Revista Nomen Artis - Revista de cultura universala

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Terezia Filip, România



Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

MEMBRI FONDATORI: Viorela Codreanu Tiron Mihai Cătrună Mihai Păun George Ghe. Ionescu CASETA REDACŢIEI: Director şi Editor/Ed. AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Redactor-şef - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector : Bianca Dan REDACTORI: Odette Mărgăritescu, Elena Roşu-Gane, Marius Zincă, Viorel Muha, COLBORATORI ASOCIAŢI : Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu, Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România; Prof.dr.Theodor Damian – New York Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu Editor on-line : - ing. Mihai Păun E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

ANUL I, NR. 9, MAI, 2012

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

Citatele lunii mai Poezia este jurnalul unei fiinţe marine care trăieşte pe uscat şi care doreşte să se înalţe în aer. Poezia este o căutare a silabelor care pot distruge barierele a ceea ce nu ştim şi a ceea ce nu putem şti. Poezia reprezintă mărturia unei fantome despre natura curcubeielor şi cauza dispariţiei lor.

(Carl Sandburg)

Adevărata poezie nu este nicicând doar o modalitate mai elevată a limbii obişnuite. Dimpotrivă, vorbirea obişnuită este un poem ce a fost denaturat prin uitare, căci abia dacă se mai poate auzi chemarea din interiorul lui. Opusul poeziei ca vorbire pură nu este proza. Proza pură nu este nicicând „prozaică". Ea este la fel de poetică şi de aceea la fel de rară precum poezia.

(Martin Heidegger)

„Viaţa lui GRIGORESCU o povestesc operele lui. O viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo şi-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele şi de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în ţară şi în făptura neamului lui; acolo unde există cu adevărat iubirea de bine, de adevăr şi de frumos..."

Alecsandru VLAHUŢĂ

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

a făcut parte din grupul pictorilor de la Barbizon, care îşi realizau operele în plain-air. A expus la Salonul de la Paris, a călătorit la Viena, Italia, Grecia şi Constantinopol, a luat parte la Războiul de Independenţă din 1877-78 ca pictor de front, după care a revenit în ţară, unde a deschis mai multe expoziţii la Ateneul Român. În opera lui Grigorescu se simte influenţa pictorilor francezi, dar artistul nu a renunţat niciodată la subiectele autentice din ţara noastră, pe care le-a zugrăvit într-un mod admirabil, exprimându-şi dragostea sa faţă de ţăran şi de satul românesc.

Nicolae Grigorescu1 - Autoportret (Galeria Naţională, Bucureşti)

Motto:

„Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa (...) El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa." – afirma Henri Focillon.

Nicolae Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii române moderne - urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian – ce a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualității româneşti.

Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru, judeţul Damboviţa, la 15 mai 1838. După moartea tatălui său, s-a mutat în Bucureşti la o mătuşă, unde a intrat ucenic în atelierul pictorului ceh Anton Chladek. A executat icoane şi picturi murale pentru biserici, apoi, la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, a primit o bursă de studiu la Paris.

La Paris, a făcut numeroase cópii după operele de la Luvru, a frecventat atelierul lui Sebastien Cornu, unde a fost coleg cu Renoir, apoi 1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Grigorescu

Nicolae Grigorescu, Car cu boi

Dar marele aport al lui Grigorescu la pictura românească este în domeniul peisajului. Nu numai că el pune acest gen, desconsiderat în trecut, în centrul activităţii sale, ci îl şi concepe altfel decât până acum. O radicală schimbare a atitudinii faţă de natură are ca urmare transformarea peisajului dintr-un decor convenţional şi lipsit de viaţă, întrun echivalent poetic al motivului în faţa căruia artistul vibrează sincer. Narativul este înlocuit astfel cu liricul.

Nicolae Grigorescu, Bordei în pădure

Fiind recunoscut la o vârsta fragedă, şansa îi surâde şi primeşte din partea Ministerului Mol-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dovei o bursă de studii la Paris. Pe lângă studiile academice de la Şcoala de Arte – care „îl dezgustă‖, Grigorescu ajunge să studieze în pădurea de la Fountainebleu, la Şcoala de la Barbizon.

Aici cunoaşte o mare parte dintre artiştii inovatori ai secolului al XIX-lea, printre care Theodore Rousseau, Corot, Millet, Gustave Courbet şi alături de ei descoperă stilul plein-air, care va rămâne reprezentativ pentru întreaga sa creaţie. Grigorescu îmbină realismul Şcolii de la Barbizon cu tehnici impresioniste şi simboliste.

Predilecţia lui Courbet2 pentru nudul feminin şi numărul mare de studii după model nud pe care le-a făcut în perioada în care era student la Academia de arte din Paris nu a avut nicio influenţă asupra artistului român. Deşi este considerat deschizător de drumuri în privinţa nudurilor, sunt cunoscute foarte puţine lucrări cu această temă.

Lucrarea Nud pe malul mării, expusă la Muzeul Colecţiilor de Artă, este una dintre puţinele opere în care Grigorescu abordează nudul feminin. Chiar şi aşa, cu un subiect care nu este definitoriu pentru opera sa, Grigorescu nu-şi dezminte aptitudinile de desenator excepţional şi de colorist foarte talentat. În ansamblu lucrarea este realizată într-un stil pictural apropiat de cel al impresioniştilor francezi.

Cromatica este pastelată, foloseşte tonuri de bleu, gri şi mult alb ceea ce dă lucrării un as-

10-MAI 2012 - NR. 9

pect de linişte şi visare. Paleta lui Grigorescu are o lumină foarte puternică, dată prin tonuri deschise.

Această lucrare mi se pare mai luminoasă decât cea mai mare parte a nudurilor impresioniste. Cerul este realizat printr-o succesiune de linii cursive, ordonate, în timp ce piatra pe care este plasat personajul are o tuşă grăbită şi culori mai puternice. Tocmai piatra, ce pare intenţionat neatentă, dă spontaneitate şi dinamică execuţiei.

Cu toate că în ansamblul ei pictura aduce cu lucările impresioniştilor francezi, mai ales în ceea ce priveşte picturalitatea stilului, în tratarea corpului uman Grigorescu se întoarce spre Renaşterea italiană. Probabil faptul că a copiat operele maeştrilor italieni şi-a spus cuvântul.

Femeia, încadrată perfect în fundalul impresionist, este realizată foarte real, fără nici o idealizare.

Corpul uşor plinuţ, dar armonios cu sâni mici şi rotunzi, şolduri mari, picioarele încrucişate şi mâinile lăsate relaxat pe lângă corp trimite la celebrele reprezentări ale zeiţei Venus din Şcoala Veneţiană. La o primă vedere superficială capul uşor înclinat pare în formă romboidală, iar detaliile feţei par omise. Însă, după ce te uiţi atent eşti frapat de buzele foarte roşii ce dau o anumită feminitate senzuală chipului. Capul uşor înclinat în profil, denotă o timiditate ascunsă.

Probabil fiind vorba de unul dintre primele nuduri din arta românească, timiditatea modelului este justificată! Nud pe malul mării este un portret al Zettinei Urechia3, soţia istoricului V.A. Urechia care i-ar fi servit de mai multe ori ca model artistului.

Despre Nicolae Grigorescu se poate vorbi la nesfârşit, iubitorii operei sale pot găsi multe informaţii şi pe internet, dacă biblioteca de artă este prea departe! Încheiem acest mic omagiu adus marelui pictor cu un citat din Camil Ressu:

„Grigorescu picta cu plăcere vădită, surâzător, comunicativ, cum îi era chemarea. A pictat într-un stil al epocii lui, în apostrofe miş3

2

Se spune că Grigorescu ar fi fost unul dintre admiratorii operei lui Gustave Courbet.

The Art Collections Museum- Guide of the Collections, part I, project coordonator: Roxana Theodorescum Bucharest 2003

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cătoare, monotone ca şi în ritmul doinei, graţia spiritului şi fanteziei. Opera lui ţine un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru."

Autor: I. A. C.

Thomas Gainsborough4, pictor portretist şi peisagist britanic S-a născut în luna mai 1727 la Sudbury, o mică localitate în comitatul Suffolk, la nord-est de Londra. John Gainsborough - tatăl lui - era manufacturier şi negustor de țesături. Thomas a venit pe lume într-o casă veche şi foarte mare care adăpostea, pe lângă cei nouă copii ai familiei Gainsborough, şi războaiele de țesut. Băiatul creşte în sânul unei familii mai neobişnuite. Tatăl se îmbracă precum un magnat, ia lecții de scrimă şi se plimbă pe străzile din Sudbury încins cu o sabie. Mama artistului – Mary Burrough - este o femeie educată, pasionată de pictatul florilor. Thomas îşi petrece zilele în tovărăşia ei şi nu se desparte nicio clipă de caietul său de desene. Mama îşi dă foarte repede seama de talentul artistic al fiului.

Foarte apropiat de sufletul lui Thomas este fratele său mai mare, John, un inventator nenorocos, care concepe tot timpul diferite maşinării, din ce în ce mai ciudate. La vârsta de 13 ani, Gainsborough va pleca la Londra pentru a se iniția în arta picturii. În anul 1740, devine ucenic la

4

Thomas Gainsborough (14 mai 1727 – 2 august 1788) a fost unul dintre cei mai faimoși pictori portretiști și peisagiști britanici ai secolului al XVIII-lea.

10-MAI 2012 - NR. 9

gravorul şi ilustratorul Hubert Francois Gravelot care locuia de câțiva ani la Londra.

Thomas învață foarte repede, este receptiv şi, în scurtă vreme, maestrul îi va încredinţa calfei executarea celor mai importante detalii din operele sale. Descoperă subtilitatea picturii franceze şi stilul rococo. Frecventează, de asemenea, cursurile academiei St. Martin‘s Lane. În jurul anului 1745, Thomas Gainsborough, care are acum 18 ani, frecventează atelierul de la Hatton Garden. În timpul anilor petrecuţi la Londra face dese călătorii acasă pentru a-şi vedea părinții şi frații. În timpul unei astfel de călătorii o va cunoaşte pe Margaret Burr, viitoarea lui soție. Căsătoria va avea loc pe 15 iulie 1746 la Londra. Pictorul avea pe atunci numai 19 ani, iar soția lui, cu un an mai puțin. În anul 1748, după moartea tatălui său, pictorul se va întoarce cu soţia la Sudbury. În scurtă vreme i se vor naşte două fiice – Mary, în anul 1748, şi Margaret, în 1752. Şi la Sudbury artistul pictează tot peisaje care oglindesc în mod cert influențele maeştrilor olandezi, pe care îi admira atât de mult. În anul 1752, se vor muta la Ipswich, o mică localitate situată la 25 km de Sudbury, unde va închiria o căsuță pe Lower Brook Street. Pictează portretele aristocraților şi burghezilor din partea locului. În anul 1759 se stabilesc la Bath, unde devine un portretist foarte căutat. În 1761 Gainsborough îşi expune tablourile la Asociația Artiştilor Londonezi. Devine membru fondator al Academiei Regale, care este înfiinţată pe 10 decembrie 1768. În anul 1774, va părăsi Bath-ul şi se va muta împreună cu familia la Londra. După câțiva ani de lucru în capitală, Gainsborough va deveni pictorul favorit al familiei regale. Acest lucru îi va garanta nu numai o poziție de seamă în societatea londoneză, dar îi va aduce şi nenumărate comenzi.

Pictorul suportă cu greu jocul aparențelor, care caracteriza viața din înalta societate, deoarece îl iritau atât conversaţiile sterile, cât şi petrecerile zgomotoase. De aceea prefera să se odihnească desenând sau cântând la violoncel, deoarece era şi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un bun interpret. Cei mai apropiați prieteni ai pictorului au fost compozitorul Carl Friederich Abel şi muzicianul Johann Christian Bach.

Ambele fiice ale lui Gainsborough cântau la instrumente – Margaret la clavecin, iar Mary la chitară. Ginerele lui Gainsborough va fi, de asemenea, muzician. În 1784, pictorul se ceartă din nou cu Academia Regală; şi din acest moment, nu va mai expune la Academie. În fiecare an, în lunile de vară, amatorii de artă vor putea admira tablourile la reşedința sa de la Schomberg House. Într-una din zilele anului 1787, pictorul, care se apropia de 60 de ani, observă pe gât o umflătură, care - în primavara anului 1788 - va fi confirmată de medici drept cancer.

După o odihnă de câteva săptămâni la Richmond, Gainsborough se simte puțin mai bine şi se întoarce la Londra. Moare în plină glorie pe 2 august, la vârsta de 61 de ani. Este înmormântat la cimitirul din Kew. Lasă soţiei şi fiicelor un mare număr de peisaje nevândute, care sunt expuse în încăperile locuinței de la Schomberg House.

10-MAI 2012 - NR. 9

George Gordon Noel Byron5 To Thomas Moore My boat is on the shore, And my bark is on the sea; But, before I go, Tom Moore, Here's a double health to thee!

Here's a sigh to those who love me, And a smile to those who hate; And, whatever sky's above me, Here's a heart for every fate.

Though the ocean roar around me, Yet it still shall bear me on; Though a desert should surround me, It hath springs that may be won.

Were't the last drop in the well, As I gasp'd upon the brink, Ere my fainting spirit fell, 'Tis to thee that I would drink.

With that water, as this wine, The libation I would pour Should be -peace with thine and mine, And a health to thee, Tom Moore!

Băiat în albastru, 1770

Picturile lui Gainsborough sunt prezente în marile muzee ale lumii - Austria, Canada, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Marea Britanie, Statele Unite.

5

George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. 19 aprilie 1824, Missolonghi, Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley și John Keats, contemporani ai săi.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Câteva date biografice, concepte estetice şi drama intelectualilor în opera lui Camil Petrescu Născut la Bucureşti, la 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de naşterea scriitorului) şi al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava― şi la Liceul „Gheorghe Lazăr― din Bucureşti. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie şi Litere de la Universitatea Bucureşti. Îşi ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude―, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu6.

Devine mai apoi profesor de liceu la Timişoara. Îşi ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului―. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei―, coordonată de N. Bagdasar7, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl8.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul „Femeile şi fetele de azi‖, sub pseudonimul Raul D. Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la primul război mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat şi pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăşi în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum îşi notează în Jurnal: 6

http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_P._Negulescu (n. 5 februarie 1896, Roșiești, Vaslui - d. 21 aprilie 1971, București) a fost un filozof român, membru corespondent al Academiei Române. Școala primară a urmat-o în satul natal, iar liceul la „Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad ( 1909 – 1916).

8 Edmund Husserl (n. 8 aprilie 1859, Prosznitz, azi Prostejov/ Republica Cehă/ — d. 26 aprilie 1938, Freiburg în Breisgau), filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne, care a jucat un rol hotărâtor în dezvoltarea existențialismului. http://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Husserl 7

10-MAI 2012 - NR. 9

„Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…)

Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie şi de atenţie cu care alţii pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în şoaptă» eu rămîn vecinic absent―. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București. Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor şi a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său şi unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust. În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu „Un om între oameni‖ rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică‖ pe motiv că autorul îmbrăţişase principiile realismului socialist şi devenise unul dintre susţinătorii noului regim comunist. ***

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de „Versuri.

Ideea. Ciclul morţii‖, care are ca moto: Jocul ideilor e

jocul ielelor:

Dar eu, Eu am văzut idei... (...)

Eu sunt dintre acei Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric, Cu sufletul mărit Căci am văzut idei.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Conceptele estetice ale lui Camil Petrescu Autenticitatea este esenţa noului în creaţia literară a lui Camil Petrescu, a cărui aspiraţie către autenticitate conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului şi „momente autentice de simțire" în roman.

Scriitorul însuşi mărturisea: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conştiinței mele, conținutul meu psihologic―.

Substanțialitatea (substanţialismul) este concepția conform căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoaşterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute.

Sincronizarea în concepţia lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârşită a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, întrucât actul de creaţie este un act de cunoaştere, de descoperire şi nu de invenţie: „Nu putem cunoaşte absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înşine―.

Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali analitici şi autointrospectivi, hipersensibili, intransigenţi şi inflexibili moral. Luciditatea „nu omoară voluptatea reală, ci o sporește―.

Naraţiunea la persoana I foloseşte timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, aşadar, experienţă interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu, ...din mine însumi nu pot ieși (...), eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi―.

Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiaşi obiect, aceluiaşi concept, aceleiaşi norme morale. Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată bătălie estetică pe care o duce scriitorul care susţine formula lite-rară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact, „ca într-un proces verbal―.

10-MAI 2012 - NR. 9

Drama intelectualilor în opera lui Camil Petrescu Drama intelectualilor în opera lui Camil Petrescu – atât de actuală şi în zille noastre - o putem sintetiza din: Ultima noapte de dragoste

întaia noapte de război, Patul lui Procust, Suflete tari şi Jocul ielelor. Opera lui Camil Petrescu, ori-

cât de variată ar parea, prezintă o excepţională unitate, sub trei aspecte: al problematicii, al spiritului problematic şi al facturii artistice. Stilul lui Camil Petrescu aduce în planul literaturii române o serie întreagă de elemente de noutate în deplină concordanţă cu preocupările din planul european.

Formula aleasă, aceea a unei confesiuni a personajului principal, reprezintă o îndepărtare de la tradiţia romanului realist obiectiv, scris la persoana a III-a. În felul acesta romanele şi dramele sale devin, în mare parte, monologuri interioare, fapt care oferă personajului posibilitatea de a evolua permanent între planul interior, sentimental şi planul exterior (societatea, războiul, politica).

Consecinţa unei asemenea perspective este o evaluare unitară a unei realităţi complexe, dintr-o perspectivă unică, subiectivă. Personajele lui Camil Petrescu ilustrează toate ipostazele impactului dintre intelectual şi lumea în care acesta trăieşte, cu afacerile, intrigile şi războiul absurd pe care le presupune. Calitatea de intelectual nu este dată neapărat de studii sau posturi înalte, ci de superioritatea conştiinţei individului, intelectualul fiind un gânditor lucid care problematizează existenţa.

El poate fi student (Gheorghidiu), militant politic (Gelu Ruscanu), ostaş (Pietro Gralla) etc…

Diferiţi de inadaptaţii romantici, ei sunt prinşi în planul valorilor esenţiale în care cred. Câtă luciditate, atâta dramă, spune Georghidiu, pentru că el, ca şi ceilalţi intelectuali, trăiesc (la alte temperaturi interioare) lucruri obişnuite: trădarea unei femei, o afacere rentabilă, conversaţii banale, o iubire pe ascuns etc… Pe toate acestea le privea din perspectiva valorilor absolute şi le judeca critic. Astfel încât unitatea operei lui Camil Petrescu, - sub acest aspect -, o dă încercarea

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE insistentă a scriitorului de a epuiza toate răzvrătirile, iluziile, dezamăgirile intelectualului, încăpăţânat să nu-şi trădeze natura proprie şi deci să ducă lupta împotriva opacitătii din jur, bizuindu-se numai pe el însuşi. Eroii principali, în cea mai mare parte masculini, sunt intelectualii preocupaţi în primul rând de probleme de conştiinţă. Atât Ştefan Gheorghidiu, cât şi Gelu Ruscanu şi Andrei Pietraru sunt intelectuali fini, care şi-au făcut din speculaţiile filosofice mediul fundamental în care se mişcă cu dexteritate. Liniile de gândire trasate, în câmpul istoriei filosofice, le sunt cunoscute cu de-amănuntul şi gândirea lor proprie alunecă spre ele cu abilitate şi subtilitate.

Faptul le provoacă o plăcere spirituală superioară, pe care o doresc unică şi netulburată.

Este de fapt o izolare de viaţa trepidantă a complicaţiilor sociale, o evadare într-o lume în care domină numai spiritul filosofic. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea este receptată ca o experienţă posibilă, o îmbogăţire a relaţiilor intime, nu ca o raportare a îndrăgostitului la fiinţa iubită. El este îndrăgostit mai degrabă dintr-un orgoliu satisfăcut şi trăieşte doar iluzia iubirii, nu sentimentul ca atare, căruia nu i se abandonează niciodată, şi nici nu consimte la sacrificii în numele dragostei. Se poate spune că pentru personajul principal iubirea este o problemă de (auto) cunoaştere, nu de implicare sentimentală, pentru că - în aspiraţia lui către absolut - el nu urmăreşte adevărul despre Ella, ci numai menţinerea propriului echilibru interior. Continuând în fapt problematica primului roman, Camil Petrescu readuce în prim plan - în romanul Patul lui Procust - drama intelectualului român, intransigent în păstrarea nealterată a conştiinţei şi demnitatii sale, în impactul cu o societate bazată pe afacerism, mediocritate.

Drama lui Ladima şi a lui Fred Vasilescu repetă, de fapt, drama intelectualului Ştefan Gheorghidiu din romanul anterior. Privit sub alt unghi, romanul Patul lui Procust este şi o dramă a imposibilităţii atingerii idealului în dragoste, ceea ce se repetă şi în drama de idei, Suflete tari. Din punct de vedere artistic Camil Petrescu aduce o serie de inovaţii în

10-MAI 2012 - NR. 9

teatrul românesc, preluând stilul lui Henrik Ibsen din literatura universală, şi aducând - şi în literatura română - aşa numitul teatru de idei, bazat pe bine cunoscutul stil al său, drama de idei. Andrei Pietraru, un tânăr preocupat de ştiinţă şi cunoaştere, cu o bogată imaginaţie, care trăieşte mai mult într-o viaţă proprie creată în interiorul său, suferă din cauza unei iubiri neîmplinite, şi ajunge să devină erou de ocazie, ghidat de pasiunea sălbatică, nu atât pentru femeie în sine, ci mai mult pentru scopul său suprem: atingerea absolutului. În final ajunge să o aibă pe Ioana, pentru care şi-a neglijat întregul viitor, dar odată atins, absolutul nu poate fi menţinut şi are loc o cădere bruscă. În final, Andrei, pentru a-şi demonstra iubirea trage cu pistolul în piept, dar nu moare, rămâne în viaţă - trezirea lui simbolizând totodată trezirea la realitate, realitate în care Ioana nu mai este femeia ideală pentru el - autorul lăsând încheierea sub semnul întrebării, lăsând pe fiecare cititor în parte să-şi folosească imaginaţia, cum face şi în celelalte opere.Tindem totuşi să credem că rămânerea în viaţă a lui Andrei compune doar o mai mare dramă pentru el, pentru că murind ar fi scăpat pentru totdeauna de viaţa care i-a adus atâtea chinuri, rămânând în viaţă însă el va fi mereu chinuit de o societate în care un intelectual ca el nu poate fi integrat, nicidecum înţeles. În drama Jocul ielelor, se repetă într-un fel destinul lui G.D.Ladima, din romanul anterior, Patul lui Procust. Personajul principal, Gelu Ruscanu, este obsesedat de ideea de dreptate care va deveni fatală pentru el. Prins ca într-un cleşte între două scenarii care sunt dinainte concepute, lui Gelu Ruscanu nu-i mai rămâne decât să aleargă între cele două: fie sinuciderea, - care ar repeta destinul tatălui său, (care din cauza datoriilor făcute pentru o femeie se sinucide cu pistolul trimis de aceasta), fie a fi ucis. În idealul său pentru drep-tate, el se gândeşte mai puţin la faptul că ar putea fi ucis dacă publică scrisoarea şi dă în vileag un om politic atât de important precum Saru Sineşti. Două lumi stau faţă în faţă, una reală şi dură, alta - utopică, din care face parte

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 9

10-MAI 2012 - NR. 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Gelu, care întreaga sa viaţă a militat pentru dreptatea absolută, într-o lume atât de ridicolă, unde chiar şi ministrul de justiţie este corupt. În încheierea scurtei noastre prezentări ţinem să menţionăm că operele lui Camil Petrescu sunt puternic inspirate din filosofia lui Platon, care într-una dintre operele sale vorbeşte de existenţa unui univers format numai dintr-o lume a ideilor abstracte în care trăiesc şi îşi găsesc sfârşitul intelectualii care năzuiesc la scopuri înalte şi care trăiesc mult mai intens toate emoţiile şi întâmplările din viaţa obişnuită. O lume normală, considerată normală de către societate - societate care ridică doar standarde pentru normalitate - şi în care intelectualii cu aspiraţiile lor spre perfecţiune nu se încadrează, devenind astfel excluşi şi, în acest fel determinându-i să-şi construiască propria lume, din idei filosofice şi deseori utopice.

Astfel personajele intră într-o horă a ielelor: lucruri normale sunt înţelese diferit, supraanalizate până când devin adevărate obsesii ale minţii; întâmplări fireşti devin adevărate chinuri pentru intelectualul care trăieşte la alt nivel orice întâmplare, fie ea cât de banală. O dată prinşi în acest joc ei nu mai au scăpare, sfârşind tragic. Eroii lui Camil Petrescu sunt lucizi, drama lor fiind a unor idei absolute, pe care le doresc realizate cu orice preţ, ducând o strânsă luptă interioară cu ei înşişi, pe care nu rareori o pierd, văzând în moarte singura lor scăpare.

Camil Petrescu rămâne în memoria noastră nu numai ca romancier, dramaturg, nuvelist şi poet, şi doctor în filosofie, dar şi cel care a pus capăt romanului tradițional, rămânând pentru literatura română - în special - ca inițiator al romanului modern.

Camil Petrescu depre idei „Bibliotecile cu rafturi şi Zăbrele Sunt pline De tomuri grele Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite Legate-n marochine, În care zac orânduite, Erarhic sub capitole şi titluri Mii şi milioane de idei, În zeci de mii de tomuri, anexe Şi opuscule Cu pagini încărcate de calcule Subtile Ca mici desene Arabescuri – De cercuri seci, de semne Şi magice majuscule.

Dar în ele Nu sunt decât cadavre de idei, Căci scrisul tot E doar gândire veşted conservată Şi-nchisă sub formule şi sub chei‖.

Material selectat şi redactat de Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Camil Petrescu

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mahalaua bucureşteană şi aspecte ale vieţii sale Autor: Florin Marin

Din punct de vedere etimologic, mahalaua este un termen de origine arabă, preluat prin intermediul limbii turce. Termenul avea semnificaţia de „cartier‖, aflat în circulaţie paralelă cu cel de „parohie‖. Termenul, care nu cunoştea sensul actual definea cartierul de locuinţe, indiferent dacă acesta era marginal sau central. Degradarea sensului va avea loc începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În Bucureştiul prezentat de către Henri Stahl, în lucrarea sa, Bucureştii ce se duc, oraşulcapitală al României are o „formă de caracatiţă uriaşă, cu lungi tentacule vâscoase şi murdare – căile oraşului – întinzându-se şerpuind, pe distanţe de kilometri, cu şirul lor nesfârşit de cârciumi: ventuzele ignobilului animal‖. Bucureştiul a cunoscut o expansiune a teritoriului foarte intensă în ultimele secole, unul dintre factorii care pare că au dus la această expansiune fiind apariţia mahalalelor.

Cum au apărut mahalalele? Cele mai vechi mahalale au apărut în timpul voievodului Mihai Viteazul, formate în jurul biseri-cilor şi mănăstirilor, deoarece biserica reprezenta pentru oraşul medieval tradiţional centrul polariza-tor al comunităţii respective.

Conform scrierilor, mărturiilor şi bilanţurilor economice, oraşele s-au extins cu mahalale care au apărut şi ca urmare a acţiunii cârciumarilor de a se dezice de la plata accizelor tot mai crescânde. Cârciuma era pentru omul sărac singura alinare. Astfel, cârciumarii îşi

10-MAI 2012 - NR. 9

amplasau birturile la metri buni de bariera oraşului, ceea ce ducea automat la extinderea periferiei. Cu cât se extindeau sau se introduceau noi accize, cu atât se măreau mahalalele – de exemplu aşa s-au extins până în zona cimitirului Ghencea. Cârciumarii sunt consideraţi ctitorii vastelor noastre maidane naţionale. Din cauza lor mahalalele sunt nepavate, fără trotuare, fără canalizare, fără gaz, fără electricitate şi caracterizate de condiţii insalubre, de aceea, se spune că, atunci când treceai prin zona Rahovei nu puteai altfel decât „ducând maşinal batista la nas‖9.

Ce găsim în mahala? Sigur, că anterior populării, mahalalele reprezentau nesfârşitele locuri virane care erau locuri de păscut pentru vitele lăptarilor, locuri de depozitare a mortăciunilor şi gunoaielor, mlaştini ce vor fi transformate în cartiere noi (cu ţânţari, microbi şi igrasie). Perioada interbelică este cunoscută drept „epoca de furie a construcţiilor‖. În această perioadă foarte multe case sunt ridicate fără niciun plan de construcţie, ceea ce avea drept efect, de cele mai multe ori, degradarea şi chiar prăbuşirea acestor construcţii.

La întrebarea „ce găsim în mahala?‖ putem identifica o serie de răspunsuri, dar mai toate cu tentă negativă. Aşadar, din mahala nu lipseşte zgomotul de pe străzi, străzi străbătute de oamenii ce ies sau intră în oraş (în special marţea şi vinerea).

Străzile din periferie nu erau decât nişte „maidane pline cu moloz‖10. De parcă ar adăposti cine ştie ce comori, mahalaua obişnuieşte să fie păzită de „câini care latră toată noaptea‖, aceşti câini reprezentând, se pare, un mare pericol pentru biciclişti.

9

Henri Stahl, Bucureştii ce se duc, Ediţia a III-a, Editura Domino, Iaşi, 2002, p.81 10 Vintilă M.Mihăilescu, Evoluţia geografică a unui oraş – Bucureşti, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p.12

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Străzile din mahala poartă denumiri poetice (de exemplu: Strada Mucius sau Strada Amfibiilor). Unele străzi au şi câte două denumiri (Strada Simonide fostă Corbului) şi au numere de genul: „nr. 153, fost 85‖. Orientarea în mahala se făcea nu după străzi, ci după biserică sau după cârciumă.

Pe lângă aceste „anomalii‖, mahalaua este din plin caracterizată de o linişte ca la ţară (faptul, în sine, nu miră deoarece mahalalele, în fond, nu sunt decât foste sate alipite capitalei).

Din această cauză se observă şi o diferenţă între locuitorii din mahala şi cei din centru, ceea ce i-a făcut pe locuitorii mai defavorizaţi să fie mitocani, să înceapă să folosească prost neologisme, să se îmbrace jumătate ţărăneşte şi jumătate nemţeşte, asta numai pentru a se ridica la nivelul locuitorilor din centru. De asemenea, pentru locuitorii din mahala trecerea unei trăsuri reprezenta un eveniment, iar dacă trecea un automobil, avea să se vorbească o săptămână întreagă – lucru ce subliniază iarăşi un aspect diferenţial între „noii locuitori‖ şi cei care locuiau în centru. În mahalale găseşti practicele case româneşti, cu „tinda ce-ţi apără iarna casa de crivăţe‖ şi „cu cerdacul în care lucrează femeile şi se joacă pe vreme de ploaie copiii, în care doarme în nopţile de vară românul‖11. Casele din mahala erau case cu ziduri joase, cu ziduri de paiantă, ce stăteau să cadă.

Exista obiceiul ca pereţii să fie văruiţi foarte mult, iar crăpăturile să fie lipite cu pământ galben (lut). În aceste case, cu multă igrasie, cu purici, muşte şi praf în perioada verii, iar iarna cu noroiul până la gleznă, se păstrează totuşi un ambient de confort prin ferestrele şi uşa frumos vopsite şi ghivecele cu flori de la geam. Mai există şi mahalale de mijloc unde oamenii locuiau în case cu înfăţişare monotonă, îngrămădiri de odăi în şiruri paralele sau în forma pătratului, locuite în cea mai mare parte de evreime. De cele mai multe ori casa avea şi o grădină.

10-MAI 2012 - NR. 9

Există şi unele zone în care se păstrează mahalale vechi cu înfăţişare de sat sau vechi târg românesc, pe jumătate transformate prin pătrunderea noului tip de locuinţă, occidentalizat. Cele mai caracteristice mahalale din acest punct de vedere sunt cele de la sud-estul Bisericii Radu Vodă (Sârbi, Dobroteasa, Vitan, Foişor, mai cu seamă). Casele din aceste zone sunt case cu prispă cu parmalâc12, unit cu acoperişul prin coloane legate prin arcade, unele acoperite cu oloană, după crucile de piatră cu litere slavone.

Ce fac locuitorii din mahala?

Locuitorii din mahala obişnuiau să intre în casă doar iarna sau când primeau musafiri. Femeile îşi petreceau ziua în curte şi la stradă, iar bărbaţii la muncă. Copiii se jucau pe strada de-a caii, speriau găinile şi porcii, jucau rişca sau se jucau cu „bile‖. Ca ocupaţii, şi într-o strânsă legătură cu dispunerea mahalalelor, ştim că în zona Gării de Nord existau mahalale milităreşti, la Piaţa Amzei mahalalele bogătaşilor, la Hala Traian mahalalele de muncitori cu branşele funcţionarilor comunali şi didactici, slujbaşilor inferiori şi meseriaşi, la Hala Obor mahalalele de oameni activi (muncitori în agricultură, negustori şi funcţionari). Ca în orice comunitate există şi unele neînţelegeri între locuitori, iar modul de a te răzbuna pe celălalt era de regulă acela de a arunca lături la poarta sa.

Oamenii importanţi în mahala, pe lângă cârciumar, sunt bărbierii şi băcanii – se consideră că ei aduc progresul. Bărbierii lucrau în „Saloane antiseptice de ras, tuns şi frezat‖. Că tot se făcea orientarea în mahala după cârciumă, trebuie schiţat un mic tablou al atmosferei şi al simbolului oferit de către aceasta. Este bine cunoscut faptul că patronul cârciumii este „mai pomenit decât sfinţii‖, este considerat cel mai bogat şi este delegat al mahalalei în marea majoritate a cazurilor; el se opune ideilor de civilizaţie şi igienă. Din invenţiile

12

11

Henri Stahl, Bucureştii ce se duc, Ediţia a III-a, Editura Domino, Iaşi, 2002, p.85.

Parmalâc - 1. Construcție de lemn, de piatră etc. de forma unui perete sau a unui gard scund, folosită pentru a mărgini o altă construcție sau un element de construcție. 2. Gard, grilaj; (rar) fiecare dintre scândurile, barele etc. care formează un gard sau un grilaj. [Var.: parmalấc s. n.] – Din tc. parmaklık.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 12

10-MAI 2012 - NR. 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE moderne cârciumarul a adoptat falsificarea băuturilor spirtoase, gazul aerian şi gramofonul.

Cârciuma reprezenta acel spaţiu de la stradă, cu grătarul negru şi unsuros pe care sfârâiau mititeii şi la ale cărei geamuri puteai vedea sticle colorate ce acţionau ca o muză pentru muncitorii abia ieşiţi din fabrici, dispuşi să-şi cheltuie banii câştigaţi, mai ales în zi de sâmbătă. La cârciumă nu lipseau lăutarii, care prin tangouri, valsuri, rumbe, bluesuri, cuceresc inimile, sau mai bine zis răbufnirea de moment a celor aflaţi în cârciumă. Un alt gen foarte întâlnit în cârciumile mahalalelor era muzica lăutărească – iată câteva versuri ale unui jalnic cântec de mahala : ―Foaie verde-a bobului Cine sunt nu vă mai spui Că-s ignobil, iubăreţ, Şi la dame-am mare preţ Foaie verde-a bobului Cine sunt, nu vă mai spui Când pe iapa mea mă sui Seamăn cu Napoleon, Împăratul faraon…‖ Scurtă concluzie Mahalaua a reprezentat un aspect al vieţii urbane de-a lungul ultimelor secole, care nu putea lipsi, aici dezvoltându-se anumite comportamente sociale, economice şi culturale. Viaţa din mahala a influenţat direct sau indirect mersul spre dezvoltare al comunităţilor, de multe ori estompând-o.

Nu este de mirare că multe dintre operele literare, melodiile sau picturile unor mari artişti valorifică viaţa de mahala.

Florin Marin

BIBLIOGRAFIE: -Dana Matei, Mahalaua în proza românească, Universitatea Bucureşti, 2010.

-Henri Stahl, Bucureştii ce se duc, Ediţia a III-a, Editura Domino, Iaşi, 2002.

-Vintilă M. Mihăilescu, Evoluţia geografică a unui oraş – Bucureşti, Editura Paideia, Bucureşti, 2003.

-Viorel Cosma, Bucureşti – citadelă seculară a lăutarilor români (1550-1950), Editura Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speţeanu, Bucureşti, 2009.

Vezi şi Site: altmariusistoric

Românii uitaţi în imperiul răului

„Basarabia – 200”

Cronică de prof. dr. Gelcu Maksutovici Cea mai recentă carte a poetului publicist Mihai Prepeliţă din colecţia „Românii uitaţi în Imperiul răului‖ este intitulată sugestiv „Basarabia – 200,‖ apărută la editura Printech, Bucureşti 2012, lansată în ziua de 10 martie la Salonul de carte AMPLUS din incinta Muzeului Naţional de Istorie a României, în faţa unui numeros public, în majoritate avizat asupra istoriei acestei regiuni româneşti care prin Pacea de la Bucureşti se încheia ocupaţia de patru ani (1808–1812) a Principatelor de către trupele ruseşti şi Poarta Otomană. Bun cunoscător şi trăitor al Basarabiei, cu numeroase scrieri şi publicaţii asupra acesteia, Mihai Prepeliţă aduce în dezbatere publică noi episoade bine documentate statistic, cum ar fi de exemplu faptul că „în 1812 ruşii au găsit în Basarabia o populaţie preponderent românească: 419.240 români (86 %), 30.000 ruteni(6,55 %), 19.130 evrei (4,2 %), 6.000 lipoveni (1,2 %), 1.207 găgăuzi ( 0,25 %), 1.200 bulgari (0,25 %) ‖ (p.13) Momentul şi conjunctura în care ne-a fost răpită Basarabia în anul 1912 sunt redate exemplar de către istoricul Constantin C.Giurescu13 afirmând: „O altă pierdere însemnată teritorială pe care au suferit-o ţările noastre în epoca fanarioţilor a fost aceea a Moldovei dintre Prut şi Nistru, numită impropriu, de către ruşi, Basarabia. În 1806 începuse un nou război între ruşi şi turci, al cin13

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_C._Giurescu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cilea în decurs de o sută de ani, soarta armelor era iarăşi defavorabilă armatelor sultanului. Luptele ţinură mai mulţi ani, până în 1812, când începură tratativele de pace. Ruşii cereau ambele ţări româneşti, când auziră însă că Napoleon le-a declarat război, ei se mulţumiră numai cu Moldova dintre Prut şi Nistru. Nici pe aceasta n-ar fi căpătat-o poate, dacă marele dragoman Panaiotache Moruzi şi cu fratele său Dimitrie, favorabili ruşilor, n-ar fi trădat interesele turceşti. Moruzeştii plătiră, e adevărat, cu viaţa trădarea lor, dar Moldova dintre Prut şi Nistru rămase pierdută timp de 106 ani, până în 1918. Ruşii o numiră Basarabia, spre a crea o confuzie, spre a face să se creadă că e vorba numai de ţinutul dinspre miazăzi, lângă gurile Dunării, care se numea într-adevăr Basarabia, după vechii stăpânitori ai acestor locuri - Basarabii munteni - vezi Constantin C.Giurescu, Istoria româ-

nilor. Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, (pp.223–224), Humanitas, Bucureşti 2000.

Din păcate, problematica basarabeană este şi veche, stufoasă în documentele timpului, încă nu suntem în posesia multora, care ne-ar da posibilitatea unei abordări cât mai aproape de înţelegerea suferinţelor populaţiei sub diferite stăpâniri, încât credem că lucrarea de faţă adaugă noi informaţii culese la faţa locului privind modul de receptare a acestei problematici şi de lumea contemporană. În acest sens cităm „Decretul privind promulgarea Legii pentru instituirea zilei naţionale de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie‖, datat 6 mai 2011, semnat de Preşedintele României Traian Băsescu, având acest articol unic publicat şi în carte la pagina 47, la care Mihai Prepeliţă ilustrează cele îndurate de românii basarabeni prin poezia Leonidei Lari „in memoriam‖, din care cităm doar câteva versuri pentru înţelegerea conţinutului cărţii la care ne referim. „Acasă la noi Basarabia-i tristă / Îşi face de cap o

10-MAI 2012 - NR. 9

lichea kaghebistă /Şi frate cu soră se bat la cuţit/Domneşte Anticrist, de vin ameţit...‖ (p.48) Cartea cuprinde şi scrierile altor confraţi ai autorului: Ion Macovei, Grigore Vieru ş.a., interviuri cu personalităţi cunoscătoare ale realităţilor basarabene, întâlniri avute în România şi Rusia pentru a face cunoscute părerile proprii şi ale interlocutorilor despre problema pusă în discuţie, în special şi pentru a suscita interesul istoricilor actuali.

Foarte interesant şi înduioşător este Jurnal „Moscovit‖... sau 33 de zile din viaţa mea „ fără sens‖ din care înţelegem cu ce sacrificii morale şi materiale (în special) a scris şi militat pentru drepturile oropsiţilor noştri fraţi bucovineni şi basarabeni de care noi cei de aici, cei răsfăţaţi de soartă în comparaţie cu ei, i-am neglijat şi uneori iam uitat cu desăvârşire. Găsim în paginile cărţii textul integral al comunicării ştiinţifice „Lev Tolstoi – 100 de ani de la moarte‖ ţinută la Moscova la sfârşitul anului 2010, sau Leonida Lari, Ion Macovei – in memoriam, precum şi „Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord‖, Din internet... din care reiese cum a început holocaustul împotriva românilor cu sprijinul unor evrei antiromâni, şi multe alte teme de interes naţional.

Volumul de faţă găzduieşte şi unele articole aparţinând altor autori precum „Situaţia din Europa centrală şi de est în secolul XXI‖ semnat de ing. D. Ciocoreanu cu referiri la Pactul Ribbentrop – Molotov, Insula Şerpilor, Basarabia, Bucovina şi Federaţia Rusă, „O realitate geografică şi culturală: spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru‖ de Cristian Sabău. Impresionante sunt datele cuprinse în „Mărturii triste din comuna Parcova (Basarabia)‖, urmate de unele telegrame ale autorului către diverse oficialităţi politice din România, dar şi de creaţii ale unor poeţi prieteni ai autorului.

Volumul se încheie cu DOSARUL NOBEL Mihai Prepeliţă candidat la Premiul Nobel în domeniul literaturii (O viaţă jertfită pe altarul neamului şi al creaţiei). Ca motivaţie a candidaturii sale la acest prestigios premiu, sunt şi referinţele mai multor personalităţi politice şi cultural-ştiinţifice

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE privitoare la meritele cultural-cetăţeneşti a acestuia. Au fost selectate un număr de 55 de volume, dintre care 11 traduceri din limba rusă în limba română, 2 traduceri din limba română în limba rusă, 16 piese de teatru (care au fost montate pe scenă). M.P. a publicat cca 1000 de articole pe diverse teme: poezii, nuvele, fragmente de roman, eseuri, recenzii, interviuri, traduceri. A participat la cca. 200 emisiuni la radio şi TV., a colaborat la aprox. 50 volume colective, antologii şi este tradus în limbile rusă, engleză, franceză, germană, slovacă, maghiară, ucrainiană, armeană, albaneză etc.

Am expus în această succintă prezentare numai „un Mihai Prepeliţă‖ scriitor, urmând ca pe viitor să-l cunoaştem şi ca strălucit pictor, critic de artă, poet, gazetar, traducător, actor şi scenograf. Acest om bătut crunt, expulzat şi internat cu forţa în spitale psihiatrice, a îndurat umilinţe de nedescris numai şi numai pentru iubirea sa de neam şi de ţară. Iată un adevărat român basarabean, un miracol pe care suntem obligaţi să-l cunoaştem, să-l preţuim şi să-l sprijinim.

Prof.univ.dr.Gelcu Maksutovici Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România.

Profesor doctor în istorie universală.

Membru de onoare al Revistei de Cultură Universală „Nomen Artis – Dincolo de ăcere‖.

10-MAI 2012 - NR. 9

Femei de geniu – Principesa Martha Bibescu14 -

(Imagine - pictura de Giovanni Boldini, portretul Principesei Martha Bibesco)

Martha Bibescu (1889-1973) Este cea mai importantă femeie a culturii române din toate timpurile. Alături de prinţesa Ana de Noailles, din familia Brâncoveanu, de Iulia Hasdeu şi de Elena Văcărescu, dar mai tânără decât ele, Martha Bibescu închide mica şi superba galerie de domniţe cu sânge albastru şi minte sclipitoare care au onorat istoria României la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Câteva date biografice pe scurt La 28 ianuarie 1889 (sau 1886, după alte surse), se naşte la Bucureşti, Martha Bibescu, fiica lui Ion Lahovary, ministru de externe şi ambasador al României la Paris, şi a Smarandei Mavrocordat; 1906: la 17 ani, se căsătoreşte cu prinţul George Valentin Bibescu, nepot al domnitorului George Bibescu, care a abdicat în 1848; 1908: primeşte premiul Academiei Franceze pentru romanul Les Huit paradis; 1918-1920: în acest interval, sora ei mai mică şi mama ei s-au sinucis. În 1945: emigrează după victoria Aliaţilor. 1955: devine membră a Academiei Belgiene de Limba şi Literatura Franceză; 28 noiembrie 1973: moare la Paris. (În porţiunea de nord-est a cimitirului PèreLachaise din Paris se găseşte cavoul familiei

Dincolo de Porţi - Mihai Cătrună, u/p 14

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martha_Bibescu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Bibescu, no. 6, în care sunt înmormântate Martha Bibescu şi Ana, contesa de Noailles.

Martha Bibescu îşi va împlini educaţia primită întro mănăstire din Belgia cu specific românesc. Prin căsătoria în 1905 cu prinţul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu15, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prinţesa Martha Bibescu, intrând într-o familie princiară, din care mai fac parte Ana Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles şi Elena Văcărescu, dar şi cu rude franceze în genealogie directă cu familia împăratului Napoleon Bonaparte. Martha Bibescu îşi publică în Franţa prima sa carte: Les Huit Paradis (1908), volum care a fost premiat de către Academia Franceză. Acest volum va deschide seria unei opere impresionante din care nu vor lipsi romanele de inspiraţie autobiografică sau istorică, evocări ale unor personalităţi din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondenţă, o serie de biografii istorice, semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux. În 1941 prinţul moare, iar Martha Bibescu avea să devină astfel – prin destinul istoric, prin frumuseţe, prin talent şi prin personalităţile excepţionale pe care le-a cunoscut cea mai importantă şi cunoscută femeie a culturii române din toate timpurile. Excepţională amfitrioană - din stirpea celor care au ţesut atmosfera din care marii bărbaţi ai modernităţii franceze au scris istorie – Martha Bibescu a contribuit esenţial la memoria, altfel săracă în România, instituţiei culturale denumită „salon‖. Mai mult, în Primul Război Mondial, a condus un spital pentru răniţi şi a ajutat cu informaţii preţioase Guvernul român refugiat la Iaşi, până când nemţii i-au incendiat castelul de la Posada. În 1945 Martha Bibescu se stabileşte definitiv în Anglia.

Femeia de cultură aleasă Martha Bibescu a rămas un personaj marcant al culturii franceze de la începutul secolului XX-lea 15

10-MAI 2012 - NR. 9

cel puţin din două motive: întâi, a primit premiul Academiei Franceze pentru cartea de debut, Les Huit paradis (Cele opt raiuri), după care a scris mult - evocări, romane autobiografice, versuri, cugetări, scrisori – o întreagă panoplie de literatură mondenă în cel mai ales sens al cuvântului. În al doilea rând, Martha Bibescu a primit atingerea „sacră― a lui Marcel Proust, prieten de copilărie cu Antoine Bibescu, cumnatul ei. Schimburile de scrisori dintre ei – doi mari sensibili şi deopotrivă mondeni – arată admiraţia ei pentru el, pe de-o parte, dar şi atracţia lui pentru ea. „Sunteţi nu numai un splendid scriitor, prinţesă, dar şi un sculptor al cuvintelor, un muzician, un sipet plin cu parfumuri, un poet‖, o va lăuda cel mai mare scriitor francez modern. Relatarea acestei prietenii constituie subiectul unui volum celebru: La bal cu Marcel Proust (1928).

Martha Bibescu a intrat de timpuriu în miezul boemei literare franceze, unde a conversat şi s-a lăsat admirată de poeţi şi romancieri de talia lui Jean Cocteau, Paul Valéry, François Mauriac, Max Jacob, Francis Jammes. Corespondenţa cu Paul Claudel apare în 1972. Să nu-l uităm nici pe Reiner Maria Rilke, care o apreciază mult ca poetă. Vreme de aproape jumătate de secol, din 1920 până în 1965, a fost una dintre cele mai bune prietene ale lui Winston Churchill.

Anii de exil Anii exilului au fost cei mai grei. Deşi nu trăise foarte mult în România, după victoria sovietică a fost obligată să nu se mai întoarcă aici niciodată. În 1941, rămâne văduvă, şi în 1945 reuşeşte să fugă din ţară. Deşi fuge iniţial în Anglia, ea se stabileşte apoi la Paris, într-un apartament din celebrul Hotel Ritz. Comuniştii confiscă averea familiei, iar ea începe să scrie pentru bani. Fiica ei, Valentina, rămăsese însă în ţară, unde a fost închisă, şi de-abia în 1958 e lăsată să-şi revadă mama.

Martha, însă nu se mai întoarce în ţară, ci rămâne în Anglia. În 1962, preşedintele francez Charles de

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Bibescu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

Gaulle o invită la Palatul Elysée, cu ocazia unei vizite a suveranilor Suediei; mai mult, ia cu el romanul Isvoru, les pays des saules (Isvoru, ţara sălciilor, 1923) cu ocazia vizitei de la Bucureşti, din mai 1968. „Pentru mine, personificaţi Europa, îi spune el emoţionat.‖

Text de Alex Matei

Din opera Marthei Bibescu amintim: Les Huit Paradis/Cele opt raiuri (1908); Isvoru, Le Pays de Saules/Izvoru, ţara sălciilor (1923); Le Perroquet Vert / Papagalul verde (1923); Le destin du lord Thomson of Cardington/Destinul lordului Thomson (1927);Au bal avec M. Proust/La bal cu M. Proust (1928); La Vie d'une amitié.../Viața unei prietenii...(1951-1957); Le Confesseur et les poètes/ Confesorul și poeții (1970); Échanges avec Paul Claudel/Corespondența cu Paul Claudel (1972); Le perroquet vert/Papagalul verde, 1924; CatherineParis, 1927; Une victime royale, Ferdinand de Roumanie/O victimă regală, Ferdinand de România 1927; Noblesse de robe/ Noblețea robei 1928; Royal portraits/Portrete regale; Croisade pour l‘anémone/ Cruciadă pentru anemonă, 1931; Le rire de la Naïade/ Rîsul naiadei, 1935 etc.

Vreme de tăcere Astăzi e vreme de tăcere, putem doar să cântăm lin, în surdină.

Ochii clipesc ușor, în cercuri, lumina se stinge.

Rămâne doar fumul zilelor arse de până acum E vreme de cenușă, e vremea să ne ascundem în jarul ce se stinge să lăsăm întunericul să respire până la capăt ca într-o înghițitură de balaur.

S-a făcut noapte mai mult decât zi ca într-o eclipsă de lună De departe, prin întuneric, se aud cuvinte șoptind un cântec de petrecere în altă lume.

Apoi se face încet liniște – balaurul a înghițit pământul, soarele a murit încă o dată.

Miroase a cenușă caldă Tăcere, o clipă de tăcere apoi, în clinchet de clopoței, soarele se naște din nou Omul se înnoiește în lumina lemnului de culoarea untului ce începe să ardă molcom şi-n cântecul de iederă.

Pământul se trezeşte din nemişcare: „Suntem binecuvântați, avem un soare nou!‖ Psalm de noapte şi de zi

Palatul Mogoşoaia, monument istoric, a aparţinut Brâncovenilor şi apoi Bibeştilor.

Ziua mă îngân cu păsările, Doamne, Mă şi întreb dacă păsările zboară când e negură Tot ziua număr orele şi încerc să mă conving că viața nu e o curgere, ci un set de cercuri concentrice, cicluri de coborâri şi urcușuri în cerc

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

Tot ziua mă minunez cum nu pot, precum bătrânul artist din roman, să stabilesc unde este punctul în care un râu se varsă în celălalt.

Noaptea mă adun cu liniștea şi mă prefac în candelă - rugăciune aprinsă până când soarele va răsări din nou.

Cu ziua şi cu noaptea mă îngân, Doamne, mă adun în mănunchiuri de cântec, iar apoi mă risipesc în muzica altora.

Cu viața mea, Doamne, cum să mă adun?

Cu muzica mea, Doamne, cum să mă împac?

Cu viețile altora cum să nu mă risipesc?

Prefă-mă, Doamne, într-o rugăciune, nu una deșartă, ci una roditoare.

Prefă-mă, Doamne, în ce crezi tu că mă pot împlini Dă-mi forma cuvântului Tău ascuns, nerostit încă Rostește-L, Doamne, pentru mine, să-i simt ecoul cât toată viața mea.

Emilia Ivancu, Lector la Universitatea „Adam Mickewicz‖, Poznan, Polonia Membru de onoare al Revistei de Cultură Universală: „Nomen Artis – Dincolo de tăcere‖.

Florinel Constantin Andrişan - Franţa

Misterul „codului da Vinci” Surâsul Monalisei, copleşit de povara fiinţării din păcat – în timp ce fiinţarea era misiunea Creatorului pe pământ – lasă să ţâşnească ca o lavă beată de înălţare într-o revelaţie subită, invidia rămasă în privirile lui Adam cu ochii Monalisei.

Leonardo da Vinci a ştiut cum să dea culoare metaforei, arcuind ca un curcubeu „metonimia mărului fluid‖16. El s-a prefăcut că nu cunoaşte Raiul unui zâmbet întemniţat în Infernul unui vierme şi a avut inspiraţia să prindă în culoare – Istoria Lumii, fiind interzisă să fie scrisă aşa cum imaginile ei cristalizau realitatea obiectivă. Creaţia lui atinge culmea genezei atunci când Lumina este aşezată pe pânză, dând contur expresiei culorii; altfel, irizaţiile ei nu ar fi avut puterea de a vorbi şi nici de a codifica. Într-un calcul matematic gândit încât valoarea lui „Π‖ să deschidă şi să închidă unghiul imaginii – o eroare i-ar fi fost fatală – da Vinci trece într-un mod inefabil la codificarea revelaţiilor lumii prinse fluidul vieţii, necodificând însă, sensul de a curge al acestuia şi a rămas viermele de capul lui plesnind în gogoşi de mătase.

Culoarea aşternută în sensul invers vorbelor lui Pitagora: „Nu-ţi destăinui fericirea unui om mai puţin fericit decât tine‖, inflamează în câte un tremur cosmic cugetul care îşi atinge deflagraţia întrun zâmbet plin de mister. Misterul întotdeauna are în substanţa lui un calcul, o socoteală nedesluşită în nici chiar revelaţia sa. În lipsa unui sens ontologic teluric, istoria omenirii a început să-şi facă rafturi încuiate după uşa unei torturi metafizice a cărei cheie nu putea fi decât Lumina. Ce transfigurare 16

Maria Cozma, Nisipul meu din clepsidră

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ar decripta irizaţiile acesteia odată ce ar porni ecoul scârţâitului ei virgin în explozia de culori a lui da Vinci?!... Numai să-şi ridice Monalisa braţele prinse în ochii ei şi într-o continuă suflare a infinitului fiecare deget al ei conectat la acesta ar developa imaginea istoriei omenirii doar prin degetul mic. Şi ea are zece. Ce a mai codificat da Vinci?

Au mai rămas nouă degete conectate la infinit, iar Monalisa are ochii lui Adam şi câte degete atâtea porunci! Înseamnă că cel care a scris Istoria Lumii nu a preluat poruncile lui Dumnezeu, ci le-a inventat pentru a-şi demonstra supremaţia puterii sale, lăsând păcatul în seama Creatorului să-i fie iertat.

Iată o primă greşeală lăsată de divinitate: prea multă iertare după ce faci păcate!... Ar fi trebuit iertarea să-şi exercite efectul ei de generozitate în vindecări înainte de a face un păcat, s-ar fi suprimat premeditarea fluidizării răului, înlăturânduse astfel pietrificarea lui. Cine ar mai fi fost interesat de Istoria Lumii şi cine ar mai fi codificat Lumina în ochii Monalisei?!...

De aceea eu sunt sigură de celelalte degete ale ei; ele trebuie să decripteze câte o cheie cosmică a unei istorii rămase nescrisă de teama altor Dumnezei, altor Creatori. da Vinci nu putea să ascundă în culoare atâta mister, mai mult decât miracol. La muzeul Louvre din Paris, îngheţată în privirea Monalisei, în sensul invers dat culorii, freamăt în ochii ei în pâlpâiri de Lumină. Uşa infinitului s-a deschis într-un ecou virgin al cărui reverberaţii sonore cristalizate-n irizaţii, scoteau câte-un miracol, aşteptând Lumina de topire îngheţului meu. La prima atingere într-o explozie de culori indefinibile, irizaţiile alcătuiau împletiri cosmice indeterminabile, venite din spaţiile altor Creatori decât cel al lui Dumnezeu şi... mi s-a făcut ruşine când am realizat că ne zbatem într-o neputinţă cosmică să desluşim dezlănţuirile unor incapacităţi stinse în gustul puterii de a muri în istorie, dispreţuind anonimatul. În contemplaţia mea cosmică aş fi putut să iau mâinile Monalisei; să mă conectez prin atingerea degetelor noastre convulsiilor infinitului pen-

10-MAI 2012 - NR. 9

tru a decripta amatori în moarte. Însă, privirea cu o invidie tăioasă din ochii Monalisei m-a plesnit cu un fior cosmic; intuisem atingerea degetelor ei şi irizaţiile culorilor s-au stins, trezindu-mă pe un promontoriu pustiit de metafore. Atunci am înţeles că ochii Monalisei erau ai lui Adam; privirile erau ale Evei, iar „pupila‖ – universul. *** Într-o lume departe de sensul ei, nu poţi migra decât în nesensul ei; fluxul creaţiei te aruncă în spuma metaforei, iar refluxul în adâncul ei.

De aceea la orizont cerul s-a topit şi mi-a deschis drumul azurului infinit unde să îmi caut reflexia unei Lumini de transcendenţă a miracolelor altor Creatori în timp ce eu cunosc doar Lumina Albastră un cerc închis cu rază excentrică.

Un dezacord care face originea asimetrică în chiar punctul ei de intersecţie, suficient cât să intre în propriul tău neînţeles un chin metafizic.

Cât ne-am îndepărtat de simfonia cosmică a trecerii timpului peste noi!... Nici urmă de armonie, iar „lumea este asemeni unui măreţ concert de muzică; să nu fii în dezacord cu ea‖17, dar nici în dezacord cu Gândul Monalisei:

Plânge infinitu-n ploi de stele, adunându-se aluviuni în gânduri, aş vrea să fiu doar una dintre ele, să pornesc un deluviu de idei, s-acopăr lumea ninsă de tăcere, cu brumă de Cuvinte-n scântei.

Paris, Louvre, 15 august 2006 Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR. Membru de onoare al Revistei de Cultură Universală „Nomen Artis – Dincolo de tăcere‖.

17

Pitagora, Legile morale şi politice.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

(continuare din nr. 7)

*** Este, deja, miezul nopţii… Am urmărit puţin la tv pentru a-i vedea pe oameni cum se bucură de primul Revelion liber după mai mult de 50 de ani, pentru că nici sub naziştii germani nu s-a putut vorbi de democraţie. Însă l-am închis după două ore: entuziasm prea exagerat şi iar au început cu osanalele – parcă li s-a automatizat şi caută doar câte un Conducător de lins în fund şi ridicat în slăvi! „Mulţumim celor care ne-au salvat, FSN-ului. Lui Iliescu...‖ Bine că restul nu-i aşa rău ca înainte...

Eu am luat ceva de la restaurantul nostru şi ea a pregătit acasă delicatesuri preferate: salată boeuf, de vinete, fripturi, sarmale, salată de fructe, nesscafe… Sub conducerea lui Gorzan s-au făcut vreo 50-60.000 de pachete pentru populaţie.

Ciocnim cupele de şampanie: este exact miezul nopţii.

- Pentru tine, din tot sufletul! Să ai succes atât la revistă, cât şi în politică!

- Şi ţie Dana, din toată inima un An Nou fericit! Să intri la Facultatea de Ziaristică şi să devii o jurnalistă de valoare! E o meserie extraordinar de frumoasă.

Grea, stresantă, dar cu multe satisfacţii…

Spontan, ne sărutăm îndelung… Simt cum trupul ei de pisică sălbatică se mulează pe al meu, de parcă acolo i-ar fi fost locul… Sigur nu au fost doar 30 de minute? Timpul a trecut ca în vis până acum, deşi a venit de peste patru ore. Când întâlneşti un suflet geamăn… Nu mai flirtezi conştient

10-MAI 2012 - NR. 9

în aceste cazuri pentru că totul e atât de natural, atracţia atât de instinctivă pe aceleaşi lungimi de undă, încât pare mai mult o joacă magică. Bem încet tot conţinutul şi punem paharele pe măsuţa rotundă.

Stăm pe cele două fotolii lângă uşa de la balcon, unde ne-am retras după orgia gurmandă. Doar lumina discretă de la biroul meu de lucru cu maşina de scris şi magul Tesla 120, ce ne leagănă uşor pe notele unui Blues… Taj Mahall. Fusesem diskjockey în liceu şi după, până am terminat facultatea… Ştiu pe de rost toate cele 15 benzi cu muzică modernă: peste 1.500 de titluri! Bineînţeles, America şi Anglia sunt la loc de cinste. Însă tot ce există acum pe lume e această fată cu suflet minunat şi trupul ei fierbinte! Acum pot să-mi las mâinile rătăcind în dulci introspecţii tactile de mângâieri-descoperiri: are carnea tare ca... piatra, n-aş zice. Ştiu! De delfin… O dată pipăisem unul pe plajă la Neptun. O singură tipă am mai întâlnit cu aşa piele de parcă ar fi fost întinsă pe arcuri: superba Puşa de la Bucureşti. Ce departe par a fi şapte ani… Câte nu s-au întâmplat şi s-au dez-întâmplat de-atunci!

Dar aici e Dana, pe care o simt cum îşi plimbă, ceva mai timid, degetele nervoase de pianistă pe clapele sensibile ale trupului meu… Suntem în picioare lângă măsuţă. Îi desfac bluza elegantă în bleu-ciel, nasture cu nasture, încet, mângâind-o cu cealaltă mână, sărutând-o pe gură, pe gât, pe ceafă, unde văd că se excită atât de mult… Mă las şi eu vrăjit şi sărutat, îmi descheie cămaşa şi o aruncăm amândoi ca în transă prin cameră. Gesturile noastre devin din ce în ce mai sigure, deşi mai febrile, mai precise şi, totuşi, atât de necalculate. Ne îndreptăm în transă spre un tunel miraculos al timpului şi spaţiului! Îi desfac în gesturi rituale, şamanice, sutienul în aceeaşi culoare, dantelă fină, nu înainte de a-i vedea prin el sânii cum palpită cu respiraţie cu tot.

Sunt mai mari şi mai elastici decât ai Dianei… Ce dracu‘, tocmai acum mă gândesc la ea! Îi arunc sutienul, ea maieul meu, pielea ei e de un ciocolatiudeschis şi străluceşte în lumina difuză.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Tu, dragule! Tu, dragule!, repetă mereu cu ochii închişi, zâmbind, ca un cireş în floare, soarelui de mai. De când te-am căutat… În sfârşit! În sfârşit!

- Hei, Dana, fată dragă! Ştii cât eşti de minunată?!

- Nu. Nu ştiu. Spune-mi… Spune-mi, însă, mereu! Te doresc atât de mult… Să fim un trup, un singur trup ca o coloană fiebinte de lumină şi nervi biciuiţi de dorinţă! Vino, vino!...

- Vino… Vino!... Vino… şoptesc şi eu luând-o de mână şi ducând-o în braţe în dormitor…

Ea se încolăceşte de gâtul meu, la piept, răsfăţându-mă în sărutări şi mângâieri. O arunc aproape pe patul comod şi lat într-un climax de pierdere şi acuitizare, în acelaşi timp, a simţurilor: ne aruncăm la întâmplare restul de haine prin încăpere şi rămânem goi unul lângă celălalt – nemişcaţi câteva momente… Ne privim în ochi de la câţiva centimetri şi mi s-a părut, ba nu, sunt sigur că ajung acum în cele mai tainice colţuri ale sufletului ei!

Corpul meu peste al ei de câtva timp… O întreb dacă nu sunt prea greu. Nu, dragule, dimpotrivă. E aşa bine… de… erotic să te simt apăsându-mă cu toată greutatea ta, să-ţi simt trupul muşchiulos şi agil. Până acum şi-a ţinut picioarele strâns apropiate. Mă sărută îndelung, cu pasiune şi simt cum gura i se „deschide‖ şi înmoaie din ce în ce mai mult. Mă muşcă uşor de buze, de lobul urechilor, de piept – ce excitant!

Virilitatea mea o apasă puternic pe toată lungimea stomacului. Acum îşi desface uşor şi picioarele, mă ridic şi-l fixez ca magnetizat chiar în faţa locului magic şi tainic, ascuns de un păr pubian negru strălucitor ca smoala! Degustăm această poziţie concentraţi, cu ochii închişi aproape un minut, poate… Bănuiesc că după experienţa pe care a avut-o nu a mai fost cu nimeni şi să tot fie… aproape un an. Nu e bine să mă grăbesc, să forţez. În general, nu e bine! Cât de tandru eşti! Ce fin şi, totuşi, câtă forţă ai! Îţi mulţumesc pentru răbdarea ta… (Îmi „aude‖ gândurile?!) Vino, acum, dragul meu… Cred că te iubesc… mult de tot te iubesc!

Acum îmi dau seama… Şi eu cred că te iubesc! O umbră pe faţa ei. O liniştesc: Eu sunt mai atent cu cuvintele… deformaţie profesională. În curând,

10-MAI 2012 - NR. 9

poate chiar în noaptea asta voi fi sigur! Vino acum, vino, dragul meu… Ai grijă, te rog, şi intră încet. Te doresc cum nu am dorit pe nimeni până acum! Nu am mai avut pe cineva de aproape un an… Am toată răbdarea din lume, Dana. Cobor încet mâna să văd cât e de „pregătită‖: părul aspru şi elastic ca mici arcuri de sârmă oţelită. Ea închide ochii când ajung la deschiderea fierbinte… Cam închisă. O mângâi cât mai fin în jur, partea interioară a coapselor calde ce se depărtează mai mult, din nou în jur, mai aproape, iar coapsele… O văd că se destinde, o sărut uşor şi-şi ridică pleoapele privindu-mă îmbietor. O sărut mai pasional acum, ea îmi răspunde la fel simţind cum se ridică o mare forţădorinţă din ea! Îi mângâi din nou buzele de jos ale dragostei, acum fierbinţi şi umezindu-se la maximum. Iau penisul şi mă joc la gurile paradisului… O excită intens şi intru, atunci, lent, atent… Coboară pleoapele din nou. E, încă, strâmtă bine, dar destul de udă şi-şi va da drumul… Mai e puţin încordată. O simt cum începe să savureze profund… Pătrund jumătate, se lărgeşte încet, simt că o doare puţin. Încă vreo câţiva centimetri şi iar… Ultima ei experienţă i-a lăsat urme adânci şi reacţii subconştiente de repulsie! Nu ştiu cât de mare-i acolo, dar dacă e medie: atenţie, mai ales primele dăţi. În sfârşit, am intrat! Observ un rictus... Bine, mai ies puţin. Se destinde, deschide ochii şi-mi surâde cu atâta dragoste… Exact ca ea! Incredibil! Surâsul Giocondei, exact surâsul Dianei, expresia feţei, tot! Deci, acesta e secretul lui DaVinci… Eu ştiu, deja: te iubesc! Ce frumos este să îţi spun… Aşteaptă, mă voi destinde cât de repede… Îţi mulţumesc din suflet. Ce tandru şi fin poţi să fii! Te iubesc! (Cât de adâncă, de imensă poate fi dragostea unei femei!) Te iubesc atât de mult, îmi şopteşte începând să se mişte ritmic, languros, să mă mângâie peste tot… Îmi ies prin toţi porii! Intră. Intră acum de tot…

Vocea ei uşor nazală ca a Edithei Piaf şi unde supranaturale ne leagănă într-o balansare magică dincolo de bine şi de timp, în spaţii în care niciunul dintre noi nu mai are piele, margini… Nu mai suntem corpuri, ci nori de energie erotică polarizată la

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE extrem, o simt atât de intens de parcă aş fi intrat în corpul ei şi aş face, în acelaşi timp, dragoste cu mine însumi, cu jumătatea mea iubită, de parcă aş fi deodată bărbat şi femeie: androgin renăscut ! *** Suntem în rapidul de noapte – cel de 21.40. Plec din nou în capitală să rezolv probleme cu hârtia pentru revistă, aprobări etc. Şicane din ce în ce mai multe din partea Ministerului Culturii, a autorităţilor din Bucureşti pline de politruci şi propagandişti ai vechiului regim, ce lucrează acum din plin pentru FSN. Deşi nu se dă cuşetă decât la perechi căsătorite, ce trebuie să se legitimeze, am reuşit să primesc una pentru mine şi Dana. Doamna de la Voiaj mă cunoaşte bine din drumurile mele dese. Mai plec şi cu avionul, dar am mai multă încredere în tren. Ţinem mult unul la altul şi de câtva timp ne-am dat seama că ne iubim cu adevărat. Sensibilă, liniştită, fără istericale, discutăm mult despre literatură, politică, ea recită ore întregi pe de rost din marii poeţi români şi străini…

Mereu descopăr ceva minunat la ea! La pat ne înţelegem perfect – a trecut destul de repede şi cu bine de perioada de început, când mai era traumatizată de prima ei relaţie intimă, de sechelele psihice şi fizice ce au urmărit-o. E deschisă la orice fantezie…

- Hai, spune-mi, iubitule, de unde ştii tu atât de mult? Câte tipe ai avut?, tot încearcă să mă descoase, ca majoritatea femeilor.

Sunt mulţi care încep să se laude cu bărbăţia şi macho-ismul lor, câte „zeci de dame‖ au avut ei, ce-au făcut cu ele, tot felul de amănunte, ce-i coboară de fapt, în ochii partenerelor, tocmai prin aceasta alimentând neîncrederea lor.

- Ţi-am mai spus că eu nu discut treburile astea.

Te iubesc acum pe tine, simt că am găsit în tine femeia pentru mult timp, poate pentru toată viaţa şi acestea-s lucrurile importante, ce trebuie să ne intereseze!

- Mă faci atât de fericită, dragul meu!

– Aceasta e dorinţa mea cea mai firebinte…, îi şoptesc drăgăstos la ureche.

10-MAI 2012 - NR. 9

Ne sărutăm într-un impuls spontan reciproc şi începem să ne mângâiem, să ne dezbrăcăm unul pe celălalt cu o bucurie şi plăcere erotică ce s-a aprofundat permanent, fără să-şi piardă cu nimic din prospeţime în ultimele patru luni! În cuşetă nu e mult loc, trenul aleargă cu peste 100 km/oră în tangoul familiar al roţilor…

- Dacă vine o gară şi opreşte, trebuie să fim atenţi să nu atragem atenţia, îmi şopteşte râzând languros.

De când mi-am dorit să fac dragoste în tren… Cu fosta nu erau posibile asemenea fantezii: ba e prea strâmt, ba e prea cald, prea frig, prea multă lumină, ba nu-i apă caldă, nu-i o baie cu tot ce trebuie, prosoape etc. Totul trebuia acasă sau la un hotel minimum categoria trei.

Ne iubim dumnezeieşte de peste o oră… Mai fusesem o dată la mine împreună, chiar înainte de a pleca. A avut, deja, un orgasm teribil acum vreo juma‘ de oră. A trecut o gară - Teiuşul cred – unde am gustat în liniştea unui ritm lent, dar oarecum mai altfel... intens, magia iubirii noastre dăruită de libertate şi revoluţie! Nu ne-am fi găsit fără ele…

Amorul e o artă, o mare ars amandi, avea dreptate stră-expertul Ovidiu! A face amor, a iubi e ca şi cum ai scrie o carte foarte bună: multă fantezie, ritmuri diferite, profunzime, însă şi superficialităţi, licenţiozităţi, când siderală, când ternă, luciferică sau fină şi deosebit de tandră, când în forţă, aproape agresivă! Dar, această „forţă agresivă‖ să nu depăşească o anumită măsură, altfel se ajunge la brutalitate, ce ucide orice plăcere şi sentiment. Să fie învăluită întotdeauna în tandreţe - un aparent paradox, dar aşa e!

Adevăratul amour fou este când faci ore întregi dragoste cu iubita şi nu te gândeşti decât la ce simţi împreună cu ea, mai ales dacă eşti atent la ce simte şi trăieşte partenera ta. Majoritatea e, însă, ca acel personaj din Condiţia Umană al lui Malraux, ce căuta în femeie doar confirmarea că el e stăpânul, „iubindu-se‖ egoist doar pe sine însuşi…

Cu totul altfel e pe culmile nebănuite ale eroticii şi iubirii… În adevărata Dragoste sunt Şapte Trepte, Şapte Ceruri până la ultimul - o pierdere totală

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de identitate. În fapt primeşti o nouă identitate: nu mai eşti tu, exişti şi nu exişti în acelaşi timp, eşti cel de lângă tine şi eşti tu prin el şi în el, suntem un tot indiseminabil!

Primul Cer e instinctul animalic, ce se împlineşte des şi fără condiţia sine-qua-non a simpatiei: descărcări fiziologie, în genere, ale masculului. Femeia alege, totuşi - când are voie! - cu sentimentele. Ea e de multe ori înşelată de jocul pre-amoros al masculilor, în care, de multe ori, cred chiar ei înşişi! Aşa intervine cunoscutul post coitum tristum: bărbatul realizează că el n-a vrut decât să scape de presiunea din testicule. Atunci îşi „dă seama‖ că pentru „obiectul ce i-a înlesnit‖ aceasta nu are, în realitate, niciun interes şi afecţiune – fund în fund şi noapte bună!, cum sintetizează fenomenul înţelepciunea populară. Sau „îşi aduce subit aminte de ceva‖ şi... pleacă. Femei, aveţi mare grijă de bărbaţii care dispar imediat după actul sexual sau îşi pierd brusc interesul pentru voi – nici o mângâiere, nici o tandreţe, cuvânt frumos - aşa se demască. Feriţi-vă de ei!

Cine face amor dintr-o simpatie accentuată, ajunge doar în a doua treaptă, unde-i mai bine decât pentru marea masă a „sportivilor atavici‖. Avem aici cel puţin o mişcare, o atingere „de epiderme şi mucoase‖, realizate dintr-o propensiune reciprocă, ce nu–şi caută neapărat premizele în potriviri de caracter ori interese.

Abia cu al Treilea Cer al Iubirii începi, într-adevăr, să te îndrepţi către nişte sfere pe care mulţi le-ar crede posibile doar în vis. Condiţiile pentru trecerea mai departe, în următoarele Ceruri, sunt din ce în ce mai draconice şi mai restrictive, cu obligaţia ca multe „detalii‖ să fie îndeplinite: profunzimea sentimentelor, caracter, zodiac, sensibilitate, vârstă (nu întotdeauna), preocupări, experienţă, interese sexuale…

Acestea se învaţă cu timpul, însă, dacă nu le ai „în sânge‖, nu sunt înnăscute, nu vei reuşi. Majoritatea lumii nu ajunge să le cunoască: e incredibil cât de puţini din cei ce au marea şansă „să trăiască pe Pământ‖, reuşesc să întâlnească iubirea, iar din cei ce au norocul, cât de mulţi o pierd repede sau cine

10-MAI 2012 - NR. 9

ştie ce alte condiţii vitrege îi împiedică să o guste…

Vă mai amintiţi de filmul Love Story? Apropo cinema: mă distrează când citesc că iar s-a lăudat vreun actor câte femei a „avut‖ el! Ba 2, 3 ori chiar 5.000!? În primul rând mint, în al doilea, atât cât rămâne, a fost în proporţie de aproape 100% doar simplele „acuplări atavice‖ ce trec mai rar de nivelul instinctual la Cercul Doi. Ei nu ştiu şi nici nu vor afla vreodată ce înseamnă, într-adevăr, uniunea cu o femeie care ţi se dăruie cu toată fiinţa şi dorinţa ei! Pentru aşa ceva sunt necesare timp, condiţii…

La fel cum nu-i înţeleg pe cei care le violează ori „le obligă‖: ce plăcere mai poate fi acolo? Doar cea a dulăului ce fugăreşte prima căţea întâlnită pe uliţele din cartier în focurile sale inconştiente…

Cerul al Patrulea al Iubirii… O, nu! Asta mai târziu. De aici e numai pentru iniţiaţi!

Dragul meu! Iubitul meu! Tu, lumină exotică şi tainică a sufletului meu…, începe Dana să-mi şoptească, să se destindă şi încordeze în acelaşi timp, să respire precipitat, apoi profund: o simt că-şi iese din epidermă, din simţuri, că devine mai femeie ca niciodată. Sunt pe podea, iar ea e culcată pe bancheta-pat, ţinându-mi picioarele pe umeri.

Pot să pătrund acum foarte adânc şi îmi pare că-i ajung până-n stomac… O, nu. Mă doare aşa! Vreau să te simt, să te strâng în braţe! Să te văd şi să te privesc în ochi… Arunc atunci câteva pături pe jos şi-i spun: Vino şi tu… Mă aşez pe podea, ea se apropie fixându-mă languros, aşezându-se plină de dragoste şi dorinţe. Încă nu, cochetează ea ridicându-se. Se apleacă sărutându-mi tandru coloana infinită a iubirii… Eşti atât de minunat, bărbatul meu drag! Şi pe el îl iubesc atât de mult… Dar, numai pentru că eşti tu aşa! Pentru că mi-eşti tu atât de drag, atât de infinit de drag! Îi simt buzele elastice şi dinţii ce mă sorb, mă gâdilă, mă scurtcircuitează… peste tot şi mă întind pe podea, oferindu-mă într-o beţie de fulgere şi impulsuri erotice ce-mi străpung bazinul şi simt treptat o forţă uriaşă în tot corpul încât mi-e teamă să nu distrug ceva!

Vino, iubito! Vino… şoptesc luptând cu o pornire de uragan să o pătrund, să fiu în ea, să fim îm-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE preună… Mă ridic din nou, se lasă şi ea pe vine, îmi ia penisul cu mâna în transă şi-l introduce într-o explozie reciprocă de bucurie. Mă încolăceşte cu braţele, cu pulpele şi picioarele ei musculoase, presându-se la maximum cu bazinul… Muşchii ei încordaţi, elastici ai vaginului îmi masează drăgăstos masculinitatea, ca şi cum ar fi acolo o fiinţă independentă şi începe să se zbată ritmic, din ce în ce mai puternic, că aproape mă doare. O, durere atât de plăcut divină! Simt acea „răceală‖ cunoscută, cu furnicături fierbinţi la mijloc, unindu-se cu alta ce explodează în coloana vertebrală… O simt atât de intens încât senzaţiile şi trăirile pe care le are ea mi se transmit şi mie! Formăm un singur trup perfect, ondulările fizice se transformă în câmpuri magnetice aşa de intense, încât spaţiul şi timpul dispar: sunt în ea, în mine, în amândoi şi în acelaşi timp undeva deasupra noastră la 20-30 de centimetri, admirând androginul acesta reînviat şi care a mai fost undeva foarte, foarte departe… foarte, foarte de mult.

Vin… Vin! Vin, iubitule! Se strânge din nou, încolăcindu-mă cu tot trupul şi toată fiinţa, tremurând fin şi destinzându-se într-un sublim orgasm ce-l întâlneşte şi savurează pe al meu. Un şuvoi de lavă fierbinte ţâşneşte din mine, răspândindu-se şi însămânţându-se cu toate celulele ei… Rămânem aşa: suntem în Cerul al Şaselea!

10-MAI 2012 - NR. 9

De ziua ta aş vrea să-ţi dăruiesc Un pic de cer - grădină înstelată Prin care numai îngerii păşesc Cu flori de dor, de fiecare dată.

S-adun în palme tot ce e frumos Tăcerile din flori înmiresmate Şi versul meu să susure duios Apa curgând cu pietre nestemate Aripile să-ţi crească mândru înger Tării de ceruri albe să străpungi Lăsând în urmă veacul cel de plângeri Când stea arzând în cerul meu ajungi.

De bucurii tăcerile îţi umple Să-ţi fie viaţa drumul foarte lin Şi vorbele cu dragoste pe tâmple Să te mângâie cu al lor senin Mă întorc spre pământ cu liniştea din flori cu respiraţia munţilor şoapte în tulpini

Ion Vanghele

un cuvânt care se naşte în scoarţa trecută de timp seva îngropată în îmbrăţişarea de ieri ia-mă cu tine să nu fii singur în apăsarea nopţii fără culoare ia-mă cu tine să poţi urca treptele când bradul umbrei te trage înapoi

Florin Constantin Andrişan18

18

stingi lumina dar eu ard în ea netezeşti cuvertura şi cutele curg sub mâna mea în vise de linişte

http://reteaualiterara.ning.com/profile/FlorinelConstantinANDRISAN

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Suzana Deac

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Atâtea şoapte-n seri ne înconjoară Tăcerile în frunze-s lepădate Eu izgonesc în tine-o căprioară Şi-un cerb măreţ cu coarnele pe spate Mai lepădam din zile în cuvinte Rostind în noapte ce mai e de spus Şi totuşi mai rămânem vieţii ţinte De clipe care dorul l-au străpuns

Ion Vanghele

Ion Vanghele

pe lacuri lebede se ascund cu vise albe florile prind în dans pistilul şi petalele virgine munţii se îmbracă în fracul secular pornesc avalanşe să răvăşească amintirile în zadar

Iubirile alunecă spre pol Prin marea verde sloiuri îngheţată Şi întâlnim acolo trupul gol În ţurţurii ca un desen de fată Ne vom iubi trecerea-n boreal Cu vântul şuierând sticlos din urme În dorul tău de gheaţă inegal

Ne vom iubi ca algele în mare Prea cufundaţi în umbre şi tăceri În nostalgii de clipe solitare Ce-au tremurat peste nisipuri ieri

Mai rupem peste noapte-un clar de lună Întinsele poene zugrăvind Perechi de îngeri care trec de mână Spre-n rai de vorbe, fluturi răscolind.

Simfonia ta albă se strecoară în gheaţa de la polul nord când puiul de urs îşi reazămă speranţa de trupul mamei sale ce nu îngheaţă niciodată

unii trec prin viaţă, alţii prind viaţă şi lasă în urma lor o trecere roşie, revoltată sau violet - albastră

Ca o speranţă risipită-n urne

Se umple pana cu dureri albastre Hârtia tremură de mângâieri Noi lunecăm corăbiile noastre Spre veşnicii ce duc spre nicăieri

Ne rătăcim pe-aleea înflorită Cu flori căzând prin sângerări de ani Şi stăm pe-o bancă-n toamna obosită Sub murmurul bătrânilor castani Plecând doar frunzele în noi mai curg Le auzim oftatul lor stingher Şi umbrele se pierd către amurg Când luna s-a urcat plângând în cer.

10-MAI 2012 - NR. 9

Suzana Deac

Viaţa se reflectă în simetrie atâtea laturi spre lumină atâtea laturi scufundate în întuneric îţi place să chemi dragostea la tine dar e deja mâine din colţurile ascuţite linii galbene şi ruginii apar umbre albe, decolorate coşurile pline s-au pustiit dragostea se şterge pe picioare timid bate în geam degetul tocit aşează iluziile în fâşii paralele umede, înlăcrimate omul se scufundă în nisip numai ochii rămân deschişi ca două porţi spre al cincilea anotimp

Suzana Deac

Noi doi suntem acum o simetrie De gânduri şi de aripe trecând De vorbe deşirate în poezie De roze noaptea taine răsfirând Abandonaţi în clipele pierdute Mai înflorim în seri cu trandafiri Cărări ce urcă-n vreme neştiute Ţesându-se în cerul ce-l respiri

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Covor de vorbe vom lăsa în urmă Să-ngroape în garoafe paşii lor Când cerbi de sunet alerga-vor turma Şi păsări albe vor ţipa în zbor Istoria din versuri se repetă Ne sărutăm şi noi acum pe rând Se lasă seara-n neguri pe planetă Şi-n îngerii abandonaţi, plângând

Ion Vanghele

10-MAI 2012 - NR. 9

zbucium de inimă plină... mă vezi pe mine pierzând?... prinsă-n laţ, în colivie, zborul tău a fost frânt?... suflet pereche din vie, arac risipit în cuvânt!… aştept să revii din clepsidră cu raze de zâmbet în gene clipa din vis, ca o vidră, eu îţi mai curg încă-n vene!...

POEMUL APEI

„amurgul aduce tăcere şi-n taină te chem, rugăciune! aruncă-mi cenuşa în mare iubeşte-mă azi, prelungeşte-mă-n mâine.‖

ÎNTREBĂRI vâslesc printre cuvinte, cu gust dulceag de vise, în marea cea fierbinte, lăsată de Ulise!… dar n-ajung în Itaca, să-mi regăsesc iubirea, am eşuat...iar barca şi-a risipit menirea!… în virtual zadarnic, arzând îmi cade pleoapa, ce caut eu făţarnic?... şi unde-i Penelopa?...

FLĂCĂRI...

Se cerne vremea cu lacrimi în forme tandre de timp şi cu-n surâs de patimi secundele din anotimp furtună cu gând de lumină ajunge în suflet arzând

Plutesc în valuri de speranţe, Sap maluri şi hrănesc iubirea, Râu de iluzii, ignoranţe, Îmi fac incertă nemurirea.

Curg necondiţionat spre tine, Şi-nfrunt mereu realitatea, Stau prizonieră în cabine, Şi-aştept să văd loialitatea.

Tu mă urăşti când sunt furtună, Îmi pui diguri înainte, Dar mă iubeşti, când am o lună, În nopţi cu dragoste fierbinte!...

Gândesc la muzica celestă, Şi-aştept mereu să fiu sorbită, Dar mulţi din lume mă detestă Şi uneori ajung în criptă!...

Mă-nalţ mereu şi cad în crânguri, În lacrimi, doruri, bob de rouă...

Am coborât iar în adâncuri, Ca mâine să mă dărui VOUĂ!...

TANDREŢE Tandreţe cu iubire şi păsări, ascultă durerea din ceruri, izvorul secret al vieţii nostalgic se-ascunde-n pământ !... aşteaptă o clipă tăcerea, intrată în suflet şi-n gând uimită de zâmbetul lumii,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE brăzdată de ridul luminii, iubiri risipite în doruri, regrete, iertări, inerţii !...

MELANCOLIE În zimţii mobili ai umbrei, bate ora de iarbă a melancoliei, am vrut să strig, dar tu te-ai risipit în verzi pupile de tristeţe, lăcrimând cu sălciile, ce gânduri lebădă-ţi şopteau…

Călcam pe lacrima desţelenită de dor, de mâini celeste ce au plâns pe fluier… şi ascultam cum corbul sorţii, ciugulea a norilor lumină…

10-MAI 2012 - NR. 9

EVADARE Trec prin lumină umbre misterioase şi divine cu zâmbet regăsit într-o îmbrătişare din zori de şoapte în prag de răsărit…

Pe ţărmuri de speranţe eu curg şi-alunec printre vise în primul val de libertate venit din aisbergul topit cu gând să evadez în clipa de Eternitate a unui fulger adus în nopţile de Sânzâiene... de ursitoare la Hotar…

Selecţie din vol. „Seve de dor”, de Petru Făgăraş (volum în curs de apariţie)

GUSTUL FURTUNII Ascult mirosul florilor de câmp, şi-aştept să gust furtuna ce aduce doruri… eu levitez printre cuvinte-n timp, printre petale şi chemări de focuri…

Doar ciocârlii, în asfinţit ating lumina gândurilor tale, să nu mă risipesc, să fiu sfinţit, cu sânzâiene, din dulcea verde vale. În stog de fân să mă adun, purificat în prag de seară, şi-n zori de zi, eu să cunun, tainica lumină, cu un bob de vară…

Foto: Petru Făgăraş

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Cel de-al Treilea Război Mondial

Autor Nedelcu Pavel (continuare din nr. 8)

Despre originile Măripîeî fiecare mărip ştie câte ceva. În formarea cetățeanului însă acest lucru nu este absolut necesar. Doar cei care aleg săşi petreacă timpul liber citind cărți de specialitate îşi cunosc cu adevărat originile. Celorlalți nu le pasă pentru că nu există diferență între omul citit, cultivat şi cel care, în timpul liber, alege să se relaxeze într-un alt mod. Izvoarele istorice nu sunt de folos nimănui pentru că nimeni din popor nu le poate folosi pentru a scrie. Nimeni nu ştie cum funcționează o maşină de scris dar nici nu ar avea un model pe care să poată învăța pentru că toate aceste mașini aparțin Guvernului. Ei sunt unicii capabili să le folosească deci sunt singurii care pot scrie şi tipări. Oricine încearcă să folosească o astfel de mașină sau să inventeze ceva similar neavând meseria de guvernant este predispus pedepsei. Istoria țării noastre este scrisă de către Guvern; există Îljămîu măripîsăm rîsepîusuî III un volum de peste trei mii de pagini ce conține istoria țării din anul 2000 până în prezent. Guvernul lasă trei astfel de exemplare în fiecare bibliotecă din țară astfel încât oricine dorește să își cunoască trecutul să aibă această posibilitate imediată.

Cei care mi-au oferit adevărul, posibilitatea de a mă revolta şi de a îmi aduce ţara pe făgaşul normalității sunt doi bărbați de patruzeci și cinci respectiv şaizeci şi patru de ani: Joant respectiv Mikkel. Ei sunt primii care au reușit să penetreze granițele Măripîeî şi să intre în satul nostru. De cinci ani ne întâlnim în fiecare săptămână să punem la cale o revoltă națională ce va răsturna Guvernul.

10-MAI 2012 - NR. 9

Ne-au spus că nu suntem încă pregătiți şi că trebuie să cunoaștem totul, trebuie să devenim oameni înainte de a provoca o astfel de mișcare politică. Ei ne vorbesc despre cum e în Malîu țara lor de proveniență şi ne asigură că cele două țări au avut un trecut comun ba mai mult au fost aliate şi s-au ajutat reciproc. Cartea lor este de patru ori mai groasă decât cea pe care Guvernul nostru a avut bunăvoința să ne-o pună la dispoziție.

Am aflat de la Mikkel că tot ceea ce credeam despre Măripîu nu este decât o invenție a Guvernului ce dorește să ne țină cât mai departe de lumea exterioară. La început mi-a fost greu să cred că asemenea lucru este posibil însă voi afla că Guvernul nostru este capabil de mult mai mult. Țara mea în epoca contemporană purta numele de România, iar al lui Mikkel Rusia. Această epocă se termină în jurul anului 2100 atunci când rezervele de petrol se terminară şi ele, iar toate statele lumii începură să decadă. Cercetători dintre cei mai buni nu reușiseră până la acea dată să creeze o substanță care să înlocuiască petrolul iar între anii 2080 şi 2095 când realizaseră cu adevărat cât de grave sunt consecințele pe care le poate avea această lipsă asupra planetei găsiseră doar un mod de a subţia combustibilul şi de a-i prelungi astfel durata de existență. Totul însă se dovedi a fi un eșec, combustibilul vândut la prețuri uriașe nu mai era cumpărat decât de cei cu o situație financiară foarte bună așa încât trei sferturi din populația planetei începu să folosească bicicleta. În scurt timp, odată cu terminarea definitivă a petrolului, industria de mașini se transformă într-o industrie de biciclete iar motorul pe bază de combustibil fu înlocuit de forța naturală a membrelor inferioare ale omului. Toate mașinile cu motor fură reciclate și transformate în mașini cu pedale; rămaseră câteva piese de colecție ca și exponate în marile muzee ale lumii însă marea majoritate a populației planetei îşi încredință mașina atelierelor specializate ale diverșilor constructori de biciclete ce în acea perioadă își crescură profitul cu peste 200 de procente.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE În timp ce populația planetei se resemnase cu această situație circulând cu biciclete din ce în ce mai ingenioase unui singur popor îi fusese interzis să își vândă mașinile. Cu o lege dată în anul 2103, Robert Dinu președintele României de atunci interzicea poporului să își vândă mașinile aducând ca argument faptul că o echipă de ingineri și chimiști români ale căror nume nu fu divulgat pentru mult timp din motive de siguranță aproape că a creat substanța minune și că în cazul în care acea substanță va înlocui petrolul nici un român nu va fi nevoit să circule pe două roți iar mașinile cu motor își vor relua activitatea inițială ca și cum nimic nu sar fi întâmplat. Legea prevedea și un articol în urma căruia nici un constructor de biciclete ce activa pe teritoriul românesc nu putea folosi în acest sens material reciclat în urma topirii și remodelării mașinilor cu motor. Românii își puseră toată speranța în acest președinte ce se dovedi a fi unul dintre cei mai capabili pe care țara noastră îi avusese în ultimii ani. Însă cum românii nu erau singuri în Europa ba mai mult erau aliați cu încă treizeci și patru de state într-o uniune numită Europeană și făceau parte dintr-o alianță pentru menținerea păcii ce purta numele de NATO, precum şi dintr-o altă alianță ce avea același scop numită ONU, cu multă diplomație încercară să se retragă considerând că în ei stă viitorul eonomiei planetare și că sunt îndreptățiți să își ia țara în propriile mâini fără să răspundă sau să ceară ajutorul nici uneia dintre aceste alianțe pe care președintele de atunci le considera ‖nefaste‖. Viitorul României se clădi așadar pe umerii acestei invenții revoluționare Newpetrol însă egoismul președintelui și modalitatea prin care ținu ascuns proiectul de ochii întregii lumi fură doar începutul unui imens progres pe care România îl făcu în scurt timp în fața celorlalte state ale planetei. Ba mai mult, acesta avea să fie începutul unei Românii ce până în zilele noastre rămase o particularitate: la început aceasta căpătă un sens pozitiv însă pe la jumătatea celui de-al treilea mileniu totul se întoarse împotriva poporului român ce avu parte de o serie de președinți care au

10-MAI 2012 - NR. 9

implementat un tip de regim dictatorial cu scopul de a face din România o adevărată fortăreață din punct de vedere economic şi militar.

Dar să ne întoarcem la anul 2105 când președintele Dinu destabiliză alianțele europene şi internaţionale datorită statelor care luând exemplul României se retrăseseră de pe scena politică globală urmând o politică internă proprie. Însă odată testat cu succes, Newpetrol fu lansat pe piața internațională şi cumpărat în schimbul unor sume monumentale care ajutară România să devină unul dintre cele mai puternice state din lume din punct de vedere economic. Încă destul de slab din punct de vedere militar şi pentru că președintele se aştepta la un atac din partea statelor rămase în alianțele preexistente, România semnă de urgență tratate de alianță cu statele ce în acel moment erau neutre din acest punct de vedere. Astfel Rusia, SUA, Anglia, Suedia şi Polonia, Australia, Canada, Africa de Sud, Algeria, Egipt, China, Kongo, Iran şi Irak semnară pe rând tratate de pace şi de furnizare de ajutor militar românilor în schimbul unei ieftiniri a Newpetrol în raporturile directe cu România pe piața internațională. Aceasta fu considerată de către statele fondatoare ale UE o ofensă și totodată un atac la economia planetei și la siguranța acesteia. Din acest motiv Italia, Țările de Jos, Germania, Franța, Spania, Grecia, Japonia, India, America latină și de Sud hotărâră să pună capăt avântului României şi în anul 2111 declarară război țării noastre. Însă Robert Dinu se dovedi a fi un strateg desăvârșit: în anul 2100 când încă era ministru de externe al României, Dinu îl întâlni pe Străngul Tudor cu ocazia unui act de caritate organizat la București pentru ajutorarea românilor din orașul italian Napoli zguduit din temelii în urma unui cutremur de proporții. Străngul, de origini basarabene venise în România pentru a-l întâlni pe viitorul președinte a cărui faimă era aceea de a fi un om corect, foarte iubit de români pentru numeroasele sale proiecte ce aveau ca scop promovarea României în străinătate şi facilitarea raporturilor emigranților cu familiile și prietenii rămași în țară. Se

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 29

10-MAI 2012 - NR. 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE zvonea faptul că Dinu ar fi dorit să candideze la președinție iar Străngul credea într-un vis pe care nimeni în acea perioadă nu l-ar fi considerat realizabil. Proiectul său şi al echipei de cercetători şi ingineri în compania cărora lucrase de mai bine de cincisprezece ani era intitulat simplu Newpetrol.

Acest proiect avea la bază principiul înlocuirii combustibilului abia epuizat, petrolul, cu o nouă substanță obținută în mod artificial în laborator din plante naturale ca floarea-soarelui, rapiță sau soia.

Proiectul lui Străngul aproape că înlocuia petrolul cu uleiul de bucătărie, în realitate însă mai multe plante erau folosite pentru realizarea revoluţionarului Newpetrol. În urma unei serii de teste efectuate de echipa de cercetători părea că cea mai mare problemă de atunci a planetei fusese rezolvată. Petrolul putea fi înlocuit. De data aceasta însă Newpetrol avea proprietatea de a fi un combustibil inepuizabil atâta timp cât plantele care serveau în fabricarea acestuia continuau a fi cultivate în mod regulat şi în cantităţi uriaşe.

Pus în fața unei astfel de situații Robert Dinu acceptă fără niciun fel de reținere propunerea lui Străngul ce în schimbul substanței ar fi obţinut ca Republica Moldova (ce în acel moment trecea printr-o mare criză economică datorită slăbiciunii leului moldav în fața €) să fie anexată de România în momentul în care Dinu ar fi devenit preşedinte. Urmară alegerile din 2102, iar Dinu din acel an și până în 2145 rămase președintele României fiind reales de fiecare dată. Geniul acestui președinte ce în 2103 emitea legea Newpetrol nu se oprește însă aici. În anul 2104 în urma unei vizite secrete la Moscova Dinu şi Akintov (preşedintele Rusiei de atunci) hotărăsc anexarea singurei ieşiri la Marea Neagră a Rusiei (teritoriul nordic Georgiei până la orașul Rostov) de România. În secret, Dinu îi prezentă președintelui rus proiectul Newpetrol deja testat dar pe care Dinu nu îl făcuse încă public până când nu îşi asigură un teritoriu destul de întins şi cu un climat favorabil cultivării şi întreţinerii plantelor necesare creării combustibilului.

Odată cedat - şi evacuat - acel teritoriu, România se angaja să furnizeze Newpetrol Rusiei la prețuri mult sub piața internațională timp de cincizeci de ani. După semnarea acordului între cele două părți, Dinu hotărî să se retragă din toate alianțele în care România fusese membră timp de aproape un secol. În anul 2106 fu terminată construcția primei fabrici-gigant de Newpetrol din România ce era capabilă să producă peste treisprezece milioane de tone de combustibil pe an. Alte trei astfel de fabrici şi zece de dimensiuni mai mici fură construite într-un interval de 4 ani pe teritoriul Republicii Moldovei şi pe teritoriul cedat de Rusia României ce fu numit România Nouă. Încă de la întâlnirea secretă cu Akintov, Dinu îl sfătui pe acesta să nu recicleze avioanele militare şi maşinile de război ba mai mult să construiască şi mai multe astfel încât numărul lor să se tripleze pentru că amenințarea era cât se poate de evidentă: Rusia şi România, aliate la început în secret se pregăteau de un război ce se va extinde pe tot globul între statele fiecărui continent şi care va fi numit mai târziu de către istorici Cel de-al Treilea Război Mondial. (va urma)

Dansând cu delfinii, u/p/ - Tompos Opra Agota19 19

http://tagoota.multiply.com/photos/album/9/LUMINEUX_2009

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LEONARD OPREA / THEOPHIL MAGUS ÎNTR-O DUPĂ-AMIAZĂ, ACASĂ Motto: ―… până la urmă nu există alt timp în afara <clipei>… care, oricare ar fi ea, conţine trecutul, prezentul şi viitorul tău… şi, astfel, ‗clipa‘ este un prezent continuu şi infinit, este nemurire şi eternitatea ta întru Dumnezeu - infinitatea clipelor fiecăruia dintre noi în timp şi spaţiu, iertarea şi iubirea… fără de care nimic nu este…‖ (Theophil Magus) Ceaţa se ridicase puţin de pe creasta muntelui, însă tot mai înghiţea piscul şi antena televiziunii, se întindea — limbi uriaşe de abur negru-albăstrui, urme ale unei explozii aeriene nestinsă încă de umezeala aerului: imaginea unei ameninţări surde, apăsătoare, spectru de atâtea ori închipuit până când s-a transformat în realitate înfricoşătoare, explozia aeriană ce va să vină, gândi Visarion stând în faţa ferestrei cu rame crăpate, acoperite de vopsea albă, scorojită — şi nici măcar o rază palidă, atât de firavă pe cât de firav poate fi ce? un suflet? pe naiba, sufletul e cu mult mai puternic, ba nu, trainic, deşi s-ar putea ca durata să nu fie totuşi calitatea lui fundamentală de vreme ce va trebui să piară o dată şi încă o dată şi încă o dată, ziua, ora, secunda în care se stinge repetabil nedefinitul ăsta e o dată şi nici o rază nu vine de unde ar trebui să fie un soare?! desigur, cel dătător de viaţă, oricum ceva născător de viaţă, repet de parcă n-aş fi convins că aşa e, dar nu pot fi convins din moment ce negura mă înconjoară şi unde voi ajunge gândind astfel?… Afară începu să plouă. Cu pupilele uşor dilatate Visarion privi înlănţuirea stropilor în vine subţiri şi transparente. Se aşeză încet în fotoliu. Din pieptul lui se înălţă un

10-MAI 2012 - NR. 9

„ahh!― înăbuşit, şovăielnic, nefiresc chiar, fiindcă aproape pe aceeaşi tonalitate se auzi scârţâitul uşor al uşii grele, capitonate, când fu deschisă şi lăsă... să apară faţa mică, ovală, părând cu mult mai mică decât era din cauza ochilor mari şi rotunzi, a pletelor castanii, ciufulite, astfel că tocul din lemn de culoarea chihlimbarului — anii, fumul, murdăria — decupa în lumina difuză din încăpere portretul prinţesei care se uita în jur neînţelegând: cum de părea vie lumina-aceea-aşternută-în-falduri-grele peste mogâldeaţa ce se ghemuise în pluşul verde, ros şi scobit pentru a înşela îmbiind cu senzaţia de moleşeală?! cum reuşise să încremenească totul şi să amestece toate punctele de reper, ştergând poteca ştiută ce ducea spre bucuria: hai la mine Maria, spune-mi…? însă doar ecoul „ahh―-ului mai fâlfâia rătăcind printre rafturile pline de cărţi înghesuite unele peste altele într-un fel de bătălie fără morţi şi răniţi, şi Maria păşi părăsind pânza imaterială a tabloului din cadrul uşii. Simţind-o, Visarion întoarse încet capul. Urmări atent lunecarea ei pe covorul ros, acoperit cu flori — arabescurile împreunate, torsionate, migălite în proaspeţi, incredibil neofiliţi de timp bujori abia atinşi de papucii albaştri vârstaţi cu galben ai măruntei fetiţe care zâmbea stingherită de privirea tristă a omului-matur, mare pentru ea prin statură şi timbrul vocii, acum surpinzător demitizat de lipsa surâsului blând, înţelegător şi drăgăstos, care întredeschise buzele: ce faci Maria? ai venit la tata? nu prea mă simt bine, dar hai, uite, acolo pe birou sunt creioane colorate, hârtie câtă doreşti, nu vrei să desenezi ceva? iar copila dădu din cap, ezitând puţin la început, apoi aprobând atât de tare încât, cu bărbia ascuţită se lovi în pieptul ei firav, cu toate că privirea sa continua să caute încă poteca spre jocul de care nu reuşea să se mai sature — existenţa de om mare — atât de dorit, uneori aproape că-şi ura starea de copil, lucru firesc dealtfel, căci Visarion regăsea întotdeauna în jocul cu Maria paradisul pierdut al anilor dinaintea rătăcirii, veşnica rătăcire pe drumurile prăfuite sau înnoroiate, niciodată curate şi încântătoare, ale lumii de şi din oameni-mari,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE astfel că ochii lor se căutau totuşi: raze paralele încrucişate, asta fiind posibil în nemărginirea spaţiului sufletelor, şi Visarion se întoarse din nou spre fereastră; Maria luă creioanele, hârtia şi se aşeză lângă fotoliu.

O vreme tăcerea nu purtă decât un nume, hârşâitul-grafitului-pe-hârtie. Linie. Încă o linie.

Altă linie. Curbe. Drepte. Frânte. Înnodate. Care puteau fi cuvintele nerostite?! Omul şi omuleţul îşi întoarseră capul. Lent. Dar odată. Zâmbetele lor se retraseră undeva înspre colţurile buzelor, între cutele mici ale pielii. Uscată la unul. Fragedă la ea.

Apoi ochii lor priviră în altă parte, oftând parcă.

Afară continua să plouă. Ca şi cum aş fi chemat-o, îşi auzi Visarion gândul, mai bine spus, descifră un fragment din noianul de cuvinte nerostite — pâlpâiri ale unor luminări aprinse de tristeţea celebrată înlăuntrul meu, dar şi în afara mea, continuă el dezlegarea gândurilor încâlcite, şi o văzu pe Maria privind în gol acolo unde se uitase şi el mai înainte, deci nu se priveau, se întâlniră totuşi din nou, tatăl meu plânge? se întrebă Maria şi, dintr-odată, dincolo de fereastră zări zidurile, ochii îi luciră de încântare: rosul cărămizilor, ce roşii sunt, curate ca şi carnea de vită tăiată de mama ieri, pe masa udă — ude sunt cărămizile casei, ce mare e, dacă s-ar prăbuşi ar strivi căsuţa noastră, însă ploaia n-o poate înmuia într-atât, iar mâine o să-l rog pe nenea Virgil să-mi dea voie să-i vopsesc şi eu gardul cu galben, să las galbenul să curgă pe scândurile cenuşii, subţiri, parcă prea mici — barele grilajului de peste drum, cât de mult seamănă cu nişte gratii puse în faţa mea şi a copilei, zid de puşcărie înălţat toamna, în ceaţă şi ploaie, pe creste de negură… Maria, ce desenezi? casa lui nenea Virgil, dar nu-mi iese, tată, e prea udă, mai ales gardul ăla de pe terasă, grilajul de la intrare să nu-l desenezi, te rog eu, de ce?! aşa, e mai frumos zidul fără intrare, bine tată, dar nu vrei să fac altceva? altă dată îmi spuneai, însă acum nu găsesc nimic deosebit, Maria, oboseala, se scuză Visarion, casa asta udă… murmură distrată fetiţa şi mototoli foaia. Visarion se ridică din fotoliu. Privi în jur. Patru pereţi. Tablouri. Cărţi.

10-MAI 2012 - NR. 9

Lumină moale. Şi cenuşie. Desenează şi tu ceva… orice, şopti el, eu mă duc să fac un ceai. Vrei să mănânci o clătită? Maria clătină din cap. Visarion o aţinti cu privirea, dar fetiţa se concentră asupra foii albe de hârtie pe care şi-o trăsese în faţă, şi nu-l băgă în seamă. Visarion ieşi din cameră.

Scârţâitul uşii acoperi hârşâitul creionului.

Când se înapoie, Visarion se trezi mirat că încearcă să zâmbească. Nu reuşi însă să-şi descleşteze fălcile. Parcă ar fi muşcat din clarobscurul încătuşat între pereţii afumaţi, ca dintrun clei ce se întăreşte brusc în contact cu saliva.

Cu paşi repezi se îndreptă spre fereastră. Vru să tragă cu violenţă perdeaua. Se opri uimit. De pornirea mânioasă. Fără rost. De neexplicat. Şi ploaia continua să cadă. Monoton şi absent. Pe creste ceaţa era aproape pâclă. Ceaiul lam lăsat să se răcească, spuse răguşit şi vru să se apropie de ce obişnuia să numească, nu fără emfază, conştient totuşi de asta — „minunatul meu copil şi refugiu― pe care dori să-l atingă acum, dar Maria i-o luă înainte şi-l mângâie ea pe el, îl sărută cu sufletul ei fără să facă altceva decât să stea acolo, jos, lângă fotoliu, cu poalele rochiţei răsfirate — petale albe, strălucitoare chiar, desfăcute încet şi cu grijă ca nu cumva să nu pară lipite perfect între ele, dintre ele ridicându-se trupul ei, lujer nemişcat spre rădăcina aeriană — capul rotund cu podoaba sa castanie lucind din când în când, puvilele de păr zburlite, încălecate, întinse să mângâie foaia de hârtie imobilizată de degetele mici, atât de gingaşe că abia răsăreau dintre petalele bujorilor de pe covor, crispate însă, căci Maria era deosebit de concentrată şi Visarion văzu asta, de fapt îşi dăduse seama încă de când intenţionase să smucească perdeaua, Maria nu-l auzise vorbind de ceai, asa că se lăsă sărutat de sufletul ei şi înaintă cu paşi de pisică, iar când ajunse lângă fetiţă îşi ţinu răsuflarea, gest pe care nu şi l-ar fi putut explica dacă nu s-ar fi întrebat intrigat, ce-o fi desenând?! simultan cu porunca aspră ce şi-o rostea în gând copila: pot, trebuie să pot! însoţită de îndepărtarea colii cu un gest grăbit, disperat, şi abia atunci observă Visarion

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE toate foile din jurul Mariei. Lumina slabă îl împiedică să distingă clar desenele; se aplecă sprijinindu-se cu palmele de genunchii îndoiţi: cum de reuşeşte să deseneze la lumina asta?!… nici măcar nu le-a colorat… a-ha! un portret, de la o foaie la alta tot mai clar…

Se aşeză lângă Maria.

Afară, zgomotul ploii. În curând ziua se va termina, se va sfârşi în negură, gândi Visarion, în cenuşiul întunecat străpuns de stropi mărunţi; apoi lumina unei noi zile: grădiniţa, serviciul, cumpărăturile, grădiniţa, trezirea din somnul de după-masă, jocul, lectura sau televizorul, şi somnul; cu sau fără vise? Cufundat în amorţeala zgomotelor, înecat într-o neaşteptată moarte a liniştii sale interioare, simţea intens asta şi nu-şi putea explica motivul, Visarion se încordă şi urmări încotro se îndrepta privirea Mariei care avea ochii măriţi, mult prea măriţi ca să fie aşa doar din cauza mătăsurilor întunericului ce începuse să se strecoare în încăpere, şi descoperi pe peretele opus bibliotecii, între cele trei tablouri, cel arătând un corb rătăcit printre scoici şi ape-cer, cer-ape-şi-ţărână, cel cu bătrânul vrăjitor în descompunere, el şi sfera ca de cristal colorat, planetă roasă de carii şi ţinută cu greu în palma sa uscată, apoi cel mai mijloc, atingând cu colţul ramei diagonala invizibilă dintre celelalte două şi înfăţişând sfeşnice aprinse la o cină, nu, nu de taină, undeva între cele trei tablouri cu rame înguste şi albe, între ele şi deasupra lor, în secţiunea de aur i se păru, da, s-ar putea să fie chiar acolo, altfel nu mi-ar fi sărit în ochi, conturul…, o umbră… albă?! nu e alungită…, se aplecă din nou asupra foii, iar fetiţa scoase un scâncet, de satisfacţie?! se întrebă intrigat şi nervos Visarion, apoi luă în mână una dintre colile date la o parte de Maria şi cu un calm forţat: ce-i asta, Maria?! cu glas aproape strangulat, Maria… şi-şi înălţă privirea spre forma de pe perete în care se recunoscuse atârnând într-un cui, gol şi mort şi inutil: Maria, du-te la culcare. Te rog, dute, şi se ridică încet de lângă fetiţa care ţinând strâns între degete creionul, adormise brusc pe covor; se apropie cu teamă de peretele pe care

10-MAI 2012 - NR. 9

atârna, apucă din mers scaunul de lângă birou, îl aşeză lângă zid şi punând cu grijă piciorul pe tapiseria vişinie, odată cu scârţâitul arcurilor se împinse în sus, spre el - cel gol-mort-inutil.

Prinse cuiul cu degetele şi încercă să-l smulgă.

La început, metodic. Calm. Apoi, cu furie. Pe urmă, cu disperare. Nu reuşi decât să-şi sfâşie arătătorul mâinii drepte. Mai târziu, cam peste un sfert de oră, constată că pentru a scoate cuiul nici cleştele, nici ciocanul sau dalta nu erau uneltele potrivite. După ce se odihni puţin, o luă pe Maria în braţe şi o duse în dormitor unde o culcă în pătuţul ei cu tăblii albe pe care erau pictate flori şi pitici.

Maria dormea liniştită. O înveli cu grijă. Apoi o sărută pe frunte. După aceea se întoarse în cameră, se aşeză jos, în locul fetiţei, şi începu să privească atent, studiindu-se.

Afară continua să plouă. Monoton.

Noiembrie, gândi.

Leonard Oprea/Theophil Magnus, USA

Vraja toamnei - Andrei Branişteanu20

20

http://www.picturi.com/andrei_branisteanu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

număr izvoarele, Să- mi oglindesc chipul în ele, să cred pentru o clipă că trăiesc Undeva acolo, jos, în apa cristalină a lor, să trăiesc chiar şi pentru o secundă Bucuria pietrei şlefuită de ele. Poate că astfel voi deveni albă, strălucitoare ca ea.

Piatră printre pietre voi fi călcată în picioare fără să mai simt durere.

Uitând să schiţeze viitorul Lasă-mă într-un colţ al lumii să număr...

Lasă-mă într-un colţ al lumii să număr frunzele îngălbenite.

Priveşte-mi tăcerea şi- ascultă vântul din cuvântul meu.

Mai lasă-mă încă o clipă să număr fluturii.

Să le amestec petele de culoare din aripi, Să văd ce anume minune-i ajută să zboare.

Voi încerca să mai număr şi valurile, să le fur unduirea Sau crestele albe- nspumate să le păzesc, să nu mai dispară- n adâncuri.

Voi alerga spre orizontul întunecat să sparg acea tăcere, acel dialog mut dintre cer şi mare, permanentă schimbare de tablou.

Marea e cerul şi cerul se preschimbă-n mare.

Eu privind înmărmurită valurile, alergând nebuneşte să prind doar pentru-o clipă momentul înălţător al întâlnirii.

Lasă-mă într-un colţ al lumii să-mi număr anii Înşiraţi pe crestele munţilor împreună cu brazii.

Scad.

Când mă voi sătura să-i număr, îi voi doborî unul câte unul, Lăsând pădurea singură să-şi numere copacii, să respire liniştită, Să spună încet, şoptind frunzelor: Am scăpat de uscăciuni!

Voi încerca eliberată de ani, de zile, de gânduri, să

Sunt ca un copac în care două crengi au uitat să rostească ultimile replici...

Adun pietre din praful drumului şi le umplu cu vid.

Undeva fericirea împleteşte hainele Surâsului...

Copilul ce se va naşte odată cu roua.

Din visul din vis va creşte în cerul ascuns din noi iubirea de dincolo de gând În ploaie vor rămâne doar pietrele sfărâmate ale trecutului.

Nisipul rătăcit prin palmele vântului va scrie pe trunchiurile copacilor paşii destinului uitat în mii de arcuri pe o margine de curcubeu...

Din lotus, firava dansatoare va păstra ritmul iubirilor risipite.

Se va strecura odată cu şarpele alb printre rădăcini arzând trecutul, privind din vârfuri de munţi clipa, uitând să schiţeze viitorul.

Jeff Rowland/

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

VARGONJTË

UDHËKRYQET E FATA MORGANËS Intersecţiile Fetei Morgana VARGJE SIBILIKE /Versuri sibilice I. SIBILAT NËPËR KOHË ZEZONASH I. SIBILELE PRIN TIMP DE CALAMNITATE

JETA Shënime kujtime e përralla për jetën Për luftërat ilire e lodrat e fëmijëve të zbehtë I mbaj të shënuara në fletore në defter shumëfletësh Gjyshi kishe pasë kënduar për to në lahutë Prej drurit lëkurës e bishtit të kalit jetik Për jetën e thneglave dhe njerëzve si mumie Që e kanë shpuar terrin me ndo‘i kleçkë pishe E për Ditën e Re mbase kanë ëndërruar...

VIAŢA Însemnăm amintiri şi poveşti despre viaţă Despre războaie ilire şi jocuri ale copiilor palizi Le ţinem scrise în caietele vechi, cu foi multe Bunicul meu a mai cântat despre ele cu lauta Din lemn de piele şi coada-calului ietic Despre viaţa furnicilor şi oameni ca mumiile Ce au străpuns întunericul cu un cui de pin Şi pentru Ziua Nouă parcă au mai cântat...

Hallkë me hallkë lidhen e zgjaten vargonjtë e rëndë Herë shkurtohen ndrydhin mishin e brejnë eshtrat Në labirintet e tuneleve strehohen breshkat e urta Hardhucat nxjerrin kokën për një çik frymëmarrje Përgjojnë zhurmën rrëmujën e dielli ua verbon sytë Gjarpri në ethe ndërron lëkurën shtatë herë në stinë E vargonjtë lëkunden gumëzhijnë e kërcasin në beton Të vdekurit trembshëm prekin sarkofagun me ballë.

COLOANELE Bucată cu bucată se leagă prelungindu-se coloanele Deodată se scurtează comprimă carnea şi roade oasele În labirintul tunelelor se cuibăresc broaştele prudente Şopârlele scot capul pentru un pic de respiraţie Pândesc zgomotul vârtejul soarelui le orbeşte ochii Şarpele în frisoane schimbă pielea de şapte ori în anotimp Iar coloanele se clatină zgomotoase şi scrâşnesc în beton Morţii speriaţi ating sarcofagul cu fruntea.

AKSIONI Plot njerëz bredhin në cytje të kalamendur hutuar Shkojnë e vijnë nëpër pirgje të ëndërrimit mortor Duken si të papunët komodë por nervozë E të rraskapitur E acari shtrëngon e bën të veten Duke thithur gjakun nga palca e eshtrave të tharë Sa interesante është jeta në rrëmujë në Aksion Kur prej haresë memoriale çdo njeri në bebëza pret varrin E vdekja u duket e ëmbël shpëtimtare e njerëzishme

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

NËNDETSJA AKSIONUL Mulţi oameni hoinăresc fără ţintă, uimiţi Se duc şi vin printre mormintele visării Par fără griji, dar sunt nervoşi şi sfârşiţi, iar frigul şi frica îi strânge absorbind sângele din măduva oaselor uscate Ce palpitantă e viaţa în a sa dezordine ordonată Şi cu câtă bucurie orice om aşteaptă în pupile mormântul, căci Moartea li se pare dulce şi firească scăpare

ZAGUSHIA E frymëmarrja ishte e rëndë nga kundërmim baruti Kur retë e mugëta gllabëronin cep me cep horizontin Nëpër frëngjitë e shtëpive me rrasa e fije myshqesh Gërhatja e burrave ka shkyer perden e natës së metaltë Zagushia kështu i ka ngulfatur të tjerët në fyt me litar E do të tjerë kanë vdekur mistershëm si në përrallë Të masakruar nëpër bodrume me ujë akuj e acar Ah si nuk janë edhe ata që i zhdukën për nga‘i fjalë ?!

NĂBUŞALA Respiraţie grea era mirosul prafului de puşcă Când norii posomorâţi înghiţeau orizontul întreg Prin frânghiile caselor cu plăci şi fire de muşchi, Sforăiala bărbaţilor a sfâşiat perdeaua nopţii de metal, Năbuşeala astfel s-a înfipt în gâtul altora cu funie Iar unii au murit misterios ca în poveşti, Mascaţi prin beciuri cu apă şi gheţuri şi frig Cum de nu sunt şi cei ce i-au ucis pentru un cuvânt?!

Kushedi sa mila nën det ka gjurmuar Karvani i zi nëndetëseve të harbuara Për t‘i gjetur skeletet e algjeve të fjetura Në fund të detit të turbullt të çuar peshë Profetërit në qiell kanë qeshur me nëntokën Atëbotë kur është prehur me misteret e agut Në hapërim të bardhë rrugës Dhiatave të reja Ku idhujt do të pyesin: ―Jam, apo s‘jam?‖ SUBMARINUL Cine ştie câte mile sub mare a cercetat Caravana neagră a submarinelor turmentate Pentru a găsi scheletele algelor adormite În străfundul mării învolburată.

Profeţii în cer au râs cu subteranul Atunci când s-au odihnit cu misterele zorilor În călătoria albă pe calea noilor Evanghelii Unde îngerii vor întreba ―Sunt, sau nu sunt?‖ FJALË

Fjalë të hedhura, të humbura, të heshtura, Të mbetura të pathëna, Të gjitha i kam vjelur Dhe i kam shpërlarë me vesën e diellit.

I kam shtruar mbi rrapëllimat e shiut Dhe i kam ngulur në det, Prej nga vala do ti sjellë te këmbët e tua.

Mos u përkul!

Unë kam mbyllur dikurë valën në duar Dhe kam mbëltuar fije kullose Mbi kreshtat e universit Dhe kam parë: Përsipër...

Përposhtë...

Ku asgjëja e bën shtrojën.

Traducere din l. albaneză în l. română de Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

ÎNTOARCERE Ai băut din izvorul uitării crezând c-ai să scapi de tainele şi tainiţele memoriei fără să-ţi pese de vârtejul-destinului ce duce spre cer şi-ţi conduce eterna întoarcere, naştere şi renaştere, până la iertarea păcatelor.

NJË ZEMËR PA FSHEHTËSIRA CUVINTE Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute, rămase nespuse, pe toate le-am cules şi le-am spălat cu rouă-de-soare.

Le-am presărat pe ropotul ploii şi le-am înfipt în mare, de unde valul le va aduce la picioarele tale.

Să nu te apleci!

Eu am închis odată valul în mâini şi-am presărat fire de iarbă pe creştetul universului şi-am văzut: Deasupra...

Dedesubt...

Nimicul îşi face culcuş.

KTHIM I kam shtruar tërë vitet Mbi petale të buta Ngadalë të mi shpërlajnë mëkatet Mbi të cilat, pa mbarim, Do të kalojnë çastet E shpërthyera Nga shkëlqimi i luciferëve Të kthyer Në mëngjezin e fjalës.

I varrosa duart në qiell Duke i ngulfatur Në dhe Në gurë E në glinë Kahmos kam shëtitur Dhe kam kërkuar Një zemër pa fshehtësi Që do të mund ta mbaja në dorë.

O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI Mi-am îngropat mâinile în cer le-am înfipt în pământ, în piatră şi-n lut…

Peste tot am umblat şi am căutat o inimă fără ascunzişuri pe care s-o pot ţine în mâini.

URA DERI NË QIELL Shikoj me qëndresë Këto forma-informe Si lutje lulesh pa emër Që fshihen Mes misterit dhe konkretes Mes jetës dhe vdekjes...

Dhe e zë ylberin Atëherë kur pin ujë

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Nga shpirti im Urën duke ma bërë deri në qiell.

PUNTE PÂNĂ LA CER Privesc stăruitor aceste forme-informe, ca ruga atâtor flori fără nume, ce se ascund între mister şi concret, între viaţă şi moarte, şi prind curcubeul atunci când bea apă din sufletul meu punte făcându-mă până la cer.

SI? Si ta gjej qetësinë Në shtëpinë e trupit tim Më shurrdhuese se sa tuneli Më e fuqishme se një krisje të qeshurash Dhe më e furishme se sa furtuna?

Cum? Cum să-mi găsesc liniştea în casa trupului meu mai asurzitoare decât tunetul, mai puternică decât un hohot de râs şi mai naprasnică decât furtuna?

10-MAI 2012 - NR. 9

Dhe atëherë u ktheva Në gjumin e gurit e në mua, Në harresë dhe në përkujtim, Duke u fshehur në mes të pyllit Ku sytë që shikojnë Nuk mund të depërtojnë!

CEEA CE NU ŞTIAI... Îţi spuneam odată că sunt piatră ceea ce nu ştiai... era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei şi a văzut cum văd şi eu prin somnul pământului, prin somnul aerului, prin somnul apei, prin somnul trupului.

Numai nesfârşitul dans al luminii n-am reuşit să-l văd... pentru că... lumina, lumina nu doarme niciodată! Şi-atunci...m-am întors în somnul pietrei şi-n mine, în uitare şi-n aduceri-aminte, ascunzându-mă în miezul muntelui unde ochii ce privesc, nu pot pătrunde!

Traducere din l. română în l. albaneză, de Baki Ymeri

ATE QË S’E DIJE Të thoja një herë se jam gur; Ajo që s‘e dije... ishte Se çdo gur ka përjetuar gjumin e gurit Dhe ka parë siç shoh dhe unë Përmes gjumit të dheut, Përmes gjumit të ajrit, Përmes gjumit të ujit, Përmes gjumit të trupit.

Vetëm vallen e pakryer të dritës Nuk arrita ta shoh...

Ngase – drita – Drita nuk dremit asnjëherë!

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

Versuchen zu meinem oder jedem anderen Abbild zu geraten um ihnen oder mir Führungszeugnisse zu verteilen Auf dem Weg zu den letzten Funken müssen wir uns gut benehmen die, die jenseits des Mondes, der Sonnen liegen wo die Worte wie schwer fallende Nüsse zerschellen aufgrund des Raunens inneren Gewichts RADU ULMEANU

Jetzt bin ich alleine /Sunt singur acum Jetzt bin ich wie ein Engel in der Finsternis verbannt alleine meine engelhafte Stimme dämonisiert allmählich die Regenträne vermengt sich mit dem Windesstrich auf meiner Wange die Sykomorenbäume neigen sich aus dem Terrortraum über mich sich die vollen Früchte wie Bomben fallen lassen aus denen die Illusion explodiert und die Welt bewegt sich, taumelt aus dem eigenen Rahmen hinaus wie eine auf einer alten und vergilbten Bildkunst

Wer (Cine) Ich denke nur an seltsamen Dingen an die Verzagtheit etwas zu sagen oder nicht an meinem Wesen das auf illusorische Beine taumelt an das Unglück nur den gestrigen Tag wieder zu finden Die Ordnung der Dinge ist schwer lädiert wie lädiert ist auch die Bewegung der Gestirne so wuchtig, dass nachts mir der Mond in den Garten fällt und meine Fenster in Brand setzt Und ich muss mir eine Seidentreppe flechten um mutig seine Wangenknochen zu erklimmen

Doch wer kann hinter diesem angeblichen Wunder sein wäre anders als die eigene ideale Projektion Dampf und Rauchwesen des Seins verloren das Alles gewinnendes

Die süßen Äpfel (Merele dulci) Die süßen Äpfel auch reif auch faulig Verstreut im hohen Gras Weit entfernt hört man das gedämpfte Herzschlag der Erde Oben grafiert sich mit operativer Genauigkeit die Bahn der Sonne Die das Abtauchen in die Erde strebt um ihre Seele in die Arme zu packen Und dort mit versteinerten Händen sind die Mütter Schaukelnd die vor Jahrhunderten geborenen Sprösslinge, aus kosmischen Ären Meine Geliebte hört alles mit Argus Ohren, Die Erde erbebt bei ihrer Berührung

Der Namenabgrund (Prăpastia numelui) Wie bin ich in dieser biotischen Umwelt geraten, wieso bin ich nicht in den himmlischen Kristall geblieben, im absoluten Vakuum, im absoluten Nullpunktgrad, oder nur Ekstase, oder null Liebe.

Wieso bin ich dieser Depression verfallen, wie Riesenlibellen, enorm ermüdete Falter.

(So viele Gewässer unter uns und Wunder

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 39

10-MAI 2012 - NR. 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE so viele Ernten für die künftigen Leben) Wie bin ich in dieser Übertreibung geraten, in diesem fahrigen Horizont, in diesen schnappenden Nerven die die blinde Luft zischend mit Gift wie Schlangenzungen schlagen die aufreizenden Brustlüfte, die nackte Schulter des Planeten Hier, wo alles die Unordnung anzieht, Furcht und Mitleid, hier, wo alles verloren geht und alles gewonnen wird, sogar das Leiden, an der wir unsere Krone verlodern.

Wie kam ich um jeden Preis zu diesem mystischen Leben und, vor allem, zu die des Todes...

Wie Ikonen hängen wir, und im Rauch trennen die Augen, die Seelen hängen sich an die schweigsamen Glocken auf, gepeitscht von Reepen, von zernagende Gebete.

Und wundern uns über unser Leben, wie Hunde die sich nicht trauen ihren Knochen zu kauen.

Wie Insekten in einem süßen Koma hängen wir an die Wände, in einer mineralischen Steifheit, eine umgekehrte Versteinerung über unsere Seele so dünn wie eine Donnerklinke, kaum schwebend und bereit in das eigene Desaster zu fallen.

(continuare din nr. 8) VII

ei, Cornelia Stan Nu mai era în stare să-şi înfrâneze propria-i conştiinţă. Îşi rechema elementele risipite ale familiei ducându-şi mâinile la frunte. Îşi apăsa tâmplele.

Pe propriul puls urmărea mişcarea limbilor ceasornicului.

Wie kommt es, dass wir in dieser Tonleiter gelangt sind, in dieser Musik, dieser entfesselte Sinfonie der Materie zu ihrer Zerstörung

*** Deschisese un orizont fără margini rătăcirilor ei.

Wir fanden uns reden, Kundgeben, als ob eine Engelschar am warten ist den Beweis ihr Dasein zu hören, sich selbst aufrufen die Namensabgründe.

Nu mai auzea marea mugind în adâncul unei scoici şi fără o formă precisă, spunea cuvinte goale de înţeles.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE *** Cu pumnii înfundaţi în buzunare, aprindea în tonuri calde penumbra... *** În reîntoarcerea la memorie cu ultimele umbre ale somnului, îi răsunau în urechi orele de negândire, de neexistenţa într-o largă curbă plană. Înăbuşi în piept un lung suspin.

Nu mai era în stare de sforţări prelungi.

Nu-şi pierduse luciditatea. *** Fără o formă precisă se îmbăta de cuvinte mestecând capete de adevăr.

Petrecea ceasuri întregi în cugetare şi singurătate privind cum pe neaşteptate vin apusurile.

Originea destinului ultim. *** Într-o paralizie a centrului cuvintelor, era obosită, fără voinţă, neîncrezătoare.

Simţise zădărnicia încercărilor de evadare din trupul simplu martor al sufletului, îi era mai comod a nu înţelege... *** Avea prea multă lume în jurul ei, însă era singură,

10-MAI 2012 - NR. 9

singură cu privirea absentă plimbându-se cu paşi mărunţi printre deformări de cuvinte urmărind soarele străbătând şi intrând oblic în camera ochilor ei. *** Îşi înfrâna părerile grăbite în spaţiul dintre sărăcie şi belşug regulând căderea corpurilor în mişcări reflexe ale prostiei bariera de netrecut a cunoaşterii omeneşti. *** Proiecta o umbră lungă în strălucirea şi întunecarea multor nădejdi ce aduceau poezia pământurilor îndepărtate. *** Îi plăcea să contemple cerul înstelat într-o continuă reîntoarcere - VIAŢA. VIII Se întindea hârjonindu-se cu picioarele goale în bâzâitul monoton de dincolo de vreme.

Lenevea, bârfea, mormăia nemulţumit în rotocoale vesele de fum prin spaţiul deschis cu fruntea încruntată, desfigurată într-un fel de forţă inefabilă

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ce plutea deasupra lui. * * *

să alunece... ***

Cu mâinile noduroase, cu încheieturile deformate de artrită îşi încovoia trupul melancolic concentrându-se asupra unui punct din depărtare, sugându-şi obrajii din colţul gurii când i se scurse un firicel de salivă.

Viaţa era o prelungă aşteptare cu ochii pironiţi înainte, dilataţi de o satisfacţie negrăită de limba ce se încăpăţâna să rămână amorţită pe buza de jos

*** Se prelungeau vălurit pe creştet razele de lumină şi rămase preţ de o clipă drept cu buzele uscate contemplându-se placid când îşi cântărea cuvintele cu un calm rece sorbind frumuseţea distantă a amurgului.

După un timp îndelungat petrecut în aerul stătut din umbrele conştiinţei, ţinând frâiele vieţii, îl inunda un val de revoltă plimbându-şi palmele de-a lungul corpului...

Imaginea prindea forme interesante. *** Îngemănându-se cu liniştea nopţii într-o satisfacţie dureroasă, cu o uşoară nerăbdare timidă, rămase luminat doar de un licăr orb în şoapta firavă a unei brize.

O senzaţie de fericire extatică. *** Uitându-se prin bezna groasă într-un abandon absolut, mintea era inundată de emoţii şi corpu-şi lăsa

10-MAI 2012 - NR. 9

răsfrântă. ***

*** Cu figura complet absorbită, stătea cu capul plecat, pierdut într-un labirint de confuzii inexplicabile, simţindu-şi corpul veştejindu-se, pielea asudând şi transpiraţia, transpiraţia scurgându-i-se prin toţi porii. *** Recuperându-şi puterea de a gândi, pupilele încremenite scânteiau biciul cuvintelor aspre din buzele strânse între palme.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

Mitropolitul Andrei Şaguna21, un luptător pentru cauza românilor din Ardeal

Sanctuarul în care-şi găsea liniştea şi refugiul. *** Din pâcla imaginaţiei, bolborosindu-şi neîncetat nevinovăţia, suspiciunile mişunau ca nişte umbre latente într-un moment de paroxism.

Se opri într-o mirare mută, părea că umblase ani de zile prin lumea tenebrelor într-o vagă stare de inconştienţă.

Cufundat în fântâna necuprinsă a uitării de sine cu cearcănele supte de sub ochi într-un urlet agonizant, căzu aproape fără zgomot, fâşii roşii de lumină îi dansau prin faţă.

Va urma

Autor: Ciprian Plăiaşu Motto: „Fiind aşadar problema noastră a înainta literatura, cultura, industria şi agricultura naţiunii noastre, adică a înainta starea spirituală şi materială a poporului nostru, ca să cunoască fiinţa şi destinaţia sa şi să o ştie întrebuinţa spre tot binele, precum şi alte naţii fac azi acesta şi precum este spiritul cel civilizator al secolului nostru; darurile lui vor garanta viitorul cel mai ferice al mult cercatei noastre naţiuni şi o vor feri de nişte lovituri ucigătoare de religia şi limba ei.‖

Divizarea lumii transilvane în 1701 a generat o seamă de probleme care se vor alătura celor deja existente aici. Din acest motiv nimeni nu va putea înţelege modul în care reacţionează românii dacă nu vor „aruca‖ o scurtă privire în trecutul acestei lumi, atât cel social, cât şi cel confesional.

Constituirea regatului apostolic ungar în timpul lui Ştefan cel Sfânt precum şi consolidarea lui crează cea mai îndepărtată - cronologic vorbind - premisă a unei dualităţi confesionale în Transilvania.

Această regiune se află la graniţa dintre cultura şi civilizaţia adusă de Traian, ea făcând parte din Imperiul Roman şi culturile migratorilor sârbi în Sud-Vest, maghiari în Vest şi slavi în Nord-Est. Problema etno-culturală se va complica 21

Andrei Șaguna (n. 20.01. 1808, Miscolț, Ungaria - d. 28.06.

1873, Sibiu) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aproape de sfârşitul primei jumătăţi a mileniului al doilea, când în zonă, care în actele lui Şaguna o vor numi Fundus regius, vor fi aşezaţi saşii, secuii şi şvabii. Mozaicul etnic este întregit aşadar şi de acestă dualitate religioasă.

Pentru omul de azi lucrurile nu apar însă sub toate aspectele, în momentul în care îşi imaginează această problemă pentru că atitudinea actuală şi tendinţa lumii este una conciliantă, tolerantă.

Spiritul religios însă evoluează după alte reguli şi poate uneori nu ar mai trebui să i se impute caracterul său intransigent, dar aceasta e o discuţie de altă natură şi nu e cazul să fie centrul dezbaterii noastre.

Contextualizare Revenind la problema Transilvaniei trebuie amintit că noii veniţi nu vor reuşi să se impună decât formal sau cel mult în anumite zone ca populaţie reprezentativă, iar gradul diferit de cultură între autohtoni şi mai ales spiritualiatea contradictorie a făcut ca naturalul proces de asimilaţie a celor mai puţini în raport direct cu ceilalţi să nu se producă. De aceea la un moment dat putem spune că religiosul acţionează altfel decât naturalul (a se înţelege prin natural un fenomen, un proces firesc al evoluţiei istorice, prin care două sau mai multe culturi diferite, în acest caz intră în interacţionare).

Reglementarea statutului noilor veniţi se face prin acelaşi instrument al religiei, care în 1366 devin singurii cetăţeni recunoscuţi de autoritatea politică, doar pentru că aprţineau Bisericii Romano-Catolice. În acestă perioadă se produc o serie de mutaţii în care elita românească părăseşte spiritualitatea anterioară de natură orientală, dar supusă restricţiilor autorităţii de factură occidentală, şi acced la catolicism singura religie receptă în viziunea Regatului Apostolic. O dată trecuţi la catolicism ei devin o minoritate ce suportă de această dată procesul firesc al asimilării, naturalul. Anul 1366 nu e un punct terminus, departe de mine acest gând, ci reprezintă doar începutul, căci de acum şi până la 1437 (constituirea acelei Unio Trium Natiorum) fenomenul e unul cât se

10-MAI 2012 - NR. 9

poate de firesc în privinţa maghiarizării „elitei‖ politice româneşti. Nici această dată nu e una de încheiere a procesului mai sus menţionat, şi mă gândesc aici la familia Huniazilor (catolică, dar românească).

Oricum analiza lumii transilvăneşti nu se poate opri aici, căci în secolul următor are loc o altă mutaţie de proporţii în cadrul ei: răspândirea Reformei. Pe fundalul unei toleranţe religioase pe care turcii o vor manifesta (1543 Dieta de la Cluj declară libertatea religiilor din Transilvania) după înfrângerea Ungariei la Mohacs (1526), Reforma în diversele ei versiuni va cuprinde întreg spaţiul manifestând aceeaşi lipsă de toleranţă religioasă, ca şi catolicismul în perioada anterioară (1556 - este desfiinţată episcopia catolică de Alba) sau ortodoxia după 1948 (a se vedea unirea cu Biserica Ortodoxă Română din timpul patriarhului Justinian Marina). Biserica Ortodoxă din Transilvania va resimţi şi ea acest lucru prin numirea de superintendenţi pe lângă episcopi sau prin amestecul autorităţilor în problemele de ordin bisericesc.

Spaţiul transilvănean va ieşi de sub impactul imediat al Contrareformei, dar îl va suporta din plin după recucerirea habsburgică din 1688. Întâlnim totuşi o serie de particularităţi pentru Transilvania anilor de după cucerirea austriacă: cele două lumi, protestantă şi catolică, se acceptau una pe cealaltă. Perioada tributului de sânge trecuse şi singurul mod în care se mai putea asigura o reprezentare minimă dorită de austrieci în Transilvania era prin convertirea ―vechilor schimatici‖.

Acum este perioada în care catolicismul aflat în ofensivă şi încerca unirea rutenilor, a copţilor, sau a altor biserici necalcedoniene. Curtea vieneză va recunoaşte drepturile celor trei naţiuni precum şi cele patru religii recepte (catolică, luterană, calvină şi unitariană). Ortodocşii rămân în aceeaşi postură de toleraţi. Contrareforma aduce şi metode noi de convingere şi o parte a clerului românesc împreună cu Mitropolitul Atanasie vor trece la uniaţie în 1701, acesta din urmă devenind episcop unit.

Din acest moment dispare mitropolia românească din Transilvania în locul ei apărând o epis-

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE copie unită. Timp de jumătate de secol aici nu a mai existat nicio formă de administraţie supe-rioară a Bisericii Ortodoxe, destinele ei legându-se de cele ale ortodocşilor sârbi. Până în 1761 vor avea loc o serie de mişcări şi de conflicte în interiorul societăţii transilvăneşti, culminând cu răscoala lui Sofronie de la Cioara şi cu intervenţia brutală a lui Adolf Bukow. Pentru a mai linişti această stare conflictuală va fi refăcută episcopia ortodoxă, dar având la conducere episcopi sârbi, în timpul împărătesei Maria Tereza. Primul dintre ei va fi Dionisie Novacovici. Episcopia va fi pusă sub jurisdicţia mitropolitului de Karlovitz şi va rămâne sub jurisdicţia acestuia până la crearea în 1864 a Mitropoliei Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, după mişcarea Supplexului, ultimul episcop sârb moare în 1796, episcopia rămânând vacantă timp de 15 ani. Nu întâmplător amintesc de această perioadă pentru că treburile cultice, în primul rând, suferă o perturbare importantă: nimeni afară de episcop nu poate să hirotonescă în treptele superioare ale clerului (diaconi, preoţi, episcopi); nu exista un reprezentant al clerului din acea zona în sinodul mitropolitan de care jurisdicţional aparţin, deci o serie de probleme şi de aspecte vor ieşi din discuţie doar pentru că nu are cine să le pună, apoi diverse interese locale vor prima în faţa interesului general al Bisericii. Lista cu lucruri de mai mică importanţă poate continua chiar până consideraţia simbolică a episcopului ortodox de reprezentant al păstoriţilor săi în faţa autorităţii austriecilor, consideraţie pe care Şaguna o va transforma într-o vie misiune.

Următorul pas important în această scurtă incursiune prin istoria lumii transilvăneşti de spiritualitate ortodoxă e numirea unui episcop de naţionalitate română în scaunul episcopal de la Sibiu, în persoana lui Vasile Moga (1810-1846).

Cine e Andrei Şaguna Dacă până acum am prezentat cadrul cu spaţiul şi tipurile pe care le-a trăit până la perioada pe care o avem în vedere, ar trebui să spunem câteva

10-MAI 2012 - NR. 9

lucruri şi despre unul dintre cei mai importanţi eroi ai sfertului de veac de care ne ocupăm: episcopul şi apoi mitropolitul (din 1864) Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, Andrei Şaguna.

Născut în familia negustorului Naum Şaguna în 1809, la 1 ianuarie, el este al treilea copil al familiei acestuia. Părinţii săi se vor despărţi la puţin timp după naşterea lui, iar mama lui, Anastasia se va întoarce la Miskolc. Despre tatăl său nu se va mai cunoaşte nimic după 1814 când se va converti la catolicism pentru ca familia să poată beneficia de ajutorul Bisericii Romano-Catolice.

Copiii vor învăţa la şcoala grecească de aici şi vor fi instruiţi, tot aici, în religia ortodoxă. În 1823 va merge la Pesta unde va locui cu familia Grabovszky şi va urma gimnaziul catolic. El va înainta o cerere pentru a-şi păstra credinţa strămoşească şi după ce va fi obligat să urmeze timp de şase săptamâni un curs de teologie romano-catolică şi de istorie bisericească i se va aproba cererea la 2 septembrie 1828. În anul următor se va înscrie la facultatea de filosofie şi drept din Pesta, iar după absolvirea ei va hotărî să intre în clerul ortodox, el însuşi spunând de nenumărate ori că de s-ar fi născut de o sută de ori, de o sută de ori ar fi devenit preot.

Timpul petrecut la Pesta într-o atmosferă cosmopolită l-a facut pe tânărul Andrei Şaguna să cunoască lucrările lui Samuil Micu - Klein22, Gheorghe Şincai şi Petru Maior precum şi teoriile asupra aşezării coloniştilor romani în spaţiul de la nord de Dunăre şi a convieţuirii lor cu slavii în secolele VIVII. Interesul său faţă de istoria bisericească ortodoxă poate fi justificat şi prin faptul că el însuşi aparţine unui dialect şi unei comunităţi latine desprinsă din latinitatea orientală, din etnia şi limba română. Andrei Şaguna era un aromân.

Deşi ucenicia şi începutul carierei sale ca episcop vicar al episcopiei transilvăneşti prezintă suficient de mult interes şi în dese rânduri ne vom întoarce pentru a aminti unele aspecte din această perioadă nu vom accentua şi nu vom prezenta în detaliu perioada cuprinsă între 1809 şi 1849.

22

http://ro.wikipedia.org/wiki/Samuil_Micu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 45

10-MAI 2012 - NR. 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Retrospectiv amintim că în 1833 a fost uns în monahism la mănăstirea Hopovo cu numele de Andrei (numele său de botez era Anastasiu).

Mitropolitul de Karlovitz, Ştefan Stratimirovici, la numit profesor de teologie la institutul de aici în anul următor pentru ca în 1835 să devină secretar al consistorului mitropolitan. În 1837 va deveni ierodiacon, ieromonah, precum şi egumen al mănăstirilor Hopovo şi apoi Covil, o periodă va fi şi profesor la seminarul teologic din Varset. În 1846 pe 27 iunie mitropolitul Iosif Rajacik îl numea pe Şaguna episcop vicar în Transilvania. Va ajunge acolo pe 2 septembrie acelaşi an. Descrierea de atunci sună cam aşa: „era un bărbat frumos, înalt şi puternic cu faţa albă şi frumoasă; fruntea largă şi netedă, şi avea barba neagră; el dădea impresia evlaviei, seriozităţii şi autorităţii‖. Părerea bună a celor de atunci despre el nu semăna cu părerea lui despre episcopia Transilvaniei. Şaguna considera biserica din Transilvania nu numai înapoiată din punct de vedere material, dar şi umilită de autorităţi şi mai ales dezorganizată administrativ. El a găsit preotul de ţară slab înzestrat intelectual şi uneori moral pentru a corespunde responsabilităţilor sale: acesta avea doar cea mai elementară pregătire primită de obicei de la un preot care nu în puţine rânduri era propriul său tată şi pe care trebuia să-l urmeze în meserie.

Existau foarte puţini preoţi şcolarizaţi iar lucrul acesta nu putea să aducă decât efecte negative la adresa Bisericii.

A fost ales episcop în cel mai tulbure an din secolul al XIX-lea, 1848. Alegerea în scaunul episcopal nu a fost voită de către toţi protopopii transilvăneni. Voturile acordate la sinodul protopopilor din 1847 îl clasau pe locul al treilea cu numai 27 de voturi având înainte pe Ioan Moga cu 33 şi pe Moise Fulea cu 31. Totuşi mitropolitul Rajacik îl va recomanda oficial împăratului Ferdinand în ianuarie 1848. La 5 februarie Şaguna va primi scrisorile de numire în funcţia de episcop al Episcopiei Transilvaniei. În catedrala din Karlovitz, Şaguna a declarat faţă de naţiunea care l-a primit şi a pro-

mis: „pre românii din Transilvania din adâncul lor somn să-i deştept şi cu voia către tot ce este adevărat, plăcut şi bun să-i trag‖.

Anul 1848 a însemnat un moment de mare tulburare socială în imperiul Habsburgic. Şaguna îşi va asuma rolul de reprezentant al românilor ortodocşi în faţa curţii de la Viena. S-a aflat în rândurile celor care au negat unirea Transilvaniei cu Ungaria şi de aceea, guvernatorul Teleki îl va numi alături de episcopul unit răspunzător de acţiunile poporului lor. Până la adunarea de la Blaj, din 3-5 mai 1848, Şaguna va merge la Karlovitz pentru hirotonirea în calitate de episcop. Şaguna credea că loialitatea faţă de casa de Habsburg le va aduce românilor împlinirea cererilor formulate în petiţia de la Blaj.

(Va urma)

***

Metropolita Andrea Şaguna23 un combattente per la causa dei rumeni in Transilvania Motto : „Essendo quindi il nostro compito quello di portare avanti la letteratura, la cultura, l‘industria e l‘agricoltura della nostra nazione, e quindi di migliorare anche lo stato spirituale e materiale del nostro popolo per farlo raggiungere il proprio essere e la sua destinazione e saper avere la meglio così come lo fanno altri nazioni oggi e così come prevede lo spirito civilizzatore del nostro secolo; i suoi doni garantiranno il futuro più felice alla nostra molto indurita nazione e la proteggerano da alcuni colpi mortali dalla sua religione e dalla sua lingua.‖ La divisione del mondo transilvano nel 1701 ha generato una serie di problemi che si aggiungeranno ad altri qui già presenti. Per questo motivo nessuno potrà mai capire il modo in cui i rumeni reagiscono se non daranno un'occhiata al passato di questo mondo, da punto di vista sociale e confessionale. La costituzione del Regno Apostolico ungherese durante il 23

Andrea Șaguna (nato il 20.01.1808, a Miskolc, Ungheria - morto il 28.06.1873, a Sibiu) è stato un metropolita ortodosso di Transilvania, militante per i diritti degli ortodossi e dei rumeni in Transilvania, fondatore del Ginnasio Rumeno di Brașov (1851), membro d'onore dell'Accademia Rumena.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE governo di San Stefano il Grande ed il suo rafforzamento crea la più lontana, cronologicamente parlando, premessa di un dualismo confessionale in Transilvania. Questa regione è il confine tra la cultura e la civiltà portate da Traiano (facendo parte dell'Impero Romano) e le culture dei migranti serbi a Sud-Ovest, ungheresi ad ovest e slavi a nord-est. Il problema etnico-culturale si complicherà verso la fine della prima metà del secondo millennio, quando nella zona, che sarà chiamata nei documenti di Șaguna fundus regius, verranno ad abitare i sassoni, i siculi (da non confondere con i siculi di Sicilia, questi sono Székely un gruppo etnico ungherese) e gli Svevi. Il mosaico etnico è quindi completato anche da questa dualità religiosa.

Per l'uomo di oggi le cose non compaiono sotto tutti gli aspetti nel momento in cui si immagina questo problema perché l'atteggiamento attuale e la tendenza del mondo è una conciliante e tollerante. Lo spirito religioso evolve secondo norme diverse e talvolta non bisognerebbe più imputargli il suo carattere intransigente, ma questa è un'altra discussione che non corrisponde al centro del nostro dibattito.

Contestualizzazione Tornando al problema della Transilvania, si nota che i nuovi arrivati non saranno in grado di affermarsi se non formalmente e solo come popolazione rappresentativa di alcune piccole aree; il livello diverso di cultura degli autoctoni e soprattutto la spiritualità contraddittoria hanno fatto sì che il naturale processo di assimilazione non si verifichi. Perciò ad un certo punto si può dire che l'atto religioso si realizza diversamente da quello naturale (da comprendere per naturale un fenomeno, un processo naturale di evoluzione storica attraverso cui due o più culture distinte - in questo caso - interagiscono).

La regolamentazione dei nuovi arrivati è realizzata attraverso lo stesso strumento costituito dalla religione, nel 1366 essi diventano cittadini riconosciuti dall'autorità politica solo perché appartenevano alla Chiesa Cattolica Romana. In questo periodo si verificano una serie di mutazioni per cui l'élite rumena abbandona la spiritualità anteriore di

10-MAI 2012 - NR. 9

natura orientale, sottoposta alle restrizioni dell'autorità di tipo occidentale e aderisce al Cattolicesimo, la sola religione riconosciuta dal Regno Apostolico. Una volta convertiti al Cattolicesimo i nuovi arrivati diventano una minoranza sottoposta al comune processo di assimilazione, il naturale. L'anno 1366 non è un vicolo cieco, lontano da me questo pensiero, ma rappresenta appunto l'inizio, perché da ora fino al 1437 (istituzione di quella Unio Trium Natiorum) il fenomeno è il più naturale possibile e riguarda la magiarizzazione dell'élite politica rumena.

Neanche questa data non e una di conclusione del processo citato, un esempio è costituito dalla famiglia Hunyadi (cattolica, ma rumena).

Tuttavia, l'analisi del mondo transilvano non può fermarsi qui in quanto nel prossimo secolo al suo interno avrà luogo un'altra grande mutazione: la diffusione della Riforma. Sullo sfondo di una tolleranza religiosa che sarà manifestata dai turchi (1543 la Dieta di Cluj in Transilvania dichiara la libertà religiosa) dopo la sconfitta dell'Ungheria a Mohács (1526) la Riforma nelle sue varie versioni coinvolgerà l'intera area manifestando la stessa mancanza di tolleranza religiosa come il Cattolicesimo nel periodo precedente (1556 - il vescovato cattolico di Alba viene abolito) o l'ortodossia dopo il 1948 (si veda l'unificazione con la Chiesa Ortodossa Rumena al tempo del patriarca Giustiniano Marina). La Chiesa Ortodossa di Transilvania risentirà anch'essa questa mancanza attraverso la nominazione di sovrintendenti accanto ai vescovi o attraverso problemi di interferenza da parte delle autorità in problemi riguardanti la Chiesa. Lo spazio transilvano uscirà da sotto l'impatto immediato della Controriforma ma lo sopporterà pienamente dopo la riconquista asburgica del 1688.

Incontriamo in ogni caso una serie di particolarità nella Transilvania degli anni seguenti alla conquista austriaca: i due mondi, protestante e cattolica si accettavano reciprocamente. Il periodo del tributo di sangue era ormai passato e l'unico modo in cui si poteva garantire una rappresentazione minima desiderata dagli austriaci in Transilvania era la conversione dei "vecchi scismatici". È il periodo in cui

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE il Cattolicesimo posto in offensiva cercava di realizzare l'unificazione dei ruteni, dei copti, o delle altre Chiese non calcedoniane. La Corte viennese riconoscerà i diritti delle tre le nazioni e le quattro religioni riconosciute (cattolica, luterana, calvinista e unitariana). Gli ortodossi rimangono nella stessa posizione di tollerati. La Controriforma porta anche nuovi metodi di persuasione e una parte del clero rumeno assieme al metropolita Atanasio passeranno al unitarianismo nel 1701, il secondo diventando vescovo unitariano.

Da questo momento scompare dalla Transilvania la metropolia rumena al suo posto costituendosi un vescovato unitariano. Per mezzo secolo qui smette di esistere ogni forma di somministrazione superiore della Chiesa Ortodossa, il suo destino essendo messo in relazione a quello dei serbi ortodossi. Fino al 1761 avranno luogo una serie di movimenti e conflitti all'interno della società transilvana, culminando con la ribellione di Sofronie di Cioara e con il brutale intervento di Adolf Bukow. Per alleviare tale situazione di conflitto verrà ripristinata la diocesi ortodossa, ma con vescovi serbi in carica durante l'impero di Maria Teresa. Il primo di essi sarà Dionisie Novacovici. La diocesi sarà posta sotto la giurisdizione del metropolita Karlovitz e resterà sotto la sua giurisdizione fino alla creazione, nel 1864, della Metropolia di Transilvania, con sede a Sibiu. Alla fine del XVIII secolo, dopo il movimento Supplex, l'ultimo vescovo serbo muore nel 1796, la diocesi rimanendo vacante per 15 anni. Non per caso sto ricordando di questo periodo in cui le faccende di culto, in primo luogo, subiscono una grave perturbazione: nessuno al di fuori del vescovo non può nominare in gradini superiori il clero (diaconi, preti, vescovi), non esiste un rappresentante del clero di quell'area nel concilio metropolitano cui giurisdizionalmente appartengono, quindi una serie di problemi e questioni risultano fuori discussione solo perché nessuno sarà in grado di riconoscerli e poi vari interessi locali prevarranno sull'interesse generale della Chiesa. L'elenco delle cose di minore rilievo potrebbe arrivare fino alla considerazione simbolica del vescovo ortodosso come rappresentante dei suoi fedeli di fronte all'autorità

10-MAI 2012 - NR. 9

austriaca, considerazione che Șaguna la trasformerà in una vera missione.

Il passo successivo di questa breve introduzione nella storia del mondo transilvano di spiritualità ortodossa, è rappresentato dalla nomina di un vescovo di nazionalità rumena come vescovo di Sibiu: Basilio Moga (1810-1846).

Chi è Andrea Șaguna?

Se finora abbiamo presentato lo spazio e il tempo in cui ha vissuto fino al periodo che dobbiamo ancora analizzare, dovremmo dire qualche cosa anche riguardo a uno degli eroi più importanti del quarto di secolo di cui ci stiamo occupando: il vescovo e poi metropolita (dal 1864) della Chiesa Ortodossa Rumena di Transilvania, Andrea Șaguna.

Nato nel 1809 nella famiglia del mercante Naum Șaguna, il primo di gennaio, è il terzo figlio di questo. I suoi genitori si separeranno poco dopo la sua nascita e sua madre Anastasia tornerà a Miskolc. Di suo padre non si saprà più nulla dopo il 1814 quando si convertirà al Cattolicesimo perché la sua famiglia possa beneficiare di aiuto da parte della Chiesa Cattolica Romana. I figli studieranno nella scuola greca di qui e saranno istruiti, sempre qui, sulla religione ortodossa. Nel 1823 Șaguna andrà a Pest, dove abiterà con la famiglia Grabovszky e seguirà il ginnasio cattolico. Egli presenterà una richiesta di mantenersi la sua antica fede e dopo essere stato costretto a seguire un corso di teologia cattolica romana per sei settimane e di storia della Chiesa, la richiesta gli sarà approvata il 2 settembre 1828.

L'anno prossimo si iscriverà all'università di filosofia e diritto di Pest e dopo la laurea deciderà di entrare nel clero ortodosso lui stesso affermando più volte che se fosse nato cento volte, cento volte sarebbe diventato prete. Il tempo passato a Pest in un'atmosfera cosmopolita ha fatto sì che il giovane Andrea Șaguna conosca le opere di Samuel Micu Klein, Giorgio Șincai e Pietro Maior così come anche le teorie sulla collocazione dei colonizzatori romani nella zona a nord del Danubio e sul loro convivere assieme agli slavi nei secoli VI-VII. Il suo interesse per la storia della Chiesa Ortodossa può essere giustificato dal fatto

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 48

10-MAI 2012 - NR. 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE che egli stesso appartiene a un dialetto e ad una comunità separata dalla latinità orientale, dall'etnia e dalla lingua rumena. Andrea Șaguna era un arumeno.

Sebbene il suo apprendistato e l'inizio della sua carriera come vescovo vicario della diocesi transilvana presentino sufficiente interesse e spesso ritorneremo a ricordare alcuni aspetti di questo periodo, non approfondiremmo e non presenteremo in dettaglio il periodo compreso tra il 1809 e il 1849. Retrospettivamente ricordiamo che già nel 1833 fu consacrato monaco del monastero di Hopovo sotto il nome di Andrea (il suo nome di battesimo era Anastasio). Il metropolita di Karlovitz, Stefano Stratimirović, l'anno successivo lo nomina professore di teologia presso l'istituto qui presente, affinché nel 1835 diventi segretario del concistoro metropolitano.

Nel 1837 diventerà ierodiacono, ieromonaco e abate dei monasteri Hopovoşi e poi Covil, per un periodo sarà anche insegnante presso il seminario teologico di Vršac.

Nel 1846 il 27 giugno il metropolita Giuseppe Rajacik nominava Șaguna vescovo vicario della Transilvania. Arriverà là il 2 settembre dello stesso anno. La sua descrizione affermava: "era un bell'uomo, alto e forte di un bel volto bianco, la fronte ampia e liscia e con nera la barba; lui dava l'impressione di pietà, serietà e autorità".

La buona impressione di allora su lui non coincideva con la sua impressione nei confronti del vescovato di Transilvania. Șaguna considerava la Chiesa transilvana non solo materialmente indietro, ma anche umiliata dalle autorità e soprattutto amministrativamente disorganizzata. Lui trovava il prete di campagna poco dotato (intellettualmente e a volte moralmente) per corrispondere alle proprie responsabilità: costui aveva soltanto la più elementare preparazione fornitagli generalmente da un prete che non poche volte era suo padre e cui doveva seguire nella professione. Erano pochissimi i sacerdoti addestrati in una scuola e questo fatto non poteva produrre che effetti negativi all‘interno della Chiesa. Șaguna fu eletto vescovo durante l'anno più turbolente del XIX secolo, 1848. L'elezione di Șaguna non è stata unanime e quindi non voluta da tutti i protopapi

transilvani. I voti espressi nel Concilio di 1847 lo classavano il terzo con soltanto 27 voti favorevoli trovandosi davanti a lui, nella classifica, Giovanni Moga con 33 voti e Mosè Fulea con 31. Tuttavia il metropolita Rajacik lo raccomanderà ufficialmente all'imperatore Ferdinando d‘Austria nel gennaio del 1848. Il 5 febbraio Șaguna riceverà le lettere di nomina in funzione di vescovo della Diocesi di Transilvania. Nella cattedrale di Karlovitz, Șaguna ha dichiarato alla nazione che lo aveva accolto promettendo: " i rumeni di Transilvania, dal loro profondo sonno li voglio svegliare, e con la voglia, verso tutto quello che e vero, bello e buono voglio attirarli."

Il 1848 ha segnato un momento di grande tensione sociale nell'Impero Asburgico. Șaguna assumerà il ruolo di rappresentante degli ortodossi rumeni presso la corte di Vienna. Era tra quelli che hanno negato l'unificazione della Transilvania con l'Ungheria e per questo il governatore Teleki lo designerà accanto al vescovo unitariano responsabile delle azioni del suo popolo. Fino all'Assemblea di Blaj tenutasi il 5 maggio 1848, Șaguna andrà a Karlovitz per essere nominato vescovo. Șaguna credeva che la fedeltà verso il casato d'Asburgo avrebbe portato alla soddisfazione, per i rumeni, delle richieste presentate nella petizione di Blaj.

(seguirà) traduzione di Nedelcu Pavel

Statuia din faţa Colegiului Naţional „Andrei Saguna‖ din Brașov. / Il busto di "Andrea Șaguna" collocato davanti al Collegio Nazionale che porta il suo nome a Brașov.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

chiar nouă, chiar în braţe, ne-a murit.

Captivă-n alb

Incursiune în poezia contemporană, II Camelia Constantin Cântec de toamnă Şi te-aş suna să te întreb de tine, şi te-aş suna să-ţi povestesc de ploi, dar cum istorii sunt mult mai bogate, te-mbrăţişez cu ce-a rămas din noi. Şi te-aş suna să îţi ascult tăcerea, şi te-aş suna să nu îţi spun nimic, în cântec să-şi adune adierea prea lungile scrisori şi fără plic. Ţi-aş mai cânta, să ştiu, numai de toamnă, fără s-aştept şi să mai vreau răspuns, dar peste toate, ceaţa te înseamnă, şi notele, de frig, nu au ajuns. În cântecul ce-ţi spune despre mine, despre-nserări şi toamne-n asfinţit, ştiu, ultimul cocor, şi ştii prea bine

Mi-e sufletul o frunză în derivă, Ispititor oceane mi se-ntind, Cu inocenţa gândului cuprind Îmbrăţişarea neagră şi masivă.

Nervurile aproape nu desprind În ceaţa îndesată, posesivă, Luminile din cioburi de relicvă, În deznădejdea clipei mă surprind. Şi agăţată-n ora cea din urmă, Prădată de-ntuneric şi de dor, Mi-e sufletul nălucă pe o sârmă.

Narcotic, răvăşit şi incolor, Tot cerul peste ochi mi se dărâmă, E-atât de alb, iar eu nu ştiu să mor.

Gina Zaharia Înveleşte-mi singurătatea Înveleşte-mi singurătatea, copac iubit, să nu faci zgomot, am să dorm puţin la umbra ta, vin de departe, dintr-un lan de şoapte la care soarele n-a zâmbit niciodată în miezul zilei, Ți-am adus daruri, prieten bun, am câţiva fragi rămaşi de la cina pădurilor, i-am păstrat în suflet până ce te-am aflat, rădăcinile tale veneau dintr-un alt veac, am tot urcat pe ele fără odihnă, Voi rămâne până ce vei da rod în galaxii de gânduri,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE până atunci voi săpa o fântână de smarald şi-ţi voi adăpa mângâierile iar tu adună-ţi prietenii şi povesteşte-le despre călătorul fără identitate care-ţi sărută crengile.

Inventează-mă!

Dacă nu m-am născut, inventează-mă! fă-mă continent desupra unei mări fără nume, să pot privi golful cu brațele căruia tot cântă un pian însetat, Dacă nu mă regăsești pictură pe ploi, fă-mă translator al stâncilor, confidentul florilor de colț când pe umărul meu vor să-și odihnească petalele inimii, Dacă încă mai scriu pe mâl cu cerneală verde, fă-mă poveste în peisaj de duminică, să pot răsfăța culori de vânt în manuscrise tăcute, Între timp voi învăța să merg la pas cu râurile din stepă spre delta mea...

Lanțuri (II) Am dormit destul în casa de pe cer; prin ferestre de scrum zările păreau nesigure şi străine, spicele inimii hrăneau nopți cu solfegii şi întrebări retorice. Într-o zi m-am trezit curcubeu, aveam atâtea culori încât nu le-ai putut învăţa niciodată pe de rost, aşa că le-ai agăţat de vârful stâncilor peste care se tot roteau vulturii.

10-MAI 2012 - NR. 9

Curând te-ai întors să mă aşezi eşarfă pe umerii timpului dar mă descoperise zvonul că m-aş fi transformat într-un bob de cristal singura comoară pe care au râvnit-o potecile de cenuşă.

Un roi de albine-și căra nectarul pe meridiane de plumb….

Costel Zăgan Aud în alb O eclipsă de soare ai pe şoldul stâng iubito mai implor tristeţea să nu râdă de mine cu ochii scoşi liniştea rătăceşte prin sânge mormintele fac streap-tease în cimitir totul e bine Sânii tăi îmblânzesc amurgul a doua oară abia mai respiri în abisul cicatrizat doi îngeri îşi beau cafeaua plângând între voi veşnicia se-ntinde ca un pat Erezia de-a trăi Poetul tace până la orele 24 fix Apoi trece tăcerile pe curat Una ţie una mie Restul e plin de cuvinte şi necuvinte O tot ce-ating seamănă tot mai mult cu îngerul meu păzitor Iubita vai şi-a ui tat sexul în această poezie fără cap şi coadă Scriu versuri pe ritm de kamasu tra Zgomotul afrodisiac al tăcerii mă scoate din minţi Gâfâind privesc poemul gata să mă devoreze cu tot cu stilou Şi luna zbătându-se ca un peşte în apele fe restei Deodată aud cocoşul cântând a treia oară Doamne chiar am scăpat

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 51

10-MAI 2012 - NR. 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE haide să murim iubite.. ori lasă dragostea noastră să moară pentru noi...

Bianca Dobrescu Boris Marian Mehr

*** Acolo unde se termină călcâiul începe umbra ta căci în ziua aia de vară când soare era de mâncare şi aducea pe alocuri a marmeladă mi-ai spus că nu vrei să mă mai vezi nu-ţi aminteşti, aşa-i? acolo unde se termină călcâiul ţi-am lipit umbra să te port cu mine peste tot mi-era teamă că nu vei putea trăi fără bătăile inimii mele şi eu nu puteam trăi fără masajul la tălpi ... ia-mi mâna strânge-o cât poţi de tare şi mori... priveşte-mă disperat şi voi muri lângă tine în spatele nostru, cuminţi orăşenii vor muri şi ei va fi miros de piei gălbejite şi o duhoare superbă de moarte cimitirul va fi plin de noi, iubite... plin de noi, şi gol de drăcia asta de viaţă ce ne-am plictisit să o tot trăim... să trăim ce au trăit şi alţii ... şi ţie ţi s-a luat iubite să-ţi zică ei: dar, ştiu cum e, să vezi cum mi s-a întâmplat

Cuvântul ca melcul Cuvântul de fier nu mi-este prieten, Cuvântul ca melcul îmi pare mai blând, Te-nşeli, zice melcul, tu nu ştii ce zace În mine, durerea dormind în adânc.

Acidul cel tare aşteaptă doar clipa, Lumina se poate preface-n pârjol, Primeşte-mi, iubito, alintul, sărutul, Tu nu ştii ce poate cuvântul-pistol.

O, nu te speria, sunt altfel, sunt altul, Oglindă şi stare, gâde, bufon, Glumesc doar cu moartea, iubirea mi-e crezul, Deşi merg încet, mi-e cuvântul- foton, Pot fi ca marea, umil ca pământul, Primeşte-mă-n palmă ca pe un duh, Pot fi stejarul, pot fi şi iarba, Prin tine, din haos pot iară să urc.

Zăceam în zăpadă Zăceam în zăpadă, Eram o pată de sânge Sub un cer orbitor.

Treceau corbi nepăsători, leneşi, Lupii nu se apropiau, Eram o pată vorbitoare, Nu aveam ochi, membre, trup, Eram o pată de culoare Pe un tablou pictat de Dumnezeu.

Căzusem de la mare înălţime, Aceasta este viaţa, mi-am spus, apoi întunericul a învins lumina.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Moare doar piatra Rostul visării? Oho, oho. Să scrii O cronică a ploii. În largul mării Nu există nimic. Renunţă la buze, Lăsaţi femeile să se pieptene.

Ameţeala este ca un tigru, Are pielea transparentă.

Din MĂCELARUL – tăişul se afundă lin, Apoi, mlădios pătrunse în carne.

Carnea lucea înviorată.

Zâmbi, îşi înfipse privirea în ochii femeii.

Mama spunea că am pierdut arta ascultării.

Nici acum nu pot s-o contrazic.

Mă priveşte de după nori.

10-MAI 2012 - NR. 9

când ne rupe rădăcina, cât mai ard, tu fă-mă fulger, cât mai zbori, fă-mă aripă, prin cenuşa-mi răspândită lasă-mă uşor să şuier, ca un crivăţ blând, cu soare, să chem clipa, s-alung anii ce ne-ajung, ce telegarii ni-i încarcă de ninsoare...

Ieri transparent păream, din irişi mari, teribil, prin fulgi topiţi, făceam zăpezilor o dungă, strângeai în coapse gheţuri, ardeam iarna prelungă, cum de-am ajuns, deodată, aproape invizibili

Daniel Bratu, Iaşi Descântec de sfârşitul iernilor - pentru noi, cei aproape, invizibili – Ieri transparenţi păream, doar irişi mari, teribili prin fulgi, topiţi făceam zăpezilor o dungă, strângeam în coapse gheţuri, ardeam iarna prelungă.

Cum de-am ajuns, deodată, aproape, invizibili ?

Cum de-am ninsori în pleoape, cum de-ţi îngheaţă globul cafelei, plin de lacuri, albite-n gândul ielei rătăcitoare-n ape?

Cum de mă-neacă plânsul prin dune că nu-mi eşti, cum de nu stau să-mi fii aproape, ce mai vreau nisipul alb s-adune?

Căci iată-acum, când simt că mor de-ţi las în pântec rodul polar al iernii de pe buze, vândut iubirii noastre prea-confuze mai vreau atât, să-ţi spun doar un descântec: Du-mă, dincolo de nouri sapă-mi proaspătă zăpadă, iar văzduhul fă-mi-l stradă, şarpe printre bibelouri, ia-mă, ocolind lumina fă-mi troiene din cuvinte, să ne-acoperim cuminte,

George Pena, Drăgăneşti-Vlaşca PREDESTINARE Mâinile noastre se caută într-una şi fiecare gest e o contemplare; ne ard în inimi dureros de tare iubiri înalte – una după una. În toate zările şi destinările am strâns frumuseţi netulburate; cu suflet rănit de bunătate multiplicăm aiurea respirările.

Cântă regăsirea-n harfe uriaşe şi migrează doruri de cuvinte; râvnim statornic înainte în numele vestirii, iubirii copărtaşe. Şi prind lucrurile o altă-nfăţişare, liniştea se sparge-n unde sonore; densitatea veşniciei majore ne arde-n inimi dureros de tare.

TÂRZIU, ÎN LUME Mi se-aprind în suflet, ruguri şerpuitoare troznind în mine cu vremea istovită; în umbre şi răşini, dumbrăvi seducătoare

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

se prăbuşesc, gemând, cu seva revăşită.

Codrii ard prin sânge cu foşniri de frunză şi-n unghi trec păsări-abia bănuit; rămân calcinate sărutările pe buză şi-ntârzâi în lume de flăcări bântuit.

Irina Ionescu Homoriceanu, Bucureşti

LÂNGĂ VOI… Am fost şi tot am să mai fiu, caii nu mor când vor câinii; sunt poetul acestui târziu, lângă voi, mereu, am să fiu.

Tinereţe, ciocârlie pe cer albăstrui, CÂNTECUL MEU Cântecul meu urcă ca ciocârliile în zările albastre; îi mai trebuie puţin, foarte puţin ca să descopere acel grăunte din flacăra vieţii şi să cucerească spaţii astrale.

De multe ori, cântecul meu aleargă pe aripile vântului şi-atunci sufletul îl prinde din zbor şi-l apropie cu patos, aşa cum apropii gura iubitei pe care primul sărut fixează pecetea de dor a iubirii.

Cam aşa este cântecul meu: ca jocul de foc al ochilor, ca ţipătul năvalnic al vremii, ca inima ta şi-a mea ce caută inimile semenilor noştri.

E-atâta mireasmă în liniștea ochilor tăi Apucă-mă de mână!

- Fiorduri albe.

Ne vom întălni cu zânele polare la moara copilăriei. Și vom cerne iubirea, șoaptă cu șoaptă, până la descompunere. Încă nu au gust fluturii de ceară pe care mi i-ai dat.

- Pământul făgăduinței. Și mă satur cu fărâmele nopților confiate în doi. Și mi-e dor de luminile ce ne îmbătau pleoapele.

- Petale de îngeri.

Noaptea se insinua, uimită, în așternutul turcoise al ochilor tăi. Îngroapă-mi inima printre stelele calde.

Voi cădea, din când în când, la-nvoială cu luna.

- Și-ți voi iubi mările.

Lanţul de uşă Lanţul de uşă Separă uşa de holul turbat Ţine uşa să nu fugă pe scări E asemenea lanţului greu din jurul mormintelor, cînd fiecare seară e un şir de funeralii. îi leagă pe musafiri preventiv, le zornăie cătuşe de aer între inele.

Lanţul de uşă strânge lumina în fascii, leagă canatul de clanţă, printre victime colaterale şi colindători. Încinge rodia să nu derapeze, se ridică asemenea podurilor mobile cu zgomot descrescător.

El strânge uşa cu uşa şi închide cheia cu cheia."

I.I.H

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

autor: de Stelian Ţurlea

De foarte multe ori Dan C.Mihăilescu a vorbit în interviurile sale din ultimul deceniu despre emisiunea cu care a ajuns să se identifice. A lansat inlcusiv câteva formule memorabile. De pildă, prin 2007, spunea: „De la Nicolae Manolescu, inauguratorul (nu uitaţi emisiunea Profesiunea mea, cultura , unde şi eu am fost dezvirginat televizistic în 1999), până la Eugen Negrici, Alex Ştefănescu, Marius Chivu, Ioan T. Morar, Daniel Cristea-Enache, Mircea Vasilescu, Gabriel Dimisianu, Florin Iaru, ca să nu mai spun de Horia-Roman Patapievici, - cine, dintre scriitori, nu şi-ar dori talentul cât mai vizibil ? Unii din egocentrism, alţii din altruism.

Din dorinţa de a-şi transmite harul şi de a face cât mai mult bine ideilor şi cărţilor, ori din megalomanie şi sete de putere. În ce mă priveşte, nu doar Dumnezeu, ci şi o sumedenie de oameni îmi sunt martori că luni de-a rândul n-am conceput ba, încă, m-am opus vehement trecerii pe ecran la 47 de ani (!) şi asta nu doar din pricina bâlbâielii."

Dan C. Mihăilescu povesteşte întreaga aventură a Omului care aduce cartea.

- Sunt convins că multă lume ar vrea să ştie cum te pregăteşti, ce se află în spatele nonşalanţei care apare pe ecran.

10-MAI 2012 - NR. 9

- Am tot vorbit în interviuri despre ierarhia criteriilor - 1) educativ, 2) instructiv/informativ 3)distractiv - despre lupta cu preferinţele proprii, eu fiind un crâncen adept al nonficţiunii (memorialistică, interbelic, politologie, corespondenţă, documentaristică, istorie literară) şi deloc ahotnic de ficţiune (adică tocmai de ceea ce mi se cere cel mai abitir!). Am vorbit şi despre (pseudo) performanţa de a citi zilnic o carte, multe fiind recitiri, alte cărţi presupunând numai răsfoirea, odată ce deţii tradiţia şi background-ul chestiunii. E clar că dintr-o carte de istorie alegi numai paginile pe post de hârtie de turnesol, ca să-ţi faci o imagine, istoriile noastre fiind intens politizate (monarhice, antonescofile, legionaroide, liberale, ţărăniste, comuniste, corect-politice etc.). Ba încă am ajuns de-am întocmit un volum colectiv -Cărţile care neau făcut oameni - pornind de la experienţa acestei emisiuni, respectiv de la întrebarea persistentă a cititorilor mai vârstnici despre lecturile formatoare... Ce ar mai fi de spus e că aici nu e vorba în primul rând de un efort zilnic, ori săptămânal.

Când, holbat de încântare, l-am întrebat, în ianuarie 2000, pe Adrian Sârbu de ce aşa un onorariu incredibil pentru mine, m-a săgetat năpraznic: „Domne, eu nu-ţi plătesc alea cinci minute de emisiune. Banii sunt pentru cei patruzeci de ani de lectură pe care i-ai adunat !..." Touché, pussy cat, nu-i aşa? Cât despre ce se află îndărătul nonşalanţei (şi exhibiţionismului pe care mi l-am descoperit abia cu această ocazie), ce nu ştiu oamenii e că eu am avut o baftă enormă în viaţă: cu excepţia celor trei ani de „practică obligatorie în producţie" (1977-1980, referent de specialitate la „ICE Mecanoexportimport"), eu am fost plătit legal, cu salariu efectiv - numai ca să citesc şi să scriu. La Institutul „G. Călinescu", din 1989 în 2003, aveam normă de lectură şi redactare de lucrări ştiinţifice, fie lunar, fie trimestrial ori semestrial. Păi ce poate fi mai miraculos ? Iar din 2003 nu mai fac decât emisiunea de la Pro Tv şi „zburd mediatic", cum spunea, cu ştiuta-i acreală, Eugen Simion. Aşa că asta fac de-o viaţă, de pe la patru ani şi ceva până spre 60: citesc zilnic. Astfel

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE încât n-ar trebui să fie chiar atâta mirare faţă de duglişele mele „performanţe".

- Ştiu că ai prefera mai ales cărţi de memorialistică şi filozofie. Îţi vine greu să faci concesii pentru celelalte categorii de public, oameni care ştii bine că te preţuiesc şi care-ţi aşteaptă îndrumările ?

- La început, să ştii că mi-a fost foarte greu.

Momentul de maxim impact a fost când am aflat ce audienţă are emisiunea. Până atunci, doar zâmbeam condescendent când eram interpelat de ce evit cu obstinaţie genul fantasy, ori de ce nu prezint şi cărţi motivaţionale, de loisir etc. De atunci, însă, am căutat să acopăr cât mai multe zone. În special infuzia de romane, de dragoste sau poliţiste, de tipul telenovelelor indiene ş.a.m.d. mi-a tocat ficaţii, mai ales că se poartă intens, peste tot în lume, urâciunile violente, devianţele sexuale, agresivitatea, cruzimile rituale, deriziunea macabră. Ba încă am ajuns aşa de „diversificat", încât mi-au fost trase perdafuri din cele mai surprinzătoare direcţii, cum că de ce am refuzat să prezint un studiu de tehnicile coregrafiei (totuşi...!), o istorie a aviaţiei, volume de numismatică, speologie, finanţe, astronomie, inclusiv un cărţoi cu sute de rebusuri pe teme din istoria României. Or, ca să-mi fi dat seama de valoarea volumului, ar fi trebuit să dezleg mai întâi careurile, să analizez definiţiile, să cunosc toate detaliile istorice, de la Burebista la Iuliu Maniu şi de la Zamolxe la Adrian Năstase...

Peste poate !

- Cum împaci „Omul care aduce cartea" cu celelalte preocupări ale tale, cu scrisul înainte de toate ?

- Presupun că te aştepţi să răspund: greu. Ei bine, ba din contra. M-am deprins de câţiva ani să filmez în avans, câte şapte cărţi în fiecare miercuri, astfel încât să am vacanţă două luni vara şi (aproape) două iarna. Exact atunci îmi scriu nesmintit cărţile pentru „Bookfest" şi „Gaudeamus". Sigur, greu devine cu şuvoiul ameţitor care-

10-MAI 2012 - NR. 9

mi trece prin cap între timp. Când eu mă gândesc jumătate de an la un eseu despre corespondenţa lui Caragiale, iar cealaltă jumătate de an este invadată de peste o sută de cărţi de istorie, detectivistică, amor, memorialistică, de la „Experimentul Piteşti", Hehsacordos-ul lui Şerban Foarţă, corespondenţa lui Gabriel Liiceanu cu Gabriel Cercel şi Tony Judt-ul lui Mircea Mihăieş, până la romanele lui Ross Raisin, Fred Vargas, Amitav Ghosh, Simon Beckett, Julian Sanchez, T.O.Bobe şi Emmanuel Carrère, de bună seamă că „mansarda" e devastată.

Numai că, nu ştiu cum se face, dar, odată revenit la „oile mele", mă recuplez instantaneu şi-i trag o armonie între contrarii de mă mir singur.

- Ce crezi că lipseşte emisiunilor culturale ale posturilor de televiziune ?

- Sufletul. Participarea afectivă. Nu am deloc pretenţia de a da lecţii, ferească Dumnezeu. Însă, dacă pun cap la cap câte am auzit eu de-a lungul acestor ani de la diversele eşantioane de public, exact asta am observat că atrage: însufleţirea, patosul prezentării. Mă rog, minus gradul meu exagerat, recunosc - de exhibiţionism patetic.

Fapt e că, atunci când te aşezi doctoral în faţa camerei de filmat şi înşiri glacial vorbe seci, receptorul fuge instinctiv. Oricât ar fi de riscant pentru prezentator, ceva spectacol, ceva ţicneală, cum îi spun eu, începe prin a atrage şi sfârşeşte prin a convinge.

- Ştiu că te-am mai întrebat cândva asta, dar nu strică să reluăm. Apariţia constantă la tv a influenţat felul în care te privesc, sau se raportează la tine, confraţii din breasla scriitoricească ?

- Ştiu că am mai vorbit odată despre asta, dar nu are sens să caut în „arhivă" de dragul continuităţii.

Precis că atunci ţi-am mărturisit cu năduf că multă lume bună, oameni la părerea cărora ţineam şi încă ţin, mă acuzau că mă prostituez. Că-mi trădez statutul de „cercetător ştiinţific". La fel mi-au spus şi când am trecut de la istoria literară la cronica de întâmpinare. Cunoaştem sindromul: a good

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE indian is a dead indian. Nimic nu m-a durut mai mult

decât întrebarea unui bun şi vechi prieten, la câţiva ani după ce începusem emisiunea asta: „apropo, tu mai ţii chestia aia la Pro Tv ?!?" Era limpede, prin urmare, că murisem ca speranţă doctorală, ispitit fiind de sirenele frivolităţii deprofesionalizante. Alt bun şi vechi prieten mi-a sugerat să vin la cursurile sale de comportament nonverbal, ca să învăţ ce să fac cu mâinile, cum să dau din ochi, nas şi urechi spre a-mi convinge cât mai eficient privitorii că Ian McEwan e mai cumpărabil decât Olimpian Ungherea... Sigur că m-am întristat. Sigur că trăiesc şi eu cu convingerea că aş fi avut mai mult de câştigat, ca pensionar, dacă mi-aş fi dat la timp doctoratul (eram cât pe-aci) iar astăzi aş fi scris pe cartea de vizită, în loc de „producător tv": „prof. univ. dr. Dan C. Mihăilescu". Ei şi? Bucuria umană, starea de bine profesional, de jubilaţie la întâlnirile cu publicul, depăşesc infinit măruntele „mari" satisfacţii de catedră. Recunosc: acum cinci, şase ani încă îmi invidiam confraţii academici pentru legătura lor cu lumea înaltă a cercetării ştiinţifice, pentru legăturile cu tineretul studios, pentru ştaiful, blazonul şi ritualitatea existenţei lor.

De atunci, însă, adică după zecile de întâlniri pe care le-am avut cu liceenii, studenţii, masteranzii, doctoranzii şi publicul cititor, la Bucureşti, Sibiu, Iaşi, Timişoara, Cluj, Rm.Vâlcea, Focşani, Călăraşi, Bacău, Craiova, Chişinău, Moreni ş.a., mi-a dispărut ca prin farmec orice urmă de nostalgie. La urma urmei, dacă, pe seama emisiunii de la Pro Tv, sunt chemat să conferenţiez în cele mai abracadabrante locuri (adică nu doar la BCU prin ARCEN, Biblioteca Naţională, prin Alex. Ştefănescu, în aula Universităţii din Iaşi, la „Titu Maiorescu", Universitatea Româno-Americană, ori la Casa Pogor, ci şi la sediile Avon, Unicredit, La Roche) despre vindecarea prin lectură, la ce bun bovarismul universitar? Sunt un bufon mediatic, da ! Ei şi ?!? Dacă prin deghizarea histrionică a micilor mele utopii scriitoriceşti ajung să slujesc pasiunea lecturii în România de azi, indiferent de vârsta receptorilor, eu mă declar sincer mulţumit.

10-MAI 2012 - NR. 9

- Dacă într-o zi te-ai plictisi de „Omul care aduce cartea" - sper din tot sufletul să nu se întâmple !

- ce ai vrea să faci ?

- Din tot sufletul sper şi eu să nu ! Dar, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, nu mă văd decât în grădina şi livada de la Stroieşti-Vâlcea, printre mesteceni, fagi, pruni, vişini şi nuci, punând (cu hesiodică seninătate) seminţe de morcovi, sfeclă, varză, roşii, castraveţi, fasole, tocând lemne, hrănind curcile, găinile, câinii, pisicile... Numai acolo, ascultând noaptea şipuritul ploii prin burlane, ajungi să înţelegi cât de nimic e totul. Şi cât de liber te simţi când înţelegi asta.

Stelian Ţurlea

Foto : Alex Ştirbu

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

(De ce) mereu Mioriţa?

O interesantă şi nouă interpretare o dă Ştefan Goanţă „Mioriţei". E conţinut, substanţă şi merită să fie citit şi răscitit acest studiu, fiecare părticică din el generând alte şi alte studii pro sau contra. Cartea poate fi consultată pe site-ul: www. stefangoanta.com Lectură rodnică!

Redăm mai jos 2 fragmente: [...] Cică trecutul trebuie să dispară cu amintiri cu tot, fiindcă de la el ni se trag toate nenorocirile cu care ne luptăm azi. Mai ales ciobănaşul ăla papă-lapte care stă cu mâinile în sân, în timp ce-l căsăpesc ăia trebuie să moară definitiv. Dar – şi ne întrebăm ca o întărire pe noi înşine, nu pe ei, că ei n-ar putea niciodată să ne răspundă – dar Mântuitorul Iisus - pilda urmată de el, de ciobănaş - nu şi-a aşteptat sorocita moarte tot în linişte întărit de credinţa că îi va mântui pe oameni, arătându-le calea spre înveşnicire? Nu tot aşa, acceptând în pace jertfa morţii a biruit El moartea prin moarte călcând-o? Ar putea să înţeleagă farmazonii firoscoşi ce înseamnă să alungi din oameni frica de moarte, să le arăţi calea spre mântuire, să înţeleagă că adevăratul învingător este acel Făt-Frumos, nu cei care l-au răpus? Nu, pentru că atunci nu şi-ar fi năpustit gaşca de avangardişti (parcă am mai auzit cândva vorba asta) fără niciun scrupul să preschimbe gândurile în cărămizi, visurile şi speranţele, în şuruburi la căruţa de fier care va duce lumea... spre unde? Şi de ce atunci acest război mârşav declarat unilateral, numai din partea lor, împotriva umbrelor şi ecourilor cu atât mai vii şi mai în stare

10-MAI 2012 - NR. 9

să înfrunte vremea, cu cât vremea, prin vârfurile ei de carton şi prin oameni făcuţi, iar nu născuţi, încearcă să le spulbere? Dar încercând să le spulbere, nu fac altceva decât să le răspândească şi mai mult, aşa cum răspândeşte vântul parfumul crinului. Şi de ce? Ca să spargă şi el măcar uşi sortite să rămână veşnic deschise şi, în acest fel, să câştige ceva? Că sunt multe şi care de care mai ispititoare câştigurile lumeşti. Şi de ce – întrebăm şi vom întreba mereu – de ce această luptă bezmetică şi zadarnică împotriva semnelor şi implacabilelor mori de vânt ale trecutului prea puternice pentru hoarda de vorbe spurcate a gurilor lor obişnuite cu lătrăturile şi vărsăturile?

De ce să tot încerce să ucidă mituri, plăsmuiri cu suflete atât de mari, încât nici nu mai au nevoie de trup ca să rămână tot mai vii şi mai în putere? Şi cum să nu rămână vii atâta timp cât veşnic viu e şi oceanul de spaţiu şi de timp care îl hrăneşte? [...] [...] Regretăm cuvintele încărcate a doua sau a treia oară de ocară prin agresările retorice către detractori, dar nu le retragem, aşa cum nu poţi retrage bisturiul deja împlântat în rană până nu-şi face datoria să extirpeze răul. Şi, repetăm, şi Iisus a pus mâna pe bici să izgonească fariseii din templu, şi Dumnezeu, Atotputernicul, a slobozit potopul de foc asupra Sodomei şi Gomorei şi a celui de ape numit Potopul lui Noe. Nu poţi riposta cu argumente academice ghearelor şi colţilor fiarei, ci numai cu colţii şi ghearele tale prelungite în scule aducătoare de moarte. Singurele temeri care ne încearcă ar fi că, în condamnabila lor suficienţă, detractorii ar lua exact invers demersul nostru, considerând că prin apelul la mijloace extreme din arsenalul lor lingvistic ar fi aidoma lor; sau înţelegând tot invers, ar considera diatriba noastră un semnal major că i-am lua în seamă, ca şi cum ei ar exista altfel decât figurativ, prin gălăgia gurii şi a pixului îndelung şi în zadar chinuit. Dar mai poate fi vorba de vreo polemică atâta timp cât sunt scoase la mezat demnitatea şi personalitatea patriei şi a limbii, cea de a doua patrie, cum a numit-o Poetul, a strămoşilor şi a spiritualităţii pe care ne-au lăsat-o

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE moştenire? Pentru că, în afară de Dumnezeu, ce avem mai sfânt? Mama, patria şi încă o dată patria pe care, spre cinstea noastră, le numim adesea tot mamă. Şi, să admitem prin absurd, chiar dacă şi absurdul ar respinge o asemenea propunere, că am putea polemiza. Cu cine şi în virtutea căror criterii? Noi vorbim în numele existenţei milenare, în numele specificului naţional care ne legitimează şi prin Mioriţa, pe când ei vorbesc (şi de-ar fi numai atât) în numele unor negustorii în care se precupeţesc întâi pe ei înşişi, fiind de două ori Iuda, şi cel ce dă arginţii, şi cel care îi primeşte.[...]

Ştefan Goanţă Fundaţia ATENEUL CULTURAL „ŞTEFAN GOANŢĂ” Înfiinţată în prima parte a anului 2011, Fundaţia ATENEUL CULTURAL „ŞTEFAN GOANŢĂ‖ organizează activităţi de promovare a culturii şi a valorilor culturale româneşti şi universale, a creatorilor de literatură din România. Are în vedere educaţia tinerilor în spiritul respectului faţă de trecutul şi prezentul comunităţii, faţă de valorile şi tradiţiile locale şi naţionale, prin iniţierea, proiectarea, susţinerea şi derularea unor proiecte şi programe care să contribuie la afirmarea valorilor noastre culturale. Fundaţia susţine, în cadrul unor ateliere, activitatea de creaţie literară şi plastică, muzicală a copiilor şi a tinerilor talentaţi, precum şi a scriitorilor şi a pictorilor consacraţi, sprijină publicarea operelor scriitorilor români contemporani.

Fundaţia poartă numele prozatorului, dramaturgului şi eseistului român Ştefan Goanţă, „un scriitor remarcabil; cărţile sale recomandă un stil, [...] inconfundabil, în stare să ocupe cu deplină îndreptăţire un loc cu nume propriu în proza românească‖ (Irina Petraş), „un nou romancier al marii tradiţii româneşti‖ (Constantin Zărnescu), aparţinând generaţiei ‘60, dar care, din motive politice, s-a impus în literatura română cu deosebire după evenimentele din decembrie 1989. După afir-

10-MAI 2012 - NR. 9

maţia lui Vlad Sorianu, „nu cantitatea este, în primul rând, impresionantă, ci nivelul artistic excepţional. În el se conjugă originalitatea tematică şi stilistică, forţa şi profunzimea reflexivităţii, expresivitatea şi plasticitatea tipologiei umane. [...] se poate spune că proza lui Ştefan GOANŢĂ aminteşte, pe alocuri, de paginile consacrate de Marin Preda satului românesc, dar şi de prozatori interbelici, precum Rebreanu ori Sadoveanu. În ansamblu însă, realismul parabolic, ludic şi mitic, al autorului atribuie prozei sale o inconfundabilă originalitate.‖ (revista „Ateneu‖) Scriitorul însuşi fiind o personalitate complexă, dorim să desfăşurăm o activitate pe măsură.

Astfel, pe lângă simpozioane şi întâlniri pe teme cultural-artistice, cu participarea unor personalităţi, ne propunem apariţia, sub egida Fundaţiei, a cărţilor lui Ştefan Goanţă rămase în manuscris, editarea unor albume, volume, cu prilejul unor date aniversare, cuprinzând aspecte din viaţa şi activitatea literar-artistică a scriitorului, valorificarea patrimoniului documentar şi imagistic al Fundaţiei.

De asemenea, vom îmbogăţi Biblioteca Fundaţiei prin donaţii ale editurilor şi ale unor personalităţi ştiinţifice şi culturale din ţară şi din străinătate. Încurajarea tinerelor talente care apar pe tărâmul literaturii, picturii, muzicii, teatrului se va realiza prin organizarea de festivaluri şi concursuri anuale şi se va institui premiul „Ştefan Goanţă” pentru creaţie literară. În acest an, am elaborat proiectul „Cartea – prieten şi îndrumător‖, în cadrul căruia am propus simpozionul naţional „Literatura română la răspântia veacurilor‖, ediţia a II-a, cu participarea unor oameni de litere din ţară, studenţi, profesori, în parteneriat cu Asociaţia Culturală „Tradiţii, Identitate şi Succes‖ şi Editura „Brumar‖ din Timişoara, cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Timiş. Printre invitaţi, se află criticii literari Cornel Ungureanu şi C. Stănescu, prozatorul Ştefan Dimitriu, poetul Robert Şerban.

Proiectul cuprinde activităţi de cunoaştere a cărţii, expoziţii de carte („Noutăţi editoriale‖, „Să ne întoarcem la clasici‖ ), întâlniri cu scriitori

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE („Prietenii mei, scriitorii...‖), lansări de cărţi în cadrul Clubului de lectură, concursul de cultură generală „Dacă citeşti, câştigi‖.

Obiectivele noastre sunt numeroase şi vom încerca să le realizăm treptat. În perspectivă, rezultatele celor două activităţi cu caracter naţional vor fi cuprinse în volumele „Literatura română la răspântia veacurilor‖ şi „Manuscris de dimineaţă‖ care vor apărea din doi în doi ani.

Oricum, Fundaţia Ştefan Goanţă este implicată activ în integrarea copiilor şi tinerilor, a elevilor şi studenţilor într-un sistem cultural-educativ, în cadrul căruia ei beneficiază de activităţi prin care îşi îmbogăţesc orizontul cultural, îşi dezvoltă talentul şi înclinaţiile, îi ajută la finalizarea cu succes a studiilor şi la orientarea profesională. Prin Biblioteca Fundaţiei, le oferim carte diversă potrivit cu aspiraţiile şi preocupările lor.

Problema spinoasă este cea a susţinerii financiare. În dorinţa de normalizare a societăţii româneşti, recurgem la procedeele stabilite legal, direcţionarea a 2%, donaţii şi sponsorizări, proiecte înaintate la AFCN sau proiecte judeţene, dar, se pare, mai avem de aşteptat până când vor fi corect înţelese toate acestea. Să vorbim despre voluntariat? Nici oamenii de cultură nu prea acceptă ideea şi, mai cu seamă, cei tineri. Nutrim speranţa că lucrurile se vor schimba şi vom reuşi să îndeplinim dezideratele Fundaţiei care concordă pe deplin cu activitatea şi ideile generoase ale patronului ei spiritual, care şi-a dedicat întreaga viaţă culturii româneşti.

Preşedinte, prof. Irina Goanţă igoanta@yahoo.com; 0760702001 Fundaţia ATENEUL CULTURAL „ŞTEFAN GOANŢĂ‖ 307245 Liebling 969, Timiş, România E-mail: fundatiastefangoanta@yahoo.com www.stefangoanta.com

10-MAI 2012 - NR. 9

De la Iaşi, dl. prof. Mihai Păstrăguş ne trimite impresii despre „Expoziţia de pictură a elevilor din diasporă, laureaţi ai concursului „N.N.Tonitza”, Ediţia a IX-a” Cu prilejul adunării anuale a Societăţii ASTRA, despăţământul „Mihai Kogălniceanu‖24- Iaşi-Moldova, la Paltul Copiilor din Iaşi (palatul CantacuzinoPaşcanu – Copou), la 1 aprilie a avut loc, între alte puncte din programul manifestării românilor din afara graniţelor ţării, şi deschiderea unei expoziţii de pictură (acuarelă).

Expoziţia este rodul creaţiei artistice a copiilor din comunităţile româneşti din exteriorul ţării (Bulgaria, Canada, Italia, R. Moldova, Serbia) şi România, laureaţi ai celei de a IX-a ediţii a concursului „N.N. Tonitza‖.

Dintre sutele de lucrări participante la concurs, juriul a reţinut circa 40 de picturi din România şi diaspora , care au fost premiate, iar la Iaşi, dat fiind contextul, au fost expuse pe simeze numai cele din diaspora. Lucrările cu care exemplificăm textul sunt luate aleatoriu, fără vreo intenţie de ierarhie valorică. Iniţiatorul acestui gen de concurs – pictorul - profesor Mihai ZAIŢ, a pornit cu intenţia de a valorifica, încuraja, susţine şi populariza elevii din aceste comunităţi româneşti, exterioare teritoriului ţării, înzestraţi cu aptitudini de creaţie plastică. De aceea expoziţia are şi un caracter itinerant. A început la Bucureşti – Biblioteca Metropolitană - octombrie 2011, acum este la Iaşi şi, într-un viitor apropiat, va merge şi în Republica Moldova, de unde vin şi mulţi participanţi, unii deosebit de înzestraţi.

Exprimarea plastică a copiilor-elevi, cu vârste între 7 şi 18 ani, îndrumată competent de profesorii - pictori, înfăţişează nevoia naturală a omului în devenire de frumos şi adevăr. Elevii participanţi la expoziţie fac dovada, ca totdeauna, că lumea pe care o redau ei prin imagini plastice este un amestec de adevăr şi ideal, de iluzie şi realitate, un miracol care se devoalează pe măsură ce copilul 24

http://astraculturalaiasi.wordpress.com/

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 60

10-MAI 2012 - NR. 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE creşte cantitativ şi calitativ, un mit care se goleşte de conţinut cu înaintarea în vârstă. Acum, imaginile plastice propuse de elevi (peisaje, animale, case, oameni, copii etc) exprimă un adevăr al vârstei; copiii reflectă lumea înconjurătoare în culori şi forme, nu cum este, ci cum înţeleg şi văd ei că este, de aceea instrumentul cu care operează copilul în exprimare este sentimentul şi senzorialul afectiv incluse în oniricul vârstei. Imaginea la aceste vârste are un potenţial afectiv foarte ridicat, invers proporţional cu densitatea cognitivă, deşi scopul este acesta. Picasso spunea că toţi copiii sunt artişti, dar vom constata că la sfârşitul copilăriei, din multe cauze, vor fi mult mai puţini sau deloc, şi aceasta nu pentru că nu le-ar mai plăcea arta, ci pentru că au descoperit adevărul lumii şi pe calea ştiinţei. Măiestria pedagogică a profesorului constă în abilitatea de a-l îndruma pe şcolar spre descoperirea adevărului vieţii prin artă – frumuseţea artei şi a lumii copilăriei, însă respectând iluziile vârstei, în primul rând visarea şi fantezia.

Constatarea la aceste vârste a unor disproporţii deformatoare, poziţionarea cu erori a obiectelor în spaţiul pictural, culorile intense, contrastul tare, aranjamentul compoziţional aleatoriu, abundenţa decorativului, stângăcii în redarea perspectivei etc. sunt inerente vârstei şi lipsei unei culturi şi experienţe estetice; acestea provin din legile şi iluziile vârstei, care se particularizează pe fiecare caz în parte. De aceea, putem spune că pe şevaletul copiilor sunt aşezate iluziile şi sentimentele lor cu privire la lumea în care trăiesc.

În afara acestor caracteristici generale şi esenţiale, vom reţine că elevii participanţi la expoziţie au fost selectaţi dintre cei care s-au apropiat cu visarea lor artistică cel mai mult de legile artei, care au înţeles, mai mult sau mai puţin, relaţia dintre obiect şi spaţiu, dintre culoare, formă şi sentiment, reguli elementare ale compoziţiei şi construcţiei unei imagini plastice, eclerajul, probleme de bază ale perspectivei etc.

Nu este lipsită de importanţă şi menţionarea unui pronunţat accent decorativ, mai mult cu sens laudativ. Copilul - prin utilizarea unui element decorativ, uneori în exces - de fapt invocă situaţii şi indică semnificaţii din lumea sa imediat înconjurătoare din orizontul experienţei sale trăite. Limbajul său sincer se decriptează cu uşurinţă şi nu alunecă în banal.

Vizitatorul, lipsit de prejudecăţi, va constata, de asemenea, şi o tendinţă evolutivă în construcţia imaginilor, de la vârste mici spre cele mai mari admise în concurs, unde imaginea este definită în parametri mai maturi. Expoziţia este un succes artistic şi merită continuată, susţinută şi încurajată iniţiativa cu perseverenţă în interesul nostru al tuturor, pentru că, pe lângă o selectare şi promovare firească de valori artistice în formare, este şi un liant între românii de pretutindeni.

Ne facem o datorie de onoare, ca pe viitor, să facem publice creaţiile artistice de acest gen cu scopul explicit de a încuraja valorile potenţiale din diaspora.

Prof. Mihai Păstrăguş, Iaşi

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nu întâmplător în numărul trecut v-am făcut cunoştinţă cu mezzosoprana Oana Andra şi al său crez exprimat prin citatele din opera lui Nicolae Steinhardt! Că aşa le leagă Dumnezeu pe toate… când voieşte… Mă gândeam cum anume să încep pentru a-i prezenta proiectul pentru copiii talentaţi… şi iată că primesc un telefon de la dl. prof. Mihai Păstrăguş, care mă întreba dacă poate să-mi trimită un material cu „impresiile‖ de la „Expoziţia de pictură a elevilor din diasporă, laureaţi ai concursului „N.N.Tonitza‖, ediţia a IX-a‖.

A fost o mare bucurie nu numai pentru că de Iaşi mă leagă mai multe amintiri şi rădăcini, ci pentru că puteam să leg mai multe de această expoziţie: „Ateneul Cultural Ştefan Goanţă‖, Asociaţia „David Petrovich pentru copii‖25, David fiind fiul mezzosopranei Oana Andra şi a pianistului Alexandru Petrovich. Aşadar în acest număr vă prezentăm pe scurt şi Asociaţia: „Scopul principal al asociaţiei este dezvoltarea în viitor a unei societăţi româneşti mai sănătoase, mai curate, mai atente la păstrarea şi aplicarea principiilor morale. Acest ţel este atins prin stimularea complexă a creativităţii copiilor şi educarea lor într-o viziune optimistă şi benefică asupra lumii înconjurătoare. Astfel, copiii obţin capacităţi multiple care le vor dezvolta ar-monios personalitatea, şi se obişnuiesc cu spiritul de echipă şi cu simţul responsabilităţii creării şi înfăptuirii unui spectacol, unui proiect, iar în viitor, a unui plan de viaţă.

Asociaţia „David Petrovich pentru Copii” încurajează descoperirea şi manifestarea talentelor în orice domeniu a tuturor copiilor, inclusiv a celor cu handicap, după modele celebre: Itzhak Perlman, Silvia Chicoş, Andrea Bocelli, Jeffrey Tate, Thomas Quasthoff etc.”

25

http://davidpetrovich.wordpress.com/our-purpose/

10-MAI 2012 - NR. 9

26

Floarea Cărbune şi Dorul – dor de locurile natale şi oamenii locului

de George Pena

Am citit pe nerăsuflate o carte unică în felul ei, o carte tulburătoare, intitulată ,,Rădăcini‖, a distinsei poete teleormănene Floarea Cărbune, lucrare de maturitate a amintirilor şi respectului faţă de ,,rădăcinile‖ sale – locurile natale, cu oamenii, obiceiurile şi tradiţiile de veacuri de pe aceste meleaguri unde s-au născut clasicii: Zaharia Stancu, Marin Preda, filosoful Constantin Noica şi alţi oameni de cultură.

Omul care, din anumite motive, părăseşte locurile natale, simte cu timpul cum dorul de ,,acasă‖ îl bântuie mereu în aceste locuri străine unde l-a împins destinul. Şi astăzi, toţi cei plecaţi în alte zone din ţară sau peste hotare, lasă într-un colţişor de suflet visul de ,,întoarcere‖ acasă, pe meleagurile natale, la casa părintească sau rude iar nostalgiile le raşchetează mereu sufletul zdrenţuit de amintiri. Cam aceştia sunt fiorii ce iradiază din ,,Rădăcini‖, carte de dor şi file de monografie sufletească, a scriitoarei Floarea Cărbune, cam acesta-i demersul pe care ni-l propune.

Autoarea găseşte un limbaj meşteşugit prin ochii copilului din omul matur, având „ochiul şi urechea minţii‖ pentru natura ce o înconjoară, pe care o explorează poetic şi farmecă cititorul. Cartea este structurată pe şase capitole importante axate pe tradiţii şi obiceiuri natale, chiar religioase, clasificate pe anotimpuri, coborând nararea până la hora din sat, Hora din Poiană… Ca cititor, parcurgi fără să vrei, aspecte legate de viaţa 26

Copertă realizată de pictorul şi graficianul Mihai Cătrună.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE politică a comunei Purani, de traiul sătenilor, de portul popular al costumului de Vlaşca cu catrinţă şi pesteman cu ornamentaţie bogată, de hrana sătenilor. Nu uită autoarea să insereze chiar producţii folclorice din lirica populară tradiţională de pe meleagurile puranilor.

Ultimele două capitole sunt cu adevărat lirice ocupându-se de clipe de eternitate, legate de copii, nepoţi, poveşti şi povestioare din epica populară ori despre chipurile-icoană din sufletul şi inima poetei Floarea Cărbune, devenind ,,Petale de lumină‖ pentru conştiinţa sa. Înarmată cu puterea de a stăpâni cuvântul, pe care atât de convingător ne-a probat-o prin volumele anterioare de poezie şi proză, Floarea Cărbune oferă iubitorilor de frumos o carte de o excepţională densitate în care cuvintele aduc splendoare acestor file de monografie sub o fermecătoare narare, subsumată ideii că universul în care trăim, cu binele şi răul său, cu frumosul şi urâtul care se completează într-un întreg etern indestructibil, cu dragostea şi ura faţă de care mecanismul vieţii n-ar putea funcţiona niciodată, poate fi şi merită a fi cunoscut şi iubit aşa cum ne-a fost dăruit de Creator de la începuturile Lumii.

Aparenta simplitate a povestirilor sale lirice, narate parcă dintr-o suflare, la o citire atentă, te face să descoperi fineţi diamantine ce dau cărţii imaginea unor pagini îndelung cizelate, bine documentate şi de o înaltă înţelepciune, iar fotografiile anexate, vin să completeze şi să transfigureze cartea într-o litanie de tălmăcit întru sine, la ceas de noapte, când gândurile noastre se pregătesc să-şi găsească odihna după agitaţia şi emoţiile zilei.

Drept concluzie finală, putem spune că suntem în faţa unei cărţi a maturităţii depline, un fel de ,,ultima verba‖ aproape testamentară, pe care autoarea, Floarea Cărbune, o lasă cititorilor de azi, de mâine şi de totdeauna ca o alinare în cunoaştere, iar posterităţii – atât de severă şi necruţătoare – ca pe o rugă convingătoare de a-i acorda meritatul drept la supravieţuire. Pentru sufletul mare de poet al autoarei şi al cititorilor,

10-MAI 2012 - NR. 9

voi adăga şi câteva versuri ale autoarei, drept florilegiu al întâlnirii noastre:

DE-ATÂTA LUMINĂ Stau de multă vreme între ţărani Şi printre lanurile de pe glie, Parcă zboară ciocârliile în mine, Holdele de aur se coc în hărnicie. Ţăranii au fost de veacuri sărmani Şi le-au înflorit mâinile pe sapă; În silozuri strâns-au pâinea cea bună, Din cişmele au sorbit, zilnic, apă.

Copiii şi i-au luat cu ei la câmp, I-au învăţat să bea apă din ulcior, Iar când vremea-i bună, s-au gândit S-asculte seara, graurii, cum cobor. Şi se-aprind pădurile toate în mine, Ca nişte ruguri înalte în depărtări, De-atâta lumină, eu nu mai văd nimic, Secera lunii se tot ascute pe zări. ÎN TOAMNA ASTA… În toamna asta, de taină şi răcoare, Câmpia ţipă sub lamele de plug, Aromele de struguri au acelaşi beteşug Şi se destramă-n asfinţit de soare, În toamna asta, de taină şi răcoare.

Câmpia ţipă sub lamele de plug, Pe cerul vast, trec cârduri de cocori, De-atâta feerie, uiţi ca să mai mori, Pe dealuri, visează podgoriile-n belşug, Câmpia ţipă sub lamele de plug.

Pe cerul vast, trec cârduri de cocori, Amurgul aduce parfum de otonel, Frunzele cad din ramuri cătinel, Când trec, sporadic, ultimii nori Pe cerul vast, cu cârduri de cocori.

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

George Pena

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

REAL

Anişoara Vleju27 ABSOLUT

Îngerul meu vine din noapte, îmi coboară firav prin tenebrele lunii.

Cu seara, el mă orbeşte sub forma iubirii, cu zorii, el mă deschide sub forma fântânii.

Cine este el?

Nu îl cunosc, nu îi ştiu numele, vârsta…

El vine dintr-o sferă târzie ca şi visul în care îl închid de atâtea ori.

Stă acolo ca o piatră adormită în aurul ei de eternitate, iar când plânge, lacrimile lui sunt roua pe care-o culege în grabă de pe sânii mei dimineaţa.

Cine este el?

Nu îl cunosc, dar lumina lui e atât de plăcută…. Îngerul meu vine din noapte, el călătoreşte spre mine cu paşii înguşti ai timpului.

El este alb, ca şi lumea din care îl chem… el coboară sublim, de parcă s-ar întoarce din taina visului meu.

27

S-a cuminţit omul din mine, în cântecul muntelui, în singurătatea brazilor…

Un mâine în care azi este explicaţia propriei mele vieţi, un mâine al cărui pustnic se naşte din carnea mea.

Amândoi, o enigmă vinovată, lipsită de descifrare.

El îmi desenează arabescuri pe mâini, eu îi sorb viaţa din sânge….

Probabil murim de aceeaşi moarte.

Încă o iarnă, încă o poveste - Tompos Opra Agota

profesor de religie - limba română, Crucea, jud. Suceava

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

(grafica de Constanţa Abălaşei-Donosă)

CARAGIALE ŞI EMINESCU Autor: Ionescu Ion Bucovu În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamațiune al lui Costache Caragiali.

Avea numai 16 ani, un tânăr bine legat, cu studiile întrerupte și pus pe căpătuială. În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se atașază de trupa lui de teatru. Văzând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, şi iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajază ca sufleor şi copist la Teatrul Național.

Soarta face ca acum să se întâlnească cei doi mari scriitori, Caragiale şi Mihai Eminescu. Întâlnirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vieții noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultură, aruncat prea devreme în vâltoarea vieții e pus față în față cu un tânăr pribeag, fugit de acasă, răzvrătit contra şcoalei şi găsind timp, între munci istovitoare, să-şi înzestreze sufletul cu o comoară de cunoştințe.

Cu doi ani mai mare decât Caragiale, Mihai se investește în ochii acestuia ca un tânăr de excepție. Eminescu îi apăruse frumos ca o scluptură antică sau ca un sfânt hărăzit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternanțe de euforie şi tristeţe ce-i caracteriza vârsta adultă, rămâne impresionat de personalitatea lui. „E prea frumos să fie adevărat!‖ avea să exclame Caragiale mai târziu, aducându-şi aminte de întâlnire. Şi lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a părut a fi a unui dandy îmbrăcat bine, cu multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor de

10-MAI 2012 - NR. 9

teatru. Acum, în această sesiune teatrală dintre anii 1868 şi 1869, s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egală pasiune pentru literatură.

Câte discuții s-au depănat între dânşii, în ceasurile lor libere, petrecute laolaltă, între două spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui.

Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar și de cultură. Caragiale a fost martor şi la plecarea lui Eminescu la Viena, însoțit de fratele său, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care să ateste legăturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise și publicate la „Convorbiri literare‖. Maiorescu îl laudă în ,,Direcția nouă‖ (1872), punându-l imediat după Alecsandri. Să fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale? În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul „Timpul‖ în București adus de Maiorescu.

Având nevoie de redactori, Eminescu se grăbeşte să-l cheme în redacție pe Caragiale, spunând că un altul mai bun ca el nu există în tot Bucureștiul. Se vede treaba că Eminescu îi urmărea mersul lui la ziarele „Claponul‖ şi „Calendarul Claponului‖ sau la „Ghimpele‖. Primele articole ale lui Caragiale de la „Timpul‖, „Național-liberalii‖ şi „Liberalii şi conservatorii‖ nu au darul să atragă atenţia şefilor junimişti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreună cu cei doi la ziar, ne-a lăsat cele mai preţioase amintiri despre atmosfera redacţională şi despre prietenia dintre Eminescu şi Caragiale. Cu „Roma învinsă‖, Caragiale pătrunde la Junimea. Cu talentul său scenic, a prezentat junimiștilor piesa aproape jucată de el, mimând, gesticulând şi rostind apăsat vorbele, dând întâietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei puseseră la cale să scrie şi o „Gramatică‖, împărţindu-şi rolurile, Eminescu - etimologia, Caragiale cu sintaxa şi Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodată. Ca să învețe de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gică-contra‖ tratând drept

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE moftangii pe Kant și pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevărate lecții de filozofie. După ceasuri lungi în redacție ei se căutau şi prin oraş, izolându-se la nesfârşite taclale. Cei doi își câştigaseră întietatea şi la Junimea, unde, cu toate că erau cei mai tineri, își câştigaseră un adevărat prestigiu prin precizia și fermitatea vederilor critice. Eminescu se mulțumea cu încuviințarea lui Maiorescu și se bucura de admirația mută a lui Caragiale, „Las‘ c-a tăcut şi hâtrul de Caragiale!‖ Slavici ne spune că „era o plăcere nu numai pentru dânşii ci şi pentru oricine care vedea cum petrec împreună.‖ La ziarul „Timpul‖, Caragiale trăgea mâţa de coadă, lăsând beleaua mai mult pe Eminescu şi Slavici.

După ce a participat câtva timp la şedinţele Junimii din Bucureşti, îşi schimbă atitudinea dintro dată şi-l atacă şi pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui şi l-a publicat în revistă. Ţine conferinţe împotrivă-i, deşi mai târziu l-a linguşit prin telegrame. Marele critic l-a calificat „canalie‖ şi n-a mai vrut să aibă cu el decât relaţii „literare‖.

Caragiale era un „graeculus‖ înfigăreţ şi foarte agil. Observând că nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie şi pe Slavici în proză, el se axează pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfătuit şi de Eminescu, care văzuse în el un bun comediant. „Junele pesimist, sceptic şi cinic‖- cum îl caracterizase Eminescu, se desfăşura în voie.

Lipsit de scrupule, persiflant, dărâmător de valori, indiferent la morală, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste măsură în puterile lui, Caragiale nu se putea să nu intre întrun conflict iremediabil cu Eminescu, om de altă talie etică şi artistică.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras nişte acte compromiţătoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu şi i le-a dat „andrisantului‖.

După opt zile de absenţă din redacţie, Caragiale este numit inspector şcolar cu 800 de lei pe lună de către „andrisant‖.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul‖ s-a prelungit din primăvara anului 1878 până la mijlocul

10-MAI 2012 - NR. 9

anului 1881, când a trebuit să părăsească redacția, silit din motive pe care numai el le cunoaște.

Istoriografia literară ne vorbește și de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibilă rămâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adică Veronica Micle. Pe Veronica Micle, Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la București. Femeia era frumoasă și atrăgea atenția bărbaților, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rică Venturiano. Ocazia se ivește tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica.

Numirea lui Caragiale ca revizor școlar pe județele Neamț-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-și găseşte consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamț, fie la Iaşi. Cei doi au întreţinut şi o corespondenţă, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Şi nici Veronica nu le-a păstrat peale lui. Dacă le păstra poate posteritatea avea să cunoască mult mai multe taine din relația lor.

Numit revizor şcolar pe circumscripţia Neamţ-Suceava, I.L.Caragiale o asaltează pe Veronica Micle cu atenţiile lui de amorez şi veştile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critică pe Mihai faţă de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epocă de supărare cu poetul.

Scipione Bădescu îl pune în gardă pe Eminescu despre legăturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamţ, legături fanteziste şi exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei şi l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destăinuit şi ea secretul despre „boala‖ lui, „păcat‖ pentru care Eminescu o iartă. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!‖ față de Caragiale. Se spune chiar că acesta ar fi vrut să-l împuşte cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însă niciodată pe Caragiale pentru comportarea sa şi i-a cerut să restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scenă dură se întâmplă chiar într-una din şedinţele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Crăciun, când cei doi scriitori se ceartă ca la uşa cortului, „dimpotrivă Eminescu şi Caragiali certându-se unul cu altul‖( Maiorescu).

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Veronica nu era disponibilă să facă „prostia‖ de a se îndrăgosti de Caragiale, Junimiştii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau această dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită, mai ales că Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai departe şi insinuează o intrigă specifică lui Caragiale cum că dramaturgul „i-a înşirat pe toţi prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care şi el înşuşi‖.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: „Ce păcat că nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine şi viața l-a tentat cu toate prefăcătoriile şi bunurile ei: a fost sărac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil şi o fi fost iubit, niciodată nu și-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zămislit se pare că i-a suflat-o la ureche, după ce l-a gătit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te să fii trivial!‖ La moartea poetului, în necrologul lui Caragiale, străbate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a făcut poetului. Cu toată bârfa lumii, Eminescu a fost alături de Veronica până la sfârşitul vieţii. O fotografie, descoperită recent, îl arată pe Eminescu lângă femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă se duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe.

10-MAI 2012 - NR. 9

Mesteacănul este simbolul meu Constanţa Abălaşei Donosă, Brăila „Astăzi, simţind că iubirea mea se învârteşte între sori şi stele, m-am dus pe malul Dunării să-mi potolesc sufletul de căldura nepotrivită, care s-a aşternut deja spre acest sfârşit de luna mai . Şi pe malul Dunării este acelaşi soare, însă inima curentului dintre cele două maluri parcă-ţi dă o anume detaşare simţindu-te mai bine în propria piele. Am desenat de pe mal, paşii iubitului, făcuţi pe lângă marele fluviu în foşnetul de frunze, de unde aş vrea să nu mai plece niciodată.

Privesc Dunărea dincolo de mal; dincolo de Insula Mare; dincolo de Munţii Măcinului, cei mai vechi din răsăritul Europei; dincolo de toate apele ce-i cad la picioare; dincolo de Munţii Pădurea Neagră, pe lângă care am trecut adesea ori…locul de unde-şi trage seva, venind la Brăila.

Dunărea iubeşte Brăila, mai ales spre asfinţit când ea o vede precum o îndrăgostită, arzând până la mistuire. Privesc Dunărea şi văd în fiecare val, broderii de argint spre desfătarea pescăruşilor.

Privesc Dunărea şi mai văd din când în când, câte un şlep trăgând alene o dragoste nemărturisită, să nu se risipească în neliniştea valurilor şi dusă apoi la mal, să o plângă sălciile.

Privesc Dunărea şi merg agale pe lângă mal, îndreptându-mă spre locul care-mi place; la umbra unui mesteacăn. Mesteacănul, este simbolul meu fiindcă-mi place scoarţa lui, semănând cu ochii iubitului meu; semănând cu aurul iubirii lui. Imi place mesteacănul, fiindcă părul lui din frunze maure, seamănă cu părul iubitului. Aş sta pe bancă, ore în şir sub umbra lui să-l văd cum îşi găteşte în adierea vântului frunză cu frunză, parcă cântând din violină, un cântec topit în năluci de doriri nebune.

Acum, spre sfârşit de mai, sub viforul de tufe galbene-nflorite şi irişi pastelaţi, sau cearcăne de flori deja trecute, privesc de pe această bancă, nestăpânita apă, urmându-şi drumul pe lângă malurile înverzite, sau pe lângă unele dumbrăvi pierdute

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în mimunate aventuri, martori fiind doar norii misterioşi şi păsările tulburate de îndrăgostiţii coborâţi în iarbă.

După câteva ceasuri bune de nevorbire, stând în preajma mesteacănului meu drag, asemenea unei curtezane, mă ridic trăgând în piept, parfumul scoarţei lui şi plec gândind de voi vedea curând, ochii iubitului meu, ochii lui mari şi adânci de culoarea dorinţei.

Constanţa Abălaşei-Donosă, Brăila

Simina Silvia Şcladan JOCUL TIMPULUI Deasupra vieţii timpul aşează amintirea trecutului!

Dincolo de viaţă stă gândul spre nemurire sperând eternitatea prin ochii copiilor! În faţa vieţii ne-aşteaptă lumina deplină şi o pace senină.

Nu pot decât Să mă bucur Că sunt cu voi, Aici şi acum!

Simina Silvia Şcladan

10-MAI 2012 - NR. 9

Aurel Ifrim, Tulcea ATAVISME – Trei legi guvernează existenţa: sex, hrană, libertate. De ele depinde totul.

Ca o completare a afirmaţiilor sale, bărbosul trage o duşcă zdravănă de ţuică. Stau întinşi pe plajă sub soarele greu, somnolent… Băutura e fierbinte. Fierbinte şi amară. „Doi ochi albaştri―: aşa au botezat-o băutorii. O poşircă bună să-ţi ia minţile. O bei, ce să faci.

– Înţelegi, prietene? Inteligenţa şi civilizaţia sunt atribute incompatibile omului. Orice ce ai face, omul rămâne un animal sexual căruia îi trebuie libertate şi hrană. O libertate sălbatică, nedesluşită.

– „Nedesluşită―?!… Ce bazaconie…

– Doar nu vrei să-ţi explic. Eşti ditai intelectualu'…

– Vorbeşte limpede, să ne înţelegem.

– Organismul, corpul meu, se revoltă împotriva constrângerilor. Corpul îşi cere dreptul la libertate….

– Ce vrei, să umblu gol pe plajă, ca dumneata?

– Pricepe, nu eu vreau acest lucru. Corpul o cere.

Nu vezi ce burtă ţi-a crescut? Stai toată ziua pe scaun, obligându-ţi trupul la nemişcare, închizându-l într-un fel de puşcărie. Când Dorinţa, Marile lui Bucurii sunt mişcarea, joaca… Ai văzut cum zburdă caii? Dar vitele mari? Nu vorbesc de viţei sau mânji. Lasă un animal de tracţiune în libertate câteva zile şi-ai să-l vezi cum începe să-i lucească pielea. Şi-a regăsit independenţa, a reîntâlnit Bucuria.

– Bine, şi?

– Natura lucrează în toate făpturile după legi asupra cărora n-avem nicio putere. Ştii ce face? Asigură perpetuarea speciilor. Pe toate căile, prin toate mijloacele. Priveşte culorile lumii şi ale florilor.

Câtă varietate, ce fantezie uluitoare! Şi pentru ce?

Spre ademenirea insectelor, să ducă polenul de

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE colo-colo, să ajute plantele în actul sexual, în perpetuare. Ai văzut cum plesnesc, explodează păstăile unor arbori, cum îşi aruncă sămânţa spre viaţă? Tu însuţi eşti purtător al seminţelor unor plante. Mănânci roşia cu tot cu sâmburele vieţii, o elimini apoi, cu… îngrăşăminte. Nu râde, observă.

Vei vedea toate cele ce sunt: seminţe, flori, fructe, culori şi arome, făpturi, într-o necuprinsă varietate, într-o armonie uimitoare. Spune, sunt acestea roade ale întâmplării? Omenirea crede că Stăpânul Universului S-a adresat doar ei când a cuvântat: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi Pământul!― Cuvântul a fost pentru toate cele ce sunt.

Spre a se împlini un Ţel anume. „Civilizaţia― pe care o proslăviţi voi n-are nici o legătură cu deciziile Creatorului Suprem. Omul este mai sălbatic ca niciodată, a devenit propriul său ucigaş.

– N-ai dreptate, civilizaţia are câştigurile ei. Nu putem sta pe loc.

– Peste două-trei mii de ani omenirea va abandona „atributele civilizaţiei― şi se va reinstala în Rai. Spre asta ţinteşte toată fiinţa noastră. Unde se petrec basmele? Într-un Eden verde, înmiresmat şi crud, plin de sevă.

– Eh, basme!… exclamă apăsat, scormonind în nisip.

Se iviră sticlele cu bere. Ochelaristul le goli una după alta oftând de plăcere.

Zăpuşeala te doboară. Vântul s-a pitit, undeva, în stufărişul lacului. Nici o adiere. Totul pare încremenit, adormit. Apa doarme. Dorm făpturile lacului. Totul picoteşte. Domnul cu ochelari dormitează şi el. Bărbosul iese din culcuş, sare în apă. Înoată fornăind. Urcă pe dig, plin de mâl şi de mătasea broaştei. Trebuie să se spele pe mal. În lac nu-i posibil. Mâlul măsoară peste un metru. Cu ani în urmă, lacul era fala oraşului. L-au stricat.

Toate urdorile târgului, aici se scurg. Lichidul gros, gras, pute. „Scăldatul interzis! Apă infestată!― Peste tot, pancarte. Cine ţine seama de ele? Oamenii vin să se-mbăieze.

– Iar te-ai murdărit.

– Simţeam nevoia să înot. Asta-i. Fără să vrem, ne îndreptăm spre vârsta de aur.

– Ce tot mormăi?

10-MAI 2012 - NR. 9

– Frate-meu…

– Ce-i cu el?

– Nepoată-mea… Nu zici că are 16 ani. Seamănă cu taică-său. Cuminte fată. Şi hărnicuţă. Nebunul dracului…

Ridică pumnul ameninţând.

– Le bate. Numai în cap. Pe fată şi pe mamă.

Intelectual, deh. M-am canonit pentru el. Cât a fost student i-am trimis bani. Şi eu? Cine-s eu?… O balegă, asta-s. O bate-n cap şi se duce la aia… Ce nume are, fir-ar ea să fie: Piftica!… Cum dracu' o alintă? „Piftico, eşti un înger― sau „scumpa mea Piftică, bune chiftele faci―. Păcat de fată.

– Măsa-i vinovată. De ce nu divorţează?

– Rabdă, proasta. Ştii… frate-meu e-un bărbătoi… viguros. Leşină muierile după el.

– Să-l lase, să divorţeze.

– Cum îţi spuneam: „CINEVA― asigură perpetuarea speciei. Recrează prototipul uman, viguros, nepăsător, lacom. Asta nu înţelegem noi şi devenim prizonierii unor false percepte morale care, iată, au vulgarizat totul. Pornografia a fost fătată de falsitate.

– Mai lasă-le-ncolo. Bea!…

– Ai dreptate. Să ne-ameţim. Să punem pe ochi şi pe creier un văl. Să ne iluzionăm… „Mamă, ce mai suge bărbosul – gândeşte ochelaristul. A golit sticlonţul, l-a răpus. Ce pirpiriu e!… Îi numeri coastele. Uite-l cum stă cu mâinile-n şolduri, nici că-i pasă…― S-au întâlnit pe plaja pustie. Azi, pe la vreo 10. Bărbosul îi părea cunoscut. Îl mai văzuse. Unde?… Celălalt se îmbracă. Tată ceresc!… E cerşetorul!… E individul care răscoleşte prin gunoaie. Dacă a fost zărit în compania ăstuia, s-a făcut de râsul târgului. El, unul dintre cele mai de vază personalităţi ale locului, o adevărată celebritate. Ptiu !... Apucă o sticlă goală şi…

A doua zi, femeia care se îngrijeşte de plajă, dă peste unul dormind la soare.

– Nu doarme! constată doct, paznicul. Nu vezi? Îi mişună furnicile prin barbă… şi are ţeasta spartă…

–Şi-i rece bietul… ca lutul de sub el…

Aurel Ifrim, Tulcea, 1979

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Sfântul Împărat Constantin cel Mare în istoria Bizanţului Constantin cel Mare: monarhia creştină şi orientală Domnia lui Constantin cel Mare, care va transforma Imperiul păgân într-unul creştin, iar Roma va fi deposedată de primatul ei în favoarea Constantinopolului, marchează începutul istoriei bizantine. Trebuie însă menţionat faptul că nu vom asista acum la o ruptură netă între istoria romană şi cea bizantină: timp de trei secole, până la eşecul lui Justinian în încercarea sa de a reface unitatea Imperiului, el va apărea mai degrabă ca o continuare a romanităţii. Timp de 300 de ani, moştenirea Romei şi a Greciei, ameninţată de invaziile popoarelor barbare, a fost treptat transferată la Bizanţ, iar Imperiul a căpătat caracterele esenţiale ale Imperiului bizantin. De aceea, fără să ne hazardăm, putem spune că istoria bizantină are un sfârşit sigur: cucerirea Constantinopolului de către otomani pe 29 mai, 1453. În schimb, actul fondator este crearea noii Rome decisă de către Constantin cel Mare, pe malurile Bosforului şi care va purta numele său: Constantinopol, inaugurat pe data de 11 mai 330 d.ch. Prin aceasta, împăratul urmărea apropierea de frontierele cele mai ameninţate, Dunărea şi Eufratul, fără a urmări neapărat crearea unui nou Imperiu.

Constantinopolul a fost întemeiat pe locul anticului Bizanţ, dar locuitorii noii Rome ca şi cei ai Imperiului nu-şi vor lua numele de bizantini; ei vor fi în continuare romani, Imperiul lor va rămâne Imperiul roman, iar împăratul va fi în continuare împăratul romanilor. Numai câţiva pasionaţi de literatura antică vor avea conştiinţa acestei îndepărtate preistorii a oraşului şi îl vor numi ocazional Bizanţ.

Imperiul lui Constantin Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de „Mare" ca în cazul lui Constantin, deoarece în 15 ani, el a luat 2 decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a

10-MAI 2012 - NR. 9

fost adoptarea creştinismului drept religie oficială a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol.

Aceste două decizii cu consecinţele pe care le vom vedea pe parcurs, i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie.

Constantin cel Mare s-a născut în oraşul Naissus din Moesia Superior (Nis, Iugoslavia) în jurul anului 274, ca fiul mai mare a lui Constantius Chlor şi al Elenei. Ne aflăm în perioada în care Imperiul roman era condus de împăraţii Diocleţian şi Maximian, cu titlul de augusti, şi de Galeriu şi Constantius în calitate de cezari. Pentru o mai bună cunoaştere a treburilor statului, Diocleţian (284305) prim august şi împărat în Orient şi-a luat un coleg cu titlul de augustus şi anume pe Maximian, căruia i-a repartizat pentru administrare Apusul.

Aşa a luat naştere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de diarhie. Mai târziu fiecare august şi-a luat câte un ajutor, cu titlul de cezar, şi anume Diocleţian pe Galeriu, iar Maximian pe Constantius Chlor, luând naştere conducerea în patru, tetrarhia.

La 1 mai 305, Diocleţian şi Maximian se retrag, iar în locul lor devin augusti Galeriu pentru Orient şi Constantius Chlor în Occident. După moartea acestuia din urmă în anul 306, armata îl proclamă drept august pe Constantin care până la moartea lui Maximian îşi ia ca patron divin pe Hercule (protectorul socrului său, Constantin luând de soţie pe fiica lui Maximian, Fausta). După această dată el se pune sub oblăduirea lui Sol invictus (soarele neînvins) divinitate orientală adoptată şi de romani. În anul 311, el se aliază cu Licinius, noul august în Orient, după moartea lui Galeriu şi luptă împotriva lui Maxenţiu instalat la Roma după ce îl înlăturase pe Severus (adjunctul în calitate de cezar a lui Constantiu Chlor în Occident). La 28 octombrie 312 Maxenţiu este înfrânt la Pons Milvius (Podul Vulturului) sau Saxa Rubra (stâncile roşii) pe Via Flaminia la aprox. 10-12 km.

N-E de Roma. În acest loc, Constantin are celebra viziune relatată de istoricul Eusebiu de Cezareea

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în lucrarea sa Vita Constantini, precum şi de apologetul creştin Lactantiu, tutorele lui Crispus, fiul lui Constantin (De mortibus persecutorum).

Evenimentul relatat în cele două lucrări constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism. Unii pun însă la îndoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a lui Eusebiu. Între argumentele pe care le aduc ar fi faptul că întâmplarea de la Pons Milvius nu este relatată de Eusebiu în Istoria sa bisericească de la 324, ori dacă ar fi avut loc, autorul nu ar fi trecut-o cu vederea. Deci ar fi vorba de o interpolare mai târzie în Vita Constantini. Noi trebuie însă să ţinem cont de faptul că nucleul evenimentului a fost real, chiar dacă a cunoscut şi unele înfloriri, dar despre el Eusebiu vorbeşte şi în Discursul său festiv ţinut cu ocazia a 30 de ani de domnie a lui Constantin.

Relevantă în această privinţă este şi comportarea pe care a avut-o după acest eveniment Constantin cel Mare faţă de creştinism. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului, ci - ca şi tatăl său care fusese monoteist - el a continuat să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina însă din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clară a atitudinii sale din această vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce.

Bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el a devenit protectorul creştinilor. La începutul lunii ianuarie a anului 313 Constantin părăsea Roma pentru Milan, unde va avea loc o întâlnire cu Licinius. Discuţiile au fost amicale cu atât mai mult cu cât Licinius se va căsători cu Constantia, sora lui Constantin. Această întâlnire a fost urmată imediat şi de binecunoscutul edict de toleranţă de la Milan.

Cu toate acestea Licinius era un păgân convins şi la scurt timp nu va mai accepta edictul, fapt atestat de inscripţia de la Salsovia. Textul

10-MAI 2012 - NR. 9

acestei inscripţii aminteşte şi de un dux Scythia: „chipul sfântului zeu Soare, consacrat la 18 noiembrie trebuie să fie închinat în fiecare an, după porunca sacră a stă-pânilor noştri Licinius Augustul şi Licinius Caesarul, cu tămâie, lumini şi libaţii, în aceeaşi zi de către comandanţii şi detaşamentele staţionate în castrul Salsovia.

Valerius Romulus, bărbat de rang ecves-tru şi ducele provinciei, urmând porunca, a pus să se transcrie‖. Datorită încălcării înţelegerii religioase şi politice în special, Constantin îl atacă pe Licinius şi îl înfrânge la Carpus Ardiensis în 314: „...totuşi Constantin... a pornit cu război împotriva lui Licinius... şi luând în stăpânire toată Dardania, Moesia şi Macedonia a ocupat numeroase provincii..."; „Licinius cerea pace şi promitea să îndeplinească cele cerute... pacea a fost încheiată de către cei doi cu condiţia ca Licinius să păstreze Orientul, Asia Mica, Tracia, Moesia şi Scythia Minor".

Din păcate, relaţiile dintre cei doi se vor deteriora din nou între anii 319-320, tensiunea atingând punctul maxim în 324, când în lupta de la Chrysopolis, de lângă Calcedon, Licinius este înfrânt. Rămas singur împărat, Constantin a instaurat monarhia ereditară, asigurată până în 361 de fiii săi, luând sfârşit în acest fel sistemul colegial de conducere, instaurat de Diocleţian.

Constantin cel Mare a murit în 337, fiind singurul dintre toţi împăraţii Romei care l-a preaslăvit pe Dumnezeu, Împăratul a toate. Prin botez, potrivit religiei creștine, lui Constantin cel Mare i s-au șters atât păcatul originar, moștenit de la protopărinții oamenilor, Adam și Eva, cât și celelalte păcate săvârșite până la botez. Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea şi organizarea Bisericii creştine, Constantin cel Mare este venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxe, în Biserica Greco-Catolică, la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa, precum şi în Bisericile vechi orientale (necalcedoniene).

Părintele Emanoil Babuş (art. întreg pe site-ul revistei)

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

Sumar nr. 9

Nicolae Grigorescu /p. 3 Thomas Gainsborough /p. 5 (pictor portretist şi peisagist britanic) George Gordon Noel Byron /p. 6 (To Thomas Moore) Biografii selective - Camil Petrescu /p. 7 (Câteva date biografice, concepte estetice şi drama intelectualilor) Mahalaua bucureşteană şi aspecte ale vieţii sale /p. 11 (Autor: Florin Marin) Românii uitaţi în imperiul răului - „Basarabia – 200” /p. 13 (autor:prof.dr. Gelcu Maksutovici) Femei de geniu – Principesa Martha Bibescu / p. 15 (autor Alex Matei) Emilia Ivancu - Vreme de tăcere /p. 17 Maria Cozma - Misterul Codului da Vinci /p. 18 Eugen Cojocaru – Cer(c)urile iubiri, / p. 20 Dialog poetic – Suzana Deac şi Ion Vanghele /p. 24 Petru Făgăraş – Seve de dor /p. 26 Pavel Nedelcu – Fragment din romanul „Melior” /p. 28 Leonard Oprea – Într-o după-amiază, acasă /p. 31 Ani-Marie Bejliu – Lasă-mă într-un colţ... / p. 34 Skënder R. Hoxha – Versuri sibilice / Vargje sibilike/ p. 35 (Traducere din l. albaneză în l. română - de Baki Ymeri) Viorela Codreanu Tiron - O inimă fără ascunzişuri/ URA DERI NË QIELL (Traducere din l. română în l. albaneză - de Baki Ymeri)

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

Autori români în traducerea dlui Christian W. Schenk – Radu Ulmeanu / p. 39 (Poezii în l. germană) Marius Iulian Zinca – Decalogul cuvintelor /p. 40 Mitropolitul Andrei Şaguna, un luptător pentru cauza românilor din Ardeal /p. 43 (text în limba română : autor Cristian Plăiaşu) Metropolita Andrea Şaguna un combattente per la causa dei rumeni in Transilvania /p. 46 (text în limba italiană – trad. Pavel Nedelcu) Incursiune în poezia contemporană, II /p. 50 (Camelia Constantin, Gina Zaharia, Costel Zăgan, Bianca Dodrescu, Boria Marian Mehr, Daniel Bratu, George Pena, Irina Ionescu Homoriceanu) Stelian Ţurlea „Omul care aduce cartea” /p. 55 Ştefan Goanţă - De ce mereu Mioriţa / p. 58 Fundaţia „Ateneul Cultural Ştefan Goanţă”/p. 59 Mihai Păstrăguş - /p. 60 (Expoziţia de pictură a elevilor din diasporă, laureaţi ai concursului „N.N.Tonitza”, ediţia IX-a”) Asociaţia „David Petrovich pentru copii” / p. 62 Floarea Cărbune şi Dorul din „Rădăcini” /p. 62 Anişoara Vleju – poezie /p. 64 Ionescu Ion Bucovu – „Caragiale şi Eminescu” /p. 65 Constanţa Abălaşei Donosă, - Mesteacănul, este simbolul meu /p. 67 Simina Silvia Şcladan – Jocul timpului /p. 68 Aurel Ifrim – „Atavisme” /p. 68 Părintele Emanoil Babuş /p.70 (Constantin cel Mare: monarhia creştină şi orientală) Picturile din acest număr de: Tompos Opra Agota - Cluj, Mihai Cătrună – Bucureşti; Jeff Rowland – USA, Andrei Brănişteanu - Bucureşti,

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-MAI 2012 - NR. 9

Florin Constantin Andrişan - Franţa, Nicolae Grigorescu, grafica de Constanţa Abălaşei-Donosă Traduceri de: Baki Ymeri, Christian W. Schenk, Nedelcu Pavel

Sumar /p. 72

Editura Amanda Edit. – E-mail : nixi58@gmail.com

Numarul 10 va apare 10 iunie, 2012

Vizualizaţi revista pe http://nomenartis.wordpress.com

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ : lectură plăcută şi „La Mulţi Ani!” – tuturor celor care poartă numele Sfinţilor Constantin şi Elena!

Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară, Anul I

Page 74

Scrisoare către toţi colaboratorii noştri, actuali şi viitori: Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS” materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă electronică (la adresa: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor – care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul va fi scris numai în microsoft word, în font Comic Sans MS sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciul fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text, nici măcar majuscule !

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată.

Vă rugăm NU TRIMITEŢI CV-URI MAI LUNGI DE 1 PAGINA, FORMAT A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

Toate materialele se trimit pe adr.: nomenartis@gmail.com cu specificatia continutului / proza, poezie, recenzie, istorie, civilizatie, arta etc ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare! ©Toate drepturile de copyright aparţin Editurii Amanda Edit.