Revista Bucurestiul meu drag 9-2014

un produs:

memoria vizuală a Bucureștiului - www.orasul.ro

Nr. 31 Septembrie 2014

Cântarul din Cișmigiu 

Foto Titel Dragomir

Nr. 31 / Septembrie 2014 1

2 Bucureștiul meu drag

Dezvoltare durabilă Dezvoltare durabilă - asta ar trebui să preocupe administrația orașului și pe locuitorii lui.

La 555 de ani de la prima atestare documentară, adică ziua Bucureștiului, orașul s-a îmbogățit cu Hanul Gabroveni renovat, tocmai bun de proiecte culturale, asta da dezvoltare durabilă a Bucureștiului!

Pentru dezvoltare durabilă a fost și întrunirea bicicliștilor (neautorizată, de parcă manifestările de autoturisme din intersecțiile blocate ale Bucureștiului unde stai minute în șir sunt autorizate) care militează pentru un oraș al lor, un oraș mai puțin poluat și mai prietenos.

D e Andrei Bîrsan www.orasul.ro

Haideți ca la sărbătoarea de 560 de ani să avem un București așa cum ne dorim!

P.S. Interesant este cum orașul se poate vindeca și singur, Parcul Natural Văcărești (Delta Bucureștilor cum îmi place să-i zic) a apărut tocmai din lipsa noastră de acțiune, și a facut-o bine.

Groapa Văcărești în anii`90 și în 2014, foto Andrei Bîrsan

Nr. 31 / Septembrie 2014 3

*Un dispozitiv inteligent cu Wi-Fi este necesar pentru partajarea imaginilor.

SUNT CREATIVITATE CONECTATĂ

SUNT NIKON D5300. Sunt creativ până la ultimul pixel. Sunt cel care îţi partajează pozele cu toată lumea graţie funcţiilor Wi-Fi* şi GPS încorporate. Astfel îi vei impresiona pe toţi cu fotografii noi pe care le vei obţine uşor folosind monitorul meu cu unghi variabil. Vei primi aprecieri pentru imaginile excelente pe care le vei înregistra cu senzorul meu de imagine de 24,2 MP, 39 de puncte de focalizare şi un interval ISO drag de până4 la Bucureștiul 12.800. Suntmeu galeria ta online. nikonisti.ro

Bucureștiul meu drag memoria vizuală a orașului

Sumar 3

Dezvoltare durabilă, editorial Andrei Birsan

7

Street delivery vernisajul

10 Expoziția “Trecut-au anii”

PARTENERI

15 Excursii Bucureștiul meu drag 21 Trecut-au anii 26 Cartile Bucurestiului 28 Muzeul „Theodor Aman”, Greta Şuteu 36 Opinia profesională a filialei București a OAR referitoare la zona Matache 38 Arh. Gheorghe Leahu, O viață printre case și culori 52 Cu bicicleta prin București, Andrei Vocurek 60 Ilustrând oraşul, Istoria Bucureștilor în 555 de cărți poștale ilustrate Miruna Bardulete 66 Lansare carte Louis Pierre Blanc, Oana Marinache 68 București: un portret «Novecento», dr. Adrian Majuru 74 Ludwig Angerer, primul fotograf al Bucureştilor, Emanuel Bădescu 98 Statuile lui Cuza din Bucureşti, Cezar Petre Buiumaci 104 Secretele melcilor, Evelyne Croitoru 110 Concursul Bucureşti 2000. O şansă ratată, Alexandru Panaitescu 120 Primul proiect de grădină publică cu vile 1845-1866, Oana Marinache 126 Biserica Sf. Gheorghe Nou, Radu Oltean 142 Nostalgii Bucureştene, Șerban Lăcrițeanu 156 Cum ne căcăm pe istorie, Dinu Lazăr 164 Fotografi BMD, Mihaela Moțăianu 176 Memoria vizuală Redactor Șef: Andrei Bîrsan Redactori: Sidonia Teodorescu

Oana Marinache

Fotoreporter & editor foto: Mihai Petre ISSN 2285 – 925X

Consilier documentare: Emanuel Bădescu

ISSN-L 2248 – 3292

Revista a fost realizată cu Adobe Creative Suite.

Revista Bucureștiul meu drag este editată de Asociația Bucureștiul meu drag ® andrei.birsan@orasul.ro, www.orasul.ro, Telefon: 0743.076.255

Nici un material din această publicație online nu poate fi reprodus parțial, integral sau modificat fără permisiunea anterioară explicită, prin acord scris cu revista BMD. Drepturile de autor asupra textelor și imaginilor din această publicație aparțin autorilor lor. Răspunderea pentru conținutul materialelor publicate aparține semnatarilor articolelor respective. ©2014 Asociația Bucureștiul meu drag Nr. 31 / Septembrie 2014 5

6 Bucureștiul meu drag

Street delivery vernisajul Ca de fiecare dată Street delivery ne-a dat ocazia să facem fotografii interesante.

Impreună cu Nikon și Fotohobby vom arăta bucureșteniilor fotografiile făcute anul acesta și ca să fim în ton cu Stret delivery vom expune pe stradă, pe strada Covaci, adică pe vitrinele magazinului Fotohobby.

Vernisaj: miercuri 20 august ora 18.15 la Magazinul Fotohobby, str. Covaci nr. 7, în Centrul vechi al Bucureștiului.

Expun: Adi Tache; Alexandru Corneanu; Alexandru Dinu-Serban ; Andra Raicu; Andrada Galan; Andrei Birsan; Andrei Bogdan Oprescu; Antonia Bordu; Bogdan Serban; Camelia Sirli; Corneliu Tanasa; Cosmin Tuduran; Crisanta Maciuceanu; Cristian Lixandru; Daliana Pacuraru; Daria Virbanescu; Diana Pascu; Eli Driu; Emilia Zainel; Florin Amelian; Gabriel Tocu; Helga Forika ; Ileana Cozar; Ines Moscovici; Ioana Manescu; Ioana Maria Rusu; Ionut Gighileanu; Julian Sima; Kiprian George; Lavinia Gaesti; Lavinia Visan; Liviu Lazar; Loredana Gheorghe; Lucia Simion; Lucian Pavel; Mărășoiu Adina ; Maria Atanasiu; Maria Bostenaru; Marius Tufan; Mihai Petre; Mirela Momanu; Nancy Vajaianu; Nick Constandache; Nicu Buculei; Paula Duta; Raluca Tautu; Renate Storch; Roberto Iosupescu; Sabin Prodan; Serban Vornicu; Silviu Nastase; Simona Tache; Sorina Tache; Stefanel Vlad; Stefania Constantinescu; Titel Dragomir; Traian Lixandru; Victor Stroe.

Detalii: http://www.orasul.ro/expozitiifoto/ view/expozitie-foto-street-delivery-2014. html

Organizatori: Asociația Bucureștiul meu drag – memoria vizuală a orașului www.orasul.ro Merită să descoperim pentru noi toți și pentru copiii noștri farmecul locului, oamenii și tradițiile care l-au construit, care i-au definit spiritul și care într-un fel sau altul interferează zilnic cu prezentul nostru. Prin excursii, expoziții și revista Bucureștiul meu drag promovăm cunoașterea orașului, așa cum este el, cu bune și cu rele.

Magazinul Fotohobby www.fotohobby.ro Aflat în centrul vechi al Bucureștiului (str.

Covaci nr. 7) Magazinul Fotohobby cu o vechime de 15 ani comercializează aparate și accesorii foto-video atât pentru amatori cât și pentru profesionisti. Cu peste 4.000 de repere în stoc Magazinul Fotohobby se afla în topul magazinelor de profil din România.

Nikon este martorul transformării orașului tău www.nikonisti.ro .

Nikon este o companie japoneză din 1917, specializată în producția de echipamente foto. Nikon este alături de Asociația Bucureștiul Meu drag de peste 6 ani, timp în care am suprins transformarea orașului din toate zonele Bucureștiului. Multe dintre fotografiile realizate la Street Delivery au fost făcute cu Nikon și reflectă cu fidelitate atmosfera acelor zile.

Parteneri media: www.modernism.ro , www. comunitatefoto.ro , www.foto-magazin. ro , www.B356.ro , www.rri.ro , www. photomagazine.ro , www.foto4all.ro

Nr. 31 / Septembrie 2014 7

 Fotografii de: Andrei Bîrsan Alexandru Dinu-Șerban Adrian Tache Sorina Tache Corneliu Tănasă

8 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 9

CRONICA ASOCIAȚIEI - EXPOZIȚII

Expoziția “Trecut-au anii” Dragă prietene al Bucureștiului,

- Doc Comm - designul banerului

Cu toţii avem acasă un album de fotografii cu noi şi cu cei dragi. Din când în când îl răsfoim şi ne aducem aminte cu nostalgie de anumite momente din viaţa noastră.

- Epson www.epson.ro - tipar

“Trecut-au anii...” expoziţie „atunci şi acum”, vom descoperi atmosfera de început de secol XX comparată cu cea din zilele noastre.

- Nikon România www.nikonisti.ro - BUCHAREST PHOTO WEEK www.bucharestphotoweek.ro

Parteneri media:

Pentru prima dată expoziţia „Trecut-au ani” va avea un invitat, pe domnul Şerban Lăcrițeanu care ne va dezvălui Bucureştiul anilor `70-80.

www.phototeam.ro, www.modernism.ro, www. comunitatefoto.ro, www.foto-magazin.ro, www.

B356.ro, www.rri.ro, www.photomagazine.ro, www.foto4all.ro, www.tvcity.ro

Detalii:

Asociaţia Bucureştiul meu drag - memoria vizuală a oraşului www.orasul.ro

Vernisajul expoziţiei a avut loc vineri, 12 septembrie 2014, de la orele 18:30, în curtea Muzeului „Municipiului Bucureşti”. Invitat de onoare domnul Adrian Majuru, directorul Muzeului Municipiului Bucureşti şi domnul Şerban Lăcrițeanu.

Merită să descoperim pentru noi toţi şi pentru copiii noştri farmecul locului, oamenii şi tradiţiile care l-au construit, care i-au definit spiritul şi care, într-un fel sau altul, interferează zilnic cu prezentul nostru. Prin excursii, expoziţii şi revista “Bucureştiul meu drag” promovăm cunoaşterea oraşului, aşa cum este el, cu bune şi cu rele.

http://www.orasul.ro/expozitiifoto/view/trecutau-anii-viii.html

În perioada 12 septembrie – 15 octombrie 2014 te aşteptăm la Muzeul Municipiului Bucureşti pentru a vedea expoziţia foto “Trecutau anii...”. Cea de-a opta ediţie va reprezenta un Bucureşti la început de secol XX comparat cu cel din zilele noastre şi un Bucureşti al anilor `70-80 văzut de domnului Şerban Lacriteanu.

Fotografiile vechi provin din arhivă lui Cezar Petre Buiumaci, pe când cele actuale sunt realizate de membri Asociaţiei “Bucureştiul meu drag”. Cele din perioada `70-80 sunt realizate de domnul Şerban Lăcrițeanu. Selecţia fotografiilor a fost făcută de Andrei Bîrsan şi Mihai Petre.

Ca şi în celelalte şapte ediţii ale expoziţiei „Trecut-au anii...”, fotografiile au fost tipărite cu tehnologie Epson: cu imprimanta Epson SureColor SC-S70610, folosind cerneală Epson UltraChrome™ GSX care păstrează acurateţea culorilor, cu gradaţii fine de nuanţă.

Parteneri:

- Muzeul Municipiului Bucureşti, www. muzeulbucurestiului.ro – gazda - Cezar Petre Buiumaci http://orasulluibucur. blogspot.ro - fotografii vechi 10 Bucureștiul meu drag

https://www.facebook.com/ bucurestiulmeudrag Muzeul Municipiului Bucureşti (www.muzeulbucurestiului.ro) La sfârşitul lunii iunie 1921, Consiliul Comunal Bucureşti a aprobat propunerea primarului dr. Gh. Gheorghian de înfiinţare a „Muzeului Comunal Bucureşti”, la iniţiativa istoricului Nicolae Iorga.

Muzeul de Istorie Bucureşti a fost redeschis în localul actual la 23 ianuarie 1959, în ajunul centenarului Unirii Principatelor.

Personalităţi de seamă ale istoriografiei şi cercetării ştiinţifice au onorat direcţia muzeului: dr. George Severeanu, arheologul Dinu V. Rosetti, prof. George Florescu, prof. Univ. Dr. Panait I. Panait, dr. Vasile Boroneant şi actualul director dr. Adrian Majuru.

Epson - www.epson.ro “De Asociaţia “Bucureştiul meu drag” ne leagă o prietenie mai veche născută din dorinţa de a sprijini comunitatea fotografică din Capitala şi de a oferi bucureştenilor expoziţii de fotografie care să îi inspire în dragostea şi respectul faţă

Nr. 31 / Septembrie 2014 11

de oraşul în care trăiesc. Ne bucurăm că putem fi parteneri, a opta oară, ai expoziţiei “Trecut-au anii...”, ale cărei fotografii vor fi tipărite în colaborare cu Media Tech Services SRL www.mtsprint.ro folosind imprimantă de mari dimensiuni Epson SureColor SC-S70610.”

Nikon este martorul transformării oraşului tău www.nikonisti.ro.

Nikon este alături de Asociaţia Bucureştiul Meu drag de peste 6 ani, timp în care am suprins transformarea oraşului din toate zonele Bucureştiului.

Multe dintre fotografiile realizate în secolul XX au fost făcute cu Nikon şi multe din cele recente sunt făcute de membrii Asociaţiei Bucureştiul meu drag cu Nikon şi reflectă cu fidelitate detaliile urbanistice.

Despre Doc Comm Ambalaje evenimente de lansare campanii de imagine simpozioane promoţii pentru consumatori materiale promoţionale standuri campanii de direct mail websiteuri branding şi rebranding campanii de motivarea angajaţilor petreceri anuale aşa creăm noi la Doc Comm atitudini... atitudini pozitive faţă de brandurile şi compania voastră.

Șerban Lăcrițeanu

Ceza Petre Buiu

Fotografii transportul în comun, anii ‘70

Arhiva Orașul lui B

Expun: Adrian Tache; Andrei Birsan; Andreia Birsan; Cezar Buiumaci; Ciprian Muntele; Claudiu Po Dan Moruzan; Dan Pop; Dan Sendroiu; Daniel Mihai; Eduard Gutescu; Eli Driu; Ileana Partenie; Livia Iosupescu; Sabin Prodan; Serban Vornicu;

Șerban L

12 Bucureștiul meu drag

umaci

Adrian Majuru

Mihai Petre

Andrei Bîrsan

Bucur

Director Muzeul Municipiului București

Editor foto revista Bucureștiul meu drag

Președinte Asociația Bucureștiul meu drag

opescu; Cornel Hlupina; Corneliu Tanasa; Crisanta Maciuceanu; Cristin Dumitru; Cristina Dumitru; a Zaharia; Mihaela Motaianu; Mihai Petre; Mirela Momanu; Nicu Buculei; Octavian Cucolea; Roberto ; Sorina Tache; Titel Dragomir; Vlad Eftenie.

Lăcrițeanu

Nr. 31 / Septembrie 2014 13

CRONICA ASOCIAȚIEI - EXCURSII

 Foto Cristin Dumitru

Pe drumuri sibiene: 26 iulie 2014: Manastirea dintr-un Lemn; Selimbar; Atelier mester popular sticlar Tamaian; Biserica fortificata Calnic; Sibiu. 27 iulie 2014: Transfagarasan; Balea Lac; Lacul Vidraru.

 Foto Andrei Bîrsan

14 Bucureștiul meu drag

 Foto Nick Costandache

Baicului-Colentina Sâmbătă 9 august 2014, ora 18.00, stația de metrou Obor în fata la McDonald’s Traseu: Obor, Str. Electronicii, Gara de Est, Str. Fântânica, Lacul Fundeni, șos. Colentina, Tramvaiul 21 până la Sf. Gheorghe.

În vizită la Familia Enache În Parcul Natural Văcărești. Data: Sâmbătă 30 august 2014, ora 17.00, în față la Sun Plaza, stația de metrou Piața Sudului. Traseu: - Vizită la familia Enache din Parcul Natural Văcărești, - Tur prin Parcul Natural Văcărești.

Ghidul excursie este Cristian Munteanu care a documentat viața în Groapa Văcărești.

Nr. 31 / Septembrie 2014 15

ARHIVA ASOCIAȚIEI

Bucureștiul meu drag Din excursii

septembrie 2008 Steluța Popescu Calea Griviţei - Calea Giuleşti - Regie

16 Bucureștiul meu drag

septembrie 2009 Adrian Mărgărit Mogoșoaia

septembrie 2010 Lavinia Marica Toamna pe strada Toamnei

Nr. 31 / Septembrie 2014 17

septembrie 2011 Dan Moruzan Ferentari

septembrie 2012

Roberto Iosupescu

Noaptea-n București

18 Bucureștiul meu drag

septembrie 2013 Cﾄフﾄネin Scarlat Sulina

septembrie 2014 Dana Iordan Tﾃ｢rg la Titu

Nr. 31 / Septembrie 2014 19

20 Bucureștiul meu drag

TRECUT-AU ANII...

Trecut-au anii

Anii’80 - Piața Muncii, foto Andrei Bîrsan

Nr. 31 / Septembrie 2014 21

TRECUT-AU ANII

Piața Națiunile Unite

Anii ‘70, arhiva Cezar Petre Buiumaci

22 Bucureștiul meu drag

Anul 2013, fotograf Nick Costandache

Nr. 31 / Septembrie 2014 23

TRECUT-AU ANII

Magistrala Nord-Sud

Anii ‘70, arhiva Cezar Petre Buiumaci

24 Bucureștiul meu drag

Anul 2013, fotograf Radu Iacob

Nr. 31 / Septembrie 2014 25

CARTILE BUCURESTIULUI

Recomandate de IdeiUrbane.ro

Cândva la Băneasa

Trebuie să vă spun că am fost plăcut impresionat de cartea „Cândva la Băneasa“ a domnului Alexandru Grigorescu. Subiectul cărţii este viaţa din jurul dispărutului hipodrom de la Băneasa şi modul în care aceasta a rămas în memoria domnului Grigorescu. „Cândva la Băneasa“ este o continuare a unei cărţi pe aceeaşi temă, de acelaşi autor, apărută la mijlocul anilor 90.

Am cumpărat cartea doar din curiozitea de a afla mai multe despre hipodromul de la Băneasa şi demolarea lui, dar am aflat mult mai mult.

Am descoperit o parte dintr-un univers fabulos, distrus complet, o lume extraordinară a cailor, proprietarilor, jocheilor sau antrenorilor români.

Cartea este o colecţie de povestiri despre pursângi celebri, proprietari faimoşi şi jochei de succes. Domnul Grigorescu provine chiar din lumea turfului, a copilărit şi crescut pe hipodromul de la Băneasa şi reuşeşte să aducă toată pasiunea sa pentru cai în aceste istorii. Cred că este una dintre cele mai interesante lucrări despre istoria Bucureştiului.

“Iar acum, derbyştii – proprietarul, antrenorul şi jocheul – aşteptau cu îngrijorare Premiul Jockey-Club, la care derbystul Motan urma să se întâlnească direct cu vedetele hipodromului, cai de 4 ani şi mai sus. Cum printre aceste vedete se numărau Şerbănică al “Palatului”, Siret – învingător în 1941, Fănişor şi Caşin – mari fondişti, dar şi Ceahlău cel cu performanţe înalte, toată lumea era curioasă să vadă dacă derbystul va învinge şi caii vedetă, aşa cum se întâmplase cu ani în urmă cu Zori de Zi, Ghiaur, Coquin, Leu sau Scârbă-Mică.” „Cândva la Băneasa“, autor Alexandru Grigorescu, pref.: Cristian Ţopescu, ed. îngrijită de Silvia Colfescu, editată de Vremea, Bucureşti, 2008, ISBN 978-973-645-299-4 26 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 27

Muzeul „Theodor Aman”  Text: Greta Şuteu  Foto: Cristian Oprea 28 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 29

MUZEELE BUCUREȘTIULUI

D e Greta Şuteu, Muzeograf

Muzeul Memorial Theodor Aman

Strada C. A. Rosetti, nr. 8, sector 1 Program de vizitare de miercuri până duminică, în intervalul orar 10.00-18.00.

30 Bucureștiul meu drag

Pe strada C. A. Rosetti, fostă Clemenţei, la numărul 8, ne întâmpină un imobil insolit în peisajul urban bucureştean, care adăposteşte Muzeul „Theodor Aman”, primul muzeu de artă din capitală, deschis oficial la 16 iunie 1908.

Clădirea eclectică, asimilabilă în principal tipologiei neoclasice franceze, afişează în partea superioară elemente de decor ce amintesc templul grec (cornişa puternică, sugestia denticulilor, meandrul grec, frontoanele marcate de acrotere, care alcătuiesc coronamentele ferestrelor), precum şi elemente ce se revendică din Renaşterea florentină (volumetria aproape cubică, asemeni celei de la palatele florentine, simetria faţadelor principale, nişele cu statui de pe faţada nordică, prezenţa medalioanelor şi discurilor decorative). Este casa în care a trăit şi a creat timp de aproape 22 de ani Theodor Aman (1831 – 1891), cel care a conceput fiecare detaliu al acestui veritabil „templu al artei”, de la proiectul de arhitectură pus în practică de antreprenorul german Fr. Scheller între anii 1867 – 1869, până la decoraţia exterioară şi cea interioară (vitraliile, pictura murală, medalioanele sculptate pe uşi, pictura aplicată pe uşi, mobilierul sculptat, lambriurile şi soba din atelier, stucatura tavanelor). Niciunul dintre elementele fixe ale casei nu este lăsat la voia întâmplării şi toate converg spre „rostirea” mesajelor pe care creatorul încearcă să le transmită atât contemporanilor, cât şi celor care vor urma şi vor binevoi să treacă pragul locuinţei sale – prima casă–atelier din spaţiul românesc, gândită de la bun început să devină muzeu.

Theodor Aman, primul nostru pictor academist, este promotorul modernităţii în arta românească, dar şi cel de numele căruia se leagă în principal crearea învăţământului artistic la Bucureşti (v. Decretul de înfiinţare a Şcolii de Arte Frumoase, semnat de domnitorul Alexandru-Ioan Cuza la data de 5 octombrie 1864; Th. Aman va fi directorul instituţiei

până la moartea sa, în 1891). În 1850 pleacă la Paris, la École de Beaux-Arts, unde-i are ca profesori pe Michel Martin Drolling (1789 – 1851) şi pe François-Édouard Picot (1786 – 1868), reprezentanţi ai curentului clasicist francez şi foşti elevi ai lui Jacques-Louis David (1748 – 1825), artistul emblematic pentru arta neoclasică franceză, cunoscut în special ca pictor oficial al lui Napoleon.

Revenit în ţară în 1858, Theodor Aman se va implica profund în procesul de modernizare a societăţii româneşti. În 1865, ca director al Şcolii de Arte Frumoase preia în subordine şi Pinacoteca din Bucureşti, pentru ca apoi să aibă iniţiativa primelor expoziţii oficiale, cu caracter periodic, astfel încât pe 25 aprilie se inaugurează prima „Expoziţiune a artiştilor în viaţă”, la care, pe lângă Aman, care participă cu 24 de lucrări, mai expun: Gh. Tattarescu, Carol Pop de Szathmary, H. Trenk, Fidelis Walch, Gh. Panaiteanu – Bardasare, cel care pusese bazele învăţământului artistic la Iaşi, în 1860. În acelaşi an se căsătoreşte cu Ana NiculescuDorobanţu, fostă Politimos, care primeşte drept zestre terenul şi casele situate la colţul străzii Clemenţei. Aici, după dărâmarea vechilor grajduri şi dependinţe, îşi va construi Theodor Aman

casa-atelier, astăzi muzeu.

La moartea artistului, în 1891, casa îi revine prin testament Anei Aman, care, respectând dorinţa soţului său ca aceasta să devină muzeu, începe în 1904 demersurile pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, ca şi pe lângă Casa Regală, demersuri în urma cărora clădirea cu tot inventarul existent în momentul respectiv (colecţia de pictură, gravură, mobilierul, instrumentele de lucru, diverse piese decorative), intrau în posesia statului, iar la 16 iunie 1908 se deschidea oficial Muzeul „Theodor Aman”.

Colecţia muzeului „Theodor Aman”, cuprinde lucrări ale lui Theodor Aman, acoperind diverse genuri şi tehnici, de la pictura de şevalet şi pictura parietală la gravură, mobilier şi artă decorativă.

Pe lângă creaţiile artistului, aici se regăsesc şi diverse obiecte şi piese de îmbrăcăminte care i-au aparţinut sau care i-au servit drept model în lucrările sale.

Fondul principal are la bază donaţia Anei Aman din 1904 şi a fost îmbogăţit ulterior prin alte donaţii, transferuri sau achiziţii.

Pictura Muzeul deţine 165 de picturi în ulei pe pânză sau pe panouri din lemn, care revelează extraordinara versatilitate stilistică a lui Aman, a cărui evoluţie

Nr. 31 / Septembrie 2014 31

în timp reuşeşte să acopere o plajă foarte largă, de la lucrările academiste riguroase, stricte şi scenografice până la exprimări preimpresioniste sensibile şi fascinante, în care rigoarea construcţiei este voit neglijată în favoarea sugestiei şi impresiei.

Theodor Aman s-a dovedit a fi un veritabil pionier în introducerea unor teme noi în pictura românească, cum ar fi: atelierul artistului, scenele orientale, nudul ca gen inedit în arta autohtonă, ambianţa de interior, peisajul din proximitatea casei, scenele campestre, consacrând, în egală măsură, portretul istoric precum şi scena de bătălie. Toate aceeste teme sunt bine reprezentate în colecţia muzeului.

Grafica Acest palier este acoperit într-o măsură covârşitoare de colecţia de gravură în acvaforte, tehnică însuşită de Aman la Paris, în timpul anilor de studii, dar pe care o va pune în practică cu multă asiduitate şi rezultate notabile abia în ultimul deceniu de viaţă, între 1872 şi 1881. În inventarul din 1904 figurează 53 de gravuri încadrate şi 43 de plăci de gravură, donate în acel an de Ana Aman. Acestora li se adaugă alte donaţii ale Anei Aman şi exemplare din tirajele postume Fisher Galaţi, Adrian Maniu – Mişu Teişanu sau Alexandru Moscu, ceea ce face ca muzeul să deţină actualmente 298 de gravuri.

Acuarela Acuarela, reprezentată prin intermediul a 33 de lucrări, acoperă teme diverse, unele inedite, altele prezente şi în pictură, gravură sau desen.

Sculptura Th. Aman mărturisea odată că nu se regăseşte în sculptură în aceeaşi măsură ca şi în pictură.

Poate din acest motiv colecţia muzeului nu deţine decât trei lucrări: un bust al Pepicăi Aman, mama artistului, un bust al lui Mihai Viteazul,

32 Bucureștiul meu drag

precum şi un cap de femeie modelat în ceară sau plastilină. Cu toate acestea, artistul avea să-şi demonstreze cu prisosinţă talentul şi priceperea prin intermediul pieselor de mobilier gândite şi executate de el însuşi, piese ce transmit alături de celelalte componente fixe ale casei ideile şi mesajele care-i stau la bază.

Ustensilele de lucru În această categorie pot fi incluse: presa pentru gravură adusă de la Paris în 1872, bancuri de lucru, dăltiţe, ace de gravură, palete, cutii şi bastoane de pictură, pensule, mojare, sticluţe – obiecte care, împreună şi în ansamblu, conferă un plus de autenticitate atelierului de pictură şi gravură. În biblioteca sculptată de către Aman se păstrează o parte dintre cărţile artistului, lăsate de doamna Aman în casă, în 1904.

Câteva piese de costum oriental (şalvari, mantale şi papuci de cadână, fes), ii şi catrinţe olteneşti, panoplia cu arme (puşti şi pistoale orientale cu intarsii de alamă, fildeş sau sidef), vase româneşti sau orientale, ciubuce, narghilea erau folosite de către Aman ca material de lucru şi pot fi recunoscute în pânzele lui.

Alături de alte obiecte personale, acestea întregesc colecţia de peste o mie de piese a muzeului.

Muzeul Theodor Aman este parte componentă a Muzeului Municipiului Bucureşti, din care mai fac parte următoarele 10 muzee şi case memoriale: Muzeul Municipiului Bucureşti - Palatul Suţu, Muzeul „Palatul Voievodal – Curtea Veche“, Muzeul „Prof. Dr.Victor Babeş”, Muzeul Memorial „C.I. şi C.C. Nottara”, Muzeul de artă „Frederic şi Cecilia-Cutescu Storck” , Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”, Colecţia de artă „Ligia şi Pompiliu Macovei”, Muzeul „Dr. George Severeanu”, Muzeul Memorial „Gheorghe Tătărăscu”, Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”.

Nr. 31 / Septembrie 2014 33

34 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 35

Opinia profesională a filialei București a OAR referitoare la zona Matache Primăria Municipiului București a lansat în dezbatere publică, în luna iunie a acestui an, 2014, tema pentru concursul de soluții „Amenajarea zonei Matache” prin care se caută un amplasament pentru Hala Matache și reorganizarea spațiului public al pieței agroalimentare. Filiala București OAR, invitată să-și exprime o opinie profesională, consideră ca până la soluționarea litigiilor juridice privind operațiunile anterioare, este oportun orice demers teoretic care poate fi întreprins pentru a găsi posibile soluții viitoare pentru problemele sociale și de regenerare urbană a cartierului.

Cercetările antropologice, dezbaterile publice, studiile preliminarii, concursul de soluții, toate sunt binevenite.

Finalizarea bulevardului Berzei-Buzești a lăsat destructurată în continuare zona fostei hale 24 februarie 2012, fotografie de Mihai Petre

36 Bucureștiul meu drag

„Matache Măcelaru”, în prezent „demontată”, a pieței din spatele ei și a întregului cartier. Această zonă continuă să se degradeze. Din păcate, proiectul de infrastructură „Diametrala Nord-Sud” nu a fost completat de o strategie coerentă de regenerare a zonei, fapt semnalat de la început de către OAR. Situația este resimțită acut de locuitorii cartierului, dar și de consumatori.

Cartierul a devenit aproape exclusiv un coridor de trecere.

Filiala București a Ordinului Arhitecților din România a solicitat începând din 2011 organizarea unui concurs deschis de arhitectură integrată într-un concept de regenerare a cartierului. Acest model, concursul, adică o modalitate de selecție a soluțiilor pe bază de calitate, este optim pentru situații ca cea în care se află zona în discuție. Aici și acum nu există

o strategie de dezvoltare integrată a zonei și nici documentații de urbanism în vigoare. Există însă în fază incipientă studii de fundamentare și anumite elemente de strategie generală la scara orașului, precum și deziderate pentru dezvoltarea cartierului identificate și identificabile.

Filiala București a Ordinului Arhitecților din România consideră că Hala Matache trebuie reconstruită în momentul de valoare maximă (adică deceniul V al sec XX) cu posibile intervenții contemporane strict la nivel funcțional și în scopul integrării în ansamblul amenajării Pieței Matache. În plus, prin tema de concurs, se va defini un spațiu urban care va include clădirea halei „Matache Măcelaru” ca o prezență izolată, așa cum o cunoaște Bucureștiul de generații, adică cu 4 fațade libere accesibile pentru funcții comerciale. Clădirea, prin amplasament și expresie, dar și prin serviciile pe care le-a oferit cetățenilor, a devenit în decursul timpului un reper urban important, indiferent dacă calitatea arhitecturală poate fi considerată de unii discutabilă.

Restituirea halei monument istoric pe baza datelor existente, cu utilizarea elementelor recuperate și conform avizului Ministerului Culturii, este un gest menit să redea coerența

țesutului urban și caracterul specific de centru al cartierului istoric. Poziția pe care a ocupat-o clădirea inițial va fi marcată în suprafața carosabilului nou realizat. În acest sens, credem că pe lângă acest concurs este necesar ca PMB să îşi definească din timp propunerile, strategiile şi calendarul de desfăşurare a viitoarelor intervenţii în zonă în aşa fel încât zona pieței Matache să rămână, în continuare, din punct de vedere social, economic şi cultural, centrul identitar al cartierului.

Considerăm că numai în acest fel efectele implementării concursului vor putea fi percepute ca primi paşi pentru o operaţie de regenerare de care are atâta nevoie Bucureştiul. Acest proces din care face parte integrantă concursul inițiat și menţionat mai sus este firesc să se desfășoare în mod organic, separat de litigiile aflate în curs, pentru întreaga zonă, și să pregătească un cadru de viață care să corespundă așteptărilor actuale.

București, 12.09.2014 Filiala București a Ordinului Arhitecților din România Președinte, arh. Șerban Sturdza

Nr. 31 / Septembrie 2014 37

Arh. Gheorghe Leahu O viață printre case și culori 38 Bucureștiul meu drag

M-am născut la 10 mai 1932, în oraşul Chişinău, România (astăzi, Republica Moldova). Sunt nepotul lui Pan Halippa, patriot şi om de stat basarabean, unul din făuritorii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Tatăl meu, Theodor Leahu, a fost un prosper om de afaceri şi proprietar, mama, Ana Leahu, profesoară şi publicistă, iar sora mea, Mia Leahu (căsătorită Stănescu), a fost arhitectă. În 1940 după ocuparea Basarabiei de către sovietici, neam refugiat în ţară, la Bucureşti, apoi la Făgăraş. În acest timp bunicul meu patern, căruia îi port numele, şi bunica mea, ţărani înstăriţi, au fost deportaţi şi ucişi în Sberia.

Absolv în 1951 Colegiul Naţional “Radu Negru” din Făgăraş şi dau examen la Facultatea de Arhitectură “Ion Mincu” din Bucureşti, unde mă clasific pe primul loc din peste 340 de candidaţi.

Obţin în 1957 diploma de arhitect, având ca profesori pe reputaţii arhitecţi: Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Grigore Ionescu, George Simotta şi Nicolae Cucu.

D e arh. Gheorghe Leahu

M-am căsătorit în 1960 cu Viorica Popescu, de profesie chimistă. Am un fiu, Dan Leahu, născut în 1963, absolvent al Universităţii de Arhitectură “Ion Mincu”, promoţia 1988, stabilit şi căsătorit, în 1992, în Statele Unite ale Americii. Între anii 1957 – 1991 am proiectat şi coordonat în cadrul Institutului “Proiect Bucureşti”, mari ansambluri de locuinţe, precum şi obiective istorice din zona Lipscani, în calitate de autor şi arhitect-şef de secţie.

Sunt autor al proiectului celui mai mare Magazin Universal din România “UNIREA”, blocuri din ansamblul Calea Dorabantilor, Spitalul O.R.L. “Dr. Hociota”, extinderea Spitalului “Dr. I. Cantacuzino”, Fabrica da băuturi răcoritoare Ci-Co (astăzi Coca-Cola), Spălătoria Industrială “Nufărul” Militari, vile, case particulare, sedii de instituţii etc. Sunt de trei ori laureat al Premiilor Uniunii Arhitecţilor din România pentru valoarea profesională a unora dintre lucrările proiectate. Între anii 1977-1989 am luat atitudini curajoase împotriva demolărilor şi pentru apărarea patrimoniului arhitectural ameninţat cu distrugerea în anii de dictatura comunistă. În mai 1990, am participat ca delegat al Uniunii Arhitecţilor din România (U.A.R.) la al XVII-lea Congres Mondial al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, ce a avut loc în Montreal (Canada).

După 1989 am fost cooptat în diferite organisme profesionale de arhitectură: Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, conducerea Uniunii Arhitecţilor, membru de onoare al Uniunii Naţionale a Restauratorilor de Monumente Istorice.

Am numeroase articole publicate, conferinţe şi interviuri pe posturi de radio şi televiziune.

Nr. 31 / Septembrie 2014 39

40 Bucureștiul meu drag

După 1989 am fost invitat de Ambasadele şi Centrele Culturale ale României, pentru expoziţii de acuarele şi conferinţe despre arhitectura României la: New York-1992, Ankara-1993, Viena-1994, Cleveland şi Chicago-1995, Leipzig-1998, Miami-2000, Paris-2001, Venetia-2002. În 2003 am primit titlul de Cetăţean de onoare al sectorului 4 din Bucureşti. În 2004, mi s-a conferit raORDINUL” MERITUL CULTURAL” ÎN GRAD DE COMANDOR, pentru contribuţia deosebită în promovarea culturii şi civilizaţiei româneşti, atât în ţară, cât şi peste hotare.

La Conferinţa Naţională a Uniunii Arhitecţilor din România, din mai 2008, am fost ales membru al Senatului U.A.R. La 20 septembrie 2009, la împlinirea a 550 de ani de la prima atestare documentară a denumirii de Bucureşti, din 1459, mi s-a acordat titlul de “CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI”, împreună cu personalităţi de prim rang ale României ca: soprana Angela Gheorghiu, gloriile olimpice Iolanda Balaş şi Ivan Patzaichin, sau Gheorghe Zamfir, Liviu Ciulei, Mircea Cărtărescu. În 2010, la Gală organizată de Primarul Sectorului 2, Neculai Onțanu, am primit distincţia “OM ÎNTRE OAMENI”, atribuită şi lui Ion Caramitru, Mugur Isărescu, Octavian Belu, Dr. Ioan Pop de Popă, Raed Arafat, Dan Hăulică şi alţii.

La 15 mai 2012, la împlinirea a 120 de ani de învăţământ superior de Arhitectură, Universităţile de Arhitectură din România m-au onorat la Ateneul Roman în faţa a peste 4000 de arhitecţi din ţară şi de peste hotare, cu distincţia “BENE MERENTI” pentru EXCELENȚĂ ÎN ARHITECTURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ. Între decembrie 2013 şi ianuarie 2014, U.A.R., a organizt la Institutul Cultural Roman Expoziţia “ARHITECŢI ROMÂNI CREATORI DE PATRIMONIU CULTURAL”. Au fost prezentate pe panouri speciale lucrările a 28 de personalităţi ale arhitecturii romanesti, pe un interval de 120 de ani, între 1869 – 1989.

Mă simt deosebit de onorat că, în acest an în care împlinesc vârsta de 82 de ani, am fost inclus în această selecţie de elită a arhitecţilor romani.

Acest sumar bilanţ încearcă să consemneze muncă şi devotamentul moral pe care le-am închinat în întreaga mea viaţă splendidei profesii de arhitect.

Fotografii de Mihai Petre, Sabin Prodan și Anda Stăncescu Nr. 31 / Septembrie 2014 41

Albume

BUCUREȘTI – arhitectură și culoare (edițiile 1988, 1989, 1991)

Transilvania – oraşe şi monumente (1998)

42 Bucureștiul meu drag

BUCUREȘTI – portretul unui oraş (2001)

BUCUREȘTI – “MICUL PARIS” (2003)

LIPSCANI – centrul istoric al Bucureştilor (1993);

BUCUREŞTIUL DISPĂRUT (1995)

SIBIU-CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ O VIAŢĂ PRINTRE CASE ŞI CULORI (2010) (2007)

DISTRUGEREA MĂNĂSTIRII VĂCĂREŞTI (1997)

BUCUREȘTI-portret în acuarelă (2011)

ARHITECT ÎN “EPOCA DE AUR” (2005, reeditat în 2013), un jurnal secret al umilinţelor populaţiei şi arhitecţilor din România între anii 1985-1989 Nr. 31 / Septembrie 2014 43

Proiecte Spitalul O.R.L. “Dr. Hociotă” - 1975 Șos Panduri

În anul 1972, după ce anterior m-am acomodat cu proiectarea unor construcții medicale, am primit sarcina să elaborez un nou spital ORL, amplasat pe Șoseaua Pandurilor.

Președintele României, Nicolae Ceaușescu, suferea de dificultăți de vorbire, se poticnea, era incoerent când se enerva. Prof. Dr. Dorin Hociotă de la Spitalul Elias, l-a tratat cu deosebită competență și l-a vindecat.

Ca recompensă, șeful statului a dispus să se construiască pentru doctorul Hociotă un spital specializat în probleme ORL. În marile spitale din lume, sunt înglobate și secții ORL, dar spitale ORL separate, independente, n-am întâlnit în documentația cercetată atunci.

Am fost nevoit să port discuții și analize de durată cu prof. Dr. Dorin Hociotă, pe care l-am simpatizat din prima clipă, am colaborat excelent și pot afirma că ne-am împrietenit.

44 Bucureștiul meu drag

Doctorul Hociotă și echipa sa de medici, ca viitori beneficiari și arhitectul Leahu, ca întocmitor al unor soluții și planuri complexe, au conturat după câteva luni, imaginea noului spital. Era și este compus dintr-un volum separat cu S + P + 1 etaj în care am prevăzut blocul operator, cu 3 săli de operații, terapia intesivă, laboratoarele de analize, sălile de investigații speciale și un corp înalt de spitalizare cu P + 7 etaje și 202 paturi.

De la inaugurarea sa, Spitalul Dr. Dorin Hociotă a fost deosebit de bine primit de bolnavii sosiți din toată țara.

După câțiva ani a fost necesară dublarea capacității de spitalizare de la 202 la 404 paturi, odată cu construirea unui nou pavilion de spitalizare, identic cu cel inițial.

Prof. Dr. Dorin Hociotă ne-a părăsit în 1990, dar calitățile excepționale ale personalului pe care l-a format, îi continuă cu onoare opera.

Nr. 31 / Septembrie 2014 45

46 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 47

Proiecte

Ansamblul de locuințe și magazine Calea Dorobanțilo

Noua arteră, realizată sub coordonarea arhitectului George Mularidis, între anii 1973-1975, a avut câteva caracteristici deosebite, față de celelalte mari artere urbane care au penetrat perimetrul central al Capitalei.

Pe Calea Dorobanților între blocul „Perla” situat pe Șos. Ștefan cel Mare și Liceul I. L. Caragiale, cele 16 blocuri noi au fost repartizate unor colective de elită de arhitecți și ingineri, cu mare experiență profesională.

S-a urmărit realizarea unui front stradal reprezentativ, continuu și închegat, deși fiecare bloc a avut alți autori, care au imprimat originalitate expresiei plastice a întregii artere.

O altă caracteristică a ansamblului a fost că s-au păstrat și s-au încadrat în noua soluție urbanistică, case și vile existente, precum și sediul Poștei Dorobanți și ca un caz unic și biserica „Nașterea Maicii Domnului”, cu silueta sa albă, imaculată.

Schema rețelei stradale existente, mobilată în perioada interbelică, cu numeroase locuințe valoroase, a fost menținută. Desfășurarea fronturilor construite a fost 48 Bucureștiul meu drag

punctată cu alveole rezultate din cuplarea blocurilor noi cu numeroase clădiri joase, existente.

S-au obținut cca 1.400 de apartamente, iar la parter și mezanin s-au prevăzut 17.000 m2 de spații comerciale.

Blocurile au 7-8 etaje, cu un accent vertical realizat prin blocul 9, cu P + 14 etaje situat la începutul noului ansamblu.

Blocul 9, cel mai amplu și mai înalt, mi-a fost încredințat mie. Prin desfășurarea sa alveolară și prin tratarea plastică a turnului cu 14 etaje, am încercat să-i asigur o înfățișare sculpturală deosebită.

S-au utilizat structuri celulare cu diafragme din beton armat, cu deschideri de 6x6m care au permis o flexibilitate mai mare la conceperea apartamentelor.

Ansamblul Dorobanți a fost ultimul mare obiectiv din București în care s-au menținut foarte multe clădiri joase valoroase, precum și o biserică. După 1977, conform indicațiilor dictatorului, noile ansambluri n-au mai păstrat nici o clădire veche și mai ales absolut nicio biserică.

or - 1974

Nr. 31 / Septembrie 2014 49

50 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 51

Cu bicicleta prin București

Parcul Alexandru Ioan Cuza, cu bicicleta si hidrobicicleta  Text & foto: Andrei Vocurek

52 Bucureștiul meu drag

Sâmbătă sau duminică. Zi însorită. În cartierul Baltă Albă - Titan. La plimbare prin parc. Parcul Alexandru Ioan Cuza. Parcul Titan sau Parcul IOR. O plimbare cu bicicletele pe aleile parcului, pe malul Lacului Titan, şi cu hidrobicicleta pe Lacul Titan. O ieşire de agrement şi relaxare, foarte uşoară, în doi sau alături de prieteni.

Nr. 31 / Septembrie 2014 53

Chiar şi pentru o plimbare prin parc, bicicleta trebuie să fie în stare bună de funcţionare, cu frâne reglate şi cauciucurile umflate corespunzător. Dacă ai propria bicicleta e foarte bine, iar dacă nu ai bicicleta poţi închiria una de la centrele de închirieri de biciclete din Bucureşti. În orice parc, că biciclist, trebuie să ai foarte mare grijă faţă de ceilalţi oameni ieşiţi la plimbare, faţă de copiii care se joacă sau aleargă pe alei, iar viteza de deplasare să fie redusă pentru a evita la timp orice incident neplăcut. Parcurile sunt locuri publice, dar nu sunt locuri de antrenament şi ture de viteză cu bicicletele sau cu rolele. În Parcul Alexandru Ioan Cuza sunt trasate benzi pentru biciclete care conduc bicicliştii pe un traseu frumos, cu urcări şi coborâri mai abrupte pe câteva alei, pe malul Lacului Titan. Insule. Poduri. Copaci.

Verde. Soare. Poze. Broaşte ţestoase. Păsări. Primăvara. Vara. Sau toamna. Plimbare pe alei. Cer albastru. Oameni pe alei. Copii. Părinţi.

Bunici. Gălăgie. Biciclete. Foişoare. Muzica. Chioşcuri. Lacul Titan.

Lacul Titan este un lac natural. Lacul este format din Lacul Titan 1 şi Lacul Titan 2, despărţite în dreptul Podului Liviu Rebreanu. Pe lac sunt câteva insule: Insula Pensionarilor, Insula Mare (Insula IOR), Insula Câinilor, Insula Trandafirilor şi Insula Înecaţilor (Insula Rațelor).

D e Andrei Vocurek trasee-cu-bicicleta. kerucov.ro

Am lăsat bicicletele legate lângă debarcader şi am închiriat o hidrobicicletă. O hidrobicicletă platformă, pentru că există şi varianta hidrobicicleta lebăda, distractive pentru copii, sau barca. Pentru închirierea unei bărci sau a unei hidrobiciclete ai nevoie de un buletin/ carte de identitate, iar preţul este de 15 lei/oră (iunie 2014). Plimbare pe lacul Titan timp de o oră, mai mult decât suficient pentru a trece aproape pe lângă insule. Rațe. Pescăruşi. Colonia de broaşte ţestoase. Răcoare la umbra sălciilor de pe mal.

Plimbarea, cu bicicletele şi hidrobicicleta, este o variantă plăcută de a petrece câteva ore într-o zonă verde din Bucureşti, Parcul Alexandru Ioan Cuza (Parcul Titan/Parcul IOR). O zi frumoasă!

bing maps

54 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 55

56 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 57

58 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 59

Ilustrând oraşul

Istoria Bucureștilor în 555 de cărți poștale ilustrate 60 Bucureștiul meu drag

De la stânga le dreapta Cezar Petre Buiumaci, Oana Marinache, Nr. 31 / Septembrie 61 Emanuel 2014 Bădescu Foto Andrei Bîrsan

Pe 1 septembrie 2014, Biblioteca Națională a găzduit vernisajul expoziţiei „Ilustrând oraşul: Istoria Bucureștilor în 555 de cărți poștale ilustrate“, în cadrul căreia istoricul Cezar Petre Buiumaci a prezentat o parte din colecția personală de cărți poștale- pentru a aniversa, astfel, 555 de ani de la atestarea documentară a Capitalei.

Colecția de cărți poștale a fost adunată pe parcursul a mai multor ani, în urma pasiunii sale pentru orașul nostru.

D e Miruna Bărdulete www.b365.ro

62 Bucureștiul meu drag

„În urmă cu mai mulţi ani am primit de la un prieten în jur de 10 ilustrate cu Bucureştii vechi. După asta, am început să fiu mai atent la ce-i în jurul meu. Apoi am încercat să adaug, pe lângă ilustratele primite, altele ce reprezentau Bucureştii aşa cum nu mai sunt astăzi. Cu timpul am încercat să achizitionez pe categorii: clădiri disparute, monumente demolate, biserici- astfel am descoperit oraşul din povestirile şi istoriile citite“, explică Cezar Petre Buiumaci, pe care îl găsiți și pe blogul de care se ocupă: orașulluibucur.blogspot.ro.

Povestește că nu și-a impus un anumit sistem de colecționare și nici nu urmează neapărat anumite reguli precise când își mărește colecția. „Dacă la început mi-am impus o limită financiară la achiziţii, ulterior această limită s-a impus singură. Nu am calculat niciodată cât m-au costat cărţile poştale în ansamblu. Este o pasiune care îţi oferă multe surprize. Spre exemplu, dacă în domeniul numismaticii se cunosc ce tipuri de monede au fost bătute, care au fost tirajele şi ce monetărie le-a emis, la cărţile poştale illustrate nu sunt cunoscute toate aceste elemente şi ai oricând surpriza de a descoperi o imagine pe care nu ai mai văzut-o şi de care nu ştiai nimic.“, adaugă acesta.

Nu este pentru prima dată când istoricul expune o parte din colecția sa în fața bucureștenilor. În 2014 și 2013, ilustratele sale au fost dezvelite în cadrul a două expoziții „Trecut-au anii“, realizate în colaborare cu Asociaţia „Bucureştiul Meu Drag” și găzduite de Muzeul Municipiului Bucureşti. Tot în 2013, o parte din colecția sa a fost expusă în cadrul evenimentului „A fost odată-n Bucureşti“, de la Biblioteca Naţională a României.

Expoziția de anul acesta este însă mai specială întrucât cuprinde un număr mai vast de ilustrate, dar și celebrează o aniversare importantă a Bucureștiului. „Am făcut această expoziţie la Biblioteca Naţională a României cu prilejul aniversării celor 555 de ani de la prima atestare documentară a oraşului. La 20 septembrie 1459 Vlad Ţepeş a emis un hrisov de întărire a unei proprietăţi în Cetatea Dâmboviţei. Astfel se confirma existenţa oraşului, însă acest lucru nu înseamnă că atunci s-a născut oraşul ci că acesta exista la momentul acela, pentru că urme de locuire pe malurile râurilor Dâmboviţa şi Colentina au există din vremuri foarte vechi“, adaugă Cezar.

Cezar Petre Buiumaci este pasionat de Bucureşti, cartofilie, numismatică şi fotografie, cu peste 30 de articole publicate în reviste precum Colecţionarul român, Istorie şi Civilizaţie, Magazin Istoric, Bucureştii Vechi şi Noi, Bucureştiul Meu Drag și Anuarul Muzeului Municipiului Bucureşti.

Colecția sa de cărți poștale este expusă în permanență pe blogul orasulluibucur.blogspot.ro.

Nr. 31 / Septembrie 2014 63

64 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 65

LANSARE DE CARTE

Louis Pierre Blanc

o planșetă elvețiană în serviciul României Asociația și Editura Istoria Artei a lansat primul album monografic dedicat arhitectului elvețian Louis Pierre Blanc (1860-1903), valorificând cercetarea în Arhivele Naționale ale României, sediul central și Direcția Municipiului București, Arhivele Naționale ale Franței, fonduri documentare de la Arhiva orașului Geneva și colecții particulare. Marcând 111 ani de la dispariția arhitectului elvețian, albumul inaugurează colecția „Arhitecti de neuitat” a Editurii Istoria Artei si apare cu sprijinul Ambasadei Confederației Elvețiene în România, Fondului Sponsorilor Elvețieni în România și al doamnei Mihaela Stoica.

Louis Pierre Blanc a fost una dintre cele mai prolifice personalități creatoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea, jucând un rol important în făurirea capitalei noului regat al lui Carol I (18391914). Dacă la Paris se remarcase în generația sa prin rezultate deosebite la concursuri și prin absolvirea studiilor în doar 3 ani, regatul României este locul care îi permite realizarea unor proiecte de anvergură. În numai 19 ani de activitate realizează: Institutul Botanic, Facultatea de Medicină și Institutul Bacteriologic, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Universitatea din Iași, precum și nenumărate vile pentru bancheri, politicieni și propria familie.

Oana Marinache, Asociației Isto 66 Bucureștiul meu drag

Președinte oria Artei

Autori: istoric de artă drd. Oana Marinache, fotograf și grafician Cristian Gache Date tehnice: format landscape 235 x 165 cm, copertă scoarță, 400 pagini, interior duotone, 1,370 kg

Excelența Sa domnul Jean-Hubert Lebet Ambasadorul Confederației Elvețiene în România

George Turtoi Secretar de stat Ministerul Agriculturii

Domnul dr. Ioan Drăgan Directorului Arhivelor Naționale ale României Nr. 31 / Septembrie 2014 67

București: un portret «Novecento» 68 Bucureștiul meu drag

O parte din echipa care a organizat expoziția Foto Andrei BÎrsan Nr. 31 / Septembrie 2014 69

București: un portret «Novecento». Povestea unui secol din 555 de aniversări

Orașul trăiește prin mai multe suflete. Avem un oraș cu mesaj, ale cărui detalii se modifică aproape cu fiecare generație. Orașul comunică prin glasul tuturor vârstelor, având astfel mai multe voci sincronizate cu atitudini, fapte, proiecții de viitor.

Proiectul de față își propune să cartografieze geografiile umane ale secolului XX iar hărțile care se suprapun nu aparțin exclusiv trecutului, ci mai ales unui prezent în desfășurare, care încearcă să definească o posibilă prognoză pentru un termen mediu.

D e dr. Adrian Majuru Directorul Muzeului Municipiului București www.muzeulbucurestiului.ro

Dacă prima hartă ține de geografia simbolică a unui organism viu, de mesajele continuate și multiplicate prin reclame, fațade, spații publice de la străzi la grădini, hărțile care vor urma sunt mereu în mișcare deoarece sunt legate de umanitatea care a evoluat aici și le consumă preț de peste patru generații.

Oamenii de pe stradă reprezintă un barometru de civilizație urbană. Ceea ce ei sunt prin atitudine, vestimentație, rigori și mai ales ceea ce ei consumă cu fiecare zi sau cu fiecare vârstă.

Omul orașului are însă o viață de acasă diferențiată

Echipa București: un portret «Novecento» Dr. Adrian MAJURU – concepţie şi coordonare

Muzeografi:

Restauratori:

Dr.Roxana DIACONU – expert restaurator carte, documente, hărţi, piele, pergament

dr. Lelia ZAMANI – şef secţie Istorie – Patrimoniu

Iulia ANTONESCU – expert restaurator textile

dr. Maria Camelia ENE – coordonare secţie Educaţie şi Îndrumare Muzeală

Filofteia VECHIU – expert restaurator textile

dr.Grina RAFAILĂ – muzeograf secție Istorie-Patrimoniu

Fotografii: Cristian OPREA

Conservatori:

Editare fotografii: Ştefan CSAMPAI

Victoria BELU – colecţia Textile şi accesorii vestimentare

Concepţie grafică: Flavius VELICIU

Corina BURGHELEA – colecţia Hărţi şi planuri

Panotare: Ing. Cristian BUNCIU

Corina CONSTANTINESCU – colecția Artă decorativămetal

Promovare:

Mihaela CREȚEANU – colecţia Diverse Mioara GOGOR – colecția Artă decorativă-mobilier Ana IACOB – colecţia Fotografii, cărţi poştale şi clişee pe sticlă Lordana MOCANU – colecţia Ştiinţă – Tehnică Alina ZAMAN – colecția Sculptură Luminița ȘTEFĂNIȚĂ – colecţia Tipărituri-Imprimate 70 Bucureștiul meu drag

Cezar Petre BUIUMACI Dr. Corina CIMPOIERU Mădălina Corina Diaconu

de un calendar profesional și cultural, la rândul său mereu îmbogățit și diversificat prin acumulare și multiplicare. Povestea Lui și povestea Ei, de la 1900 la anii 2000, de la străbunic la strănepot, nu are un precedent consistent în istoriografia românească. Istoria locuirii, spațiul casei, accesoriile zonelor casnice, au povestea lor.

Dar există și axa unui timp orizontal, aceea a vârstelor care se tot repetă cu fiecare generație: copilărie, adolescență, maturitate și bătrânețe.

Cum arătau chipurile acestor vârste de la 1900 la anii 2000 reprezintă o provocare antropologică iar Bucureștiul poate fi un interesant studiu de caz pentru istoria culturală a României.

Oraşele sunt în continuă mişcare. Bucureştiul este un oraş care trăieşte ambivalent. A avut şi foarte mult de suferit dar a ştiut întotdeauna să-şi recâştige liniştea și bucuria de a trăi.

Bucureştiul este oraşul vitezelor simultan diferite; este un oraş al spaţiilor culturale diferite, dintr-un început. Pentru că Bucureştiul a fost întotdeauna un oraş deschis, accesibil, primitor cu toţi aceia care se aflau în căutarea unei patrii noi. Bucureştiul a fost şi continuă să fie patria multor oameni veniţi din zone culturale variate. Şi prezenţa acestor oameni, a dorinţei lor de a trăi

altfel decât acasă, a făcut din Bucureşti un oraş cosmopolit.

Bucureştiul – precum toate aşezările lumii cunoscute – are un trecut construit pe două tipuri diferite de cartografieri istorice. Pe de o parte există o hartă a spaţiului, orizontală, cronologică, înregistrată de istoria clasică prin documentul scris. Pe de iar pe de altă parte avem o hartă umană, verticală, care intersectează cronologia şi timpul în sensuri variate. Este cea mai grea perspectivă de abordat, definit şi comentat, deoarece ea se referă la moduri de viaţă, comportamente, gesturi, preocupări, atitudini, traume colective, care la rândul lor au schimbat mereu viaţa oamenilor.

Această călătorie prin secolul XX nu-şi propune să detalieze evoluţia societății urbane ci să arate în linii generale, câteva modificări de comportament, mod de viață, preocupări, chiar tipul de locuire şi ambientare interioară.

Noi cei de astăzi, cu felul în care dorim să locuim precum şi aspiraţia fiecăruia pentru locuinţa ideală, suntem - cu toate aceste repere, tributari secolului XX, a reuşitelor sau experimentelor eşuate, care s-au produs în ultima sută de ani.

Nr. 31 / Septembrie 2014 71

72 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 73

Ludwig Angerer primul fotograf al Bucureştilor  Text: Emanuel Bădescu  Foto: Arhiva

74 Bucureștiul meu drag

Hanul lui Manuc Nr. 31 / Septembrie 2014 75

Pionier al artei fotografice.

D e Emanel Bădescu Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Stampe

76 Bucureștiul meu drag

În mod inexplicabil, Ludwig Angerer, unul dintre pionierii artei fotografice, - deşi a avut merite incontestabile, - nu s-a bucurat de interesul istoricilor acestei arte, mai cu seamă austrieci, dar şi slovaci (s-a născut la 30 km de Bratislava). Acum, la 135 de ani de la moarte, biografia lui este sumară, lipsită de acele detalii care servesc cercetătorului de aiurea, de pildă, din România, avid să afle împrejurările care l-au determinat să imortalizeze oraşul Bucureşti în timpul Războiului Crimeii, el lăsând posterităţii primele fotografii cunoscute până astăzi ale capitalei Ţării Româneşti! Cunoştea Angerer arta fotografiei înainte de sosirea în Bucureşti sau şi-a însuşit-o aici? Este una din întrebările majore, chiar primordiale, întrucât dă naştere la o serie de speculaţii care de care mai fanteziste, generate de întrebarea: cine i-a fost mentorul? Pe de altă parte ar fi fost interesant de ştiut dacă a fotografiat oraşul din proprie iniţiativă sau din ordin, această nelămurire conducând şi ea la speculaţii. Mai mult, opera sa „bucureşteană” ar fi şi de interes strict istoric, fiindcă, dacă a lucrat din ordin, „vedutele” sale pot fi clasificate ca „documente iconografice” şi considerate ca un adaos la cele scrise. Am enumerat doar câteva dintre multiplele întrebări pe care le ridică fotografiile din acea perioadă executate de Angerer şi pe care istoricii Războiului Crimeii şi ai capitalei de astăzi a României şi le pun de un secol, de când le-au descoperit în colecţia lui Henry Zweifel, industriaş bucureştean retras ulterior la Viena. Răspunzând solicitării lui Al. Bogdan, ziarist la Gazeta Municipală, colecţionarul a povestit în anul 1942 cum a intrat în posesia fotografiilor, dovedind în plus o excepţională cunoaştere a vechiului Bucureşti prin detalii rare şi încă nefructificate. Ca o curiozitate, primul care le-a semnalat, publicând selectiv din ele, a fost savantul astronom Spiru Haret în Revista Comisiunii Monumentelor Istorice, al doilea fiind colonelul Popescu-Lumină. La distanţe apreciabile în timp, Margareta Savin, Laura Tomicek şi Anton Holzer, de ultimul aflând dintr-un extras oferit cu nobleţe de istoricul Adrian Silvan Ionescu, mare şi pasionat specialist al secolului al XIX-lea, au căutat să răspundă întrebărilor de mai sus, rezultatele cercetărilor conducând la o creionare mulţumitoare, frustrantă, totuşi, pentru amatorii de abordări detaliate.

Nr. 31 / Septembrie 2014 77

Ludwig Angerer

Ludwig Angerer, al doilea din cei cinci copii ai lui Ferdinand Alois Angerer şi Amaliei Sethova, s-a născut în ziua de 15 august 1827 pe domeniul contelui Josef Palffy din Malaczka, unde tatăl său era angajat ca pădurar, funcţie bine remunerată dacă se ţine seama de educaţia superioară de care s-au bucurat copiii Angerer(Ferdinand, Ludwig, Victor şi August, sora lor căsătorindu-se cu Johann Bauer, al doilea preşedinte al Societăţii fotografilor din Viena). Ludwig, de pildă, a urmat cursurile de chimie, fizică şi farmacie la Universităţile din Pressburg(azi Bratislava) şi Pesta. După un stagiu de doi ani de ajutor farmacist, în anul 1850 a obţinut licenţa în farmacie cu titlul de „magister”. În plus, cunoştea şi patru limbi străine: germană, slovacă, maghiară şi latină. Nu i-a fost greu să-şi practice meseria ca particular la Viena şi la Graz., dar la 13 martie 1854 s-a angajat ca farmacist la „Regia Cezaro-Crăiască a Medicamentelor”. Se cuvin câteva precizări pentru explicarea acestei decizii a tânărului Angerer. Este limpede că a fost luată în funcţie de anumite evenimente.

Farmacist la „Regia CezaroCrăiască a Medicamentelor”

Iată-le pe scurt. Când, în după-amiaza zilei de 9/21 aprilie 1854, navele Tiger şi Ajaccio au ancorat la Constantinopol cu declaraţiile de război ale Angliei şi, respectiv, Franţei, portul Odessa era deja blocat. Rusia, care invocase ca pretext antiotoman “protejarea locurilor sfinte”, s-a trezit dinaintea unui război cu o coaliţie europeană! Mai mult, în urma înţelegerii secrete de la Boyadgi Keuy dintre Imperiile Otoman şi Habsburgic din 14 iunie 1854, ce conferea dreptul austriecilor de a ocupa Valahia şi Moldova în cazul retragerii trupelor ţariste din cele două Principate, Sultanul Abdul Medgid I a reuşit să obţină în timpul oportun intervenţia armată militară din partea Vienei, cu speranţa că ocuparea Moldo-Valahiei, pe care avea obligaţia să le apere, urma să fie sabotată ulterior, cum, de altfel, s-a şi întâmplat, o contribuţie determinantă având-o Mazar Paşa (Sir Stephen Bartlett Lakeman), din 15 septembrie 1854 Guvernator otoman al Bucureştilor, cât şi, cum vom vedea, abuzurile ofiţerilor austrieci. A fost, aşadar, o capcană în care austriecii, prin cancelarul Meternich şi ministrul de externe Alexander Bach, au căzut din aroganţă. Din fericire, pentru că astfel a poposit în Bucureşti, 78 Bucureștiul meu drag

venit de la Sibiu, Ludwig Angerer, ca „farmacist al unui regiment austriac”. Spiţeria sa a fost încadrată Spitalului Nr. 14, organizat – conform Hărţii Jung – în Mânăstirea Radu Vodă.

Fotografierea Bucureștilor

Ca farmacist era plătit cu 400 guldeni, sumă la care s-a adăugat pe timpul şederii în Bucureşti un supliment de 360 guldeni, deci aproape o dublare a salariului. Cauza acestui venit suplimentar poate fi doar bănuită: s-a datorat, probabil, unei misiuni foarte importante pentru Viena, anume fotografierea capitalei Valahiei. În acest sens trebuie menţionate încă două misiuni desfăşurate în paralel cu a sa: ridicarea Hărţii oraşului de către căpitanul Friedrich Jung, poate după planurile lui Borroczin găsite la Primărie şi a Hărţii Valahiei, executată de topografii austrieci din ordinul generalului August von Fligely, copiată şi actualizată în anul 1864 de Szathmari sub numele de „Charta Romaniei Meridionale”.

Dacă l-a ajutat sau nu Carol Popp de Szathmari, supus habsburgic, la învăţarea mânuirii aparatului de fotografiat şi la developarea clişeelor este o problemă ce ţine, în absenţa dovezilor, de simpla speculaţie. Oricum, numărul zilelor în care a coincis şederea lor în Capitală pot fi numărate pe degete, Szathmari pornind la scurtă vreme de la sosirea trupelor habsburgice – în 25 august 1854 – în periplul european consacrat dăruirii celor zece mape - cu câte 200 fotografii ce imortalizau începutul războiului unor capete încoronate alese pe sprânceană.

Se pune întrebarea: de când până când a fotografiat Angerer Bucureştii? Deşi majoritatea fotografiilor originale semnate de Angerer conţin ca datare anul 1856, este puţin probabil să fi fost realizate în acel an, retragerea trupelor habsburgice desfăşurându-se imediat după încheierea Congresului de pace de la Paris, adică după 30 martie 1856. Or, sunt numeroase imagini luate vara… Este posibil ca obţinerea celor 35 de fotografii (3 diferind doar prin unghiul fotografierii) ale oraşului depistate până acum să fi avut loc din 25 august 1854 până în martie 1856. Presupun că, în vederea îndeplinirii misiunii sale, Ludwig Angerer a bătut Bucureştii în lung şi lat pentru a-l cunoaşte dar şi pentru a depista locurile cele mai propice obţinerii unor imagini concludente privind aspectul panoramic, impunător sau modest, aspectul clădirilor, al străzilor, numărul şi importanţa firmelor supuşilor habsburgici, un element ce putea să aibă valoare în viitor. Oamenii, chiar dacă ar fi intenţionat să-i

imortalizeze, nu ar fi putut decât obligându-i să stea nemişcaţi 30-60 de secunde, un abuz în plus pe care l-a refuzat. Nu ar fi exclus să fi umblat cu treburi şi pe la comandamentele armatei imperiale, fapt ce mă determină să le trec în revistă: Comandamentul Corpului de Armată – casa Manu, Comandamentul Trupelor – casa Bărcănescu, Comandamentul Oraşului – casa Hagi Moscu, Comandamentul Operaţiunilor – casa dr. Teodosie, Corpul Adjutanţilor – casa Rosetti, Direcţia Geniu – casa Bărrescu, Comandamentul Artileriei – Hotelul Londra, Corpul Intendenţilor – casa Lahovary, Direcţia Administraţiei – casa Rosetti, Magazia Armatei – casa Bellio, Poşta Militară – casa Sultana Văcărescu, Spitalul Militar Nr.1 – casa Slătineanu, Spitalul Militar Nr.2 – Mînăstirea Sf. Ioan cel Mare, Direcţia Transporturi – casa Calebună, Magazia de efecte militare – casa Hagi Movilă. Ar mai fi de adăugat că din cauza numeroaselor jafuri, violuri şi a celor peste 40 de crime săvârşite de ofiţerii şi de soldaţii austrieci, mai cu seamă după introducerea Legii Marţiale în mai 1855, cum menţiona Gazette de Cologne în august 1855, cât şi din cauza greutăţii aparatului de fotografiat şi a lăzilor cu clişee de sticlă, el trebuie să fi avut mereu la dispoziţie un pluton însoţitor. Însuşi Feldmareşalul Coronini observa în „Ordinul de Zi din 1 martie 1855”, cu durerea celui ce este pe cale să-şi rateze misiunea din motive disciplinare, că „de la instalarea Corpului de Armată în Principate, s-au petrecut multe nereguli şi infracţiuni care au dat elementelor duşmănoase destule motive de prezentare, într-o lumină defavorabilă, a disciplinei trupelor şi, s-o spunem cu multă părere de rău, trebuie să acceptăm, cu răbdare, că în presa externă indisciplina trupelor austriece în Principate, a devenit subiect pentru articolul de fond ţi astfel a atras atenţia celor mai multe autorităţi militare asupra ei”. Chiar şi Domnitorul Barbu Ştirbey, prieten al tânărului Împărat Franz Joseph, indignat de abuzurile austriecilor, le-a spus în faţă lui Coronini şi generalului Alemann că „Valahia era turcă, franceză, engleză, numai austriacă nu”! Acapararea principatului de către Viena era contestată până şi de cel mai însemnat aliat… Nu mai surprinde decizia Congresului de Pace de la Paris, care impunea părăsirea Principatelor de către armata habsburgică în aprilie 1856.

Părăsirea Bucureștiului.

Ludwig Angerer a trebuit şi el să plece, luând cu sine nepreţuita şi atât de fragila comoară de

clişee. Însă, înainte de a ajunge la Turnu Roşu, la rugămintea lui Coronini, a fotografiat Curtea de Argeş. Revenit la Viena, a fost încadrat la „Comandamentul Militar Cezaro-Crăiesc al medicamentelor”. Pasiunea pentru fotografie, ce-l cuprinsese la Bucureşti, s-a dovedit curând extrem de puternică, determinându-l să renunţe la cariera de farmacist pentru a se dedica fotografierii. În ziua de 13 aprilie 1858 şi-a înaintat demisia din armată şi s-a consacrat artei fotografice, după doar doi ani obţinând titlul de „Fotograf al Curţii Imperiale”. A participat la Expoziţiile Universale, obţinând medalii la Londra(1862), Berlin(1865), Paris(1867).

Indiscutabil, l-a cunoscut pe Szathmari, încă supus habsburgic, dar care va obţine – la dorinţa lui Carol I şi a lui C. A. Rosetti, foarte atent cu generaţia paşoptistă, - împământenirea română în 18 februarie 1880, conform documentelor puse la dispoziţie de istoricul Adrian Stan. Artistul ardelean s-a lăsat fotografiat în 1873, cu ocazia participării în cadrul standului român la Expoziţia de la Viena, de către Ludwig Angerer. Sunt trei fotografii de foarte bună calitate. Nu ştiu dacă a fost ultima întâlnire a celor doi maeştri ai artei fotografice, fotograful vienez încetând din viaţă în ziua de 12 mai 1879. Întrucât Ludwig Angerer a girat şi cel puţin un album al Dunării, de la izvoare până la vărsarea în Marea Neagră, în care sunt descrise, inclusiv etnografic, toate regiunile pe care le traversează, este de presupus că scopul întocmirii lui trebuie să fi servit Austriei la Congresul de la Paris şi apariţiei „Comisiei Europene a Dunării”, fiind, prin urmare, extrem de important pentru istoria modernă a marelui fluviu. Este, spre surprinderea mea, un aspect cu totul necunoscut al activităţii editorial-politice a lui Angerer, un aspect care, probabil, a servit enorm carierei sale, respectiv obţinerii râvnitului titlu de „Fotograf al Curţii Imperiale”. Intrigat de tăcerea aşternută peste numele şi activitatea lui în România, am pus sub lupă tot ce relevă lucrările sale şi tot ce se cunoaşte până în prezent, o muncă migăloasă întinsă pe parcursul unui deceniu, neeludând nici puţinele informaţii privind genealogia familiei Angerer. Astfel a fost posibil să luminez o parte însemnată a vieţii şi activităţii acestui artist fotograf de excepţie, să amendez fireştile speculaţii cauzate de lacunele biobibliografice.

Sper, de asemenea, ca munca mea să trezească interes şi emulaţie, ca să fie completată cu date noi din arhivele austriece şi slovace.

Nr. 31 / Septembrie 2014 79

Grădina Actualul Pa

80 Bucureștiul meu drag

Publică arc Cișmigiu

Nr. 31 / Septembrie 2014 81

Grădina Publică cu vedere la Cotroceni și cazarma Malmaison. Gradina Publica mit der Fernsicht nach Cotrotschen und der Malmaison Caserne

82 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 83

Dembovitza links von der Steinernen BrĂźcke aus.

84 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 85

86 Bucureștiul meu drag

Dembovitza rechts von der steinernen Br端cke Nr. 31 / Septembrie 2014 87

Die steinerne Brücke über die Dembovitza.

88 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 89

Biserika Stavropol

90 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 91

Kolza Thurm (Scweden Thurm).

92 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 93

Mittlere Mogoschoe mit der Fernsicht gegen die mittlere Stadt vom Theater aus.

94 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 95

National Theater 96 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 97

Statuile lui Cuza din Bucureşti  Text și Foto: Cezar Petre Buiumaci

98 Bucureștiul meu drag

Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1820 - 15 mai 1873) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Fiul postelnicului Ioan Cuza şi al Sultanei Cozadini a fost căsătorit cu Elena Rosetti. Între 1842 şi 1859 a fost preşedinte al Tribunalului districtului Corvului, director în Ministerul de Interne, prefect de Galaţi, iar în armată este promovat la gradul de colonel în septembrie 1858 şi ajunge comandant al Oştirii Moldovei. A fost unul dintre fruntaşii paşoptişti în Moldova, iar după reprimarea Revoluţiei se refugiază în Transilvania, unde participă la Adunarea Naţională de la Blaj. La 5/17 ianuarie 1859 este ales în unanimitate domn al Moldovei de către Adunarea Electivă, pentru ca la 24 ianuarie/5 februarie să fie ales şi domn al Ţării Româneşti. A fost o mişcare politică ce a permis punerea bazelor viitorului stat naţional român, având în vedere că prevederile Convenţiei de la Paris presupuneau doi domni pentru Principate, însă nu precizau că nu putea fi o singură persoană. A urmat o intensă activitate diplomatică pentru convingerea Marilor Puteri de acceptare a dublei alegeri a lui Al.I.Cuza ce a avut ca finalitate recunoaşterea la Conferinţa reprezentanţilor puterilor Garante de la Paris la 1/13 aprilie 1859 a dublei alegeri. A urmat apoi o campanie cu scopul recunoașterii Unirii. Tot în plan diplomatic, Cuza a procedat la încheierea de tratate şi convenţii cu diferite state şi la ridicarea în grad a reprezentanţelor diplomatice străine la Bucureşti. A acţionat în sprijinul luptei românilor transilvăneni, a ungurilor, sârbilor, polonezilor şi bulgarilor pentru emancipare naţională.

D e Cezar Petre Buiumaci http://orasulluibucur.blogspot.ro/

La 11 decembrie 1861 are loc Proclamaţia lui Cuza către naţiune: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată... Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.

După Proclamaţie cele două guverne, de la Iaşi şi Bucureşti, demisionează, iar la 22 ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu. Două zile mai târziu are loc prima sesiune a Parlamentului României ce proclamă „Unirea definitivă a Principatelor”, Bucureştii devenind capitala ţării.

Mihail Kogălniceanu devine prim-ministru la 11 septembrie 1863. Urmarea a fost implementarea unor măsuri legislative precum secularizarea averilor mănăstireşti, înfiinţarea Curţii de Conturi şi a Consiliului de Stat, Legea privind înfiinţarea comunelor rurale şi urbane şi Legea pentru înfiinţarea Consiliilor Judeţene.

Respingerea de către Parlament a proiectului legii rurale, ce prevedea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu pământurile avute în folosinţă au dus la dizolvarea Adunării Elective a României de către Alexandru Ioan Cuza şi iniţierea unui plebiscit si adoptarea unei noi constituţii ce sporea puterea executivului în detrimentul legislativului, Parlamentul devenea bicameral şi era adoptată legea electorală conform căreia majoritatea bărbaţilor primea dreptul de vot. După ce a fost adoptată Legea pentru regularea proprietăţii rurale au urmat Legea pentru adoptarea sistemului metric de măsuri şi unităţi, Codul penal şi Codul de procedura penală, Legea Nr. 31 / Septembrie 2014 99

„Grădina valorilor româneşti” din Parcul Lumea Copiilor

despre adimisbilitatea şi înaintarea în funcţii judecătoreşti, Legea pentru organizarea puterii armate, Decretul pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, Codul Civil.

Următoarele guverne (Bosianu şi Kretzulescu) au adoptat Legea pensiilor pentru funcţionarii civili şi pentru gradele militare inferioare, Legea privind regularizarea şi canalizarea Dâmboviţei pentru prevenirea inundaţiilor, Legea pentru organizarea judecătorească, Legea asupra instrucţiunii (Legea învăţământului). A fost înfiinţată Universitatea din Iaşi (1860) cu patru facultăţi (drept, filosofie, ştiinţe şi teologie) şi cea din Bucureşti (1864), cu trei facultăţi (drept, filosofie şi ştiinţe). Au urmat înfiinţarea Conservatorului de Muzică şi Declamaţiune din Iaşi (1860), Şcoala de Arte Frumoase şi Pinacoteca din Iaşi (1860), Şcoala veterinară din Bucureşti (1861), Societatea română de ştiinţe din Bucureşti (1862), Şcoala superioară de Litere de la Bucureşti (1863), Pinacoteca statului (Bucureşti, 1864), Şcoala de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură (Bucureşti, 1864), Şcoala de Belle-Arte (Bucureşti, 1864), Societatea culturală „Ateneul Român” (Bucureşti, 1865) etc. În conjuctura internă şi externă a acelor timpuri, politica reformatoare iniţiată şi aplicată de Cuza 100 Bucureștiul meu drag

Liceul Al. I. Cuza Aleea Barajul Dunării nr. 5

a trebuit impusă cu autoritate, fapt ce a dus la creşterea tensiunilor în rândul grupărilor politice materializată în coalizarea acestora în aşanumită „Monstruasa coaliţie”, care reuşeşte, în noaptea de 10/11 februarie 1866, lovitura de stat prin care Cuza este obligat să abdice lăsând conducerea ţării în seama unei Locotenenţe Domneşti. La 14 februarie Alexandru Ioan Cuza părăseşte ţara şi îşi va petrece viaţa la Veneţia şi Viena, găsindu-şi sfârşitul la 3 mai 1873 la Heidelberg în Germania. A fost adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa, pentru ca, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale să fie depuse în biserica „Trei ierarhi” din Iaşi. (Nicolae C. Nicolescu, Şefi de stat şi de guvern ai României 1859-2003, Editura Meronia, Bucureşti, 2003).

După refuzul lui Filip de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a prelua domnia României, la 19/31 martie 1866 s-a făcut aceeaşi propunere lui Carol de Hohenzollern – propunere acceptată. Ca urmare a plebiscitului din 2/14 – 8/20 aprilie, Prinţul Carol a fost ales domn al României.

Primului Domn al României i-au fost ridicate mai multe statui şi busturi în Bucureşti.

Parcul Lumea Copiilor

În faţa Muzeului Militar din Bucureşti, într-un ansamblu în care sunt reprezentaţi toate personalităţile conducătoare ale românilor amplasate aici la inaugarea noului sediu al muzeului în 1985, se află un bust din piatră al domnitorului.

Pe aleea Mitropoliei, în faţa clopotniţei, a fost amplasată în 2004 statuia din bronz lui Cuza.

Aceasta a fost realizată de către sculptorul Paul Vasilescu (1936-2012). Născut în 1936, Paul Vasilescu a absolvit Academia de Artă Bucureşti în 1961. A participat la numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale precum Bienala internaţională de sculptură Dantesca de la Ravenna din 1975, Expoziţia Plastik und Blummen din Berlin în 1975, Trienala internaţională de artă plastică de la New Delhi în 1979 sau Expoziţia organizată de Casa Americii Latine la Bucureşti în 1993 şi a realizat monumentul dedicat lui Petru I Muşat din Suceava, „Eroica” din Timişoara, bustul lui Nichita Stănescu din Bucureşti, cât şi alte lucrări aflate în colecţii muzeale sau particulare.

Muzeul Militar

piatră (Foto: Gilly Graur). Sculptorul a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti în 1981, a realizat în Bucureşti grupul statuar „Căruţă cu paiaţe”, Monumentul Infanteriei, Fântână Vioara Spartă, instalată în „parcul Colţea”, sau refacerea statuii lui Lascăr Catargiu. În ţară, la Arad Ioan Bolborea realizat Monumentul Reconcilierii sau Monumentul „Revoluţiei Române de la 1848, Monumentul „Horea, Cloşca şi Crişan” la Alba Iulia, Monumentul Eugen Ionescu la Slatina.

Tot în sectorul 3, în faţa liceului Al.I.Cuza din Aleea Barajul Dunării nr. 5, se află un bust al acestuia. În Parcul Lumea Copiilor regăsim un bust al domnitorului. În acelaşi parc, în cadrul ansamblului „Grădina valorilor româneşti”, regăsim între reprezentări şi pe cea a lui Cuza.

Un alt bust al lui Cuza se află în faţa Academiei de Poliţie „Alexadru Ioan Cuza” aflată în Aleea Privighetorilor nr. 1-3 din sectorul 1.

La intrarea în Parcul Alexandru Ioan Cuza din sectorul 3 regăsim statuia din bronz a domnitorului, operă a lui Ioan Bolborea.

Aceasta înlocuieşte un bust mai vechi, din Nr. 31 / Septembrie 2014 101

Foto Gilly Graur, 21.02.2010 Parcul Alexandru Ioan Cuza

102 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 103

Secretele melcilor  Text: Evelyne Croitoru  Foto: Mihai Petre

104 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 105

Este firească dorinţa omului de a-şi cunoaşte trecutul îndepărtat, de a înţelege fenomenul vieţii în complexitatea sa.

Sunt lucruri pe care le ştim doar din cărţi, fenomene ce au dus la dispariţia parţială a lumii în care trăim, o lume astăzi suprapopulată. Marile extincţii ale vieţii pe Terra, au suscitat deopotrivă interesul specialiştilor dar şi a publicului larg. S-au produs filme de mare succes – dacă e să ne gândim doar la Jurasic Parc sau Familia Flinstone, au curs tone de cerneală şi subiectul încă nu este epuizat.

Una din marile extincţii petrecută în urmă cu 65 de milioane de ani a dus la fenomenala şi misterioasa dispariţie a dinozaurilor şi a marcat sfârşitul a ceea ce specialiştii în paleontologie au denumit perioada Cretacicului. Atunci, se pare că un asteroid uriaş, cu diametrul de circa 10 km ar fi lovit pământul în zona Mexicului de astăzi, ceea ce a cauzat dispariţia a două treimi dintre speciile de plante şi animale ale planetei. Uriașă şi înspăimântătoare dispariție a biodiversității pe Terra!

D e Evelyne Croitoru Șef Departament Comunicare Metrorex evelyne.croitoru@metrorex.ro

Statistici: - 51 staţii în funcţiune - 45 staţii sunt adaptate pentru persoanele cu nevoi speciale - 93 lifturi interioare şi exterioare - 138 escalatoare

Totuşi, au existat supravieţuitori! Puteţi crede că acolo unde nu au putut supravieţui dinozaurii, au reuşit câteva vietăţi mici, unele, ca nişte morcovi, denumite de specialişti rudişti , altele ca nişte melci? Puteţi crede că această descoperire epocală s-a făcut tocmai în staţia de metrou Politehnica? O staţie prin care trecem mulţi dintre noi zi de zi! Călcăm peste melcii şi morcovii supravieţuitori!

Am invitat la faţa locului cu ceva vreme în urmă, un tânăr, cu aspect uşor rebel – tânărul s-a dovedit a fi nimeni altul decât celebrul profesor universitar Mihai Popa, de la Universitatea Bucureşti, pasionat cercetător în domeniu. Ne-am împrietenit, ne-a invitat să-i vizităm templul – muzeul de geologie de la facultate, unde ne-a explicat cât este de importantă din punct de vedere paleontologic staţia de metrou Politehnica.

Mulţumim, Mihai pentru toate informaţiile oferite cu atâta generozitate. Şi chiar dacă nu am reuşit încă să realizăm muzeul, promitem să mişcăm lucrurile şi sperăm să te avem invitat de onoare la inaugurare!

Rudiştii Aşadar, staţia de metrou Politehnica reprezintă o importantă construcţie din punct de vedere al patrimoniului paleontologic, deoarece găzduieşte o bioconstrucţie recifală de rudişti de vârstă Cretacic târzie (maastrichtiană), veche de aproximativ 65 milioane de ani.

Rudiştii sau hipuriţii sunt bivalve marine (moluşte lamellibranchiate), aberante, cu una din valve puternic dezvoltată, de formă conică sau spiralată, cea de a doua valvă fiind redusă la funcţia unui opercul (capac). Sunt organisme prin excelenţă fosile, dispărute la sfârşitul Cretacicului, odată cu marea extincţie de la limita Cretacic/Terţiar. La Politehnica se găsesc trei genuri de rudişti: Vaccinites, Hippurites şi Radiolites.

Alături de rudişti, în dalele din staţia de metrou Politehnica se mai găsesc fosile ale organismelor marine care se asociau cu rudiştii în biocenoza recifală de la sfârşitul Cretacicului:

106 Bucureștiul meu drag

gastropode (melci), rodofite calcaroase (alge roşii) şi cyanobacterii (alge albastre-verzi) ce au generat stromatolite (structuri organosedimentare laminitice).

Munţii Gilău Dalele staţiei sunt din calcar nodular roşu, fosilifer, extrase cel mai probabil din Munţii Gilău, localitatea Săvădisla. Calcarul roşu include o foarte bogată şi bine conservată asociaţie paleontologică marină dominată de rudişti, alături de melci, alge roşii calcaroase şi stromatolite. Datorită extracţiei calcarului direct din volumul bioconstrucţiei recifale din Munţii Gilău, dalele de la Politehnica dezvăluie structura recifului, expunând asociaţiile de fosile secţionate pe toate direcţiile (transversal, longitudinal, oblic), astfel încât se poate reconstitui cu mare precizie asociaţia paleontologică, evoluţia bioconstrucţiei, succesiunea pe verticală a generaţiilor de rudişti şi a tuturor organismelor asociate, precum melcii si algele.

Mini muzeu Este foarte posibil ca staţia Politehnica să fie singura staţie de metrou din lume care se poate mândri cu o asemenea performanţă. Intenţionăm

să realizăm un mini-muzeu chiar în staţia de metrou, dotat cu plasme, vitrine cu exponate tridimensionale şi panouri interactive, astfel încât să se poată desfăşura în incintă lecţii de paleontologie. Acest lucru este posibil deoarece fosilele sunt perfect vizibile în pardoseala staţiei de metrou. Staţia oferă o perspectivă ideală asupra unui paleoecositem extinct prin excelenţă, contemporan cu dinozaurii.

Omenirea ar trebui să înveţe din tragediile trecutului. Din păcate însă, acţiunile distructive ale omului asupra biodiversităţii duc spre o concluzie deloc îmbucurătoare: dacă nu vor fi luate urgent măsuri, o nouă extincţie, poate cea mai devastatoare, se apropie.

Până atunci însă, viaţa îşi urmează cursul, studenţii interesaţi de domeniul geologiei descoperă fosilele conţinute în dalele pardoselii din staţia de metrou Politehnica şi le studiază.

Fosile, unice în întreaga lume – mărturie mută a dezastrului din trecut, dar şi material didactic - mereu la vedere! Astfel, comoara de la Politehnica îşi dezvăluie zi de zi, secrete vechi de 65 de milioane de ani: secretele rudistilor, secretele algelor multicolore, secretele melcilor...

Nr. 31 / Septembrie 2014 107

108 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 109

Concursul Bucureşti 2000.

O şansă ratată  Text: Alexandru Panaitescu 110 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 111

În efervescenţa care a urmat imediat după decembrie 1989, dezastrul urbanistic din centrul Bucureştiului a fost unul dintre subiectele fierbinţi care a animat atât mediul profesional, cât şi întreaga opinie publică.

Pentru Casa Poporului, văzută pe bună dreptate ca principalul simbol al dictaturii ceauşiste, s-au propus cele mai diverse idei de transformare, marea majoritate nerealiste, mergând până la cea absurdă a demolării.

Numeroaselor opinii din ţară li s-au asociat cele internaţionale, mai ales că străinătatea descoperea cu uimire dimensiunile stupefiante ale lucrărilor executate.

„Bucureşti-starea oraşului” D e arh. Alexandru Panaitescu

Surse bibliografice şi ale ilustraţiilor: Text revăzut după cel publicat în volumul De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în Bucureşti 1945-1989, Editura Simetria, 2012.

Surse bibliografice şi ale ilustraţiilor: Bucureşti - starea oraşului (catalogul expoziţiei), Bucureşti, aprilie-mai, 1990; Concursul Bucureşti 2000 - caietul-temă; Bucureşti 2000 catalogul concursului internaţional de urbanism, Editura Simetria, Bucureşti, 1997; Alexandru Panaitescu, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în Bucureşti 1945-1989, Editura Simetria, 2012; revista Arhitectura.

Credite foto: Alexandru Panaitescu, Adina Vartan, Rodica Panaitescu, Andrei Bîrsan.

112 Bucureștiul meu drag

O primă evaluare profesională a situaţiei rezultate din operaţiunile urbane din anii ’80 a fost făcută în cadrul simpozionului şi expoziţiei din aprilie-mai 1990 „Bucureşti-starea oraşului”, organizate de Uniunea Arhitecţilor şi Comisia naţională pentru urbanism şi amenajarea teritoriului cu sprijinul Ministerului Culturii şi al Primăriei Bucureşti (comisar arh. Alexandru Beldiman). În contextul de interes maxim pentru definirea unei terapii optime pentru vindecarea rănilor din centrul oraşului, încă din iarna anului 1990, arh. Roberto Pirzio Biroli avansează ideea unui concurs internaţional. În continuare necesitatea unui concurs internaţional va fi susţinută consecvent în primul rând de Uniunea Arhitecţilor prin preşedintele său arh. Alexandru Beldiman şi se va impune treptat ca principala modalitate de a găsi răspunsurile convenabile la problemele urbanistice generate de intervenţiile brutale din anii ’80 ai secolului trecut. Prin iniţierea sa se urmărea nu numai consultarea a cât mai multor specialişti, inclusiv din străinătate, dar şi captarea atenţiei societăţii şi, mai ales, a mediului politic şi a autorităţilor publice.

Bucureşti 2000

Din 1993, încep să se întrunească condiţiile necesare materializării unei astfel de întreprinderi ambiţioase, odată cu semnarea unui protocol între Ministerul Lucrărilor Publice - MLPAT, Primăria Bucureşti şi UA. Pe baza acestuia se va primi ulterior şi sprijinul Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor – UIA şi UNESCO. În urma instituţionalizării concursului de către Guvernul României la 1 octombrie 1995 are loc, sub denumirea Bucureşti 2000, lansarea oficială. Tema concursului, rezultatul unor studii elaborate de Institutul de Arhitectură I. Mincu şi Institutul Proiect Bucureşti (ulterior Centrul de Proiectare Urbană Bucureşti), solicita participanţilor rezolvări urbanistice pentru un teren de circa 485 ha aferent centrului politic comunist.

Zona care trebuia studiată avea lungimea de circa 4.800 m şi lăţimi între 800 şi 1.700 m, fiind delimitată

la nord de Splaiul Independenţei – Calea Călăraşilor; la est de Şos. Mihai Bravu; la sud de B-dul Octavian Goga – B-dul Mărăşeşti – B-dul G. Coşbuc şi la vest de străzile Izvor şi B.P. Hasdeu. Juriul internaţional era format din 13 personalităţi de prestigiu sub preşedinţia arh. Kenneth Frampton, din România fiind cooptaţi arh. Alexandru Beldiman, Constantin Enache, Sorin Gabrea, Crişan Popescu, Alexandru Sandu şi Şerban Nădejde (membru supleant). Iniţial s-au înscris 656 de echipe din 45 de ţări, iar la prima fază a concursului din 1 aprilie 1996 s-au prezentat 235 de proiecte din 35 de ţări, dintre care 44 din România. Pentru faza a II-a au fost selectate 15 proiecte, iar alte trei sunt evidenţiate. Competiţia se încheie în septembrie 1996, câştigătoare fiind desemnată echipa arhitecţilor germani Meinhard von Gerkan şi Joachim Zais. În sine, concursul din 1995-1996 a fost o mare reuşită, atât prin modul exemplar de organizare, numărul foarte mare de participanţi, dar în primul rând prin varietatea şi calitatea soluţiilor propuse. Acestea se constituiau într-o extraordinară bază documentară care se spera că va fundamenta intervenţiile atât de necesare pentru reabilitarea urbană a zonei. Evoluţia lucrurilor a risipit însă foarte repede această speranţă. Chiar dacă în Planul Urbanistic General al Bucureştiului, aprobat în anul 2000, se fac unele trimiteri la soluţiile concursului Bucureşti 2000, nimic din rezultatele acestuia nu s-a aplicat.

Printre motivele posibile ar fi tergiversarea clarificării regimului juridic al terenurilor rămase libere după demolările din anii ’80, dificultăţile economice dar, în primul rând, totalul dezinteres al autorităţilor pentru o refacere armonioasă a oraşului.

Magazinul Junior (1989) devenit Tribunalul Bucureşti după anul 2000.

„O şansă pierdută”

Cu câţiva ani în urmă analizând unele cauze care au condus la eşecul practic al concursului Bucureşti 2000 Gheorghe Pătraşcu, actualul arhitect şef al oraşului, considera, printre altele, că „...iniţiatorii, arhitecţi sau urbanişti-arhitecţi, nu au avut decât un sprijin politic formal şi nu au avut proiecţia realizării practice, cel puţin parţială, a unui proiect de asemenea anvergură.

Cu toate că experţii în politici urbane erau o raritate în România anului 1995, constituirea unui grup sau organism de iniţiativă pluridisciplinar, cu suficientă forţă şi sprijin politic, cu misiunea asigurării planificării şi realizării cel puţin parţiale a proiectului ar fi condus la evitarea unei teme cu accente utopice şi a incoerenţei procedurilor ce au încercat să transforme concursul în proiect urban” (din articolul „O şansă pierdută”, revista Urbanismul 2009).

Toate acestea şi multe altele au făcut ca marea competiţie din 1996 să devină numai o agreabilă amintire profesională, înscrisă în lista multelor şanse Nr. 31 / Septembrie 2014 113

ratate pe care le-a avut în general dezvoltarea urbană a Bucureştiului.

Numeroasele terenuri rămase libere după demolările din anii ’80 ai secolului trecut, cu un important potenţial urbanistic, aşteaptă încă atât investitorii, dar mai ales adoptarea unor programe coerente de utilizare, pentru care concursul din 1996 era un excelent punct de plecare. Puţinele intervenţii făcute în zonă au fost prilejuite mai ales de finalizarea unor construcţii neterminate înainte de 1990. Dacă aceste lucrări au fost absolut necesare, există însă marele pericol al iniţierii unor operaţiuni punctuale, aprobate haotic prin PUZ-uri pentru unele parcele de teren retrocedate foştilor proprietari. Aşa este, de exemplu, cazul pe B-dul Mircea Vodă, între Str. Matei Basarab şi B-dul Unirii, unde după 2004-2005 au început să apară astfel de situaţii pentru construcţia unor hoteluri sau imobile de birouri. Acelaşi lucru se întâmplă şi la sud-vest de Casa Poporului prin începerea construirii Catedralei Patriarhale după un proiect foarte controversat.

Zona restructurată între anii 1980-1989 (de la Şos. Panduri – Dealul Arsenalului – Piaţa Unirii – Piaţa Alba Iulia – Şos. Mihai Bravu), fotografie aeriană din 24.05.1990.

114 Bucureștiul meu drag

„Un vis frumos“

Nu s-a făcut nimic semnificativ nici pentru recuperarea memoriei construite a zonei şi care a fost pierdută prin demolările din anii ’80. Dintre bisericile distruse singura reconstruită între 1992-1996 a fost Biserica Sf. Spiridon Vechi din Piaţa Naţiunile Unite.

O soluţie interesantă prin simbolistica sa şi care merită menţionată este cea avansată în 2010 pentru amenajarea Parcului Izvor (grupul de proiectare SYAA, arh. Adrian Soare, Eliza Yokina, Sebastian Lupea, Elena Dragu), cuprinsă într-un program mai amplu de regenerare urbană a zonelor centrale din Bucureşti şi anume Planul Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU). Reflectând şi unele idei din concursul Bucureşti 2000, autorii propunerii fac apel la memoria locului, propunând refacerea traseelor străzilor din cartierul Izvor-Uranus aşa cum erau ele înaintea demolărilor din anii ’80. Aleile parcului s-ar decupa după amprentele vechilor străzi şi insulele construite ar deveni insule verzi.

Printr-un gest simbolic, în locul fiecărei case demolate se va planta câte un copac, iar fosta colină a Mănăstirii Mihai Vodă ar urma să fie marcată printr-un memorial dispus în subteran şi care ar fi dedicat Bucureştiului dispărut. Ca multe alte idei incitante, făcute în acelaşi sens reparatoriu şi care ar putea să contribuie la umanizarea zonei, şi realizarea acestei propuneri depinde, mai ales, de voinţa de acţiune a factorilor politici şi a administraţiei locale.

Citându-l tot pe arh. Gheorghe Pătraşcu apreciem că „Bucureşti 2000 a fost un vis frumos care a murit [însă] lamentabil într-o atmosferă de bune intenţii, naivitate profesională, fals rigorism, orgolii politice şi profesionale, incapacitate de dialog, incapacitate politică de a susţine mari proiecte naţionale, ceea ce dovedeşte că cel puţin în zona proiectelor urbane majore este nevoie de mult mai mult, [...principala prioritate fiind] asigurarea cadrului politic necesar unei reforme profunde a planificării urbane.”

Nr. 31 / Septembrie 2014 115

Premiul I

Arh. Meinhard von Gerkan, Joachim Zais Juriul a apreciat în unanimitate că proiectul propune cele mai bune răspunsuri la tema concursului remarcând în mod special următoarele: - respectul acordat istoriei oraşului, calitatea analizei morfologice a proiectului şi realismul abordării; - capacitatea soluţiei de a „reţese” structura urbană generală printr-o serie de insule construite, bine dimensionate, uşor de realizat şi flexibile, în special sub aspectul varietăţii formelor arhitecturale care pot fi propuse în viitor; - modul inspirat în care s-a conceput legătura dintre axa principală – B-dul Unirii – şi ţesutul oraşului; - creşterea densităţii construite în zona Casei Poporului, atenuând astfel silueta masivă şi solitară a acesteia; - modalitatea adecvată de amplasare a clădirilor înalte, ca viitor centru de afaceri al Bucureştiului şi posibilitatea de realizare etapizată a acestuia.

116 Bucureștiul meu drag

Prem

Arh. Francisc şi

Proiectul a fost elogiat în special p Victoriei la sud de Dâmboviţa, inte Regina Maria, pentru ca apoi să a străzii 11 Iunie până în Piaţa Liber Carol. De asemenea au fost apre

- atenta definire a reţelei stradale;

- buna structurare a zonelor verzi

- calitatea ritmării volumetrice şi a

- definirea clară a morfologiei proi S-au exprimat rezerve privind:

- artera diagonală din zona Casei cu volumele construite în zonă şi rezultate pe traseul său;

- amplasarea unei clădiri în faţa fr

- lipsa de claritate în rezolvarea re domeniul public.

miul II

i Marina Echeriu.

pentru ideea de a continua Calea ersectând bulevardele Unirii şi ajungă aproximativ pe traseul rtăţii, de la intrarea în Parcul eciate următoarele:

;

i;

a spaţiilor publice propuse;

iectului.

i Poporului şi a legăturii acesteia mai ales la spaţiile reziduale

rontului actual al ministerelor;

Premiul III

Arh. Adam Drisin şi James Saywell Propunând rezolvari urbanistice înscrise într-un registru de tip clasic, aplicat cu multă abilitate şi profesionalism, proiectul se remarcă prin următoarele: - includerea Casei Poporului într-un spaţiu cu o densitate construită mare; - soluţia judicioasă a formelor urbane propuse pentru mobilarea spaţiului dintre Casa Poporului şi Casa Academiei; - introducerea Pieţei Kogălniceanu în ecuaţia de rezolvare urbană a zonei, chiar dacă detalierea integrării acesteia este lăsată pe seama unor decizii viitoare.

Printre altele au fost apreciate ca mai puţin potrivite: - obturarea cu o clădire a perspectivei B-dului Unirii; - propunerea la scara întregii zone studiate a unui ţesut urban mult prea dens.

elaţiei dintre proprietatea privată şi

Nr. 31 / Septembrie 2014 117

Biblioteca Natională. Faţada din 1989 şi forma din 2012.

118 Bucureștiul meu drag

Clădiri ridicate haotic după 2004 în zona B-dului Mircea Vodă, între Str. Matei Basarab şi B-dul Unirii.

Nr. 31 / Septembrie 2014 119

Primul proiect de grădină publică cu vile 1845-1866  Text Oana Marinache  Fotografii: Arhivele Naționale ale României 120 Bucureștiul meu drag

Anul 1860, Planul Grădinii Kiseleff realizat de Penkovki. Sursa: Arhivele Naționale ale României, fond Planuri, jud. Ilfov, cota 221 Nr. 31 / Septembrie 2014 121

Cercetarea documentelor de arhivă a scos la lumină cea mai timpurie inițiativă publică, datând din 1845, de a parcela o porțiune din terenul de la Șoseaua Kiseleff/ Mogoșoaia, în vederea vânzării a 16 loturi de teren pentru case de vară.

Una dintre prevederile inițiale stabilite în 1845 cu ocazia deschiderii și amenajării Șoselei publice a fost ca să aibă de ambele părți zone destinate „preumblării publicului”, pe o lungime de 200 stânjeni, iar în Grădina Kiseleff/Mogoșoaiei să nu se construiască de către particulari.

D e Oana Marinache asociatiaistoriaartei.blogspot.ro Proiect editorial online finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și proiect cultural finanțat de Ordinul Arhitecților din România www.arhivadearhitectura.ro

De la Grădină și până la cel de-al doilea rond în mijlocul Șoselei, pe o lungime de 360 stânjeni și o lățime de 40 stânjeni, s-a decis totuși demarcarea unor zone în lungime de 45 stânjeni și lățime de 40 stânjeni (suprafață de 1800 stânjeni pătrați) pentru a „se da la particularii ce vor dori și se voru îndatora a clădi casse de zidu de petrecere și grădini, assemânânduse planului întocmitu, și cu condițiunea ca fie-care să fie dator a înființa grădina și clădirea pe dată ce va lua loculu, făcându în cellu d’ întâiu anu pregătirile trebuincioase și negreșitu în al doilea an să fie săvârșite clădirile precum și tota lucrarea după planuri” (A.N.R., fond R.E.A.Z., dosar 406/1864, f. 1) . Indirect aflăm că planul zonei a fost elaborat de Vladimir de Blaremberg, inginerul statului.

Dacă aceștia nu respectau condiția, după doi ani ar fi trebuit să li se ia actele de proprietate și să li se dea altor doritori. Dosarul din 1864 cuprinde și o listă

Localizarea primelor loturi, zona marcată fiind cea a proprietăților Ghica și Kogălniceanu. Bing Maps

122 Bucureștiul meu drag

cu proprietarii, loturile și datele achiziționării, ceea ce ne permite identificarea vornicului Barbu Știrbey ca proprietar al primului lot, pe care l-a cumpărat în 20 septembrie 1845, dar pe care nu a apucat să clădească. Analizând un act de proprietate, constatăm formularea „ casă de zid de petrecere și grădină pe vreme de vară (Maison de plaisance)”. Era de competența ministerială aprobarea planului clădirii.

De asemenea, se stipula că „nu va putea însă face pe dînsu sau clădi ori-ce care ar putea fi în potriva scopului de înfrumusețare și împodobirea acestei părți de plimbare”. Un punct esențial viza calea de acces și întreținerea aleilor către Șosea: „Comunicația preumblării acestui loc ce se da dumnealui o va avea prin drumul ce se lasă întradins pe din dos și care răspunde în șoseaua cea mare fiind îndatorat ca cu cheltuiala dumnealui să facă îndată șosea partea din naintea locului dumnealui după planul și instrucțiile Inginerului Statului și care șosea în soroc de patru luni socotit dea priimirea acestui act este dumnealui dator a o săvârși negreșit și apoi să o ție în toată vremea în desăvârșită bună stare, va fi dator a face și șanț despărțitor de vecini de sus, cum și despre drumuri și sădit cu mărăcini vii după modul ce se va da de cître Ingineru Statului.”

Numai doi proprietari, Arghiropolu și Baroana Excull au construit pe terenurile cumpărate, respectând astfel legea. În 18 noiembrie 1860 Consiliul Miniștrilor a hotărât să nu se mai dea particularilor acele loturi și ca guvernul să se preocupe de dezvoltarea și Casa Kogălniceanu de la Șosea (Sursa: Gabriel Badea-Păun)

Nr. 31 / Septembrie 2014 123

înfrumusețarea zonei. Totuși, realizând cheltuiala uriașă ce ar fi presupus-o amenajarea întinderii de teren, în vederea înglobării ei în grădina publică, în iulie 1864 se hotărăște scoaterea loturilor la vânzare. Planurile au fost realizate de inginerul N. B. Tetoianu și putem observa că lotul dublu cu numărul 2 se afla în proprietatea lui Mihail Kogălniceanu.

Licitația a fost organizată de către Ministerul de Interne, Agricultură și Lucrări Publice și a fost programată pentru 9 septembrie 1864, dar nu a dus la rezultate satisfăcătoare, fiind reluată în 6 februarie 1865.

Situația achizițiilor din perioada 1845-1858 fusese următoarea: Vornicul/domnitorul Barbu Știrbey (lotul 1, 1845), Zoe Bagration – Baronesa Excull (loturile 2-3, 1845-1846), Manolache Arghiropolu (lotul 4, 1845), Filibert Gramon (lotul 6, 1846), Iorgu Văcărescu (lotul 8, 1845), Pană Olănescu (lotul 11, 1858), Grigorie Cantacuzino (lotul 12, 1858), Mihail Lapati (lotul 13, 1858), Principele Dimitrie Ghica (lotul 14, 1858), Stanciu Predescu (lotul 15, 1858), Principele Costache Ghica (lotul 16, 1858).

Pentru lotul ce aparținuse fostului domnitor Știrbey au candidat prințul Dimitrie Ghica, care a și oferit cel mai mult, 200 galbeni, precum și domnii Iorga Radu, Basarabescu, inginerul Mihail Capuțineanu și maiorul Cezar Librecht. În 30 iunie se organizează altă licitație pentru care candidează Dimitrie Ghica (lotul 1), Alexandru Plaino (lotul 10), Panait Donici (loturile 8 și 9), Maiorul Pencovici (lotul 7) și Barbu Gănescu (lotul 10). Generalul Ioan Emanuel Florescu, din partea Ministerului, semnează contractele cu noii proprietari, Dimitrie Ghica (lotul 1) și Barbu Gănescu (lotul 11). În februarie 1866 Dimitrie Ghica anunța oficialitățile că a „ziditu plantație spre formarea unei împrejmuiri de gardu-viu, însă ca această plantație să poată creșce și să îndeplinească în curs de 2 sau 3 ani condițiile unei împrejmuiri este de ne apărată trebuință și de uă altă împrejmuire grilajiu spre a opri acele plantații de a fi sfărâmate de vitele sau chiar de trecători” .

La 1 martie 1866 arh. Dimitrie Berindey informa că Alexandru Plaino (lotul 10) nu se prezentase să achite prețul și pierduse dreptul.

Cu toate că pierde terenul de la Șosea, domnitorul Barbu Știrbey prevedea în codicilul testamentului său redactat la 3/15 mai 1868, la Nisa, faptul că fiul său, prințul Dimitrie B. Știrbey, primea „locuri de la Șosea de lângă grădina publică Kiseleff lângă vila Cecilia Bărcănescu cât și cele din jos până în dreptul grădinei vornicului Costache Cantacuzino cumpărate de la domnul Rizescu”. Nu știm ce s-a întâmplat cu aceste proprietăți.

Sursă planuri: A.N.R., fond R.E.A.Z., dosar 406/1864 124 Bucureștiul meu drag

Digitizarea inventarelor fondurilor Primăriei Municipiului BucureČ™ti (General, Tehnic, Alinieri, Secretariat)

http://asociatiaistoriaartei.blogspot.ro/2013/11/digitizarea-inventarelor-fondului-pmb.html Mai multe detalii la asociatiaistoriaartei@gmail.com

Un proiect initiat de:

Parteneri:

Nr. 31 / Septembrie 2014 125

Biserica Sf. Gheorghe Nou Text și meu fotografii: 126  Bucureștiul drag

Radu Oltean

Nr. 31 / Septembrie 2014 127

foto Ionuț Macri

Ctitor

D e Radu Oltean http://art-historia.blogspot.ro

Biserica Sf. Gheorghe Nou, din central Capitalei, a fost ctitorită de voievodul Constantin Brâncoveanu.

Este cea mai mare ctitorie a voievodului (mai mare decât biserica mănăstirii Horezu, cu care se aseamănă) și una din cele mai frumoase din București. Ascunse sub fundație, se află rămășițele altor două biserici mai vechi, din care prima, din veacul al XV-lea, iar a doua începută în vremea domniei lui Antonie din Popești (1669-1672) dar din inițiativa marelui dragoman al Porții (ministru de externe), Panaiotaki Nikusios. Iată ce spune Ionescu Gion în cartea sa dedicată istoriei Bucureștilor: “Pentru ce a dat Panaiot Nikusios parale ca să se clădească o mănăstire la București nu ne putem esplica decât prin șiretenia grecului care cerând ca mănăstirea să fie închinată, cum a și fost, Sfântului Mormânt de la Ierusalim, era sigur că moșii, prăvălii și parale aveau să curgă la Ierusalim din ȚaraRomânească. Altminteri a presupune că numai din iubire pentru înfrumusețarea Bucureșcilor a cheltuit Panaiotake, ar fi ridicul”. La începutul domniei sale Brâncoveanu încearcă a finaliza el mănăstirea rămasă neterminată la moartea lui Panaiotaki.

Reface ansamblul de chilii și alte camere, pune a se construi bolți pentru negustori, un paraclis, cuhnie, trapeză și pivnițe uriașe și încăpătoare. Intrarea în incintă se făcea pe sub un masiv turn clopotniță. Iar Ulița Mare, numită mai apoi Lipscani avea cap de perspectivă chiar acest turn. În 1705, domnitorul hotărăște a demola totuși biserica cea veche și a reconstrui una nouă, mult mai mare, la construcția căreia au participat echipele de meșteri care au lucrat și la Horezu. După cum este cunoscut din scrierile secretarului italian a lui Brâncoveanu, Del Chiaro, la ceremonia de târnosire a bisericii (29 iunie 1707) au participat un mare număr de mari ierarhi din întreg Imperiul Otoman, în fruntea cărora se afla Patriarhul Ierusalimului Hrisant Nottara, principalul beneficiar al averilor uriașe cu care fusese înzestrată noua mănăstire (precum am spus mai sus, mănăstirea fusese închinată Sfântului Mormânt din Ierusalim). Se mai spune că la masa ce a urmat sfințirii bisericii, fiecare înaltă față bisericească a găsit în fața tacâmului său câte o năframa cu galbeni și o medalie de aur cu chipul lui Brâncoveanu.

După cumplita execuție a Brâncovenilor, rămășițele pământești ale lui Constantin au fost aduse în țară de văduva sa, doamna Mara, și îngropate în secret, sub o lespede fără inscripție. Acest secret a fost descifrat abia în a 2-a jumătate a veacului 20, datorită unei discrete inscripții de pe o candelă ce lumina mormântul necunoscut. Alt voievod care a fost îngropat aici este Ioan Mavrocordat.

128 Bucureștiul meu drag

Biserica în forma originală și în cea refăcută după Marele Incendiu de la 1847

Bing Maps

Nr. 31 / Septembrie 2014 129

Marele Foc

Timp de peste un secol în clădirile mănăstirești a funcționat cel mai mare han negustoresc, cu cel mai mare depozit de marfă din București. În timpul incendiului din 1847 – Marele Foc - hanul și biserica vor suferi mari distrugeri. Clădirile incintei sunt demolate, fiind considerate anacronice, iar oamenii vor uita rapid de marele han. Pe locul rămas liber se va amenaja Grădina Sf. Gheorghe. La reparațiile terasamentului de tramvai (2009) care înconjoară grădina, s-au dezgropat parțial și au putut fi vizibile enormele beciuri ale hanuluimănăstire.

Biserica a fost reparată după incendiu respectându-se gustul epocii (1851-1855).

Noua arhitectură a bisericii Sf. Gheorghe nu mai avea nimic de-a face cu stilul brâncovenesc. La „gura” Lipscanilor, în locul clopotniței de intrare în incinta hanului a apărut un turn nou, neoclasic, vag asemănător cu cel al Bărăției.

Secolul XX

La finele anilor ’30 este lărgit bd. Brătianu spre pța Unirii. În fața bisericii Sf. Gheorghe nou este demolat un important cvartal de case.

Grădina Sf. Gheorghe este ruptă și separată de Lipscani prin marele bulevard nou creat.

La cutemurul din 1940 turnul înalt de deasupra pronaosului se prăbușește, așa că bucureștenii născuți după război nu vor mai recunoște silueta bisericii, așa cum a fost cunoscută între 1855-1940 și cum apărea în fotografii. Începând cu 1968, biserica intră într-un program de restaurare. Se dorește a a i se reda vechiul aspect brâncovenesc. Șeful de proiect, arh. Ștefan Balș, secondat de arh.

Henriette Delavrancea-Gibory, vor coordona refacerea bisericii, având ca sursă de inspirație o stampă de-a lui Auguste Raffet din 1839 și bisericile mănăstirii Văcărești și Hurezi. În 1987, în plină fervoare a demolărilor bucureștene, în anii cei mai crunți ai „Epocii de Aur”, este finalizată restaurarea bisericii brâncovenești Sf. Gheorghe Nou. De atunci, biserica stă ascunsă în spatele uriașilor platani, mare, întunecată și nepictată, fiind scoasă din anonimat (pentru mulți bucureșteni) de serbările dedicate anul acesta sfinților Brâncoveni.

130 Bucureștiul meu drag

Marele foc mistuind mănăstirea-han Sfântul Gheorghe de Paște 1847

7

Nr. 31 / Septembrie 2014 131

Biserica Sf. Gheorghe, ĂŽnainte de 1847, desen de Auguste Raffet

132 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 133

Biserica Sf. Gheorghe, începutul secolului XX 134 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 135

29 iunie 1707 - 23 martie 1847

136 Bucureștiul meu drag

1855 -

- 1968

După 1987

Nr. 31 / Septembrie 2014 137

138 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 139

140 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 141

Nostalgii Bucureştene Strada Buzeşti – Berzei – Gara de Nord  Text și fotografii: Șerban Lăcrițeanu 142 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 143

Strada Buzeşti – Berzei – Gara de Nord

O zonă a Bucureştiului care mi-a marcat copilăria şi anii adolescenţei a fost Calea Griviţei – Buzeşti – Berzei – Gara de Nord. O zona cu clădiri frumoase, cu o arhitectura specifică anilor ‘20, încă nealterată de demolările comuniste şi apoi “post decembriste”. Străzi liniştite, cu multă verdeaţă, cinematografe, mici prăvălii şi ateliere meşteşugăreşti (binecunoscutele “Geamuri şi Oglinzi”, “Cismărie”, “Yale”, “Foto”) precum şi vestita Piaţă Matache, cu tarabe cu legume şi grătarele pe care sfârâiau mititeii, toate constituiau un farmec aparte al acestui colţ de Bucureşti.

D e ing. Șerban Lăcrițeanu

In apropiere, se afla Gara de Nord, cea mai mare poartă feroviar a oraşului, un punct de atracţie deosebit pentru pasionatul de istorie feroviară ce semnează aceste rânduri. Timp de mai bine de 30 de ani am strâns documente şi obiecte legate de istoria feroviară şi a transportului în comun din România, iar fotografiile făcute în acest răstimp, cu multe sacrificii dar şi cu multă frică în acei ani ai comunismului, au ramas martori tăcuţi ale unor vremuri pe care în zilele noastre nici nu mai ştim cum să le catalogăm. Pentru toată această activitate, în loc de aprecieri primesc răsplata invidiei şi mizeriei umane care ne înconjoara tot mai mult.

La întrebarea “Cum era inainte ?” eu aş răspunde doar atât: “Inainte era mai frumos …”

Gara de Nord în anul 1987 – în prim plan un autobuz articulat cu rezervoare pentru gaz metan, soluţie găsită în acei ani pentru economisirea combustibililor lichizi.

144 Bucureștiul meu drag

Pasarela Basarab în anul 1976 – ieşirea din Gara de Nord – vedere spre Podul Grant.

Prezenţă rară în Gara de Nord - un automotor special într-o seara de decembrie a anului 1982.

Nr. 31 / Septembrie 2014 145

In anul 1975 o locomotivă cu abur era folosită încă la manevră în Gara de Nord. Pe locul clădirilor din imagine se află astăzi o parcare şi breteaua pasajului Basarab spre Calea Griviţei.

Pe 15 ianuarie 1980 s-a atins o zăpezii contribuia din plin la aspe

Vedere de ansamblu a Garii de Nord în anul 1978 – imagine surprinsă de pe vechea pasarelă Basarab.

146 Bucureștiul meu drag

temperatură negativă record în Bucureşti: - 260 C ! Locomotiva cu abur care tracta un tren pentru îndepartarea ectul “siberian” din acea zi.

Nr. 31 / Septembrie 2014 147

148 Bucureștiul meu drag

Vechiul Pod Grant în anul 1978 – vedere spre Calea Griviţei.

Nr. 31 / Septembrie 2014 149

Intersecţia Calea Griviţei cu strada Buzeşti în anul 1981. Toate clădirile din dreapta imaginii, cu arhitectură specifică acestui colţ de Bucureşti, inclusiv fostul cinematograf “Feroviar”, au fost inlocuite de un maidan plin de gunoaie.

150 Bucureștiul meu drag

Librăria “I.L. Caragiale”, un punct de referinţă al zonei Buzeşti în anul 1981.

Nr. 31 / Septembrie 2014 151

Aspectul tihnit al zonei între Piata Matache şi Virgiliu a fost înlocuit de noul si inexpresivul Bulevard Buzeşti - Berzei – Uranus. În 1981, un tramvai al liniei circulare 26 se apropia de staţia Virgiliu.

152 Bucureștiul meu drag

Piaţa Botescu şi staţia “Piaţa Ilie Pintilie”, denumirea din anul 1981 a Pieţei Matache.

Nr. 31 / Septembrie 2014 153

Interscţia străzii Buzeşti cu strada Polizu, în anul 1981. Astăzi, în acest loc se află un restaurant Mc Donalds.

154 Bucureștiul meu drag

Aglomeraţie în intersecţia de la Regie, în anul 1975. În partea stângă a imaginii se află astăzi magazinul Carrefour Orhideea.

Nr. 31 / Septembrie 2014 155

GURA FACEBOOK

Cum ne căcăm pe istorie Piața Universității  Foto: Dinu Lazăr 156 Bucureștiul meu drag

Cum ne căcăm pe istorie?

Este simplu. Proclamaţia de la 1848 are veceurile în buza ei, deci e simplu să facem ce zisei în titlu. Pe Mihai Viteazu` e simplu să îl luăm la mişto, îl înghesuim la coltzane. Aşteaptă să ia câteva mingi la muie - locul de miutza e la 3 metri. Cam aşa arată Piaţa Universităţii acum. Nici un pic de respect pentru opera, arta, istoria naţiei. Înţeleg că trebuie să existe un spaţiu - chiar central, mă rog - pentru manifestări sportive. Dar să ia dracu statuile undeva unde să pot să le pun o coroană dacă am chef, sau să le admir, sau să mă rog la ele... fără să ne batem joc de tot ce e mai sfânt pentru o naţie. Şi să lase jegul care e acum neschimbat - dacă asta place nu am nimic de zis - dar nu cu statuile aşa.

Jignitor, incredibil, dureros.

Sau poate sunt io prea lovit cu leuca şi văd altfel lucrurile.

D e Dinu Lazăr www.fotografu.ro

Comentarii Facebook •

„like“ este pentru comentariul dumneavoastră şi pentru atitudinea pe care o aveţi... Din nefericire, nu am şi „dislike“ pentru restul...

•

Doamne, ce nenorociri văd?

•

Vedem ceea ce este. Şi ce este e doar o parte, pentru că nu m-au lăsat să fotografiez.

•

Mai interesant este cum era şi mai demult... în alte vremuri...

•

Ei poftim. Cumplit. Cu atât mai cumplit ce este acum.

•

Era „obiectiv militar“ cumva?... treaba „românească“ asta cu nu foto pe... strada, cimitir, şi orice loc public...

•

Probabil că acum e domeniu privat, nu public. Aveau şi afişe cu fotografiatul interzis... NU?

•

Nu erau afişe, dar era plin de paznici privaţi care nu lăsau turiştii să facă poze pe acolo.

Incredibil, în centrul Bucureştiului. Se simţeau cu musca pe căciulă, altfel nu îmi explic.

Oricum ce e e o mare porcărie.

•

Cu tot afişul lor, nici la „Area 51“ nu-i valabil... pe proprietate publică, e la liber... da’ vorba de mai sus: poate nu mai e public, s-a privatizat

•

Păi dacă ne-am duce vreo 20 de persoane cu aparatele în mână, oare cum ar alerga

ei paznicii de colo colo să ne interzică fotografiatul? Ar merita să îi sâcâim puţin.

Ei?!

•

Cam da.

•

Şi pe Lipscani la H&M am apucat să ridic aparatul în dreptul ochilor şi a ieşit un apucat din magazin să îmi spună că nu am voie să fotografiez vitrinele magazinului, din stradă, că e politica firmei. Şi îmi arata semnul care indică faptul că există supraveghere pe cameră, poate, poate mă prosteşte.

•

E incredibil ce se întâmplă. Incredibil.

•

Deci io vă zic... în 5 ani facem poze în sufragerie. (doar)

•

Ai dreptate Lazăr Dinu, e o porcărie ce au făcut la Universitate, un kitsch care nu foloseşte nimănui, cu atât mai puţin Bucureştiului şi locuitorilor acestuia.

•

Ce bâlci... incredibil ce-au putut să facă... nu sunteți singurul domnu’ Dinu... nu sunteți singurul ce vede lucrurile altfel... pentru că asta ține de bun-simț în primul rând...

•

Arată ca politicienii care ne conduc!

•

Dom’le, atât de „sofisticată“ e nația... Pun pariu că sunt mulți care nici n-ar înțelege ce v-a supărat de fapt...

•

Incredibil!!!

Nr. 31 / Septembrie 2014 157

158 Bucureștiul meu drag

Cum era nea calaretzu` pe vremuri. Sunt un expirat - îmi place mai mult cum era pusă în evidenţă cândva statuia asta.

Nr. 31 / Septembrie 2014 159

160 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 161

162 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 163

Fotografi ABMD

Mihaela Moțăianu 164 Bucureștiul meu drag

Cum ai început să fotografiezi?

La început, fotografia pentru mine a fost un instrument de lucru.

m-aș duce singură să fotografiez și desigur reîntaâlnirea cu persoane care îmi sunt deja foarte dragi.

Deoarece eram la liceul de artă foloseam fotografia pentru a documenta diverse teme.

Pe atunci nu aveam propriul aparat, lucram cu aparatul foto al tatălui meu. Abia în 1991 în primul an de facultate, mi-am cumpărat un ZENIT TTL cu care fotografiam tot ce lucram pentru a-mi realiza portofoliul. În timp am trecut la alt aparat și ușor ușor am început să acord mai multă importanță fotografiei.

Ce activități ale asociației îi plac cel mai mult?

Expozițiile, excursiile, pimbăările prin București.

Ce tip de fotografie îi place? Îmi plac mai multe genuri fotografice, ca de exemplu fotografia de produs, fotografia concepuala, fotografia abstractă, portret, fine art.

Cum ai aflat de Asociația Bucureștiul meu drag?

Pe Andrei Bîrsan îl știu de 18 ani, știu pasiunea lui pentru fotografie și pentru București. Nu am participat la primele excusii, deși Andrei îmi spunea mai tot timpul să vin. M-am hotărât într-o zi. Prima mea ieșire cu grupul a fost în mai 2008 la Casa Poporului. Mi-a plăcut. Am plecat apoi în excursia de la Iași unde mi-a plăcut și mai mult. De atunci am început să vin în excursiile Asociatiei. Mi-am facut prieteni și mă bucur de ieșiri.

Ce te atrage să participi la acțiunile asociației?

Mă atrag excursiile în locurile în care nu

Ce loc din București îți place cel mai mult?

Nu îmi este foarte ușor să aleg un singur loc din București, este orașul în care m-am născut și îmi place în întregime. Dacă ar trebui totuși să aleg un loc acela ar fi Parcul IOR, cunoscut astăzi ca Parcul Al. Ioan Cuza și Parcul Titan. Este parcul copilăriei mele și încă locuiesc în proximitate.

Ce îi place în București? Îmi plac parcurile, bulevardele largi. Bucureștiul este un oras viu, nu aș putea să trăiesc într-un oraș mic.

Ce nu îti place în București?

Nu-mi place că fiecare își construiește și își decorează casa ori balconul după bunul plac, nu se păstrează o unitate, nu-mi plac blocurile îmbrăcate în plastic și exagerat colorate sub pretextul că orașul este prea gri.

Până la urmă Bucureștiul este oglinda celor care îl locuiesc și așa cum îl îngrijim așa îl avem.

Defineşte Bucureştiul în câteva cuvinte.

Nu e rău dar bine-i altfel.

Nr. 31 / Septembrie 2014 165

166 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 167

168 Bucureștiul meu drag

F o t o : Cornel Petrescu

Nr. 31 / Septembrie 2014 169

170 Bucureștiul meu drag

F o t o : Livia Zaharia Nr. 31 / Septembrie 2014 171

MEMORIA VIZUALĂ

Memoria vizuală

Andrei Bîrsan www.orasul.ro

Calea Victoriei anii `90 172 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 173

MEMORIA VIZUALĂ

Mihai Petre www.orasul.ro

Haanul Gabroveni 2014 174 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 175

MEMORIA VIZUALĂ

Nick Costandache www.orasul.ro

Cu ocazia sărbătoririi zilei Limbii Române mă aflam în parcul IOR la spectacolul organizat cu aceasta ocazie ... au fost prezenți alături de invitați din România și Republica Moldova și studenti moldoveni care pe timpul desfășurării showlui au întins acest drapel gigant al României.

176 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 177

MEMORIA VIZUALĂ

Șerban Vornicu www.orasul.ro

București 555

178 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 179

MEMORIA VIZUALĂ

Titel Dragomir www.orasul.ro

Cântarul din Cișmigiu.

180 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 181

MEMORIA VIZUALĂ

Bicicliştii au ieşit la plimbare sâmbătă, 20 septembrie, după ce marşul de protest nu a fost autorizat de către autorităţi. Peste 2.000 de biciclişti au pedalat pornind din Herăstrău, ajungând în Grozăveşti şi până în Tineretului. Evenimentul a fost dedicat primarului actual şi celor ce vor mai veni, precum şi celorlalți participanţi la trafic şi a avut un mesaj clar din partea bicicliştilor bucureşteni: Sunt din ce în ce mai mulţi!

182 Bucureștiul meu drag

Ion-Bogdan Dumitrescu www.ibdp.ro

Nr. 31 / Septembrie 2014 183

MEMORIA VIZUALĂ

Eduard Guțescu www.orasul.ro

Lună plină

184 Bucureștiul meu drag

Nr. 31 / Septembrie 2014 185

186 Bucureștiul meu drag