În Transilvania, „socãciþa“ are rol precumpãnitor în reuºita suitei ceremoniale a nunþii, rezultat poate al faptului cã în aceastã parte a þãrii actul alimentar în genere are mai mare importanþã. Norme de viaþã tradiþionalã impun uneori fertilitatea drept criteriu de selectare a bucãtãresei: „cel mai bine la nuntã era ca bucãtãreasã sã fie o femeie cu copii, sã meargã în plin“. Deþinând „codul culinar al obiceiurilor“, bucãtãreasa marcheazã prin intervenþii alimentare momentele importante din desfãºurarea ceremoniei. Putem aprecia cã ea are rol precumpãnitor în conservarea în timp a unor secvenþe rituale cu specific alimentar. Între prestaþiile alimentare la nuntã în multe zone din farã, secvenþa oferirii „gãinii naºului“ revine în întregime bucãtãresei. Reper ritual încã actual al nunþii, el se remarcã prin conotaþiile spectaculare, fiind însoþit de cântec ºi dans („Jucatul“ gãinii este mãsurã a interpretãrii rolului de bucãtãreasã) cu efecte hotãrâtoare asupra atmosferei generale. (Ofelia Vãduva – „Paºi spre sacru“) Femeile se zgâiesc la hainele femeilor. Bãrbaþii se zgâiesc la femei, ºi „le vãd“ fãrã haine. Vin sarmalele, cu mãmãligã, smântânã ºi ardei iute. Începe, dacã nu a ºinceput, dansul. Se danseazã, se bea, se mai danseazã un pic, se mai bea ceva ºi gata cu dansul! Începe jocul! Puþini mai poartã haine þãrãneºti, aºa cã recursul la metodã – sârba pe vine, brâul pe ouate, poºovoaica ºi ciuleandra – se joacã cu fustele strâmte sumese pânã la chiloþi ºi tocurile cui înfipte în podele. Dupã friptura de gãinã (obiceiul Jocului Gãinii sub nasul naºului e încã viu) sau de douã feluri – viþel ºi gãinã, porc ºi gãinã – cu piure ºi murãturi ori salatã cu verzituri, se strigã darul, vine prima cafea. Naºul dã cât mai mult ºi cel mai mult, sã urce darul. „Starostele“, „vorniceii“ ºi „colãcarii“ umblã, cu lãutarii dupã ei, pe la mese, împãrþind colaci, primind plicuri, anunþând cât a dat fiecare. „Colãcarul“ sau „colãcerul“ la nuntã, cel care rosteºte oraþiile, are numele legat de simbolismul benefic al colacilor pe care îi primeºte în schimbul performãrii rolului sãu. Aceºtia sunt modelaþi cu atenþie, ei trebuie sã aibã calitãþi artistice deosebite, pentru ca rãsplata sã fie pe mãsura rolului ºi a solemnitãþii momentului: „Mergi în fundul cel de casã, Cã în cornul cel de masã Este un colac frumos, Gãtit spre al nostru folos, Împãnat ºi-mpodobit, Cu de toate dãruit...“
140
In tipare tradiþionale de viaþã, asistenþa primeºte, de asemenea, colaci ºi mâncare sau colãcarul împarte colacul primit tuturor celor de faþã. Aceasta explicã numele secvenþei – conãcãrie, colãcãrie (ca ºi pe cel al colãcarului –, el fiind cel ce împarte colacul sau colacii). „Soacrã-mea zicea cã la orãþie se fãcea stolnic ºi colãcuþi“, care erau împãrþiþi nuntaºilor. Prestaþie deosebit de importantã în suita ceremonialã a nunþii, rolul de colãcar presupune calitãþi clare ale celui ce îl interpreteazã: „un tânãr frumos ºi bun de gurã, „un om falnic care sã ºtie orãþia“,spun informatorii. La reuºita momentului, de care depinde în mare mãsurã atmosfera generalã, contribuie talentul ºi verva cu care colãcarul îºi „joacã“ rolul. (Ofelia Vãduva – „Paºi spre sacru“) Nu poþi da mai puþin decât se dã, cã intri-n gura lumii ºi ãla eºti, nimic nu te mai spalã. Dacã dai mai mult, iar nu-i bine, zice (tot) lumea cã vrei sã te fãleºti ºi cã faci pe nebunu’. În sfârºit, s-a dat darul, naºu’ ºi cu socrii s-au pus pe numãrat – acesta e momentul suprem al nunþii – aºa cã, dacã tot ai scãpat de atâþia bani, mãcar sã te ºi distrezi de ei! În Mãrginimea Sibiului oferirea de daruri la nuntã este solemnizatã prin gestul unui tânãr ce aduce în spate trei miei tãiaþi, jupuiþi, cu lumânãri în coarne. În alte zone (Alba, Hunedoara), la cununie, mirii stau în genunchi pe pielea unui animal (dovadã a sãvârºirii actului sacrificial), piele care apoi se dãruieºte preotului. (Ofelia Vãduva – „Paºi spre sacru“) Jocul continuã, vin la rând prãjiturile, cozonacii (ºi, mai nou, tortul) ultima cafea. Sigur, ici ºi colo, în zone mai depãrtate, mâncãrurile-s altele, dar nu cu totul: de ciorbe, de mãmãligã, de sarmale ºi de gãinã (sau cocoº) în România, nu scapã nimeni! Cocoºul-pasãre de origine divinã, ceasornicul lumii jertfit ºi dedicat multor zei antici. Când apare fript ºi aburind pe masa nunþii, în faþa naºilor, e semnalul autoritar cã gata, petrecerea s-a sfârºit, zorii bat la poarta nopþii, cei cinstiþi ºi cu frica lui Dumnezeu sã se ridice ºi sã plece. (dupã Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an“) Dupã tort sau cocoº, depinde de loc, toþi sunt beþi. Hainele sunt rãvãºite, fardurile curg, subþiorile exalã, lãutarii mor de obosealã, magnetofonul urlã rãguºit ce i s-a spus sã cânte. Mirele se uitã crunt la naº, naºul catã galeº la mireasã, socrul mare se ceartã cu socrul mic pe o chestie de bani: cine a dat mai mult copiilor. Naºa plânge, beatã ºi obositã.
141