucrătoare, A gunoieri ce adună Oraşul cu vagabonzi Şi zgârâie-nori Pe un făraş de jăratic. Dincolo de linia imaginară A zilei prezente Melcii limax trag Grădina publică În folii de argint amestecat Cu salivă. În faţa tomberoanelor Tixite cu stele Şi sticle golite de bere, Artiştii fără patrie Înjunghie tăcerea.

10-august 2012 - nr. 12

Doar ploaia

Gândesc Culeg alături de tine amintiri născute din magii dincolo de întuneric gândesc lamentabil şi respir liniştea nu te pot lăsa vino cu mine urmează-mă în tihnă şi vom triumfa peste Universul promis... Un înger

Tatiana Cosmescu Ecce Homo! De cerul gândurilor mă desparte tăcerea. Răzvrătită, rebelă, şoptită, Şovăitoare, imberbă, Neştiută. Ea, tăcerea, Detestă mângâierea lunii. De ochiul fericirii mă despart şoaptele. Colţuroase, răstite, Mâzgălite, mieroase, Rostite.

zilele trec triste şi goale noi mereu ocupaţi cu diverse cine are timp de meditaţii, de suflet, unde va fi după ce noi ne vom ridica la cer... avem mereu ceva de făcut evident pentru alţii pentru ... efemer dar n-avem timp pentru veşnicie, / da, ştiu, toate sunt deşertăciuni aici... însă dincolo oamenii mei buni ştiţi ce este? eu ştiu despre mine că sunt un înger de lumină...

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 28

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Dictatura unor îmbuibaţi, Drumuri largi, dar şi cărări înguste Am trăit, trăind, lângă Carpaţi.

Daniel Dumitru Darie Altar de foc Într-un cotlon al gândului găsesc Un drum, în paşi, spre tot ce va urma, N-aş vrea să ştiu, aş vrea să şi greşesc, Dar toate, într-un fel, vor exista. Atâtea porţi, pe drumul redeschis, Vor pune semne şi vor da răspuns, Iar timpul, într-un tainic val de vis Va înţelege dacă-i de ajuns. Apoi, din umbra norilor târzii Va fi să cadă un altar de foc Şi, sub stindardul nopţilor pustii, Blestem va fi: de viaţă şi noroc. Tablou prin vreme Eu sunt singur... de mai mult de-o viaţă, Nici nu-mi amintesc, când m-am născut, Parcă, totuşi, într-o dimineaţă; Dar şi-atunci, ştiam că am trecut. Au fost multe lumi şi multă lume, Mi-a plăcut să-nvăţ, şi-am învăţat Că purtând, mereu, acelaşi nume, N-am să pot să fiu, de mulţi, uitat. Am tăcut, dar am şi spus de toate, Că şi-acum s-a spus, c-aş fi prea dur, Sau că vreau prea mult şi ştiu a scoate Adevărul, dureros, dar pur... Ştiu de multe ori, mai dinainte, Cum va fi, ori timpul viitor. Nu mă bâlbâi; ştiu, că prin cuvinte Pot trăi mereu, chiar dacă mor. Şi-am urcat, din greu, câte o treaptă, Cu săgeţi de foc, am fost lovit; Am păstrat mereu o cale dreaptă Orişicât s-a vrut, să fiu oprit. Piedici, praguri, rânduieli injuste,

Dar sunt singur... Şi-mi dau, mulţi, poruncă Să mă vând, punându-mi şi un preţ, Interzis, mi-e dreptul sfânt, la muncă, Voie n-am, la nici un vis măreţ. Din sintagme şi-ntâmplări ciudate, Iarăşi, pun prezentul în trecut; Revăzând, pe toate, ca-ntâmplate, Să pot şti ce vreau şi ce am vrut. Suflete în consignaţii În consignaţii, suflete se vând, Au preţ de amanet, mereu redus; Din zori de zi şi până la apus, Se vântură, cei doritori, râzând. Pe-o miză mică, unii pun pariu Că, orice îşi doresc, va fi al lor; Că, din priviri, îl fac pe om dator, Ca să plătească totul, cât e viu. Se cumpără carcasele de om, Tranşate-n gând, cu un cuţit subtil. Un tată e bătut, de-al său copil, Un altu-şi leagă mama, de un pom. Atâtea cupluri cad, sub un topor Din umbră, de o mască, mânuit, Sub scuza unui gest nesăbuit, Redefinit e timpul viitor. Sunt câte unii, ce se vor mai buni Şi licitează-n văzul tuturor, Expusul trup, ca piesă de decor, Pentru desfăţul marilor nebuni. Pe orice drum, găseşti un magazin Ce-ţi vinde, aşa-zisul trai plăcut; Să poţi uita de orişice trecut, Să crezi, că numai vremuri bune vin. Maternitatea e un sens absurd; O naştere-i văzută, ca blestem. Iar eu, curaj n-am nici să mă mai tem Că sunt numit rapid şi orb şi surd. Şi totuşi, eu, punând un punct pe I,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 29

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Mi-asum vinovăţii, dar tot vorbesc De haosul acestui timp grotesc, Ce în curând, prin foc, se va sfârşi.

Tu oare ştii, iubito... Tu oare ştii, iubito, de ce îmi este teamă Când îţi vorbesc de vremuri ce vor veni apoi, Când spun că amintirea de timp nu ţine seamă, Şi că rămânem singuri, noi doi, numai noi doi? Vom reclădi o lume din picături de viaţă Salvate de înecul în marele noroi Ce ne inundă ochii, în prag, de dimineaţă, Şi vrea să ne cuprindă, şi vrea să intre-n noi. Mi-e teamă să spun tare ce ţi-am rostit în şoapte, Acum când marea criză e semn că unii pot Să-şi ducă nebunia din gânduri înspre fapte Să pună lanţuri vieţii, într-un absurd complot. Tot latră câinii străzii când simt că sunt aproape De cioclii ce n-au stare şi umblă peste tot, Şi-s scornitori de vânturi să-nvolbureze ape, Şi preamăresc pe-acela ce vrea a fi robot. Mi-e teamă să-ţi spun ţie, deşi şi tu ştii multe, Că unii-s morţi în suflet şi-abia se mai târăsc, Dar urlă să-i audă cei ce mai pot s-asculte Că ei vor să salveze tot neamul omenesc. Vorbind despre lumină scriu ode-ntunecate Prin care adevărul este sluţit, grotesc... Punând nuanţe vieţii, răstălmăcind păcate, Spre orizontul umbrei, cântând, ne amăgesc. Tu oare ştii, iubito, de ce se tot întâmplă, Să-ţi spun ceea ce-mi vine far-a schimba nimic, Dar simt că mi se-mplântă, ca un cuţit, în tâmplă, Să-mi rătăcesc ideea, să uit ce vreau să zic? Tu caută-ntrebarea ce-i ştiu deja răspunde Şi nu-ţi găsi motive să crezi că mă complic, E de ajuns că lumea încearcă a-şi ascunde Simţirile obscene şi sufletul prea mic. Dar oricât mi-e de teamă, să tac nu mai e vreme, Şi, azi, când rup tăcerea, nici tu nu te mai teme!

TOMPOS OPRA AGOTA Ascuns de lume. eu nu sunt acolo unde e corpul meu... unde e sufletul eu acolo sunt! de treziri în absolut în dans si ritm şi acord giling-galang-clopot! eu acolo sunt şi niciunde... parcă o suflare dumnezeiască mă cuprinde! mă ţine în viaţă şi un răspuns... sunt tăcere... sunt amăgire... sunt mângâiere... acolo este sufletul meu ascuns... ascuns de lume pe un nisip de aur! un bob-iubire sunt, o amintire-tezaur... si cine vede mă şi găseşte acum! Boemul etern boemul etern devine de importanţă fără precedent cu o bună dispoziţie de-a omul zilei bineînţeles... boemul etern în vogă cu prietenii care-l uită...uite-te cine rămâne...cine o ia la fugă... mai bine la munte la sfârşit de săptămână...sau peste hotare se bronzează pe insule de vis... boemicul etern se simte-n paradis alintată de împrejurări de sărbători ce îi dezleagă secretele nonvalori

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 30

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E cu o bună dispoziţie pe un card... din când în când strălucitor lumii zâmbeşte atotştiutor si când este plin de praf şi fără zestre dar pofta de viaţă rămâne... este boemul etern în avangard! un subiect tentant pentru ziarul de mâine!

Unicul blestem

10-august 2012 - nr. 12

cerul era un semicerc alb - negru, căzut peste podişul cu poieni, păduri şi teamă. Stelele aveau altă preocupare: lăsau gerul să biciuie mâinile şi urechile. Eram un ceas amorţit care-şi mişcă limbile egal, pe un cadran mat, iluzoriu. Casa ta, cu ferestre mici şi geamuri galbene, era o părere în care mă înveleam strâns. Am ajuns odată cu lama fierbinte a focului din sobă care-mi tăia bucăţi din suflet şi le aşeza pe genunchii tăi calzi. Mirosul sălbatic

LLELU NICOLAE VĂLĂREANU (SÂRBU) Plăcerea din muşcătura durerii Noaptea se face din ce în ce mai mică, fiecare oră se închide în sutienul femeii şi aşteaptă pe cineva să o elibereze de poftele, pe care le tot strânge. Viaţa este o moară de suflete, cu fiecare nepotrivire ochii cad pe vidul din obiecte şi se sparg. Cântecul, abia şoptit, iese singur pe trepte. Seva celulelor nu se mai simte, lovesc cu palma ţesuturile sub piele; nici muşcătura durerii nu încreţeşte sprâncenele, atât de mult ca plăcerea... Până acolo trupul se învinge pe sine în vijelie. Negru pe alb Mă propulsam negru pe albul zăpezii ca o umbră hieratică pe urmele lupului decupat din lună cu o faţă luminată. Restul era întunericul care stăpânea în aer; nu se zăreau nici caii ninsorii, nici iepurii somnului,

Oraşu-i nebun cu toate bisericile-n derivă, pieţele-s pline de statui negre, oameni bolnavi prin lipsă de muncă, nebună eşti şi tu, plimbându-te pe străzi, te pipăie cu privirea cerşetorii, siliconată de frig. Mirosul sălbatic şi cârciumile din care se varsă valuri de fum... Anomalie e şi distracţia de noapte cu trupuri şerpuitoare. Am vrut să ştiu de ce nu se întâmplă nimic în oraşul ăsta prins bine în braţe unde se petrec lucruri ciudate...!? Zăpezile au pus stăpânire pe case. Umbra se pierde dincolo de ziduri şi tu eşti o nălucă. Clipele, deja moarte, numai viaţa le poate îndepărtacând iese din omăt. Conturul vidului Trăgea noapte cu o cange la mal, pleca cu ea în buzunar, îşi punea soarele sub cap şi, din umbră, privea uimit conturul vidului. Simţea cum transpiră obosit, tăcerea nepereche sângera, se măcinau pietre sub unghii, iar printre degete scântei

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 31

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E prevesteau puterea luminii cum topeşte nisipul pe umeri. Chemarea, care da în sine, spunea prin semne cum s-o atingi, mai adevărat decât risipa. Mai presus decât iubirea, trăieşte interior o pasăre străină ce-şi exersează cântul în apa unor poeme. Mâinile se vor elibera; va trăi liber în cuvinte, se va despovăra de iluzii şi, uimit, va privi aerul pe conturul vidului. Noapte de miere În noaptea cărei piersici voi înflori în rana lunii, distilat în arome, pe invizibile margini? Mai singur ca într-un sâmbure, prin mine urcă cerul, acoperiş peste nori din care vin ploile. Mierea iubind salcâmul înflorit ori firul netopit al vieţii... Îţi aud mersul uşor şi ochii tot mai lichizi neprevestind fiinţarea... Mărinimoase, dincolo de zei, Tu şi lumina pe cer!

Vasile Bledea Budeşti Sunt singur… de timpul se scurge, precum albastrul cerului peste norii plini de praf și ploaie, secundele se pierd în așteptarea unui sens, unui drum, unei păreri. sunt singur, printre clipe și amintiri pierdute printre lacrimi și zâmbete false.

10-august 2012 - nr. 12

sunt singur, iar toți din jurul meu îmi sunt străini, aud doar vorbe, spuse în șoapte de îngerii care au pierdut sensul iubirii, printre lacrimi e toamnă, și visele noastre se pierd precum frunzele călcate în picioare de oameni și sfinți, pământul e plin de praf, plin de noroi, căci gândurile noastre murdare au otrăvit ultima rază de lumină, ultimul vis rătăcit printre dorințe. sunt orbul care caută, care simte, tăcerea pașilor pierduți printre vise și amintiri uitate. lumina îmi este otravă, mă arde cu ochi albaștri ca seninul, care au încercat, pentru o clipă să mă transforme în fericire. sunt singur, și alerg cu teamă pe lângă prăpastia iluziei, sufletul meu e pustiu, nu am nimic, nu am pe nimeni doar tăcerea din jurul meu mă face să-mi ascund trecutul într-o amintire tristă zâmbete și oameni falși mă înconjoară cu fericirea lor, crezând că vor putea distruge și ultimul strop de fericire ce în venele mele mai curge, încă, iar eu alerg, printre clipe și dorințe, printre amintiri și vise căci viața mea , este precum un strop de ploaie într-o mare plină de lacrimi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 32

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Emilia Ivancu12 Shadows

by Diarmuid Johnoson 1 3

In memoriam Paul Celan, Ion Caraion

If the shadow on these stairs were mine With each step, I would hear its breathing, heavy as a gate. The shadow on the stairs breathes heavy as a gate. The shadow on the stairs is mine. If the shadow on the wave were mine I would hear it sleeping, heavy as a stone. The shadow on the wave sleeps heavy as a stone, The shadow on the wave is mine. If the shadow on your cheek were mine I would hear it asking, heavy as a bone: ‘Me, child of the light, Where should I spend these hours of dark?’ The shadow on your cheek is mine.

Umbre

de Dairmuid Johnson Traducere în limba română de Emilia Ivancu

In memoriam Paul Celan, Ion Caraion

Dacă umbra de pe aceste scări ar fi a mea Cu fiecare pas, aş auzi-o cum respiră greu ca o poartă. Umbra de pe aceste scări respiră greu ca o poartă. Umbra de pe scări e a mea. Dacă umbra de pe val ar fi a mea Aş auzi-o cum doarme greu ca o piatră. Umbra de pe val doarme greu ca o piatră, Umbra de pe val e a mea. Dacă umbra de pe obrazul tău ar fi a mea Aş auzi-o întrebând greu ca un os: - Eu, copil al nopţii, Unde ar trebui să-mi petrec aceste ore de întuneric? Umbra de pe obrazul tău e a mea.

EMILIA IVANCU este critic literar, poet şi traducător. Predă limba şi l i teratura română la Univers i ta tea „Ada m Mi cki ewi cz”, Pozna ń, Pol onia. A obţinut titlul de Doctor în Fi l ol ogi e cu o teză des pre l i tera tura pos tcol oni a l ă bri ta ni că . 13 DIARMUID JOHNSON s-a născut în Ţara Galilor şi a urmat studiile în Irl anda. Di n 1989 s -a bucura t de ca ri era de profes or, s cri i tor, muzician. A publicat câteva traduceri din literatura gal eză , a l te trei vol ume de poezie şi o autobiografie a perioadei petrecute în Irl a nda precum şi numeroase a rti col e jurna l i s ti ce. Es te co -fonda tor şi Preşedinte al Societăţii de Poezie ARADOS– o societate de promovare a tra diţiilor lirice din ţările celtice, România şi Polonia şi co-fondator al Academiei Europene de Limbi şi Culturi Celtice Moderne. Di a rmui d Johnson este stabilit în Ţara Galilor şi , în prezent, predă l i mba şi l i tera tura i rl a ndeză l a Uni vers i ta tea di n Bonn, Germa ni a .

Emilia Ivancu, Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia; Membru de onoare al Revistei de Cultură Universală: „Nomen Artis – Dincolo de tăcere“.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 33

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

În loc de In memoriam Ali Podrimja (Gjakova, 1942-Paris, 2012) Cel mai cunoscut poet albanez din Kosova, Ali Podrimja, considerat de Marin Sorescu un poet excelent , s-a născut la Gjakova (1942). A terminat Facultatea de Filosofie (Limba şi literatura albaneză) la Universitatea din Prishtina. A publicat peste 20 de cărţi de poezie şi eseuri. A obţinut câteva premii, printre care şi Premiul internaţional Nikolaus Lenau din Stutgart (1999). Este prezent cu volume şi antologii ale poeziei albaneze în limbile germană, engleză, franceză, italiană, maghiară, polonă, slovenă, turcă, sârbocroată, macedoneană, suedeză, rusă, arabă etc. După Luan Topciu, poezia lui Ali Podrimja este

înclinată spre simbol şi alegorie, acesta constituind un element tipologic, prezent în întreaga sa creaţie poetică, de altfel, foarte bogată în mesaje ce tind spre afirmarea libertăţii şi progresului. Anxietatea, alarma, dilemele vieţii, soarta individului şi a popoarelor, însoţesc continuu această poezie ca o sfidare disperată adresată utopiilor naive . Bibliografie: Chemare, Durere frumoasă, Sampo, Torzo, Verbul, Credo, Poezii, Echilibrul, Lum-lumi, Sfârşitul fericit, Zarul, În coada ciorii, Surâs în colivie, Insula Albania, Închisoarea deschisă, Visul se arată dimineaţă, Antologie personală, Eni vine din Ceameria, Umbra pământului, Cartea care nu se închide etc. (Marius Chelaru) INSULA ALBANIA / (Ishulli Albania) De aici şi până la sfârşitul visului Apă şi apă şi apă Un pământ ars Părăsit de Domnul şi Robul său Malul caută Umbra păsării

10-august 2012 - nr. 12

În mijlocul valurilor oarbe Dezvăluie extremităţile învineţite Se pierde se vede Înghiţitori nebuni împrejur Oh îngerul meu Ţinteşte-mă în miezul pleoapelor Ca să mă acopere umbra Pământului ars De aici până la capătul visului

POPORUL / (Populli) În umbra plopilor colibelor blocurilor Intră Poporul Când se întoarce din câmp fabrici universităţi Răsfoieşte cărţi vechi cărţi noi Discută cu glas tare fără glas Prin labirinturile veacului Femeia Necunoscută dansează oriental Scoate sânul ei mare Îşi revarsă pe masă laptele până la ultima picătură Poporul îşi linge buzele bea bere uită pentru un timp de trecut De oboseală de copii Bând bere vânează muşte - metafizica unei plăceri Cu dinţii negri muşcă din pâine Cu dinţi de aur Ochii îi licăresc, urechile îi ţiuie Femeia Necunoscută îşi dă jos rochia-i antică Combinezonul apoi Ciorapii chiloţii Ea nu este Eva dacă noi suntem Adam Urlă spaţiul-timpul Fulgi-fulgi devine ziua-noapte În alergare Poporul transpiră lasă Coranul Biblia Manifestul Întoarce spatele îngerilor şi zeilor Sprijinit de perete îşi muşcă limba Femeia Necunoscută stinge lampa Ridică piciorul drept Apoi stîngul Poporul se zăvorăşte-n colibe în blocuri în simbol Dar copii nu se nasc copii mor de marihuana Poporul devine nervos îi e frică de murdărie de sine A obosit căutând Poetica Existenţei

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 34

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E Doar bea bere se uită la TV zi şi noapte: reclame sex omoruri În presă nimic nou până unde cu absurdul acesta Văpaia iernii intră în suflet în vis Poporul mănâncă pâine făureşte scări colivie piatră Femeia Necunoscută coboară piciorul drept Apoi stângul Îşi pune ciorapii chiloţii combinezonul rochia Aprinde lumina Filmul se rupe undeva pe neaşteptate...

Belgrad, 12-22 iulie 1980

BĂTĂLIA NIMĂNUI / (Beteja e askujt) lui Ismail Kadare După ce şi-a alungat pasărea neagră din colivie Vasco Popa1 4 a scris o poezie mai profundă Decât toţi poeţii sârbi Ceea ce respirase în cuvinte în versuri în cărţi Ceea ce umbrise în legende în magia neagră Era o sfidare fiindcă urla lupul De aceea cititorul mitul despre Kosova l-a înţeles Cum îl simţea într-adevăr Şi cum îl privea în oglinda zilei de mâine A trecut un timp lung să se zguduie muntele Să se dezvelească cuvântul cel rupt Despre bătălia nimănui Şi ocazional tot ocazional a apărut Kadare Îmbrăcat în roz când se întorcea dintr-o călătorie Prin timpuri întunecate de popoare triste

ALBANEZII / (Shqiptarët) Dumnezeu nu le-a dăruit nici fân Doar şerpi Şi pietre Dar ei aveau ceva Ce niciodată nu poate fi descoperit de Dumnezeu: Trăiau mulţi ani Si când mureau Mureau

Cântând oi oi oi La cap Le răsărea Câte un stejar spart în două

10-august 2012 - nr. 12

Feldafing, 1992

EU SUNT FIARĂ / (Unë jam egërsia) Spinare puternică am Domnule Picioare mai puternice decât crezi tu Şi repezite Cât deschizi şi închizi ochii Trec dealul unde stă domnia ta În pământ până la genunchi Picioarele mele Domnule O sută de ani o mie de ani Pot să te port Pot să te port până acolo unde Apune soarele tău şi începe ziua mea Până la Mormântul tău Spinare puternică am Domnule Puternice picioare repezite fulger Poate să se-ntâmple să cad în coate în genunchi Dar pe tine o să te port Domnule până la templele tale mucegăite Casa urlă De cuvinte noi cu forme vechi Şi mi-e frică de sănătatea ta Domnule Pentru cuvintele tale pentru refrenele monotone ale cântecului tău Pentru morile sălbatice ce macină gunoi Frică-mie e că vei aluneca rău Domnule Pe spinarea mea cocoşată se alunecă minunat Si te voi bate nearuncând mingea în câmp Cu capul tău copiii or să joace fotbal Vezi eu am spinare puternică Picioare puternice înfipte adânc în pământ Până la gât sunt în pământ Domnule Iar pe tine te voi purta până acolo Până la Mormântul cucilor Eu sunt fiară.

Poet român din Banatul de Vest.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 35

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Juan Ramón Jiménez 15 BOGDAN TOMA

El Viaje Definitivo Y yo me iré. Y se quedaran los pájaros cantando; y se quedará mi huerto con su verde árbol, y con su pozo blanco. Todas las tardes el cielo será azul y plácido; y tocarán, como esta tarde están tocando, las campanas del campanario. Se morirán aquellos que me amaron; y el pueblo se hará nuevo cada año; y en el rincon de aquel mi huerto florido y encalado, mi espiritu errará, nostalgico. Y yo me iré; y estaré solo, sin hogar, sin árbol verde, sin pozo blanco, sin cielo azul y plácido... Y se quedarán los pájaros cantando.

Călătoria finală Eu voi pleca. Şi vor rămâne păsările cântând; livada, deasemeni, va rămâne, cu pomii-i verzi, şi cu fântâna albă. Când cade seara cerul va fi albastru şi senin; şi vor suna, cum sună-n seara asta, clopotele din clopotniţă. Muri-vor cei ce mă vor fi iubit; şi-n fiecare an cătunul va fi altul; şi prin livada înflorită, cu pomii văruiţi, sufletul meu va rătăci, nostalgic. Eu voi pleca; şi voi fi singur, fără cămin, fără pomi verzi,

Chanson Dada I la chanson d'un dadaïste qui avait dada au coeur fatiguait trop son moteur qui avait dada au coeur l'ascenseur portait un roi lourd fragile autonome il coupa son grand bras droit l'envoya au pape à rome c'est pourquoi l'ascenseur n'avait plus dada au coeur mangez du chocolat lavez votre cerveau dada dada buvez de l'eau

II la chanson d'un dadaïste qui n'était ni gai ni triste et aimait une bicycliste qui n'était ni gaie ni triste mais l'époux le jour de l'an savait tout et dans une crise

http://ro.wikipedia.org/wiki/Juan_Ramon_Jimirez

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 36

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E envoya au vatican leurs deux corps en trois valises ni amant ni cycliste n'étaient plus ni gais ni tristes mangez de bons cerveaux lavez votre soldat dada dada buvez de l'eau

III la chanson d'un bicycliste qui était dada de coeur qui était donc dadaïste comme tous les dadas de coeur un serpent portait des gants il ferma vite la soupape mit des gants en peau d'serpent et vient embrasser le pape c'est touchant ventre en fleur n'avait plus dada au coeur buvez du lait d'oiseaux lavez vos chocolats dada dada mangez du veau

Tristan Tzara (1923) (foto: Tristan Tzara by Man Ray, 1921)

10-august 2012 - nr. 12

MIH AI PĂUN Eu te-am ales din câte erau Pe sprânceana încruntată a ochiului meu Şi nu mi-a trebuit să mă atârn de clipe Ca să ştiu direcţia ce m-a săgetat Prin centrul vederii sufletului Te-am ales cu braţul deschis tăcerii Ducând toată greutatea ploapelor Care se închid cu înserarea Într-o răceală friguroasă a gestului ce se sfărâmă în drumul lui către mine Eu încerc să îţi atârn de privire ceţosul meu trup de speranţă Şi-un zâmbet de soare rupt şi apus ce ştie truda lipsei aerului care dă viaţă prin respiraţie Adună-ţi puterea ta toată zburândă şi vino să ne întâlnim la un mijloc pe care curcubeul îl desenează în iarbă cu mâna soarelui şi ploii ce se sparge în geamuri şi le face să tremure de frigul singurătăţii Vino acolo negreşit cu ochii minţii eu am să-ţi întind o mână cu degete Să te apuce de încheietura gândurilor tale şi să te aducă mai aproape prin fumul gros ce ne desparte fiecare dincolo de fiara cu dinţi Nu te lăsa muşcată de carnea prezentului tău şi vino, vino mai aproape de răsărire De unde nimic creşte în altceva şi pulsează de la unul la celălalt conţinând răspunsuri la întrebări nepuse încă.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 37

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E Judecata mea de mine

MIHAI GANEA

Judecă-mă cu mâna ta nemiloasă şi fă-mă uitare subţire, aproape inexistentă Un fum ce nu se poate agăţa de ramuri, de iarbă, ci doar rătăceşte cald deasupra lacului a cărui oglindă nu-l vede, nu-l simte purtându-l doar dincolo pe malul celălalt, pustiu. Judecă-mă cu ochiul tău pieziş aruncându-mă-ntr-o umbră a unei forme ce nu vede lumina, O apariţie a întunericului ce iveşte lipsa de formă pe un spaţiu incoerent atingerii Acolo unde forma este un vis, iar hotarul înceţoşat sugrumă pulsaţia sângelui, verdele şi toată masa de carne lăsată în urma verdictului tău irevocabil. Judecă-mă fără să îmi dai explicaţii pertinente legate de zdrobirea prematură a celulelor ce nu respectă ordinea, Acolo unde ordinea este o idee în antiteza căreia respir eu, cu secvenţele mele rupte una de cealaltă tânjind după o alăturare omogenă din care naşte continuitatea aşa cum se vede ea din afară în timp ce-şi creşte gravidă rădăcini înlăuntru.

rugă pentru mâine

10-august 2012 - nr. 12

îndură-te Doamne de neamul acesta îndură-te Doamne de semenul meu mi-e palidă fruntea de-atâta durere mi-e tristă privirea și sufletul greu de-o vreme ne ninge și plouă cu lacrimi le simt șiroind pe obrajii bătrâni ce mamă suspină acolo în ceruri ce tată se roagă la îngeri păgâni cu ură de moarte se uită la mine un prieten și frate de-o viață vecin degeaba-i dau pâine și sare când vine la poartă să-mi scuipe obrazul senin ceva se întâmplă cu lumea aceasta ceva se petrece cu spaimă mereu o molimă roșie bântuie țara și lanțul apasă pe imină greu de-atâta obidă ne strângem cu pizmă şi râdem sardonic scrâșnind din măsele nici luna nu vrea să ne mângăie noaptea iar soarele stă rușinat printre stele îndură-te Doamne de neamul acesta îndură-te Doamne de semenul meu mi-e palidă fruntea de-atâta durere mi-e tristă privirea și sufletul greu

02.07.2012, M ihai Păun, Brno

Desen în creion – Rugă , autor: Gheorghe Simion

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 38

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

Fraga Cusin şi traducerile sale: CHRISTINE DU SABLON (continuare din nr. 11)

Nu puteam să-mi iau ochii de la haine. Doamna care cântă la orgă poartă o rochie de deasupra bogată, cu un model cu rodii galben şi roşu. E toată bordisită cu perle şi giuvaieruri întunecate care se asortează cu cele pe care le poartă în jurul gâtului. Rochia de dedesubt este albastră, cu mâneci ascuţite care care alunecă graţios de pe braţul ei. Georges va putea să-şi etaleze haşurile pe aceste mâneci, albastru închis în albastru deschis. Chiar şi servitoarea care mânuieşte foalele orgii poartă haine frumoase – mai fine decât tot ce avem noi, Aliénor şi cu mine. Îmi închipui că aşa se îmbracă doamnele de companie pariziene. Bineînţeles, îmbrăcămintea ei e mai simplă decât aceea a stăpânei sale, însă e totuşi un moiré albastru intens cu garnitură roşie – alte haşuri pentru Georges – şi mâneci lungi, galbene, rotunjite nu ascuţite. Dacă aş purta eu o astfel de îmbrăcăminte, mânecile mi s-ar scufunda în supă şi s-ar încurca în iţele de urzeală. Doamna de companie poartă şi ea două lanţuri la gât, cu pandantive în formă de floare. Nu sunt la fel de preţioase cum e colanul stăpânei sale, însă lanţurile sunt din aur. Şi poartă giuvaieruri la parură. Mi-ar place să am astfel de giuvaieruri. Am şi eu un colan de rubine montate în email, pe care mi l-a dăruit Georges când a devenit stăpânul atelierului. Îl port la banchetele date de Ghildă, plimbându-mă prin Grand Place ca o regină. Uneori mă gândesc ce înstăriţi suntem, chiar dacă nu arătăm aşa, şi mă întreb ce-ar zice

10-august 2012 - nr. 12

Georges dacă m-aş hotărî să fiu o doamnă ca acelea din tapiserii. Cum ar fi dacă aş purta haine fine şi aş mânca migdale trase în zahăr şi aş avea doamne care să mă servească – să-mi facă părul, să-mi poarte cartea de rugăciuni şi coşurile şi batistele, să-mi facă ordine în lucruri şi să-mi încălzească o cameră. Madeleine e cea care ar trebui, primul lucru, să facă focul, însă cel mai adesea ea încă doarme atunci când eu mă scol şi trebuie să-l fac singură. Nu semăn deloc cu doamnele din aceste proiecte. Nu ştiu să cânt la orgă şi n-am timp să hrănesc păsărele sau să împletesc coroniţe din garoafe ori să mă admir în oglinzi. Singura Doamnă pe care o înţeleg puţin este aceea care a prins inorogul de corn. Asta aş face şi eu – să mă asigur că am pus bine mâna pe el. Noi avem bani, însă Georges nu-i cheltuieşte pe lucruri fine. Casa noastră e mai mare decât majoritatea, e adevărat – am pus două case laolaltă, aşa că avem o încăpere mare pentru atelier şi sunt paturi pentru ucenic şi pentru alţii care ne ajută. Eu am colierul meu şi patul nostru e unul bun, făcut din lemn de castan. Stofa pentru rochiile noastre, deşi simplă, e de bună calitate şi bine croită. Şi Aliénor şi cu mine avem fiecare câte trei rochii, în timp ce altele au numai câte două sau una. Însă noi purtăm haine cu care să lucrăm, nu cu care să ne fălim. Mânecile noastre nu ne încurcă la lucru. Georges nu se afişează cu averea noastră, ci o foloseşte pentru a cumpăra proiecte de tapiserii – are mai multe decât majoritatea celorlalţi lissiers din oraşul nostru. Şi avem două războaie orizontale bune, în timp ce un alt atelier ca al nostru ar avea doar unul. Plăteşte generos pentru citirea slujbelor pentru familia noastră şi pentru o parte din construcţia Bisericii de la Notre Dame du Sablon. Doar din când în când mi-aş dori ca rochia mea să fie albastră în loc de maro şi să aibă şi puţină mătase, nu numai de stofă simplă de lână. Miar place să am o blană să-mi ţină de cald şi timp sămi coafez părul şi o doamnă care să mi-l facă aşa cum trebuie. Madeleine a încercat odată, însă arăta ca un cuib de păsări. Mi-ar place să am mâinile moi ca petalele de trandafir cu care doamnele din tapiserii şi le îngrijesc probabil pe ale lor. Aliénor mi-a făcut o alifie din petale, însă umblu cu prea multă lână aspră ca să-mi fie de ajutor. Mi-ar place

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 39

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E să am întotdeauna un foc lângă care să mă aşez, şi mai multă mâncare decât îmi trebuie. La astfel de lucruri mă gândesc numai din când în când. Fusesem aşa de ocupată să întind iţe în atelier cu ceilalţi, că mi-a prins bine să stau în grădină şi să mă uit pur şi simplu o clipă la ce-au pictat Nicolas des Innocents şi Philippe. Cartonul ăsta – Auzul – era singurul pictat la scară mărită până acum. Şi era prins de zid, în grădină, acolo unde lucrau bărbaţii. Philippe era cel care desena, pentru că Nicolas nu înţelegea că noi ţesăturile le facem dinspre dos spre faţă, aşa că ne trebuie cartoane care să fie imagini în oglindă ale tapiseriilor în forma lor finală. E un talent special să iei un proiect mic şi să-l desenezi mărit şi de la stânga spre dreapta, iar nu de la dreapta spre stânga. Am râs cu toţii când am văzut ce faţă a făcut Nicolas când a văzut prima dată Auzul răsturnat. Însă s-a obişnuit şi s-a descurcat bine cu pictura. Chiar dacă e înfumurat, e un artist bun şi învaţă repede. Când am ieşit eu afară, Aliénor şi Nicolas erau în grădină – el picta, ea, pe o scară, curăţa vişinii de uscături. Philippe se dusese la tatăl lui să mai aducă vopsele. Cu toate că se aflau la distanţă mare unul de altul şi erau amândoi ocupaţi, fiecare cu treaba lui, nu-mi plăcea să-i ştiu singuri împreună. Totuşi mare lucru nu puteam să fac – am prea multă treabă ca să mai fiu şi însoţitoarea fiicei mele. E o fată cu judecată, cu toate că am văzut-o cum se schimbă când intră el în cameră. Nicolas lucra acum la următorul carton, pictând pe o pânză mare pe care fusese făcută o schiţă în cărbune. Ăsta era Mirosul, în care Doamna împleteşte o cunună de mireasă din garoafe, floarea promisiunii de căsătorie. Această Doamnă trebuie să fi fost sigură că avea să-şi prindă inorogul, de vreme ce îşi împletea deja cununa. Nicolas îi picta faţa, dar nu începuse încă rochia. Eram nerăbdătoare s-o văd. S-a întrerupt din pictat şi a venit lângă mine, în faţa cartonului cu Auzul. – Ce părere aveţi de pictură, Madame? N-aţi spus nimic despre ea. Foarte frumoasă, n’est-ce pas? – Nu sunteţi omul care aşteaptă să fie complimentat, nu-i aşa? Sunteţi bucuros să vă complimentaţi singur. – Vă place rochia ei? Am ridicat din umeri.

10-august 2012 - nr. 12

– Rochia e frumoasă, dar şi mai reuşite sunt aceste millefleurs. Philippe a făcut o treabă bună, la fel şi cu animalele din iarbă. – Inorogul şi leul eu i-am făcut. Ce părere aveţi despre ei? – Inorogul e prea gras şi nu e aşa de viguros cum maş fi aşteptat. Nicolas s-a încruntat. – Nu-i timp să-l modificaţi acum, am adăugat. O să meargă şi aşa. Leul cel puţin e plin de personalitate. Tu sais, cu ochii lui rotunzi şi gura mare, seamănă puţin cu Philippe. Aliénor a chicotit de sus, din vişin. M-am îndreptat spre Miros. – Cum e îmbrăcată Doamna aici? Dar slujitoarea? Nicolas a zâmbit. – Poartă brocart roşu cu rodii sub o rochie albastră, cu rochia de deasupra sumeasă şi prinsă la brâu, ca să i se vadă roşul de dedesubt. Îmbrăcămintea slujitoarei o oglindeşte pe cea a stăpânei – rochie albastră deasupra, rochie roşie dedesubt – însă ţesătura e un moiré mai simplu. Le descria pe un ton aşa de încrezut că trebuia să-i zic ceva. – O slujitoare n-ar trebui să poarte două coliere. Unul ar ajunge, un simplu lanţ. Nicolas s-a înclinat. – Altceva, Madame? – Nu te obrăznici. Şi ţine-te la distanţă de fiica mea, am adăugat cu voce mai scăzută. Foşnetul neîntrerupt stârnit de Aliénor în pom a încetat. – Maman! a strigat ea. Întotdeauna mă surprinde cât de multe aude. Înainte să mai poată zice vreunul ceva, Georges ne-a chemat pe toţi în atelier să punem urzeala pe război. Începusem deja să pregătim războiul pentru ţesut – petrecând firele de urzeală prin ghidaj (raddle) şi fixându-le de sulul (beam) de la unul din capetele războiului. Acum era momentul să înfăşurăm urzeala pe sulul din spate, înainte de a o fixa pe sulul din faţă pentru a crea suprafaţa pe care urma să se realizeze ţesătura. Firele de urzeală sunt mai groase decât bătătura şi sunt făcute şi dintr-o lână mai aspră. Mă gândesc la ele ca la neveste. Munca lor nu se vede – tot ce vezi sunt striurile pe care le fac sub firele colorate de bătătură. Dar dacă n-ar fi acolo, n-ar

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 40

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E exista nici o tapiserie. Georges s-ar descurca fără mine. Ca să pui urzeala pe război pentru o tapiserie de mărimea asta e nevoie de cel puţin patru persoane care să ţină bobinele cu fire de urzeală şi să tragă de ele în timp ce doi bărbaţi învârt cilindrul ca să înfăşoare urzeala pe sulul din spate. O altă persoană verifică tensiunea firelor pe măsură ce se rulează. Tensiunea trebuie să fie aceea potrivită de la bun început, altfel apar probleme mai târziu, la ţesut. Asta e întotdeauna sarcina lui Aliénor – mâinile ei sunt foarte sensibile, aşa încât sunt cele mai potrivite pentru această treabă. Georges şi Georges Le Jeune se aflau deja fiecare la câte un capăt al cilindrului când am intrat noi. Aliénor s-a dus lângă tatăl ei, în timp ce eu i-am indicat lui Nicolas bobinele de fire de urzeală pregătite pentru noi. Luc stătea cu alte bobine în mână la un capăt. - Ne mai trebuia o persoană. – Unde e Philippe? a întrebat Georges. – E tot acasă la tatăl lui, i-a răspuns Nicolas. – Madeleine, am strigat eu, trage lintea la marginea plitei şi vino încoace! Madeleine a apărut de la foc, încinsă şi plină de funingine. Am pus-o să stea între mine şi Luc, ca să nu fie lângă Nicolas – nu voiam să-şi arunce ocheade în timp ce lucrau. Am apucat toţi câte o bobină în fiecare mână şi ne-am aşezat la oarecare distanţă de război. Le-am arătat lui Nicolas şi Madeleine cum să ţină firele strâns şi egal înfăşurate pe mâni şi să tragă bine. Nu-i uşor s-o faci în aşa fel încât fiecare fir să fie la fel de întins ca următorul. Ne ţineam bobinele şi eram traşi încet înspre război pe măsură ce Georges şi Georges Le Jeune răsuceau manivelele de la ambele capete ale cilindrului. Când s-au oprit o clipă, Aliénor s-a dus la urzeala întinsă pe cilindru şi a mers de-a lungul ei, plimbându-şi mâna peste fire. Toată lumea tăcea. Faţa ei era vioaie şi atentă, o expresie pe care o văd pe faţa lui Georges când ţese. O clipă aproape am crezut că vede. Când a ajuns la capăt, s-a întors, mergând înapoi, oprindu-se cu mâna pe firele pe care le ţinea Nicolas. – Prea moale, a anunţat ea. Aici, şi aici. A întins mâna şi a atins firele lui Madeleine.

10-august 2012 - nr. 12

– Trageţi mai tare cu stânga, le-am ordonat eu la amândoi. Aceea e mâna mai slabă, trageţi întotdeauna mai tare cu ea. Când firele au fost egale, Georges şi Georges Le Jeune au pornit din nou manivelele, înfăşurând încet urzeala pe sul, în timp ce noi patru trăgeam de ea. Când am ajuns toţi patru, traşi până la război, am dat drumul urzelii şi apoi am luat-o de la început, apucând iar firele şi trăgându-le mai departe. Aliénor a cercetat iar tensiunea.

Raluca Alexandru – Nud (tapiserie)

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 41

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

CE S-A ÎNTÂMPLAT urmăresc indecis printre copacii de lângă apă deja ştiutele cărnuri fine

OCTAVIAN MIH ALCEA AICI TREC SEMNELE în continuarea moale a joaselor pălării răsar destăinuiri frici ascunse pe sub plăcerea primăverii odată am fost îndrăgostiţi altădată cântam la pianele soarelui până când chipul deodată s-a revărsat într-o lamă fină asalt la candoarea fascinului

eu îţi cunosc viaţa şi metafora în ramă grea doar eu voi povesti apoi despre ce s-a întâmplat cu adevărat ştii tu…acea nudă pasiune învăţată la începutul lumii am visat într-adevăr acelaşi tărâm cu pielea subţire culoarea a fost prea tare

ÎNCET

a fi atent la nuanţe a citi printre rânduri legea camuflării pe timpul pasiunii de seară

nu ne mirăm că lichidele circulă când somnul e mai bun – minus durerile capului cercuri negre se mişcă peste ochiul mişcător un cui sănătos gâdilă tălpile pentru fineţea nervilor

niciodată nu am povestit ca acum pentru că acum sclipeşte pe buze povestea cicatricelor

şi mai rămâne o variantă viitorul miop va îngroşa strânse alunecări de ceară

aici trec semnele plăcerii pe viitor ne vom strânge din nou mâinile ne vom săruta obrajii

coborâţi pleoapele încet în beznă

TE-AŞ FI ATRAS vorbeşti despre un monstru hohot deplin sigur ţinut minte altădată te-aş fi atras către gura peştelui se încolăcesc vorbele ce vrei să spui…întreabă-mă…ce vrei să spui dorinţele săgetătoare au grija echilibrului se termină chiar lângă artificiu noaptea când îţi visezi viaţa

ACEEAŞI ÎMBĂLSĂMARE a întâlni de multe ori murmurul cărţilor singur paradis împins pe lângă lacrimi raze fierbinţi erau la alegere ori una ori alta în mijlocul insulei parcă mereu plecăm înainte tot spre aceeaşi îmbălsămare din spatele crăpăturii ochi în ochi mereu ochi în ochi

e adâncă odihna bucuria pe care ştiu că o pregăteşti din frunze învie fără grabă amprenta

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 42

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

„ADAM, EVA ŞI...”

AD I CUSIN

(piesă trageo-comică de „evanghelistul” Eugenes Dramaturgos)

Traversând Ce poeme de seamă se scriu, Ce vieţi mai tot ies la iveală, încât nu ştii de tu eşti cel viu Ori acelea sunt vii din greşeală. Şi ce luptă-ntre două culori Şi ce verde dispus să respire! Moarte cu nume de flori, Fructe născând din uimire. Şi pe buze ce pete de-amurg, De polen susurând, de uitare, Semne din care decurg Fapte, lumini schimbătoare. Şi pe trepte femeia râzând, Şi în casă un roi de ispite. Locul tău ar putea fi oricând, Să nu sperii, faci semne grăbite. Şi poeme, poeme se scriu, Ca lumini ies vieţi la iveală încât nu ştii de tu eşti cel viu Ori acelea sunt vii din greşeală.

creatorului şi binecuvântarea Marelui Spirit se pedepseşte cu alungarea în Rai! Nu te bucura prematur: în primul rând, acolo vei fi total singur, în rest, mai vorbim după ce citeşti această „Evanghelie”...

PERSONAJE: 1. Dumnezeu – capul e ascuns de o stofă opacă 2. Adam 3. Eva

LOCUL: În Rai – o grădină cu un pârâu, pomi, tufi-

şuri; undeva în față o canapea şi un fotoliu. După un tufiş se vede o mică seră cu ferestre mate . TIMPUL: Facerilor...

Linişte, ciripit de păsărele; este amiază; deodată, Dumnezeu apare prin „teleportare“ şi se plimbă prin Rai, studiind ce mai e nou. Dumnezeu: Ce plictiseală în lumea asta frumoasă, pe care am creat-o de multe miliarde de ani! Ce dracu… Pardon, să nu mai zic asta! Ce dra…gu de mine să mai fac, dacă totul e, deja, perfect?! De cel puţin două miliarde de ani studiez tema şi numi vine nici o idee! Să o iau sistematic: cele mai geniale idei sunt, de multe ori, cele simple, la care nici nu te-ai gândi. Am creat Cosmosul, galaxiile, toate sistemele solare, plantele – totul funcţionează ca uns, nu există nici o problemă… Logic ar trebui să-l las aşa cum e… Dar, nu mai rezist, mă plictisesc de moarte! Iar asta-i altă problemă: eu sunt nemuritor! Ce mai am de făcut

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 43

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E de acum până-n eternitatea tuturor eternităţilor!? Mai nimic! O, dra… gul de mine, am zis că pe ăla nu-l mai menţionez, cu el am terminat. Da, mare plictiseală! O, eu mie dă-mi o idee măreaţă şi simplă! Tot singur, mai nimic de făcut, totul merge strună, atât de monoton pentru mine… Numai discuţii cu mine însumi, n-am şi eu cu cine schimba… Ei! Asta este! Evrika!

Merge în sera de după un tufiş – se văd fulgere, lumini roşii, albastre, galbene, zgomote ciudate şi… Se întoarce urmat de Adam gol, doar cu două frunze mari în faţă şi spate, ce face o impresie cam debusolată şi nesigură. Dumnezeu: Vino cu mine! (Adam nu înţelege, îl priveşte prostit ) Ăsta nu pricepe multe… Hello! Tu eşti Adam, Eu sunt Dumnezeu, tatăl tău! ( Adam îl priveşte şi mai prostit ) Tu - Adam, eu tata! (Adam nimic) Ce dra… Pardon! Ce-o fi având ăsta de-i aşa mutălău?! Măi, Adame… (nimic) A, e clar: dacă l-am făcut după închipuirea mea, să-l fac şi după chipul meu, adică să aibă şi un organ ce-l ajute să-nţeleagă lumea în care trăieşte… Şi nu doar forma luată de mine special pentru scena din seara asta… Hai, să-ţi pun şi-un creier, copile!

Îl ia de mână şi merg din nou în ”laborator” scurt nişte focuri de artificii, după care revin: Dumnezeu îl trage de mână pe Adam, ce pare mai orientat. Dumnezeu: Mda, asta-i rezolvată, dar acum trebuie să te-nvăţ cine eşti, câte un pic din lumea asta, să ştii şi tu cum să te descurci în viaţă… ( îl

pune pe Adam pe canapea, el se aşează în fotoliu) Ascultă aici, tu eşti Adam! (Adam încearcă să zică ceva, dar nu poate ) Ptiu, singur mi-am făcut-o… Parcă era mai bine când mă plictiseam! Trebuie să-l învăţ cam multe… Să-ncep, deci, cu vorbirea…

Cei doi se mişcă foarte rapid, ca într-un film mut din anii 1920. Cad filele unui calendar din ianuarie până în decembrie… Dumnezeu: Pfui, dar la grea treabă m-am mai înhămat! (îşi şterge transpiraţia, respiră greu) E mult mai greu chiar decât crearea Lumilor! Adam: Tu ai creat Lumea?

10-august 2012 - nr. 12

Dumnezeu: Mai vezi pe cineva de faţă?! Sigur că eu, cine altcineva! Adam: Foarte simplu: un altul ca noi, nu?! Dumnezeu: Ştii că ai dreptate – logic. Văd că s-a prins ceva de tine… Eu te-am făcut şi pe tine acum vreun an. Adam: Şi-acum ce facem? Dumnezeu: Cum ce facem? Eu mă ocup de-ale mele cu Universul… Este el perfect, merge totul de la sine, dar trebuie să fiu mereu peste tot cu una-alta. Iar Raiul l-am creat pentru liniştea şi plăcerea mea din când în când să am unde să mă retrag pentru restul etern al zilelor. Aici va fi şi casa ta acum… Adam: Eu nu-nţeleg: tu m-ai făcut pentru a sta aici, în grădina asta ce tu o numeşti Rai, fără a face nimic! Dumnezeu: (încurcat ) Păi… te plimbi, te mai gândeşti… A! Înveţi toate plantele şi animalele… După aceea legile Universului… Adam: Am înţeles. Tu eşti etern, dar eu… Dumnezeu: Şi tu - te-am creat să am companie, că mă plictiseam de moarte, vreau să zic de eternitate - de multe miliarde de ani singur în aceste lumi… Adam: Te pot ajuta cu ceva? Ori trebuie să fac şi eu ceva, să construiesc, să creez şi eu, ca tine… Spuneai că m-ai creat după chipul şi asemănarea ta! Dumnezeu: Nu e nevoie, nu te obosi… Totul e făcut, deja, şi merge perfect de la sine înainte. Adam: Bine-bine, dar la ce-mi serveşte să-nvăţ ce-mi recomanzi tu?! Dumnezeu: Mă, să fiu al dra… Pardon, vreau zic al dragului de mine! Mi-am făcut-o cu mâna mea… (se plimbă tulburat, agitat ) Adame, ştii ce, tu ocupă-te de tema ce ţi-am dat-o şi după aceea mai vedem noi… (se îndepărtează să nu fie auzit de Adam) Cine dra… gul de mine m-a pus! Nu mi-a fost mie bine până acum?! Puteam să inventez limbi multe de vorbit, calculatoare şi multe altele… Să joc şah, ping-pong, baschet cu mine însumi! Ori golf fără handicap cu meteoriţi de să-i bag în câte o gaură neagră… Ce plăcut ar fi fost! Adam: Vorbeşti des singur? Dumnezeu: Da, sunt obişnuit aşa singur de-o eternitate…

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 44

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E Adam: Aici locuieşti şi tu, în Rai? Dumnezeu: Nu, eu sunt peste tot, în realitate. Câteodată e chiar necesară mai multă prezenţă de-a mea, când Universul trebuie să-şi găsească legi şi modalităţi noi de existenţă. Doar din când în când vin pe-aici… Adam: Aşadar, m-ai făcut că te plictiseşti şi aveai nevoie de cineva cu care să te mai întreţii… Dar, tu vei fi mai mult plecat! Deci, sunt pentru tine mai mult un fel de jucărie, un fel de animăluţ când ai chef sau te simţi singur! În rest stau eu singur aici şi mă plictisesc… Dumnezeu: Ei, nu chiar aşa… Voiam să văd şi cum e o altă fiinţă care are calităţile mele de a înţelege Universul şi pe sine însuşi! Adam: Bine, şi după? Dumnezeu: Cum, după?! Adam: Asta-i tot?! Simt şi eu, deja, că-ncep să mă plictisesc la gândul că… Dumnezeu: Măi, să dea dra… Dragul de tine! Îţi faci prea multe probleme de la început! Uite: începe mai întâi să cunoşti lumea de aici, să-i înveţi rosturile… Adam: Ai mai făcut şi pe alţii în afară de mine? Dumnezeu: (încurcat ) Mda. Adam: Unde e ori sunt?! Dumnezeu: Doar n-o să dezgrop acum o planetăntreagă numai să ţi-l arăt! Adam: Povesteai că sunt stele şi planete presupun că aici e o planetă, nu o stea. Dumnezeu: Bravo, logic! Adam: Cum se numeşte? Dumnezeu: (mirat ) Cum să se numească?! N-are nume - nu mi-e necesar. Adam: Mie, însă, da. Nu ai zis tu să-nvăţ tot ce mă-nconjoară – atunci trebuie să le dau nume, că sunt atâtea: stele, planete, animale, păsări, ape, plante… Dumnezeu: (îngândurat ) Mă, să dea dra… Dragul de tine! Să ştii că-s mândru că te-am făcut aşa isteţ. Văd că eşti pe calea cea bună şi ştii ce ai de făcut… (se aude o sirenă discretă; Dumnezeu scoate o tabletă, verifică nişte date pe ea ) Eu am treabă acum, mă scuzi… Scârţâie ceva la un nou grup de galaxii, trebuie să plec urgent. Adam: Deja! Ziceai că te plictiseşti… Când tentorci?

10-august 2012 - nr. 12

Dumnezeu: Cred că… în vreo 100 de ani. Adam: Cam cât e asta? Dumnezeu: Iată înc-un subiect la care trebuie să găseşti răspunsul… (se aude din nou sirena) Îmi pare rău, dar sunt grăbit acum! (se teleportează şi dispare) Adam: Să mă bată Dumnezeu, adică tăticu, dacă pricep logica din asta! (priveşte în jur ) Oricum, am ceva de făcut acum şi sper să ţină toată suta asta de ani, cât o fi ea de lungă! Să nu mă plictisesc eu acum…

Se plimbă prin Rai, studiază plantele, animalele, cerul… Soarele apune şi răsare în ritm foarte rapid, ca şi Adam, care se mişcă în acelaşi ritm. După un timp soarele se opreşte la amiază. Adam: Acum ştiu ce-nseamnă un an – azi au trecut exact 100 de când a plecat!

Se întinde pe iarbă - soarele apune şi răsare repede până la o amiază. Dumnezeu: (apare teleportat ) Salut, Adame! Ei, ţi-ai terminat cercetările? Adam: Tată, văd că nu prea le iei în serios cu promisiunile – ai spus că vii după 100 de ani şi au trecut… 300! Dumnezeu: Fiule, ţi-ai însuşit tot ce-ţi trebuie în Rai… Mă bucur şi felicitări! Adam: Da, dar asta am acumulat, deja, în primii 100 de ani, că după aia m-am plictisit şi eu de moar… de eternitate, vreau să zic. Bine c-ai venit, mai povestim şi noi ceva… Ia spune, ce-ai făcut între timp? Dumnezeu: Regret, dar nu ai voie să ştii! Adam: De ce m-ai făcut, atunci?! Eu aş vrea, c-am început să cunosc lumea… Dumnezeu: Înţelege-mă, nu e bine! Mulţumeştete cu Raiul, eu cu restul… Adam: Sincer, nu găsesc că e ok, dar ce pot face, decât să te rog, totuşi… Dumnezeu: Vom vedea, fiule, vom vedea… Întreabă-mă, de exemplu, ceva ce n-ai înţeles tu, aici! (Adam face semn că nu e necesar ) Chiar ţi-e tot clar în Rai? Adam: Ce crezi: după 300 de ani cunosc fiecare pasăre şi gâză, le-am dat la toate nume, că altfel chiar crăpam de plictiseală. Vorbesc şi cu ele,

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 45

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E dar nu prea multe, că se preocupă doar de pătrăţica lor de viaţă… Dumnezeu: Ai făcut progrese mai repede decât credeam eu! Adam: Stai, acum ştiu ce voiam să te întreb de mult! De ce trebuie să port frunzele astea mari în faţă şi-n spate? În ultimii 200 de ani mai mult la asta m-am gândit, da nu mi-a venit nici o idee… Dumnezeu: (nedumerit ) Fiule, ştii... Adică... Nu ştii... Adam: Ei, spune o dată! Dumnezeu: Nici eu nu ştiu... Când ai fost gata, am zis că nu prea e estetic... Adam: Ce? Dumnezeu: Şti tu, ce! Ştii bine... Adam: Zău dacă am habar! Dumnezeu: No, bine: limba aia a ta de la mijloc, ce-ţi bălăngăne tot timpul - e cam caraghios să te văd aşa! Iar deşeurile alea puturoase ce le azvârli prin crăpătura din spate - nici alea nu-s de pus în icoană... Adam: Ce-i aia, icoană? Dumnezeu: Lasă asta, că ne pierdem de la subiect. Am încercat să fac un lucru perfect şi nemaivăzut de frumos cu tine, primul om, dar nu mi-a reuşit integral. Oricum, nu cred că e posibil, deocamdată, mai bine de-atât. Undeva trebuia să-ţi fac ieşirile pentru deşeurile de nutriţie: acesta-i ciclul armonic cu natura! Adam: Aha, am priceput. Da, pe mine nu mă deranjează... Dumnezeu: Hai, fiule, să lăsăm lucrurile cum leam făcut, că ştiu eu de ce... Adam: După cum am observat, nu prea le-ai ştiut pe toate, cum va fi cu mine... Dumnezeu: Lasă asta! Hai, vino şi-arată-mi ce-ai învăţat despre Raiul în care trăieşti... Cum l-ai numit? Adam: Pământ – pentru că el îmi dă tot ce mă hrăneşte şi el mă ţine-n viaţă. Dumnezeu: Nu-i rău de loc – eşti mai bun decât am sperat eu.

10-august 2012 - nr. 12

aude un clinchet, Dumnezeu scoate tableta şi verifică)

Dumnezeu: Regret, fiule, prezenţa mea e cerută, din nou, în alt colţ de Univers. Adam: Şi eu iar voi sta în plictiseala asta sute de ani, poate mii! Când te întorci? Dumnezeu: Nu ştiu sigur, dar cred că de data asta într-o mie... Adam: Bravo, tată! Eu glumeam exagerând la extrem, iar tu o iei în serios! © Cojocaru Eugen (fragment; piesă apărută în volum împreună cu THE WINDOORS şi MAFIA ŞI ARTISTUL de acelaşi autor - august 2012, Editura Eikon, Cluj)

Se plimbă prin Rai, soarele apune şi răsare rapid... până la o amiază. Adam: Ce frumoşi au fost aceşti 50 de ani – timpul a trecut mult mai repede şi mai plăcut. ( se

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 46

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Te caut

Constanţa Abălaşei Donosă Gânduri şi flori pentru Maica Domnului La uşa iubirii Am venit la uşa ta. Te-ai oprit şi mi-ai vorbit Negrăbit de a pleca Ziua, spre albastrul timp. Prin îngânduratul ochi M-ai privit cu aer rece, Şi mi-ai căutat cuvinte Din ceaslov a le-nţelege. M-ai mustrat cu dragoste Printr-o muzică aleasă. Însă inima în lacrimi, Tot la tine mi-e rămasă. Icoana feţei tale Doresc odată ziua Ziua-n care să sărut Icoana feţei tale Şi glasul mult dorit. Cu flori s-ajung la tine, Să stau în aşteptare Cu ochii şi cu gândul. Să îţi slăvesc cuvântul De, binecuvântare. Să mă-nchin; Şi-n ruga mea Când mâna-ţi Fără stricăciuni Unge-mă cu mir Rodul mântuirii.

Te caut în fiecare zi Să-ţi meşteresc privirea. Te caut, te revăd prin ceaţă La uşa bunei veşnicii. Te caut la Sfânta Liturghie Începută în sunet de clopot. Cu o privire, doresc să mai revii Când ruga ta începe în şopot. Îngenuncheată în tăcere Străpunsă de suspine, plâng. După cuvântul tău cel bun Şi după sfânta mângâiere. Icoană vie Tu eşti păzitorul Tristeţilor din mine. Eşti fapta, dorul Şi bucurii depline. Eşti frumuseţe-n rugă Icoană vie eşti. Eşti suflet ce alungă Gândurile din tristeţi. Eşti chipul ce-nconjoară Prin rugă şi-ndurare, Cu mâinile întinse Tu-mi dărui alinare .

Constanţa Abălaşei Donosă

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 47

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Portret

Ovidiu Cristian Dinică Chipul luminii Hotărât gest să mă dăruiesc ţie, înscăunându-te peste dimineţi de iubire în care privesc cum sapi adânci fântâni fără ciutură bând vinul roşu al vieţii adus de vulturi, să-mi întorci suspinul de la inima vântului rostogolită din vechi clepsidre, în care marea se naşte mai flămândă cu un val, mai întinsă cu o aripă. Sufletul meu cântă Bună dimineaţa, iubito! strig norilor, strig cerului, am aflat cea mai frumoasă iubire. Are chipul tău şi sufletul unui pescăruş rătăcit în palmele mele. Cu adevărat, aripile lui acoperă inima mea obosită care aşteaptă toamna; acum frigul o alungă spre tine, primeşte-o! O poţi înconjura cu un cântec sau cu un sărut, dar cel mai bine strânge-o la pieptul tău! Este firul de iarbă care încolţeşte, lasă-l să crească, el va fi cuib gândului răsfăţat de primăvară. Vino, iubito, sufletul meu cântă. ca paznic ai viselor.

În fiecare zi mai aflu un sâmbure de nor pe cer şi gândul mă îndreaptă să rostesc cuvinte în care ochii descriu culoarea amurgului ivit sub piele. Un vis ce-mi decojeşte inima asemeni oului spart în palmă pentru povestea timpului, pe care iarba a rătăcit-o în ploaia care mă recompune din insule pierdute pe un arhipelag inundat de cuvinte.

Gândul tău Scânteia gândului tău este menită să aprindă cerul din marginea de jos a paralelelor inegale pe care le vopseşti curgând. Marginea de jos este mai înaltă decât marginea de sus, având un ochi de pasăre care grăieşte în el. Singurătatea adună fărâme de cuvinte scurse din lacrimi pentru câinele cu laba sângerândă care scheaună în vestibulul inimii.

Trist La capătul acesta al zilei eşti tu cea care mi-a deschis uşa fără să mă întrebe de unde vin şi cu ce paşi am colorat timpul eşti tu cea care mă chemi să ne îmbrăţişăm în dimineaţă. Sunt acele dimineţi în care mă feresc de paşii întârziaţi în care nu-ţi pot recunoaşte căldura cuvintelor şi atunci umbra ne urcă pe umeri chipurile zeilor trişti de fiecare dată în locul aripilor lovite

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 48

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

VIORELA CODREANU TIRON Motto: „Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu, îmbătrânit-am între toţi duşmanii mei."

David, Psalmul 6

Rugăciune Iartă, Doamne, ultima iubire azvârlită pe răscrucea drumurilor prăfuite... Iartă, Doamne, neplânsele lacrimi din talismanul tăcerii... ascuns în legenda a doi străini! Iartă, Doamne, toate ploile din pletele mele răvăşite de seminţele vieţii. Iartă, Doamne! Iartă! Numai eu Poate voi ispăşi numai eu singura naştere şi singura moarte a singurului Crist. Peste mine se vor aşterne crengi de măslin adunate din coroane de spini... pe care nu se va aşeza niciun porumbel în arşiţa nopţilor nesfârşite.

10-august 2012 - nr. 12

şi leagănul vieţii din zorii luminii! Dă-mi cupa iubirii s-o vărs peste lume balsam să se aştearnă pe sufletul meu! Şi-nvaţă-mă, Doamne, cum să-nţeleg muzica din strunele curcubeului, ca liniştită s-adorm în braţele tale şi rugă să fiu peste noapte.

Iartă, Doamne ! Fără tine sunt fir de nisip fără memorie, sunt bob de grâu fără sămânţă. Dă-mă, Doamne, vântului de miazăzi! să mă ascundă în poalele cerului şi să mă închidă în carapacea luminii. Împreunează-mi mâinile în rugăciune! Ocroteşte cuvântul ce nu mă omoară şi acoperă-mi cerul cu întregul Tău nume! Şi... iartă, Doamne, copila sălbatică ce uită numele Tău fără voie.

Îndură-te, Doamne! Îndură-te, Doamne, şi dă-mi: Dă-mi adierea zefirului din patima naşterii mele

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 49

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

ION IONESCU BUCOVU PRINŢESA ŞI PATEFONUL

(continuare din nr. 10)

Şi m-am trezit cu imaginea lui pe retină. M-a cuprins o gelozie şi-o ură, vecine cu moartea, faţă de Ioniţă. O iubeam pe Frida, o iubeam atât de mult încât aş fi făcut acum ceea ce zicea că face Ioniţă pentru ea, adică moarte de om! Când m-am întâlnit cu Ioniţă peste vreo săptămână i-am spus: -Ştii că prinţesa te cunoşte? -De unde? -De unde, de neunde, dar te cunoşte! M-a întrebat pe mine despre tine! Zice: nu ştiu de unde-l cunosc… -Mi-ai făcut rost de cheia de la pătul? -N-o mai găsesc! - i-am răspuns, deşi o aveam în buzunar. Am luat altă vorbă, ce eram prost să-i dau eu cheia de la pătul să se iubească el cu Frida acolo? Ioniţă s-a chiorât ce s-a chiorât la mine, văzând că bat în retragere, şi m-a ameninţat: -Măăă, nu fi prost, tot pun eu gheara pe ea! Am aflat cum o cheamă. Frida o cheamă, nume de orient, din Şeherezada, eu nababul, împăratul, şi ea cadâna, o iau şi plec cu ea la Bucureşti, ce dacă numi dă mama şi tata voie, ăla ce-a făcut dacă ţineau atâta de mult la el, s-a dus, săracu, nevinovat pe lumea cealaltă, I-au sfârtecat celovecii corpul în mii de bucăţi… Are să urle tata în pădurea Bucovului după el cât o putea … Frida, auzi, tu, i-am mătrăşit câinele şi acum mă ascund pe sală la voi, după scândurile podului ca s-aud ce vorbesc ei în casă… Sunt de prin părţile Tecuciului, ea a fost prin Ardeal, pe Valea Mureşului, nu ştiu cu ce ocazie că povesteşte şi plânge şi gesticulează şi se ceartă cu bulibaşa ăla… Într-o zi ne-am luat inima-n dinţi şi ne-am dus cu Ioniţă la ea în grădină. Legase un preş de doi pruni şi-şi făcuse un fel de şezlong aerian în care se da huţa toată ziulica cât e de mare la umbra prunilor.

10-august 2012 - nr. 12

-Bună, Frida! - îi zic eu ca mai apropiat. -Bună băieţi! - răspunde ea, foarte prietenos, cam rar daţi pe-aici! Vă e frică de ăsta - şi arătă către casă - să nu vă apropiaţi că trage nebunul în voi! Să vă feriţi că nu ştie multe! Staţi jos pe iarbă la o gură de vorbă că m-am plictisit singură… Eu, domnule Ioniţă, nu ştiu de unde te cunosc pe dumneata… -Îmi pare bine, domnişoară, zise el, privind-o pe sub sprâncene, lumea e mare! -Nu eşti dumneata cel din Târgu Mureş? Ioniţă săltă din umeri. - …soldatul din Târgu Mureş care… Şi zicând «care», se uită la noi într-un fel anume, închizând un ochi din cauza razelor solare care-o împiedicau să ne privească în faţă şi tăcu. -Băăăă, sări el şi se bătu cu palma peste faţă, dumneata eşti? -Îhîîî! - îngână fata, zâmbindu-i complice. Într-o clipă îşi reaminti întregul film. Plecase în misiune cu încă doi soldaţi de la infanteria motorizată să reţină un tren la marginea oraşului. Stătuseră prin porumburi pe rambliul căii ferate o zi întregă tot aşteptând să treacă trenul. Pe seară reuşiseră să desfacă două traverse şi să scoată liniile din şuruburi. Trenul era încărcat cu jidani, direcţia Germania, în faţă un vagon era plin cu nemţi înarmaţi care trebuiau să-l păzească; era ultimul tren care mai putea trece… Ei primiseră o misiune precisă: să oprească trenul, să imobilizeze pe nemţi şi să elibereze deţinuţii… Oamenii trebuiau să fugă în pădure peste linia ferată. Erau şase vagoane şi locomotiva…Aveau la dispoziţie zece minute…Totul mersese bine până al un punct. Trenul deraiase şi se oprise, cei doi îi imobilizaseră pe nemţi în vagoane, el dăduse drumul vagoanelor cu deţinuţi şi oamenii, copii, bătrâni, femei, săreau şi fugeau care încotro vedeau cu ochii. <Repede , repede!>, îi îndemna Ioniţă, supraveghind această acţiune. De undeva de deasupra trenului se auzi un foc automat de armă. Privi îngrozit. Era un neamţ. Nici el nu-şi explica cum ajunsese acolo. Secera mulţimea care fugea, unii cădeau, alţii o luau aiurea cu sângele târâş, îngroziţi de măcel. Din mulţime se desprinsese o pereche de oameni, un om şi o femeie cu o fetiţă între ei pe care o strângeau la piepturile lor. Cade întâi mama, apoi tatăl, fetiţa se apleacă să-i salveze, trăgea de ei şi nu putea să-i mai ridice.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 50

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E Soldatul o vede, fuge la ea, o ia în braţe şi fuge cu ea prin mărăciniş spre poalele pădurii…Fata striga îngrozită: «Mama meaaaa…tatăl meuuuu…» «Taci! strigase soldatul la ea şi-o privise în ochi- taci din gură şi zi mersi c-ai scăpat tu!» şi zicându-i «tu» scoase batista şi-i şterse lacrimile şi praful de pe obraz şi-i descoperi o gropiţă sub batista umezită de lacrimi. Tremura toată, Ioniţă şi-a desfăcut mantaua şi a înfăşurat-o, a strâns-o în ea şi apoi în braţe. <Te implor, fată, să taci!>- striga el zadarnic. Ascultă ca un iepure la pândă. Mitraliera încetase. Se-auzeau strigăte, vaiete, ţipete şi gemete. De undeva de la Canton un cocoş cântă un cucurigu lung. Apoi vocea camaradului: «Soldat Ioniţă Andreiiii! Soldat Ioniţăăă Andreiii! Punea mâinile pâlnie la gură şi striga cât putea: Soldat Ioniţăăă Andreiii…» Tăcuse. Voia să salveze fata cu orice chip. Aştepta să se lase seara şi să se strecoare cu ea la Canton. <De unde e familia ta?>- o întrebase soldatul. <Din Cluj!>- răspunsese fata. Scena aceasta trecu prin faţa lui ca un film. Acum îi privi zâmbetul şi descoperi gropiţa din obrazul drept. Când fata termină acel «îhîîî» lung, Ioniţă nu se mai putu abţine, se repezi la ea, o luă în braţe şi începură să se sărute ca nebunii. Pe faţa fetei apăruseră lacrimile, plânge în hohote: -Acolo mi-au rămas ultimele amintiri, îngâna ea printre lacrimi. Şi vina e a ta…Dacă mă lăsai să mor, făceai cea mai minunată faptă din viaţa ta…Poate azi nu mă mai chinuiam pe-aici…Dacă te-mpuşcau şi pe tine? -Nu ştiu, Frida, poate aşa a fost să fie! Eu ştiu că te-am lăsat la Canton în grija unor oameni; eu am plecat la unitate…Ce s-a mai întâmplat cu tine de la Canton? -Am stat şase luni la orfelinat la Cluj, apoi a venit o mătuşă de la Tecuci şi m-a luat. Între timp a murit şi mătuşa şi am rămas la ăştia!- şi arătă spre curtea plină de puradei. -Cine sunt ei? -O şatră de lăieţi… Cu toată seceta care venise pe capul nostru, pepenii acelui om se copseseră. Ioniţă vine la mine şi mă ia la furat pepeni. Erau nişte lubeniţe mari, ca purceii, printre vrejuri. Îi udase întruna, zi şi noapte, că-

10-august 2012 - nr. 12

rând apă de la fântâna cu ciutură din vale de la Coşerii. - Ştii ce, zice Ioniţă, Frida, deşi s-a făcut frumoasă, nu mă mai interesează! Noaptea pe lângă cimitir îmi era tare urât şi locul cu pricina era aşezat răzor cu morţii. Luna strălucea ca faţa unei fecioare şi arunca razele ei galbene pe pământ. O javră de câine lătra în sat şi fântâna încă mai scârţâia din cauza, probabil, a unei femei rătăcite. Mirosea a fum de paie în aerul rece al nopţii. - De ce? - îl descos eu bucuros. - Pentru că-i ştiu trecutul, îi stiu chinurile şi viaţa ei atât de tristă; Frida nu mai are acel mister al fetelor de care să te îndrăgosteşti! Poate-mi fi cel mult o soră, dar nu iubită, răspunse Ioniţă trist şi îngândurat. Atunci când unei femei i-ai desfăcut toate sertăraşele şi-ai văzut ce are în ele, nu te mai interesează… Eu m-am bucurat mult în sufletul meu: Frida era deci liberă pentru mine… Am stat cam o oră printre mărăciniş să se întunece bine, timp în care el mi-a povestit cu de-amănuntul toate scenele groaznice prin care trecuse în acea misiune. Îmi derulase întregul film, scenă cu scenă, filă cu filă… Apoi am plecat tiptil spre grădina cu pepeni. Am sărit gardul de nuiele şi am ascultat. Nu se auzea nici ţipenie de om. Tăcerile se aşternuseră peste sat ca-ntr-un pustiu. Nişte cârpe de nori alburii alunecau pe cer închizând şi deschizând ca o imensă perdea de mătase întrega fereastră a cerului. Un foc de armă de undeva de lângă noi veni ca un adevărat trăznet. Avusese dreptate Frida, nenorocitul trăgea de-a binelea în cine-i ieşea în cale. Am fugit. În graba cu care sărisem gardul înapoi, Ioniţă scăpase într-o imensă groapă şi nu putea să mai iasă. Îl aşteptai cu sufletul la gură lângă umbrele crucilor din cimitir. Veni la mine gâfâind: -Bă, ia priveşte, să fiu al dracului, am descoperit o comoară! Îmi întinse un pumn de giuvaieruri care străluceau fantastic în diferite culori sub lumina pală a lunii. -Unde le-ai găsit? -În groapa în care-am căzut! S-a rupt un lemn cu mine şi-am alunecat peste ele…

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 51

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E Tăcurăm şi împărţirăm marfa de furat. A doua zi mă întâlni cu Frida şi-o invitai prin pădurea Bucovului. Fata primi bucuroasă invitaţia mea, se-mbrăcă uşor cu o rochie de vară cu toate florile câmpului pe ea, voalată şi decoltată, şi plecarăm pe un colnic aproape de sat. Frumuseţea ei mă robise, voiam să-i intru în graţii şi luasem la mine toate giuvaierurile să i le fac ei cadou. Mersesem într-un ochi de pădure pe malul apei, ne aşezasem jos în iarba mare şi acolo am îndrăznit săi spun: - Frida, eu te iubesc! În acea clipă am simţit cum totul stătuse în loc, şi vântul, şi apele Bucovului, şi soarele, şi pământul din marea lui rotaţie… Numai inima mea bătea ca ieşită din baiere. -Şi eu, dragul meu! - îmi şopteşte ea, încet la ureche, şi eu, repetă ea şi se apropie de mine şi nempreunarăm într-un sărut mistuitor. După ce ne dezlipirăm din acel sărut, urmară câteva clipe de tăceri. Apoi îi şoptii tot la ureche: -Închide ochii! -De ce? -Ai să vezi! Îi închise. Scosei bijuteriile din buzunar şi începui s-o împodobesc cu ele. Şiruri-şiruri de mărgele i le prindeam de după gât, strălucind peste pielea ei roză, pe mâini îi puneam brăţări şi inele de aur şi de argint, în piept i-am prins un colan mare de aur, iam atârnat în urechi cercei de safire şi topaze, o diademă i-o prinsesem pe cap, peste părul ei auriu. Apoi am privit la ea, o gătisem ca pe-o regină, cea mai bogată regină din lume! Se sculă şi se privi şi ea în oglinda apei, veni la mine bucuroasă, râzând; închise iară ochii şi-mi şopti: -Sărută-mă! O sărutai, o cuprinsei pe după mijlocelul ei subţire şi o dusei în braţe pe iarbă. Ne uitarăm clipe întregi unul la altul electrizaţi de puterea dumnezeiască a dragostei. Toată ziua am stat cu ea în pădure şi mia povestit viaţa ei. -De unde le ai?- mă întrebă ea într-un târziu, cu ochii aprinşi de fericire. I-am spus de unde le am şi i-am povestit întâmplarea. Ea a rămas câteva clipe pe gânduri, s-a ridicat şi a început să plângă. Îşi smulgea mărgean cu mărgean şi le arunca pe oglinda apei.

10-august 2012 - nr. 12

-Astea sunt lucruri spurcate!- a mai apucat ea să mai zică şi s-a ridicat şi a plecat. Supărat, eu am luat-o încet după ea. Nu ştiam ce sa întâmplat. Am condus-o acasă şi-am tot insistat să-mi spună şi mie ce s-a întâmplat cu gestul ei. N-a vrut să mai deschidă o vorbă. Acasă la ea am găsit zarvă mare. Şeful postului de jandarmi cu doi soldaţi îi legase butuc pe balaoacheş şi pe soţie şi-i arestase, încărcaseră copiii într-o maşină să-i ducă la orfelinat, iar Fridei i-au spus: -Mâine pleci cu primul tren la Bucureşti! O organizaţie evreiască internaţională s-a interesat de soarta ta şi te-a dat în custodie unei rude din Cluj. Se strânsese tot satul pe ei. Lumea vorbea că Ioniţă povestise prin sat întâmplarea cu bijuteriile şi, după declaraţia dată de el la post, şeful de post, care era pe urmele lor, i-a arestat, deoarece aveau legături cu o bandă de hoţi din pădurea Ţandăra care spărsese conacul moşiei de la Mozăceni şi furaseră toate bijuteriile. După ce au plecat toţi, a rămas numai Frida singură. Şi-a făcut bagajul şi a doua zi s-a dus la gară la tren. Cineva o văzuse pe o bancă la umbra unor castani cu patefonul în braţe, aşteptând trenul. Mie mi-a lăsat un bilet de adio. «Dragul meu, te-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni în viaţa mea! Dar iubirea noastră n-are viitor, tu eşti încă un copil nevinovat…Adio!» Am rămas cu biletul în mână căutând-o pe Frida ca pe-o nălucă prin amintirile mele.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 52

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

Autor: Boris Marian

Mareş alul Ion Antonescu în istoria României Cultul Mareşalului Antonescu a început din vremea lui Ceauşescu. Romanul „Delirul” al lui Marin Preda prezintă personalitatea acestuia întro lumină care i-a iritat în cea mai mare măsură pe sovietici. Volumul doi nici nu a mai apărut. După 1989, i-au adus elogii poetul Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Filmul cu execuţia Mareşalului, prezentat adesea pe TVR impresionează. Dar să vedem ce spuneau contemporanii acestuia. Nicolae Iorga îi lăuda calităţile de militar, dar Iorga a fost ucis de legionari în noiembrie 1940, nu a mai apucat războiul care a urmat. Şef Rabinul dr. Alexandru Şafran a scris că era o fire vulcanică şi imprevizibilă, în condiţiile în care circa 150.000 de evrei erau deportaţi în Transnistria din ordinul şefului Statului - Şerban Rădulescu Zoner, recent decedat afirma că Mareşalul îşi pierduse minţile datorită puterii pe care o deţinea. C. Argetoianu îl cita pe Carol al II-lea care spunea că avea „maţe pestriţe”, dar era un militar capabil. Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri scria că „l-a făcut Dumnezeu din piatră şi fulger”. Emil Cioran afirma că evreii ar trebui să-i fie recunoscători Mareşalului că i-a salvat de lichidarea totală plănuită de nazişti. Hitler spunea că era „un soldat excelent şi un antibolşevic”. Iuliu Maniu aprecia că Antonescu a făcut două lucruri bune – l-a gonit pe regele Carol II şi a salvat ţara de revoluţie. Dar tot Maniu şi Dinu Brătianu i-au reproşat că a trecut Nistrul. Horia Sima îl considera un om crud, orgolios, bun militar, dar nu şi politic. Al. Paleologu a spus că era „un mediocru megaloman”, regele Carol II nu se oprea a-l numi „o canalie”, în schimb regele Ferdinand îl stima pentru contribuţia la realizarea României

10-august 2012 - nr. 12

Mari în urma Primului Război Mondial. Regele Mihai aprecia calităţile militare ale Mareşalului, reproşând însă trecerea Nistrului. Câte păreri, câte opţiuni şi ce diversitate de opinii? S-a născut la 2 iunie 1882, la Piteşti în familia unui locotenent de cavalerie, a avut o copilărie fără lipsuri materiale, dar în condiţii modeste. În 1913 era deja căpitan, s-a implicat şi în publicistică, a fost remarcat de generalul (mai târziu, mareşalul) C. Prezan, care în noiembrie 1916 îl avansează la gradul de maior şi îl numeşte şef al Biroului de Operaţii al Armatei 1. Antonescu face o carieră de stat major, fiind unul dintre cei mai informaţi ofiţeri din armata română. În 1917, România era în pericol de a fi împărţită între Austria, Bulgaria şi Rusia. Antonescu îl însoţeşte pe primul ministru Ion I. C. Brătianu în vizită la Petrograd, când Rusia era condusă de un Guvern Provizoriu, iar ţarul era înlăturat. Anul 1918 a înclinat balanţa în favoarea României, armata română reuşeşte să obţină din nou controlul, iar în 1919 ocupă Budapesta, înăbuşind revoluţia sovietică din Ungaria. Transilvania este eliberată după secole de ocupaţie străină, Basarabia de asemenea. Regele Ferdinand şi Regina Maria mulţumesc oficial lui Ion Antonescu pentru aportul său ca şef al Statului major al Armatei Române. Cu gradul de colonel, este numit comandant al Şcolii Speciale de Cavalerie. Urmează apoi o carieră diplomatică de ataşat militar la Paris şi la Londra. Fostul său şef, mareşalul Prezan îl numeşte ulterior secretar general la Ministerul de Război. Se căsătoreşte cu cea care va fi alături de el până la execuţia din 1946, Maria Antonescu. În 1929 are un conflict cu generalul Cihoschi şi este numit comandant de brigadă de cavalerie. Avea o fire mândră şi nu accepta compromisuri. Nu i se acordase gradul de general pe care îl merita. În 1930 este general de brigadă, apoi comandant de divizie, iar în 1934 devine din nou Şef al Statului Major al Armatei. În 1937 devine ministru de Război, iar în iulie 1940 este arestat din ordinul regelui Carol II pentru protestul său oficial faţă de cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, la ultimatumul sovietic. Din acest moment începe adevărata carieră istorică a Mareşalului Antonescu. Recucerirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord devine unul din principalele deziderate prin care el se manifestă ca salvator al neamului. De-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 53

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E sigur, Antonescu nu a uitat nici de pierderea Transilvaniei de Nord. Hitler nu a promis nimic României, el avea nevoie de petrol şi grâne. Nu avea nevoie nici de trupe, nici de armamentul învechit al armatei române. Venit la putere împreună cu Legiunea condusă de Horia Sima, Antonescu speră să realizeze refacerea României Mari. Cele patru luni şi jumătate de conlucrare cu Legiunea se încheie printr-un eşec de proporţii. Legiunea este îndepărtată prin forţă, nici Germania nazistă, nici Antonescu nu aveau nevoie de o organizaţie care dorea puterea fără să ştie să o folosească. Asasinarea liderilor politici români închişi la Jilava, în noiembrie 1940, asasinarea lui Iorga şi Madgearu, rebeliunea şi pogromul antievreiesc din 21-22 ianuarie 1941 pun capăt guvernării legionare şi o scot din istorie. Antonescu se pregăteşte de războiul cu URSS, fără a discuta cu Hitler nicio condiţie politică. Nu există niciun act care să ateste pretenţiile României. Este prima eroare majoră a Mareşalului. Deşi era educat în spiritul disciplinei militare şi a fost în Occident patru ani, ca ataşat militar, el a rămas cu o ură greu de explicat faţă de evrei. Era o influenţă a ideologiei naziste? Era o mentalitate moştenită, dobândită? Greu de spus. Conducătorul laic al evreimii, dr. W. Filderman a oferit sprijinul evreilor în cazul unui conflict cu URSS, dar Antonescu, care fusese coleg de şcoală cu Filderman a refuzat, ba mai mult a acuzat pe evrei, în bloc, de simpatie prosovietică, deşi în România trăiau circa 800.000 de evrei din care comunişti nu erau nici o mie. Desigur, legile rasiale elaborate sub guvernarea Goga-Cuza, din decembrie 1937- februarie 1938, care limitau drepturile evreilor şi îi marginalizau au afectat mult sentimentele populaţiei evreieşti din Vechiul Regat şi din Basarabia. Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sovietici în 1940, nu a fost privită cu aceleaşi sentimente pe care le avea populaţia românească. Când eşti considerat cetăţean de rangul doi, când eşti marginalizat, nu mai poţi fi la fel de patriot ca un cetăţean cu drepturi depline. De asemenea, reţeaua sovietică de spionaj a folosit evrei în scopuri provocatoare, tocmai pornind de la această stare de lucruri. Dacă Antonescu abroga legile rasiale, dacă el ar fi fost cu adevărat un apărător al evreilor, istoria ar fi judecat altfel

10-august 2012 - nr. 12

faptele sale, iar sfârşitul său ar fi fost altul. Mai mult, Antonescu s-a răzbunat pe o populaţie formată din oameni de toate vârstele, femei şi bărbaţi, civili care nu aveau nici o legătură cu spionajul sovietic. Pogromul de la Iaşi, din 29 iunie - 3 iulie 1941, începerea deportării evreilor din Moldova de Nord, deşi Antonescu a promis iniţial că se va „ocupa” numai de evreii din Basarabia şi Bucovina de Nord, masacrarea a 20.000 de evrei civili la Odessa, după explozia de la comandamentul român, provocat în mod cert de agenţi sovietici au arătat o altă faţă a Mareşalului. Dacă vom compara comportamentul faţă de evrei în ţările aliate Germaniei naziste, cum era Italia lui Mussolini, Ungaria lui Horthy (înlocuit de un călău ca Szalassy, mare ucigaş de evrei), Bulgaria ţarului Boris III, Slovacia lui Tisso, Croaţia lui Ante Pavelici, Finlanda lui Mannerheim, vom vedea că Antonescu s-a întrecut pe sine. Rămâne o taină a istoriei această politică nu numai eronată, dar şi lipsită de efecte militare, antiumanistă din orice punct de vedere s-ar analiza chestiunea. În 1942, în luna iulie, Antonescu a început să înţeleagă efectele dezastruoase ale politicii sale. L-a însărcinat pe Mihai Antonescu să înceapă tratative secrete cu Aliaţii, fără ştirea sovieticilor. A oprit şi deportarea evreilor. Era deja târziu, Aliaţii nu-l mai priveau ca pe un pericol real, Hitler pândea în orice moment un prilej de a ocupa România. Urmările se cunosc. România devine adversară a Reichului nazist, Antonescu este dus la Moscova în august 1944 şi ţinut până în aprilie 1946, apoi executat la 1 iunie, împreună cu colaboratorii apropiaţi. Procesul său a fost, desigur, total trucat. Declarat criminal de război, pentru că a fost aliat al lui Hitler şi a atacat URSS fără nici o declaraţie de război, de asemenea pentru uciderea a zeci de mii de civili, Mareşalul nu avea nici o şansă să fie iertat. Nici nu a cerut clemenţă, s-a purtat demn, dar vina sa nu ar fost diminuată. Ceea ce pentru orice român contează este încercarea de a reface România Mare, dar calculul era greşit, Transilvania de Nord nu ar fi fost cedată niciodată de Ungaria fascistă, poate nici de o Ungarie comunistă, iar raptul sovietic, care a fost una dintre crimele monstruoase ale lui Stalin, la fel ca şi alte rapturi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 54

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E teritoriale bazate pe Pactul Molotov- Ribbentrop, nu putea fi anulat prin forţa armelor, cât timp Germania nazistă a ratat faimosul Blitzkrieg, războiul fulger. Antonescu nu putea să se retragă din alianţa mutuală cu Germania, ar fi fost, probabil, ucis chiar de Gestapo. Era o jertfă a istoriei. Iar deportarea evreilor care a dus la moartea a circa 150.000 de evrei nu poate fi ştearsă cu buretele. Cifrele pot fi contestate, dar cuvintele Mareşalului au fost înregistrate pe stenograme – „Evreul este Satana, noi nu luptăm cu slavii, luptăm cu iudeo-bolşevicii”. Exact acesta era şi limbajul lui Hitler. Să fi fost Antonescu hipnotizat de Fuhrer? Puţin probabil. Era o autosugestionare. Există şi supoziţia că el a fost tratat în tinereţe de sifilis. Dar este o supoziţie, iar antisemitismul nu are vreo legătură cu sifilisul. În orice caz, răpirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, plus Herţa rămân drept nişte acţiuni care se cer a fi îndreptate. Cum? Nu se ştie.

BORIS MARIAN

10-august 2012 - nr. 12

Fundaţia ATENEUL CULTURAL „ŞTEFAN GOANŢĂ”

Comunicat de presă 20 mai 2012- Liebling

Barocul în ipostaze contemporane

Dacă v-aţi obişnuit să asociaţi muzica clasică şi preclasică cu sălile de concerte din Timişoara, studenţii Crina Mehedinţi (pian), Valentina Zaha (soprană), Stana Milu (oboi), Andrada-Raluca Mihalca (pian), Istvan Molnar (flaut), de la cursurile de masterat din cadrul Facultăţii de Muzică din Timişoara, s-au gândit că pot depăşi acest tabu şi să cânte şi în locuri mai puţin obişnuite cu muzica clasică. Astfel, aceşti tineri talentaţi şi îndrăzneţi şi-au îmbrăcat costumele de epocă, au luat cu ei instrumentele clasice, pianul, oboiul, flautul, şi, în drumul lor spre Lugoj, s-au oprit, duminică, 20 mai, ora 12,00, la Biserica Evanghelică din Liebling unde au susţinut un concert de muzică preclasică în cadrul proiectului „Ba-

rocul în ipostaze contemporane”.

Organizată în colaborare cu Asociaţia „Pro Liebling” şi Fundaţia Ateneul Cultural „Ştefan Goanţă” , manifestarea a evidenţiat statutul de unicat al proiectului mai sus amintit, care face parte din cursul de management artistic al prof. univ. dr. Felician Roşca, având

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 55

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E ca director pe studenta Andrada Raluca Mihalca, iar ca director artistic pe studentul Adrian Marcovici. Realizarea concertelor din acest proiect este posibilă datorită Facultăţii de Muzică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi Consiliului Judeţean Timiş dar, în primul rând, după cum se arată în Caietul-program, „acestor tineri implicaţi, dornici să promoveze valorile deosebite în care s-au format, au avut ocazia etalării talentului şi îndrăznelii de care dispun”. Într-adevăr, am savurat „în compania lor parfumul unei epoci demult apuse, apreciată şi astăzi pentru cultura sa extrem de rafinată.” Au reuşit să arate că „Toccata” de Bach poate plăcea şi publicului din Liebling, reuşind să transmită o stare de bună dispoziţie care, sperăm, să devină molipsitoare.

Prof. Irina Goanţă

Persoană de contact: Prof. Irina Goanţă fundatiastefangoanta@yahoo.com; igoanta@yahoo.com; 0760702001

10-august 2012 - nr. 12

LIMASOL - CIPRU (continuare din nr. 11)

Autor: Georgeta Resteman

Printre ruine - pe urmele vechilor civilizaţii Dar adevăratele voci ale trecutului nu le auzi nicăieri mai bine decât în zonele istorice adiacente Limassolului, unde urmele vechilor civilizaţii din Cipru sunt dovezi grăitoare ale existenţei lor pe aceste tărâmuri. Când ajungi să le vezi, le parcurgi, piatră cu piatră simţind cum istoria pulsează în Cipru, ca sângele în arterele muflonului, cum spunea un jurnalist într-un articol pe care l-am citit de curând. Pentru a doua oară în ultimul an am ajuns la situl vechiului Amathus, unul dintre oraşele care a stat la baza întemeierii Limassolului, acum doar un loc care emană istorie şi legendă din fiecare piatră, situat în apropiere de Ayios Tychon, în direcţia Limassol - Paphos. Amathus, unul dintre cele mai vechi oraşe cipriote, conform legendei a fost întemeiat de unul dintre fiii lui Heracles, mult venerat în acele vremuri. Potrivit altei legende, Ariadna, frumoasa fiică a lui Minos, care a fugit din Creta cu Tezeu, a fost abandonată în Amathus. Ea a murit acolo la naşterea copilului său şi a fost îngropată într-un mormânt sacru. Zona a fost populată cu cel puţin 3.000 de ani în urmă şi asta o spun dovezile arheologice descoperite aici. Oraşul a luat numele Amathusei, mama regelui Kinyras din Paphos. Săpăturile arheologice de la Amathus au început în 1980, ele continuând şi astăzi. S-au descoperit astfel Acropolele, Templul Afroditei, piaţa, zidurile oraşului, Bazilica şi portul. Vizitând ruinele de la Amathus ai impresia ca acolo este ascunsă toată istoria antică a insulei: în piaţa oraşului

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 56

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E tronează coloane de marmură decorate cu minunate ornamente spiralate, pavaje superbe, vestigiile unei bazilici creştine timpurii, decorate cu pietre preţioase. Pe partea de sus a stâncii pe care a fost ridicată aşezarea se află Templul Afroditei şi mai multe case aliniate pe un rând, datând din perioada greacă. În extremitatea estică şi vestică a sitului, misterele ruinelor au rămas mute între două acropole semeţe. O multitudine de morminte au fost descoperite aici, multe dintre ele fiind intacte. Obiecte de artă lucrate manual găsite în timpul săpăturilor se află expuse la marile muzee ale lumii: Muzeul Metropolitan din New York, Muzeul Luvru din Paris, Muzeul Naţional din Nicosia. Nu departe de Limassol, pe valea râului Kouris am vizitat de curând un alt sit arheologic semnificativ din insulă, oraşul antic Kourion (Curium). Potrivit lui Herodot, locuitorii din Argos au fost cei care au pus bazele acestei aşezări datând din Epoca Bronzului, situl fiind aproape identic cu un altul, situat în imediata apropiere, la Episkopi, pe dealul Bamboula. S-au descoperit aici multe inscripţii, unele încă nedescifrate, importante dovezi ale existenţei civilizaţiilor străvechi ascunse sub stâncile de la Kourion. Nu se poate să ajungi la Limassol şi să nu vizitezi ruinele oraşului antic Kourion, un imens complex arheologic. În prezentarea succintă a acestuia sunt tentată să încep cu cel mai important obiectiv arheologic, Amfiteatrul de la Kourion (Curium), construit după modelul grecesc în secolul al II-lea î.Hr. - de formă circulară şi scenă deschisă. Restaurat de împăratul Augustus, după instalarea roma-nilor pe insulă în secolul I, amfiteatrul, care iniţial servea drept loc de desfăşurare a serbărilor organizate în semn de omagiu adus zeilor, devine arenă pentru luptele cu gladiatori. Forma şi dimensiunile pe care le are acum datează din secolul al II-lea. În secolul al IVlea este distrus în întregime, restaurarea lui fiind efectuată ulterior de către cunoscutul

10-august 2012 - nr. 12

restaurator grec Travlos Antonis. Astăzi, capacitatea acestui teatru este de 3.000 de locuri şi este gazda multor spectacole de teatru şi concerte în aer liber, oferind o ambianţă care impresionează prin farmecul ei aparte. În partea de nord-est a complexului arheologic de la Kourion se află Forumul, unde în perioada 1975-1997 au fost descoperite ruinele unor construcţii publice şi instalaţii hidraulice din vremuri străvechi. Alte rămăşiţe ale vechiului oraş se regăsesc în Nymphaeum, locul sacru care se spune că era destinat nimfelor, fiicele lui Posseidon. Piaţa mare a oraşului antic Kourion era înconjurată de o colonadă alcătuită iniţial din 16 coloane (porticuri), din care astăzi mai sunt doar şase. Nu mai puţin lipsite de importanţă sunt casele private din cadrul complexului arheologic de la Kourion, construite, spun izvoarele documentare, în perioada romană târzie: Casa gladiatorilor, Casa lui Achile, Casa lui Eustolios, în jurul ultimei dintre ele ţesându-se nenumărate legende, fiind considerată o casă a semnelor christice. Dar din vechile ruine ale oraşului Kourion nu lipsesc nici lăcaşele de cult, bazilicile, construite în mare parte începând cu secolul al V-lea: Bazilica Episcopală - o construcţie deosebit de valoroasă a acelor timpuri, cu o arhitectură unică, coloane din granit şi marmură, pardoseală cu încrustaţii în marmură şi mozaic; Bazilica Coast, aflată la poalele dealului pe care a fost construit oraşul, în apropierea unei plaje deosebit de frumoase şi o a treia bazilică, situată în afara oraşului, lângă stadion. Se pare că timp de 150 de ani, bazilica aceasta folosise drept catedrală. Între oraş şi sanctuarul lui Apollo se află stadionul, construit, conform atestărilor documentare, pe vremea lui Antonius, în secolul al II-lea. Aici se desfăşurau competiţiile sportive ale acelor vremuri - alergări, sărituri, aruncarea suliţei, lupte. Cursele de cai se pre-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 57

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E supune că nu se puteau desfăşura aici, fiind prea mic pentru astfel de întreceri. Poate cel mai important vestigiu antic din insula Cipru, care se află tot aproape de Kourion este Sanctuarul lui Apollo. O foarte veche inscripţie din acest amfiteatru din piatră datează din secolele al V-lea şi al IV-lea î.Hr. şi acolo se regăseşte numele lui Apollo zeul vindecător al sufletelor. Un cutremur puternic distruge sanctuarul în secolul al IVlea, însă Apollo continuă seria miracolelor de vindecare sufletească. Mai târziu, pe ruinele vechiului sanctuar a fost ridicat un adevărat palat, în timpul lui Augustus, urmând ca pe timpul împăratului Traian splendoarea acestuia să-i aducă şi mai mare faimă. Ulterior, ciprioţii i-au maximizat importanţa simbolică, imaginea lui devenind un fel de emblemă a Ciprului. Monumentele istorice din cadrul sitului Sanctuarul lui Apollo datează încă din secolele al VIII-lea şi al VII-lea î.Hr., purtând am-prenta civilizaţiei greceşti din secolele al IV-lea şi al III-lea î.Hr. dar în mare parte, mai târziu, perioada romană ce a urmat a lăsat semnele cele mai vizibile asupra stilului archi-tectonic de ansamblu al sanctuarului. Vă mărturisesc că în momentul vizitării acestui loc de legendă, înţesat de tainele miturilor create în jurul lui, unde eşti înconjurat doar de pietre, mare şi cer, fără să vrei, te duce gândul la suferinţele interioare de care nu suntem privaţi niciunul dintre noi, oricât de puternice caractere am avea, şi, sub magia lui mitologică ai tendinţa firească de a spera ca din străfundurile străvechi să răzbată înspre tine balsamul vindecător al puterii apolloniene. Plecând de la Kourion spre Limassol este indicat să te opreşti la Kolossi, unde se află Castelul (Turnul) Kolossi, fortăreaţă medievală construită în secolul al XIII-lea, amplasată în inima văii râului Kouris - considerată cea mai bogată şi mai fertilă zonă din sudul insulei. Castelul a constituit, de-a lungul secolelor, asemeni zonei în care era construit, ţinta luptelor reprezentanţilor dinastiilor care s-au

10-august 2012 - nr. 12

perindat la administrarea insulei în acele timpuri. A servit drept sediu administrativ al feudalilor francezi ai vremii (cavalerii Ordinului Sfântului Ioan), iar când aceştia s-au mutat în insula Rhodos, la castelul Kolossi a rămas sediul „Commandery”-ei administraţiei franceze; de-aici provine denumirea unuia dintre cele mai recunoscute vinuri cipriote, „Commandaria”, un excepţional vin dulce, precum nectarul zeilor… Sunt nenumărate legende legate de istoria veche a Ciprului şi tentaţia de a le dedica un spaţiu mai vast mă urmăreşte în permanenţă, motiv pentru care am încercat să prezint cât mai succint informaţiile despre locurile acestea şi oamenii lor, unele culese de la cei cu care am dialogat, altele preluate direct de la sursă - obiectivele vizitate. Dar o voi face, cu siguranţă, în una din relatările viitoare, dedicată în exclusivitate acestui subiect.

Georgeta Resteman Limassol, Cyprus Mai 2012

Foto: Alex Ştirbu

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 58

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

Ioana Celib idache De vorbă cu Ioana despre un alt fel de Sergiu Celibidache16 Interviu realizat de Ileana Corbea Î: În anul 2001, Dna Ioana Celibidache, a semnat la Editura Domino din Iaşi, o carte insolită, dar semnificativă, intitulată: Sergiu altfel... căutând să restituie din amintiri, din comentarii şi impresii personale, o imagine cît mai complexă asupra marelui dirijor şi muzician, Sergiu Celibidache, filtrată de această dată, prin ochiul plin de culoare şi poezie al soţiei sale. Nu este de mirare, prin urmare, că în deschiderea convorbirii noastre, ţin să vă întreb, stimată doamnă, ce a determinat scrierea acestei cărţi?

R: Bărbatul meu s-a prăpădit aşa, dintr-o dată. A fost o lovitură înfiorătoare. N-am mai putut picta. Mă duceam la atelier şi era imposibil să pun ceva pe pînză sau carton, să gîndesc şi să configurez ceva. Mă obsedau amintirea şi imaginea lui, dar n-aş fi putut să le înfăţişez cu mijloacele figurativului sau ale simbolului. Mi se părea că tocmai poezia fiinţei lui scăpa unui astfel de demers, oarecum simplificator. Şi atunci, în mod firesc, am recurs la scris, adică m-am întors spre ceea ce făcusem în copilărie, cînd, pe la 14 ani, publicasem două volume de poezie, în franceză. M-am întors, prin urmare, fără să îmi mai dau seama aproape, spre poezie, fără a mai aborda versul ca în Aveu şi Souvenir, dar proza mea, de aici din ultima carte, este tot o amintire a mărturisirii în jurul unor fapte şi întîmplări care, reînviate, m-au ajutat să depăşesc momentul tragic al despărţirii definitive. Am scris 16

Interviul a mai apărut în Jurnalul literar, Nr. 17-20 / 2007

10-august 2012 - nr. 12

această carte ca şi cum aş fi făcut o terapie, regândind ce trăiam zilnic, alături de bărbatul meu, fapte, întîmplări, cuvinte, printre care petrecusem atîţia ani împreună şi, în mijlocul cărora rîdeam sau ne îndureram. Uneori, de cele mai multe ori, de fapt, el îşi povestea, mimându-le, episoade din existenţă la care eu absentasem. Am încercat, de aceea, să reproduc, deci să retrăiesc, ceea ce el spunea că pătimise. Aşa s-a închegat, din trăirile mele alături de el, şi din trăirile lui repovestite, cartea „Sergiu altfel...” S-au scris biografii – am vreo zece în bibliotecă – unele mai proaste decît altele. Pentru mine, totul a fost să recuperez şi să imortalizez clocotul existenţial al lui Sergiu. Am fost întrebată de ce nu încerc să scriu eu o biografie a bărbatului meu. Am respins ideea de la bun început. Găsesc că este o lipsă de bun simţ ca să impui o privire din intimitate asupra unei persoane publice, iar o biografie de acest fel nu reprezintă altceva decât o intimitate a vieţii. Î: Deşi în casa şi, deci în existenţa dvs, armonia sunetelor şi interpretarea lor, imaginea nonfigurativă şi simţul culorii, iar, dacă nu mă înşel, prin fiul dvs, jocul mişcat al imaginilor înregistrate pe celuloid...

R: Da, absolut, fiul meu, care va împlini în curînd 30 de ani, trăieşte în lumea asta modernă a faxului şi a computerelor, a internetului. Bărbatul meu avea oroare de toate tehnicile astea. Ca şi mine, de altfel. Şi cînd fiul nostru venea şi-l întreba adesea pe Sergiu: Cum aţi trăit voi fără toate astea? Tatăl său îl privea lung şi-i răspundea: Dacă ai ştii ce bine am trăit! Î: Eu intenţionam să vă întreb însă altceva. Cum se poate trăi o viaţă numai şi numai prin artă?

R: Este uluitor, pentru că, în fond, viaţa noastră a avut, din acest punct de vedere, o notă abstractă, desprinsă de tot ceea ce se consumă în epoca modernă sau în timpul de faţă, în jurul nostru. Î: Şi atunci trebuie să înţeleg că abstractizarea de care aminteaţi v-a făcut să trăiţi atât de bine?

R: Au fost, desigur, şi foarte multe probleme, deşi eram focalizaţi pe artă. Însă restul problemelor, tocmai prin preocupările esenţiale ale existenţei

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 59

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E noastre nu mai contau. Când s-a prăpădit săracul Sergiu, m-am trezit cu enorm de multe situaţii dificile. Cât am trăit împreună nici nu realizasem că pot exista. Eram complet în afară de lume, de lumea de toate zilele, de lumea practică, dacă o putem numi aşa. Cînd am rămas fără el, m-am întrebat, de multe ori, cum trăiesc oare alţii, deşi am avut împreună foarte mulţi prieteni pe care iam răsfăţat cât am putut. Am fost şi noi răsfăţaţi de ei. Chiar artiştii de care noi eram înconjuraţi şi pe care îi înconjuram la rândul nostru cu sentimente de prietenie, se complăceau şi se confruntau cu altfel de probleme decât cele care preocupau viaţa noastră. Este adevărat că Sergiu nu trăia esenţial decât în şi prin orchestră şi repetiţii. Erau singurele lucruri importante şi grave din existenţa lui, în afară de familie. Dar le rezolva foarte repede. Lua bagheta şi pleca.

10-august 2012 - nr. 12

„Maestre, dv. sunteţi aşa de mare încât puteţi să le înlocuiţi pe cele opt, care lipsesc...”

R: Asta e, de fapt, Italia, o ţară extraordinară. Trebuie să recunoaştem că răspunsul a fost genial. Î: Mai ales cînd un om ca Sergiu Celibidache venea acolo din Germania, un univers al disciplinei şi al rigurozităţii...

R: Asta mi-aduce aminte de o altă întîmplare, o poveste de la un restaurant italian. După ce am luat masa, chelnărul a venit cu o notă de plată destul de fabuloasă. Sergiu nu a întrebat nimic, dar enervat, s-a încruntat teribil. Atunci, omul i-a replicat în termenii eroilor lui Caragiale al nostru: Am patru copii… S-a terminat totul şi nu s-a mai discutat nimic. Î: Ce a însemnat pentru dvs. să trăiţi în intimitatea lui Sergiu Celibidache? Cât de greu şi cît de uşor a fost?

R: Şi totuşi plecam şi eu cu şevaletul sau fără el, fiindcă pictam şi prin hoteluri. Eram alături de Sergiu, mereu în turnee. De multe ori, se întâmplau nu puţine catastrofe, în sânul orchestrelor cu care el repeta. Şi trebuie să spun, Sergiu avea întotdeauna dreptate. Povestesc, în carte, la un moment dat, că în nu ştiu care localitate, din sudul Italiei, dacă mi-aduc bine aminte, în loc să dispună de şaisprezece violine în cadrul orchestrei, a văzut că nu se găseau decât opt. Singura lui soluţie era atunci să-şi ia bagheta şi să plece...

R: N-aş spune că a fost foarte greu. Poate că nici uşor nu era. Nu ştiu. Mie mi s-a părut a fi un dar de la Dumnezeu, bineînţeles. Era un om care îşi cunoştea valoarea, deşi nu ţi-o arăta niciodată. Adesea era ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant. Nu venea acasă ca să arate şi să impună cât de genial este. Deci a fost mult mai uşor să trăieşti lângă el, decât s-ar putea bănui. A fost, bineînţeles, şi greu, în sensul că de la început a trebuit să mă obişnuiesc cu felul lui de a fi, cu obiceiurile şi comportamentele lui. De exemplu, înainte de concerte îşi făcea rugăciunea. Trebuia deci să te pliezi pe programul lui, să fii foarte punctual. Întotdeauna erau cele cinci minute de reculegere şi singurătate, dinaintea concertului, pe care el le respecta cu sfinţenie. Dacă nu era aşa, ca româncă n-aş fi ajuns niciodată atât de punctuală. Când eram mai tînără exista o diferenţă mare între noi, din acest punct de vedere. Pe urmă m-am obişnuit, şi acum mi se pare nemaipomenit să nu fii punctual. Trebuia să fiu totdeauna acasă cînd el venea de la repetiţii, deşi nu căuta să impună ceva cu tot dinadinsul.

Î:...dar în momentul acela, cînd uluit, Sergiu Celibidache întreabă factorii de răspundere de ce se găsesc doar atât de puţine violine, i s-a răspuns:

Î: Era acaparator? Să nu-mi spuneţi că nu era, pentru că un artist are, în exclusivitate, un asemenea defect.

Î: Pentru dv. era mai greu să luaţi şevaletul şi să plecaţi?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 60

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E R: Sigur că era. În sensul că nu puteam să fac tot ceea ce voiam. Dacă ţineam să fac totuşi ceva în afara programului lui mă determina să înţeleg că e foarte important să stau cu el. Î: Bănuiesc, e firesc, că şi dvs. aveţi o înclinaţie asemănătoare?

R: Sigur că da. Nu-i nimic de mirare. Uneori trebuie să-i fi părut îngrozitor de acaparatoare. Î: Şi atunci, între două naturi atât de profund personalizate artistic, în chip diferit, nu izbucneau conflicte? R: Cum să nu. El avea mulţi elevi răspîndiţi în toată ţara de care se ocupa permanent. Pe mine, activitatea asta a lui mă cam plicitisea, chiar mă deranja pentru că de multe ori, îmi lua duminica. Mă considera, desigur, o egoistă şi, probabil, aşa şi eram. Cînd s-a prăpădit bărbatul meu, aceşti elevi, săracii de ei, au rămas, aş putea spune, oarecum orfani.

10-august 2012 - nr. 12

concepţia artistică. Avea un talent extraordinar la scris şi voia să scrie despre muzică. Î: N-am ştiut acest lucru.

R: Era un om care avea talent la toate. N-am văzut până la el aşa ceva. Putea să fie orice, de la meşteşugar începând. Î: Îi lipsea însă arta culorilor, probabil, de vreme ce a achiziţionat-o prin dvs.

R: Uneori, stau să mă întreb dacă ar fi avut înclinare şi spre pictură. Cînd am apărut eu ca pictoriţă, s-a spus bineînţeles, în lumea drăguţă şi plină de bunăvoinţă în care ne duceam existenţa, că lucrările expuse de mine i-ar fi aparţinut, de fapt, maestrului. Ceva real exista în această falsă recunoaştere: nevoia de lumină pe care o căuta, mai apoi, să şi-o valorifice. Se găseşte la Sergiu o expresivitate a luminii şi, de asemenea, o înclinare spre magie. În pictura mea abstractă, am căutat mereu să mă apropii de o fascinaţie magică, pe care nu de puţine ori, am extras-o din viaţa intimă a poeziei, din reflexivitatea tulburătoare a versului. Î: De aceea, picturile dvs. nu au titlu, ci doar o trimitere sugestivă la un anumit vers celebru, la un anume gînd poetic?

Î: Simţea nevoia să-şi creeze o şcoală?

R: Desigur. Aş spune, chiar, că o avea deja, atât în Germania, în Academia de la Mainz, sau la Berlin, cât şi la Paris, prin „Şcoala Cantorum”. Î: Putea un artist, atât de unic precum Sergiu Celibidache, să-şi creeze o şcoală?

R: Nu. Pierdea, de altfel, mult timp cu preocupări de această natură, fără un rezultat imediat, dar îi plăcea să fie înconjurat de tineri. Durerea lui cea mare, însă, era tocmai faptul că nu dispunea de un răgaz mai îndelung ca să-şi pună pe hârtie

R: Da. Nu fac pictura şi pe urmă îi pun titlul. Dimpotrivă. Pornesc de la un asemenea vers, un asemenea motiv de meditaţie, pe care caut să-l transpun într-o stare a culorii, într-o impresie. Adesea, când veneam de la câte un concert, de exemplu, vreme de câteva săptămâni, şi mai mult, lucram pe acel sentiment, pe acea reacţie pe care muzica mi-a trezit-o. Esenţa abstractă a muzicii poate constitui un precadru tematic, dacă vreţi, al picturii abstracte. Ritmurile muzicale impun şi un ritm al culorilor, cel puţin pentru mine, fiindcă majoritatea picturilor mele le-am făcut în raport cu revelaţia armoniilor muzicale ale lui Sergiu. Î: Cum se împăca Sergiu Celibidache cu pictura dvs.?

R: Îi plăcea foarte mult şi n-o spunea din complezenţă. Mi-aduc aminte că prima oară cînd am avut o expoziţie la Roma, nu m-a lăsat să vând nimic. Se întreba mereu ce se va întîmpla cu noi dacă eu am să mă las de pictură. Când nu-i plăceau

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 61

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E încercările mele artisitce, mă critica. Nu-i dădeam pe moment dreptate, fiindcă mă enervam, dar pe urmă reveneam la tablou de nenumărate ori. Îmi spunea: Nu are ritm şi eu, privind tabloul, constatam adesea: Uite ce dreptate are! Stătea de multe ori în atelier şi se uita cu intensitate la pictura mea şi apoi, la mine, întrebându-mă: Cum faci tu ca totul să fie aşa de aproape de Dumnezeu? Asta am relatat-o şi în carte, fiindcă el era foarte aproape de Dumnezeu. Nu ştiu dacă toţi muzicienii sunt aşa, dar Sergiu era profund mistic. De altfel, adora pe Bruckner. Avea, la rândul lui, o curiozitate extraordinară de a imagina sau de a şti ce se întâmplă dincolo. Asta îl deosebea de mine. Eu nu ştiu, nu vreau să ştiu nimic. Dar el voia.

10-august 2012 - nr. 12

Î: Să ne întoarcem însă, la compoziţiile româneşti ale lui Sergiu Celibidache.

R: Îmi spunea uneori: Compun pentru mine. Cândva o să vedem dacă iese ceva din ele. De ce? îl întrebam eu. Pentru că, pretindea el, compoziţiile lui erau prea complicate. Aveau nevoie de o orchestră specială. Nu sunt opere ample, ci doar fragmente, ce aduc, dacă vreţi, puţin aminte de folclorul românesc. Bineînţeles, profund transfigurat. Anul acesta, Sergiu ar fi trebuit să aibă nouăzeci de ani. La Munchen se va desfăşura o întreagă festivitate. Acolo, poate, se va cânta, pentru prima oară, şi compoziţia lui Sergiu, cea care se intitulează Haz de necaz. Cu interpretarea Hazului de necaz va fi o problemă, fiindcă nu ştiu încă cine să o dirijeze. Ne-am gîndit la Daniel Baremboim – care îl iubea foarte mult pe Sergiu – sau, eventual, la Mehta, dar eu aş prefera să fie Baremboim. Î: Credeţi că revenirea în prim plan a compozitorului va consolida şi va duce mai departe faima dirijorului? Este ştiut că Sergiu Celibidache aproba cu multă greutate discurile concertelor sale.

Î: În compoziţiile lui Sergiu Celibidache apar de asemenea încercări de surprindere sau de concretizare artistică a ritmurilor astrale?

R: Da, apar, mai ales, într-un Requiem, ce ţine de ceea ce eu aş numi compoziţiile lui româneşti. Acolo se instituie parcă un dialog al trecerii, cu Dumnezeu şi cu lumea de dincolo. Cred, de altfel, că el avea capacitatea asta. Mi-a spus, cândva, că la concerte, de cele mai multe ori, vede îngeri. Era un om dominat de mistică. Îl interesa budismul, se ocupa de religiile tibetane, deşi era un creştin ortodox fervent. Există, însă, în viaţa românului, o anume înclinare spre contemplarea elementelor naturii, în care se caută şi se descoperă, adesea, minunea, chemându-l din fantastic, pe Dumnezeu. Sergiu considera că, într-un fir de iarbă, într-o gâză, românul contemplă de fapt, universul. Se pare că el vine cu o astfel de continuitate din Eminescu, din Pârvan...

R: El nu a vrut niciodată. Dar, după dispariţia lui nea rămas nouă, fiului meu şi mie, prin fundaţia ce s-a creat la Munchen, dreptul să decidem asupra acestui important capitol de venituri, la care, desigur, în ceea ce ne priveşte, am renunţat de la bun început complet şi definitiv. Totuşi, banii aceia au alcătuit peste optzeci de burse. S-a subvenţionat chiar o orchestră a fundaţiei. Am dat burse şi în România. Au fost muzicieni care au trăit astfel o experienţă. Au fost oameni pe care i-am ajutat. Sergiu într-adevăr nici nu voia să audă de discuri. Toată viaţa a ajutat muzicieni, dar fără ca

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 62

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E să recurgă la mijlocul sau la intermediul discurilor. Fundaţia are un braţ caritabil, în sensul că îi ajută pe bătrâni, în România, spre exemplu, să îşi amelioreze situaţia materială. La fel, vine în sprijinul copiilor handicapaţi. Î: Nu cumva în refuzul faţă de discuri se configura şi un mod de existenţă, acela de a nu lăsa nimic să treacă dincolo de amintirea sa, după chemarea la Dumnezeu?

R: Nu. Cînd îl auzeai pe Celibidache dirijând, şi pe urmă ascuţi discul - chiar discurile cele mai bune, pe care le-au scos nemţii - realizezi diferenţa, dacă ai cât de cât o mică idee despre muzică. Se schimbă perspectiva înţelegerii, de la o operă de plan esenţial, la o imitaţie stângace. Î: Dar o videocasetă?

R: Da, am făcut-o. Stau, însă, şi mă gândesc, dacă el ar fi fost mulţumit. Avea o precizie fenomenală în interpretarea armoniilor, în găsirea sunetului just. Îţi explica de ce nu face discul cu atâta luciditate încât nu puteai să nu-l aprobi. Făcea o sută douăzeci de concerte pe an, ceea ce după câte ştiu eu, de la el, desigur, nu a mai făcut nimeni. Repetiţiile erau covârşitoare. Nu-i mai lăsau timp să se mai gândească şi la altceva. De câte ori ajungea într-un oraş mare, îşi cumpăra un caiet, pentru ca să-şi scrie gîndurile şi să-şi definească universul său muzical. Cum vorbea mai multe limbi, uneori scria în franţuzeşte, alteori în nemţeşte, aşa că sau păstrat tot felul de asemenea încercări. Le-am pus pe toate într-un seif, la o bancă, să nu se piardă, tot ceea ce el a redactat despre muzică şi filosofie. Mereu se plângea: N-am timp. Trebuie să scriu, trebuie să las. Voia să-i facă şi pe alţii să înţeleagă de ce este numai aşa şi nu altfel. Într-un loc scria cam jumătate de caiet. Pe urmă, natural, îl abandona. Cineva, un reputat om de cultură, mi-a spus că trebuie păstrate şi tipărite aşa cum el le-a redactat, în limba pe care el a ales-o de fiecare dată. Sigur, ca să le valorificăm cândva, va trebui să treacă timp. O luăm încetul cu încetul. Sunt încă unii care îl consideră demagog, artificial şi cabotin, pentru că lumea nu îl înţelege de obicei. Vorbind despre muzică, mulţi nu găseau ceva mai bun decât să-l abordeze contrazicându-l. Incompetenţa îl scotea din minţi pe Sergiu. Devenea rece, ascuţit

10-august 2012 - nr. 12

ca un brici, de o duritate fără asemănare, şi spunea în faţă ceea ce gândea. Î: Doamnă Celibidache, când aţi început să pictaţi din nou?

R: După un an şi jumătate de la moartea bărbatului meu. Între timp am avut, din nou la Paris două expoziţii. La fiecare doi ani sunt obligată prin contract să fac o expoziţie. Î:Există o dimensiune românească în pictura dvs.?

R: Poate că da. Nu-mi dau seama. Nu m-am gîndit. Poate că un asemenea filon să răzbată spontan. Trebuie să fie undeva, sigur că da. Am avut întotdeauna simbolul luminozităţii bunăoară. Î:Este albastru culoarea dominantă a picturii dvs.?

R: Da. Cred că amestec ceva cu cerul, abstractizez şi am impresia că pătrund prin albastru în alte lumi. Î: Doamnă Ioana Celibidache, cum aţi văzut cerul acela roz peste Roma?

R: Păi este roz. Nu numai cerul. Toată Roma este roz. Poate de la cărămidă. Este oraşul pe care l-am admirat totdeauna şi-l ador, dar pe care nu pot să-l văd altfel. Aşa cum Grecia este albă, şi eu mi-o închipui ca pe frişcă. Aşa este, de o curăţenie extraordinară, Grecia asta. Până şi măgăruşii sunt alburii. Î: În Grecia aţi ajuns cu el!

R: Cu Sergiu. Voiam să cumpărăm toată Grecia. Numai că grecii, buni negustori, cereau nişte preţuri enorme. N-am mai cumpărat nimic. Î: Avînd în vedere, însă, ceea ce aveţi în Italia, lîngă Palermo...

R: Asta a fost după, ca un fel de compensaţie. Bărbatul meu a făcut în tot acel domeniu să renască o insulă de românitate: bisericuţa, icoanele, mobilele, covoare pe pereţi, tot. Acelaşi lucru, se găseşte, dacă vreţi, şi în locuinţa noastră din Franţa. El adora România. Şi Iaşiul, nu mai vorbim. Era un sentimental ascuns. Î: Se poate trăi fără Sergiu Celibidache?

R: Nu. Sau altfel spus, foarte greu. Noroc că am pictura. Dar asta nu acoperă golul lăsat de el.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 63

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Î: Niciodată arta nu acoperă viaţa?!

R: Pentru mine, nu. El era o prezenţă în fiecare moment. Tot ce făceam sau tot ce nu făceam se explica prin extraordinara lui prezenţă. Î: Se pune, totuşi, e firesc să fie aşa, întrebarea, în ce măsură Sergiu Celibidache a fost, până la urmă, un om perfect împlinit?

Dumitru Ichim MARIA MAGDALENA

(Ontario, Canada)

Nu-și mai credea nici sieși însăși c-ar fi a ei. Se ofilise felinarul, şi primul gând al Magdalenii a mijit tot frică vorbind cu Grădinarul. O speriase și vedenia cu îngerul văzut și de femei la cumpănirea tot mai greu de îndurat

R: Da, asta este una dintre consolările mele. De altfel, Sergiu a plecat aşa cum trebuia şi cum i-a fost dat. Nici măcar nu fusese bolnav, dar avusese un infarct. Tocmai venise de la Munchen, unde dăduse patru concerte nebuneşti, cum făcea el de fiecare dată, cu sala în picioare, ovaţionînd. A venit, după aceea, acasă. Am stat şi ne-am bucurat de linişte încă o lună de zile. Apoi a făcut infarctul. Nu a fost bolnav, nu a apucat să sufere, sau nu i-a fost dat să simtă că nu ar mai putea să dirijeze.

Î: Se spune în credinţa românească: Dumnezeu dă moartea pe care fiecare o merită. R: Aşa cred.

***

Notă: Toate tablourile /picturi-le/ de pe parcursul acestui interviu aparţin dnei Ioana Celibidache.

„Dar dacă cineva L-o fi furat?” Şi-așa se tânguia spre Grădinar crezând că ar avea habar, sau poate firul tainei că îl știe. Chiar lângă ea era o păpădie care de jale îşi aruncase lângă cruce năframa de petale, când Iisus, din spate, a chemat „Marie!”, întoarse capul către El, și fosta floare crezând că numele pe-al ei l-ar fi strigat, cu Magdalena, când I-au văzut aureola, căzură în genunchi „Rabuni!” De-atunci alături de cuvântul sfânt și păpădia, de Paşte, îşi aprinde ca în vârf de lumânare, rotundă ca argintul luni' corola asemeni cu ecoul Lui, când înviat, pe cine oare dintre ele -o fi strigat „Maria!”?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 64

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E HORIA ANDREESCU, vrăjitorul de orchestre „Muzica este rugăciune" Interviu realizat de Magdalena Popa Buluc 17

Horia Andreescu are acest talent unic al seninătăţii desăvârşirii. Când urcă la pupitrul orchestrei şi se produce acel gest magic care eliberează primele acorduri, muzica ne scaldă auzul precum lumina. Braţele lui se întind către orchestră ca şi cum ar deschide o fereastră. Sub bagheta acestui mare dirijor, muzica se deschide şi se naşte dintr-o perfectă seninătate şi un echilibru vital, atotgenerator. Mâinile lui, înaripate, ca păsările cerului sau îngerii proteguitori în zbor, eliberează în fiecare instrument partitura.

Timpul în care s-a derulat interviul a fost ales parcă anume. Muzica trebuie pusă sub semnul Învierii. Menirea ei este aceea de a elibera armonia, de a crea prin partitura fiecărui instrument fuziunea frumosului, ca pace şi biruinţă a Învierii, a credinţei şi iubirii vindecătoare Într-o lume ce se lasă copleşită de prejudecata că poţi produce emoţie doar prin violenţă, dizarmonie şi aşa-zisa estetică a urâtului, dumnea-

10-august 2012 - nr. 12

voastră apăreţi ca un promotor al armoniilor profunde, al armoniei dintre bine şi frumos. Joi şi vineri veţi dirija, la Ateneu, Orchestra Filarmonicii „George Enescu", cu celebra pianistă Elisabeth Leonskaja în Concertele nr. 1 şi nr. 2 pentru pian de Brahms. Această muzică sublimă ne duce cu gândul la filmul „Aimez-vous Brahms?" (cu Ingrid Bergman, Yves Montand şi Anthony Perkins). O partitură plină de dragostea, cu acorduri clare, romantice, nostalgice, pe care Brahms o nutrea pentru Clara Schumann. - Este de fapt un proiect pe care-l iniţiasem anul trecut, dar s-a întâmplat o nenorocire. Leonskaja a alunecat în aeroportul din Viena şi a avut o fractură la mână. Ne-a telefonat, anunţându-ne, şi, spre miezul nopţii, când a aterizat la Bucureşti, vorbisem deja cu profesorul ortoped Dinu Antonescu, care i-a sărit în ajutor. Aşa încât concertul a trebuit să fie anulat. Nu este prima dată când ea cântă sub bagheta mea. Ne cunoscuserăm la Wiener Concerthaus, când a interpretat, într-o sală arhiplină, „Concertul nr. 2 pentru pian" de Liszt, şi „Simfonia a II- a" de Enescu, împreună cu Filarmonica „George Enescu". Tot la Viena am avut-o din nou solistă într-un concert cu Orchestra Radio. Am mai realizat şi un alt dublu cu concertele lui Chopin. Cele două concerte de Brahms, de la Bucureşti, au un grad mare de dificultate, pentru că trebuie să exprimi, pe lângă virtuozitate, sentimentele romantice. Sunt practic două simfonii. - Sub bagheta dumneavoastră au evoluat, atât la Bucureşti, cât şi în ţară, solişti de talie internaţională, precum Mihaela Ursuleasa, Maxim Vengherov, Misha Maisky, Dimitri Alexeev, Viktor Tretiakov, Jenny Abel, Silvia Marcovici, Anne Sophie Mutter, Oleg Kagan, Joshua Bell şi alţii.

A a bsolvit Conservatorul din Bucureşti, urmând apoi cursuri l a Aca demia de Muzică din Viena s ub îndruma rea l ui Ha ns Swa rows ky şi a l ui Ka rl Ös terreicher s i la Trier s i Munchen cu diri jorul Sergi u Celibidache. Es te distins cu premiul Cri ticii la Bienala Muzici i Contemporane în 1981 l a Berl i n. În 1997, Uni unea Cri ti ci l or Muzi ca li îl numeşte „Dirijorul a nului"; a primi t Ordi nul Na ţi ona l „Pentru Meri t" în grad de Ma re Cruce (2006). Este l aureat a l Pre mi ului Comitetului Na ţional UNESCO Pentru Dezvoltare Cul tural ă (2002). Es te fondatorul şi di ri jorul Orches trei de Ca meră „Vi rtuozi i" din Bucureşti; A col aborat cu /şi dirijat/ mari orchestre din Europa şi di n l ume.

- Am fost răvăşit de magica interpretare, de incandescenţa trăirii, de acompaniamentul precis al acestor excelenţi interpreţi. Dar nu aş vrea să le uităm pe pianista georgiană Eliso Virsaladze şi pe violoncelista rusă Natalia Guttman. În mai voi fi din nou la pupitru, având-o la pian pe Mihaela Ursu-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 65

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E leasa, în interpretarea „Concertului pentru pian nr. 2" de Beethoven. - Nu putem să nu amintim, maestre, şi de înregistrările pe care le-aţi realizat, în străinătate, cu muzică românească, la pupitrul Orchestrei Radio Berlin, al Filarmonicii din Dresda, al orchestrei Radio Leipzig, Orchestrei Simfonice din Ierusalim, Orchestrei de Cameră Olandeze ş.a. Şi n-aş vrea să omit faptul că vi s-a decernat Premiul UNESCO pentru efortul de afirmare a identităţii româneşti în lume. Aţi înregistrat, nu de mult, „Integrala lucrărilor simfonice George Enescu" pentru Casa Olympia din Londra, în colaborare cu Electrecordul, reliefând frumuseţea acestor capodopere.

Ateneul Român – Foto: Alex Ştirbu

- Am peste 65 de LP-uri şi CD-uri pe care stă scris numele meu alături de orchestre remarcabile. Recent am realizat pentru Radiodifuziunea din Köln şi o casă de discuri din Germania (cu o foarte bună distribuţie internaţională, mai ales în Asia) două lucrări de Pascal Bentoiu, cât şi „Suita a III-a" de George Enescu. Acum închei înregistrarea, la Berlin, a „Concertului pentru violă" şi a „Simfoniei nr. 4" de eruditul creator sas Wilhelm Berger. Am fost primul care a înregistrat muzica săsească a compozitorilor care au trăit la noi de la 1600 până în contemporaneitate şi continui să mă interesez de muzicienii aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare, ale căror piese le înregistrez fie în România, fie în străinătate, la radiodifuziunile cu care colaborez. - Cât anume vor fi cântărit în marile dumneavoastră creaţii studiile şi îndrumările profunde pe care le-aţi primit de la Hans Swarowsky şi Karl

10-august 2012 - nr. 12

Österreicher, la Viena, iar apoi, la Trier şi la München, de la Sergiu Celibidache şi cât, în afară de darul dumnezeiesc, este şansă, numai dumneavoastră ne puteţi spune. De ce credeţi că firmele puternice din lume sprijină atât de consistent manifestările muzicii culte - festivaluri, concerte simfonice, spectacole de operă - şi de ce nu se întâmplă aşa şi la noi? - E adevărat că am avut acest noroc şi cred că tinerii din ziua de azi ar trebui sprijiniţi de instituţii cu profil impresarial. Niciun dirijor de valoare nu poate pătrunde nicăieri fără un impresar. Elita celor cu bani îşi întemeiază, hai să-l numim blazonul nobiliar, tocmai pe susţinerea financiară a elitelor tuturor artelor, pentru că ea livrează un produs ce transcende imediatul, iar elitele financiare au ţinut dintotdeauna să le dăinuie numele, să convertească acel A AVEA într-un A FI. Ce minunat ar fi să avem şi noi un magnat care să sesizeze ce mare valoare de înnobilare a propriului său blazon au banii plasaţi în zona muzicii simfonice, a muzicii culte, a artei în general. - Ştiu că aţi dirijat în străinătate, la Wiener Festwochen, Biennale Berlin, Dresdner Festspiele, Europa Musicale München, Copenhagen Musical Festival, Istanbul Festival etc. şi, nu de mult, la Palais des Beaux Arts din Bruxelles, la „Europalia" , cât şi la Strasbourg, fiind ovaţionat de maimarii lumii politice. Un mare succes de public, aplauze ce păreau a nu lua sfârşit, rechemări la rampa scenei de concert. Ce vibraţii vă provoacă aplauzele? - Pentru mine, dacă este un concert la Viena, la Amsterdam sau într-una din cele cinci săli în care am dirijat la Berlin, la Londra ori la Madrid, la BBC Scottish Symphony sau la Torino Philarmonic, este acelaşi lucru. Slujesc cât pot mai bine Adevărul muzicii şi caut să transmit cât mai perceptibil starea acelei muzici, încât să mişte sufletul celor care-o ascultă. Bucuria supremă o ating rar. Ea apare atunci când simt că orchestra, împreună cu mine, în consonanţă cu viziunea mea despre muzică, reuşim să transmitem Adevărul. Îmi vin în minte cuvintele lui Beethoven: „Să iubeşti liber-

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 66

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E tatea mai presus de orice, /iar adevărul să nu-l tăgăduieşti niciodată,/ nici chiar în faţa tronului". Toată lumea crede că un dirijor trebuie să reuşească o fericită îmbinare între o profundă ştiinţă şi un talent incontestabil. - Nu aveţi impresia că există o mare criză de dirijori de valoare? Mă gândesc la desăvârşirea pe care aţi atins-o în cadrul ultimei ediţii a Festivalului „George Enescu", la pupitrul Royal Philharmonic Orchestra din Londra, în „Simfonia a III-a" de Enescu, avându-l ca solist pe Maxim Vengherov, când, după terminarea concertului, publicul exclama: copleşitor de frumos!

FOTO: Eugen Oprina/ imagine de la concert

- În prezent, în lume sunt doar câţiva dirijori de foarte mare valoare. Fireşte că aceştia circulă la cele mai mari orchestre şi opere. La noi, din păcate, nu vin decât la Festivalul „George Enescu". Situaţia din România este complicată, din două motive. O dată din cauza regretabilelor incidente ivite în ultimele luni la Filarmonica „George Enescu", apoi, pentru că, dintre tinerii dirijori talentaţi, care se formează acum, fiecare încearcă să-şi găsească un loc în afară, care să le permită să se afirme, intrând în concurenţă cu cei din întreaga lume. Explicaţia?! Banii. Totuşi, aş vrea să spun că din generaţia mai tânără avem în ţară dirijori de valoare, care am nădejdea că vor putea să urce la nivelul despre care vorbeaţi. Drumul către glorie este greu de străbătut. Adevărata carieră înseamnă a fi în permanenţă în cele mai mari săli din lume, în cele mai importante festivaluri, fără întrerupere. - Există un public tânăr, iubitor de muzică cultă? Cine poate cuantifica iradierea unui concert de pian al lui Brahms?

10-august 2012 - nr. 12

- Iradierea e necuantificabilă, ca toate valorile spirituale. În Occident se vede strădania permanentă de a educa, forma, stimula un public pentru manifestările muzicii culte. Nu în funcţie de cota de audienţă. Se afirmă, pe bună dreptate, că minorităţile de toate genurile au o mulţime de drepturi. Cum rămâne însă la noi cu minoritatea celor care au nevoie de muzică cultă? Oare nu din rândul acestora se aleg olimpicii identităţii şi imaginii unui neam? - Cum trăieşte un muzician în condiţiile crizei de astăzi? Acum câteva zile am urmărit pe un post de televiziune o dezbatere la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti", în care se afirma faptul că profesorii, alături de muzicieni, trăiesc la limita subzistenţei, iar elevii îşi manifestau dorinţa de a pleca să concerteze în străinătate. De ce ne pleacă valorile? - Criza se manifestă profund şi în lumea simfonicului, şi în cea a operei. Nu sunt suficienţi bani, salariile sunt extrem de mici, nu sunt fonduri pentru a aduce instrumente de mare valoare, nu sunt satisfacţii care să fixeze aici, în România, pe cei mai talentaţi. Rămân unii pe care-i salutăm, dar sunt excepţii. Artă se face pretutindeni cu bani. În anumite ţări, ca Germania şi Olanda, s-au desfiinţat deja unele orchestre. La noi este o situaţie specială. S-au înfiinţat recent două sau trei orchestre, la Târgovişte, la Piteşti, la Râmnicu-Vâlcea. Modeste, dar care trăiesc. E îmbucurător faptul că în această situaţie există apetit pentru muzică şi, în baza cererii şi a ofertei, e benefic pentru România. Îmi aduc aminte că Yuri Temirkanov, dirijorul Orchestrei Simfonice din Sankt-Petersburg, a tras un semnal de alarmă, ducându-se la Vladimir Putin şi spunându-i că Rusia a avut întotdeauna o elită muzicală care a cutreierat lumea şi nu este admisibil ca tinerii să plece din ţară pentru că sunt prost plătiţi. Preşedintele a hotărât ca statul să susţină financiar orchestrele mai importante, care să-şi poată continua marea şi frumoasa lor tradiţie. Revenind la întrebarea dumneavoastră, pot să spun că, din păcate, muzicienii în România trăiesc foarte greu. Fiecare tânăr trebuie să-şi ştie valoarea şi aspiraţiile. O viaţă muzicală nu este formată numai din personalităţi. Clasa de mijloc a unei ţări formează

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 67

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E baza. Mulţi, în anii comunismului, au evadat dintr-un univers din care părea că nu există scăpare, într-un alt plan decât cel al realităţii, graţie muzicii. Eram liberi, într-o lume de oameni neliberi. Astăzi, nimeni nu protestează împotriva diminuării bugetului pentru cultură, aşa cum s-a întâmplat în Germania, de exemplu. Evident se cer nişte eforturi şi nişte sacrificii, dar ele ar trebui făcute şi de forurile superioare. Mă doare faptul că pe posturile de televiziune, cât şi în presa scrisă nu mai sunt cronici de concert, nu mai sunt acele celebre lecţii de muzică ale lui Bernstein, nu mai sunt seratele lui Iosif Sava.

10-august 2012 - nr. 12

cont că Horia Andreescu trebuie să intre în competiţie cu Riccardo Muti, cu Maazel, cu Abbado. Am deprins spiritul competiţiei de la soţia mea, Corina, o mare cunoscătoare a muzicii universale. - Prin cultură, prin muzică, se ajunge spre inima Europei... Aveţi geniu. Sub bagheta dumneavoastră, totul este perfect articulat, reuşind să puneţi în valoare antitezele sonore şi vivacitatea ritmică. Bagheta dumneavoastră vibrează subtil, şlefuieşte cu o răbdare feroce, cântăreşte valoarea nuanţelor, mâinile sculptează acorduri, braţele fulgeră orizontul şi cu aripi întinse coborâţi până în miezul inimii noastre. Ce este muzica pentru dumneavoastră? - Viaţa mea este plasată sub semnul muzicii. Ea nu are numai sunet, liniştea dintre note este şi ea muzică. Muzica este o atmosferă ce trece prin sunete şi prinde viaţă. Muzica este o rugăciune!

FOTO: Eugen Oprina

- Credeţi că lipsa de educaţie face dificilă atragerea tinerilor către muzica cultă şi favorizează proliferarea manelelor? - Din păcate sistemul de educaţie a cedat foarte mult. Au scăzut valoarea şi interesul forurilor care ar trebui să se implice în formarea tinerilor. Înainte, chiar la sate, oamenii îi ştiau vocea lui Iosif Sava. N-au putut fi înlocuite nici excelentele lecţii de muzică ale lui Bernstein, care erau „genialissime". Astăzi se simte din ce în ce mai acut nevoia ca emisiunile muzicale, mai ales la televizor, să fie prezentate de cineva care are nu numai ştiinţă, dar şi farmec, într-o vorbire directă, care să atragă tinerii către marea muzică. Vedeţi ce s-a întâmplat în ultimele zile cu acea orchestră din Polonia care a pus „Dragostea din tei" pe muzică de operă, bucurându-se de un răsunător succes. Din păcate, la noi, există acum o confuzie a valorilor şi în artă, ca în toate domeniile. Nu mai există competiţii „adevărate", concursuri... Întotdeauna am ţinut

Iman Maleki18

http://imanmaleki.com/index.htm

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 68

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

Mică antologie culinară (II)

Autor: Roxana SORESCU

Ce mănâncă şi ce beau personajele unui nepot de grec bucătar, fost berar la Bucureşti, fost comersant în gară la Buzău, prieten cu un vestit comersant de friptură de viţel în gară la Ploieşti. Personajele lui Caragiale sunt exact situate social şi istoric prin descrierea a trei tipuri de detalii, întotdeauna precise, exterioare şi imediat perceptibile: 1) cum se îmbracă personajele (mai ales personajele feminine); 2) ce mănâncă şi ce beau personajele (mai ales personajele masculine); 3) cum se exprimă personajele (de ambe sexe).

10-august 2012 - nr. 12

„Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi lângă fântână şedea jos o babă, ghemuită pe nişte zdrenţe de cergă, şi morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. [...] ‒ Vino-ncoace, terchea-berchea! Şi zicând astea, scoate din traistă o costiţă de purcel, nişte colaci şi turtă dulce şi mere şi i le dă: ‒ Ia colea şi trage-i fălci, că dinţi, slavă domnului, văz că ai. A mâncat băiatul cu poftă mare; i-a mulţumit gazdei şi s-a aplecat la fântână să bea. ‒ Ce faci, mă? ‒ Ce să fac?... vreau să beau. ‒ Păi, apă rece să bei după costiţă afumată? Ia colea!... Şi i-a dat din desagă un clondiraş cu rachiu de izmă. ‒ Să-nveţi de la mine, mă băiete: să nu bei apă după lucru gras, că ţi se-apleacă... Ai înţeles?“

(Calul dracului).

Într-un Orient fabulos [La Hanul lui Mânjoală, de unde călătorului nu-i mai vine a pleca:] „Bună mâncare! pâne caldă, raţă friptă pe varză, cârnaţi de purcel prăjiţi, şi nişte vin! şi cafea turcească! şi râs şi vorbă... halal să-i fie cocoanii Marghioalii! După cafea, zice cotoroanţii: ‒ Spune să scoată o jumătate de tămâioasă!... Grozavă tămâioasă!... Mă apucase un fel de amorţeală pe la încheieturi; m-am dat aşa-ntr-o parte pe pat să trag o ţigară cu ale din urmă picături chihlibarii din pahar, şi mă uitam pân fumul tutunului la cocoana Marghioala, care-mi sta pe scaun în faţă şi-mi făcea ţigări. Zic: ‒ Fie, cocoană Marghioalo, straşnici ochi ai!... Ştii ce? ‒ Ce? ‒ Dacă nu te superi, să-mi mai facă o cafea; da... nu aşa dulce... Şi râzi!... “

(La Hanul lui Mînjoală).

[O cerşetoare care găzduieşte într-o noapte un drac fără experienţă:]

[La Bagdad:] „Cina era gata şi masa pusă. Mama lui AbuHasan, pricepută la bucătărie, le-a dat trei feluri de mâncări: nişte porumbei gătiţi cu zarzavaturi şi cu orez, apoi o gâscă la tavă şi pe urmă un clapon fript cu patru puişori rumeniţi de jur-împrejur. Altceva nimica; dar toate erau bine făcute. Abu-Hasan a stat la masă în faţa musafirului; au mâncat amândoi din toate pe tăcute şi pe nebăute după obiceiul locului. După ce au isprăvit de mâncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa şi

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 69

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E le-a adus fel de fel de poame de care se găseau în acea vreme a anului şi nişte turte uscate de migdale. Când s-a-nnoptat bine, au aprins lumânările; apoi Abu-Hasan a adus nişte urcioare cu vin [!] şi bărdace, le-a pus lîngă el şi a rugat-o pe bătrâna să-i dea de mîncare robului care venise cu musafirul“ (Abu-Hasan). [În post:] „Noi mâncam după datină post. Cam a treia zi, am mâncat la nămiez fasole şi ridichi... Ce să te pomeneşti?... Aşa pe la toacă, au început amândoi părinţii mei să se ţie cu mâinile de pântece şi să se vaite grozav: «mor» şi iar «mor»!... [...] ‒ Nu e holeră cum nu sunt eu călugăriţă. Asta e un fel de boală care bântuie mai cu seamă în postul Paştelui la christianii răsăriteni... Greşesc oamenii – c-aşa e bietul om, supus greşelii – mănâncă întâi ridiche şi pe urmă fasole...Vezi bine, ridichea îşi repede tăria-n sus, iar fasolea îşi năvăleşte puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuţeală mare-n măruntaie, cârcei peste cârcei, pînă se face încurcătură-n maţe, de se sparge praporul – şi se prăpădeşte omul de hurduharismòs – aşa zic grecii la năprasnica asta de boală. ‒ Dar nu se ia ? ‒ Deloc; n-ai nici o grijă“ (Kir Ianulea) .

[La polul opus, canibalismul involuntar, ca farsă jucată de un destin sadic unui turc cinstit, dar pofticios, şi unui evreu excesiv de ingenios, considerat de prietenul lui un mincinos. Tip de naraţiune cu semnificaţie ambiguă, în care ambii par-

10-august 2012 - nr. 12

teneri au o anume vină, în care nu se poate preciza cine e victima şi cine agresorul. Turcului, ca şi grecului de la Berlin, îi stârneşte o irezistibilă poftă „lucrul sărat“ (pastrama, heringii). Ispita, persistentă, se adresează celui mai greu de definit dintre simţuri: mirosul. Creşterea gradată a poftei e comparabilă cu gradarea fricii în O făclie de Paşte şi cu gradarea imposibilităţii de a mai îndura umilinţele, în Cănuţă, om sucit:]

„Seara i-a prins bine călătorului sacul prietenului; la pus căpătâi [...]; dar toată noaptea a visat că mânca lucru sărat – fireşte, răsuflînd aerul mării. Când s-a deşteptat, a simţit mare poftă de mâncare şi iar i s-a părut că miroase a sărătură. A băut o cafea, a tras ciubuc; parcă i s-a mai potolit foamea, şi s-a tolănit iar cu capul pe sac. După ce a stat puţin aşa, se ridică iar... «Bre, zice în gândul lui, eu am mai umblat pe mare, dar aşa miros plăcut de sărătură!... ce să fie asta?» Când se pleacă să-şi strîngă chilimul şi căpătîiul, simte miros şi mai tare; apropie nasul de sac şi-nţelege sigur că din sac iese ce iese... Deznoadă sfoara şi desface; când colo, peste ce dă? Sacul nu era cu haine, era plin îndesat cu pastramă trufanda. «Al dracului şarlatanul de Aron!... ca să nu mă-ndemn să gust o bucăţică din pastrama lui, m-a minţit că sunt haine.» Şi, gândind astfel, i-a lăsat gura apă... A scos din brâu cuţitaşul, din legătura lui o bucată de pîine şi din sac o halcă de pastramă. A tăiat o felie... a gustat... Straşnică aromă! A mîncat Iusuf frumos, şi a legat sacul la loc. Din pricină că a-ntâlnit şi vânturi în potrivă, ba de vreo cîteva ori chiar furtuni, a umblat corabia mai bine de o lună pînă la Iafa. În vremea asta, Iusuf, care se spurcase la lucru bun, a tot dezlegat sacul şi a mâncat; ba, a mai şi vândut, cu paralâcul şi cu bucata, să nu mai stea să cântărească, la alţi călători, cari nu sufereau şi puteau să mănînce pe mare; şi, fireşte, marfă bună, năvală mare; aşa că, încet-încet, i-a tot scăzut căpătâiul, şi cînd a ajuns la Iafa mai rămăsese-n sac numai frumuseţea aceea de miros“

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

(Pastramă trufanda).

Page 70

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E [Mâncarea – o armă cu tradiţie, nu numai ţigănească, în mâna femeii:] „Cocoana s-a ridicat şi dumneaei şi s-a năpustit asupra dumnealui, să-i arză o palmă; dumnealui s-a ferit repede-ntr-o parte; iar dumneaei, de necaz că nu l-a putut nemeri, a luat castronul cu ciorbă de pe masă şi i l-a aruncat în faţă – l-a opărit de sus pînă jos. Kir Ianulea şi-a ieşit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleştaţi, s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc şi l-au oprit în piept“

10-august 2012 - nr. 12

răspântia unei mahalale mărginaşe, străluceşte de departe în fel de fel de feţe geamlâcul unei cârciume, razele lămpii din tavan trecând afară prin clondire pline cu deosebite vopseli străvezii“ – Ultima emisiune. Săracii: „Să fi fost o mahalagioaică sârmană, s-o ţii încuiată pe măsline şi pe mămăligă, să-ţi spele rufele şi să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumînare-n casă!“

(Kir Ianulea).

[Antiteza: sărăcia maximă – zgârcenia neomenoasă:] [Pe o vreme de zloată grozavă] „D. Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la tarabă, ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfoleşte un covrig uscat şi se gândeşte mai la una, mai la alta.“

Hrana ca semn al standardului social Personajele lui Caragiale nu mănâncă şi nu beau niciodată singure, fără martori sau fără tovarăşi. Dacă se află în vizită, ele sunt servite; la nevoie mănâncă pe drum; cumpără un covrig cald sau o cafea cu lapte când au de aşteptat; dar, de cele mai multe ori, dejunează la birt – local modest, unde se servesc feluri de mâncare gătită, echivalentul orăşenesc şi modern al hanului izolat şi tradiţional; iau un aperitiv la băcănie – prăvălie unde nu numai că se vând alimente pentru acasă (livrate la adresă, la cerere), dar există şi o odăiţă în care se poate gusta un mezelic, însoţit de păhăruţele aferente; beau bere la berărie, unde se servesc şi unele feluri uşoare, preparate în câteva minute („Mi-e foame... birturile sunt închise acum. Merg la o berărie să mănânc ceva...“

(Întârziere)

„Eu stau într-un local ieftin de consumaţie, într-o berărie populară, pierdut în mulţime, şi mă gîndesc: eu nu sunt un cine, eu sunt un ce...“ – (Amicul X...); cei mai săraci merg la cîrciumă („La

[Intră o copilă sărmană] „Copila de-abia poate vorbi; fălcile-i sunt înţepenite de frig, deşi, pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste cămăşuţă minteanul lui tată-său; pe picioarele goale nişte cizmuliţe vechi ale mă-sii, şi pe cap un testemel. ‒ Ce vrei? ‒ M-a trimis maica, să-i dai de un ban gaz, şi taica, de doi bani ţuică. Şi fata scoate de sub minten cu băgare de seamă două clondire. ‒ Da... zice să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, că iar mă bate... şi... să măsori bine... ‒ Da bani ai adus? ‒ Ba!... zice că să scrii. [...] În prăvălie de-abia se mai vede. Fetiţa, apropiinduse de d. Stavrache, care-i toarnă ţuică, rămâne cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă sub tarabă să ridice tinicheaua cu gaz; în clipa aceea, fetiţa întinde mâna, ia covrigul şi dă săl vâre iute sub mintean; dar d. Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori ştia că fusese un covrig pe tarabă şi acu pierise? – că, fără vorbă, lip! o palmă peste fălcuţa-ngheţată“

(În vreme de război).

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 71

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

care intră întâi pe uşa cafenelii – acela fiind deocamdată soarele sistemului – plăteşte socoteala. [...] «Mănâncă şi bea, Lache ori Mache! că cu atâta ai să te alegi!» îşi zic ei adânc blazaţi. Din nenorocire, ei îşi dăruiesc aşa moderne poveţe tocmai după o săptămînă de la luarea lefii.“

(Lache şi Mache. Nuvelă).

[N.B. Covrigul este cel morfolit de Stavrache cu câteva clipe înainte. În România profundă, pe vreme de iarnă, se consumă o cantitate dublă de ţuică faţă de cea de gaz. Numele Stavrache provine de la grecescul stavros-cruce. E probabil personajulreplică la Stavroghin din Demonii (1872), romanul lui Dostoievski, citit de Caragiale întotdeauna atent, în traducere franceză. În recomandarea către dr. I. Duscian, din corespondenţă, de a-şi alerta memoria asociativă involuntară prin confecţionarea unor aburi de ţuică nu e imposibil ca scriitorul să fi pornit de la scena în care Stavroghin, urmărind un păianjen roşu, îşi reaminteşte împrejurarea inavuabilă în care provocase sinuciderea unei fetiţe. După cum se ştie, exegeza a asociat memoria involuntară cu opera lui Proust, unde procedeul e recurent, nu cu opera lui Dostoievski. Ochiul expert al lui Caragiale remarcase însă scena. Relaţia Stavrachefetiţa sărmană e o reluare, în context autohton, a relaţiei Stavroghin-Maşa, fetiţa împinsă la sinucidere.] [La hanul din satul sărac, spre deosebire de Hanul lui Mânjoală:] „Când d. Stavrache se-ntoarse peste cîteva minute în odaie, aducînd pe tavă vin şi pahare, găsi pe unul din musafiri în picioare... [...] ‒ N-ai ceva mezelic? Se afla... Măsline, costiţe de râmător afumate, pastramă şi telemea“ [Lache şi Mache:]

(În vreme de război).

„Pentru că-şi plătesc cinstit datoriile, când şi le pot plăti, Lache şi Mache se bucură de oarecare credit la cafeneaua unde beau regulat, mai de multe ori nu cu banii lor, cafea după masă. De aceea şi chelnerul îi trece pe o singură foaie a catastifului, la una şi aceeaşi partidă. Cînd datoria a atins o cifră prea mare, trecând spre exemplu peste doi lei, atunci cel

[Proviziile pentru o excursie de două zile la Sinaia, ale unei familii modeste (mamă, tată, fiu de cinci anişori, bunică), dar cu pretenţii, mimând îndestularea şi îmbrăcându-şi copilul cu o uniformă copiată după cea regală, o familie care face economie la fiecare bănuţ, membrii ei având regim diferenţiat în funcţie de venituri:]

„Gramamà a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii – salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârşit tot ce trebuieşte – se urcă în birjă [...]“. [Gramamà, cea mai oropsită, ştie să se bucure, în limita bugetului, de plăcerile călătoriei:]

„Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară: care va să zică gramamà are încă douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n adevăr, le şi mănâncă pe jumătate până la Valea Largă, cu sâmburi cu tot“. „D. Georgescu suie cu bravul ofiţeraş după ce i-a cumpărat o franzelă şi i-a dat să bea apă.“ [La villa Măndica:]

„Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, şi d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica“

(Tren de plăcere).

[Un tânăr gata să leşine de foame, înainte de a deveni cronicarul feroce care îi va face praf piesele dramaturgului, după ce acesta încercase să-i găsească de lucru şi să-i facă un rost:]

„Era foarte palid de astă dată, foarte obosit; glasul slab de tot; cam tremura şi înghiţea mereu în sec. I-am recomandat să nu fumeze aşa de mult pe nemâncate, pentru că atribuiam abuzului de tutun starea lui manifest maladivă. Mi-a răspuns că nu a

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 72

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E fumat astăzi deloc. Atunci poate e bolnav? Nu. [...] Am ajuns la birtul unde dejunam şi l-am poftit să ia ceva. A căzut mai mult decât s-a aşezat, foarte obosit, pe un scaun. [...] Deşi îmi spusese că dejunase cu cîteva minute mai-nainte pe drum, l-am invitat să guste ceva împreună cu mine şi nu m-a refuzat. A mâncat: ochiuri la capac, varză cu carne, o friptură pe grătar, brânză de vacă cu smântână, mere, o ţuică înainte, o sticlă de vin în timpul mesei şi o cafea după masă, în sfârşit une bonne fourchette; apoi i-am dat ţigări – nu ştie că trebuie să zică merci cînd primeşte ceva – e şi tînăr.“

(Autoritate).

[Un aperitiv la Tripcovici, oferit de soţul fără slujbă al unei femei care ştie să se descurce:]

„‒ Două vermuturi franceze! comandă Iancu. [....] ‒ Mai luăm câte unul?... Băieţe! încă două!... ‒ Da, frate Iancule, zic; dar oricum, în ziua de azi... atâta vreme fără leafă... cam greu. ‒ Greu, negreu, nu poţi, dacă ai caracter... Mai luăm cîte unul?... Băiete!... ‒ Mersi, frate Iancule, zic eu; două, destul... ‒ Nu se poate... Nu ştii vorba neamţului?... Alle gutten Dinge... ‒ ...sind drei... ‒ Păi vezi!... băieţe! încă două... [După sosirea soţiei:] ‒ Dv. aveţi poftă de vorbă, mie mi-e foame... Bine, cocoşelule, mie nu-mi dai un aperitiv? ‒ Băiete! încă trei. Mersi, zic... Nu se poate...Vorba neamţului... Allen gutten drei Dinge sind vier. Trebuie să cedez insistenţelor doamnei Verigopolu şi să primesc a prânzi cu dânşii. Deşi a fost vorba că merg à la fortune du pot (adică, pe româneşte, să te mulţumeşti cu ce s-o găsi), amica mea cumpără fel de fel de mezeluri şi o sticlă de marsala“

(Mici economii...)

[Mâncarea neglijent pregătită, semn al indiferenţei conjugale – picătura care face să se reverse paharul răbdării lui Cănuţă, om sucit:]

10-august 2012 - nr. 12

Actorul Alexandru Bogdan - foto spectacol

„Ducând o viaţă destul de grea, i-a venit şi lui ceasul şi s-a însurat ca toată lumea. L-a înşelat la început soacră-sa, nu i-a dat zestrea făgăduită – el a zis şi n-a prea zis ceva. L-a înşelat nevasta întâia oară – el a zis prea puţine. A doua oară – n-a zis nimic. Dar odată, la Blagoviştenii, a făcut ce-a făcut şi din toată sărăcia a cumpărat un crap mare şi borţos, ceva rar: patru chile şi plin cu icre. L-a dus acasă şi a rugat pe nevastă şi pe soacră să i-l facă umplut la cuptor cu stafide şi coconari. Femeile, din una-ntr-alta, mai cu treabă, mai cu vorba, au uitat să scoată peştele la vreme. Când l-a dat la masă – sfarog. Cănuţă şi-a ieşit din pepene. Fără nicio vorbă şi-a lăsat nevasta şi a pornit divorţ a doua zi cu probe de altă dată; ar fi pornit numaidecât, dar nu se putea, era sărbătoare, mâncare de peşte, nu se ţinea tribunal“ (Cănuţă, om sucit). [Cum poate fi pregătit un peşte, prins, pe rând, şi de un ţigan, şi de un împărat, care nu ştiu că e fermecat, povesteşte basmul Dă-dămult... mai dă-dămult:]

„...Drăgan!... un gâligan de ţigan! Un balaur cât un taur... Şi purcar şi murdar!... leneş, puturos... Măgar! Găseşte un baboi în noroi. ‒ Să-l duc la halde mama... Ce mai ciorbă, iu, iu, iuu! Dar ce se pomeneşte? Acel peşte, după ce zvâcneşte, şi vorbeşte: ‒ Drăgane, gâligane, ţigane, nu mă face ciorbă. ‒ Hatunci, rasol. ‒ Nici rasol. ‒ Hatunci, humplut. ‒ Nici umplut. ‒ Hatunci, iachnie! ‒ Nici iachnie. ‒ Hatunci, plachie.

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 73

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E ‒ Nici plachie. ‒ La cuptor. ‒ Nu. ‒ La tigaie. ‒ Pa spuza, mă! ‒ Nici pa spuza, mă! ‒ Hatunci, cum, mă? ‒ Să-mi dai drumul, balaure! ‒ Haoleu, păi cum rămân eu? ‒ Eu sunt norocul tău... Dă-mi drumu-n-iazumpărătesc, şi nu voi fi ingrat cu tine.

(Dă-dămult... mai dă-dămult)

10-august 2012 - nr. 12

Bubico (lingându-se pe bot): Ham! ‒ Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? Bubico (impacient): Ham! Ham! «Ah! suspin eu adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!» Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru, uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre ca o fiară, cu ochii holbaţi şi muşcând în sec, şi clănţănind din dinţi, şi tuşind şi...“ (Bubico)

[Un căţel răsfăţat, degenerat al speciei sale: în loc să-şi câştige cinstit carnea şi oasele, primeşte de-a gata zahărul şi laptele. Victimă inocentă, întâi a excesului de iubire al stăpânei fără copii, apoi al excesului de ură al străinului fricos, temător de reacţiile imprevizibile ale câinelui. (Gestul naratorului care aruncă pe fereastră căţelul este o mică anticipare a gestului lui Leiba Zibal, care de spaimă îşi ucide agresorul)]:

„[....] cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr: ‒ Cui îi place zăhărelul?... Bubico (făcînd pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham! ‒ Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel? Bubico: Ham! Ham! Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi: ‒ Cui îi place lăptic?

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 74

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

SUMAR nr. 12 –august/ 2012

Biografii selective – Panait Istrati - /p. 3 Cornelia Vîju – Un frumos „remember“ – Fănuş Neagu - /p. 5 Ioana Voicilă Dobre – poezie - /p. 7 Alexandra Nichita – profil de creator - / p. 7 Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) – poezii -/p. 8 Remember George Enescu –/ p. 9 Adalbert Gyuris – profil de autor - /p. 11 Profesorul Peter KNEIPP / p. 15 Acasă la bunici /p. 18 Mihai Ştirbu – Iubirile scriitorilor - /p. 19 Octavian Goga şi Veturia Goga Elena Buică-Buni – Percepţia Timpului /p. 22 Viorel Ploeşteanu – Portret în oglindă /p. 24 Anca Tănase – De neînlocuit… /p. 26 Nicolae H. Nicoară – Te cunosc, Doamne .../p.26 Incursiune în poezia contemporană /p. 27 Melania Cuc /p. 27 Tatiana Cosmescu /p. 28 Daniel Dumitru Darie /p. 29 Tompos Opra Agota /p. 30 Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) /p. 31 Vasile Bledea Budeşti /p. 32

Emilia Ivancu – traducere din Diarmuid Johnoson /p. 33 Marius Chelaru – În loc de „In memoriam Ali Podrimja“ /p. 34 Juan Ramón Jiménez – poezie, traducere de Anca Tănase /p. 36 Bogdan Toma - Poezia franceză /p.36 Mihai Păun – poezie /p. 37 Mihai Ganea – Rugă pentru mâine /p. 38 Fraga Cusin şi traducerile sale: Christine Du Sablon/p. 39 Octavian Mihalcea – Aici trec semnele /p.42 Adi Cusin – poezie /p. 43 Eugen Cojocaru – teatru - „Adam, Eva şi… “/ p. 43 Constanţa Abălaşei Donosă – poezie şi pictură /p. 47 Ovidiu Cristian Dinică - Chipul Luminii /p. 48 Viorela Codreanu Tiron – Rugăciune /p. 49 Ion Ionescu Bucovu - Prinţesa şi patefonul /p. 50

(continuare din nr. 10)

Boris Marian - Pagini de istorie: Mareşalul Antonescu /p. 53 Irina Goanţă – Barocul în ipostaze contemporane /p. 55 Georgeta Resteman – Note de călătorie – Limasol /p. 56

(continuare din nr. 11)

Ileana Corbea – Interviu cu Ioana Celibidache /p. 59 Dumitru Ichim – poezie - Maria Magdalena /p. 64

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 75

N O ME N A R T I S – D I N C O L O D E T ĂC E R E

10-august 2012 - nr. 12

Magdalena Popa Buluc – Horia Andreescu: „vrăjitorul de orchestre“ /p. 65 Ruxandra Sorescu - Anul Caragiale /p. 69 Picturile şi grafica din acest număr sunt realizate de: Peter Kneipp Andrei Brănişteanu Poster „Adalbert Gyuris“ de Mihai Cătrună Constanţa Abălaşei Donosa Mihai Cătrună Ioana Celibidache Gheorghe Simion Iman Maleki Raluca Alexandru /tapiserie Fotografiile: Adalbert Gyuris, Alex Ştirbu, Tristan Tzara by Man Ray (1921), Emanuel Tânjală.

Comenzile se pot face la Editura Amanda Edit – prin E-mail : nixi58@gmail.com

Numărul 13 va apare 10 septembrie, 2012 Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută !

Revistă de cultură, artă, tradiţie, spiritualitate, credinţă

Page 76

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS sau (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară des-făşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! 2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! 3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi în CC.către redacţia revistei!!!! Vă mulţumim ! Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii copyro !!!!