Nomen Artis 58

MEMBRI DE ONOARE: 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop – rectorul Universitţii Babeş Bolyai Cluj



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Profesor doctor în istorie universală.



Prof.univ. dr. Albert Kovács, România – d. 27 aprilie 2015



Prof.univ. dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Prof. Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România

MEMBRI FONDATORI:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USR Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu, Lucia Patachi, Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI: Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Cristian Lisandru– România; Dorina Brânduşa Landén - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Ion Ionescu Bucovu – România; Luisa Adela Toma - România

Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă specială la sediul redacţiei prin e-mail!

ANUL V, nr. 6 (58) 2016 luna iunie

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale şi, mai ales, la crearea unor condiţii favorabile unei societăţi nobile şi elevate, pentru că numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevaţie spirituală. Sperăm ca această revistă să contribuie un pic la ţelul propus! *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Citatele lunii: „Se face aceeaşi greşeală şi în ceea ce priveşte viaţa. Uităm că este fragilă, gingaşă, efemeră. Ne comportăm cu toţii de parcă-am fi nemuritori.“

Eric-Emmanuel Schmitt

„Nu cunosc nicio mare literatură care să nu povestească faptul că ceva s-a întâmplat undeva. Povestirea este o secularizare a mitului. Iar mitul e întotdeauna istorisirea sacrului, o istorisire primordială care povesteşte cum ceva (sau chiar lumea însăşi) a început să existe, în urma căror evenimente un comportament, o instituţie, o modalitate de a lucra sau de a iubi au fost întemeiate. A neglija această dimensiune narativă înseamnă a risca să nivelăm totul. Cred că niciun alt tip de comunicare nu e mai profundă. [...] Din primele timpuri vedem că există o nevoie existenţială de a asculta sau citi poveşti... nu doar de a percepe forme şi sunete.“

Mircea Eliade, 1983

„Cuvintele reprezintă instrumente la care am avut acces dintotdeauna şi pe care le-am tot utilizat încă din ziua în care am început să vorbim. Le considerăm ca făcând parte din rutină. Deseori vorbim fără a gândi în prealabil şi fără a fi conştienţi de impactul cuvintelor noastre. Şi, cu toate acestea, pot avea un impact de zile mari – atât asupra noastră, dar cu precădere asupra altora. […] S-a mai spus cândva şi că limba reprezintă un indice al gradului de civilizaţie. Ceea ce auzim în jurul nostru zi de zi transmite foarte multe despre cultura noastră, despre etosul propriu şi, totodată, despre respectul pentru semenii noştri. Cea mai mare parte din limbajul cu care avem de-a face astăzi are o doză de duritate. Mai precis, acesta este deseori necizelat, trădând furie şi intenţii negative. Dăm peste el oriunde mergem şi provine de la persoane care aparţin tuturor categoriilor de vârstă.“

Hal Urban – Puterea cuvintelor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Peter Paul Rubens1 rămâne cel mai renumit pictor flamand. Viaţa lui pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri şi execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artişti din Europa, cât şi la curţile princiare.

Peter Paul Rubens a fost numit astfel deoarece s-a născut în ajunul sărbătorii Sf. Petru şi Pavel. Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari pictori flamanzi. Deşi s-a născut în Germania, şi-a perfecţionat talentul artistic în Italia. De fapt, el a văzut prima dată Flandra la vârsta de 10 ani. S-a născut la Siegen, în Westfalia, fiu al lui Jan Rubens. Cu câţiva ani mai înainte, tatăl artistului - asesor2 la tribunalul din Anvers - se refugiase cu familia la Köln, pentru a scapa de persecuţiile guvernatorului spaniol al Olandei, Ducele de Alba3. În 1577 se naşte Pe1

Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia - d. 30 mai 1640, Antwerpen). [Antwerpen (în franceză Anvers, în engleză Antwerp, în spaniolă Amberes) este un oraș din regiunea Flandra din Belgia și, în același timp, capitala provinciei cu același nume.]

2 ASESÓR, -OÁRE, asesori, -oare, s. m. și f. (În Roma antică și Europa medievală) Persoană învestită cu atribuții de judecător. ◊ Asesor popular = (Ieșit din uz) membru al completului de judecată, ales pe o perioadă determinată, cu rol consultativ în elaborarea unei hotărâri judecătorești. – Din lat. assesor, fr. assesseur.

3 Don Fernando Álvarez de Toledo y Pimentel, al 3-lea Duce de Alba (29 octombrie 1507, Piedrahita, Provincia Ávila - 11 decembrie 1582, Lisabona) a fost un comandant spaniol și om de stat în timpul lui Carol Quintul și fiului acestuia, Filip al II-lea al Spaniei. Guvernator al Țărilor de Jos (1567–1573), în timpul revo-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

ter Paul, a cărui copilărie va fi umbrită de moartea tatălui său în 1587. Doi ani mai târziu, mama artistului se întoarce, cu copiii, la Anvers. În anul 1589, tânărul Rubens este înscris la cea mai bună şcoală din Anvers, condusă de eruditul Rumboldus Verdonck, unde, copiind ilustraţii biblice, descoperă măiestria desenului.

Din anul 1591, începe să studieze pictura în atelierul peisagistului Tobiasz Verhaecht din Anvers. După un scurt stagiu în atelierul lui Adam van Noort4, Rubens devine în 1596 elevul lui Otton van Veen (numit şi Vaenius), un pictor al cărui stil este influenţat de maeştrii italieni din vremea respectivă. La vârsta de 21 de ani, fiind deja pictor independent, Rubens este primit în breasla de pictori a oraşului Anvers, dar - la sfatul maestrului său - se hotărăşte să plece în Italia. Astfel Rubens îşi începe călătoria de la Veneţia, unde descoperă pictura lui Tiziano5, pentru care are o deosebită admiraţie.

La Mantua este fascinat de decoraţiile din Camera degli Sposi realizate de Andrea Mantegna6 şi de frescele executate de Giulio Romano7. În Florenţa execută schiţe după Bătălia de la Anghiari a lui Leonardo da Vinci şi studiază sculpturile de la mormintele familiei de Medici ale lui Michelangelo. La Roma are posibilitatea să studieze operele lui Michelangelo din Capella Sixtină, stampele lui Rafael de la Vatican, picturile lui Caravaggio8, precum şi sculpluției izbucnite aici în 1566, a aplicat un regim de teroare sălbatică, cu ajutorul tribunalului extraordinar, supranumit Tribu nalul sângelui. În 1580, trupele ducelui de Alba au ocupat Portu-galia.

4 Adam van Noort (1561/62 - 1641) a fost un pictor și desenator flamand și unul dintre profesorii lui Peter Paul Rubens.

5 Tiziano Vecellio - în română Tițian - (între 1488 și 1490, Pieve di Cadore – d. 27 august 1576, Veneția) a fost un vestit pictor italian din secolul al XVI-lea, aparținând școlii venețiene.

6 Andrea Mantegna (n. 1431 pe Isola Mantegna - inițial Isola di Carturo, de lângă Padova - d. 13 septembrie 1506 în Mantova) a fost unul din cei mai importanți pictori și gravori al Quattrocentoului din Italia de Nord, cu o însemnată contribuție la crearea spațiului compus în perspectivă.

7 Giulio Romano (c 1499. - 1 noiembrie 1546) a fost un pictor și arhitect italian, elev al lui Rafael. Abaterile sale stilistice de la clasicismul Renaşterii definesc stilul secolului al XVI-lea prin curentul creat de Giulio, cunoscut sub numele de manierism.

8 Michelangelo Merisi da Caravaggio (n. 29 septembrie 1571 - d.

18 iulie 1610, Porto Ercole), numit după orașul său natal Caravaggio, lângă Milano, a fost un pictor italian considerat precursor al stilului baroc, indiscutabil unul dintre cei mai mari novatori din istoria picturii.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tura antică. Anii petrecuţi în Italia s-au concretizat în opere destinate prinţului Vincenze Gonzaga din Mantua, în pictura unui triptic destinat capelei Santa Croce in Gerusalemme din Roma, precum şi în executarea portretelor unor aristocraţi din Genova. În 1608 Rubens se întoarce în Anvers, unde este numit pictor de curte al arhiducelui Albert. În anul următor se căsătoreşte cu Isabelle Brandt, fiica unui celebru avocat şi umanist din Anvers. În 1611, Rubens termină tripticul Înălţarea crucii şi începe lucrul la Coborârea de pe cruce, ambele opere destinate catedralei din oraşul Anvers. În anii următori pictează mai ales tablouri cu tematică religioasă, dar primeşte şi comenzi cu teme laice pentru un grup de negustori din Genova, reprezentând scene din viaţa consulului roman Detius Mus, sau o serie de tablouri înfăţişând Faptele lui Constantin pentru regele Ludovic al XIII-lea al Franţei.

Ajuns în culmea gloriei, Rubens începe o serie de cicluri decorative de mare amploare, ca decorarea Bisericii Iezuiţilor Sfântul Carol Boromeusz din Anvers, mari panouri decorative pentru Palatul Luxemburg din Paris la comanda reginei Maria de Medici. În 1626 după moartea soţiei sale, Isabelle Brandt, Rubens continuă să călătorească mult, îndeplinind şi misiuni diplomatice la Madrid sau Londra. În ultimii ani, Rubens se concentrează cu precădere asupra temelor mitologice, cu predilecţie dionisiace. În decembrie 1630 se recăsătoreşte cu Hélène Fourment, fiica unui negustor bogat din Anvers, vestită pentru extraordinara ei frumuseţe, pe care o va picta în mai multe tablouri. Tot în 1630, Rubens este ridicat la rangul de cavaler de către regele Carol I al Angliei, iar un an mai târziu este înnobilat de regele Filip IV al Spaniei. Continuă executarea unor opere de pictură cu caracter monumental după Metamorfozele lui Ovidiu, precum şi Jude-

cata lui Paris, Sărbătoarea lui Venus, Cele trei Graţii şi altele.

Începând cu anul 1637, crizele de artrită, de care suferea de mai mulţi ani, se îndesesc şi devin tot mai grave. La 30 mai 1640, Peter Paul Rubens încetează din viaţă. Este înmor-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

mântat în biserica Sfântul Iacob din Anvers, chiar sub tabloul pictat de el: Sacra Conversa-

zione.

Despre opera lui Rubens s-a scris şi comentat mult, astfel tripticul Coborârea de pe Cruce este realizat la scurtă vreme după întoarcerea din Italia. Tabloul se află în Catedrala Notre-Dame din Anvers. Comanda tripticului a fost făcută în 1611 de gardianul civic al Anversului. La acea vreme conducătorul ghildei era Burgomaster Nicolaas Rockox, care şi apare în pictură. Cele două panouri laterale prezintă Vizitarea şi Prezentarea în templu. În momentul în care tripticul este închis, spectatorul poate vedea o scenă din viaţa Sf. Cristofor (Cristophorus - în greacă însemnă cel care îl poartă pe Crist). Există deci o legătură evidentă între picturile care compun tripticul, subiectul fiind acela al purtării Cristului. Influenţa lui Caravaggio este foarte puternică, fiind evidentă în contrastele violente dintre lumină şi umbră, între tonurile calde şi reci, precum şi în realismul execuţiei. Totuşi, compoziţia este dedramatizată şi capătă trăsături mai clasice. Aceasta rezultă din faptul că Rubens cedează tot mai mult influenţei exercitate de Tiţian, pe care îl va admira până la moarte. Într-un alt triptic intitulat Înălţarea crucii, teatralitatea accentuată aminteşte de tablourile lui Tintoretto9, ale cărui opere le apreciase la Veneţia. În această compoziţie plină de dinamism, tensiunea specifică tabloului degajă multă energie şi pare să se propage în afara ramelor geometrice, amplificată de trăsăturile tuşelor vibrante şi de culorile vii. Întreg ansamblul este înţeles prin prisma tematică extrasă din mitologia greacă, în care se povesteşte cum gemenii Castor şi Polux - născuţi din legătura lui Zeus cu Leda - au răpit două din fiicele lui Leucip, cu intenţia de a le lua în căsătorie. Nu trebuie uitat că Rubens era un pictor erudit. Într-o zi el a afirmat despre ta9

Jacopo Comin zis Tintoretto (n. 29 septembrie 1518, Veneția, d. 31 mai 1594 ibidem) a fost unul dintre cei mai mari reprezentanți ai școlii venețiene de pictură, marcând trecerea spre curentul manierist apărut în perioada de maturitate a Renașterii.

Revista noastră l-a prezentat în nr.10(26)/ 2013.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE blourile sale: „Pentru a le înţelege cu adevărat, sunt necesare explicaţiile autorului”. Rubens avea 40 de ani atunci când a realizat pictura. Rubens exaltă culorile folosindu-se de raporturile dintre complementare: roşu-carmin şi vermillonul mantiilor răspund culorii verzi a peisajului, galbenul-aurit al drapajului aruncat în prim plan dă replică culorii albastre a cerului. În anul 1621, regina Franţei, Maria de Medici, îi cere lui Rubens să execute decorarea galeriei de festivităţi a palatului Luxemburg, din Paris. Opera este terminată în anul 1625, cuprinzând 24 picturi de dimensiuni mari care prezintă Istoria vieţii celebre şi a faptelor eroice ale Reginei. În prezentarea acestor evenimente, pictorul îmbină două abordări, una realistă şi cealaltă alegorică. Astfel, în Debarcarea la Marsilia, Maria de Medici este prezentată nu numai înconjurată de persoanele de la curtea ei, dar şi de personaje mitologice, cum sunt cele trei Naiade10 din planul frontal al tabloului şi zeiţa Gloriei. Rubens a început lucrul la acest ciclu prin pregătirea unei serii de mici schiţe în ulei, pe care asistenţii lui le-au mărit la dimensiunile necesare. Apoi Rubens a făcut retuşurile, asfel încât pânzele redevin opere ieşite de sub mâna artistului.

Tabloul inspirat de mitul alegerii „celei mai frumoase” de către Paris, alegere care a dus la războiul Troiei, a fost o bună ocazie pentru Rubens de a prezenţa nuduri de femeie.

Astfel prin personajele Atenei, Afroditei şi Herei, artistul prezintă nudul de femeie din faţă profil şi spate. Când Paris oferă mărul Afroditei, furia Herei dezamăgite, întoarsă cu spatele, este sugerată de păunul de la picioarele ei. În Afrodita se recunoaşte fizionomia Helenei Fourment. Isabelle Brandt şi Helene Fourment, cele două soţii ale lui Rubens, i-au pozat acestuia în repetate rânduri, nu numai pentru portretele lor. Trăsăturile lor pot fi recunoscute în toate personajele feminine pictate de artist. De menţionat sunt Autoportretul artistului cu Isa10

Naiadele erau nimfe ale apelor dulci și reprezentau una din cele trei clase principale de nimfe - celelalte fiind Nereidele (nimfe ale Mării Mediteraneene) și Oceanidele (nimfe ale oceanelor). Naiadele guvernau peste râuri, șuvoaie, pâraie, izvoare, fântâni, lacuri, eleștee, puțuri și mlaștini

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

belle Brandt (1609), Portretul Helenei Fourment în haina de blană (1636). Pictate din pură

plăcere, aceste opere sunt mult mai sugestive decât portretele oficiale. Portretul Helenei Fourment acoperită în parte de o blană este, fără îndoială, cel mai mare omagiu pe care i l-a adus artistul celei de-a doua soţii şi frumuseţii trupului ei. Pata întunecată pe care o formează haina de blană face ca dintr-o dată trupul dezgolit să strălucească de o lumina neobişnuită.

Blana de mică dimensiune nu reuşeşte să ascundă, ci să dezvăluie nuditatea tinerei femei.

După întoarcerea din Italia, Rubens devenise suveranul neîntrecut al Şcolii din Anvers.

Copleşit de nenumăratele solicitări, pictorul îşi deschide un atelier, în care execută schiţele introductive, care sunt copiate fidel de ucenicii lui şi mărite la scara cerută de proiect. Dintre discipolii săi, puţini au avut totuşi vocaţia de a deveni mari pictori; aceştia au fost Anton van Dyck11, Jacob Jordaens12 şi Jan Bruegel13. Printre numeroşii artişti de mai târziu, la care se recunoaşte influenţa lui Rubens, sunt de menţionat: Watteau, Fragonard, Delacroix, Renoir. În România există 4 tablouri atribuite pictorului Peter Paul Rubens (respectiv atelierului său): 2 tablouri la Muzeul Brukenthal din Sibiu: Sf. Ignaţiu de Loyola şi Sf. Franciscus Xaverius şi 1 tablou în Catedrala Armeano-Catolică din Gherla: (Coborârea lui Isus de pe Cruce) iar cel de-al 4-lea la Muzeul de Artă din Craiova: Regina implorată. În prezentarea noastră succintă nu putem omite articolul dnei. Magdalena Popa Buluc -

11

Antoon van Dick (n. 22 martie 1599, Anvers, Belgia – d. 9 decembrie 1641, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord) a fost unul dintre cei mai mari pictori și creatori de gravuri flamanzi, reprezentant al stilului baroc, discipol al lui Rubens, inovator în folosirea gravurii cu „acquaforte”.

12 Jacob Jordaens (n. 19 mai 1593 la Anvers - d. 18 octombrie 1678 la Anvers) a fost, alături de Peter Paul Rubens (căruia i-a fost discipol) și Anthony van Dyck, unul dintre marii pictori ai barocului flamand. A fost un exponent de seamă al Școlii de pictură de la Anvers și a jucat un rol important în evoluția picturii flamande a secolului al XVII-lea.

13 Jan Brueghe cel Bătrân (n. 1568, Bruxelles - d. 13 ianuarie 1625, Anvers) a fost un pictor flamand. A pictat împreună cu Rubens Alegoriile celor cinci simțuri.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ochi avizat, cu o mare deschidere către artă scris în 2013, cu ocazia Expoziţiei de la Lens: Diplomat, umanist, colecţionar, Rubens a fost „cel mai european” dintre pictori. Artistul realiza cu aceeaşi virtuozitate mari compoziţii mitologice şi religioase, peisaje sau portrete.

Nu avea nimic dintr-un copil-minune. Şi-a învăţat meseria răbdător, timp de mai mulţi ani, ca ucenic a doi pictor mediocri din Anvers. În 1598, a fost primit în Breasla Sfântului Luca. Era frumos, avea 21 de ani, era îndrăzneţ şi avea o vitalitate uluitoare. În meserie îi lipseau încă modelele importante şi ocaziile. Pe acestea i le va oferi Italia, unde a plecat în 1600. După opt ani, s-a întors maestru. Şi tot acolo a devenit şi curteanul desăvârşit care a fost.

Prima etapă a fost Veneţia, unde l-a uimit forţa cromaticii lui Tizian. A plecat apoi la Mantova, unde a intrat în serviciul Familiei Gonzaga. De-a lungul întregii cariere a fost atras de relaţiile cu cei din fruntea societăţii şi a intrat astfel în contact cu personalităţi influente. În 1603 a primit prima din seria importantelor misiuni diplomatice care au reprezentat un capitol glorios al vieţii sale. A trebuit să ducă darurile pe care Ducele de Mantova le trimitea regelui Spaniei. Dar, în 1629, avea să i se încredinţeze misiunea de a stabili pacea între Spania şi Anglia. Primul sejur la Madrid a fost ocazia de a descoperi nenumăratele capodopere păstrate în colecţiile regale spaniole. Întors la Roma, Rubens este copleşit de comenzi şi pictează cu furie. Nuduri, scene religioase şi mitologice, ca Venus şi Amor, portrete, printre care Tânără cu rozariu, una dintre surprizele expoziţiei de la Lens. Cromatica lui devine muzicală la contactul cu arta veneţiană. Sub influenţa lui Michelangelo, arta lui capătă amploare, draperiile sunt învolburate de mişcare.

Obişnuia să-şi pregătească fiecare tablou printr-o suită de desene şi schiţe pictate. Graţie acestei îndelungate munci preliminare, opera capătă prospeţimea unei improvizaţii.

Impresar al propriei creaţii, a trecut sub tăcere succesul rivalilor, mai ales atunci când sursele lor de inspiraţie erau aceleaşi cu

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

ale sale, şi a acaparat cu totul arta flamandă.

Aşa se explică şi un oarecare sentiment de solitudine ce se degajă din arta lui. În ceea ce priveşte trupurile, Rubens sa inspirat din creaţia lui Michelangelo. Dar epoca lui se caracterizează prin cercetările privind anatomia, iar evoluţia lui Rubens dovedeşte interesul lui în acest domeniu. Cercetările l-au condus la îndrăzneli neîntâlnite până la el: exagerări, inflexiuni expresive ale figurilor. Acest pictor al marilor compoziţii pline de mişcare a dovedit că stăpâneşte în egală măsură reprezentările meditatice, liniştite, pline de graţie.

Se simte în ele emoţia prilejuită de Tizian, pictorul extazelor amoroase şi al fericirii creştine, ale cărui personaje feminine sunt femei şi zeiţe îndepărtate în acelaşi timp, impasibile, prinse în jocul privirilor.

Desenele sau picturile cu scene de luptă erau mai mult decât un exerciţiu de virtuozitate. Ele i-au permis artistului să-şi plaseze prinţii pentru care lucra într-o descendenţă a Imperiului Roman, a cuceririlor lui Alexandru cel Mare. Mai mult, aceste bătălii i-au asigurat locul într-o tradiţie artistică, de la Jan Brueghel la Bătălia de la Anghiari a lui Leonardo da Vinci, frescă deja dispărută în epoca lui Rubens. Întors la Anvers, care începea să renască, Rubens începe o uluitoare carieră internaţională. Din nou, printr-o stranie coincidenţă, întoarcerea venise la momentul cel mai potrivit. În cadrul reconstrucţiei oraşului şi al rolului său de citadelă a catolicismului la graniţa cu „pământul necredincioşilor”, se dezvoltă o artă religioasă al cărei port-parol va fi Rubens. Numit pictor de curte al arhiducilor de Austria, a primit comenzi pentru catedrale, confrerii, ghilde, simpli particulari care doreau o renaştere artistică a zonei. Catedrala din Anvers păstrează două magnifice mărturii ale artei Contrareformei: Înălţarea Crucii şi Coborârea de pe cruce.

Poate că în penumbra şi liniştea catedralei s-a născut geniul baroc al artistului. Dacă al doilea deceniu al secolului însemnase pentru Rubens, ca şi pentru Flandra catolică, momentul restaurării religioase, al treilea deceniu încheie perioada dedicată exclusiv oraşului Anvers şi inaugurează

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE marile întreprinderi care îi vor ridica reputaţia la nivel european. Atunci a pictat câteva dintre capodoperele picturii baroce, cum ar fi Adoraţia Magilor..

Există la Rubens o prospeţime în restituirea episoadelor biblice, o emoţie în înfăţişarea Patimilor, o măreţie în figurarea lui Christ şi a sfinţilor care uimesc. Cele mai pioase compoziţii ale sale sunt întotdeauna graţioase sau sfâşietoare. Evocând Patimile, Rubens se doreşte universal. Ele sunt realizate pentru un public numeros, care trebuie impresionat şi sedus. Şi pictura lui a evoluat. Paleta s-a luminat, contrastele lumină-umbră s-au atenuat atât în marile compoziţii, cât şi în picturile mai intimiste în care nimeni n-a redat mai bine ca el frumueţea serilor de vară sau a buclelor ondulate pe gâtul lăptos al femeilor. În paralel, a lucrat la una dintre compoziţiile sale grandioase: marele ciclu decorativ în onoarea Mariei de Medici, destinat să împodobească galeria Palatului Luxembourg, păstrat astăzi la Luvru. Rubens se bucura atunci de un prestigiu ce depăşea graniţele ţării sale. Filip al IV-lea i-a comandat decorarea pavilionului de vânătoare de la Parada de lângă Madrid, Carol I i-a încredinţat decorul plafonului sălii de recepţii de la Whitehall.

La întoarcerea din Anglia, Rubens, văduv din 1626, hotărăşte să se căsătorească cu Helene Fourment, o tânără de 16 ani. El avea aunci 53. Cu această ocazie îi scria prietenului său Peiresc: „La drept vorbind, mi se pare penibil să îmi pierd libertatea atât de preţioasă în schimbul îmbrăţişărilor unei femei bătrâne”. Din 1637 până în 1640, anul morţii sale, Rubens este atras mai ales de pictarea peisajelor, a portretelor copiilor lui şi ale soţiei sale. Blaise Ducos, comisarul expoziţiei, explica cât este de dificil să-l defineşti pe Rubens, „catolic în serviciul Contrareformei romane, pictor flamand prin excelenţă ataşat arhiducilor de Austria, îndrăgostit de cultura italiană. Moştenitor al Renaşterii, concepând arta ca pe un mijloc de cunoaştere a lumii... aceste diferite lumi rubensiene capătă sens atunci când li se restituie întreaga dimensiune europeană”.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Atât arta, cât şi viaţa lui Rubens sunt în afara normelor. Impetuozitatea, nevoia de a capta cât mai mult din senzaţiile posibile, dorinţa de a cuceri – care-l caracterizau - nu se încadrau în normele tematice ale artei timpurilor sale. Cu toate acestea timp de 400 de ani, vitalitatea şi elocvenţa artei lui Rubens au influenţat artişti extrem de diferiţi, ca Watteau, Delacroix şi Renoir.14

Mică galerie de imagini

Adam şi Eva

Venus şi Amor 14

http://www.cotidianul.ro/rubens-titanul-picturii-217319/

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Căderea lui Phaeton Sosirea Mariei de Medici la Marsilia

Portretul Annei de Austria

Pacea îmbrăţişând Abundenţa

Cele trei graţii

Christ pe cruce

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Helene Fourment Helene Fourment

Helene Fourment cu copiii

Răpirea fiicelor lui Leucip

Portretul Mariei de Medici Judecata lui Paris

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Masacrul Inocenţilor (1611)

Venus şi Cupidon (1606-1611) Muzeul Thyssen-Bornemisza, Madrid

Sfânta Cecilia

Unirea pământului cu apa (1618), (Muzeul Ermitage, Sankt Petersburg)

Sosirea Mariei de Medici la Marsilia (Muzeul Luvru, Paris)

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ramon

Llull

(Ciutat Mallorca 1232 - 1316), cunoscut şi sub variantele Raymond Lully, Raymond Lull, în latină Raimundus sau Raymundus Lullus, iar în spaniolă Raimundo Lulio, a fost filozof, poet, teologmistic şi misionar catalan din secolul al XIII-lea. Este considerat primul autor care a folosit o limbă neoromanică în Europa; prin opera vastă (256 de lucrări filozofice, teologice şi mistice etc.) a pus bazele limbii catalane literare. Eticheta de alchimist i-a fost atribuită în mod eronat în urma apariţiei unor opere pseudoepigrafice.

S-a născut imediat după cucerirea insulei (1229) de către regele catalan al Regatului Aragon, Jaume I. Familia sa a fost înnobilată în urma participării la eliberarea insulei Mallorca de musulmani. Până la vârsta de 31 de ani a dus o viaţă în conformitate cu statutul său de la curtea regală din Mallorca. Potrivit documentelor epocii, a fost căsătorit şi a avut doi copii.

Biografia lui ne este cunoscută mai ales datorită operei sale Vita coetanea. Astfel, la 31 de ani, în timp ce scria o poezie dedicată unei dame, a avut o viziune cu Iisus Hristos Crucificat, experienţă care s-a mai repetat de încă patru ori. În urma acestora, ia hotărârea să se dedice vieţii religioase, îşi abandonează familia şi stilul de viaţă pe care îl dusese până atunci. Din acest moment, îşi dedică viaţa următoarelor trei scopuri: să-i convertească pe necredincioşi la catolicism chiar cu preţul martiriului, să scrie o carte în care să combată erorile credinţei lor şi să fondeze şcoli-mănăstiri unde să se înveţe

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

araba şi alte limbi orientale. Pentru a duce la îndeplinire aceste obiective, învaţă limba arabă de la un sclav musulman.

O perioadă duce o viaţă ascetică în timpul căreia, conform operei Vita coetanea, îi va fi revelată Arta: un sistem care demonstrează, prin intermediul argumentelor raţionale, adevărul principiilor religiei catolice bazat pe logica combinatorie. Principalele opere în care-şi explică Arta sunt: Llibre de contemplació en Déu (1273-1274) i Art abreujada de trobar veritat (1274). Din acest motiv va fi cunoscut cu titlul de Doctor Il·luminat. Îşi va dedica restul vieţii răspândirii Artei sale vizitând principalele curţi regale şi curtea papală. Pe deplin convins de misiunea sa, călătoreşte în nordul Africii unde poartă dispute cu teologii musulmani despre credinţă. În anul 1315 se află într-o călătorie misionară în Tunisia. Anul următor, 1316, la vârsta de 83 sau 84 de ani, moare. Nu se ştie cu exactitate locul morţii, dar conform unei legende populare se presupune că ar fi murit lapidat în Tunisia, intrând astfel în rândul martirilor. A fost ridicat la rangul de Beat (statut imediat anterior celui de sfânt în ierarhia catolică) iar în anul 2016, la 700 de ani după moartea lui, va fi sanctificat de Vatican, primind de asemenea şi titlul de Doctor. În total s-au păstrat 265 de opere scrise în catalană, latină şi arabă; scrierile sale având un caracter doctrinal. După moartea sa, au apărut şcoli luliene pe teritoriul actualelor state: Franţa, Spania, Italia chiar şi Rusia.

Raţionamentul său bazat pe logica combinatorie, a influenţat personalităţi precum Giordano Bruno şi Leibniz. Începând cu anul 2001 este patronul inginerilor informaticieni din Spania, fiind sărbătorit pe 27 noiembrie.

Selecţie şi prezentare, Luisa Adela Toma

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Eu v-am iubit Eu v-am iubit - iubirea poate încă În sufletu-mi întreagă nu s-a stins, Dar va rămâne-acolo-aşa adâncă Să nu v-atingă nici măcar în vis.

Alexandr Sergheevici Puşkin15

Pe dealurile ceaţa serii

Gruziei

Eu v-am iubit nespus, în nesperanţă, De temere, de teamă chinuit, Atât de sincer, gingaş că în viaţă Altul, dea Domnul, să v-adore-atât!

se-ntinde

Pe dealurile Gruziei se-ntinde ceaţa serii, Vuieşte-Aragva lângă mine.

Mi-e trist şi uşor; e seninul durerii, Tristeţea mi-e plină de tine.

De tine şi-atâta... Nimic n-o munceşte.

Nu vine nimic s-o rănească, Şi inima arde din nou şi iubeşte, Nu poate decât să iubească.

Amintire

Traducere, Maria Banuş

Captivul În temniţa umedă zac zăvorât!

Un şoim, în robie de mic, amărât, Tovarăş al meu, ciuguleşte-un hartan De carne, bătând din aripi lângă geam.

Se-opreste, şi capul spre geam întorcând El parcă ghiceşte ascunsul meu gând.

Din ochi mă îndeamnă ţipând, ca şi cum mi-ar spune: „E vremea să mergem la drum!

Traducere, V. Bragagiu

Când zarva zilei se preface-n şoapte, Şi-n pieţele, de linişte-acum pline, Se-aşterne umbra-n străvezia noapte, Iar somnul cu răsplata trudei vine, Atunci începe truda mea şi chinul, Şi ceasurile picură-n tăcere: În nemişcarea nopţii simt veninul Mustrărilor arzând pân’la durere. În cugetul meu trist, noian de vise, Sfâşietoare gânduri s-au ivit.

Iar amintirea iese din abise Rostogolindu-şi ghemul nesfârşit. Şi recitindu-mi viaţa mea în silă Blestem şi mă cutremur, plâng amar, Dar rândurile triste de pe filă Răsar prin pânza lacrimilor iar.

1828

Şi tu ca şi mine vrei liber să zbori.

Să mergem spre munţii cu piscuri în nori, Spre marea albastră, pe unde mereu Cutreieră slobod doar vântul... şi eu!”

1822 15

Alexandr Sergheevici Pușkin (n. 6 iunie, S.V. 26 mai, 1799, d.

10 februarie, S.V. 29 ianuarie, 1837) este un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira – asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii ruși care i-au urmat.

Mihai Cătrună - Aşteptare

Selecţia rubricii, Mihai Codreanu Gregor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

asemeni, multe apariţii în volume colective: Timpul poeziei/Time of poetry, antologie bilingvă, Casa de Editură Odeon, Bucuresti, 2009, coordonator Nicolae Cacoveanu; - La Beclean pe Someş cândva…, editura Clubul Saeculum, 2004, volum coordonat de Aurel Podaru (proză); Antologia Scriitorilor de Limba română din Quebec, Canada, Editura ASLRO Canada, 2009 (proză);

Melania Cuc16 este poet, jurnalist, eseist şi pictor român. Dacă ar fi să vă împărtăşim câteva date biografice v-am spune că a absolvit Şcoala Tehnică de Horticultură din Bistriţa, apoi cursurile Universităţii Dalles din Bucureşti, secţia Literatura română şi universală. Deţine un atestat în Management Editorial, eliberat de Ministerul Culturii, Bucureşti, este pasionată de pictură, având în palmaresul ei mai multe expoziţii personale, cu multe lucrări în colecţii particulare din SUA, Canada, Italia, Israel, Germania, Ungaria şi România. A debutat în publicistică în 1962, în cotidianul Făclia din Cluj şi a mai colaborat cu Radio România, cu diferite edituri, fiind redactor, secretar general de redacţie. A fondat şi coordonat publicaţiile: Gazeta de Cernavodă , Gazeta de Medgidia şi Şapte zile bistriţene. Debutul literar este marcat în revista Luceafărul, (1973, cu poemul Plopii în Ardeal).

A publicat grupaje de poezie, eseuri şi reportaje literare de prestigiu: România Litera-

ră, Contemporanul, Flacăra, Femeia, Pentru Patrie, Tribuna Informaţia Bucureştiului, suplimentul Scânteii Tineretului, Munca, Săptămâna, Litera Nordului, Grai, Agero din Stuttgart, Germania.etc.

Cu peste 25 de volume publicate, are, desigur şi multe apariţii în antologii şi, de 16

Melania Cuc s-a născut la 22 iunie 1946 în judeţul Bistrița Năsăud, România. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Societății Ziariștilor din România, membru al Academiei Artelor, Științei și Literaturii, Oradea, membru al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec.

Valori ale patrimoniului bisericesc, mărturie de credinţă şi artă, antologie de Nicolae Băciuţ, Editura Nico, 2007, (proză); Patruzeci de poeţi bistriţeni contemporani, antologie de Ioan Cioba, Editura Aletheia, 2001 (poeme); Dincoace de capitală, dincolo de provincie, (interviuri) volum coordonat de Nicolae Băciuţ, 2007; Personalităţi române şi faptele lor, 1050-2000, Editura

Venus, 2006, volum coordonat de Constantin Toni Dârţu (biografic); Al nouălea cer, - antologie a grupării de scriitori Litera Nordului, coordonator Dumitru Munteanu, Editura George Coşbuc, 2009-11-23; Scriitori la frontiera dintre milenii, Dicţionar al scriitorilor din judeţul Bistriţa Năsăud, Editura G. Coşbuc, 2009 Pretexte, Antologie, etc. Pentru toată activitatea culturală depusă a câştigat numeroase premii literare, printre care: 2006, Membru de onoare al Fundaţiei Culturale «Emanoil Gojdu», Oradea; Premiul Municipiului Bistrita pentru Literatură pe anul 2007; Premiul pentru Literatură «Romulus Guga» pentru volumul Graal, acordat de Direcţia de Cultură Mureş, 2007; Medalia Crucea celui de Al Doilea Război Mondial - pentru promovarea românismului prin literatură, acordată de Asociaţia Veteranilor de Război, în decembrie 2008 etc.

Uimitoare prin stăruinţă, simţ organizat în croiala interioară aproape cu neputinţă de prevăzut, creaţia Melaniei Cuc impresionează deopotrivă prin diversitate, exuberanţă în a se exprima şi încredere în steaua ei. Această atitudine este neobişnuită la scriitorul român recent, care îşi traduce spaima de a nu se putea defini, într-un amestec de îndrăzneală neconţinutistică şi o privire venită „de sus“.

Nimic din acestea în alcătuirea inactuală a Melaniei Cuc, unde ceea ce se creează, într-un

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fel rapsodic, se aseamănă cu încrederea absentă, fără de nicio clătinare, ce ne impresionează contemplând natura. Scriitoarea scrie cum respiră.

Melania Cuc a început cu o poezie delicată, „nobilă şi sentimentală“- dar a înaintat într-un chip neprevăzut, odată cu apariţia unui fel de maturitate, contemplativă, împăcată şi afectuoasă. Acum, mai încoace de vremea de azi, ea îşi caută, în game ce diferă prin formulă, deşi se pot reduce la nucleul sufletului ireductibil, - expresia ce i s-ar potrivi şi care, aci… poate fi o închipuire romanească, aci… o combinaţie de eseu şi poem în proză unde nu este cu putinţă a se defini gen şi specie. Un fel de continuum de stări sublunare ce se aşează într-o rânduială neprevăzută, în căi raţionale, dar fără de îndoială, având o coerenţă ce vine de dincolo de contingent, pare a defini această literatură ce trebuie citită întodeauna „în două limbi“ ce abia se întrepătrund. Într-un fel, atunci când compune roman, scriitoarea „construieşte“ şi dezvoltă epic deşi, scoborând mai adânc, înţelegem că ea însăşi „este vorbită“ de altfel de realităţi care se definesc în suprasensibil. Un fel de magie care abia câteodată aminteşte de proza lui Fănuş Neagu, înflorită în metaforă şi arătând o umanitate stranie ce populează „dimensiunea de limb“ a realităţii vizibile pecetluieşte această proză neobişnuită, despre care ar trebui scris mai mult decât se face de obicei.

Dar cartea ei ideală va fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, un indefinit încă fel de a scrie, de a elibera acel strat de natură arhaică, „vrăjitoresc“ şi fantast, ce se denumeşte câteodată, în lipsă de altă formulare mai nimerită, „realism magic“.

Artur Silvestri Multe cuvinte ar trebui alese pentru a-i face Melaniei Cuc portretul artistic. O creatoare complexă, a cărei activitate de scriitor se dezvoltă în consonanţă cu aceea de artist plastic poate fi definită, în câteva cuvinte, că mânuind condeiul şi penelul, făurind cuvânt şi imagine, deopotrivă înnobilate de caratele imaginaţiei cosmice, cu ochiul minţii preavăzător prin tim-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

puri şi spaţii, cu vocea puternică tot atât cât firişorul de iarbă străbătând prin piatră şi pământ îngheţat într-o miraculoasă înfruntare cu acestea… şi poate de o sută de ori mai puternică decât lasă a se vedea, prin imensa capacitate de a se teleporta în secundă şi secole, îndărăt în spaţiul-timp arhaic, strămoşesc, de unde îşi extrage energiile şi seva.

Monica Mureşan

De vorbă cu Melania Cuc - Dragă Melania, am spus până acum cititorilor câte ceva despre tine, dar vrem săţi cunoaştem gândurile de acum! După aproape 50 de ani de activitate intensă pe tărâmul culturii (ai scris poezie, romane, eseuri, interviuri) deşi prima ta alegere a fost către horticultură!

De ce horticultura?

M.C. Eu m-am născut la sat, într-o familie de ţărani care aveu aproape 10 ha de pământ, ceea ce constituia o problemă serioasă pentru ca să pot fi înscrisă la un liceu teoretic.

Era în plină perioadă de colectivizare şi ai mei nu aveau de gând să se înscrie în obşte. Aşa că, spre toamnă, singura şcoală, din zona mea geografică, care m-a acceptat a fost Şcoala Tehnică Horticolă din Bistriţa. Nu prea am avut afinităţi cu meseria de technician horticol, nici nu mi-am dorit performanţe în domeniu, ştiam, simţeam că locul meu era altundeva.

- Cum ai trecut la litere şi literatură?

Înafară de profesorul meu de limba română de la Şcoala Tehnică, care m-a susţinut şi canalizat de-a lungul celor 5 ani de învăţământ la Bistriţa, aş putea spune că am intrat în literatură din instinct. Deşi familia mea era de ţărani neaoşi, la noi în casă se citea firesc, mai ales iarna când era mai puţin de muncă în gospodărie. Apoi, în timpul gimnaziului am locuit la unchiul şi mătuşa mea, profesori la şcoala din sat, unde am descoperit o biliotecă frumoasă, şi unde am văzut ce înseamnă să fii corespondent voluntar la publicaţiile naţionale. De aici cred că am prins curajul să debutez la 16 ani la cel mai important ziar, de atunci, din Transilvania, Fă-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE clia. Nu am avut borne de marcaj a perioadelor

mele literare artificale, totul a venit firesc, compuneam poezioare mai înainte de-a fi învăţat alfabetul.

- Când ai început să pictezi?

O, asta a venit mult mai târziu. Nu sunt pictoriţă, deşi multă lume se bucură de ceea ce realizez eu, cu vopseluri pe pânză. La toate expoziţiile mele de pictură am avut cronici care mau încurajat. Sunt un autodidact, un neliniştit care caută să-şi bucure sufletul cu un strop de frumos. Nu îmi doresc să lucrez clasic, mereu privesc în jur, văd ce materiale, sau ce teme mi s-ar potrivi de moment, apoi, acţionez.

- Care dintre cele două arte ţi-a adus satisfacţii mai mari? pictura sau litaratura? în care dintre ele te-ai simţit un om împlinit?

Nu le pot pune în balanţă. Scrisul face parte intrinsecă din ceea ce sunt. M-am născut, am crescut, m-am maturizat şi am îmbătrânit hrănindu-mă cu litere. Scriu pentru că trebuie să scriu. Altminteri nu pot să respir. Poate a devenit, în timp, şi un drog, de care nici că vreau să mă debarasez. În ultimul timp se citeşte mai puţin, cititorii mei fideli nu mai au timp să parcurgă o carte de 400 de pagini, spre exemplu.

Eu, care îmi gândesc cărţile ca pe nişte daruri, constat pe an ce trece că trebuie să comprim, să găsesc un mod de exprimare nu doar literară.

Nici liricul, nici epicul nu mai depăşesc vizualul, indiferent de valoarea textelor. Vizualul atrage hipnotic. Aşa că, deşi scriu de o viaţă, deşi am peste 30 de cărţi, şi… mă joc cu culoarea de puţină vreme, până şi consătenii mei de la Archiud, văd în mine o pictoriţă.

- Ce înseamnă poezia pentru tine?

A fost un timp pentru Poezie, mă confundam cu metafora şi nu credeam că voi depăşi etapa aceea. Era fascinant, dar şi istovitor.

Scriam mult. Aruncam destul. Şi sufeream pentru fiecare sintagmă nereuşită. Apoi, am simţit că scriu mult, mult prea uşor pentru a fi şi luată în serios de critici. Cititorii pe acest segment literar sunt mai puţini, dar sunt la fel de pătimaşi ca şi poeţii. În ultimele decenii am scris

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

alternând poezia cu tabletele-şotron, cu romanul, şi sporadic, cu reportajul sau proza scurtă.

Nu m-am mai cantonat în poem, dar mă folosesc de poezie ca într-un fel de terapie spirituală, de descătuşare a eu-lui antheic. Poezia îmi dă puterea să zbor.

- Dar pictura?

Pictez doar de un deceniu, ceea ce nu este suficient pentru a-mi permite să spun că pictura mea are un mesaj strict personal. Este mai mult un joc de imaginaţie nou, un exerciţiu de creaţie care mă scoate din rutina scrisului, atunci când, da, asta se întâmplă, când scriu ore, zile, săptămâni … la rând. Am nevoie de o evadare de la masa de scris, de un efort mai altminteri, de acel ceva care îmbină fiorul creativ cu efortul fizic.

- Acum, la împlinirea vârstei de 70 de ani, te consideri un om împlinit?

Mai întâi, şi mai întâi, nu cred că am …70 de ani! Nu simt defel vârsta asta ca pe o povară fizică, nici intelectuală. Ştiu că, singura „şansă“ să nu îmbătrânim, este să murim de tineri. Aşa că, sunt recunoscătoare genei mele de familie, dar şi Cerului, pentru acest timp pe care l-am primit pentru a fi aici, pe Pământ. Da, spun cu toată gura, mă simt împlinită! Am ars, cam tot ce era de ars în sfera zodiei mele. Cu bune şi cu rele, pot face paşi mai departe, fără să regret (mai) nimic.

- Ce ai mai dori să faci?

Păi, depinde de firul care a mai rămas pe mosorul vieţii, de sănătate sau de boală, depinde de fiecare clipă care atrage clipa următoare, depinde de multe, ca să-mi pot face planuri. Ceea ce este sigur, este că voi trăi ca şi până astăzi. Nu voi aştepta ziua de mâine din fotoliu, în faţa televizorului. Voi gândi, voi scrie, voi cultiva roşii şi căpşuni, voi construi castele din nisipul stelelor care apar noapte de noapte, deasupra casei mele de la Archiud. Dincolo de cărţi şi vise, de planuri de creaţie strict personal, mi-aş dori ca toţi bunii mei prieteni să fie sănătoşi, iar fiicele mele, Simona şi Anamaria, să fie fericite. Fericirea!! Moanda aceea teribil de alune-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

coasă, care ne scapă din mână când ne este lumea mai dragă.

- Ce doreşti să transmiţi tinerii generaţii?

Mă gândesc la generaţia tânără de creatori, la cei care îşi asumă vocaţia şi sunt gata să trăiască, prin, şi cu aceasta, până la moarte.

Generaţia care vine din urmă, trebuie să ştie că este una tare norocoasă. Artiştii să se bucure de talentul care le-a fost dat, şi să scape (nu ştiu cum), dar e musai să se debaraseze de ranchiuna, care încă mai urâţeşte parte din generaţia mea. Tinereţea este magică, este creaţia însăşi. Ei, tinerii, nu trebuie decât să îndrăznească, să bată, şi uşa veşniciei li se va deschide cu siguranţă. Mi-ai pus o întrebare, şi eu am devenit „filosoafă“. Nu am dat niciodată sfaturi, şi nu aş vrea să credeţi că o fac astăzi, bazându-mă pe dreptul pe care mi-l dă bătrâneţea!

Bătrâneţea? Cine spunea că este doar o stare de spirit?!!

Dragă Melania, ai rămas neschimbată de când te ştiu – nu mai numărăm anii trecuţi, şi scuză-mă că am amintit de ei, dar am făcut-o numai pentru a da exemplu că se poate trăi frumos, că se poate învăţa şi cultiva frumosul, aşa cum îţi cultivi tu acum florile şi copacii fructiferi, numai generaţia viitoare să dorească să preia ştacheta şi să cultive şi să crească valoarea acestui frumos, văzut şi cultivat de noi!

Da, ai dreptate, trebuie să avem cui preda ştacheta! Îţi mulţumesc şi eu că nu m-ai uitat, asta înseamnă că nu m-au uitat nici alţii şi mă bucur nespus pentru tot!

Noi toţi îţi urăm: „La Mulţi Ani! Frumoşi şi Buni! Bucurii cât mai multe şi să ne reîntâlnim cât de curând!

Interviu realizat de, Viorela Codreanu Tiron

O să începem acest articol, atipic, adică vom prezenta mai întâi câteva aprecieri critice, după care vom trece la prezentarea autorului, a cărui fotografie lipseşte! Născut tot în luna iunie, în semn de apreciere şi pentru zi aniversară! „E ciudat şi semnificativ în acelaşi timp că Vasile Vlad a adoptat de la început, în contrast cu confraţii săi genialoizi şi redundanţi, statutul unui personaj şters, un «om fără voie» manifestându-şi prezenţa prin izolare şi retractilitate, adică prin atributele absenţei. (...) Prin Pedepsele, Vasile Vlad propunea un discurs postavangardist de o şocantă originalitate în context, conferită mai ales de structurarea negativă a datelor şi a canoanelor poetice anterioare; el destructurează, deconstruieşte, demolează, subminează, retractează acea stare inefabilă numită crocean (şi călinescian) lirism, printr-o asiduă şi corozivă cultivare a procedeelor «anti-lirice» aparţinând unei «poetici a absenţei».”

Marin Mincu

„Poezia lui Vasile Vlad este o poezie greu de îndurat. Să ne înţelegem bine: nu de suportat, ci de îndurat. Volume enorme ale unei arhitecturi bolnave de luciditate, supraetajate cu furia de a-şi ascunde supleţea originară, mase compacte confesive, retorice, tăiate necruţător de fire subţiri şi incandescente de cinism, emfaze curmate brusc de idei-ghilotină, delicte verbale, dicteuri furibunde, cenzurate de conştiinţa zădărniciei oricărui joc liric, spaţii de vizionarism suprarealist alături de filigrane înspăimântător de reci în perfecţia lor, spaţii coşmareşti create cu frenezie şi spulberate de un scepticism funciar, un suflet prins în caruselul eului şi ameţit de rotirea imaginativă a unei energii devastatoare şi poetică exact prin ceea ce are esenţial anti-poetic.”

Dan C. Mihăilescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „O privire retrospectivă asupra poeziei româneşti din deceniile nouă şi zece ni-l readuce în prim-plan pe Vasile Vlad ca pe unul dintre modelele de scriitură ale câtorva dintre poeţii de primă linie afirmaţi în anii ’80-’90 – printre aceştia, Liviu Ioan Stoiciu (mai cu seamă în La fanion), Nicolae Coande (a cărui luciditate agonică din primele cărţi îl leagă de Omul fără voie al lui Vasile Vlad) şi chiar Ioan Es. Pop (citiţi În-

dreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă cu gândul la Ieudul fără ieşire sau Porcec).

Din punct de vedere strict tehnic, volumele sale sunt un reper de neocolit al evoluţiei discursului poetic românesc postbelic. Vizionarismul intelectualizat al lui Vasile Vlad – subminat constant de autoironie – şi originalitatea incontestabilă a discursului său dau măsura acestui poet autentic şi asumat care, după numai patru volume (urmate, ce-i drept, de trei antologii), a preferat să tacă în vacarmul generalizat al ultimelor decenii.”

Claudiu Komartin

Aşadar, cine este Vasile Vlad?

Vasile Vlad (n. 4 iunie 1941, Constanţa) este un poet român contemporan. A debutat în volum la sfârşitul anilor '60, fără a fi publicat texte în nicio revistă. A fost hăituit de cenzură şi marginalizat cu bună ştiinţă. Actualmente, poetul este foarte apreciat de unii critici, conform cărora lirica sa anticipează poezia anilor '80-'90. A fost nominalizat de mai multe ori la Premiul Naţional Mihai Eminescu, Opera Omnia.

La scurtă vreme după naşterea poetului la Constanţa, familia sa îşi stabileşte domiciliul în Bucureşti. Poetul intră în şcoala primară la 30 august 1948. Între 1945-1950, tatăl scriitorului, membru de partid, lucrează ca director în Ministerul Metalurgiei, apoi ca director al unei întreprinderi din capitală (Ministerul Comunicaţiilor). Dar… în luna octombrie 1952, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, Vlad Constantin. Ulterior, i se comunică familiei faptul că Vlad Constantin s-a sinucis în anchetă, prin defenestrare (motivul din Certificatul de deces fiind „boală nemolipsitoare"). Văduva este ame-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

ninţată să nu comenteze circumstanţele morţii, să nu-şi anunţe prietenii şi rudele, să nu cheme preot pentru slujba de înhumare. La vederea cadavrului tatălui său, Vasile Vlad, în vârstă de unsprezece ani, izbucneşte într-un hohot de râs ce va ţine câteva zile, spre stupoarea familiei.

Către sfârşitul anului, tânărul începe să versifice. În anul 1953, i se stabileşte fiului o pensie de 450 de lei până la majorat. Foştii prieteni ai familiei dispar brusc. În 1954, tânărul Vasile Vlad câştigă prietenia unui cărturar orb, M. B., ce lucra la un Dicţionar onomastic. Cu ajutorul acestuia, adolescentul pătrunde în anticariatele clandestine din capitală, cunoscând filologi, scriitori, teologi, traducători. Anul următor, îl va cunoaşte chiar pe George Călinescu, care îl sfătuieşte să citească şi revistele epocii, exclusiv pentru traducerile din limbile clasice şi rubricile documentare. În 1956, devine elev al liceului „M. Sadoveanu" din Bucureşti. Ţine un jurnal timp de doi ani, scrie poezie şi proză (prima sa tentativă romanească datează din 1957: Suflete pierdute). Îi descoperă pe Dostoievski, Eminescu şi Shakespeare. La şcoală, este un elev dificil, afabil, dar irascibil, cu reacţii prompte în faţa oricărei injustiţii, preocupat exclusiv de literatură şi artă, domenii în care are deja opinii ferme. Dispreţuieşte literatura nouă, dar are parte de sprijinul câtorva profesori. În 1958, un coleg de clasă este arestat şi exmatriculat din toate şcolile din cauza unui poem antipartinic. Deoarece nu l-a denunţat, Vasile Vlad intră în atenţia Securităţii. Se cere excluderea sa din U.T.M., dar colegii se împotrivesc în bloc, solidarizânduse cu acesta. În anul următor, îl cunoaşte personal pe Mihail Sadoveanu şi obţine datorită profesorului său de română un permis la Biblioteca Academiei. După bacalaureat, directoarea liceului (cu care era mereu în conflict) refuză să-i elibereze diploma până în preajma examenului de admitere în facultate, deoarece ar fi batjocorit Imnul de stat. Începe studiile în 1960 la Facultatea de Litere din Bucureşti, cu bursă de merit, în urma unui concurs pentru care dosarul care-i certifi-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ca originea „sănătoasă" îi fusese respins. Se întâlneşte pentru prima oară cu Virgil Mazilescu.

Datorită comportamentului nonconformist şi delictelor de opinie, este adus în discuţia organizaţiei U.T.M., din care îşi va da demisia. În urma unei dispute cu filozoful Radu Florian, e nevoit să părăsească facultatea. În 1961, lucrează ca zilier la Institutul de Energetică al Academiei (Secţia combustibili solizi). Scrie şi dă meditaţii. Anul următor, urmează cursurile unei secţii la Grupul şcolar poligrafic „D. Marinescu", de unde pleacă după două trimestre. Se angajează în 1963 la Școala pentru Surzi nr. 1 din Bucureşti, ca supraveghetor de noapte. Anul următor, o întâlneşte pe Alice Botez.

Dând un nou examen de admitere în 1965, Vasile Vlad îşi reia studiile la Facultatea de Litere. În 1967, predă Editurii pentru literatură volumul Pedepsele. După câteva zile se întâlneşte cu Mircea Ciobanu17, cel care i-a editat aproape toate cărţile sale. Anul următor (în care mai debutează şi Alice Botez, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu ş.a.) apare volumul de debut, fără ca poetul să fi publicat vreun rând în gazete, pentru care nutreşte un profund dispreţ. Îl cunoaşte pe M. Cojocaru. Primeşte în 1969 Premiul revistei Amfiteatru pentru volumul Pedepsele. Răspunzând unei solicitări, poetul publică în această revistă trei poezii, poate singurele apărute înainte de perioada postdecembristă în periodice. Îl cunoaşte pe Ingmar Brantsch18, poet de limbă germană, căruia Vasile Vlad îi traduce o carte, nepublicată însă. În urma unui conflict în 1970 cu secretarul de partid şi directorul, îşi dă demisia de la Şcoala pentru Surzi nr. 1. Predat iniţial Editurii de Stat Pentru 17

Mircea Ciobanu, (n. Mircea Sandu, 13 mai 1940, București - d.

22 aprilie 1996, București) a fost un poet, prozator, editor, traducător și eseist român.

18 Ingmar Brantsch (n. 30 octombrie 1940, Brașov - d. 31 octombrie 2013, Köln) a fost un scriitor și poet de limba germană, originar din România. Între 1957 și 1962 a urmat studii de germanistică, romanistică și slavistică la Universitatea din București. Apoi, între 1962–1964 a lucrat ca redactor și bibliotecar la Brașov, iar între 1964 și 1970 ca profesor de gimnaziu, tot la Brașov. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 1970 a emigrat în Germania, unde a studiat limba germană, filozofia, religia evanghelică și pedagogia, la universitățile din Köln și Bonn.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Literatură19, însă respins în două rânduri de Direcţia controlului presei şi tipăriturilor, deoarece autorul refuză orice imixtiune în text, volumul Omul fără voie (sustras autorului şi apoi rescris) este retras pe data de 7 martie de la acea editură şi predat la (recentei înfiinţatei edituri) Cartea Românească. Mihai Gafiţa20 pretinde că nu se poate publica o carte cu un asemenea titlu. Cere, înainte chiar de a o citi, schimbarea titlului. Mircea Ciobanu îi vorbeşte despre Omul fără voie lui Alexandru Ivasiuc21, care va fi şocat de lectura acestuia. Zaharia Stancu22 se arată mirat că nu-l cunoaşte pe autor. Vom face un proces criticii, afirmă Alexandru Ivasiuc, indignat că Pedepsele n-au avut ecou critic. Prin străduinţa lui Ivasiuc, cartea apare în luna august la Cartea Românească, proiectând totodată şi o ediţie cu ilustraţii de Marcel Chirnoagă23, dar proiectul nu s-a finalizat întrucât, din cauza unei note convenţionaladmirative, semnată de Ivasiuc în revista Luceafărul (Cine e Vasile Vlad?), acesta intră în conflict cu Marin Preda, iar ulterior îşi dă demisia. Tot în acest an, Vasile Vlad îl cunoaşte pe Cristian Simionescu. Pe 13 februarie 1971, Vasi19

Faimoasa Editura Pentru Literatură şi Artă, prescurtat ESPLA, care nu mai există în zilele noastre, dar care subvenţiona toate cărţile apărute, cu cenzura de rigoare, dar se publicau cărţi subvenţionate de STAT! Poate vă mai amintiţi colecţia BIBLIOTECA PENTRU TOŢI!? Spuneţi şi la alţii!

20 Mihai Gafița (n. 21 octombrie 1923, comuna Baia, Județul Baia - d. 4 martie 1977, București) a fost un critic literar, istoric literar și scriitor român.

21 Alexandru Ivasiuc (n. 12 iulie 1933, Sighet - d. 4 martie 1977, București) a fost un prozator și romancier român contemporan, fiul lui Leon Ivasiuc, profesor de științele naturii. A murit lângă blocul Scala, care s-a prăbușit peste el la cutremurul din 4 martie 1977.

22 Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, județul Teleorman - d. 5 decembrie 1974, București) a fost un scriitor român, poet, romancier, prozator, director de teatru, jurnalist și publicist, academician, laureat al Premiului Herder. A fost și continuă să fie controversat din cauza atitudinii politice reflectate în parte din literatura sa.

23 Marcel Chirnoagă (n. 17 august 1930, Bușteni, județul Prahova - d. 23 aprilie 2008) a fost un artist plastic român complet, absolvent al Facultății de matematică și fizică din București, 1952, urmând simultan și studii liberale de artă, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1953. Artistul Marcel Chirnoagă a realizat, de-a lungul vieții sale, peste 3.000 de lucrări, excelând în desene, gravuri, picturi și sculpturi, fiind în același timp și autorul celei mai importante opere românești de la sfârșitul secolului al XX-lea, ciclul de gravuri Apocalipsa.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE le Vlad predă Editurii Eminescu poemul Marele Alergător (machetat şi cu schiţe de ilustraţii de Ion Dogar Marinescu, prietenul său), dar cartea este „pierdută". În acelaşi an, volumul Sărbătorile absenţei, tipărit la Cartea Românească, este interzis, figurând la loc de frunte pe „Lista" lui Dumitru Popescu24. Deoarece autorul refuză categoric propunerea lui Mihai Gafiţa de a scoate poezii din carte, volumul va fi topit. Împotriva lui, cu toate că nu fusese difuzată cartea, Secţia de presă a Comitetului Central al P.C.R. organizează o campanie de presă. În semn de protest, poetul intră în „greva tăcerii", nemaipublicând niciodată în presă înainte de Revoluţia din 1989. În pofida dezastrului, predă Editurii Cartea Românească volumul Pâinea tăcerii, pe care îl înlocuieşte la 18 noiembrie 1972 cu volumul Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă. În anul următor, Eugen Jebeleanu25, care nu-l cunoaşte personal pe Vasile Vlad, se împotriveşte intrării poetului în Uniunea Scriitorilor. Este acceptat doar ca membru stagiar, în urma unor lungi discuţii. Se întâlneşte cu Alexandru Monciu-Sudinschi26, a cărui carte Rebarbor fusese şi ea topită în 1971. Administraţia Cimitirului Colentina îi refuză scriitorului prelungirea concesiunii pe încă şapte ani a mormântului în care se află îngroptat tatăl 24

Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu”, (n. 1928, Turnu-Măgurele, județul interbelic Teleorman) este un om politic, jurnalist, prozator, poet și memorialist român.

25 Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina — d. 21 august 1991, București), academician, poet, publicist și traducător român, membru al Partidului Comunist Român. Poet ermetic în perioada interbelică, realist socialist în perioada proletcultistă. Voce profund originală în literatura română, devine cunoscut pe plan internațional odată cu apariția volumului Surâsul Hiroshimei, poem tradus în numeroase limbi, recitat ori cântat și acum în amfiteatrele din America Latină și Europa. Laureat al premiului de poezie Etna Taormina din Italia (1971) și al premiului Herder din Austria (1973). Membru corespondent al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974. Poemele sale continuă să fie traduse și publicate, mai ales în SUA și America Latină, dar și în Republica Moldova.

26 Alexandru Monciu-Sudinski (n. 1944, Turnu-Măgurele) a studiat la Facultatea de Limbi slave din București, dar și-a luat licența în Filosofie (1972). A debutat cu volumul de proză scurtă Rebarbor (1971), care a suferit de pe urma cenzurii lui Dumitru Popescu, difuzarea cărții fiind oprită și întregul tiraj topit. A mai publicat volumele Caractere (1973) și Biografii comune (1974), înainte de a emigra în Suedia, la sfârșitul anilor ‘70.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

său. Vasile Vlad umblă luni de zile din cimitir în cimitir în căutarea unui loc unde să-i mute osemintele, fără niciun rezultat. După 21 de ani rămăşiţele pământeşti ale lui Vlad Constantin sunt transportate în afara oraşului. După trei ani de la absolvirea facultăţii, Vasile Vlad îşi dă în 1974 examenul de licenţă cu Nicolae Manolescu (Poezia lui George Bacovia). Refuzând să devină membru de partid, condiţie sine qua non pentru obţinerea unui post de redactor, Vasile Vlad lucrează anul următor într-o Cooperativă producătoare de adăpători de apă pentru păsări, făcând strungărie fină. Securitatea cere câtorva prieteni apropiaţi lămuriri despre existenţa sa. În anul şcolar 1975/1976, Vasile Vlad primeşte o catedră întreagă la Şcoala generală nr. 145 din Bucureşti. Peste doi ani şcolari, este profesor la Liceul de Metrologie din Bucureşti. Dar nu i se îngăduie să vorbească la Conferinţa Naţională a Scriitorilor (25-27 mai 1977). Înaintea Conferinţei, la Adunarea generală a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Sânziana Pop27 susţine, de la tribună, că „netitularizarea" poeţilor Dorin Tudoran, Vasile Vlad şi Daniel Turcea este o adevărată „ruşine" pentru breaslă, solicitând aşadar aprobarea Adunării generale pentru titularizare. Prin votul unanim exprimat, Dorin Tudoran şi Vasile Vlad sunt titularizaţi, nu şi Daniel Turcea, care publicase doar o singură carte. În 1978, Vasile Vlad este din nou şomer.

Apare cartea Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă (un prim volum din o serie de nouă, n-au mai apărut însă alte cărţi din serie până acum). Vineri, 8 iulie, întorcându-se cu taximetrul de la Ion Iovan, unde petrecuseră seara împreună cu Sorin Titel, Marius Robescu şi Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu îl lasă în drum spre casă, în faţa locuinţei sale,. unde poetul este imobilizat de un echipaj de miliţie şi urcat într-o dubă, bătut pe parcurs, de către unul din ofiţerii însoţitori şi reţinut, fără nicio justificare, timp de zece ore la circa de miliţie.

Se desfăşoară Colocviul de poezie de la Iaşi, 27

Sânziana Pop (24 iunie 1939, Cluj-Napoca) este o prozatoare și publicistă română. Este fiica Alexandrei Pop (născută Lupan), profesoară, și a medicului și ziaristului Gavril Pop, director al revistei Tribuna din Brașov. Actualmente Director al cotidianului Formula As.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE unde, hotărât să mărturisească despre condiţia scriitorului, Vasile Vlad citeşte câtorva prieteni textul intervenţiei sale, dar nu i se îngăduie să vorbească decât după mari presiuni, în ultima clipă când nu mai avea niciun rost. În 1979 primeşte alături de Dan Laurenţiu, Nicolae Prelipceanu28 şi Marius Robescu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (preşedintele juriului fiind Marin Preda). Împotriva acestor premii se porneşte o amplă campanie de presă. În 1980 câştigă două concursuri pentru ocuparea postului de Secretar literar la Teatrul „Ion Creangă". În 1979 postul este blocat, iar în 1980 i se refuză încadrarea, deoarece nu este membru de partid şi nici nu acceptă să devină. În seria „Hyperion", Cartea Românească tipăreşte, cu o postfaţă semnficativă semnată de Ion Caraion29, o antologie cu titlul Omul fără voie în care autorul, cu aprobarea tacită a redactorului de carte, include şi volumul topit Sărbătorile absenţei. Revista Luceafărul din 8 martie publică o poezie compromiţătoare intitulată Timp, semnată Vasile Vlad. Peste două numere, după ce intervine şi Caraion, care ameninţă cu suspendarea colaborării, diversiunea primeşte o replică fermă. În revistă este inserat o scrisoare a poetului care doreşte să lămurească că nu este autorul poeziei Timp, urmată de o notă a redacţiei care confirmă faptul că între el şi Vasile Vlad care a semnat Timp, membru al Cenaclului literar „Pavel Dan" din Turda nu există nicio legătură decât această „coincidenţă onomastică regretabilă". La Bucureşti se desfăşoară în 1981 Conferinţa Naţională a Scriitorilor, la care nu i se îngăduie lui Vasile Vlad să vorbească. După nouă ani de şomaj, poetul solicită postul rămas vacant prin pensionarea lui Gheorghe Tomozei30 la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, dar e refuzat. În luna decembrie, după trei memorii adresate Conducerii Uniunii, Vasile Vlad e angajat secretar literar la 28

Nicolae Prelipceanu (n. 10 august 1942, Suceava) este un poet și publicist român contemporan.

29 Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu; n.

24 mai 1923, Pălici, Buzău, România – d. 21 iulie 1986, Lausanne, Elveția) a fost un scriitor român.

30 Gheorghe Tomozei (n. 29 aprilie 1936, București, d. 31 martie 1997, București) a fost un poet și un eseist român.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Uniunea Scriitorilor de către D. R. Popescu31, iniţial doar cu jumătate de normă. Organizează, în această calitate, pe data de 14 martie 1983, spectacolul Rostire românească, prin care se ridică, alături de Alexandru Paleologu32, în apărarea limbii române, ameninţată de „limbajul de lemn". Eugen Jebeleanu se prezintă în aceeaşi zi la D. R. Popescu şi protestează împotriva acestei manifestări „legionare". Manifestarea, cuprizând, conform afişului Pagini antologice de literatură, se desfăşoară în prezenţa unui numeros public, bucurându-se de participarea mai multor actori care recită din Eminescu, Caragiale, Arghezi ş.a. Cu o săptămână înainte de 11 iulie, centrul capitalei era împânzit de afişe care anunţau Seara de poezie contemporană din

Ciclul Memoria deceniului nouă, urmată de un Concert de jazz susţinut de Johnny Răducanu şi Harry Tavitian. Urma să vorbească Mircea Cio-

banu şi să participe Mircea Cărtărescu, Smaranda Cosmin, Dan David, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter33, Mariana Marin34, Marius Popescu, Ion Stratan, Elena Ştefoi. Pe data de 10 iulie, evenimentul e interzis de Securitate, prin mijlocirea lui Traian Iancu. Din acest moment, Vasile Vlad este complet marginalizat. În calitate de secretar literar al Uniunii Scriitorilor, poetul izbuteşte să organizeze singurele manifestări de ţinută academică ale Uniunii din acest deceniu. Solitar şi inconcensiv, refuză în trei rânduri să devină membru de partid, refuză să 31

Dumitru Radu Popescu (n. 19 august, 1935, satul Păușa, județul interbelic Bihor) este un scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film și academician român. Dumitru Radu Popescu a fost membru supleant în CC al PCR din 1968, deputat în Marea Adunare Națională din 1975. Romanele sale au fost comparate cu cele din cadrul curentului numit realism magic latino-american, prezentând similitudini, până la un punct, cu romanele lui Italo Calvino. Este unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciați. Capodoperele sale dramaturgice sunt Pasărea Shakespeare, Acești îngeri triști și Piticul din grădina de vară.

32 Alexandru (Alecu) Paleologu (n. 14 martie 1919, București - d.

2 septembrie 2005, București) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat și om politic român. Este tatăl lui Theodor Paleologu.

33 Ion Bogdan Lefter (n. 11 martie 1957, București) este un poet și eseist, critic și istoric literar român.

34 Mariana Marin (n. 10 februarie 1956, București - d. 31 martie 2003) a fost o poetă din România din Generația literară '80 (Generația în blugi).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE scrie telegrame de felicitări pentru conducerea de partid şi de stat, refuză să îngrijească volume originale, refuză să participe cu părţi sociale la salvarea întreprinderilor de faliment, refuză să participe la Festivalul Poezia şi Pacea, refuză să facă referate de plată pentru broşuri insignifiante, dar bine remunerate, chiar dacă nu apăreau niciodată. În fiecare zi se află în primejdie de a fi dat afară. În 1984, o cunoaşte pe pictoriţa Elena Urdăreanu-Herţa, pentru care are o preţuire absolută. Agresat de Securitatea, în seara zilei de 19 februarie 1985, după ce se desparte de poeţii Rolf Bosert şi Vasile Dan, Vasile Vlad, luând ca bază un Proces-verbal de contravenţie, deschide la Judecătoria sectorului 1 (Dosar 1774/1985) un proces împotriva ofiţerului agresor, proces pe care-l pierde fără drept de recurs, după ce e părăsit de doi avocaţi. Îngrijeşte ediţia de zece limbi din Luceafărul lui Mihai Eminescu. Florin Iaru, în 1989, îl pune pe Vasile Vlad în posesia câtorva zeci de exemplare din Sărbătorile absenţei, dosite de vechiul gestionar al depozitului Editurii. Securitatea devalizează camera poetului în noaptea de 20 februarie 1990. În 1993, apare o altă antologie, îngrijită de Mircea Ciobanu, în colecţia Poeţi români contemporani, Omul fără voie. În 2003 apare o ediţie de Poeme. Poetul Vasile Vlad a fost nominalizat în ultimii ani de câteva ori la Premiul Naţional Mihai Eminescu Opera Omnia.

Eminescu în viziunea artistului plastic Mihai Cătrună

Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Autor: Vasile Gogea

În 1951, Virgil Ierunca şi Constantin Amăriuţei porneau la Paris, în exil, o revistă de „metafizică şi poezie”, având numele, dospind de sensuri, CAETE DE DOR. Primul număr se deschide – probabil la data respectivă – surprinzător, fără niciun „manifest”, „program” ori „direcţie”! Doar cu aceste cuvinte: Caetele aces-

tea sărace apar fără un program; pentru că ele vorbesc celor puţini. Acelora care în libertate şi râvnă probează vrerea de dăinuire a cuvântului şi gândului românesc. Celor care se străduiesc să vadă în spiritualitatea românească realitate, tâlc şi valoare. Acelora, mai cu osebire, care aici şi acum, inaugurează o altă prezenţă în vreme, aceea de a substitui categoriei politice, dimensiunea de risc şi distanţă a spiritului.

Iar primul text, din primul număr al CAETELOR DE DOR, semnat de Constantin Amăriuţei, este dedicat – cum s-ar fi putut întâmpla altfel? – lui Mihai Eminescu. Titlul eseului: DORUL DE VEŞNICIE (Ambiguitatea existenţială).

Aşezat în globul semantic al versurilor eminesciene:

Noi nu avem nici timp nici loc Şi nu cunoaştem moarte autorul îşi propune să descifreze „Care este natura acelei existenţe pentru care condiţia timpului şi a spaţiului nu joacă un rol? Aduce oare Eminescu, posibilitatea unei structuri existenţiale ce fixează pe ins în veşnicie, ferindu-l astfel de moarte?” Proiectul său de răspuns se articulează pe trei dimensiuni: 1. Apriorismul românesc 2. Ne-veşnicia omului şi 3. Esenţa veşniciei Am ales, pentru meditaţie şi reculegere, un fragment din cel de-al treilea nivel al interpretării lui Constantin Amăriuţei. Iată-l: Esenţa Veşniciei:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.

Hyperion este un Făt-Frumos cuprins de dor: de ursita sa, de iubire, de veşnicie. Conştiinţa de sine duce pe ins la puritatea ursitei sale; – în spatele predestinării metafizice de a fi o existenţă umană, nu mai este nimic. Eminescu se adânceşte, în zborul Luceafărului în această noapte.

Căci unde-ajunge nu-i hotar Nici ochi spre a cunoaşte…

Iată-ne în mersul unei transcendenţe neobişnuite; iar acum transcendenţa este un fel existenţial de-a se dirija spre firescul – altul, fie el pur şi simplu (sau lucru), fie el firesc sieşi (sau semenul), putem să spunem că suntem într-o structură existenţială aparte. Într-adevăr, insul iese din lume – reducând-o prin aventura epicei sale; astfel face orice Făt Frumos din «Haiducesc» plecat spre ursita sa. Dar el ajunge acolo unde este capătul lumii şi fundamentul ei ultim: fundul de lume. Un ireductibil opreşte ieşirea ce mută ontologia în întregime; şi acesta este tocmai apriori de care am vorbit, adică ursita.

Ci Luceafărul se adânceşte dincolo de ursita sa; în clipa când «porni Luceafărul>> totul ne indică un drum ne-haiducesc. Şi acesta ca anvergură existenţială a lui Eminescu, ne va descrie imperiul fără hotar al ne-lumii, deci dincolo de «cercul strâmt» al timpului şi spaţiului şi unde omul intră pierzându-şi ursita de om. O pierde el într-adevăr?

Făcut una, în zborul lui – care este «gând purtat de dor» cu veşnicia celor ursite, Luceafărul va păstra un element mereu omenesc: dorul. Tot mai sus sau tot mai adânc îl soarbe setea de el însuşi, de esenţa lui. Să simtă în el ursita, ca element pur şi simplu, neursit, aşa cum a fost el dintâi (şi orice om crede că o epocă paradisiacă a fost înaintea lumii) adică: veşnica minune. Eminescu este doritor de fiinţa sa pură, aşa cum îi este şi iubirea. Într-adevăr, dragostea din Miron şi Frumoasa fără corp era dorul pur după iubire; în umbra ursitei sale, femeia ursită trebuie să n-aibă formă pământească. Dar umbra sa – adică ursirea, se pierde

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

în întunericul acelui «nimic unde ajunge» şi-n noapte, iubirea lui este şi ea noapte. Dorul de ursită este o mutaţie ontologică, pentru a vorbi ca Lucian Blaga, dor existenţial, el duce la însingurătăţirea absolută – până la indiferenţă, faţă de dragostea lui. Căci o fiinţă intrată în ne-ursire prin dor, nu-i numai veşnică aşa cum sunt lucrurile minunate; ci şi «rece» la soarele iubirii.

Vorbirea lui va fi neînţeleasă; căci limbajul celor veşnice n-are sens; şi de aceea poetul ce-a pătruns prin dor în ne-ursire şi iubirea fără corp ne va da în dorul său ultim care-i veşnicia, esenţa acesteia. Şi esenţa veşniciei – după noi, nu poate fi decât efortul de a tăcea, al omului-zeu (poetul şi filozoful).

Trebuie să vedem mereu în Luceafărul setea de repaos absolut al fiinţei ne-umane.

Când ruga lui către Dumnezeu se scurge dureros de tragic:

Din chaos Doamne-am apărut Şi m-aş întoarce ‘n chaos Şi din repaos m-am născut Mi-e sete de repaos.

Noi găsim aici starea patetică a aceluia care îşi schimbă riscul de-a fi în Cosmosul uman, pentru – o liniştire firească doar ne-însufleţitului. E dorul de veşnicie acela ce călăuzeşte creaţia eminesciană. O fiinţă ne-ursită ce vrea să se ursească în riscul de-a fi, nu poate dori aceasta decât în momentul când îi este urât singură în cosmosul ne-uman. Poate că şi Eminescu ar fi vrut să găsească Dumbrava aceea minunată, unde somnul este amintire şi deci posibilitate de întoarcere în lume. Dar Hyperion este mereu într-un adânc asemenea uitării celei oarbe. Deci, imposibilitatea de ursire pentru a fi om-în-lume. Paradoxal, el este om ieşit în lume, aparţinând veşniciei aşa cum era şi Iisus: Eu

le-am dat cuvântul tău, dar lumea i-a urât pentru că nu sunt din lume, precum din lume nu sunt nici eu. (Ioan, XVII, 14) Ci poetul devenit din imperiul celor fără de hotar, şi unde vremea încearcă în zadar din golurile ursitei sale să se nască, va încerca şi el să dea cuvântul său. Iar cuvântul veşniciei sale, va fi tăcerea căci aşa sunt cele pe care nu le mai

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vezi cu ochiul ce cunoaşte: tăcute, retrase luminii timpului. Devenit stea ca stelele, copac cum sunt copacii iarna, nisip al mării ca fierbintele şi rece, nisip al lumii, poetul a înţeles deodată că setea liniştei eterne este mai mult decât o dorinţă de muritor: ea este dorul mereu egal al veşniciei de-a nu risca. Să fie oare lumea creată de uitarea absolută de sine a veşniciei, aşa cum Dumnezeu, după Luther, a făcut cele văzute?

Ontologic, poetul este atins de Appolon (cum zice Holderlin); mereu veşnic, trăind în lume, el nu poate comunica decât ceea ce este. Şi el este acel firesc pur şi simplu pe care l-a dus dorul său de-a fi el însuşi, de-a fi iubire, de-a fi veşnic. Se poate atunci vorbi de starea firescului pur şi simplu atunci când eşti acea stare?

Niciodată filosofia nu va cunoaşte ce-i acest firesc pur şi simplu căci filosofia implică, întrucât este fenomenologic, apariţia conştiinţei de sine a firescului pur şi simplu, ce se ridică pentru a se mărgini şi odată cu el, mărginind şi hotărând pe celelalte firescuri ca lume ordonată şi înevecinată. Ci poetul este dincolo de apriori conştiinţei: el este beatitudine şi contemplarea stării sale. El a intrat în nehotărârea celor veşnice. Şi fiind acolo unde nu-i ochi spre a cunoaşte, limbajul său devine din ce în ce mai neînţeles:

Deşi vorbeşti pe înţeles Eu nu te pot pricepe.

Aici stă singurătatea deosebită a poetului: de-a nu mai putea vorbi. Şi numai în tăcerea aceasta stă toată esenţa firescului pur şi simplu, esenţa veşniciei.”35 [N.a.: Constantin Amăriuţei distinge trei „moduri majore” în care existenţa se structurează: a) Haiducescul: Este însăşi existenţa ce duce de la ursire la soartă, trecînd prin evenimentul originar istoric al descălecării; b) Mioriticul: trecerea din Lume în Fire prin dulcea liniştire a morţii, prin 35

Fragmente reproduse după CAETE DE DOR. Metafizică şi poezie, volumul I (nr. 1-4, 1951, Paris), Ediţie critică, prefaţă Mihaela Constantinescu-Podocea, Nicolae Florescu, Preambul de Constantin Amăriuţei, În loc de prefaţă un interviu cu Virgil Ierunca, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2000, pp. 46-49.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

oprirea riscului de-a fi în lume, tocmai fiindcă ruperea purta în ea, limitele individualităţii firescului (moartea fiind un act de ursire); c) Păcalicul: ieşirea din firescul lumii ca sens, spre nonsensul lumii, sau absurdul nefiresc. Păcală ajunge la fundul de lume de unde ies datele împietrite ale lumii şi pe care categoriile noimatice le vor rândui şi învecina firesc şi cu sens.]

Şi pentru că am vorbit despre Caete de Dor se cuvine să reluăm un articol despre această revistă a dnei. Cornelia Ştefănescu, art. apărut în 2003 în România Literară, completat de noi cu date despre scriitorii care sunt menţionaţi în acest art.:

Caete de Dor

de Cornelia Ştefănescu

Caete de Dor este revista exilului românesc, iniţiată de Constantin Amăriuţei şi Virgil Ierunca36 la Paris, în 1951, urmând să apară până în 1960. Despre istoricul şi semnificaţia ei, despre valoarea ulterior stabilită a revistei, datele cele mai îndreptăţite a fi luate în considerare le oferă iniţiatorii, invitaţi în ediţia critică a publicaţiei să-i evoce epoca, să motiveze accentul moral cu valoare de simbol al gestului lor constructiv prin însăşi natura experienţei fiecăruia dintre ei. Mă refer la textele Simple amintiri despre începuturile „Caetelor de Dor“, semnat de Constantin Amăriuţei, şi Literatura exilului şi revistele ei de Virgil Ierunca.

Primul autor pune accent pe evocare, pe efectele de perspectivă culese din chemarea timpului înapoi, pe deasupra oricărui orgoliu personal. Celălalt excelează prin enumerări concrete de interes bibliografic, prin lucidă apreciere valorică a situaţiilor, numelor, orientărilor politice, culturale, literare, acumulări ce presupun o întreagă scenografie modernă a distanţei.

Potrivire strict informativă, stilizat lineară, asupra datelor vizând întregul spaţiu al a36

Virgil Ierunca (pseudonimul lui Virgil Untaru, n. 16 august 1920, Lădești, județul interbelic Vâlcea – d. 28 septembrie 2006, Paris) a fost un critic literar, publicist și poet român, care a trăit în Franța începând cu 1947. A fost căsătorit cu Monica Lovinescu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pariţiei revistei, 1951-1960, şi nu doar primele două volume ale ediţiei, publicate până acum, o datorăm Mihaelei Constantinescu-Podocea, în spiritul titlului Fişă pentru un dicţionar al publicaţiilor exilului. Tensiunea morală a epocii „marcată de cortina ideologică", intransigenţa acuzatoare cuprinsă în portretizarea epică a faptelor de după înstăpânirea brutală a comunismului la noi, începuturile organizării exilului românesc, una din formele luptei sale pentru supravieţuire naţională prin iniţierea „frontului publicistic al emigraţiei noastre", sunt cuprinse de Nicolae Florescu37 în prefaţa sa, intitulată Înainte de „Caete de Dor". Sprijinită pe constanta sigură a informaţiei, sinteza lui este străbătută de ideea că „lupta exilului românesc a fost, înainte de orice, una morală”.

Ca organizare, ediţia critică a publicaţiei

Caete de Dor este concepută în serie de şase

volume a celor 13 numere şapirografiate. „Trasă la stencil”, în formularea lui Constantin Amăriuţei, el fiind cel care împreună cu Virgil Ierunca, şi-a asumat rolul „modest”, în ceea ce-l priveşte, de a fi redactor al numerelor 1-7, pentru ca, numerele de la 8 la 13 să-l aibă director pe Virgil Ierunca. Faptul că Virgil Ierunca a obţinut postul de la Radio-Paris a fost hotărâtor pentru a fiinţa revistei. A finanţat-o singur. Condiţia de exilat nu a fost deloc de invidiat, cum se lansau din ţară săgeţi denigratoare. Au rămas multe şi grave mărturii pe această temă. N. I. Herescu38 37

Nicolae Florescu (n. 12 octombrie 1942 – d. 6 noiembrie 2013) a fost critic, istoric literar, editor şi publicist român.

38 Niculae I. Herescu (n. 6 decembrie 1903 - d. 19 august 1961) a fost latinist, poet, prozator, eseist, traducător, fondator și director al Institutului Român de Studii Latine din București (1937– 1945), președinte al Societății Scriitorilor Români, director al Fundațiilor Culturale Regale Carol I din 1940. Din anul 1944 s–a aflat în exil, în Portugalia, apoi în Franța, unde a fost animatorul mișcării literare din exilul românesc și a funcționat ca profesor universitar de latină, primind recunoașterea unor latiniști de va-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

a transpus-o în romanul Agonie fără moarte. Un titlu mai mult decât edificator expresiv. Constantin Amăriuţei a urmat să-şi caute de lucru, „manual, ca salahor, pe unde puteam”, îşi evocă el mersul înainte în ceea ce califică „simple amintiri”, menţinându-şi mândria intelectualului: „Am redactat totuşi articolul despre Naţionalism transcendental - ca un fel de editorial al Caetelor de Dor (în numărul doi), temă reluată într-un eseu tardiv (Starea D'intâi a României)”. În 1954 i-a apărut romanul Leneşul. Alte posibilităţi materiale l-au îndepărtat de Paris. „Între timp revista a devenit o revistă normală, adică «după cum insistă el asupra noului conţinut» «culturală»”. Este exact trăsătura asupra căreia insistă şi Virgil Ierunca. În convorbirea cu el, la întrebarea pusă de Ileana Corbea, „Cum priviţi acum, în perspectiva a peste 40 de ani semnificaţia unei reviste de metafizică şi poezie”, numind Caete de Dor, răspunsul include unitatea biografică a revistei, definirea drumului propriu prin metafizică şi poezie. „Apoi, istoria a cam înghiţit metafizica şi poezia, accentul căzând pe cultură în general. Răsfoind cu emoţie după vreo 40 de ani Caetele, pot spune fără sfială că ele constituie un document al obsesiei româneşti.”

Virgil Ierunca nu pierde din vedere plenitudinea, nobleţea muncii colaboratorilor şi mai ales entuziasmul de a crea liber. „Nu puteam scrie mai bine decât în România, ci mai liber”.

Miracol dinamic enunţat cu aceeaşi autentică tensiune şi de Constantin Amăriuţei în intervenţia lui, mărturie între muncă severă şi preţuire afectuoasă: „Că destinul Caetelor de Dor interesează pe românii de astăzi, cel puţin ca o curiozitate, nu-i de mirare. Căci revista se afirmă, în intenţia ei, ca o continuare a culturii româneşti dintre cele două războaie. Socotesc totuşi că din lipsă de talente - ele se nasc, cresc şi înfloresc în ţară, nu peste hotare - (subl.n.), revista n-a răspuns la programul ei de origine, metafizică şi poezie.”

loare internațională (a coordonat vol. Ovidiana – Paris, 1958 – editat cu ocazia aniversării a 2000 de ani de la nașterea poetului latin Ovidiu).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Interesul de astăzi faţă de revistă al românilor ţine de prestigiul cunoaşterii. Nu ne putem raporta la prezent fără a gândi pozitiv sau negativ asupra trecutului ca moment irepetabil. În situaţia de faţă este vorba de cultură şi de trăirea efectivă a istoriei. A ipostazelor sale. Caete de Dor care, înainte de instalarea ca publicaţie în planul metodic elaborat al lui Virgil Ierunca, apăruse „tot din sărăcia noastră”. Timbrul nostalgic, direct şi grav, aparţine lui Constantin Amăriuţei. Fondul nu se schimbase prea mult. Multiplicarea s-a făcut într-un număr restrâns de exemplare. Ele au devenit foarte rare în câmpul peisagistic al publicaţiilor din emigraţie şi aproape neştiute de specialiştii din ţară.

Totuşi, distingem în varietatea rubricilor voinţa cuprinderii a cât mai multor nume care aliază literatura scriitorilor din exil cu a celor din ţară. A celor care au reuşit să-şi menţină suflul interior, moralmente intact, şi voinţa lor explicită a păstrării acestui suflu în relieful ideilor cuprinse în paginile lor. O seamă de cuvinte, Povestea vorbei, Carte de cetire preiau articulaţiile adânci ale scriitorilor clasici şi moderni, (numele cele mai frecvent întâlnite sunt Ion Barbu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Dan Botta), ca prin ei să se păstreze, în exil, contactul cu tradiţia intelectuală şi estetică românească. Rubrica Tălmăciri, cuprinde poezia lui Hölderlin şi a lui Ştefan George39, tălmăcită de Lucian Blaga40, Pierre Emmanuel41, Pierre Jean Jouve42, în româneşte de Virgil Ierunca, Martin Heidegger tradus de Constantin Amăriuţei. Poezie românească tradusă în 39

Ştefan Anton George (n. 12 iulie 1868, Bingen am Rhein - d. 4 decembrie 1933, Locarno) a fost poet, editor și traducător german, promotor al simbolismului.

40 Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu - d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

41 Jean-Noël Mathieu, cunoscut sub pseudonimul Pierre Emmanuel (n. 3 mai 1916 - d. 24 septembrie 1984) a fost un poet francez de inspirație creștină. A fost discipol al lui Pierre Jean Jouve.

Versurile sale patetice au o mare bogăție verbală și imagistică.

42 Pierre Jean Jouve (n. 11 octombrie 1887 - d. 8 ianuarie 1976) a fost un scriitor și critic literar francez. A scris versuri de revoltă împotriva războiului sau de explorare a inconștientului și romane cu implicații erotice. A condus revista Bandeaux d'or.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

franceză: Lucian Blaga de Basil Munteanu, Mihai Eminescu de Lucian Blaga, Tudor Arghezi de Ion Golea şi Ion Ureche, G. Bacovia de N. A. Gheorghiu, Ion Pillat tradus de Elena Văcărescu şi N. A. Gheorghiu. O seamă de cuvinte mai reproduce fragmente din opera lui Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Al. Russo, C. Noica.

Cronica, Letopiseţ, Glossarium, Dialog, Arhive, sunt tot atâtea titluri de rubrici a căror directitate de cuprindere este mai mult decât explicită. Scriind în Anotimpuri despre Caete de Dor, Titus Bărbulescu43 observă relaţia de fond a literaturii exilului: „O poezie adevărată a exilului se naşte din singurătate, se nutreşte din dor şi se adresează unei eternităţi româneşti.” Trăsătură care se imprimă în meditaţiile literare, publicate de Constantin Amăriuţei în Caete de Dor, scrutare a stării de suferinţă şi a dorului de ţară, lirism, patetismul concentrat al scrutării condiţiei umane a emigrantului, meditaţie existenţială pusă mereu sub semnul gândirii lui Mihai Eminescu, în Dorul de veşnicie şi Păcală sau existenţa absolută. Idei prin care se stabileşte relaţia cu romanele sale Logodnica Tăcerii şi Leneşul. De pe altă poziţie, ca tematică, scrie Virgil Ierunca, nu şi ca idee conţinută. Ipostazele surprinzătoare ale sentimentelor, frumuseţea artistică, diferenţa spaţială, interesul lui mergând înspre Maurice Blanchot44, André Gide, J. P. Sartre, Jean Paulhan45, René Daumel46, Drieu la Rochelle, Camus, ca literatură străină, Tudor Arghezi şi Const. Brâncuşi, ca expresii ale artei româneşti moderne. Textele sale din Caete de Dor sunt plimbare prin lumea artelor moderne. Numele lui Brâncuşi îl asociază numelor intrate în marele repertoriu mondial, Lautréamont, Kafka, Shönberg. Brâncuşi nu este 43

Titus Bărbulescu (n. 22 iunie 1918) scriitor, critic literar şi profesor universitar la Sorbona, (fratele eminentului nostru folclorist Cornel Bărbulescu).

44 Maurice Blanchot (n. 22 septembrie 1907 - d. 20 februarie 2003) a fost un scriitor francez.

45 Jean Paulhan (n. 2 decembrie 1884, Nîmes, Gard - d. 9 octombrie 1968) a fost un scriitor, critic literar și publicist francez, director al renumitei revistei literare Nouvelle Revue Française din 1925 până în 1940 și din 1946 până în 1968. Ca membru al Academiei Franceze, a ocupat Fotoliul 6, între 1963 – 1968, fiind urmat de Eugen Ionescu (1970 - 1994) .

46 René Daumel (n. 16 martie 1908, Boulzicourt, Franța – d. 21 mai 1944, Paris, Franța) a fost un scriitor suprarealist şi poet.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE un vizionar „ci o vrere de a crea”, trăsătură care dă lumii conştiinţa că arta lui este modernă, mare şi nepieritoare.

O rară valoare a Caetelor de Dor constă în deţinerea unui important fond de informaţii. În paginile revistei au apărut pentru prima oară fragmente din Jurnalul lui E. Lovinescu, prezentate de Virgil Ierunca şi Jurnal la Cordoba de Mircea Eliade. Mihai Negulescu, în cronica poeziei A murit un sfânt de Vintilă Horia, recreează drumurile acestuia în exil, în Austria, Italia, Argentina.

Virgil Ierunca semnalează că în Ethos, N. Steinhardt semna cu pseudonimul Nicolae Niculescu. Tot lui Virgil Ierunca îi revine meritul de a atrage atenţia în Literatura exilului şi revistele ei, că textele publicate de Emil Cioran în Luceafărul de la Paris, în 1948, sunt ultimele scrise de el în româneşte. Din datele revistei se poate extrage un repertoriu al publicaţiilor româneşti din exil, indiferent de locul de apariţie, altfel acţiune dificilă şi aproape de nerealizat pentru cine nu a frecventat îndeaproape acest spaţiu.

Două precizări făcute de redactorii ediţiei de faţă în Note surprind complexitatea informaţiilor de care, în ultimă instanţă, va trebui să se ţină seama. Fragmentele intitulate Jurnal la Cordoba, octombrie 1944, fac parte din Jurnalul portughez de Mircea Eliade, publicat în Diario Portugués, în traducerea din română de Joaqúim Garrigós. Şi cu atât mai mult, includerea în bibliografia ediţiei critice a operei lui Mihai Eminescu, textul lui Constantin Amăriuţei Dorul de veşnicie, ca prim studiu de interpretare existenţială a creaţiei eminesciene, precedând cu mai bine de trei decenii tatonările în domeniu ale Svetlanei Paleologu Matta47, Eminescu şi absolutul ontologic, publicat în Danemarca în 1988. © Cornelia Ştefănescu

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Mihai Eminescu

Ce te legeni... „- Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ?" „- De ce nu m-aş legăna, Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă Cântăreţii mi-i alungă; Bate vântul dintr-o parte Iarna-i ici, vara-i departe. Şi de ce să nu mă plec, Dacă pasările trec!

Peste vârf de rămurele Trec în stoluri rândunele, Ducând gândurile mele Şi norocul meu cu ele. Şi se duc pe rând, pe rând, Zarea lumii-ntunecând, Şi se duc ca clipele, Scuturând aripele, Şi mă lasă pustiit, Vestejit şi amorţit Şi cu doru-mi singurel, De mă-ngân numai cu el!48 Versuri: Mihai Eminescu 48

47

Grafică în tuş/Eminescu/ autor Mihai Cătrună

http://convorbiri-literare.ro/?p=100

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI Puterea banilor și a vorbelor „Dă-mi, Doamne, puterea tânărului și mintea bătrânului!”

Proverb românesc

Sărăcia a existat, există și va exista, per ansamblu, cât va fi lumea. Ea este cea care accentuează sau slăbește inegalitatea dintre oameni; poate acoperi o parte din viața unui om sau viața sa întreagă. Din această cauză omul este dator, în viața care i se dăruiește, să lupte pentru înlăturarea sărăciei. Ea ne sperie, ne întristează în prima fază, apoi doare din ce în ce mai tare, după care se poate ajunge la disperare, revoltă sau… tristă resemnare.

Camil Petrescu avea dreptate când spunea: „Criza nu îi atinge pe cei bogați, găsitori întotdeauna a unor soluții pentru a-și proteja milioanele, ci pe dezmoșteniții sorții". De ei trebuie să se îngrijească conducătorii. Societatea nu are dreptul să nu-i apere.

Confucius spunea că este greu a fi sărac și a nu dispera, după cum a fi bogat și a nu deveni arogant este și mai greu, deoarece săracul are nevoie de puțin, iar bogatul din ce în ce de mai mult. Există aici o balanță pe care omenirea trebuie să o echilibreze, să nu atârne mult în defavoarea sărăciei. Să ținem seamă de vorbele lui Democrit: „Dorința de câștig care nu se satură niciodată este mai rea decât sărăcia cea mai mare, căci creșterea lăcomiei aduce creșterea nevoilor”. Sărăcia înseamnă o viață lipsită de șansele de a trăi la un minim nivel. Desigur acest nivel minim este diferit pentru fiecare țară, regiune și chiar pentru fiecare familie, întrucât sărăcia atrage după sine și lipsa de cultură, iar lipsurile materiale la care se adaugă și cele sufletești duc la umilirea ființei; omul este obligat

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

să se concentreze numai asupra vieții materiale, a condițiilor de hrană, frig, odihnă a trupului, spiritualitatea cu frumusețea ei devenindu-i inaccesibilă. Și… adevăratul om sărac este cel care nu mai poate avea vise.

Apostolului Pavel cunoștea rădăcina din care poate crește bogăția, ea fiind mândria, mai bine zis orgoliul, trufia, și a zis: „Celor bogați în veacul de acum poruncește-le să nu se semețească, nici să-și pună nădejdea în bogăția cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă din belșug toate spre îndulcirea noastră, să facă bine, să se înavuțească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inima largă…” (Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, cap.

VI;7,18). Observa bine cineva că vagabonzii, cerșetorii, oamenii fără drept de muncă „vorbesc mai mult despre bani, prețuri și calitatea mărfurilor, decât directorii de fabrică și managerii de bănci”.

Omului sărac viața îi pare când prea scurtă și este îndemnat să o trăiască în mod imoral, când i se pare prea lungă și îl străbate gândul sinuciderii. Moralitatea oamenilor săraci deviază de cele mai multe ori de la normalul vieții. Din această cauză, oamenii politici trebuie să aibă grijă de această categorie de oameni.

Condiția omului sărac nu-i poate scuza lenea, necinstea și de multe ori el se dovedește a fi mult mai cinstit decât omul bogat, omul în mâna căruia este puterea. Cât privește lenea omului sărac, ea îl cucerește, devine un răsfăț în lipsa posibilității de a munci. Există oameni săraci și mult mai morali decât oamenii obișnuiți, întrucât ei au credința în Dumnezeu, cunosc legile morale ale vieții, luptă și nădăjduiesc în dreptate, fapt care le înseninează viața și îi face să nu se abată de la calea dreaptă a cinstei. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind cu înțelepciune despre lăcomie, spunea: „Căci precum am zis că vinul nu este lucru rău, ci beția, așa nici avuția nu este rea, ci lăcomia și iubirea de argint. Unul este iubitorul de argint și altul bogatul. Iubitorul de argint nu este bogat, el are trebuință de multe, iar cel ce are trebuință de multe nu va fi bogat niciodată.

Iubitorul de argint este păzitor al banilor, iar nu stăpân al lor; rob, iar nu domn”.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Se pot ivi anumite momente defavorabile ale vieții care pot răsturna existența, vârful venind în jos și îngropând posibilitatea ascensiunii spre vertical. Degradarea morală ni se dezvăluie în toată urâciunea ei, părelnică a fi salvatoare, dar puterea voinței noastre este în stare să o refuze. Cei căzuți se pot ridica! O mână de ajutor li se poate acorda!

Sărăcia este un efect al cărei cauze pot fi multe, dar în principal se pare că ar fi greșeala și lipsa de orientare în mediul în care se trăiește. Greșim, uneori repetat, este adevărat, dar nu e necesar să greșim mereu pentru a învăța ceva. Se intră într-o fază numită criză, a cărei sferă se tot lărgește cuprinzând economia, politicul, socialul. Se trăiește o perioadă tensionată, cu evidente dificultăți și lipsuri.

Este asemănătoare unei boli care se declanșează treptat dar se face simțită brusc și care poate deveni cronică dacă nu se intervine la timp și în mod corect.

Iată, spre exemplu, minunata țară Grecia, spațiul încărcat de istorie pe care-l vizitează oamenii pentru frumusețea și trecutul ei, despre care am scris în cartea „Popasurile vieții”, a intrat în criză. Țara în care am văzut oamenii dansând pe străzi frumosul lor dans „Zorba Grecul”… Constantin Noica spunea și parcă profețea într-un fel: „Zorba știe să se desprindă încântător de toate, dar nu știe în ce să se prindă, așa cum nu știe că sunt lucruri mai mari, care-l cuprind. Va cădea frânt de oboseală, la capătul dansului. Și va exclama: « voiam să uit ceva!» În timp ce lumea aceasta nu e de uitat, ci e de luat în brațe”. Țara trebuie reformată, întrucât a ajuns cel mai îndatorat stat din zona euro. Un bun orator, plin de intenții bune, dar fără soluții credibile, ca atare toată pledoaria lui nu a putut obține încrederea oamenilor maturi care lucrează cu cifre exacte și obligă la responsabilitate. Să ne amintim la întrebarea personajului scriitorului Marin Preda, arătând înțelepciunea - de stâncă aș spune - a poporului român: „Pe ce te bazezi?”

Urmează să se dea un aviz decisiv asupra ultimelor propuneri de reformă ale Atenei.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Tânărul orator care nu se abate de la gândirea tuturor conducătorilor veniți la putere și lipsiți de responsabilitate, dă vina pe guvernele anterioare. Grecii și-au arătat hotărârea de a rămâne în zona euro. „Tsipras - « învingătorul perdant » al Greciei, cum este numit, vrea „și în car și-n teleguță!” El este precum jucătorul aventurier de poker care are în mâna careul de ași, dar nu intuiește chinta de culoare existentă în mâna unui jucător de la masa de joc. Întrebarea este dacă se poate avea încredere în promisiunile conducătorului de guvern? Din punct de vedere rațional, unde banii au putere, vorbele pot avea un preț prea mic, și totuși, din punct de vedere umanitar, voința politică poate echilibra balanța. La preț mare va fi, probabil, întrebarea înțeleaptă: „Pe ce te bazezi?” © Vavila Popovici – Carolina de Nord

CAMELIA RADU De ce (mai) scriem poezie?

Ne întrebăm adesea, poeţi şi cititori, de ce oare (mai) scriem poezie? Cei care văd de obicei partea goală a paharului afirmă chiar mai sceptici că, oricum, totul s-a scris, s-a spus, iar cei care continuă să scrie nu sunt decât nişte plagiatori involuntari, nişte epigoni, poezia nu mai are nimic de spus, nu mai are motivaţie. Şi totuşi, uităm că vorba, cuvântul, limba în care ne exprimăm nu este un dat, nu este fixă, nu este statică. Este un proces în continuă transformare, este însufleţită de obiceiurile, mentalităţile şi cultura momentană, evoluând, uneori murind, odată cu poporul care o exprimă zi de zi. Uneori, cuvintele se transformă atât de mult, încât, peste secole, au cu totul alt înţeles decât cel iniţial. Cuvintele se combină, se asociază, se comprimă. Adesea, sunt constelaţii care adună sau pierd sensuri, experienţe sau se

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sting uitate într-un depou lingvistic, vizitat doar de specialişti. Textele vechi au nevoie de multe explicaţii, dar chiar şi aşa, conţinuturile sunt percepute diferit, uneori chiar eronat, odată cu trecerea timpului.

Uităm că emoţia şi gândul, cu toate conexiunile dintre ele, sunt de fiecare dată altele, interesul nostru pentru diferite aspecte ale vieţii cotidiene se schimbă. Ca atare şi reacţiile, felul în care înţelegem evenimentele vieţii. Filozofiile, reprezentările se schimbă şi ele, internalizarea unui subiect este alta de la o epocă la alta. Nici nu ne dăm seama. Într-un fel este înţeleasă aşteptarea sau visarea azi, faţă de ieri. Altfel gândim azi despre sacrificiu decât în Evul Mediu.

Măştile cu care ieşim în lume nu sunt aceleaşi. Măştile mediului sunt altele azi faţă de cele de ieri. Şi chiar aşa, de ce ar conta mediul?

Mediul uman conţine informaţie despre noi, ne privim într-o oglindă uriaşă şi ne vedem, cu siguranţă diferiţi. Uităm că toate preocupările şi înconjurătorul uman îşi schimbă arhitectura, ca atare şi feedback-ul nostru este diferit. Dar mai mult decât atât, din acest motiv, imaginarul, această recuzită pe care o folosim pentru a crea un corp poetic, nu mai este acelaşi. Nici reperele. Nici percepţia despre om. Nici reprezentarea rolurilor umane. Nici reacţiile şi relaţiile dintre oameni. Sigur, la aceste argumente ale schimbării, de limbă şi limbaj, de conexiune mentală şi arhitectură a mediului, toate supuse transformării, mi se va răspunde cu vechea poziţie: sentimentele şi emoţiile sunt aceleaşi, este aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Desigur că altă pălărie! Doar nu vom ieşi pe stradă azi cu o pălărie din secolul XVIII, nici nu cred că s-ar potrivi cu metroul, ca să nu mai vorbesc de habitatul unui cosmonaut. Pentru că, în acest caz, chiar despre pălărie este vorba, despre fenotip, despre faptul ca eul acesta poetic este mai larg decât cel personal, acaparează o lume mai mare, un univers diferit şi extins până la stele. Despre haina secolului care ne îmbracă, despre înţelegerea cu care eşti receptat, empatia şi/sau reconfigurarea culturală a unei nevoi, a unei împărtăşiri de sentiment este vorba. Frumuseţea

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

feminină mai este ea percepută la fel? Calităţile umane apreciate sunt aceleaşi?

Regăsirea - prin cuvânt şi emoţie artistică a ceea ce există ambiguu în fiecare dintre noi - are nevoie a fi exprimată, aşa cum frumuseţea, pentru a fi văzută, are nevoie de o haină exterioară, de un corp care se manifestă şi o ţine în viaţă, de un corp actual. Dacă limba se schimbă, frumuseţea scrisă şi descrisă de ea, acum o mie de ani, acum un secol chiar, poate fi înţeleasă diferit, dintr-o perspectivă la care acei scriitori antici nu s-au gândit. Dacă reprezentările noastre sunt altele, ceea ce vine din urmă nu se va aşeza la locul scontat în mentalul nostru. Dacă mediul în care trăim are altă arhitectură, alte obiceiuri, nu recunoaştem prea bine peisagistica ce sugerează o stare. Dacă filozofiile, cunoaşterea, spiritualitatea sunt altele, dinamica interioară a integrării unui text va fi şi ea alta. Putem recupera, putem admira farmecul patinat al vremurilor, dar regăsirea poate fi parţială. Toată această zestre culturală are nevoie ca mereu să fie amintită, reînviată şi păstrată în conştiinţă prin reeditări succesive. Prezentul cultural va fi şi el într-o zi trecut. va avea acel farmec cernut de timp.

Dacă există patrimoniu istoric, ştiinţific, cultural, ei bine, nu există, fizic vorbind, patrimoniu emoţional. Nu există o bază de date a emoţiilor, a sentimentelor noastre, a acestor fine mecanici interioare, decât în exprimarea prin artă, în special prin cuvânt. Umanul şi esenţa spiritului, inefabila lui structură nu pot fi păstrate decât prinse în ţesătura aceasta fină a unei structuri poetice. O idee rămâne enunţată şi poate supravieţui, Sentimentele însă, Emoţia, Trăirile şi stările noastre, pentru a supravieţui, au nevoie de o pălărie nouă, potrivită cu timpul şi expresia purtătorului. Scriind poezie, îmbogăţim patrimoniul sensibil al omenirii, Îl transportăm practic spre viitor generaţiilor următoare. Avem grijă ca omenirea să nu îşi uite ceea ce are mai bun şi mai frumos: capacitatea de a

simţi.

© Camelia Iuliana Radu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

A N C E A R U L49 Într-un pustiu uscat, zgîrcit, Înţelenit şi ars de soare, Ancearul stă ca un cumplit Străjer, stigher în larga zare.

Aleksandr Puşkin / А.С.Пушкин АНЧАР В пустыне чахлой и скупой, На почве, зноем ракалённой, Анчар, как грозный часовой, Стоит, один во всей вселенной.

În ceasul rău l-a-nfiripat Natura stepelor haină, Şi cu venin l-a adăpat Din frunze pân' la rădăcină.

Природа жаждущих степей Его в день гнева породила, И зелень мёртвую ветвей И корни ядом напоила.

Şi picuri de otravă curg Din coajă când dogoarea-i vie, Şi se încheagă în amurg Într-o răşină străvezie.

Яд каплет сквозь его кору, К полудню растопясь от зною, И застывает ввечеру Густой прозрачною смолою.

Nici păsări şi nici tigrul chiar Să vină-n preajma-i nu încearcă, Copacul morţii vântul doar L-atinge şi de boli se-ncarcă.

К нему и птица не летит, И зверь нейдёт; лишь вихорь чёрный На древо смерти набежит И мчится прочь, уже тлетворный.

Din zări vre-un nor de s-a desprins Şi i-a stropit coroana deasă, Din ramuri pe nisipu-ncins Se scurge-n apa veninoasă.

И если туча оросит, Блуждая, лист его дремучий, С его ветвей уж ядовит Стекает дождь в песок горючий.

Un om, chemând un om, i-a spus Spre-ancear să plece-n câmpuri arse, Şi-acela şi porni supus Şi cu otravă-n zori se-ntoarse.

Но человека человек Послал к Анчару властным взглядом; И тот послушно в путь потек И к утру возвратился с ядом.

Aduse-un ram cu moarte foi, Răşina cea ucigătoare, Şi fruntea-i galbenă şiroi Era de-o rece grea sudoare.

Принёс он смертную смолу И ветвь с увядшими листами, И пот по бледному челу Струился хладными ручьями;

Şi bietul rob abia a prins La cort s-ajungă-n grabă mare, Şi mort, stăpânului ne-nvins I se întinse la picioare.

Принёс - и ослабел и лёг Под сводом шалаша на лыки; И умер бдный раб у ног Непобедимого владыки.

Iar prinţu-şi unse cu venin Săgeţile-ascuţite bine Şi moartea răspândi în plin Cu ele-n ţările vecine.

А князь тем ядом напитал Свои послушливые стрелы И с ними гибель разослал К соседям в чуждые пределы.

Trad. de Al. Philippide 49

Ancear - Arborele răului (Nota lui Puşkin).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Biblioteca Publică din Vancouver Începuturile Bibliotecii Publice din Vancouver sunt legate de marele incediu de la 13 iunie 1886, când aproximativ 400 de cărți ale Institutului Literar Hastings au fost donate noii înființate Vancouver Reading Room, ducând la deschiderea un an mai târziu a unei săli de lectură ce oferea servicii gratuite. Dar curând spațiul a devenit neîncăpător, fiind absolut necesară extinderea bibliotecii, procedeu demarat în 1901 prin donația de 50.000 $ a magnatului oțelului american, Andrew Carnegie50, plus 5.000 $ anual pentru funcționarea bibliotecii, în condițiile în care autoritățile locale donau terenul necesar.

Proiectată în stilul romanic renascentist, cu un portic, boltit, ionic și mansardă franceză, exteriorul clădirii seamănă cu Amfiteatrul Flavian din Roma (cunoscut mai bine sub numele său mai târziu de Colosseum51), astfel că avem

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

în fața ochilor o construcție circulară, cu numeroase arcade, pereți eliptici și coloane care oferă spații confortabile de lectură și studiu.

Dispusă pe nouă etaje, biblioteca atrage și impresionează prin acoperișul verde, conceput ca o grădină suspendată de celebrul designer de peisaj Cornelia Oberländer. Deși grădina de pe acoperiș nu este accesibilă publicului, efectul produs este unul uimitor!

II Imagine de ansamblu - Biblioteca Publică din Vancouver

50

Andrew Carnegie (n. 25 noiembrie 1835, Dunfermline, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord – d. 11 august 1919, Lenox, Massachusetts, Statele Unite) a fost un om de afaceri și filantrop american de origine scoțian. Proprietarul trustului „Carnegie Steel Company".

51 Colosseumul este un monument turistic din Roma vizitat de foarte mulți turiști din toată lumea. El este probabil cea mai impresionantă clădire-ruină a Imperiului Roman. Cunoscut inițial sub numele de Amfiteatrul Flavian, Colosseumul era cea mai mare construcție a vremurilor sale și astăzi este cel mai mare amfiteatru antic care poate fi vizitat. Împăratul Vespasian, fondatorul dinastiei Flaviane, a început construcția Colosseumului în anul 72 d.Hr. Aceasta a fost încheiată în anul 80 d.Hr., la un an după moartea lui Vespasian. Uriașul amfiteatru a fost construit în locul unui lac artificial, parte din marele parc construit de Nero în centrul Romei, care includea de asemenea și Domus Aurea, cât și statuia Colossus. Această gigantică statuie a lui Nero, de 36 de metri înălțime, care îl prezenta pe împărat în chip de zeu al soarelui a dat numele actual al construcției - Colosseum. Statuia, amplasată lângă amfiteatru, a fost demolată ulterior. Nu numai statuia, dar și amfiteatrul ofereau o priveliște grandioasă. În formă de elipsă, cu axa mare de 186 m, axa mică de 150 m, avea un perimetru de 520 m si o înălțime de 55 m, oferind locuri pentru aproximativ 50.000 spectatori. Fundația pe care a fost construit avea 12 metri grosime.

Fațada și „acoperșul verde”

Dar nu numai interiorul este extrem de ofertant ca spațiu, ci și exteriorul, aici desfășurându-se spectacole publice de teatru și muzică, diverse ateliere de lucru, iar la clădirea principală se alătură cea secundară, având ca destinație birouri, cafenele și chiar restaurante. Biblioteca Publică din Vancouver este a treia cea mai mare bibliotecă publică din Canada, cu 22 de locații, cu peste 373.000 posesori de card şi mai mult de 9 milioane de publicaţii împrumutate anual: cărți, periodice, CD-uri, DVD-uri, dar și acces gratuit la internet și servicii wireless.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Biblioteca a fost deschisă în noiembrie 1903, această ramură fiind acum utilizată în principal ca un centru comunitar pentru locuitorii din cartierul Downtown East Side.

Aspecte din interiorul bibliotecii

Aspecte din interiorul bibliotecii

Proiectul bibliotecii a fost cea mai mare investiție de capital întreprinsă vreodată de către orașul Vancouver. Decizia de a construi clădirea destinată bibliotecii a venit după un referendum public, organizat în noiembrie 1990. Apoi a avut loc un concurs de design pentru a alege cel mai potrivit proiect pentru noua clădire.

Design-ul lui Moshe Safdie și DA Arhitectura a fost de departe cel mai radical și în același timp favoritul publicului, includerea turnului de birouri de 21 etaje în proiectarea clădirii fiind necesară ca parte a unui acord cu guvernul federal pentru a obține terenul. Construcția propriuzisă început în 1993 și a fost finalizată în 1995.

Scopul Bibliotecii Publice din Vancouver „este de a promova învățarea pe tot parcursul vieții, dragostea de lectură, descoperirea de noi idei, culturi și cunoștințe, într-o atmosferă caldă și veselă", fiind frecventată de localnici și studenți de diferite naționalități, mai ales asia-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

tici. Oamenii citesc, răsfoiesc reviste, vizionează filme, ascultă muzică, utilizează calculatoarele din bibliotecă sau notebook-urile, cercetează rafturile și cataloagele.

O noutate poate fi considerată și furnizarea on-line a informațiilor de sănătate, iar un alt aspect care dă valoare bibliotecii este reprezentat de colecțiile multilingve și programele multiculturale. Pentru persoanele în vârstă sau persoanele care nu se pot deplasa la bibliotecă, există servicii permanente de livrare la domiciliu, iar utilizatorii care nu știu cum să folosească resursele bibliotecii pot beneficia de mai multe training-uri gratuite oferit comunității. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că proiectul bibliotecii a fost aprobat prin referendum, ceea ce demonstrează puterea comunității și faptul că oamenii și-au dorit această bibliotecă, văzând-o cu siguranță ca pe un element esențial al evoluției lor.

Biblioteca publică românească din Montréal este un proiect demarat în 2007 de Consiliul de initiațivă al Fundației Culturale „Biblioteca Românească” și patronat, din postura de președinte de onoare, de maestrul Mircea Albulescu52. „Suntem parte a unei comunități federative extrem de policoloră, unde fiecare segment național își apără, conservă și promovează propriile valori și tradiții, pentru a nu pierde identitatea a ceea ce i-a format, a ceea ce sunt.

Motivația de suflet pentru implicarea într-un asemenea proiect important este dată de dimensiunea foarte diluată la care ajung valorile culturale românești în sufletele și mințile noastre și ale copiilor noștri, îndepărtându-ne astfel dureros de limba, literatura, cultura română”, explică Consiliul de inițiativă al Fundației Culturale „Biblioteca Românească“. Bazele bibliotecii românești de la Montréal au fost puse de cei aproape 100 de donatori printre care se numără

52

Mircea Albulescu (pe numele adevărat Iorgu Constantin V. Albulescu, n. 4 octombrie 1934, București - d. 8 aprilie 2016, București) a fost un actor român, profesor universitar (doctor în arte), publicist, poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Familia Regală, dar și edituri, biblioteci județene, tipografii, fundații sau persoane fizice.

Inițiatorii proiectului speră ca cel puțin o treime dintre vorbitorii de limbă română din zona Montréalului – circa 60.000 de cetățeni români, cărora li se adaugă aproximativ 7.500 de români din Republica Moldova – vor trece pragul bibliotecii.

Iată că, alături de chinezi, ruși, italieni, portughezi, indieni, mexicani sau germani, comunitatea românească are o biblioteca publică proprie, care se va înscrie în circuitul bibliotecilor publice din zona Montréalului - 47 la număr. Şi un mic voiaj virtual prin Montréal

Imagine din Montréal

Montréal (engleză Montreal) este cel mai mare oraș din provincia canadiană Québec. Se află pe Insula Montréal, formată la confluența fluviului Sfântul Laurențiu și râului Ottawa. Insula împarte fluviul Sfântul Laurențiu între canalul principal și Rivière des Prairies.

Orașul este desfășurat și pe alte 74 de insule vecine, ca Insula Maicilor, Ile-Bizard, IleSte-Helene și Ile-Notre-Dame). Montréalul este cea mai populată zonă urbană francofonă din lume, după Paris. Un număr aproximativ de 40.000 de locuitori din Montréal și-au declarat originea etnică românească. Numărul actual este semnificativ mai mare, orașul fiind destinația marii majorități dintre cei 11.569 de emigranți proveniți din România în Québec (între 2000 și 2004). Mai demult, era cel mai mare oraș din țară, însă acum ocupă locul secund după Toronto. Este un important centru de comerț, in-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

dustrie și cultură. Centrul orașului se află la poalele Mont Royal, de unde provine și numele actual al orașului. În partea de sud a insulei se găsește centrul istoric (Vieux Montréal) care reunește atracții precum Vieux-Port, Place Jacques-Cartier, Palatul Consiliului, Place d'Armes și Bazilica Notre-Dame.

Montréal este un mare centru cultural al Canadei și Provinciei Quebec. Dispune de un Muzeu al Artelor Frumoase, un Muzeu de Artă Contemporană, diferite muzee de istorie (cum este McCord și Pointe-à-Callière), de artizanat sau muzee specializate. Complexul din Place des Artes adăpostește Muzeul de Artă Contemporană, câteva teatre, Opera din Montréal și Orchestra Simfonică. Complexul olimpic din estul orașului include un modern muzeu ecologic (Biodome), un insectar și a doua cea mai mare grădină botanică din lume.

Poreclit Cetatea sfinților, Montréal este faimos pentru frumoasele sale biserici. Sunt patru biserici romano-catolice: Catedrala Marie-Reine-du-Monde, Bazilica Notre-Dame, Biserica Saint Patrick și Oratoriul (Oratoire SaintJoseph). Ultima este biserica cea mai mare din Canada, iar cupola sa este cea mai mare din lume după Basilia Sfântul Petru din Roma. Alte biserici faimoase, cunoscute ca locuri de „pelerinaj“ sunt Notre-Dame-du-Bon-Secours (zisă a marinarilor) și biserica anglicană Catedrala lui Cristos, care a fost complet excavată și suspendată în timpul construcției unei părți a metroului.

De asemeni, Montréalul are un număr important de studenți datorită celor patru universități urbane: Universitatea din Montréal şi Universitatea Québec din Montréal (francofone), Universitatea Concordia și Universitatea McGill (anglofone).

Rubrică realizată de Dorina Litră

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Basmul ce i l-aş spune ei O, dă-mi arpa de aramă Şi mi-o pune-n braţul stâng, Ochii tăi se plec cu teamă, Tu roşeşti ­ glasu-mi te cheamă, Coardele încet te plâng!

Vino dar, palidă zână, Pune faţa pe-al meu piept, Gâtul tău pe braţu-mi drept, Tu, a ochilor lumină, Mă iubeşti, tu? Spune drept!

Mă iubeşti! Surâzi şireată Şi îţi pleci ochii în jos!

O, lumină prea curată, De-ai cunoaşte vreodată Sufletul meu dureros; De ai şti, palide înger, Cât de mult te iubesc eu, Câte nopţi de-amor şi rău Am vegheat zdrobit de plângeri, Scumpă mea, odorul meu!

O, atunci mi-ai cere seamă Că să-ţi spun câte-am visat, M-ai fixa fără de teamă, Ai da-ncet neagră maramă De pe păru-ţi blond, curat; Netezind cu mâna-ţi albă Tâmplă ta ­ tu m-ai privi, Cu durere mi-ai zâmbi, Eu, jucându-mă cu salbă De pe sânii-ţi, aş vorbi. Şi ţi-aş spune, a mea iubită, Că de mult eu te-am cătat; În cărarea tăinuită, Prin dumbrava înverzită, Ori prin codrii cei de brad, Lângă cântul de izvoare, Printre stâncile de fier Ce străbat norii din cer, Într-a peşterii răcoare, Într-a nopţilor mister.

Te vedeam cu a mea minte; Şi acum când te-am găsit Pare-mi că-mi aduc aminte Cum că-n vremi de mai nainte Te-am văzut şi te-am iubit -

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Să-ţi spun unde... într-o seară Am visat un vis frumos...

Pe un nour luminos Am văzut la cer o scară Ridicându-se de jos. Într-a cerului mărire Scară de-aur se pierdea, Iar pe-un tron de nemurire, Tron de-argint şi strălucire, Maica Domnului zâmbea; Iar pe schiţele de scară Îngeri stau treptat... treptat, Cu chip blând şi luminat Şi pe lire sunătoare, Cântau dulce şi curat.

La picioarele Mariei Genuncheat pe-un nor de-argint, Alb că lebeda pustiei, Blând ca glasul poeziei, Stă un înger cugetând; Şi-a luat arpa-i de-aur Şi trecând mâna pe ea A-nceput a răsuna Raiul... luncile-i de laur De-un blând Ave Maria.

Acel înger!... Faţă pală, Ochiul negru, păr bălai, L-am văzut ­ o stea regală, O lumina triumfală ­ Şi de-atunci îl iubesc, vai!...

L-am cătat în astă lume Pân-ce viaţă-mi se pierdu, Sufletu-mi se abătu... Ş-atunci te-am văzut: minune!

Acel înger ai fost tu.

Când ai lăsat cerul, dragă?

De ce-n lume ai venit?

Ai ştiut că viaţa-ntreagă Tristă-mi inima pribeagă Tot pe tine te-a iubit?

Ai ştiut cine te-aşteaptă Şi-ai venit să răsplăteşti Lungi durerile-mi lumeşti, Cu zâmbirea-ţi înţeleaptă Şi cu ochii tăi cereşti.53 53

Poezie de Mihai Eminescu, grafică de Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AGAFIA DRĂGAN PLÂNSUL PĂSĂRILOR Ziua cade îngenunchiată-n noapte o durere difuză îşi înfige spinii sub armura albă a tâmplelor vibrează-n limpezimea falsă a tăcerilor ne-am prins amândoi pereche nebună cu dansatoarele depărtării bezmetice izme tu n-ai putut să-ţi zmulgi iubirea din cleştii pământului nu ştiu iubite când te-ai desprins şi unde eu am rămas să-ţi cristalizez absenţa am să te reconstruiesc într-un amurg potolit formă a iubirii din mine încerc să-mi împletesc gândurile în gândurile tale cu o clipă clipa aceea prinsă la convergenţa dintre două lumi în spaţial acela am rămas doar eu peste mine tremură chipul tău întreg poate nici nu ai fost decât imaginea iubirii tristeţea mea este că nu pot să mă regăsesc ca atunci ce fericită eu mi-aş fi ţesut un cântec din acordurile inimii tale vroiam să prind luna pe ape acum sufletul nu mă iartă

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

nu-mi vorbeşte rătăcit în ţărâna iluziilor nici tu nu-mi vorbeşti să-ţi simt prezenţa în absenţă au rămas doar umbrele iubirii tale în plânsul păsărilor să-mi îngroape ultima himeră.

Tu dormi te privesc să-ţi culeg zâmbetul şuviţa rebelă căzută pe frunte păsări descătuşate îşi fac de cap în cerul somnului tău te adun în căuşul ochilor să-ţi sorb răsuflarea pe geam o stea îşi întinde gâtul te acopăr cu privirea stelei nu-i este îngăduit să-ţi prindă visul e numai al meu vreau să-ţi sărut gândurile negândite încă să înmugurească pe buzele mele să-mi lipesc trupul de tine să-ţi simt aroma să-ţi respir tăcerea plină a somnului ochiul nopţii îţi mângâie conturul trupului printre umbrele legănate de prima notă a dimineţii se sparge pe genele mele lacrimă ţesută sub pleoape umbra zilei îmi fură visul ©Agafia Drăgan

Leonid Afremov – Paradisul speranţei

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Nu trebuia...

COSTIN TĂNĂSESCU Teze Potrivit învățăturii tuturor sfinților tu trebuie să mă iubești.

E o chestiune de viață și de moarte.

Dumnezeu nu a făcut cosmosul ca tu să-ți țugui buzele în el ca într-o oglindă roz.

Pune-ți pantofii de lac, rochia verde și hai afară, să numărăm stelele!

Am auzit că ochiul uman poate distinge până la circa 6.000.

Face bine.

Mai bine decât orice kilometru în plus ca să nu treci prin fața casei mele. Și oricum…

Chipul tău se poate observa lejer de la o depărtare egală cu distanța dintre noi doi.

Oricare ar fi ea.

De sărbători eu am venit cu Dumnezeu la tine.

C-o sticlă-n mână, ferchezuiți... Și l-am lăsat pe El să stea în fața mea, pentru că mie știam că nu o să-mi deschizi.

Te-am așteptat pe scări, ți-am aruncat cu pietre în geam.

Nimic.

Doamne, ce ne facem, I-am zis, nu ne deschide nimeni, e 12 noaptea, pe străzi e întuneric și vocile noastre singure se tem. În drum spre casă mi-am închipuit că ești în fiecare fulg. ce se topea pe nas, Mi-am închipuit că toate urmele de cizme înalte sunt ale tale. Și am călcat pe ele cu gleznele-nghețate.

Dar Dumnezeu s-a supărat pe mine.

Nu trebuia să-l duc la uși ce veșnic sunt închise.

Nu trebuia! © Costin Tănăsescu

Rewind Am avut senzația că vin de la tine.

Totul era ca un film derulat înapoi.

Lanul de rapiță înflorită, eu foarte tânăr.

Petru se lepădase de Hristos a treia oară.

Cu cât acceleram mai tare, cu atât mă îndepărtam de casă.

Acum nimic nu ni se mai potrivește.

Clopotele bat ca o inimă hăituită.

Povestea noastră începe să semene din ce în ce mai mult cu un tablou scăpat din ramă.

Mihai Cătrună – grafică în tuş

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

(ca să se verifice dacă solia e de bun augur) şi trimite mesaje către posteritate.

MIHAELA OANCEA Secvenţă valpurgică E-o noapte apoasă, murdară, Cu ore de foc şi de lavă, Tăcerile-s smulse din stavă Și-au gust de migdală amară.

Răsar siluete-n pădurea de pini, Se-aruncă nebune spre lună, Nechează, fac tumbe şi-adună Miresme de lotus şi crini.

Vii flăcări văzduhul înghite, Șoimanele ţipă-n eter Văzând către ziuă cum pier, Tresar cu priviri despletite.

Credinţă Odată auzind povestea lui Lazăr, ciulinii se strâng suflet lângă suflet şi conturează într-un laviu drumul lor spre libertate.

Deşi prin împrejurimi se trăieşte cu teama de rinocerizare, cu frigul tăcerii tatuat pe retină, câţiva sentimentalişti, vajnici urmaşi ai unuia - Moromete, se mai iluzionează că poate înflori ceva din vestigiile unei normalităţi excizate.

Totul e invers!

Propovăduieşte că totul e invers şi râde urmărind de pe un scaun şubred mersul tărăgănat al motanului ce calcă pe labele din spate şi privirea fetei aceleia ciudate, cea cu o veşnică cicatrice pe gât.

Într-un timp fără maluri Pentru a nu dilua sensurile sătule de atâtea cristalizări, am ascuns povestea în bulbii unei fucsii de apartament şi-am învăţat să pictăm totul cu cele şapte degete; lumea ne-a devenit caleidoscop în nuanţe de galben, albastru, verde ori roşu cam tot de atunci, îndrăgostiţii lui Chagall zboară liberi într-un timp fără maluri, mereu mână în mână.

Continuitate În memoria colectivă a omenirii s-au grefat două realităţi: respiraţia dintre neanturi şi neputinţa de a ucide frica de moarte.

© Mihaela Oancea

Într-o noapte, nebunul prinde cuvintele de mâini şi de picioare, le aruncă peste suliţele cu vârful în sus

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Trupul tău Părul tău curgând blând peste ochiul învins, şarpe uşor, val după val unduind; lavă fierbinte, poem cuprins - necuprins; câmp de lavandă, fregată mândru plutind!...

CORIN CULCEA, Ploieşti Trupul tău Nufăr îmbobocit... nufăr înflorit doar în soare!

Dragoste mută urlând, implorând, prăvălită în mare de sare... iertare!

Trupul tău... năucitor!

Trupul tău... cu tine să mor!

Trupul tău ... de pe altă planetă , asediind o trăire abjectă!

Trupul tău... trandafir, trupul tău... îndelung suspin!

Trupul tău... unduiri şerpuind, trupul tău... respiraţii murind!

Trupul tău... însetat de cuvinte , înnebunire în vintre!...

Trupul tău... înălţat; trupul tău... culcat în neant!...

Sufletul tău... că şi trup; trupul tău... suflet durut!...

Trupul tău... sfidând distanţe şi timp; trupul tău şiroind!...

Trupul tău... muşcând din mine, spulberând icoane divine!...

Trupul tău... oftat îndelung; trupul tău... demiurg!

Trupul tău... doar prin mine azi; trupul tău... nu te lasă să cazi!...

Trupul tău mă cuprinde; trupul tău mă aprinde,mă stinge!...

Trupul tău... de granit!

Trupul tău... infinit!...

Trupul tău... la nesfârşit!...

Doar un ochi ne-ai lăsat, să vorbească de tine, să citim doar în el poveşti lungi de iubire... să străpungem prin el depărtări filistine...

Ochiul tău adânc în abis, dăruire!...

Buzele tale promise, întredeschise, aşteptând tremurul aerului, vibrând...

Buzele tale niciodată închise, prin marea de vise hălăduind!...

Trupul tău, continuare a părului tău, prelingandu-se viu prin gândiri infernale... trupul tău sculptat ostil dintr-un zeu, renăscut, zi de zi, în vibraţii carnale!...

Trupul tău,de cântat, trupul tău, de uitat , pentru a nu fi devorat, în gând spulberat... pentru a nu fi omorât deliberat; trupul tău de granit, de uraniu, bazalt!...

Trupul tău fără trup, trupul tău înger căzut... trupul tău dulce păcat, asumat, renegat... trupul tău cuvinte prea grele, obscene, rime ciuntite, ameţite, dileme!...

Trupul tău, spre pământ cu rotunjimi de nespus, cu împietriri de învins, febril de cuprins!...

Trupul tău foarte jos, trupul tău foarte sus , încercând, implorând, niciodată învins!...

Trupul tău secătuire, nemărginire, frustrare subtilă în picuri de soare, priviri zăpăcite, inundate-n uimire; renaştere, cunoaştere, reîncarnare!...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Corin Culcea

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

SPUNE-MI Să-mi spui cât de departe ar trebui să merg Să las durerea-n urmă, s-o pierd pe undeva, Sau şi mai bine-ar fi să pot, de tot, s-o şterg Ca să n-o mai găsească, nicicând, altcineva.

SILVIA RÂŞNOVEANU, Italia FEREASTRA CE-AM ÎNCHIS Se pregăteşte cerul de furtună, Cuvintele, învălmăşite, par Ca norii negri care se adună, Și nu poţi pune, ploii, stăvilar.

Iar vântul se porneşte, crud, să bată Și vorbele mi le aruncă-n geam, Se strânge, într-un colţ, iubirea toată S-o protejez... că doar pe ea o am.

De teamă să nu-mi spulbere iubirea, Fereastra dinspre suflet o închid, Și-am să veghez, n-am să mă pierd cu firea, Să nu o spargă, iar, un vânt perfid.

Căci n-am să las ca o furtună veche Să-mi bată-n geam....tu ştii că n-am s-o las, Să lupt cu ea, e floare la ureche Și nu va face, de vreau eu, un pas!

O voi trimite-n zări îndepărtate, Sau, şi mai bine, în tenebre, jos De unde, eu voi şti că nu mai poate Să îşi arate rânjetul hidos.

Voi apăra, cu orice preţ, iubirea Căci, pentru mine, e al vieţii foc, E rostul meu, e calea şi menirea, Iar viaţa e miracol, nu e joc.

Iubirea mea este iubirea noastră Iar drumul către ea ţi l-am deschis, De calea ta-i senină şi albastră, Vei bate la fereastra ce-am închis.

Să nu mai sape-n inimi cavernele-i adânci De unde-şi varsă-amarul, loveşte nemilos.

Ca valurile mării-n furtună, sus pe stânci, Pătrunde,-n adâncime, durerea, pân’ la os. Și poate-aş accepta, zâmbind, a mea durere De n-ar fi împrejur atâta suferinţă, Purtată,-adeseori, în inimă-n tăcere, Cu sufletu-ncărcat de lacrimi şi-umilinţă.

De mi-ai fi dat voinţa să îndrăznesc, să pot, Sau de-aş avea, nu mult, doar pentr-o zi puterea, Aş spulbera-o-n neguri, din Univers s-o scot, Dar spune-mi, Doamne, Tu... de ce ne-ai dat durerea? ȚI-AU ÎNFLORIT SALCÂMII, MAMĂ Măicuţa mea, sunt toţi salcâmii-n floare Și-i plin drumeagul ce dădea-n văioagă, Of, dac-ai şti câte-amintiri mă leagă, Iar ochii-mi plâng şi sufletul mă doare.

Parfumul lor îmi răscoleşte-n gânduri Și mi le poartă-n voie prin eteruri, Te rog, dac-au ajuns la tine-n ceruri, Prin ele, să-mi trimiţi nescrise rânduri.

Să-mi spui ce faci şi ce mai face tata, Și pe la voi, din iarnă, se renaşte?

Cum e pe-acolo când, la noi, e Paşte, Sau cât de nemiloasă-i judecata?

Sau spune-mi ce vrei tu, doar îmi vorbeşte, Să-mi pară că-ţi aud, în mine, glasul.

Ce bine-ar fi să-ţi simt prin iarbă pasul, Sau zâmbetul prin flori cum înfloreşte.

Pot să te-ntreb dac-ai băgat de seamă Că n-am mai fost de-atâta timp pe-acasă?

Aş vrea să merg... mi-e dor şi mă apasă, Căci iar ţi-au înflorit salcâmii, mamă!

©Silvia Râşnoveanu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Descălţată de gri şi cu secera într-o mână, Ziua de-acum îmi zâmbeşte cu vie paloare.

Uite, mi-am scos şi eu botinele din picioare

EDUARD ZALLE Constanţa POT SPERA (DOAMNA BRUNĂ) Pot spera la ce-i în stele Dacă ai vorbi cu ele, Aripi dacă ai avea, Pân-la ele am zbura!

Pot spera la-ngăduinţă Dacă ai avea putinţă, Dacă ai avea răbdare Să-mi oferi un ciob de soare!

Pot spera chiar la iubire Dacă tu mi-ai da de ştire, Fie-un semn cât mai ascuns, Aş fi fericit nespus!

Pot spera şi la iertare Dacă tu ai fi în stare Să te ierţi întâi pe tine.

Ar fi, poate, cel mai bine!

Să pot călca prin iarba Semiramidei păgâne.

Citeşte-mi ceva din poemele mele postume Și pune cafeaua la foc albăstriu şi cuminte, Să putem ronţăi liniştiţi contondente cuvinte, Ca pe vremuri, când oamenii vii mai râdeau.

Hai, mai spune-mi nişte poveşti cu bau-bau, Să ştiu de unde-mi vin cele frustrări şi angoase Și să-nţeleg de ce Dumnezeu stă de şase Tocmai azi, când Soarele-i tolănit într-o rână.

Se zice că Providenţa ne-ar fi nouă stăpână...

Aş! Poţi crede că tot ce-are aripi se mănâncă Și că Inima Lumii zace-ngropată-ntr-o stâncă. Și lasă, naibii, filosofia sublimă-a chibritului, Să celebrăm Ziua Mondială a Necuibăritului!

Ai putea crede tu că azi e o zi mai nebună, Descălţată de gri şi cu baioneta-ntr-o mână, Ca pe vremuri, când oamenii buni nu mureau?

Mie, ziua de azi îmi zbiară-n urechi: „miau!”.

Cică, taman astăzi pare a fi o zi mai nebună; Aş! Nu uita să-mi pui în cafea ceva mătrăgună.

© Eduard Zalle

Pot spera la mai puţin Dacă m-ai iubi deplin, Dacă nu te-ai tot închide În silaba ce mă minte...

O ZI MAI NEBUNĂ (Ochiul agrafă) 54

Jean-Antoine Watteau – Femei stând pe pământ / studiu

Ai putea crede tu că azi e o zi mai nebună, Descălţată de gri şi cu arbaleta-ntr-o mână, Ca pe vremuri, când oamenii trişti mai cântau?

Mie, ziua de azi îmi zbiară-n urechi: „hau!”.

Dezbrăcat stă Soarele răsturnat într-o rână,

54

Jean-Antoine Watteau (10 octombrie 1684, Valenciennes, Franța – d. 18 iulie 1721, Nogent-sur-Marne, Franța a fost un pictor francez. Picturile lui Watteau creează o atmosferă ireală, infățișând o fericire intangibilă. Curtea regală și teatrul au fost temele predilecte ale artistului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

era amară, sărată, Mi-a atins sufletul şi l-a umplut de durere. Ţi-am atins sufletul era plin de durere, Sufletul meu ţi-a zâmbit, acum.... doar tăcere.

DORINA LITRĂ, Piteşti LE SPUN GÂNDURILOR SĂ TACĂ... ...Și inimii să bată mai încet Când te apropii pe drumul îngust Ce duce spre suflet.

Dar ele nu mă ascultă: O iau parcă razna...

Aleargă în calea ta ca şi cum Te-ar fi aşteptat de-o veşnicie.

Visul din zori Când m-am trezit m-am privit în oglindă: mi-am văzut sufletul era singur și trist, iar eu m-am mirat.

Trăind prea mult pentru alții uitasem că viața îmi trece.

Visam...

© Dorina Litră

LINIŞTE...

Era prea linişte în viaţa mea când ai apărut pe cărarea ce duce spre suflet.

Ochii noştri se căutau, buzele noastre-şi zâmbeau, braţele chemau parcă îmbrăţişarea ce avea să ne înrobească inimile.

Tăcerea ţipă acum peste liniştea ce-mi spune că vii... că eşti aproape.

TĂCERILE SUFLETULUI Am gustat din lacrima fericirii era dulce-amăruie, Mi-a atins sufletul şi l-a-nfiorat de plăcere.

Mihai Cătrună – O mare de gânduri (u/p)

Am gustat lacrima disperării -

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIRCEA FLORIN ŞANDRU ÎNVAŢĂ-MĂ DIN NOU JOCURILE DRAGOSTEI Însingurat, hirsut, ascuns în propria-mi carapace, Nu mai ştiu dulceaţa trupului de femeie, Lasă-mă să te ţin în braţe, lasă-mă să simt Mirosul tău îmbătător, să te mângâi pe creştet, Lasă-mi simţul tactil să-ţi descopere încet Pielea gâtului şi a coapsei. O, tu eşti Cea mai frumoasă de pe Pământ, Tu luminezi cale de o mie de leghe, Precum penajul de aur al unei păsări de munte, Precum chiparosul în iarba spelbă, când se lasă înserarea, Precum globul de cristal plutind pe apă, Trupul tău e harfa pe care au cântat zeii, O, Adonai, Adonai, pe femeia aceasta ai făcut-o pentru mine, Ea e perechea mea şi ai trimis-o într-un târziu Să mă trezească din somn, să mă scoată din moarte, Să-mi spele ochii. Bine ai venit, femeie, îţi spun, Învaţă-mă din nou jocurile dragostei, pentru că le-am uitat.

AM PRIETENI PUŢINI Am prieteni puţini, sunt un singuratic, şi ea îmi spune Că e un semn rău, că trăiesc departe de lume, În copilărie mi se spunea „Lupul”.

Stăteam pe malul râului şi aruncam pietricele, Citeam enorm, fumam în closetul şcolii, Noaptea, sub imensul frăgar, ascultam

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Fojgăiala insectelor. Câte un tânăr murea Acoperit de avalanşă, la munte.

Bărbaţii îi puneau brazi la mormânt şi îi cântau La pomană pălinca făcea în cană mărgele.

Era ca la nuntă, dar eu, în colţul mesei, încrâncenat, Îi priveam cu ochi sticloşi şi îmi doream Să nu le mai văd feţele tâmpe.

Apoi la oraş, când beau bere şi râgâiau, Şi erau fericiţi şi îşi apropiau de faţa mea degetele lor unsuroase, Privindu-mă ca pe un animal ciudat, Pe când eu trăiam o stare de scârbă. Şi azi umblu de unul singur noaptea pe străzi, Poate că am ceva sălbatic în priviri şi mă apropii cu teamă de oameni.

Am prieteni puţini şi ea îmi aminteşte: În copilărie ţi se spunea „Lupul”.

SOARELE NEGRU Soarele se spărgea în fragmente de lavă tăioasă, Zdrobit de vid, de marile forţe contrare, Se întunecase definitiv şi era frig la tine în casă, Toate stelele şi planetele căzuseră în mare.

Pietrele şi zidurile începuseră să se spulbere, Scrâşneau toate lucrurile în casa ta, Fierul, arama, argintul se făcuseră pulbere, Materia stătea chircită în sinea ei şi urla.

Nu te mai zăream în întunericul îngheţat, Nici măcar trupul tău nu mai adia lângă uşă, O să murim! O să murim! am strigat Şi te căutam ca un orb prin cenuşă.

Dar deodată s-a întâmplat ceva miraculos, Ai aprins o torţă pe braţul tău stâng, Doamne, femeie, am spus, tu eşti Iisus Cristos Şi m-am lăsat în genunchi, şi am început să plâng...

© Mircea Florin Şandru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

FLAVIA ARMINA ADAM, Târgu Mureş

CER VINOVAT DE SOARE Atâta linişte pe cerul vinovat de soare...

Când prin muguri de timp vom curge de-a sălciile, mâinile tale îmi vor înflori păsări albe.

Din care fir al ierbii ne va zvâcni neuitarea?

DE-A LUNGUL CUVINTELOR Ca o fecioară desculţă alerg de-a lungul cuvintelor şi ochii tăi din păpădii înflorite mă strigă a vară.

De-aş putea în galben să-mi îngrop inima, cerului i-ar creşte petale şi tu le-ai rupe una câte una, cu gura de foc şoptind „Mă iubeşte, nu mă iubeşte”.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Într-o bună zi, copiii ei nelegitimi mă vor răstigni şi pe mine, cea căreia întunericul i-a mânjit inima cu lut străin.

Sub luna coaptă ca un pepene cu pumnalul înfipt în dreptul inimii, mama îmi va zâmbi a flori de iasomie, din albul pietrei rotunde. ÎN DERIVĂ Să tot fie câteva vieţi de când plutesc în derivă, corabie fără pânze, cu mâinile ţintuite pe cer… poate nici nu contează cât am iubit şi-am iertat la vreme de taină nimeni la orizont nu-mi stâmpără foamea de negru, doar prădătorii se joacă în cercuri de-a naşterea mea, înzăpezită sub luciul secundei, rană înecată în sânge străin mă trezesc din ultima moarte, o linişte curbată mă leagă cu fir aurit de cuvântul din urmă. © Flavia Armna Adam

NU, NU MĂ TEM DE MOARTE Nu, nu mă tem de moarte, îi respir aerul uscat şi nările ei mă ard ca o noapte în care ielele au uitat să adoarmă.

Andre Kohn

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

IMAGINE INTERIOARĂ

AD ABSURDUM (2) NOUA GENERAŢIE EA, vegană, costelivă, anorexică.

O multitudine de cercei: cercei în urechi, cercei în nas, cercei în buze, cercei în sfârcuri, cercei în ombilic şi puţin mai jos…

GEORGE ROCA

Imagine exterioară

EL, gras, carnivor, supraponderal skinhead - craniu falusian.

Obraz cu aspect murdar, neras de trei zile, ca acei masculi macho, faimoşii peliculelor violente de la Hollywood!

Tatuaje, „Tautau tahitian”, teribilă invenţie!

Epidermă mutilată: tatuaje pe scalp, tatuaje pe piept, tatuaje pe spate, tatuaje pe membre, tatuaje pe burtă şi puţin mai jos…

Adam şi Amsterdam!

Din volumul „Evadare din spaţiul virtual”, Editura Anamarol, Bucureşti, 2009

I.Q. superior, Com-pu-te-re!

Cultură cyberpunk, technopunk şi utopii negative.

Neuromantici, neologişti inventivi de limbaje cu noţiuni de argou şi jargoane de tehnică digitală.

Pseudoyoghini, macho-işti, rambo-işti, violenţi.

Emo no?

No Emo! Iubire de avangardă, sexualitate 3X, SIDA, droguri.

Dumnezeu a dispărut pentru voi.

Idolii Heavy Metal şi Punk Rock i-au luat locul!

Politicienii sunt prea ocupaţi cu alţi politicieni!

O, Hybris şi Humartia, sunteţi copiii noştri, noi vă iubim…

Dar daţi-ne o explicaţie!

Poate aveţi circumstanţe, poate vă vom putea ajuta, poate vă veţi face înţeleşi, sau poate microscopul meu este stricat, sau sunt un retromaniac, sau de modă veche, ca tatăl meu, sau ca bunicul meu, sau ca străbunicul meu, sau ca mulţi, mulţi alţii din specia noastră… umană!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MĂRIOARA VIŞAN, Italia ÎNVAŢĂ-MĂ Doamne, primeşte-mă în slava Ta Şi cu Lumina Ta mă înfăşoară, dă-mi tot ce crezi că eu aş merita, sau că mi-ar face viaţa mai uşoară. Învaţă-mă să te iubesc mereu, nu doar atunci când îmi e bine, să înţeleg că nu mă laşi la greu şi că în veci vei fi cu mine. Învăluie-mă în iubirea ta, care-i Lumină, Pace, Armonie, du-mi sufletul, când s-o găta, în sfânta Ta Împărăţie.

VEŞNICIA DIN VĂZDUH Incandescentă tulburare, veşnicia din văzduh, îmi picură în suflet foc, mă trezeşte din uitare, în a nopţii licărire, suflă peste mine duh şi seminţe de noroc din clipe de nemurire.

Timp de litanie şi dor a adus în pacea lumii căci din trupu-mi pârguit ţâşneşte un cald fior transformând în raza lunii visul meu din infinit.

PLÂNG ÎNGERII Îngerii plâng uneori.

Doamne, te rog,

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

să nu-i laşi să plângă...

Ajută-i să zboare spre nori vindecându-le aripa stangă.

Plâng îngerii, că s-au lovit, oare, pentru a câta oară?, s-au lovit iar de zidul tăcerii, aripa stângă ei şi-au rănit şi crunt începe să-i doară.

Plâng îngerii când nu reuşesc să-şi facă înţeleasă menirea, pentru că oamenii mereu se grăbesc să îngroape în ură, iubirea, gonind din viaţa, tot ce iubesc, acceptând doar nemulţumirea.

Plâng îngerii când zborul le frângi, plâng cu lacrimi de rouă.

Tu, încearcă la pieptu-ţi să-i strângi, căci prin zâmbet le dăruieşti dragoste şi o aripă nouă şi aşa, la rândul tău, te îngereşti.

Sărută-i pe aripa sângerândă, ocrotindu-i în sufletul tău, cu dăruirea lor profundă, îngerii, te vor iubi mereu, multumindu-ţi că ai reuşit să-i vindeci şi să-i duci în infinit.

PAGINI SFINTE De-ar fi sufletele ciorne de iubiri nemuritoare n-ar mai fi inimi diforme şi nici minţi sforăitoare, ai putea să scrii cu roua dimineţilor de vară, prima pagină şi-a doua, dintr-un suflet de fecioară.

Cu gând plin de strălucire flori de duh ai desena, pagini sfinte de iubire sufletul ţi le-ar dicta, de-ar fi sufletele ciorne, vieţile ne-am corecta, fără să fim totuşi clone, în etern ne-am transforma. © Mărioara Vişan

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NICOLAE NICOARĂ-HORIA Arad IZVOARELE... Întotdeauna am iubit izvoarele!

Copil, acolo în Munţi, îmi spălam în ele faţa şi picioarele...

Toată copilăria mi-am petrecut-o între aceste sfinte odoare.

Se umple sufletul meu când scriu de o lumină vindecătoare!

De arşiţa vremii nici nu-mi mai pasă; mă simt şi acum atât de viu în braţele lor!

Fericit e cel ce lasă în urma lui un drum şi un izvor!

Sonetul LXXX.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

OVIDIU OANĂ-PÂRÂU Bucureşti

(eu m-am născut la vremea ...)

Eu m-am născut la vremea când triumfa solstiţiul, Tribut adus vieţii de-o rază jucăuşă Iar pânzele din neguri pândeau pe după uşă Să fie îmbiate la somn peste siliciul Vreunui ţărm de mare, sau potopind caliciul Reginei nopţii, calei, cu câte-o neagră tuşă ...

Da-s şterse, de pe toate, de-a zorilor mănuşă Vremelnic, peste ziuă, îşi săvârşesc supliciul.

Iar dintre mii de astre, el, Soarele, e solul Vestind peste milenii, altfel de poezie, Un alt Ovid la Tomis, care îşi scrie rolul Trăind fără de teama că fi-va erezie Prinosul lui de de versuri, ci suplini-va golul Din inima-i flămândă. Aşa a fost să fie!

PRIN PLEOAPE-MI TREC STRIVITE LINIŞTI Prin pleoape-mi trec strivite linişti, Desprinse din sălbăticii De suflet şi se schimbă-n vii Cleştare cu luciri de linişti Ce-obrajii ard. Rostogolite, Sfărâmă teamă şi tristeţe, Nasc zâmbete şi dau bineţe Iubirii-n ele împlinite.

Le sorbi şi setea îţi alină Trecându-şi strălucirea-n tine.

Plâng de iubire, îmi e bine, Mi-eşti soare într-o zi senină.

Kees van Dongen - Femeie pe canapea

© Ovidiu Oană Pârâu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

puteam l-aş fi oprit din zbor, dar el acum se plimbă-n Elsinor.

Artistul

BORIS MARIAN, Bucureşti Când adevărul Când adevărul o să pară o minciună, Minciuna o să pară adevăr, Stânga devine dreapta, ca o spumă Este opinia de astăzi până-n zări.

Eu spun că n-am minţit vreodată, Pare suspect. Se supără pe loc Doi golănei şi doi bătrâni de treabă, Cum să nu minţi, când adevărul este foc?

Precum acidul tare sau leşia, Cuvântul cade greu pe cei dibaci, Mai bine taci şi mori ca păpădia, Voi aţi văzut cum ard pe câmpuri maci?

Madeleine S-au golit nopţile toate, cufere cu galbeni, sparte, se mai văd urmele dinţilor în pernă, craterul viselor, pe scândurile rupte, licheni au crescut, şerpi leneşi, Madeleine, se-nvârt palele, orele, zorii, unde ne sunt îndurătorii?

Spuneai să fim buni, dar ce bem înainte de moarte, Madeleine?

De privesc în sus, nu se vede niciun duh, cine poate, mai crede, cine nu, se întoarce cu faţa la perete, în geamăt. Şi-ngheaţă. xxx Cadavre pe Sena, acolo l-am zărit pe Paul Celan, avea o inimă fragilă, de porţelan, dacă

Artistul ca enigmă, emblemă, siglă, Delicat, natură la miez de noapte, Un bâtlan a zburat înspre sud, ceva trist, Ceva mortal, ca o durere suspectă.

Cine spunea că numai Dumnezeu Are dreptul la existenţă?

Are dreptate? Și este trist acest Dumnezeu?

Suntem noi doar staţii facultative în trecerea timpului?

Un obelisc negru a fost aşezat în centrul Paradisului.

Fratele meu este strigătul, scria Din adâncul cenuşii fratele Benjamin, l-a auzit cineva? Probabil.

Dar va veni ora când noi vom vedea De undeva, de sus, cum ne vor privi alţii.

Colac de salvare Poezia este un colac de salvare nesigur.

Un cuvânt te îndrumă, al doilea te tulbură, al treilea te panichează, cu al patrulea confuzia devine totală, de aici începi să înoţi singur.

Demontarea spaimei este obligatorie.

Mă simt ca regele Lear. Mă simt ca un Iov. Toţi ne temem că ne-am ratat viaţa.

Mă salvez prin dedublare, mă privesc din afară, vorbesc despre mine ca despre altul.

Dacă am fi nemuritori, ura ar dispare.

De vreme ce nu poţi sluji omul, cum poţi să-l slujeşti pe Domnul?

Cum poţi să sădeşti pomul, cum poţi să-ţi păstrezi somnul.

Mă întreabă profesorul, şterge praful de pe armele de vânătoare şi de pe vraful de reviste, apare o balerină care ne ţine în carantină,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE profesorul face un semn pe tăbliţa de lemn, de faţă sunt sunt personaje famate, Confucius, Alexandru cel Mare şi comandanţi de armate.

M-a întristat întotdeauna să recidivez, spune unul dintre ei, cu un pechinez în braţe, balerina-l aprobă, Robespierre stă într-un colţ, bate la tobă....

Eu sunt un om ca oricare, prietene, sunt un dinte rupt dintr-un pieptene, am fost condamnat de soartă şi de o judecătoare cu gâtul fin şi subţire, dar pieptul mare, m-am refugiat în poeme scrise pe un perete, pirat fugit de pe malul anticei Crete.

Ce este destinul, mă-ntrebi, ce vor zeii? Elevii de mult i-au uitat, leneşii ca şi mişeii, Oedip se preumblă cu cerşetorul, ambii sunt orbi, dar cunosc, fără-ndoială, viitorul, prea multă fericire nu ne aşteaptă, nicio revoluţiune n-a fost prea dreaptă, dar mersu-nainte este o lege pe care nici cerşetorul, nici Oedip-rege nu pot s-o nege.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Lotca pluteşte pe apă. Dar fără apă, lotca nu ar mai pluti. Ce este mai important? Sufletul nu este un obiect, dar nici obiectele nu sunt obiecte. Urechea nu se poate auzi, ochiul nu se poate vedea în interior. Oamenii ştiu ce văd şi aud în afară. Înţeleptul ştie că orice vede în interior sau în exteriorul său, nimic nu este adevărat. Unghiile, părul cresc continuu, cel înţelept observă schimbările pentru a înţelege veşnicia. Peştii din adâncuri îşi schimbă înfăţişarea, deşi marea este aceeaşi, la fel şi moartea, viaţa, un continuu. Oricare drum este acelaşi drum, a urma pe DAO înseamnă a nu-l urma. DAO nu există, el este inexistenţa. Când vedem un taur, un cal, un copac, noi ştim să le numim, deci ele nu mai există în substanţa lor. Înţelepciunea şi curajul nu te vor face să cuprinzi infinitul, de aceea fii modest, nu căuta vorba iscusită, vorba simplă este mai aproape de inima oamenilor.

De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se, ne spune Saint-Exupery. Pilotul acesta era înţelept ca un chinez. Nu există singurătate pentru cei ce mor. Agonia este clătinarea unei conştiinţe golite, apoi reumplute cu memorie.

Mai poţi avea încredere în moarte? Aţi văzut cum arată mesele după un ospăţ de nuntă?

Bătrânul Kitai şi alte poveşti În afara lui DAO nu poţi gândi, tot ce nu poţi gândi este DAO. Nimic omenesc este DAO. Olarul face ulcele, ulcele nu-l fac pe olar. Dar omul, natura şi DAO sunt unite într-un singur tot. Întunecarea minţii nu poate fi dezvăluită. O scânteie poate provoca un incendiu, dar după ce dispar obiectele unde se duce focul? Moartea din matcă, moartea din ou. Lumea există în oglindă, în apă, în vis. Înţeleptul se deosebeşte de ceilalţi prin ceea ce NU FACE, NU VORBEŞTE, nicidecum prin ceea ce face şi vorbeşte.

Când privighetoarea s-a hotărât să moară, ea nu a mai fost privighetoare.

55

Kees van Dongen – Mama cu copil şi păpuşi

55

Kees' van Dongen (n.26 ianuarie 1877 – d. 28 mai 1968 a fost un pictor olandez-francez, unul dintre cei mai importanți reprezentanți olandezi ai fovismului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE DANIEL DUMITRU DARIE Hotar de timp Cerul de vară pare să devină Un cinic şi sălbatic rug aprins, Dar nu se înţelege că-n lumină Ascuns îi răul care ne-a cuprins.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Am pus cândva politica la zid Redând speranţa vorbelor directe, Şi n-am slujit păcatele abjecte Cedînd dorinţei de a fi servid.

Mai mult, n-am vrut să uit de Mareşal Ori că Moldova e-mpărţită-n două, Şi-am strâns în palmă boabele de

Schimbări majore, vor urma, în toate, Şi nimeni nu mai ştie ce va fi, Condiţia umană va fi, poate, Hotar ce poate chiar redefini.

rouă Plângând ţăranii satului real.

Urma-vor lupte fără de motive, Veni-vor magi cu falduri de minciuni, Iar omul, plin de gânduri posesive Va crede că există iar minuni.

Iar omul nou m-a tot dezamăgit Când nu-şi mai amintea de Bucovina, Sau când, mereu, pe alţii dădea vina Că tot trăim pe muche de cuţit.

Un simplu Nu poate urni dezastre, Ape şi foc şi tot ce nu-i ştiut, Doar nopţile redevenind albastre Pot duce timpul către început.

M-am dus şi la biserică să ştiu Ce crimă fac cei ce mai au conştiinţă. Şi uite-aşa, cu cea mai buna ştiinţă Am înţeles că eu degeaba scriu.

Recalibrări de gânduri renegate Aduc speranţei gândul viitor, N-avem nevoie să zidim palate, Chiar regele în sine-i cerşetor.

Acum revin ştiind ce lucru fac La ceasul când istoria se mişcă Şi viaţa-i o continuă morişcă Spre deznădejdea celor care tac.

Un drum de lacrimi va deschide calea Spre timpul ce urmează a nu fi Şi semn va da că, totuşi, întâmplarea Nu-i modul sigur de a izbândi.

Aduc din timp un gând adolescent Fără să schimb nimic din vechea formă Că traversând mereu câte-o reformă Aş fi cobai cu suflet repetent.

Averi imense dacă se vor pierde Va însemna că nu-i nimic pierdut, Dar dacă iarba nu va mai fi verde, Nici adevărul nu mai e crezut.

Aceasta e prefaţa mea de om Ce îşi mai pune viaţa pe hîrtie Şi regăseşte-n şoapta sa pustie Hotarul stăvilitului atom.

Apocalipsa chiar ne va cuprinde, Când nimeni nu va crede că-i real, Să fie bine doar de noi depinde, De a iubi şi-a nu trăi banal.

Am fost rebel şi tot aşa voi fi Şi tot mereu cuvântu-l spun pe faţă Cătând lumina copcilor de gheaţă În marea încercare de-a trăi.

Eu, ca prefaţă Revin acum şi n-am să spun nimic Cu toate că mai toate se compară Că iar e greu şi iar e frig în ţară Şi-n viaţa tuturor mă tot implic.

© Daniel Dumitru Darie (vol. I, Pasaport)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MELANIA CUC PLANUL DIVIN Mâinile amândouă se întind la soare Pe muşamaua cu margarete sălbatice.

Milositv eşti, Doamne, În dimineaţa asta cu ruj gras pe buze Şi cafeaua bună Fierbând fără foc, fără zahăr... În planul divin, la nord dinspre sud, Un portar reumatic Şi clientul hotelului de cinci stele, Beau berea rece din aceeaşi halbă.

Pe gardul electric Numai rochia mea flutură ca un steag comunist.

Vă rog, ascultaţi!

Recunoştinţa generaţiei mele vine cu buldozerul Prin pereţii de sticlă ai cinematografului în care Scenele de război sunt derulate cu încetinitorul.

Role de celuloid s-au aprins Fără brichetă, Fără chibrit.

IL PIANO DIVINO Entrambe le mani si tendono al sole Sull'incerata con margherite selvatiche.

Sei misericordioso, Signore,

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

In questo mattino dal pesante rossetto sulle labbra E caffè buono Bollente senza fuoco, senza zucchero...

Nel piano divino, da nord a sud, Un portiere reumatico E il cliente dell'hotel da cinque stelle, Bevon birra fredda dalla stessa pinta.

Sulla recinzione elettrica La mia veste appena sventola come bandiera comunista.

Per favore, ascoltate!

La gratitudine della mia generazione viene con la ruspa Tra le pareti di vetro del cinematografo ove Le scene di guerra si svolgono al rallentatore.

Rotoli di celluloide ardon Senza accendino, Senza fiammifero.

PE PAGINA A TREIA, SUS, ÎN DREAPTA Înghit hap-ul zilei Cu apa nici vie , nici moartă.

Mă aşteaptă doar o umbră cheflie În caseta cu bijuterii de familie.

Leacul pentru ochii mei Este mai vechi decât boala asta Şi voi pipăi întunericul prin mulţimea Ce se răsuceşte ca un şnur Pe încheietura mâinii-mi tremurânde. În-un singur album de familie Mi-am adunat eroii şi cu medaliile lor Din tinichea sclipitoare.

Nu am reuşit să învăţat de la ei Cum să-mi conserv în oţet amintirile Şi borcanele de la băcănie Au ocupat deja locul cel mai bun din vitrină.

Pe pagina a treia, sus , la dreapta, Se postează anunţul de naştere Pentru că Ziua năduşeşte în fulgii zăpezii Cu care un dumnezeu ghiduş a umplut Toate pernele pe care stau Ca pe o tipsie de aur Capete nebotezate de prunci.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE SULLA TERZA PAGINA, IN ALTO, A DESTRA Inghiotto la pillola del giorno Con acqua né viva né morta.

M'attende solo un'ombra festaiola Nella scatola dei gioielli di famiglia.

Il balsamo per i miei occhi E' più vecchio di questo male E brancolerò nel buio tra la folla Che si arrotola come un cordone Sulla giuntura della mia mano tremante.

Dentro un solo album di famiglia Ho raccolto i miei eroi con le loro medaglie Di latta smagliante.

Non son riuscita ad imparare da loro Come conservare in aceto i ricordi Ed i barattoli della drogheria Han già occupato il miglior posto della vetrina.

Sulla terza pagina, in alto, a destra, Si posta l'annuncio della nascita Perché Il giorno trasuda fiocchi di neve Con cui un dio scherzoso ha riempito Tutti i cuscini dove stanno Come sopra un vassoio d'oro Teste non battezzate di lattanti.

APRILIE Şi şoarecii bătrâni chiţăie azi după hrana promisă.

Odaia de oaspeţi duhneşte a fum de ţigări şi a linişte.

Trag colţul dantelei cu ciucuri din tuş Şi strada se vede albă şi moale Ca o de frazelă înmuiată în lapte.

Febril este aerul unde Castranii îşi pieptănă rădăcinile cu tot Cu cântecul flaşnetarului.

Pe zidul pleznit de riduri şi cu afişe de circ, Glicina de bronz s-a coclit.

Doar păsările libere mai ciugulesc griji Din palmele mele unse cu siropul de mentă Al primăverii în care abia am încăput.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Ce vrajbă contagioasă a cuprins terenul de joacă?

Copiii din faşă-s adulţi Şi îşi scuipă năduful de pe scuterul care Zumzăie ca un greier cu elitre tocite de drum.

APRILE Pure i vecchi topi oggi squittiscono dietro il cibo promesso.

La stanza degli ospiti puzza di fumo di sigarette e quiete.

Tiro l'angolo del merletto con becchi d'inchiostro E la strada si vede bianca e soffice Come sfilatino inzuppato d'acqua.

L'aria è febbrile ove I castani si pettinano le radici insieme Al canto del suonatore ambulante.

Sul muro pieno di solchi e locandine da circo, Il glicine di bronzo s'è ossidato.

Solo gli uccelli liberi beccano ancora premure Dai miei palmi unti di sciroppo di menta Della primavera dove sono appena entrata.

Che odio contagioso ha cinto il terreno da gioco?

I bimbi in fasce sono adulti E sputano la rabbia dallo scooter che Ronza come un grillo con le elitre consumate dalla strada. © Melania Cuc, versuri ©traducere în limba italiană de Luca Cipolla

Arkady Ostritsky - Somn

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

CAUTĂRI

PETRU FĂGĂRAŞ, Alba Iulia

IUBIRE Sărutul sărat al buzelor tale îmi cântă-n amintire o tainică chemare, raza de lumină sărută lacrima din val iar ochii mei presară rouă!... şi curg încet zi de zi, iar mâine ca şi ieri, voi sângera sau voi iubi!...

Ştiu cum eram Când tu nu erai…

De câte ori veneai, De atâtea ori eram totul!...

De câte ori rămâneai, de atâtea ori credeam că tu eşti totul!...

De câte ori plecai de atâtea ori eu eram nimic!... până când într-o bună zi nimeni nu a mai plecat şi nimeni nu a mai venit!...

RECHERCHES Je sais comment j’étais Quand tu n’y étais pas...

Chaque fois quand tu venais Tu étais tout pour moi!

Quand tu restais chez moi, Je croyais que tu étais tout!...

Chaque fois quand tu partais Je n’existais plus!...

Jusqu’un beau jour Quand nul n’est plus parti Et personne n’est revenu!...

AMOUR

CĂLATOR

Le baiser salé de tes lèvres réveille en moi le souvenir d’un appel secret, le rayon du soleil embrasse la larme du flot et mes yeux saupoudrent de rosée!... et coulent doucement jour après jour, demain, comme hier, je vais saigner ou j’aimerai!...

Am călătorit prin vârste, vremelnic, în straie de prinţ şi de nomad!...

La praguri de răscruci, din tunetul anilor, m-a atins tăcerea visărilor… şi te-am întâlnit pe Tine!...

VOYAGEUR J’ai voyagé au travers les âges, passager, en habits de prince et de nomade!...

Au seuil des carfours, Du coup de tonnerre des années, Mon rêve silencieux m’a foudroyé…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Et je t’ai rencontré, Toi!...

DORINŢĂ Îmi e dor de-o despărţire, în nemărginitele păduri ale întâlnirii noastre!... şi-apoi s-adorm învelit în furtuna, iscată în sensul giratoriu al destinului!... pe covorul moale al viselor lângă ţărmul iubirii!...

DÉSIR

ÂME Au bord de nos sentiers intérieurs, Mon appel secret Pour que ton rêve et son ombrage rougeâtre s’évanouissent comme la mélancolie des feuilles qui tombent, Viens, au-dessus de la chaume de mon âme Transformée en gare Où personne ne vient et d’où personne ne part!

Et m’ennivrant d’une goutte de vin D’une larme ensoleilleé Comme tu me manques De l’eau du temps J’y reste encore...

Je rêve d’un au revoir, dans les forêts infinies de nos rencontres!... et que je m’endorme après, saisi par l’orage, au rond point du destin!... sur le tapis tendre des rêves au bord de l’amour!...

© Versuri: Petru Făgăraş © traducere, Virginia Smărăndiţa Brăescu

SUFLET La marginea cărărilor din noi, te chem în taină Visarea să-ţi pierzi, prin melancolia frunzelor ce cad, cu umbre ruginii!...

Vino, peste miriştea sufletului meu, transformat în gară, în care nimeni nu vine, din care nimeni nu pleacă!... mă-mbăt apoi cu-un strop de vin din lacrimă de soare, din apa timpului retras în matcă!... de dorul tău, eu mai rămân!...

Arkady Ostritsky56 - Vara

56

Arkady Ostritsky – s-a născut în 1948, la Chișinău, Moldova. A fost recunoscut foarte devreme pentru talentul său, motiv pentru care la vârsta de 20 de ani este acceptat la Academia de Artă Rapin. A emigrat în Franţa, după care s-a stabilit în Israel. Renumit pictor contemporan cu numeroase lucrări în Franța, Italia, Anglia, Grecia și Spania, SUA și cel mai recent în Japonia.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

DAZIO AL SONNO

VIORELA CODREANU TIRON

TROPPO TEMPO Troppo tempo fui assente dal mio essere, stato con le braccia incrociate!

Troppo tempo aspettai, la mano tesa verso i tempi! e ho creduto!... che tutto si compirà da sé.

Troppo tempo lasciai pensare la natura nella mia assenza !... e quando decisi di fare qualcosa... i miei salici erano troppo spogli, il verso degli uccelli si confondeva col rombo dei burroni, il sangue della musica era succhiato dai tafani, e la mia anima era schiacciata sotto i zoccoli del toro.

PREA MULT… Prea mult am fost plecată din mine şi-am stat cu braţe-ncrucişate!

Prea mult am aşteptat cu mâna-ntinsă către vremuri! şi am crezut!... că toate se vor împlini de la sine.

Prea mult lăsat-am şi natura să cugete în lipsa mea!... şi când m-am hotărât să fac ceva... sălciile mele erau mult prea golaşe, cântul păsărilor se amestecase cu zgomotul prăpăstiilor, sângele muzicii era supt de tăuni, iar sufletul meu era strivit sub copite de taur.

Dove potrei trovare la via dell’infanzia, la culla materna o il gioco scalzo della fanciullezza?

Pagai il dazio al sonno!

Pagai il dazio ai sogni! ma non ho potuto raggiungere la terra promessa e nuoto nell’acme della fatica, lancinante stanchezza di me stessa!

VAMA

SOMNULUI

Unde-aş putea găsi drumul copilăriei, leagănul mamei sau jocul desculţ al prunciei?

Am dat vamă somnului!

Am dat vamă viselor! dar n-am putut trece în ţara făgăduinţei şi înot mai departe în miezul oboselii, sfâşietoare oboseală de mine!

TANTO, MA TANTO HO AMATO… Tanto, ma tanto ho amato e tanto ho guardato il ricordo dell’amore, fino a che gli occhi piansero addolorati, fino a disgregarsi nel dolore.

E tra tutti i granelli di polvere che coprono il verde della primavera, ti guarderanno sempre quegli occhi… che il soriso della morte suggellò tempo fa.

E il cuore mio ballerà sopra questo universo perchè saprà che dalla polvere rimasta estraneo ti sorride.

ATÂT DE MULT AM IUBIT...

Atât de mult am iubit şi-atât de mult am privit amintirea iubirii, încât ochii au început să doară, să doară până la descompunere. Şi dintre toate aceste fire de praf

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ce acoperă verdele primăverii te vor privi mereu ochii aceia... pe care surâsul morţii i-a închis cândva. Şi inima mea va dansa peste tot acest univers, pentru că va şti că din pulberea ce va fi îţi va putea zâmbi ca unui străin.

MALEDIZIONE Il mio patimento ti sia fratello gemello e la bocca arida per l’ardore del bacio! la pioggia di me ti bagni! la terra di me ti bruci i piedi! nell’ardore del desio ti disperda, sempre in cerca di me, sempre senza trovarmi!

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

CUVINTE… Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute, rămase nespuse, pe toate le-am cules şi le-am spălat cu rouă-de-soare.

Le-am presărat pe ropotul ploii şi le-am înfipt în mare, de unde valul le va aduce la picioarele tale.

Să nu te apleci!

Eu am închis odată valul în mâini şi-am presărat fire de iarbă pe creştetul universului şi-am văzut: Deasupra...

Dedesubt...

Nimicul îşi face culcuş.

LE PAROLE MI CONOSCONO…

BLESTEM Să-ţi fie frate geamăn chinul meu şi gura uscată de dorul sărutului! ploaia-de-mine să te ude! pământul-de-mine să-ţi ardă tălpile! în dorul-dorului să te-mprăştii, mereu căutându-mă, mereu negăsindu-mă!

Con una scellerata lucidità le parole strozzate mi conoscono!

Come io stessa mi conosco!? …mi conoscono come il proprio complice, che conosce troppe cose su se stesso.

E in tutta questa oscurità chi avrebbe il coraggio d’ abbracciare queste parole ?

PAROLE…

MĂ ŞTIU CUVINTELE…

Parole buttate via, perdute, taciute, parole mai dette, le ho raccolte tutte e le ho lavate con rugiada di sole.

Le ho cosparse sullo scroscio di pioggia e le ho piantate nel mare, dove i flutti le porteranno ai tuoi piedi.

Non inchinarti!

Io una volta ho chiuso l’onda nelle mani e ho cosparso fili d’erba in cima all’universo e ho visto: Disopra…

Disotto…

Il nulla fa il nido.

Cu o luciditate nelegiuită mă ştiu cuvintele sugrumate!

Cum mă mai ştiu!?...mă ştiu precum propriul meu complice, care cunoaşte prea multe despre sine. Şi-n toată această întunecime cine s-ar încumeta să-mbrăţişeze aceste cuvinte? © Viorela Codreanu Tiron © versiune în limba italiană, Geo Vasile

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

şi uzat, ţi-ai dat seama într-un ascensor mai puţin frecventat din acel mare magazin în aer liber...

Neaşteptată ofensivă-a iernii, vânt ce-ţi îngheţa sângele-n vine, învolburând zăpada...smintindu-te.

GEO VASILE Seducţie Las-o pe inspiratoarea ta Ruth să completeze naraţiunea cu-ntunecimea şi limpezimea ei, în înclinarea fără de sfârşit melancolică a capului, întru înfiriparea seducţiei unui surâs, în scânteierea unei priviri glaciale sau precipitat de-ndoliată sinucidere în postfaţa vieţii tale frauduloase.

Seduzione Lascia che la tua ispiratrice Ruth completi la narrazione nei suoi scuri, nei suoi chiari, nell'inclinarsi perdutamente malinconico del capo, nell'accennare la seduzione di un sorriso, nello scintillio di uno sguardo freddo o precipitato di luttuoso suicidio, nella postfazione alle tua vita fraudolenta.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Allodola Allodola era forse un demonio oppure rampollo di un demonio, ti sei tuffato nella sua ferita schiusa, setticemica come un Orlando furioso a lutto...

Parlando dell’essenza della vita lungo il fiume Ilisso, il Maestro disse al discepolo che eri: l’enigma scaturisce dall’illibatezza.

Lei veniva da Colchide, nel mese di marzo, col verso dell’abisso insanguinando la sua fronte, vestita solo di un’incerata, lo slip non ce l’ aveva, dalle sue parti non era in uso, concavo il sesso molto logoro, te ne sei reso conto in un ascensore, poco frequentato, di un grande negozio all’aria aperta...

Inatteso scatenarsi dell’inverno, vento a farti raggelare il sangue nelle vene, turbinio di neve....pazzia...

Allodola Allodola era poate un demon sau poate-odrasla unui demon, te-ai aruncat în rana ei întredeschisă, septicemică ca un Orlando furioso-ndoliat...

Vorbind despre esenţa vieţii de-a lungul râului Ilissos, învăţătorul a spus discipolului ce erai: enigma îşi are izvorul în neprihănire.

Ea venea tocmai din Colchis în martie, cu versul genunii însângerându-i fruntea, îmbrăcată doar într-un impermeabil zis fâş, nu avea slip, în insula ei nu se obişnuia, avea sexul foarte concav

Adrastea În ciuda făţişei obscenităţi a trăsăturilor, Adrastea nu displăcea, ţi-ai dat seama totuşi că avea ceva strident doar atunci când ţi-a zis brusc că e mai bine să plecaţi, recunoscuse nu departe de masa voastră un individ ce fusese codoşul lui Ares, un fel de căpcăun melancolic... În cele din urmă a venit cu tine,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la casa vameşilor unde aţi copt pâinea deşertului în ritmul dansului a două spade pe funia de umbră a inimii

tu avais passé des moments adorables, tu lui gardes un beau souvenir malgré son insensibilité professionnelle, malgré son manque d’émotion charnelle, hélas!

Adrastea Malgrado la vistosa oscenità dei sembianti, Adrastrea non dispiaceva, tuttavia ti sei reso conto che qualcosa in lei era stridente, solo quando ti ha detto all’improvviso che era meglio lasciare subito quel locale... aveva ravvisato non lontano dal vostro tavolo un individuo che era stato il ruffiano di Ares, una specie d’orco malinconico In fine è venuta con te nella casa dei doganieri: coceste il pane del deserto nel ritmo della danza di due spade sulla fune d’ombra del cuore...

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Vetrate Sagome apolliniche, crociati, cavalieri portano nel recondito dell’essere il Verbo come la perla nell’ostrica , e il canto come l’usignolo martirio nella sua ugola d’oro…

Si dice che sono menestrelli o trovatori, loro sanno a memoria il pallore lunare Rammentando il tuo viso di cinereo…

Squallide frasi cospargono fluorescenti dalie, la marea degli oceani butta alla rena collane, incomincia il conto alla rovescia dei globuli bianchi, il tuo cuore artesiano irrora le vetrate… © versuri şi traducere, Geo Vasile

tu avais passé des moments adorables, tu lui gardes un beau souvenir malgré son insensibilité professionnelle, malgrè son manque d’émotion charnelle, hélas !

Vitralii Siluete apollinice, cruciaţi, cavaleri poartă ascuns în ei Verbul precum perla în stridie, şi cântul jertfelnic precum privighetoarea în guşă…

Se spune că sunt menestreli sau truveri, ei ştiu pe de rost a lunii paloare amintind de chipul tău de cenuşă…

Fraze tocite se-aştern pe fluorescentele dalii, mareea oceanelor azvârle uscatului salbe, începe numărătoarea inversă a globulelor albe, inima ta arteziană înrourează vitralii…

Auguste Mache57 - La lacul albastru, 1913

57

August Macke (n. 3 ianuarie 1887, Meschede/Westfalia - d. 26 septembrie 1914, Perthes-lès-Hurlus / Champagne) a fost un pictor german, unul din cei mai cunoscuți reprezentanți ai expresionismului.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Sunt doar o fulgerare în bezna unui veac O urmă scrijelită pe dune în spulberare.

Din smalţ de stea cochilie îmi fac Să-mi caut adăpost pe fund de mare.

Battito di ciglia

FLORENTINA NIŢĂ, Italia Aripi de gând Bat aripi de gând pe cerul rotund, Se scurg în şuvoi spre-afundul din noi

Vivo all’istante dal tempo nascente E nella lacrima caduta muoio sciolta Finché non smetterà la mia mente Di riconoscere la propria impronta.

Ecoul nu pot să-l spulbere tot, Chemarea n-o ştiu în ceasul târziu.

Un lampo vivo nel buio secolare Senza tracce sull’ininterrotta scia Mi faccio una conchiglia stellare Riparo nel profondo marino che sia.

Când fi-vom apus al stelei de sus Un ultim popas pe malul rămas,

Înaripaţi de oţel

Se va fi uitat de zborul înalt În stinsul tumult din timpul prea mult.

Ali di pensiero Ali di pensiero inondano il cielo, Scivolano nel torrente all’orizzonte.

Un eco si fonde con note profonde, Appello acerbo da un tardo tempo.

Saremo perdenti come stelle cadenti All’ultima sosta di quello che resta, Dimenticando alquanto il volo alto Nel tumultuo struggente del tempo ingente.

Clipire de pleoape Trăiesc în clipa care stă să nască Şi mor cu lacrima din geană strecurată, Cât nu a încetat să-mi recunoască Cugetul treaz amprenta repetată.

Îngeri cu aripa spadă În foc şi-au purificat Zborul din cer să nu cadă Trup izbăvit de păcat.

Par şiruri în aşteptare Peste hotare veghind, Platoşe strălucitoare Prin ochii minţii lucind.

Alati d’acciaio Angeli con spade alate Nel fuoco purificate Ai cieli mani alzate Di peccati perdonate.

In lunga fila attendono, Le frontiere sorvegliano, Nella corazza rispecchiano I nomi occulti che invocano.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

În urma mea Mereu în urma mea un pas Rătăcitor pe căile umblate, Întârziat în umbra mea un glas De foşnet răscolind frunzişuri moarte.

Tăcerile stârnind cu o lunecare Abia simţită, când te-aud păşind, Suflarea ta de gheaţă-n parcă-mi pare Mereu în urma mea un gând.

Dietro di me Sempre dietro di me di un passo Girovagando sulle tracce passate, Nella mia ombra ritarda un fruscio, Di foglie morte appena calpestate.

I miei silenzi sono intrecciati Con suoni di passi in scivolamento, Ti sento alle spalle i respiri ghiacciati, Sempre dietro di un pensiero.

La fereastra visului tău La fereastra visului tău perdeaua e trasă Spun vecinii că azi nici nu ai fi acasă.

Dar dacă n-ai plecat şi peste noapte Raza lunii prin vitralii va preface în şoapte Tăcerea ta, prizonieră gândului cuminte, Aşteptarea mea devenită dorinţă să intre?

La finestra del sogno Alla finestra nel buio il sogno attende Dicono che nessuno sia dietro le tende.

E se invece allontanata ancora non fosse, E la luna nei vetri brillare facesse Il suo silenzio nei pensieri in ostaggio, Il mio desiderio ad entrare coraggio? © Florentina Niţă/trad. Florentina Niţă

ENRIQUE A. SANCHEZ LIRANZO (Republica Dominicană) MATERNIDAD FRUSTRADA

Gabrielei Mistral

Profundo dolor del misterio, Desgarra el amor fluido de la naturaleza.

Toda América sufre la miseria de su pueblo.

Toda América llora la miseria de su gente, Como un dolor vaginal Que frustra su maternidad.

Desolación y tristeza, Larga ternura de amor marchito Consagran el dolor de su misterio Su dolor sobre el infinito.

Llora América errante, Llora su maternidad frustrada.

Llora América, llora…

Llora su maternidad.

NAȘTERE FRUSTRATĂ

Gabrielei Mistral

Durerea profundă a misterului, Sfâşie cursul dragostei în natură.

Toată America suferă mizeria poporului său.

Toate America lăcrimează de mizeria poporului său, Ca la o durere vaginală Care-i frustrează maternitatea.

Dezolare şi tristeţe, Lunga tandreţe de iubire veştejită Întăreşte durerea misterului său Durerea sa infinită.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE America jeleşte rătăcitoare, Deplânge naşterea ei frustrată.

America plânge, plânge ... Îşi plânge naşterea.

DOS PRIMAVERAS Jamás vivió una flor Dos primaveras, Jamás soñé con ser Precursor de tu amor.

Jamás supiste nunca Lo que yo te quería Cuando nos conocimos Aquella noche de amor.

Como hoja sacudida por una tempestad, Es posible que fuera la mujer que he buscado, Pero como las flores se marchitan tan pronto, Quizás llegue muy tarde al jardín de tu amor.

DOUĂ PRIMĂVERI Floare niciodată Două primăveri nu a trăit, Să fiu vreodată n-am visat Primul tău iubit.

Niciodată n-ai ştiut Că iubită eu te-am vrut De când ne-am cunoscut În noaptea aceea de amor.

Ca frunza cutremurată de furtună, E posibil să fi fost femeia căutată, Dar, aşa cum florile se ofilesc îndată, Mai târziu ajung la iubire în grădină.

PRECURSOR DE AMOR. Si fue Colón el Descubridor De un nuevo mundo; Si fui yo tu precursor de amor.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Si fue Bolívar: como El Atlas que sostiene El mundo; Quisiera yo por siempre Sostener tu amor Dentro de mi corazón, Y, así llevarte conmigo Donde quiera que vaya, Y así llevarte por siempre Vida de mi corazón.

PRECURSOR DE IUBIRE Dacă Columb a fost descoperitorul Lumii Noi; Eu am fost precursorul iubirii tale.

Dacă ar fi fost Bolivar: ca Atlas să susţină Lumea, Eu aş dori mereu Să-ţi susţin iubirea In inima mea, Și aşa te voi duce cu mine Oriunde vei dori să pleci, Aşa te voi lua pentru totdeauna Viaţa sufletului meu.

HUELLAS Tras las huellas de tus pasos Siempre he vivido yo, Para saber el porque Te alejaste de mi amor.

Tanto te quise y te quiero Que aun te recuerdo más, Para saber el porqué: Tú me dejaste de amar.

Del amor que yo te tuve, Del cariño que te tengo, Quisiera siempre llevarte Conmigo hasta el fin eterno.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE URME

AMĂGIRE

Pe urmele paşilor tăi Am trăit mereu, Ca să ştiu de ce Te-ai depărtat de iubirea mea.

Este amăgire Dorinţa Bărbatului împătimit.

Atât te-am dorit şi te doresc Că încă nu îmi amintesc, Ca să ştiu de ce: M-ai lăsat să iubesc.

Iubirea ce am avut-o, Dragostea ce ţi-o port, S-ar putea mereu s-o iau Cu mine în eternitate.

ILUSION Es la ilusión El querer Del hombre que se apasiona.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Este ipocrizia încântătoare Care amuţeşte în faptă, Ca să afle de ce Sunt aceste eşecuri.

Dorinţa fiecărui bărbat Este să aibă în braţe Femeia preferată, Ai cărei obraji radiază De frumuseţea fermecătoare Ce-o descoperă valurile, Într-o noapte cu lună Pentru a fi frivolă şi matură În toate apusurile de soare.

Poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (Republica Dominicană) Traducere în limba română, Ioan Friciu, Sibiu

Es la mustia encantadora La que enmudece en el acto, Para saber el porqué De todos estos fracasos.

Del querer de cada hombre Que acaba haya en los brazos, De la mujer preferida, Y que en sus mejillas brilla La belleza encantadora Que la des cubren las olas, En una noche de luna Por ser frívola y madura En todos los ocaso.

Arkady Ostritsky - Amăgire

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Në asfaltin e nxehtë Lë gjurmët e shpirtit të saj.

Atingere

LĂCRĂMIOARA IVA Fata de la ţară Cutreieră oraşul, desculţă.

Zâmbeşte, deşi privirile trecătorilor îi taie sufletul în două.

Nu îndrăzneşte să le deie un: bună ziua, deşi, aşa s-ar cădea.

Fluturându-şi inocenţa ca şi pe-o batistă în vânt, fata de la ţară lasă în asfaltul fierbinte amprenta sufletului ei.

Vasha nga fshati E përshkon qytetin, E zbathur.

Buzëqesh, Edhe pse shikimet E kalimtarëve Ia ndajnë shpirtin Në dy pjesë.

Nuk guxon T’i japin një: Mirëdita, Edhe pse e meritonte.

Duke valëvitur pafajësinë Porsi një shami në erë, Vasha nga fshati

Dantela bisericii trebuie privită din toate unghiurile şi admirată de către toate simţurile. În biserică ar trebui să intrăm desculţi şi să păşim şoptit...

Icoanele mă privesc şi-mi zâmbesc tăcute.

Doar clopotul cântă.

Cântă ceea ce eu nu pot exprima Prin privire,vorbe…, nici măcar prin lacrimi.

Mă uit printr-o cruce la viitor şi observ: acesta se împarte în patru. Ştiu, este păcat să fac previziuni.

Privit printr-o cruce cerul este atât de aproape, poate fi atins cu o rugăciune!

Prekje Dantella e kishës Duhet kundruar Nga të gjitha anët Dhe admiruar Nga të gjitha ndjenjat.

Në kishë do të duhej Të hymë zbathur E të hapërojmë qetë…

Ikonat më shikojnë E m’buzëqeshin me heshtje.

Vetëm kambana këndon.

E thot atë që unë s’mund ta shpreh Përmes shikimesh, e fjalësh…, As përmes lotësh së paku.

Shikoj përmes një kryqi në ardhmëri Dhe vërej: Se kjo po ndahet

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Në katër pjesë.

E di, është mëkat të jap parashikime.

Kundruar nëpërmjet një kryqi Qielli është kaq pranë, Mund të preket Me një lutje!

Strategie Fiecare unghie este un ciob de oglindă care reflectă diferite aspecte ale sănătăţii unei persoane.

Deşi îmi privesc fiecare unghie cu mare atenţie, nu sunt capabilă să diagnostighez nicio boală.

Păntru că, alţii s-ar putea să fie capabili, îmi ţin mereu mâinile ascunse la spate: pentru nimic în lume, nu vreau să mi să plângă de milă!

Pentru nimic în lume!

Strategji Çdo kënd Është një copë pasqyre Që reflekton Aspekte të ndryshme Të shëndetit të personit.

Edhe pse e shikoj Çdo kënd Me kujdes të madh, Nuk jam e aftë Të diagnostifikoj Asnjë sëmurje, Ngase, Të tjerët mund Të jenë të aftë, I mbaj prore duart Të fshehura pas shpinës:

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Për asgjë në botë, Nuk dua të më vajtojnë Nga mëshira!

Për asgjë në botë!

Nedumerire Te mulţumeşti cu puţin dacă nu ştii că există mult.

Te mulţumeşti cu ceea ce ai dacă nu ştii că există şi altceva.

Nu-ţi poţi dori un ceas de mână dacă nu ştii că există.

Nu tânjeşti după boamboane pe băţ, dacă nu le-ai gustat niciodată.

Deşi niciunul dintre noi n-a gustat măcar..., măcar „un colţ de paradis”, credem cu tărie că acesta este dulce.

Atunci de ce ne îndreptăm spre infern?

Dacă am fi fluturi am înţelege, dacă am fi fluturi am înţelege!

Pavendosmëri Kënaqesh me pak Nëse s’e din se ka me shumicë.

Kënaqesh me atë që ke Nëse s’e din se ka dhe të tjera.

Nuk mund të ta dëshiroj Një orë dore Nëse s’e din se ekziston.

Nuk digjesh Për bombona shkopi, Nëse s’i ke shijuar kurrë.

Edhe pse askush prej nesh S’e ka shijuar së paku…, Së paku “një qosh parajse”, Besojmë fuqimisht se ky është i ëmbël, Atëherë pse nisemi për në skëterrë?

Nëse do të ishim flutura do ta kuptoja, Nëse do ishim flutura do ta kuptoja?

Din vol. Tristeţea suferă de insomnie/ Trishtimi vuan nga pagjumësia Traducere de Baki Ymeri

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Erau de-acum mult mai aproape.

Ci lacrimile ce se-nlănţuie sporeau Genunchii se-nmulţeau pe stânci şi-un plâns domol se pogora şi steaua magilor nu era stea şi nici pe cruce nimenea nu staUn râu uşor se cobora.

ŞTEFAN JURCĂ58 Baia Mare NJË LUMË Ngjiteshin porsi zvarranikë Drejt malit me mrekulli të famshme, Rrjedhte një lumë sa loti e i qetë Te noçkat e shpëtimtarit të mbërthyer Mbi kryqin e mështeknës.

Vashat me flokët e gjata Dhe duart vetëm për lutje Dhe sytë e mëdhenj prej qielli të lartë Ishin prej tani shumë më pranë.

Por lotët e gërshetuar shtoheshin Gjunjtë shumëzoheshin në shkëmbinj Dhe një qarje butësisht zhurritej Dhe ylli i murgëve nuk ishte yll Dhe as mbi kryq askush nuk rinte – Një lumë në qetësi zbriste.

UN RÂU Urcau precum miriapozii Spre muntele cu falnica minune, Curgea un râu cât lacrima şi liniştit La gleznele mântuitorului cel prins Pe crucea de mesteacăn.

Fecioarele cu părul lung Numai genunchi ce-şi botezau cu apa Ochilor îngustă faţa şi mâinile numai a rugă şi ochii mari de ceriu-nalt 58

Ştefan Jurcă – n. 1 iulie 1949, publică în revistele Familia, Luceafãrul, Nord Literar, Calendarul Maramureșului, Viața Românească, Archeus, Citadela, Verso. Volume publicate: Peretele cel mai iubit (proză scurtă), Poeme uitate, boeme regăsite (versuri, Editura Cybela, 2000), Păpușa de rumeguș (proză scurtã, 2004), Pagina de gardă (roman, Editura Dacia XXI, 2011).

DRITË E VJESHTËS Sa kopsht i blertë Në dritën e vjeshtës Trëndafili dhe barbarozat Limona që s’bëjnë fryte Landri i prurë nga mamaja Dimrit, thoshte Strehoje në shtëpi Vjen mjegulla Vjeshta ësht’e gjatë Sa hekurudha Prej këtu e deri në shtëpi Shfletoj revista Miq të vjetër të papërkulur Ndërmjet faqeve Në ballkon kopshti me lule Dhe bimë jopjellore Sa e madhërishme është nata Mes ballkonave të heshtur

LUMINĂ DE TOAMNĂ Ce grădină verde În lumina de toamnă Trandafiri şi muşcate Lămâi neroditori Leandrul adus de la mama Iarna, zicea Adăposteşte-l în casă Vine ceaţa Toamna e lungă Cât linia ferată De-aici până acasă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Răsfoiesc reviste Prietenii vechi neclintiţi Între file

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Sub cerul de toamnă Pe vatra pustie Până duminică dimineaţa Când pornesc clopotele Cu voci călătoare.

Pe balcon grădina cu flori Şi plante neroditoare Ce superbă e noaptea Printre blocuri nevorbitoare

Versuri, Ştefan Jurcă Traducere Baki Ymeri

GJINKALLA DHE ZILE Nisin nga Lugina e Lazit Lugina e Lëvores Nga Dumbrava në Lunqica Dhe ana tjetër e pyllit të pishës Diçka që s’përshkruhet Gjinkalla e yje Nën degët e arës Desha qetësi Dhe e kam Qetësi, vetëm qetësi Drita e yjeve të zhveshur Kënga e gjinkallave Nën qiellin e vjeshtës Mbi vatrën e shkretë Deri të dielën në mëngjes Kur nisin të bien kambanat Me zëra shtegtimesh.

59

GREIERI ŞI CLOPOTE

Nydia Lozano Piqueras – Femeie în faţa oglinzii

Se pornesc din Valea de Laz Valea de Scoarţă Din Dumbrava-n Lunchiţa Şi cealaltă pădure de pini Ceva de nedescris Greieri şi stele Sub crengile nucului Mi-am dorit linişte Şi o am Linişte, linişte numai Licărul stelelor dezbrăcate Cântecul greierilor

59

Nydia Lozano Piqueras s-a născut la 4 februarie 1947, în Alginet, un mic oraș de Ribera din Valencia, Spania. A fost botezată însă „Laura“, deoarece numele de Nydia amintea de caracterul creat de Bulwer-Lytton în lucrarea sa Ultimele zile ale Pompeiului, astfel încât preotul a refuzat să o boteze cu un nume păgân, dar lucrările artistei sunt semnate cu Nydia. Alte lucrări pe site-ul: http://www.nydialozano.com/

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Până închid ochii pentru totdeauna Şi îi doresc turmei Să ierte păstorul care a salvat-o

KAM ECUR ZBATHUR NËPËR QIELL

VEHBI MIFTARI ZOTI ËSHTË BARIU IM

Ai më ruan në prehër Më vret me gurë Nëpër rrugët e mbushura me erë shtogu Dhe cufla leshrash të derdhura për toke Nëpër vazhdën e gjakut të virgjëreshës Dhe pragun tim prej algash Nëpër frakun e priftit që më përzuri prej stolit Dhe këngën që kurrë s’u këndua Ai më ruan në prehër Më vret me gurë Derisa i mbyll sytë përgjithmonë Grigjën dëshiroj T’ia fal bariut që i ruajti

DOMNUL ESTE PĂSTORUL MEU

El mă ţine în poale Mă omoară cu pietre Pe străzile învăluite într-un miros de soc Cu fulgi lânoşi aruncaţi pe pământ Prin urmele sângelui fecioarei virgine Şi al pragului meu de alge Prin mitra preotului ce m-a alungat de pe strană Şi cântecul care niciodată nu s-a cântat El mă ţine în poale Mă omoară cu pietre

Kam ecur zbathur nëpër qiell Shkallët e Led Zepelinit i kam kërkuar nën mushamanë E plakut që e varën në derë të shtëpisë së tij E dija se në vendin tim ka ndodhur lufta Dhe se do të bjerë shi Karvane të gjata të ikurish duke u kthyer Do t'i kujtojnë muret e shtëpisë Dhe luftën që ndodhi pa ne Plaka me fshesë ndër duar E fshin pluhurin në pasqyrë I vështron brigjet e mat hullin mes saj e kohës Pastaj kërcen pragun duke peshuar në bisht të fshesës Diçka duhet të ndodhë - thotë Në mos përfundoftë lufta

AM UMBLAT DESCULŢ PRIN CER Am umblat desculţ prin cer Scările zepelinului le-am căutat sub pelerina Bătrânului care a atârnat-o de uşa casei sale Am ştiut că în ţara mea a fost război Am ştiut că o să plouă Convoaie lungi de fugari întorcându-se acasă Amintindu-şi de zidurile caselor Şi de războiul purtat fără noi Bătrâna cu mătura în mână Şterge praful de pe oglindă Priveşte malurile măsoară prăpastia între ea şi timpul După care sare pragul sprijinindu-se de coada măturii Ceva trebuie să se întâmple - spune Dacă nu se termină războiul

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE SHTERRIME TË TREMBURA

Ja ylli im Ylli im i mirë Nuk ngjet me askënd Është i njëjtë me të gjithë Vetëm me prekje njihet se është Prej mshi e gjaku E megjithatë, është më i bardhë Se tambli që solli erën e gjirit Dhe gruas Ju nuk mund ta shihni Por ai nuk është i verbër Tashmë plasi në bebëza të syrit Ja varri i tij, si gropohet në mua Ylli im varri im I mirë EPUIZARE ÎNFRICOŞATĂ Iată steaua mea Steaua mea bună Nu i se întâmplă oricui Este la fel ca toate celelalte Doar prin atingere recunoşti că este Din carne şi sânge Şi totuşi, este mai albă Decât laptele adus de adierea sânului Femeii Voi nu puteţi să o vedeţi Dar el nu este orb Deja a intrat în pupila ochiului Iată mormântul ei, parcă săpat în mine Steaua mea mormântul meu Bun. DRUNJTË NË KOPSHT

(Dialog me Herbertin)

Aty ku jam rritur s'ka pasur shumë pemë Aty ku kishte ne i shkulnim /Kundër armiqve i përdornim

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Në atë kohë Herberti jetonte në ishull pasqyrash Ku e krihnin krifën kuajt qiellorë Dhe gjithë thatanikët e lagjes Retë janë gurë të derdhur në hapësirë Me to mund ta marrësh në shenjë largësinë Thonë aty ku kanë qenë pemët Tash ndërtohen mure në ajër Që njerëzit të shërohen nga kujtesa Sidoqoftë Atëherë i njihnim armiqtë edhe pa i parë Tash i shohim e kujtojmë se i kemi miq Tha miku që sapo më vdiq në prehër COPACII DIN GRĂDINĂ

(Dialog cu Herbert)

Acolo unde am crescut nu erau mulţi pomi fructiferi /Acolo unde eram noi i-am smuls Împotriva duşmanilor i-am folosit

Din crengile trunchiului am ridicat stive de lemne Care s-au copt la rând fără grabă Pe atunci Herbert trăia pe insula oglinzilor Unde ţesăla coamele cailor cereşti Şi pe toate mârţoagele din vecinătate Norii sunt pietre aruncate în spaţiu Cu ei poţi să iei la ţintă depărtarea Se spune că acolo unde au fost copaci Acum se ridică ziduri în aer Ca oameni să se vindece de amintiri Oricum Atunci i-am recunoscut pe duşmanii si fără săi vedem Acum îi vedem şi ne amintim că ne-au fost prieteni A spus prietenul care tocmai a murit în poala mea.

Din volumul Domnul este păstorul meu,

în traducerea lui Baki Ymeri

Prej degëve të trupit e ndërtonim stivën e druve Ku na piqnin në radhë pa u ngutur

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Răspântia lui Serafim – fragment –

Simona Antonescu, Ploieşti Sub scara de incendiu cu trepte de metal, bătrânul cerşetor îşi închipuise un adăpost dintr-o foaie veche de cort militar şi o umbrelă cu toate spiţele rupte. Sprijinise vreo două spiţe de pervazul ferestrei de la parter, încă vreo două de scara ce cobora înclinat pe peretele casei şi una între crengile liliacului din curtea Bisericii Amzei. Liliacul era golaş în ultimele zile ale lui noiembrie.

Mai mult ca să-i răsplătească strădaniile, umbrela stătea.

Ploaia rece de noiembrie şi luminile vreunui automobil întârziat puneau şiraguri de mărgele pe buza fiecărei trepte. Bătrânul cerşetor îşi strânse umerii sub haina ostăşească, ducându-i mult spre spate – cum fac vulturii când coboară din zbor şi îşi strâng pe spate aripile – împingând în acelaşi timp gâtul în faţă.

Gestul fu scurt şi, pentru o clipă, chiar îl făcu să arate ca un vultur prins de ploaie.

Privi mulţumit la şirurile lui de picături strălucitoare de pe buza treptelor.

Era stăpân pe colţul acesta de lume pe care tocmai şi-l făurise singur, şi sentimentul plăcut de proprietate păru să-i ţină şi de foame.

Mâncase, dar asta fusese demult, la cele dintâi ore ale dimineţii aceleia de Vovidenie, când femeile ce deschideau pieţele Bucureştiului trecuseră mai întâi pragul bisericii, cum se cade într-o zi de aşa mare sărbătoare. Unele îl ome-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

niseră atunci când ieşiseră, cu sufletul uşurat, pentru că taica părintele le înţelesese şi le dăduse dezlegare să-şi vadă de treburile lor de precupeţe, măcar că era Sfânta Intrare în Biserică a Maicii Domnului. Se apropiaseră de el cu câte un colac în mână şi-i rostiseră, rând pe rând, numele vreunui mort drag: - De sufletul lui Ionică.

- Bogdaproste şi Dumnezeu să-l ierte, răspunsese cerşetorul de fiecare dată, rânduind colacii după reguli numai de el ştiute, prin desagii dosiţi în spatele scărilor.

Fie primit, mai auzea răspunsul slab al femeii, acoperit de ploaia care începuse încă de la ora aceea.

Un automobil negru, cu faruri bulbucate în afară ca ochii unei lăcuste uriaşe, trecu prea aproape de marginea străzii, aruncând spre el un val de apă care i se sparse la picioare. Apa îi pătrunse în galoşi. Bătrânul cerşetor îşi propti spatele de zidul casei, scoase cu gesturi măsurate cel dintâi galoş, îl întoarse cu gura în jos şil scutură de două-trei ori, apoi îl încălţă la loc.

Piciorul care ieşise din galoş nu purta nimic altceva, arătându-se lumii gol şi mirat.

Scoase apa şi din cel de-al doilea galoş, şi numai după aceea spuse – treptelor de metal de deasupra capului său, ploii şi bisericii frumoase de alături: - Să meargă mai încet! Asta-i vreme să se grăbească? Ploaia asta... S-a mai şi înnoptat pe deasupra. Şi umerii lui se strânseră din nou către spate, iar gâtul îi împinse capul înainte. Corpul lui repeta gestul scurt ori de câte ori vorbele nu reuşeau să-i arate cu totul gândurile, într-un tic nervos căpătat pesemne de-a lungul anilor în care oamenii nu avuseseră răbdare suficientă pentru el şi cuvintele lui.

Pe caldarâmul umed, pe sub marginile spiţelor frânte ale umbrelei care avea să-i fie acoperiş în noaptea ce începea, apăru o pereche de pantofi negri de lac, bărbăteşti, pe care până şi ploaia părea a avea bunul-simţ de a-i ocoli.

Bătrânul cerşetor ridică privirile către domnul oprit în faţa foii lui de cort întinse peste umbrelă. De sub reverele pardesiului negru stră-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lucea un ac de lavalieră cu diamant, iar fularul de mătase albă se aşeza pe pieptul domnului cu eleganţă.

- Domnule Malaxa, îl recunoscu cerşetorul. Sărutăm dreapta, domnule Malaxa.

Nicolae Malaxa îşi afundă amândouă mâinile în buzunare, în căutarea unor monezi pentru cerşetor. Mâinile însă, frumos înmănuşate în alb, scoaseră la iveală numai doi firfirei.

- Am plecat fără mărunt, spuse el, privind încurcat cele două monede din palmă.

- Nu vă necăjiţi, domnule Malaxa, îi atinse cerşetorul marginea pantalonilor, cu înţelegere, întinzând de sub foaia veche de cort militar o mână uscată. Mi-aţi dat altă dată şi încă o să-mi mai daţi. Nu vă faceţi sânge rău.

Mergeţi.

- Aşteaptă aici, mai spuse Nicolae Malaxa, ca şi cum ar fi existat vreun pericol ca cerşetorul să dispară undeva, apoi se întoarse în automobilul care-l aştepta.

Urcă în spate şi luă pe genunchi servieta aşezată pe banchetă. Şoferul, în uniformă cu chipiu, se întoarse către el, pregătit să-l ajute la cel mai mic semn. Mâinile în mănuşi scurte de piele le păstra încă pe volan. Se afla în slujba lui Malaxa încă de la început, aşa spunea el oricui avea răbdarea să-i asculte poveştile, gândind începutul tuturor acestora pe vremea când fusese pusă piatra de temelie a Uzinelor Malaxa. Îl chema tot Nicolae, atâta doar că lui îi spuneau toţi Nicuşor, iar domnului Malaxa îi spuneau Nick. Potriveala de nume, privirea lui ageră şi iuţeala cu care îndeplinea vorba domnului Malaxa îl făcuse pe acesta să şi-l ia şofer şi om de încredere. Nicuşor ajunsese să-l cunoască pe Nick Malaxa ca nimeni altcineva, măcar că Bucureştiul întreg se lăuda, în anii din urmă, că-l cunoaşte. Îl ştia superstiţios. Nu plecase niciodată la vreun drum important fără să treacă mai întâi pe la Serafim, bătrânul cerşetor din colţul Bisericii Amzei, ca să-i lase câţiva bănuţi.

- Lumea asta nu o facem şi o desfacem noi, Nicuşoare, obişnuia să-i spună domnul Malaxa şoferului său. Ea este făcută deja, şi se

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

cuvine să dăm stăpânilor ei obolul. Şi la stat se plătesc taxe, nu? Şi Nick Malaxa îi făcea cu ochiul, scăpând două hohote scurte de râs care îl încurcau de tot pe Nicuşor. Două ar fi vrut să-l întrebe, atunci când Malaxa îi vorbea aşa, anume: una cerşetorul acesta, Serafim din colţul frumoasei biserici a Amzei, era dintre stăpânii aceia ai lumii, despre care pomenea mereu? Şi a doua: cum adică „şi la stat se plătesc taxe”? Voia să spună şi la stat, şi la biserică?

Nicuşor avea în desfăşurare o complicată acţiune de descifrare a înţelesurilor vorbelor şi mai ales semnelor cu ochiul şi râsului scurt ale patronului său. Dar acţiunea nu mergea prea bine. Înţelesurile rămâneau ascunse pentru şoferul Cadillacului negru. Uneori ar fi priceput, cu teamă, că domnul Malaxa vorbeşte despre taxe către un Dumnezeu coborât în Serafim, dar alunga repede gândul acesta blasfemic, scutura din cap ca să se asigure că nu a mai rămas nici urmă de el şi concluziona: -Deh, domnule Malaxa60. Ştiu şi eu ce să vă spun? Dumneavoastră vă pricepeţi mai bine.

© Simona Antonescu

60

Nicolae Malaxa (n. 10/23 decembrie 1884, orașul Huși, județul Vaslui – d. 1965, New Jersey) a fost un inginer și întreprinzător român, unul din cei mai importanți industrialiști ai României interbelice.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Taină

Edith Södergran61 şi poezia suedeză

Suflet în aşteptare Sunt singură printre arborii lacului, Sunt prietena vechilor brazi de pe mal Şi confidenta secretă a tuturor sorbilor tineri.

Singură stau culcată şi-aştept, n-am văzut pe nimeni trecând prin părţileacestea.

Flori mari mă privesc de sus, de pe lujere-nalte, Plante agăţătoare amare mi se strecoară în sân, n-am decât un nume pentru tot, pentru toate, şi numele-i dragoste.

Jucării sunt toţi oamenii.

Jucărie eram eu însămi până mai ieri.

Azi sunt aceea ce desferecă taina.

Aş vrea ca toţi oamenii să poată veni lângă mine.

Foc, sânge şi mirul viitorului. să luaţi din mâinile mele. Întreaga omenire o hărăzesc viitorului.

Rândurile mele de foc le va citi fiecare copil.

Pe toţi îi voi face să se închine unei zeităţi mai curate.

Pe toţi superstiţioşii îi voi goni cu-o nuia fără grai.

Voi strivi sub dispreţul meu orice micime. Şarpelui vostru îi voi străpunge capul cu sabia.

O, buna mea sabie, primită din cer, te sărut Să nu ai odihnă, până ce pământul întreg nu va fi o grădină în care zeii visează bând din cupe mirifice.

Dragoste

Metamorfoză Ce beatitudine în vânt...

Ce săruturi ale nemărginirii...

Cum s-a schimbat viaţa mea, cât de calmă eacum, cât de înşelător de calmă...

Fericită crăiasa-a legendei, mai multe furtuni decât sunt pe ocean îţi bântuie inima.

Oare porţi în zadar o asemenea inima-n piept?

Timp, apleacă-ţi urechea la cântecul meu!

Cânt uneori astfel în iad, încât damnaţii răspund ecoului cerului.

Nu, inimă, tu treci prin foc!

Nu-mi sperie oare destinul divina mea formă?

Micile duhuri ale fericirii oare nu se supun la un semn al propriei mâini?

Viitorul oare nu va veni când îl chem?

61

Edith Irene Södergran (n. 4 aprilie 1892, la Sankt Petersburg – d. 24 iunie 1923, la Raivola, în istmul Kareliei ). La vârsta de 24 a lansat prima ei colecție de poezii intitulată Dikter (Poezii). Södergran a murit la vârsta de 31, avand tuberculoză, dar poezia ei a influențat mulți poeți, iar ea, Södergran, este considerată astăzi a fi fost unul dintre cei mai mari poeți moderni de limbă suedeză.

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului; am lăsat-o pe-o stâncă, pe ţărm, şi-am venit la tine goală ca o femeie. Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta, am băut vin cu tine şi-am sorbit din parfumul de roze.

M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că m-asemuiam unei fiinţe văzute în vis, am uitat totul, am uitat copilăria, căminul, nu-ţi ştiam decât mângâierile ce mă ţineau prizonieră. Şi tu ai luat surâzând o oglindă şi m-ai rugat: priveşte-te-n ea!

Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere şi cădeau în pulbere, am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia decât să dispară, O, strânge-mă tare în braţe, atât de tare, încât să nu-mi mai trebuie nimic altceva. © Edith Södergran

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

LUCIA PATACHI CĂLĂTORIA

Amestec de ştiut şi imposibil sau amintiri de când nu existam, fantome îmbrăcate-n verosimil...

Evadări Cu toate că îşi propusese să plece mai devreme, luându-se cu vorba, cu treburile, mai aranjând câte un bagaj, mai verificând câte ceva, nici nu observase cum trecuse timpul. De altfel, înserarea nu făcea decât să dea o tentă şi mai sumbră cerului mohorât şi apăsător care înghiţise lent ziua tristă de noiembrie.

Acum, un întuneric rece, umed, vâscos zăcea peste casele ghemuite, peste copacii înţepeniţi. Îşi ia rămas bun de la părinţi („Ai grijă, mamă, pe drum, că-i vreme rea şi urâtă!”, „Ei, femeie, lasă-l, că ştie el! Drum bun, băiete!), se urcă în maşina veche, care miroase coclit a metal şi a stofă tocită de timp, îmbibată de fum.

Răsuceşte cheia în contact, motorul mârâie, tuşeşte, fâlfâie şi… porneşte! Trebuie să facă într-un fel cu maşina asta, fie s-o dea la reparat (Cât m-o costa?), fie s-o vândă (Şi ce mă fac fără maşină, că bani de alta nouă, nici vorbă!).

Trece prin câteva sate cu case amorţite, cu lumini opacizate de negură. Coteşte la dreapta şi se angajează pe şoseaua cu asfaltul umed, alunecos. Luminile farurilor (doar faza scurtă, cea lungă nu mai funcţiona) desfac anevoie vălătucii de ceaţă, obligându-l să meargă prudent, cu viteză redusă. De altfel, drumul este pustiu, îl depăşise în goană doar o singură maşină, care ţâşnise pe lângă el şi dispăruse rapid, silenţios, ca o nălucă. Îl cuprinde frigul deşi, ştiind că in-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

stalaţia de încălzire este defectă, se îmbrăcase cu o scurtă blănită. Se uită la ceas şi scapă o înjurătură: „…mă-sii, s-a oprit şi ăsta!”. Ştergătorul de parbriz – unul singur, pe celălalt i-l furase – se ridică greoi, ajunge în poziţie verticală, zvâcneşte, cade pe partea dreaptă şi înţepeneşte. Asta mai lipsea! Picături fine, lipicioase, acoperă geamul. Opreşte, ia o cârpă, coboară, şterge, urcă. Nu avea sens să se enerveze, nu ar fi rezolvat nimic. Resemnat, accelerează şi continuă să ruleze cu aproximativ 4050 de kilometri la oră – indicatorul de viteză funcţiona doar până la cifra douăzeci şi apoi recădea le zero! (Ce dracu’, parcă toate s-au vorbit să se strice în noaptea asta !) Nu mai ştie de când merge aşa, cu opriri, cu porniri, înfrigurat, fără gânduri şi, parcă, fără ţintă. Rareori observă câte un copac sau o bornă kilometrică, repere statice care îi dau senzaţia de mişcare. „Sau, poate, ele trec pe lângă mine!”. Aude un pocnet, motorul are nişte scuturături, maşina mai înaintează vreo câţiva metri, în virtutea unei inerţii anemice, şi totul se opreşte.

Stinge farurile, îşi încrucişează mâinile pe volan şi îşi sprijină pe ele fruntea, ca într-o rugăciune. Rămâne aşa, gârbovit, golit de reacţii, amorf. Într-un fel de letargie implacabilă şi cuprinzătoare ca o mlaştină… Aude vag zgomotul înfundat al unui motor. Cu greu îşi dezdoaie spatele, încercând să străpungă cu privirea întunericul compact din jur. Simte trecând un vehicul greu, aude scârţâit de frâne. Din nou, tăcere.

Fără să se gândească, cu gesturi automate, dar mult încetinite, coboară din maşină şi face nesigur câţiva paşi. Desluşeşte, ceva mai în faţă, silueta masivă a unui camion cu prelată. Ocoleşte prin stânga, ducându-se, direct, la şofer. Vrea să bată în geam dar, în acelaşi moment, aude zgomotul unor paşi târşiţi şi, din faţa camionului, vine spre el o făptură mătăhăloasă. Probabil, şoferul.

- Domnule, mi s-a stricat maşina. Ia-mă şi pe mine câţiva kilometri, până la prima localitate, de unde să pot da un telefon, să cer ajutor, în fine, să scap din pustietatea asta!

Silueta întunecoasă îi răspunde cu o voce egală, vătuită:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Dacă ai curaj, urcă-te în spate!

- Curaj?!! Cum adică?!

- Eu duc un mort…

- Ah! Ei, şi ce-o să-mi facă mortul?! N-o să mă mănânce! Decât să înţepenesc aici, mai bine merg cu răposatul!

- Atunci, urcă-te!

Se duce în spate, se agaţă de oblon şi se saltă cu greu înăuntru. În acelaşi moment, camionul se pune în mişcare. Smucitura îl trânteşte în fund, spatele i se loveşte de scândura groasă a oblonului. Bezna dinăuntru este superlativul absolut al întunericului de afară. Un timp, stă nemişcat. Apoi întinde mâinile şi începe să facă mişcări verticale şi orizontale, căutând nici el nu ştie ce. De-a buşilea, înaintează vreo jumătate de metru. Bâjbâie din nou. Simte o muchie de lemn. Aha! Sicriul! Are capacul pus! Continuă să investigheze tactil spaţiul. Sicriul e aşezat pe mijloc. În dreapta, de-a lungul oblonului lateral, e o banchetă scundă, de lemn. Precaut, atent la smuciturile camionului (Parcă ar merge pe bolovani de râu!), sprijinindu-se de capacul cosciugului, se saltă un pic şi se aşează pe bancă. Stă astfel câteva minute dar, fiind deasupra roţii din spate, nu suportă zdruncinăturile şi, prin alunecări scurte, fără să se ridice de pe bancă, se deplasează spre cabină. Ajunge la capătul celălalt. Stă cu genunchii lipiţi de marginea sicriului. Simte nevoia să aprindă o ţigară. Caută, panicat, prin buzunare şi oftează fericit: are şi ţigările, şi bricheta! Scoate o ţigară, o aprinde. Ridică privirea peste flacăra brichetei şi desluşeşte, pe latura cealaltă a camionului, o bancă asemeni celei pe care se aşezase, iar pe bancă, trei femei îmbrobodite cu basmale enorme, negre! Tresare atât de violent, încât scapă bricheta. Îngaimă gâtuit: - Bună seara!

Nu primeşte niciun răspuns. Se lasă în genunchi şi, cu mângâieri circulare, caută bricheta. O găseşte. O aprinde, încercând să vadă chipurile femeilor îndoliate. Stăteau atât de cocoşate, aveau broboadele aşa de trase peste ochi, încât nu distinge niciun chip. Nu păreau săl fi observat. Bagă bricheta în buzunar şi, tră-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

gând din ţigară (A făcut şi dracul ceva bun!), încearcă să-şi orânduiască gândurile. Babele alea or fi vii? Or fi adevărate? Îi era mai frică de ele decât de mort. Măcar cu ăla ştia o socoteală: e ţeapăn, stă cuminte între scândurile lui, nu-i dai bună seara, nu aştepţi să-ţi răspundă!

Dar junghiurile alea trei te bagă în boală! Or fi rudele mortului. Mamă, soră, soacră… cine ştie?

Chiar aşa, câţi ani o fi avut răposatul? Îşi aminti că zărise, rezemată de cabină, o cruce din lemn.

Cu ochii la babe („Poate nici nu sunt babe!”), nu prea luase seama la cruce. Stinge ţigara, scoate bricheta şi apropie flacăra slabă, tremurătoare, de cruce. Se apleacă spre lemnul galben, scris cu litere negre. Citeşte: PAUL… Camionul se zdruncină atât de rău, încât capacul masiv se saltă şi recade strâmb, lăsând să se vadă un volan alb, de dantelă mortuară. Bricheta se stinge. Îl scutură un frison: Paul! „Ia te uită, îl chema ca pe mine”. Are o senzaţie acută de disconfort. Nenorocită noapte! Mai bine aş fi rămas până mâine la ăi bătrâni.

La ce m-oi fi grăbit?! Paulică, băiete, iar ai fost deştept şi inspirat!… Auzi, să-l cheme ca pe mine!

Frumos ar fi să avem şi acelaşi nume de familie!

Ha, mă ţicnesc! Şi, totuşi… Paul! Paul şi mai cum?

Paul cine? Nu, decât să mă perpelesc aşa, mai bine mă uit! De pe canapeaua din faţă i se pare că aude un chicotit. Apoi, ca de departe, percepe o melodie tărăgănată, lentă, un fel de bocet fără cuvinte, un fir de durere care se desfăşura domol, ca un ghem fără trebuinţă… Simte un gol interior, o senzaţie de spaimă, ca atunci când te prăbuşeşti în hău, şi cazi, şi cazi… Începe să scotocească după brichetă. Unde o fi? Sigur am băgat-o în buzunar, dar în care?

Unde dra’… aha, uite-o! Flacăra şovăitoare, părelnică, luminează colţul sicriului. Stinge şi, bâjbâind atent, cu mişcări aproape duioase, reaşează corect capacul. Sprijinindu-se ca şi adineaori, se ridică puţin, aplecat de spate şi, când socoteşte că este în apropierea crucii, scapără brusc! Privirea întâlneşte exact ce căuta: numele. Ochii i se holbează, părul i se zbârleşte: numele, prenumele, data naşterii, TOATE corespundeau! Erau DATELE LUI! Rămâne aşa, cataleptic, povârnit peste cosciugul al cărui capac

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îi părea acum lipicios, adeziv. Simte, în urechea stângă, o respiraţie rece, şuierată. Aude un fel de râs domol, gâlgâit, răutăcios. Ceva, ca o aripă moale, enormă, fâlfâie, înghiţind bobul de lumină tremurătoare a brichetei. Se smulge, cu un gest spasmodic, disperat, se aruncă înapoi. Cade pe banchetă, un cui îi intră în spate. Simte o durere VIE! Ameţit, rămâne astfel câteva clipe. Trage cu urechea. De pe banca din faţă se aud tot felul de foşnete, şoapte, silabe neinteligibile.

- Ce faceţi?

- Cine sunteţi?

- Opriţi!

- OPREŞTE, OPREŞTE, PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! Camionul se opreşte.

Face un salt spre oblonul din spate, se clatină, se loveşte de ceva, atinge scândura salvatoare, făcând mişcări frenetice să găsească deschizătura prelatei. Simte ceva care încearcă să-l apuce de cojoc. Se smuceşte, se aruncă în gol. Cade în genunchi, se sprijină instinctiv în mâini, apoi se loveşte cu bărbia de pământ. Îşi jupoaie rău palmele. Ameţit, rămâne câtva timp nemişcat. Se ridică apoi, încet, cu teamă, neîndrăznind să privească în spate. .....................

Noaptea devenise albicioasă. Treptat, căpătă o lumină tulbure, specifică orei premergătoare zorilor. La o depărtare de câţiva metri, vechea lui maşină îl aştepta paşnică. Se îndreaptă spre ea, cuprins de o bucurie imensă. Deschide portiera, se aşază pe scaunul uzat (dar atât de familiar!), pune cheia în contact…

Motorul începe să toarcă. „Cum mi-oi fi făcut rănile astea în palme?”

Drumul este pustiu…

© Lucia Patachi

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

SLAVOMIR ALMĂJAN, Canada Poetul, dincolo de el însuși…

Trebuie să existe undeva, îmi spuneam, un loc, un principiu, o idée, ceva care să lege numele lucrurilor și întruparea lor, în ceva mai mult decât o sumă de entități, un ceva unic inexpicabil, poate, ceva care să lege sunetul, culoarea, miresmele și forma. De fapt îmi place să cred că toate acestea pot coexista pâna la a împărți aceeași respirație. Merg și mai departe în a crede că de fapt această inefabilă realitate a frumosului există, ba mai mult: există pentru noi! Trebuie doar ca neliniștea și nesomnul căutătorului acesteia s-o dezvelească…

Poetul se rezumă deseori la a „crea” o realitate, de a-i da suflare prin infuzie de spirit, prin așezarea diferită a lucrurilor, dacă vreți, prin răsturnarea ordinii firești. Este, așa cum am menționat într-una din scrierile mele precedente, starea de conflict dintre om și creație, care duce pe poet până la punctul de a crede că el este dator s-o acopere cu propriile lui neliniști. „Voi creați o altă lume pe-astă lume de nevoi” striga Eminescu în Epigonii. Idealistul din mine, crede că ceea ce noi percepem ca realitate, există dincolo de limitele acesteia într-un perpetuu tumult de taine perceptibil doar prin capacitatea noastră de a ne risipi într-o divină îmbrățișare cu ea.

Săpătorul de fântâni este în căutare a ceva care îi este știut. Da, el poate fi surprins de procesul căutării, dar izbânda lui duce la potolirea setei. Poetul, pe de altă parte, caută ceva care să-l mire. Procesul căutării este isto-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vitor, dar izbânda duce la stârnirea setei. Atât de adâncă și de nepotolit este setea lui pe cât de imens este torentul de taine stârnit de căutarea lui…

De fapt, ineditul modului de a privi al poetului, genialitatea lui sunt deseori catalogate drept anormalități. Inspirația a fost deseori comparată cu o anume stare de schizofrenie, ba chiar și clasificată ca atare…

Ceea ce mă urnește în a scrie gândurile acestea nu este nevoia mea de a filosofa, ci nevoia de regăsire! De ce scriu ceea ce scriu?

De ce sunt leneș deseori în a scrie, și de ce mă simt vinovat când nu scriu? De ce mocnește întruna în sufletul poetului strigătul care ar putea surzi universul, și de ce această mocnire nu se traduce în flacără, de ce suspinul lăuntric nu devine plâns? De ce atâtea neîmpliniri într-o infinitate de posibilități? De ce albul hârtiei există în același timp ca oază de popas cât și ca pelerinaj istovitor printr-o pustie fără de sfârșit? De ce simte poetul și plăcerea și chinul de-a lungul aceleiași respirații?

Când moare poetul, de ce moare ca și cum ar muri cu toate morțile deodată? De ce este poetul credincios iluziei dar și părtaș de-o viață cu realitatea?

El adună din respect pentru sufletul semenului, lacrimile neplânse. El ascultă din respect pentru creație susurul, foșnetul, strigătul păsării de noapte, boncăluitul cerbului într-o pădure care nu există încă. El adună de dragul inimii îndurerate despărțirea neplânsă, dragostea neîmplinită, dor după ceva ce n-are încă nume…

De ce, mă întreb, de ce? Poate că el însuși există dincolo de el însuși. Poate că el este corabia naufragiată dar și locul naufragiului în același timp.

Un poet, un prieten al sufletului meu scria: „Dacă zic: «nu voi pomeni de El și nu voi mai vorbi în numele Lui!» iată că inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot.” (Ieremia 20:9).

El purta un strigăt, un strigăt care nu era al lui, și simțea durerea unui popor care nici nu știa că este în dureri. Plângerile lui erau

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

plângeri ce trebuiau plânse de altcineva. El a fost mai mult locul plânsului decât plânsul însuși… Nu cred că în neștiință de acest fapt a strigat Goga: „Nu oful meu, de-a pururi pradă/ ursitei maștere și rele/ ci jalea unei lumi, Părinte,/ să plângă-n lacrimile mele!”

Poetul Nichita Stănescu sublinia natura altruistă a poetului astfel: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală!”

Deci cum? Cum aș putea pune în ecuație existența și menirea poetului? Cum aș putea țintui umbra într-un loc? Poetul este ideea de libertate robit de lanțul tânjirii după libertate.

El scrie din temniță despre bucurie și strigă la nunți iminența morții. Este un Ieremia în fiecare poet, și un strigăt din dragoste este mereu pe buzele lor. Ei pot auzi sfatul de taină al lui Dumnezeu când în sufletul lor este pace, ei pot murdări lumea prin refuzul lor de a se dărui. Ei există în fiecare dintre noi, uneori ca un triumf al plânsului, alteori ca o împietrire a clipei, ca un început al singurătății… Și dacă în fiecare din noi există poetul, ca o entitate nemăsurabilă, o entitate dincolo de limitele ei, de ce, mă întreb, de ce trebuie să cerni munți de grotesc pentru doar o fărâmă de sublim? Cum de societatea nu este un freamăt de poezie, ci doar o piață îmbâxită cu dumnezei convenabili și iluzii impermeabile, garantate să te hrănească până la mormânt?

Simfonia vizibilă (dacă pot spune așa) a creației nu este menită să ne ridice doar sprâncenele spre mirare, ci mai ales de-a ne înfățișa cu cadrul sau scena în care noi înșine ne desfășurăm spre existență. În mijlocul acestui miracol, rostit de dragostea supremă a ziditorului, noi am fost rânduiți să strălucim… Noi am fost coroana creației dar și încoronații ei. După Cuvântul Creatorului, totul urma să ne fie supus.

Creația, în raport cu omul, trebuia să existe oferindu-ne în mod perpetuu drepturile de împărat. Și asta, contraziceți-mă dacă puteți, este cu mult dincolo de limitele noastre umane.

Fiecare fir de iarbă, fiecare munte, fiecare râu, fiecare viețuitoare, toate stelele, constelațiile, galaxiile, totul trebuia să poarte amprenta, atin-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE gerea numelor cu care Adam le definise existența.

Atunci, poetul, locul plânsului și al lacrimei dincolo de starea ei de apă și sare, trăiește în nădejdea recăpătării în fapt a existenței lui dincolo de limitele firii, al reimpunerii prin puterea dăruirii de sine, a dreptului de împărat cu care l-a zămislit Creatorul. El adună clipele, cu ușurință risipite de altcineva, înveșnicindu-le în ceva vrednic de a locui în metaforă.

De aceea strig poetului din orice suflet: „Căci iată, a trecut iarna, a încetat ploaia și s-a dus.

Se arată florile pe câmp, a venit vremea cântării!”

©Slavomir Almăjan, Kelowna, British Columbia, Canada

Marcello La Neve – Iissus (u/p)

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Minunile lumii antice: piramidele egiptene Horia Dumitru Oprea

Piramidele egiptene păstrează multe taine şi enigme, ele fiind cele mai impunătoare monumente arhitecturale ale Egiptului antic. Între ele se evidenţiază, prin fastuozitatea sa, enigmatica piramidă a lui Keops. Aceasta este construită din peste 2.300.000 de blocuri de calcar, fiecare cântărind mai mult de 2,5 tone.

Faţadele piramidei au fost acoperite cu plăci şlefuite din granit, care străluceau orbitor în razele soarelui. Fiecare muchie are lungimea de 246 m, la fel ca şi fiecare latură a bazei.

Piramidele sunt monumente care, în viziunea egiptenilor antici, indică drumul către soare. Colţurile lor sunt perfect orientate către cele patru puncte cardinale. Până la sfârşitul sec. XIX, piramida lui Keops a fost cea mai înaltă construcţie din lume. Există mai multe teorii asupra funcţionalităţii ei: observator astronomic, locaş de cult, obiect construit şi utilizat de fiinţe extraterestre… Majoritatea cercetătorilor contemporani consideră că piramidele au fost construite pentru a servi drept morminte faraonilor, cu alte cuvinte, edificiile în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cauză reprezentau locul de unde ei aveau să-şi înceapă călătoria mistică spre viaţa de apoi.

Conform credinţei lor, regele era fiul Soarelui, întruchiparea zeităţii pe pământ, care, după moarte, trebuia să se întoarcă la ceilalţi zei.

Dar această reuniune se putea înfăptui doar în anumite condiţii: trupul trebuia să fie îmbălsămat şi plasat într-un sarcofag din piatră; aici, defunctul trebuia să se afle în linişte şi singurătate deplină.

Istoricul grec Herodot spunea că, pentru construirea unei piramide, lucrau simultan sute de mii de oameni. În ultimele decenii, arheologii au descoperit o aşezare unde locuiau constructorii piramidelor. Ea era separată printr-un perete de teritoriul sacru al podişului Giza (Gizeh), unde se aflau marile piramide. Aici au fost găsite două brutării, o uscătorie de peşte şi chiar o berărie. Printre ruinele din jurul piramidelor au fost dezgropate mii de fragmente de oase care aparţineau vitelor mari cornute, prin urmare, se poate înţelege că muncitorii nu erau sclavi, ci angajaţi, foarte bine aprovizionaţi cu cele necesare.

Construirea piramidei lui Keops a durat 20 de ani. Încă 10 ani au fost necesari construirii drumului folosit pentru transportul blocurilor de calcar din cariera de piatră, care se găsea pe malul estic al Nilului. Piramida s-a păstrat foarte bine până în zilele noastre, doar că este cu 9 metri mai joasă din cauza vârfului deteriorat. În interiorul piramidei lui Keops se află trei camere mortuare, poziţionate vertical. La începutul sec. XIX inginerii au săpat în podeaua camerei un puţ adânc, în speranţa găsirii unei camere mortuare ascunse. Ei se bazau pe mărturiile lui Herodot, care afirma că trupul lui Keops se află într-o cameră ascunsă, pe o insulă, înconjurată de un canal. Săpăturile n-au avut succes. Mai târziu, în urma unor investigaţii, s-a stabilit că sala respectivă n-a mai fost construită, iar camera mortuară a fost amenajată în centrul piramidei. Alte două piramide egiptene – ale faraonilor Kefren şi Menkaure (Mikerinos) – au o structură similară piramidei lui Keops. În timpul faraonilor, piramida lui Keops reprezenta doar un element în complexul fune-

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

rar, care includea şi o mică piramidă-satelit, construită, probabil, pentru soţia sa. Starea actuală a acestui complex ne permite să afirmăm că toate elementele componente au fost finalizate. Aceste piramide au fost construite de către urmaşii lui Keops, faraonii dinastiei a IVa, şi au dimensiuni mai mici.

Piramida lui Kefren62 construită în sec.

XXVI î.Hr. este a doua ca mărime din Egiptul antic. Ea este situată în apropierea Marelui Sfinx şi a piramidelor lui Keops şi a lui Menkaure din Giza.

Piramida Menkaure63 a fost construită mai târziu. Ea este mai joasă decât celelalte două şi este poziţionată mai la sud de ele. Nu are un plan interior bine determinat. Se presupune că dimensiunile iniţiale modeste, stabilite conform statutului lui Menkaure (acesta nu era urmaş), au fost mărite atunci când el a devenit faraon.64 © Horia Dumitru Oprea

62

Khafra sau Kefren (Chephren în greacă) a fost un faraon egiptean al celei de a IV-a dinastii Egiptene, având capitala în Memphis, Egipt. Conform unora din egiptologi el a fost fratele şi succesorul lui Kheops, dar ipoteza acceptată de majoritatea este că Djedefra a fost succesorului lui Khufu, iar Kefren al lui Djedefra.

63 Piramida lui Menkaura (Mykerinos în greacă), este situată pe Platoul Giza, la sud-vest de orașul Cairo, Egipt, și este cea mai mică dintre cele trei piramide de la Giza.

64 Sursa: A. Avakimov, T. Artemov, I. Gaidetdinov, Enciclopedia minunilor lumii, trad.: Alexandra Rusu, Elena Vizir, Editura Roossa

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Frumuseţea indestructibilă a unei clipe Andreï Makine - femeie-iubita

autor: Irina Dincă „Arta e un concentrat al realului” – iată atuul pe care mizează Andreï Makine65 în romanul său O femeie iubită66, în care focalizarea artistică aduce în luminile rampei un personaj plurivalent şi alunecos precum ţarina Ecaterina a II-a. S-au scris mii de pagini despre Ecaterina, însă adevărul ei intim scapă „sarcofagului de cuvinte” care îi construiesc cu minuţiozitate mitul. Măştile care îi sunt alipite oscilează între extreme, Ecaterina este temerara împărăteasă care a îmblânzit faţa barbară a Rusiei în cei aproape treizeci şi cinci de ani de domnie, dar şi nimfomana cu zeci de amanţi, printre care şi ucigaşii soţului său, efeminatul Petru al III-lea.

Nici nu e de mirare că, „târâtă în vârtejul măştilor: ţarină, soţie părăsită, aventurieră, mamă, amantă, regicidă” etc., Ecaterina se subţiază cu fiecare nouă etichetă, îşi pierde consistenţa umană, devenind o „caricatură”.

Pare aproape imposibil ca, printre atâtea clişee stridente, cineva să caute „frumuseţea indestructibilă a unei clipe” în care Ecaterina devine ea însăşi, nuanţele discrete ale imaginii unei micuţe prinţese germane ori a unei femei fragile păşind printre arborii înzăpeziţi. Însă, „ca să scrii istoria unei vieţi sau a unei

65

Andreï Makine (n. 10 septembrie 1957, Krasnoiarsk, Rusia, dar stabilit la Paris spre sfârsitul anilor ’80) se numără astăzi printre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani, fiind asimilat de ţara de adopţie imediat după succesul răsunător al romanului Testamentul francez, distins cu cele mai prestigioase premii literare din Franţa: Prix Goncourt, Prix Médicis şi Prix Goncourt des Lycéens. Alte romane: Crima Olgai Arbelina, Pământul şi cerul lui Jacques Dorme, Femeia care aştepta, Iubirea omenească, Recviem pentru Est, Viaţa unui bărbat necunoscut, O femeie iubită şi Patria locotenentului Schreiber. În 2005, scriitorul a fost recompensat cu Prix Prince Pierre de Monaco pentru întreaga carieră literară.

66 Volumul a apărut la editura Polirom, în traducerea, din limba franceză, a dlui Daniel Nicolescu (2013, 272 p.).

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

domnii, eşti obligat să sacrifici această privire care urmăreşte căderea fulgilor.”

Romanul lui Makine îngroaşă până la dezgust tuşele groteşti ale „marelui circ al Istoriei”, însă marea lui provocare este să descopere „misteriosul dincolo” ce se ascunde îndărătul personajelor care îşi joacă docil sau disperat rolul – de protagonist ori de simplu figurant: „Dacă izbutim să întrupăm nimerit fiinţele astea plăsmuite, vedem ce se ascunde dincolo…”

Flerul lui Andreï Makine îl ajută să evite capcana unei omniscienţe de roman istoric, portretul fluid al Ecaterinei prinde contur prin lentila uşor neclară a unui personaj reflector – sau „cutie de rezonanţă”, în formula lui Makine dintr-un interviu acordat Adinei Diniţoiu. Regizor, când vizionar, când blazat, oscilând între compromis şi detaşare tatonantă, Oleg Erdmann, personajul central din O femeie iubită, îşi joacă propriile roluri pe scena unei Istorii mai recente, care îşi reconfirmă absurditatea. Între cenzura politică a URSS-ului şi cea comercială a Rusiei oligarhilor, Oleg îşi vede frânt visul de a arăta lumii o altfel de Ecaterina a II-a, imaginea acesteia deformându-se în lentilele simplificatoare ale clişeelor ideologice ori ale kitschului dictat de rating. Nici în scenariul său dinamic, „de desen animat în negru şi roşu”, de la douăzeci şi şase de ani, concretizat în filmul de o oră şi patruzeci de minute al lui Mihail Kozin (Oleg ocupând doar rolul mai umil de „asistent artistic”), nici în scriptul său fluviu de la patruzeci de ani, pentru serialul lui Ivan Jurbin, oligarhul în căutare de reţete facile, Ecaterinei nu i se oferă vreun răgaz să-şi arunce măştile şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să privească nestingherită zăpada ce o învăluie şi o purifică.

Eşecul acestei încercări de captare a vieţii ascunse a Ecaterinei este barometrul unei vieţi ratate, Oleg Erdmann căutându-se pe sine în oglinda a ceea ce această femeie ar fi putut să fie: „Oleg se rătăcea din ce în ce mai mult în meandrele unui trecut ale cărui secrete ţeseau de-acum pânza propriei sale vieţi.” Marea Istorie se răsfrînge astfel în sinuozităţile micilor istorii ce se desfăşoară simultan, într-o întreţesere de planuri. Pe alocuri, tehnica contrapunctică din O femeie iubită aminteşte de formula romanescă din Testamentul francez, romanul din 1995 care i-a adus lui Makine Premiul Goncourt: tensiunea menţinută de dubla identitate (rusă şi franceză acolo, aici rusă şi germană), tandreţea evocării unei figuri feminine puternice şi totodată vulnerabile, încercarea de a prinde în cuvinte frumuseţea indicibilă a unor clipe ce fac suportabile ororile unei istorii demente.

Pornind în căutarea adevăratului chip al unei „micuţe prinţese germane căreia i-a căşunat să se stabilească în Rusia” şi astfel să aducă pe acele meleaguri şi familia Erdmann, Oleg îşi recuperează şi îşi acceptă propriul trecut, rememorează frânturi din copilărie, recompune din cioburile amintirii imaginea tatălui său, se reîntoarce în „imobilul-promontoriu” în care şi-a trăit primii ani din viaţă. Inocenţa copilăriei este, de altfel, una dintre căile de ieşire din labirintul Istoriei, alături de frumuseţea evanescentă a unei clipe trăite intens şi, mai ales, de iubirea care deschide perspectiva unei alte vieţi într-o „încercare derizorie de a se opune rotirii lumii”. Prima îi oferă lui Oleg o metaforă percutantă pentru propria viziune despre jocul repetitiv al Istoriei, lanterna magică, „vechea relicvă a familiei Erdmann”: „Personaje cu perucă se învârt într-o înceată repetiţie a scenelor, fără dezvoltare posibilă, fără deznodământ… Acest mic cerc obsedant al figurinelor din strânsoarea de sticlă a lanternei îl izbeşte prin sminteala lui: este aidoma lumii oamenilor! Acelaşi manej care ascunde gestaţia războaielor, înflorirea măcelurilor.” Cea de-a doua cale îi aduce

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

revelaţia că, datorită unui schimb de priviri, viaţa Zoiei, neînsemnata vecină din locuinţa colectivă, „îi este infinit mai cunoscută decât cea a ţarinei” şi că o „singură dimineaţă, cu miros de nea şi de primăvară, este mai adevărată decât toate compendiile de istorie.” Cea de-a treia cale îi dezvăluie nu doar resorturile, ci şi limitele jocului absurd al Istoriei, „imposibilitatea absolută de a te juca de-a iubirea”. Alături de Eva Sander, actriţa germană care a interpretat rolul Ecaterinei în primul său film, Oleg Erdmann duce la capăt, peste veacuri călătoria doar visată de ţarină împreună cu Aleksandr Lanskoi, favoritul dezinteresat din perioada 1780-1784, singurul bărbat care a iubit-o fără să-i ceară nimic în schimb. Oleg înţelege astfel că istoria ascunsă pe care o caută nu se mai învârte în cerc, ci şi în spirală, rescriind vechile poveşti şi ducându-le mai departe prin propria sa viaţă.

Printr-un joc violent al contrastelor, romanul lui Andreï Makine speculează cufundarea în mâzga violenţei şi obscenităţii pentru a pune mai puternic în lumină zăpada imaculată a inocenţei ascunse în frumuseţea unei clipe. O femeie iubită îmbină într-un dozaj optim duritatea unui necruţător rechizitoriu al timpurilor vechi şi noi cu unda de lirism a „privirii ce urmăreşte căderea fulgilor” peste şi dincolo de caruselul umbrelor proiectate de halucinanta lanternă magică a Istoriei.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

© Irina Dincă

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE MARTIRII LUI EROS – EMINESCU ŞI VERONICA La prima lansare a romanului la Bucureşti, Eugen Popescu-Directorul agenţiei Romanian Global News - a spus câteva fraze care miau rămas întipărite în suflet: „A scrie un roman despre dragostea lui Eminescu cu Veronica Micle este o adevărată aventură. Mai întâi, că despre Eminescu s-a scris enorm şi al doilea, critica literară este foarte exigentă cu asemenea opere. Doar doi mari scriitori s-au aventurat într-o asemenea întreprindere. Este vorba de Lovinescu cu Mite şi Bălăuca şi Cezar Petrescu cu Romanul lui Eminescu. Niciunul şi nici altul nu au reuşit să cuprindă toată perioada dragostei celor doi poeţi, adică de la Viena până la sfârşitul vieţii lor.

Cartea domnului Ion Ionescu-Bucovu este o apariţie singulară în peisajul literaturii contemporane.

Această carte este un roman hibrid între biografie şi ficţiune.

Cartea urmează toate datele biografice ale celor doi poeţi începând cu Viena, unde viaţa concretă se topeşte în ficţiune.” Citind cartea cu adânc respect pentru munca domnului Ion Ionescu-Bucovu, pentru perseverenţa cu care timp de peste 20 de ani s-a documentat despre viaţa celor doi poeţi, atât în arhive, cât şi pe teren, mi-am dat seama că ţin în mână o adevărată comoară a literaturii eminesciene cu o miză extrem de ambiţioasă: dezvăluirea unor adevăruri ignorate din viaţa lui Eminescu, având urmări asupra întregii lui creaţii lirice. Autorul face din adevărul istoric – care este materie primă - o adevărată creaţie artistică, având o deplină cunoaştere a tuturor procedeelor narative şi împletindu-l cu ficţiunea, reuşeşte să antreneze cititorii contemporani într-o lectură de profunzime, pe care un documentar sau un studiu istoric n-ar fi putut s-o realizeze.

Cartea prezintă doar relaţia EminescuVeronica, din complexitatea fenomenului Eminescu, ceea ce este, incontestabil, un studiu de

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

mare amploare, iar amestecul de fapte reale cu ficţiunea îi dă o putere de impact uman deosebit. Autorul introduce în existenţa personajelor elemente de indiscreţie din viaţa intimă, paranormal, iubire statornică, miracole de credinţă ale iubirii platonice – toate îndelung cercetate în cei peste 20 de ani. Uneori, el completează goluri din existenţa personajelor nemenţionate de istorie, lămurind părţile obscure şi retuşând portrete psihologice deosebite. În aproape tot romanul constatăm că meritul simplu şi modest al faptelor reale a fost părăsit pentru ceea ce străluceşte – vezi în roman materialul despre prima scrisoare a lui Eminescu – dar şi finalul romanului cu moartea Veronicăi, descrisă ca un blestem al soartei acestor doi poeţi nefericiţi: „…Era 3 august 1889, tot o zi de sâmbătă ca la moartea lui Eminescu. Şi călugăriţele nu dormiră, începură să depene poveşti despre viaţa ei şi despre dragostea ei cu Eminescu… Se ţesea o legendă… Iar clopotele spărgeau asurzitor întunericul senin al nopţii, tot cu lună, şi tot cu stele… Se-nfiorau florile, plângeau copacii, agoniza micuţul pârâiaş şi tot Văraticul era răscolit de cumplita durere…

Prinzând de vestea morţii de la călu-găriţele ce se boceau pe cărăruie, doctorul Tau-ssig lăsă trăsura încet şi începu să se închine: - Dumnezeu s-o ierte!

- Dumnezeu s-o ierte, domnule doctor!

Apoi tăcut, intră în casă, o privi pe moartă, îi aprinse o lumânare la cap într-o tăcere solemnă şi se aplecă peste masă, rupând fila calendarului care rămăsese la 3 august 1889. Noaptea parcă nu-şi mai ridica vălul...

/Vroia să încremenească într-o legendă... /Luceafărul de ziuă, cu ochi de strigoi,/ privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată şi ea din această lume spre depărtările lui astrale. Şi din lumea lui repeta oracular blestemul: „Nici cenuşa noastră-n lume,/Scumpo, nu s-o întâlni!”/ Cu talentul său de poet, eseist şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prozator pe care îl cunoaştem toţi, domnul Ion Ionescu-Bucovu ne conduce de la început şi până la ultima filă prin toate fazele acestei iubiri neobişnuite dintre Eminescu şi Veronica, începând cu primele lor întâlniri la Viena şi până la moartea Veronicăi – vezi rândurile finale ale romanului. El intră în sufletul personajelor, pătrunde în tainele lor şi redă povestea lor cu sensibilitate şi cu un lirism de excepţie. În acelaşi timp, autorul are meritul de-a reabilita persoana Veronicăi Micle, care, beneficiind de contribuţia substanţială a lui Maiorescu, a fost descrisă ca o femeie frivolă şi cu un caracter contradictoriu. În antiteză cu aceste aspecte, în roman, Veronica apare ca o femeie echilibrată, care şi-a respectat soţul, dar care şi-a cerut dreptul la viaţă şi la iubire, îndrăgostindu-se de Eminescu.

Toate personajele cărţii şi destinul lor au partituri memorabile în carte, într-un ansamblu impresionant, chiar dacă relaţia Eminescu-Veronica are cea mai mare amploare, ţintind redarea complexităţii fenomenului Eminescu. În cuprinsul cărţii se reliefează adevărul de necontestat că-n această perioadă a tragicei relaţii dintre cei doi, Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de iubire. Deşi li s-au pus nenumărate piedici în calea dragostei lor, deşi cei doi au cunoscut toate chinurile specifice: pasiune, certuri, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări, în fiecare pagină se evidenţiază iubirea infinită a acestor doi martiri ai lui Eros, durerea, suferinţa şi lupta lor cu răuvoitorii din societate, pentru a rămâne pe veci împreună. Legăturile dintre ei durează până la moartea ambilor poeţi, căci la aproape 50 de zile de la moartea lui Eminescu, Veronica Micle se stinge şi ea din viaţă, otrăvindu-se.

Cu o documentare minuţioasă şi bazată pe fapte reale, romanul Martirii lui Eros – Eminescu şi Veronica reuşeşte să impresioneze adânc cititorul şi se înscrie cu cinste în galeria marilor lucrări literare dedicate marelui nostru poet Mihai Eminescu.

Prezentare, Liliana-Corina Glogojeanu-Boia

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Mihai Cătrună – Eminescu şi muza lui „Cartea domnului Ion Ionescu-Bucovu este o apariţie singulară în peisajul literaturii contemporane. Această carte este un roman hibrid între biografie şi ficţiune. Cartea urmează toate datele biografice ale celor doi poeţi începând cu Viena, unde viaţa concretă se topeşte în ficţiune.

Domnul Ion Ionescu-Bucovu a reuşit să ne dea o imagine apropiată de realitate a celor doi mari îndrăgostiţi, trecând prin toate fazele acestei legături amoroase, de la Paradis la Infern…. Povestea cu Caragiale nu e decât o răutate a lui Maiorescu pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită. Şi în mare parte a reuşit.”

Eugen Popescu

Mihai Cătrună – Eminescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Oglinda creatorului

Gânduri despre Salonul Naţional de Grafică al U.A.P. Ediţia a II-a, 2016

Vedere de ansamblu

A vorbi astăzi, în epoca nestăvilitei libertăţi creatoare, despre „frumosul estetic” este o îndrăzneală câtă vreme frumuseţea în artă este „oglinda creatorului”, sau, cum ne învăţa cândva Hegel, în celebrele sale Prelegeri de estetică, arta nu este decât «un popas de frumuseţe într-o lume urâtă şi indiferentă»”. Cu atât mai mult acum, când intenţiile artistului au fost denaturate deliberat spre o falsă standardizare culturală, când percepţia publicului despre artă s-a schimbat odată cu răspândirea conceptului de „cultură de masă”, produs eminamente comercial şi care a creat impresia că scopul artei este doar acela de „a face plăcere”, creaţia autentică trebuie privită cu mai multă atenţie. Într-o vreme când negustori abili din lumea largă au confiscat pur şi simplu conceptul de artă, promovând, cu concursul larg al unor creatori, aşa numita celebrity culture, ce a schimbat gustul publicului şi a modificat ierarhiile artistice, e nevoie de noi standarde estetice. Recent, un artist român cu o cotă de piaţă relativ ridicată, constata, într-un interviu, că marele necaz pentru un creator independent este ignorarea sa deliberată. Ea produce nu doar „moartea civilă” a artistului, dar şi ireversibile traume sufleteşti. Se pare chiar că a dispărut conceptul de nobleţe artistică, creatorul încetând a mai concura cu elita societăţii, ba

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

chiar ajungând a se identifica cu publicul comun. Treptat, termenul de pop-folk, corespunzător cu ceea ce McLuhan numea cultura de tip Mc Donalds, a devenit un standard mondial, clamat cu insistenţă şi la noi, iar critica s-a grăbit să acrediteze această artă ce a dat tuturor iluzia accesibilităţii. Astăzi cultura de masă e un etalon valabil deopotrivă în muzică, gastronomie, morală, ca şi în artele plastice.

Răspândită în galeriile de artă din toată lumea, promovată la noi cu insistenţă de apostolii standardizării, cultura de masă şi-a asumat toate libertăţile, de la cea religioasă, la cea sexuală. Totul pare subordonat unui singur ţel – căutarea fericirii, înţeleasă sub forma libertăţii absolute. Chiar dacă mulţi sociologi, inclusiv critici şi artişti au dezavuat acest stereotip intelectual, fenomenul kitsch a invadat arta oficială, într-o acţiune concertată şi bine ţintită. Confuzia dintre eclectism şi populism, se pare că s-a cimentat.

Membrii expozanţi:

Mihai Cătrună,

Elena Mangiurea,

Păuniţa Ionescu,

Ecaterina Mihai,

Iulia Proca,

Liviu Ovidiu Penea

Andrei Şt. stoian

Roberto Ionescu,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Maria Coman

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Departe de a ne lansa într-o dispută sterilă pe tema frumosului estetic, vom constata că, intelectual, nu suntem departe de modelul frumosului natural şi că, pe măsură ce ne adâncim în „profunzimile modernităţii”, resimţim apăsarea acestui „mal de siècle”, ce ne invadează. Degeaba ne amăgim că există „interpretări diferite”, câtă vreme nu acceptăm că orice domeniu spiritual are o finalitate estetică. Pornind de la această teză, ajungem la concluzia, brâncuşiană, că arta e „bucurie curată”.

Deosebirea dintre „arta de masă”, promovată agresiv pe toate canalele media, şi arta autentică, prezentă în micile galerii de cartier, ţine, paradoxal de ceea ce artistul numeşte atitudine. Arta cu finalitate estetică este armonioasă luminoasă, stenică, în timp ce arta standardizată este doar un joc secund, o hologramă a creativităţii, un mijloc de dominare şi înjosire a publicului, în numele unor idealuri estetice înşelătoare.

Aceste reflecţii ne-au fost sugerate, recent, de participarea la ediţia a II-a a Salonului Naţional de Grafică, Acuarelă şi Pastel, manifestare tradiţională, organizată de U.A.P., Filiala Bucureşti, la Galeria Cora Alexandriei. Într-un decor predominant comercial, la concurenţă chiar cu cele câteva branduri locale de succes prezente în Galerie, lucrările celor 10 artişti plastici expozanţi au oferit publicului, prezent în număr mare la deschidere, o alternativă asupra a ceea ce s-ar numi frumosul cu valenţe estetice. Este meritul organizatorilor, cu deosebire al Departamentului Strategie, Comunicare şi Parteneriat al U.A.P., cu Instituţiile Statului şi Administraţia Publică Locală, condus de pictoriţa Ecaterina Mihai, de a selecta, şi cu această ocazie, un eşantion reprezentativ de artişti, aparţinând unor şcoli şi tendinţe diverse, reuniţi sub deviza comună a cultivării frumosului natural, singura valoare ce dă sens artei.

Deschiderea acestei expoziţii, în paralel cu marea paradă comercială ArtSafary este, simtomatic, un semnal că adevărul artistic, izvorât din suflet, nu este totdeauna similar cu adevărul mediatic sau cel ce serveşte unui scop străin artei. Publicul, în esenţă, poate fi amăgit,

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

dar nu minţit, iar Frumosul, acolo unde se află, există pur şi simplu fără ca interpuşi interesaţi să ni-l comunice insistent.

Recentul Salon Naţional de Grafică al U.A.P., Ediţia a II-a, 2016, de la Cora Alexandriei - ne oferă o imagine cuprinzătoare asupra câtorva teme şi motive comune artei contemporane, de la grafica de şevalet - promovată de Mihai Cătrună, la cea cu valenţe sociale în interpretarea lui Julian. Nu lipsesc nici exerciţiile de virtuozitate plastică susţinute de „debutanta” Iulia Proca, şi nici experimentele tehnice ale Mariei Coman. Cu totul, Salonul Naţional de Grafică, de la această ediţie este o oglindă a puternicei familii a artiştilor independenţi, o dovadă de strategie şi curaj estetic.

Lucrări: Mihai Cătrună

Cunoscut mai ales pentru seria interpretărilor plastice din creaţia eminesciană, Mihai Cătrună expune la Salon o serie de lucrări originale, studii după natură, vădind o tehnică, am spune, renascentistă. Jocul apelor, freamătul frunzelor, lumina filtrată, redată prin simple linii de creion, indică un studiu insistent al mişcării naturale ca şi o înzestrare nativă pentru artă.

Lucrări: Mihai Cătrună

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mihai Cătrună reprezintă în ultimii ani, prin tot ce face în domeniile plasticii – grafică de carte, afiş, tehnică mixtă, pictură – un reper public. Cu siguranţă, dacă nu va fi răpit de valul comercial, Mihai Cătrună are disponibilitatea să devină pe viitor un nou Marcel Chirnoagă al artei grafice româneşti. La polul opus se află Julian, grafician aflat la deplina maturitate (n. 1951), artist implicat social, exemplu de conştiinţă bine strunită.

Prezent constant, de trei decenii încoace, în spaţiul public, ca şi în cel expoziţional, Julian vede politicul ca pe un rău ce poate fi tratat cu umor şi înţelegere, caricaturile sale bazându-se, mai degrabă pe idee, decât pe desen. În aceeaşi linie, se înscrie şi Liviu-Ovidiu Penea (n. 1953), autor al unor planşe cu titluri de filme interpretate în manieră liberă. Deopotrivă grafician de carte, dar şi pictor tradiţional, L. O. Penea oferă o viziune liberă, destinsă asupra lumii teatrului şi filmului de care este legat intim.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Maria Coman – şi lucrările sale

Din Italia, vine Maria Coman (n. 1955), artist cu studii temeinice la Torino şi Bologna.

Utilizând tehnici mixte, Maria Coman realizează o serie de panouri decorative ce amintesc de barocul italian, pătruns de decorul floral abundent. Arta sa, elegantă, destinsă, aeriană, aminteşte de stilul rafinat al interioarelor toscane. La rândul ei, Elena Mangiurea (n. 1943) întregeşte decorul floral cu o serie de acuarele executate, tehnic, impecabil.

Lucrări: Julian Lucrări: Păuniţa şi Roberto Ionescu

Lucrări: Liviu-Ovidiu Penea

Veterană al mişcării plastice, autoare de grafică de carte, dar şi de machete filatelice, Păuniţa Ionescu (n. 1934) expune la Cora Alexandriei un grupaj de trei piese pe motive tradiţionale, un fel de invitaţie de a admira, în prag de primăvară, frumuseţea naturii renăscute. Timid, sensibil, altruist, o secondează fiul său, Roberto Ionescu, cunoscut web-designer, care expune, cu acest prilej, o grafică tradiţională, de interior, executată cu subtile nuanţe sobre.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

sorbţia urâtului”, şi să găsim cât mai urgent virtutea dătătoare de sens, care este frumosul natural.

Lucrări Ecaterina Mihai

Iulia Proca – şi lucrările sale

La debut, Cristina Iulia Proca şi Andrei Ştefan Stoian dovedesc o temeinică abilitate tehnică. Tablourile tânărului Ştefan Stoian ne duc cu gândul spre un univers rock-pop, în vreme ce domnişoara Proca cultivă serafice tonuri chinezeşti.

Lucrări Ecaterina Mihai

Lucrări Elena Mangiurea

Imagini de la vernisaj

Andrei Ştefan Stoian – şi lucrările sale

În fine, Ecaterina Mihai, expune o serie amplă de pesteluri şi desene rod al unor excursii tematice bine alese, schiţe premergătoare pentru viitoare sinteze plastice. Cu menţiunea că, alături de artiştii plastici, s-au aflat, ca de obicei şi prietenii artei, membri ai Asociaţiei culturale „Bucuriile Muzicii” (pianista Octavia Crăciun, violonistul Alexandru Ionescu) şi flautistul Nicolae Maxim de la Filarmonica George Enescu, nu ne rămâne decât să constatăm că, artistic cel puţin, suntem salvaţi.

Asta cu condiţia să acceptăm, pe urmele lui Adorno, că singura noastră şansă este „ab-

Ecaterina Mihai şi Elena Mangiurea (în faţa peretelui dnei Mangiurea)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Foto: Grup pictori

M. Nencescu, I.Hultoană, A. Reketes şi Ec. Mihai

Sculptorul Constantin Sinescu, Mihai Cătrună şi asistenta sculptorului Sinescu – Claudia Ghiţescu De la stg, la dr.: Ion Hultoană, Anghel Piroşcă, Ecaterina Mihai, Sava Regăţeanu

George Ionescu (senior manager Nomen Artis), Ecaterina Mihai şi Viorela Codreanu Tiron

Foto: Grup pictori

Foto: Grup pictori expozanţi

Foto: Grup pictori expozanţi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Surorile Cocora, dna Nencescu şi Ecaterina Mihai Ecaterina Mihai şi flautistul Nicolae Maxim

Ec. Mihai, Silvan G.Escu, Cleopatra Luca Nicolae

Maxim şi Octavia Crăciun

De la stg, la dr.: Marian Nencescu, Ecaterina Mihai, Tudor Meiloiu Imagini din sală

Cronică de artă, Marian Nencescu Selecţie şi prezentare, George GH. Ionescu

Ion Hultoaă, Ecaterina Mihai şi fam. Mocenco

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ileana cea şireată de Ioan Slavici

A fost odinioară un împărat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasă, cea mijlocie şi mai frumoasă, iar cea mai tânără, Ileana, atâta de frumoasă încât şi Sfântul Soare se oprea în cale ca s-o vadă şi să se desfăteze de frumuseţea ei.

Într-o zi împăratul primi carte şi veste de la vecinul său împărat mare şi puternic, cum că, iaca, nu e bine, şi are să se bată cu dânsul pentru o mare pricină împărătească. Împăratul se puse la sfat cu bătrânii ţării şi, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari, să-şi apuce armele şi să se pregătească de bătaia cea grozavă ce-avea să se facă şi să fie.

Mai înainte de a încăleca şi el însuşi, împăratul chemă pe fiicele sale la el, le grăi vorbe blânde şi părinteşti şi dete apoi la fiecare câte o floare frumoasă, câte o păsărică veselă şi câte un măr fraged.

– A cărei floare se va vesteji, a cărei păsărică se va întrista şi al cărei măr va putrezi, despre aceea voi şti că nu şi-a păzit credinţa, grăi împăratul cel înţelept. Încălecă apoi pe cal, zise „sănătate bună” şi porni cu voinicii săi în calea cea mare.

Când cei trei feciori ai împăratului vecin primiră vestea că împăratul a pornit în cale şi că

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

s-a depărtat de acasă, ei se înţeleseră între sine şi încălecară, ca să meargă la cetatea cea cu trei fete de împărat să răpească credinţa fetelor şi să-i facă împăratului supărare. Cel mai bătrân dintre feciori, voinic şi viteaz şi frumos merse înainte, ca să vadă ce e şi cum, şi apoi să aducă veste şi să spuie.

Trei zile şi trei nopţi a stat voinicul pe sub ziduri fără ca vreuna din fete să se fi arătat la fereastră. În crepetul zorilor celei de-a patra zi el pierdu răbdarea, îşi întări inima şi bătu la fereastra celei mai mari dintre fetele de împărat.

– Ce e? cine e? şi ce vrea? întrebă fata trezită din somnul cel mai dulce.

– Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. Voinic împărătesc, ce stau de trei zile cu dragoste la tine la fereastră.

Fata cea de împărat nici nu se apropie de fereastra, ci grăi cu glas înţelept: – Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ţi crească în cale şi spini să-ţi rămână pe urmă.

Peste trei zile şi trei nopţi, feciorul de împărat iarăşi bătu la fereastră. Acuma fata de împărat se apropie de fereastră şi grăi cu glas blând: – Ţi-am zis să mergi pe calea pe care ai venit: spini să-ţi crească-n cale şi flori să-ţi rămână pe urmă. Încă trei zile şi trei nopţi stete feciorul de împărat la fereastra fetei. În crepetul zorilor celei de-a zecea zi, adică după ce au trecut de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei nopţi el îşi netezi părul şi bătu, acum de-a treia oara la fereastră.

– Ce e? cine e? şi ce voieşte? întrebă fata de împărat, acuma mai răstit decât în celelalte rânduri.

– Eu sunt, surioară! grăi feciorul de împărat. De trei ori câte trei zile stau cu dor la tine la fereastră; vreau să-ţi văd faţa, să-ţi privesc ochii şi să aud cum curg vorbele de pe buzele tale.

Fata de împărat deschise fereastra, privi cu supărare la voinicul cel frumos, apoi grăi cu glas neauzit:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 87

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Eu ţi-aş privi în faţă şi ţi-aş grăi o vorbă: mergi mai-nainte la sora mea cea mijlocie, şi numai după aceea vino la mine.

– Am să trimit pe frate-meu cel mijlociu, grăi feciorul de împărat. Să-mi dai însă o sărutare pentru ca să-mi fie calea mai uşoară. Şi nici n-a zis bine până ce şi fură un sărutat de la fata cea frumoasă.

– Să n-ai parte de altul! zise fata de împărat ştergându-se pe buze cu mâneca cea ţesută cu altiţe. Mergi pe calea pe care ai venit: flori să-ţi crească în cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.

Feciorul de împărat merse la fraţii săi, le spuse cum şi ce, şi cel mijlociu porni în cale.

După ce feciorul cel mijlociu stete de nouă ori câte nouă zile şi de nouă ori câte nouă nopţi la fereastra fetei celei mijlocii şi bătu de a treia oară la fereastra ei – ea deschise fereastra şi îi grăi cu glas drăgăstos: – Eu ţi-aş privi în faţă şi ţi-aş grăi o vorbă: să mergi însă la sora mea cea mai tânără şi numai după aceea vino la mine.

– Am să trimit pe frate-meu cel mai tânăr grăi feciorul de împărat. Să-mi dai o sărutare ca să pot merge mai iute. Şi nici nu zise până ce şi fură un sărut.

– Să nu ai parte de altul! grăi şi această fată. Mergi în calea pe care-ai venit: flori să-ţi crească în cale şi flori să-ţi rămână pe urmă.

Feciorul cel de împărat merse la fraţii săi, le spuse cum şi ce şi, acum, de-a treia oară, porni cel mai tânăr fecior de împărat. Când el sosi la cetatea cea cu trei fete, Ileana sta la fereastră şi, cum sta ea îl văzu şi-i grăi cu glas vesel: – Cel voinic frumos cu faţă de împărat, ce cale ţi-ai ales de mâni aşa de înfocat?

Când feciorul de împărat văzu faţa Ilenei şi auzi vorba ei, el stete locului, privi la ea şi grăi cu glas voinicesc: – Am pornit către soare, ca să-i fur o rază, să-i încredinţez sora şi s-o duc acasă să mi-o fac mireasă. Acum, surioară, mă opresc în cale să privesc la tine, în raza feţei tale, şi să-ţi zic o vorbă şi să-ţi fur o vorbă.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Ileana îi răspunse cu înţelepciune: – De ţi-ar fi năravul cum îţi este vorba, de ţi-ar fi sufletul cum îţi este faţa, mândre şi frumoase, blânde şi drăgăstoase, te-aş chema în casă, te-aş pune la masă şi te-as ospăta şi te-aş săruta.

Feciorul de împărat sări de pe cal când auzi aceste vorbe, apoi grăi cu glas voinicesc: – Că-mi este năravul cum îmi auzi vorba, că-mi este sufletul precum îmi vezi faţa: lasămă în casă, pune-mă la masă şi din zori în seară rău să nu-ţi pară; şi nici nu-şi grăi vorba, până ce şi sări pe fereastră şi peste fereastră în casă şi în casă la masă, şi la masă tocmai în frunte, unde şedea împăratul când era mire.

-Ei! Stai! grăi Ileana. Să vad mai înainte: eşti ce-ar fi să fii? Şi numai dup-aceea să grăim vorba şi să gustăm pomana şi să începem dragostea. Poţi tu face să-nflorească din brusture trandafir?

– Ba! grăi feciorul de împărat.

– Atunci floarea ta este scaiul! zise Ileana cea înţeleaptă. Poţi tu face ca să cânte liliacul în glas frumos?

– Ba! grăi feciorul cel de împărat.

– Atunci ziua ta e noaptea! zise Ileana cea înţeleaptă. Poţi tu face să rodească măr pe iarba lupului?

– Pot! grăi feciorul de împărat.

– El să fie pomana ta! zise Ileana cea frumoasă şi şireată. Aşază-te la masă.

Feciorul de împărat se aşeză la masă. Ei, dar Ileana e Ileana cea şireată! El nu se aşeză încă bine, şi iată că şi căzu, cu scaun cu tot în

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pivniţa cea adâncă în care era ascunsă comoara împăratului.

Acuma Ileana începu să strige: „primejdie”, şi când se adunară toţi argaţii ca să vadă ce e şi pentru ce, ea le spuse că a auzit troncote prin pivniţă şi se teme cum că a intrat cineva în pivniţă ca să fure comoara împăratului. Multe vorbe n-au făcut argaţii, ci pe loc deschiseră uşa cea de fier şi intrară în pivniţă şi aflară pe feciorul cel de împărat şi cu ruşine îl scoaseră la judecată.

Ileana spuse judecata: – Douăsprezece fete pedepsite să-l scoată afară din ţară şi când vor ajunge cu el la marginea ţării fiecare să-i dea câte un sărutat.

Aşa s-a poruncit, aşa s-a întâmplat.

Când feciorul cel de împărat a sosit acasă la fraţii săi, le-a spus toată întâmplarea şi, după ce le-a spus-o, mare supărare a intrat în sufletele lor. Ei au trimis dară vorbă la cele două mai mari fete de împărat, ca ele să facă ce vor face ca să trimită cumva pe Ileana la curtea împăratului celui cu trei feciori, pentru ca ei să se poată răzbuna asupra ei pentru batjocura ce a pus pe capul lor. Când cea mai mare fată de împărat primi cuvântul feciorilor de împărat, ea se făcu bolnavă, chema pe Ileana la sine la pat şi îi spuse că ea, numai aşa se va putea însănătoşi, dacă Ileana îi va aduce mâncare de pe vatra feciorilor de împărat.

Ileana, de dragul surori sale, le făcea toate; ea lua aşadar cofiţa şi porni către curtea celor trei feciori de împărat, ca să meargă să ceară sau să ieie şi să aducă.

Sosind la curte, Ileana intră în ruptul sufletului în curtea împărătească şi grăi către bucătarul cel mare: – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi tu cum te strigă împăratul? Mergi iute, ca să vezi ce şi pentru ce şi care pricină!

Bucătarul îşi luă picioarele pe umeri şi se depărtă – ca şi la porunca împărătească adică.

Ileana rămase singură în cuhne, îşi umplu vasele de bucate, vărsă apoi pe jos toate bucatele cele scumpe ce stau la foc şi după aceea se feri din cale.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

După ce feciorii de împărat înţeleseră şi despre astă batjocură, ei se supărară încă mai tare decât ce-au fost până acuma, trimiseră din nou vorbă la cele două surori şi se pregătiră din nou de răzbunare. Abia primi sora cea mijlocie cuvântul voinicilor, ea se făcu bolnavă, chemă pe Ileana la sine la pat şi îi spuse că numai aşa se va însănătoşi, dacă va gusta din vinul ce se afla în pivniţele feciorilor de împărat. Ileana pentru sora sa le făcea pe toate; luă dar cofiţa şi porni ca să meargă – şi să vină. Sosind la curte, ea intră în ruptul sufletului în pivniţă şi grăi către pivnicerul cel mare: – Pentru numele lui Dumnezeu! n-auzi cum te strigă împărăteasa? Fugi şi vezi cum, ce şi pentru ce pricină!

Pivnicerul îşi luă picioarele pe umeri şi se depărtă ca la porunca împărătesei adică. Ileana îşi umplu vasele cu vin, vărsă ce-a mai rămas prin pivniţă, şi apoi porni către casă.

Feciorii de împărat trimiseră acuma dea treia oară veste la cele două fete de împărat ca ele să trimită pe Ileana cum n-au trimis-o încă. Fetele de împărat se făcură acuma amândouă bolnave, chemară pe sora lor şi îi spuseră că ele numai atunci se vor însănătoşi, dacă Ileana le va aduce două mere de la feciorii cei de împărat.

Dragi surorile mele – grăi Ileana către ele – pentru voi mă duc şi în foc, şi în apă; cu atâta mai bucuroasă la voinicii cei împărăteşti! Şi luă după aceea cofiţa şi porni, ca să meargă, să afle, să ia, să aducă şi să scape pe dragele surorile sale de la moarte.

După ce-a înţeles feciorul de împărat cel mai tânăr cum că Ileana are să vină la el în grădină ca să fure merele cele de aur, el porunci ca, dacă va auzi cineva vaiete în gradină, nimeni să nu cuteze să intre, ci să lase pe cel ce s-ar văita ca să se vaiete în pace. Luă după aceea cuţite mari, şi săbii, şi suliţe şi fel de fel de lucruri şi le ascunse în pământ, pe sub mărul cel cu poame de aur; le ascunse aşa, ca numai vârful ascuţit să iasă din pământ. După ce a gătit tot, el se ascunse într-un tufiş, aşteptând sosirea Ilenei.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ileana sosi la poarta grădinii şi când ea văzu leii cei mari ce stau pază la intrare, le aruncă câte o bucăţică de carne; leii începură a se bate, iar Ileana merse la măr, păşi încet printre cuţite, săbii, suliţe şi alte lucruri şi se sui în pom.

– Să-ţi fie de bine, surioară! grăi feciorul de împărat acuma. Îmi pare bine că te văd la casa mea.

– A mea să fie bucuria! răspunse Ileana, că am voinic împărătesc, şi frumos şi viteaz, de tovarăş. Aide, sui-te în pom şi-mi ajută să culeg mere pentru dragele surorile mele, că le-au cerut cu limbă de moarte.

Feciorul de împărat nici nu dorea mai mult, el avea de gând ca să tragă pe Ileana din pom între cuţite.

– Eşti bună, tu, Ileano, grăi el, fii dar încă mai bună şi-mi dă mâna de mă ajută să urc în pom! „Rău e gândul tău – îşi gândi Ileana – dar parte să ai de el!” îi dete apoi mâna, îl ridică pe trupină până la cracuri, îl lăsă apoi ca să cadă între cuţite, şi săbii, şi suliţe şi fel de fel de alte lucruri ce erau gătite spre pierzarea ei.

– Na-ţi, grăi după aceea, să ştii şi tu ce ai avut de gând.

Voinicul cel rău la suflet începu să strige şi să se vaiete: hei! dar nimeni nu venea să-i ajute, ci-l lăsau ca, după porunca lui, să se vaiete în pace şi să sufere şi să rabde usturăturile cele grozave.

Ileana îşi luă merele, le duse acasă, le dete la surorile ei, se întoarse după aceea la curtea împăratului şi le spuse argaţilor ca să meargă să scape pe domnul lor din primejdia cea mare.

Feciorul cel de împărat, batjocorit ca vai de el, trimise după cea mai vestită vrăjitoare din ţară, ca să vina să-i facă de leac şi să-i vindece rănile. Ileana s-a dus însă mai înainte la vrăjitoare şi i-a dat bani mulţi ca s-o lase pe ea, pe Ileana, să meargă în locul vrăjitoarei. Aşa ajunse Ileana ca vrăjitoare la curtea împăratului; ea porunci apoi ca să se ia pielea unui bivol şi să se pună trei zile şi trei nopţi în murătură sărată, şi după aceea s-o scoată şi să învelească

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

în ea pe feciorul cel rănit. Usturăturile feciorului de împărat se făcură încă mai straşnice, durerile lui încă mai nesufente. Când el văzu dar cum c-acuma nu e bine, trimise după un popă, ca, mai înainte de-a muri, să-si uşureze sufletul şi să se împărtăşească. Dar Ileana nici acuma nu dormea; ea merse la popă, îi dete mulţi bani şi făcu ca el să o trimită pe ea în locul lui. Aşa ajunse Ileana ca popa la curtea împăratului.

Când Ileana ajunse la patul feciorului de împărat, el era pe pragul morţii; nu mai erau în el decât trei răsuflări.

– Fătul meu, grăi Ileana popită, m-ai chemat la tine ca să-ţi mărturiseşti păcatele, Gândeşte dar la ceasul morţii şi spune-mi ce-ţi zace la inimă. Eşti supărat pe cineva ori ba?

– Ba! pe nimeni! grăi feciorul de împărat, pe nimeni, afară de Ileana, fata cea tânără a împăratului vecin şi o urăsc cu dor şi dragoste, vorbi mai departe feciorul de împărat. Dacă ar fi să nu mor şi să mă însănătoşesc, mă duc s-o peţesc la împăratul, şi dacă n-o pieri în noaptea cea dintâi, atunci ea să-mi fie soţie credincioasă şi după lege!

Ileana ascultă aceste vorbe, zise încă şi ea puţine şi apoi merse acasă. Aici înţelese că surorile ei plâng şi se vaietă pentru că au simţit că împăratul are să sosească acasă de la lupta cea mare.

– Bucurie s-aveţi, le zise Ileana când auzi că tatăl nostru cel bun are să vina acasă întreg şi sănătos.

– Hei! că noi ne-am bucura, răspunseră, dacă nu ne-ar fi vestejit floarea, nu ne-ar fi putrezit mărul şi nu ni s-ar fi supărat păsărica; dar acum e vai şi amar de capul nostru.

Când Ileana auzi astfel de vorbe, ea merse la sine în casă şi află că floarea e încă aburită de rouă, că pasărea e flămândă şi că mărul numai nu zice „mănâncă-mă, surioară". Ca să le ajute dar dragilor surorilor ei, ea dete la una dintre ele floarea, la alta dete păsărica, iar sie-şi ţinu numai mărul cel fraged. Aşa aşteptă sosirea împăratului celui aspru la poruncă. Împăratul, îndată ce sosi acasă, intră la fata cea mai mare şi o întrebă de floare, de păsărică şi de măr. Ea îi arată numai floarea; şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 90

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE asta era însă pe jumătate vestejită. Împăratul nu zise nimic, ci merse la fiica-sa cea mijlocie.

Asta-i arată numai păsărica; şi asta era însă pe jumătate întristată, împăratul iarăşi nu zise nimic, ci merse fără vorbă la fiică-sa cea mai mică, la Ileana cea înţeleaptă.

Când împăratul văzu mărul pe dulapul Ilenei, el era să-l mănânce cu ochii de frumos ce era.

– Unde ai pus floarea şi ce ai făcut cu păsărica? întrebă el pe Ileana.

Ileana nici nu răspunse, ci fugi la surorile sale şi aduse o floare proaspătă şi o pasăre veselă.

– Mare să creşti, fata mea! grăi împăratul, acum văd că ţi-ai păzit credinţa.

De la Ileana împăratul iarăşi merse la fiica-sa cea mijlocie şi apoi la cea mare. După ce el le întrebă de cele trei lucruri ce le-a încredinţat, ele îşi aduseră cu grabă pasărea, floarea şi mărul de la Ileana. Hei! dar bunul Dumnezeu nu răbda minciuna: la ele floarea era veştedă; pasărea era tristă şi numai mărul era proaspăt, fraged, rumen şi îmbietor la faţă.

Când împăratul văzu aceasta, el înţelese toată treaba; porunci dar ca pe cele două fete mai mari să le îngroape pân’ la sânişori în pământ şi aşa să le lase ca să vestească asprimea pedepsei împărătesei, iar pe Ileana o lăudă şi o sărută şi multă vorbă bună şi împărătească făcu cu ea, zicându-i: – Mult noroc să ai, fata mea, căci tu ţi-ai păzit credinţa.

După ce feciorul cel mai tânăr al împăratului vecin s-a însănătoşit, el încălecă şi porni ca să vină şi să peţească pe Ileana, Împăratul cel bătrân, tata Ilenei, îi zise cu vorbă părintească, când el îşi spuse gândul care l-a făcut să pornească în cale: – Fătul meu, voinice, mergi şi întreabă pe Ileana; cum şi ce doreşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, aşa are să fie.

Iar Ileana nu zise nicio vorbă, ci lăsă ca voinicul cel păţit să o sărute. Atunci împăratul pricepu toată treaba şi grăi:

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

– Dragi copiii mei, bag seama că aşa a fost dat, ca voi să vă fiţi soţ şi soţie; să vă fie dară de bine!

Multă vreme n-a trecut până ce Ileana se cunună cu feciorul cel voinic, încât i-a mers vestea în şepte ţări… Hei! dar Ileana n-a uitat vorba şi gândul cel rău al feciorului de împărat: ea ştia că în cea dintâi noapte după cununie feciorul are să o primejduiască. Porunci dară ca să se facă o păpuşă de zahăr tocmai atât de mare cum era ea însăşi, cu faţă, cu ochi, cu buze, cu toată făptura Ilenei… şi când păpuşa fu gătită, ea o ascunse în patul în care ea avea să se culce în acea noapte.

Sara, când cuscrii şi corinteii s-au fost aşezat la odihnă şi Ileana s-a fost culcat în pat, feciorul de împărat grăi către mireasa lui: – Dragă Ileana, să mai aştepţi puţintel, că eu vin îndată.

Ieşi după aceea din casă.

Ileana nu se gândi mult, ci sări din pat, lăsă păpuşa cea de zahăr în locul său şi se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului.

Ileana nici nu se ascunsese bine, până ce feciorul cel de împărat şi intră în casa cu o sabie ascuţită în mână.

– Să-mi spui acuma, Ileana draga mea, grăi el, tu m-ai aruncat pe mine în pivniţă?

– Eu! grăi Ileana de sub perdea.

Feciorul de împărat dete o dată cu sabia peste sânişorii păpuşii.

– Tu m-ai scos cu batjocura din ţară? întrebă el de-a doua oară.

– Eu! grăi Ileana.

Feciorul de împărat dete peste faţă.

– Tu mi-ai vărsat mâncările? întrebă feciorul de împărat de-a treia oară.

– Eu! grăi Ileana.

Feciorul de împărat dete cu spada de sus în jos.

– Tu mi-ai vărsat vinul? întrebă feciorul de împărat de-a patra oară.

– Eu! grăi Ileana.

Feciorul de împărat dete cu spada o dată cruciş şi o dată curmeziş. Iar Ileana începu a răsufla aburi de moarte.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 91

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Tu m-ai aruncat în cuţite? întrebă feciorul de împărat de-a cincea oară, şi mai în urmă.

– Eu! grăi Ileana.

Feciorul de împărat împunse acuma cu sabia în inima Ilenei, începu apoi să dea în toate părţile, şi cruciş, şi curmeziş, şi în lung, şi în lat, să dea din toate puterile ce avea, încât îi curgeau lacrămile pârău. Când se apropiară zorile de ziuă, el începu să plângă din toată inima. O dată îi sări o bucăţică de zahăr în gură.

– Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce eşti şi moartă! zise el plângând încă mai tare.

– Dulce, zău! grăi Ileana, ieşind de sub perdea, dar pe de-o sută şi de o mie de ori mai dulce am să fiu de aci înainte.

Feciorul de împărat stete împietrit de bucurie când văzu pe Ileana întreagă şi sănătoasă. El o cuprinse în braţe, şi de aci înainte trăiră mulţi ani fericiţi şi împărăţiră peste ţară cu pace şi cu noroc.

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

UNIVERSALIA Mihai Eminescu Fiind băiet păduri cutreieram Şi mă culcam ades lângă izvor, Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam S-aud cum apa sună-ncetişor: Un freamăt lin trecea din ram în ram Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopţi întregi am mas, Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă: Un rai din basme văd printre pleoape, Pe câmpi un val de arginţie ceaţă, Sclipiri pe cer, văpaie preste ape, Un bucium cântă tainic cu dulceaţă, Sunând din ce în ce tot mai aproape…

Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii, Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deschide: Din el ieşi o tânără crăiasă, Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, Cu fruntea ei într-o maramă deasă, Cu ochii mari, cu gura-abia închisă; Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, Călcând pe vârful micului picior, Veni alături, mă privi cu dor. Şi ah, era atâta de frumoasă, Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta Un înger blând cu faţa radioasă, Venind din cer se poate arăta; Iar păru-i blond şi moale ca mătasa Grumazul alb şi umerii-i vădea.

Prin hainele de tort subţire, fin, Se vede trupul ei cel alb deplin.67

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa…

67

Rubrica Universalia este dedicată celor doi mari poeţi: Eminescu şi Puşkin. (n.r.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 92

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Sumar luna iunie, nr.6 (58), 2016 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri – Peter Paul Rubens /p. 3 selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron Scriitori de ieri... – Ramon Llull /p. 11 selecţie şi prezentare: Luisa Adela Toma Universalia: Alexandr Sergheevici Puşkin – poezii /p. 12 Selecţia rubricii: Mihai Gregor Codreanu Scriitori de azi – Melania Cuc /p. 13 selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron Scriitori uitaţi... (?!) – Vasile Vlad /p. 16 selecţie şi prezentare: Adrian Tucu Eminescu şi esenţa veşniciei /p. 21 autor: Vasile Gogea Caete de dor /p. 23 autor: Cornelia Ştefănescu Universalia – Mihai Eminescu – poezie /p. 26 Eseu /p. 27 Puterea banilor şi a vorbelor /p. 27 autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord De ce (mai) scriem poezie? /p. 28

autor: Camelia Radu

Universalia: Alexandr Sergheevici Puşkin/ А.С.Пушкин – poezie /p. 30 Text bilingv: româno-rus /trad.: Al. Philippide Călătorie prin bibliotecile lumii – Rubrică realizată de Dorina Litră p. 31 Biblioteca din Vancouver şi Biblioteca publică românească din Montréal Mihai Eminescu – poezie /p. 34 Incursiune în poezia română contemporană /p. 35 Agafia Drăgan /p. 35

Flavia Armina Adam /p. 44

Costin Tănăsescu /p. 36

George Roca /p. 43

Mihaela Oancea /p. 37

Mărioara Vişan /p. 45

Corin Culcea /p. 38

Nicolae Nicoară-Horia /p. 46

Silvia Râşnoveanu /p. 39

Ovidiu-Oană Pârâu /p. 46

Eduard Zalle /p. 40

Boris Marian /p. 47

Dorina Litră /p. 41

Daniel Dumitru Darie /p. 49

Mircea Florin Şandru /p. 42 Pagina de poezie bilingvă /p. 50 autor

traducător

Melania Cuc /p. 50

Luca Cipolla (it.)

Petru Făgăraş /p.52

Virginia Smărăndiţa Brăescu (fr.)

Viorela Codreanu Tiron /p. 54

Geo Vasile (it.)

Geo Vasile /p. 56

Geo Vasile (it.)

Florentina Niţă /p. 58

Florentina Niţă (it.)

Enrique A. Sanchez Liranzo /p. 59

Ioan Friciu (spaniolă)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 93

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Lăcrămioara Iva /p. 62

Baki Ymeri (albaneză)

Ştefan Jurcă /p. 64

Baki Ymeri (albaneză)

Vehbi Miftari /p. 66

Baki Ymeri (albaneză)

Nr. 6 (58) 2016 10 - iunie

Pagini de roman: Răspântia lui Serafim (fragment) /p. 68 autor: Simona Antonescu, Ploieşti Edith Södergran şi poezia suedeză /p. 70 Proză scurtă /p. 71 Călătoria – autor: Lucia Patachi /p. 71 Poetul, dincolo de el însuşi... – autor: Slavomir Almăjan, Canada /p. 73 Pagini de istorie: Minunile lumii antice: Piramidele egiptene /p. 75 autor: Horia Dumitru Oprea Pagina de cronică: /p.77 Frumuseţea indestructibilă a unei clipe /p. 77 Andreï Makine – femeie – iubită, cronică de Irina Dincă Martirii lui Eros – Eminescu şi Veronica, de Ion Ionescu-Bucovu /p. 79 Cronică de Liliana-Corina Glogojeanu-Boia Oglinda creatorului –Salonul Naţional de Grafică a U.A.P., Ediţia a II-a /p. 81 Cronică de Marian Nencescu Pagina celor mari pentru cei mici - Ileana cea şireată, de Ioan Slavici /p. 87 Universalia – Mihai Eminescu – poezie /p. 92 Sumar /p. 93 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin următorilor pictori: Peter Paul Rubens

Mihai Cătrună

Marcelo La Neve

Leonid Afremov Andre Kohn

Jean-Antoine Watteau Konstantin Makovsky

Kees van Dongen Arkady Ostritsky

Liviu-Ovidiu Penea Păuniţa Ionescu Nydia Lozano Piqueras

Maria Coman Iulia Proca Ecaterina Mihai

Auguste Mache Andrei Ştefan Stoian Elena Manciurea

Copertele realizate de pictorul şi graficianul Mihai Cătrună după: coperta I – Mihai Cătrună – Eminescu şi cop.IV – după lucrările artistului vizual Luisa Adela Toma COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Materialele se vor trimite pe adr. nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare!

Revista apare şi pe suport de hârtie, dar numai la comandă! (pentru a intra în posesia ei vă rugăm să faceţi comandă la redacţie!)

Numarul 7(59) va apare pe 10 iulie 2016

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 94

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor în word şi semnat (pe fiecare pagină), şi apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

III. Materiale se trimit între data de 1-10 ale lunii în curs, pentru (eventuala) publicare în luna sau lunile următoare !

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! © Pentru Ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact!)

Adr.: nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !