Revista ONYX nr.2

Page 1


Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român din Dublin (Irlanda)

Director: Gina GOIA

Redactor şef: Ioan MITITELU

Secretar general de redacţie: Gabriela APRODU

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel POPE (Marea Britanie) Emanuel STOICA (Suedia) Redactori: Adrian BOTEZ

Atila RACZ Constantin HUŞANU

Ingrid Elena SOLOMON (Anglia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui) Adrian BOTEZ Adrian GRAUENFELS (Israel) Adrian MUNTEANU Alan TRAYNOR (Irlanda) Atila RACZ Carmen PALLADA Caterina SCARLET Constantin COROIU Cosmin PREDA Dan RAVARU Daniel DRAGOMIRESCU Editorial Elleny PENDEFUNDA Emilian MARCU Felicia FELDIOREAN (Germania) Felix NICOLAU Gabriel DRAGNEA

Gabriela APRODU Gellu DORIAN George PETROVAI George ROCA (Australia) Gheorghe NEAGU Ioan BABAN Ion HURJUI Ion N. OPREA Ion PACHIA-TATOMIRESCU Liviu PENDEFUNDA Luca CIPOLLA (Italia) Lucian Şt. MUREŞANU Luminiţa SCOTNOTIS (Germania) Nichita DANILOV Nick SAVA (Canada) Nicolae PANAITE Paul VINICIUS Teona SCOPOS Theodor CODREANU Valery OIŞTEANU(SUA)

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ SCULPTURI ŞI PICTURI DE ARPAD RACZ (Germania) Centrul Cultural Român, Bow Bridge Business Centre 1, Bow Lane West,Kilmainham,Dublin 8, E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la Editura PIM Iaşi


Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român Dublin (Irlanda) parte a trustului Actualitatea.irl Anul I Nr 2, decembrie 2012

E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com


CUPRINS Editorial 3 Theodor CODREANU

Alan TRAYNOR (Irlanda) 47

Iarăşi despre identitate

Night of the Black Swan, The Golden Flower of Monaco The Black Dress, Pollock's Grey Orchard, The Red Fox

Nichita DANILOV 6

Dan RAVARU

Câte ceva despre satul global

Timpul în mitologia celtică şi basmul românesc

Lucian Şt. MUREŞANU

4

Constantin COROIU

9

Penuelism şi decadenţă majoră a omului contemporan-

Liviu PENDEFUNDA

49

11

52

Literatura română şi enogastronomia

Gabriela APRODU 56

Râul ca ocean şi temporalitatea arcului reflex

Din Apocalipsa după nea Grigore

Gabriel DRAGNEA 14

Valery OIŞTEANU(SUA) 59

„Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica”

Gheorghe NEAGU 16 Pomul de Crăciun ,Christmas Tree, Unravel, Umbra, Shadow, Ochii, Eyes, Florăreasa, Florist

Adrian MUNTEANU

18

Scriu un sonet deplină amăgire, La masa mea de scris un vers se zbate, În pârgul toamnei mi-am găsit soţie, De cenegresc o coală de hârtie, Nu mă citi! Timpul zăbavnic fuge Cântec de duh, voi versuri care sună

Elleny PENDEFUNDA

19

20

63

Tapetum lucidum, Tapetum lucidum, Aracne ed io nell'attesa, Arachne şi eu în aşteptare, Leremita, Eremitul, T'ho raccolto e rotolavi, Te-am ridicat şi rostogoleai, Il tempo s'è fermato, Timpul s-a oprit

65

67

1 decembrie trist, Dor de Moş Crăciun

23

Caterina SCARLET

32

oboseala, 1. pisica, 2. perna, 3. plapuma, 4. patul, 5. cearşaful, 6. somnul, 7. seara , 8. noaptea, 9. dimineaţa

Adrian GRAUENFELS (Israel)

34

Despre cele 4 Stări

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

35

68

Domnul Merișor

Cosmin PREDA

29

Lumina palidă de-odată ,Mai blând ca iarba, De dorul tău acum...., Altar îmi eşti , Mirări din alte veacuri , Eu dacăţi spun , De ce-aş fi trist ,De cât te caut .,Tu cărui semn anume.., Tăceri din veacuri moarte..., În tâmpla ta amurgul..., Din câte sunt..., Tăceri imperiale...

Gellu DORIAN

Luca CIPOLLA (Italia)

Teona SCOPOS

Un breviar al eliberării duhului: „antologia paradoxismului internaţional”, alcătuită de Florentin Smarandache

Emilian MARCU

61

ochiul cerului, pacea hrănită cu pâine şi oţet, sub semnele închise de uitare, în sens invers de paşi, pulberea vie a urmelor mărunte, mă biciuie cu fiecare şuviţă de trecere

Ultimul sărut, Colind pentru bătrânii din azil, Anotimp

Scriitorul român a surzit?

Adrian BOTEZ

Luminiţa SCOTNOTIS (Germania)

Felicia FELDIOREAN (Germania)

Cântul, Pace și cuvinte

Felix NICOLAU

“Muse Sleeping”, “Be what’s possible” blues, The DreamWalker Guide to Sleep-Galaxy, Bullfighter blues

75

Clepsidra, DIHOTOM IE

George PETROVAI 79 Fantasticul, magicul și fabulosul în cultura română

Nicolae PANAITE 87 năvălirea, bate cântarul, foaia rămasă sin- gură, sunt zile, 1. 2. de vrei , în această dimi-neaţă, versete (5), ca un candelabru de fildeş, 1.2., vestirea

Ion HURJUI 90 rugăciune pe mal de ape, meduza, noiembrie, Să fie îndemnul

Nouă radiografii ale „Cazului Dacia“...

Carmen PALLADA 91

Nick SAVA (Canada)

Chemarea căprioarei, Frunzele roşii, Început de suflet, glasul părinţilor, iarna ce vine, omul providenţei

40

Haosul în arta modernă

Daniel DRAGOMIRESCU 42 Un poem arghezian

Ion N. OPREA

92

Vasile Voiculescu şi Academia de la Bârlad

Ioan BABAN43

Paul VINICIUS

Elegii, I,II,III,IX,X

exerciţiu de articulare, ancoriunfoa’, vând parafină

Atila RACZ (Irlanda)

45

ea , toamna,din spatele ferestrelor,iarăși e noapte și iar vin înspre tine, timpul înălțării

98

George ROCA (Australia) 100 O nouă apariţie editorială în palmaresul scriitoarei Lucia Olaru Nenati

Coperta revistei: Atila RACZ (Irlanda) cu ilustraţia unei sculpturi de Arpad RACZ (Germania) Ilustraţiile din revistă: reproduceri după sculpturi şi picturi de Arpad RACZ (Germania)

Pag. 2

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Editorial Eleganţă scriitoricească?

E

ste ceva curios pe de o parte şi dăunător pe de altă parte cum chiar şi în materie de cultură unele canoane rămase de pe timpul socialismului se propagă precum râia porcului şi în zilele noastre. Este vorba în speţă de publicarea unui material literar într-o singură publicaţie şi atât. În acele timpuri existau multe, foarte multe reviste literare, fiecare cu un tiraj ce i-ar face invidioşi chiar şi pe editorii de cotidiane de nivel naţional din zilele noastre, reviste care erau scoase din banii statului şi distribuite pe teritoriul întregii ţări din aceiaşi bani. Fiecare publicaţie ajungea în orice colţ de ţară şi iubitorii de literatură puteau să-şi găsească în revistele respective autorii preferaţi. De aici a apărut obiceiul ca un material publicat într-o revistă literară să nu mai fie publicat şi în alta. Era normal acest lucru fiindcă astfel erau respectaţi cititorii. Aceştia ştiau precis că în revista cutare găseşte creaţii ale prozatorului, poetului, criticului preferat şi cumpărau revista. Dar timpul a trecut, a venit capitalismul, literatura a ajuns în vremuri de restrişte, scriitorii au ajuns în general să fie coborâţi din acel turn de fildeş unde fuseseră puşi în vremurile socialiste, acum îşi plătesc singuri publicarea cărţilor care apar în câteva sute de exemplare în cel mai bun caz. Cărţile sunt scumpe şi a devenit un lux pentru un om ca să-şi cumpere o carte, acestea stau şi se îngălbenesc pe rafturile librăriilor iar scriitorii sunt nevoiţi să-şi peticească periodic nădragii în fund pentru a-şi ascunde cât de cât nivelul de trai. Totuşi chestia cu nepublicarea unui material în mai multe publicaţii a rămas şi în zilele noastre ca un apendice diform la un corp care de abia o mai duce de azi pe mâine. Cred că prin perpetuarea acestui obicei se produce o mare nedreptate pentru cititori (atâţi câţi au mai rămas!) în primul rând, deoarece tirajele ridicol de reduse ale revistelor literare din timpurile noastre nu se mai distribuie la nivel de ţară, ci doar pe arii restrânse, rareori depăşind graniţele unui judeţ. Motivul, se zice, este de ordin pecuniar, nu sunt bani. Câte un Consiliu judeţean sau câte o primărie mai scapă printre degete câte ceva pentru un tiraj care merge de la 50 până la câteva sute de exemplare dar cu asta nu se face mai nimic pentru propagarea realizărilor culturale din zona respectivă, în alte zone ale ţării. Şi de aici până la născocirea localismului (!?!) în cultură n-a fost decât un pas. Adică, vezi Doamne, fiecare comunitate să-şi facă propria sa publicaţie care să fie distribuită tot acolo. Adică să avem reviste de scară de bloc, de bloc, de cartier şi ca un corolar, o revistă pe comună sau oraş. Nu este o glumă! Ar fi fost bine să fie aşa. Dar la un simpozion pe teme de presă din noiembrie, un oarecare mahăr al scriitorilor ieşeni se da de ceasul morţii să demonstreze că o revistă de literatură apărută de exemplu la Paris, este bună doar acolo şi nu la noi, indiferent de valoarea scriitorilor publicaţi. Este ciudată, tristă şi păguboasă ideea dar asta încerca individul să ne demonstreze, făcând apel la cei prezenţi să militeze ca publicaţiile să devină cât mai locale. În statele civilizate, state cu un exerciţiu mai înOnyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

delungat în materie de orânduire capitalistă, orânduire în care noi orbecăim de vreo douăzeci şi doi de ani, lovindune de toate asperităţile, colectând cu un succes total numai cucuie, soluţia a fost găsită: publicarea în paralel a unui material literar în cât mai multe publicaţii care sunt distribuite fiecare pe un anumit areal. În felul acesta cititorii, care, în definitiv sunt consumatorii produsului literar, sunt, putem spune, ultima verigă a fenomenului literar, sunt cei care măcar teoretic dau verdictul pentru posteritate, pot să-şi descopere autorul preferat şi să-l citească fără ca să meargă în partea cealaltă a ţării pentru a cumpăra o revistă. Într-o ţară ca a noastră, cu o cultură în destrămare galopantă, asta ne mai trebuia, să considerăm că nu este „elegant” (cum s-a pronunţat un anumit scriitor cu legitimaţie de USR în regulă) ca o producţie literară să fie trimisă la mai multe publicaţii, fiindcă ar putea apărea în două publicaţii simultan, de exemplu la una cum ar fi Oniyx din Irlanda, sau România literară şi totodată şi la revista Prutul din Huşi care apare într-un tiraj tipărit ridicol de mic. În cazul acesta publicarea aceluiaşi material literar în mai multe publicaţii din diferite zone, nu cred că s-ar încadra la lipsă de „eleganţă” din partea autorului producţiei literare şi nici din partea publicaţiilor respective, ci din contră, ar fi un lucru benefic, un pas uriaş înainte în răspândirea mai eficientă a cuvântului scris, în combaterea cu armele nobile ale culturii, a manelizării şi tâmpirii unui popor dezorientat care s-a trezit aruncat deodată întro lume străină, aspră, nemiloasă, improprie dezvoltării unei culturi solide în rândul maselor. Într-o lume a îmbogăţiţilor peste noapte, aflată sub domnia şmecherilor de cartier, care se pricep doar să facă bani din orice sub deviza „şmecher să fii, că de fraieri e plină lumea”, într-o lume a amatorismului politic dezastruos, cultura rămâne undeva pe la coada tuturor priorităţilor. Trăim acum şi ne scufundăm din ce în ce mai mult în mocirla cruntă a distracţiilor de factură pur ţigănească în care sunt folosite până la saturaţie două cuvinte: banii şi duşmanii, două cuvinte care apar ca piloni de bază întro însăilare aşa zis lirică, dar bine condimentată cu dans din buric executat de nişte fete extrem de bine dezbrăcate. Deci, considerăm că este o datorie a fiecărui creator de frumos, din orice domeniu al culturii, să aducă fără ezitare creaţia sa la cunoştinţa a cât mai mulţi oameni prin mijlocele pe care le oferă publicaţiile şi chiar prin mijloacele pe care încă le mai pune la îndemână azi canalele de massmedia, din ce în ce mai inundate de vulgaritate şi nonvaloare. Publicarea aceluiaşi material literar în mai multe publicaţii ar trebui să fie ca un fel de datorie a fiecărui creator şi a fiecărui editor de publicaţii, fiindcă, în felul acesta, sperăm că slova scrisă va ajunge la cât mai mulţi cititori. De aici a apărut şi necesitatea apariţiei unor reviste precum Onyx din Dublin care să ducă flacăra vie a cuvântului românesc peste hotare, fiind în acelaşi timp distribuită şi în România.

Ioan Mititelu

Pag. 3


Theodor CODREANU

Iarăşi despre identitate

D

“Maiorescu nu făcea decât să recunoască şi să contureze ceea ce Harold Bloom, eminentul critic american, numea centralitate canonică în sânul unei literaturi naţionale, cu extindere la întreaga cultură românească modernă, pe care o vor augmenta toate marile personalităţi care vor urma, de la Nicolae Iorga şi Tudor Vianu până la Constantin Noica sau Cezar Ivănescu. Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”, G. Călinescu – poetul naţional, Tudor Vianu îl aşeza alături de cele mai ilustre figuri universale: Dante, Shakespeare, Goethe sau Victor Hugo...“

Pag. 4

intotdeauna, imperiile au avut interesul să-şi asigure, dincolo de forţa brută a războiului, o dominaţie „cu faţă umană” şi, de aceea, au utilizat religiile ca pe o armă ideologică sau, cel mai sigur, au inventat ideologii cu principii teoretice frumoase, umanitare. Imperiile au utilizat cu succes religia, deformată în ideologie, până în secolul al XVIII-lea, când aceasta a fost înlocuită cu doctrina „drepturilor şi libertăţilor omului”. Această ideologie, radicalizată în marxism, apoi în leninism şi stalinism, a constituit, pe lângă arma violenţei, cea mai sigură formă de expansiune a imperiului rusesc asupra popoarelor din jur, ajungând, cu acordul altor imperii, până în inima Europei occidentale, rupând în două naţiunea germană în urma nereuşitei lui Hitler de a menţine Germania în rândul imperiilor. Dacă până în secolul al XIXlea Rusia a utilizat ortodoxia sub pretext că eliberează popoarele ortodoxe, din partea estică şi centrală a Europei, de sub jugul păgânilor otomani, din momentul când ideologia comunistă internaţionalistă a intrat în prim-plan, ortodoxia însăşi a avut de suferit, fiindcă ea, în realitate, este o religie a iubirii iar nu a împilării şi crimei. Chiar şi o minte genială ca a lui Dimitrie Cantemir a crezut în misiunea istorică a imperiului rus ortodox de a elibera, „frăţeşte”, Moldova, aliindu-se cu Petru cel Mare. Cantemir împărţea imperiile în cele cu misiune divină, civilizatoare, şi în imperii-avorton, precum cel otoman, neînstare să aducă civilizaţie şi cultură, ci doar să paraziteze pe seama popoarelor cucerite. El s-a înşelat şi, în consecinţă, a fost nevoit să plece în exil, tânjind pentru tot restul vieţii după Moldova lui, pe care o va iubi până la moarte, pe care n-o va mai putea sluji decât prin scrisul său. Cantemir s-a lecuit de propria-i teorie, dar nu şi imperiul în care crezuse şi care va „elibera” o parte a Moldovei în 1812, cea pe care o numim Basarabia, mutilând-o identitar timp de două secole, până în zilele noastre. Această mutilare istorică a atins un prag atât de primejdios, încât românii dintre Prut şi Nistru au ajuns să nu se mai recunoască români, ci o naţiune cvasi-slavă, pentru care fraţii din Ţară nu-i mai sunt fraţi, ci duşmani de moarte, „imperialişti”, pe când adevăraţii imperialişti sunt identificaţi a le fi „salvatori” de identitate. Asemenea monstruozitate nu putea fi mai bine surprinsă decât de un intelectual de geniu precum Cinghiz Aitmatov, care a numit fenomenul mancurtism, în capodopera sa O zi mai lungă decât veacul. El a înţeles că păgânismul asiatic este cu mult mai puternic decât creştinismul pravoslavnic, care, de facto, îşi dădea duhul în braţele de fier ale ideologiei comuniste. Când imperiul sovietic a căzut odată cu ideologia susţinătoare, un alt intelectual, moştenitor al naivităţii cantemiriene, Ion Druţă, a crezut că revenirea Moscovei la ortodoxie va însemna o nouă „mântuire” pentru moldoveni şi, în numele iubirii descoperite pe Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, s-a refugiat la Moscova. De data aceasta, de bunăvoie, iar nu silit de istorie ca Dimitrie Cantemir. Acum, principala misiune ideologică a fost preluată de Biserica pravoslavnică. Un istoric străin, Charles King (Charles King, Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală, Editura Arc, Chişinău, 2002, trad. Diana Stanciu), a observat că Moldova postgorbaciovistă şi-a dobândit independenţa politică,

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Moscova lăsând iluzia acestei independenţe în spaţiul a ceea ce s-a numit Comunitatea Statelor Independente, dar asemenea gest nu s-a manifestat şi la nivel religios, îmbrăţişarea Patriahiei Moscovei fiind atât de „frăţească” şi de „iubitoare”, încât nimic nu o poate descleşta din jurul firavului trup al Basarabiei. Câţi dintre politicienii şi intelectualii de pe malurile Dâmboviţei şi ale Bâcului au înţeles importanţa istorică a acestei îmbrăţişări? Fireşte, imperiul nu a renunţat la alte strânse „îmbrăţişări”: cea a forţei armate, exercitate în războiul din 1992, prin intermediul fostei R.A.S.S. Moldoveneşti create de Stalin în 1924, reinventată sub numele de Republica Transnistreană, dar nu uită că ideologiile cele mai profitabile au fost inventate de Occident. Cândva, comunismul, iar după căderea acestuia, o nouă formidabilă armă propagandistică – corectitudinea politică, urmaşa de drept a marxismului în condiţiile globalizării. Or, ce portiţă salvatoare au descoperit foştii comisari moscoviţi? Political correctness pune mare accent pe drepturile minorităţilor de orice soi: etnice, sexuale, religioase etc. Şi fiindcă românii basarabeni sunt încă majoritari, susţinerea „minorităţilor” din Republica Moldova a căzut ca o mană din cer: astfel, s-a încurajat separatismul transnistrean şi găgăuz, s-a renunţat la generalizarea limbii de stat, răsbotezată în „moldovenească” etc. Şi pentru a nu se lăsa impresia că toate cedările în faţa minorităţilor sunt orientate împotriva majorităţii, s-a „încurajat”, ca ideologie de stat, consolidarea unei identităţi antiidentitare: „moldovenismul”, ocultându-se faptul că moldovenitatea este o diversitate regională a străvechii etnicităţi daco-romane care a dat România modernă, că oglinda conştiinţei de neam a fost formulată mai ales de marii cronicari moldoveni, de la Grigore Ureche până la primul nostru istoric propriu-zis, Dimitrie Cantemir, pentru ca figura centrală a canonicităţii noastre etno-lingvistice şi culturale, Mihai Eminescu, să dea verdictul final: Suntem români şi punctum! Astfel, moldovenismul a devenit cea mai deşănţată diversiune antiidentitară, o struţo-cămilă aşa cum a văzut-o în toată hidoşenia ei Dimitrie Cantemir, ca să nu zic un avorton care sfidează bunul simţ tradiţional al neamului nostru, cât şi cele mai elementare exigenţe ale spiritului ştiinţific. Nu poate fi denumită decât catastrofă faptul că mari specialişti în lingvistică şi filologie precum Eugen Coşeriu, Nicolae Corlăteanu, Nicolae Mătcaş, Vl. F. Şişmariov, V.V. Vinogradov, D.E. Mihalci, R.A. Budagov, ca să-i numesc doar pe aceştia, nu sunt „credibili” în faţa ideologilor politici de la Chişinău şi, în schimb, „autorităţi” în materie sunt declaraţi… Vladimir Voronin şi Vasile Stati! O asemenea ruşine

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

niciodată nu a lăsat o pată mai respingătoare pe obrazul intelighenţiei naţionale. De ce limba noastră nu a putut să se numească decât română, a explicat foarte bine I.D. Ceban: „Doamne fereşte dacă această limbă (= literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţeană, bucovineană, moldovenească etc.! Atunci s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma «limba română» e unificatoare. Ea nu înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează condiţii egale! Şi taie o dată pentru totdeauna apa de la moara rătăciţilor!” (Apud Nicolae Corlăţeanu, Testament. Cred în izbânda limbii române, antologie, de Alexandru Bantoş, Chişinău, Casa Limbii Române, 2010, p. 27) Eminescu, despre care nu se poate spune că na iubit moldovenitatea, este arheul identităţii noastre şi nu întâmplător ontologia arheităţii are ca pilon central tocmai conceptul de identitate. Este meritul lui Titu Maiorescu de a fi intuit cel dintâi, chiar din clipa morţii tragice a poetului, cine este şi ce va însemna Eminescu nu doar pentru poezia românească, dar şi pentru întreaga cugetare din secolul al XX-lea: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti” . Maiorescu nu făcea decât să recunoască şi să contureze ceea ce Harold Bloom, eminentul critic american, numea centralitate canonică în sânul unei literaturi naţionale, cu extindere la întreaga cultură românească modernă, pe care o vor augmenta toate marile personalităţi care vor urma, de la Nicolae Iorga şi Tudor Vianu până la Constantin Noica sau Cezar Ivănescu. Nicolae Iorga vedea în Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc”, G. Călinescu – poetul naţional, Tudor Vianu îl aşeza alături de cele mai ilustre figuri universale: Dante, Shakespeare, Goethe sau Victor Hugo. Noica îl numea omul deplin al culturii româneşti, iar Dimitrie Vatamaniuc – coloana infinită a spiritualităţii noastre. Trebuie spus că şi oamenii de ştiinţă l-au pus pe Eminescu în vârful ierarhiilor culturale:A.C. Cuza, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, Octav Onicescu ş.a. Aşadar, dacă nu avem de gând să ne lepădăm de noi înşine în integrarea europeană şi globală, o integrare cu specific, precum fac toate naţiunile care se respectă, atunci se cuvine să dăm câştig de cauză lui Mihai Eminescu şi nu pigmeilor: Suntem români şi punctum! După norma formulată de Titu Maiorescu: naţionalitatea în marginile adevărului.

Pag. 5


Nichita DANILOV

Câte ceva despre satul global

L

“Trocul în lumea postmodernă va fi, desigur, mai subtil. Preţul va fi însă uniformizarea şi sclavia. Pierderea sufletului. Depersonalizarea. Sclavia omului nou a cărui viaţă va fi subjugată de computer. În epoca postinformaţională lumea va deveni un fel de cub Rubik, pe care învârtind-o în mână ai putea-o compune şi descompune după bunul tău plac, permutând elementele; adică manipulând oamenii şi locurile. Gradul de informatizare va atinge cote halucinante. Deja se vorbeşte de implantarea cipurilor în ţesuturile umane... “ Pag. 6

a ce se referă, de fapt, această sintagmă? Satul global, desigur, reprezintă lumea viitorului. Mai mult sau mai pu in îndepărtat. O lume în care sistemul informa ional joacă un rol esen ial. O simplă apăsare a tastelor este suficientă pentru a ne aduce în fa a ochilor, prin web camera, orice individ de pe mapamond. În acest sat global oamenii se cunosc atât de bine între ei, astfel încât orice mișcare devine previzibilă. Aici, spa iul real se transformă într-unul virtual, iar no iunea de timp capătă alte conota ii. Informa ia șterge distan ele, comasează spa iile, înghesuind continentele, ările, orașele și satele unele peste altele. Intr-un astfel de sat po i fi vecin atât cu locatarii blocului în care vie uiești, cât și cu domnul X din New York sau cu un locuitor al unui sat din Amazonia sau din Tanganica. Singura condi ie rămâne ca băștinașul din Amazonia să poată avea acces și el la sistemul informa ional. Într-un viitor apropiat, acest lucru s-ar putea să devină posibil. Odată ce cocacola și blugii au pătruns în locurile cele mai sălbatice, nu văd de ce n-ar pătrunde și computerul. În trecut, oglinda și mărgelele de sticlă reprezentau maximum de atrac ie pentru triburile sălbatice, pe care navigatorii le aduceau în schimbul aurului sau al altor bunuri de pre . Pentru un ciob spart indigenii î i dădeau în dar tot ce aveau mai bun în coliba lor săracă; aurul, fiica, nevasta și chiar sufletul. Îi atrăgea strălucirea. Mirajul noului. Dorin a de intra în contact cu o altă lume. Cu zeii coborâ i pe corăbii din ceruri. Trocul în lumea postmodernă va fi, desigur, mai subtil. Pre ul va fi însă uniformizarea și sclavia. Pierderea sufletului. Depersonalizarea. Sclavia omului nou a cărui via ă va fi subjugată de computer. În epoca postinforma ională lumea va deveni un fel de cub Rubik, pe care învârtind-o în mână ai putea-o compune și descompune după bunul tău plac, permutând elementele; adică manipulând oamenii și locurile. Gradul de informatizare va atinge cote halucinante. Deja se vorbește de implantarea cipurilor în esuturile umane, care vor con ine toate datele despre fiecare persoană în parte, începând cu fișa medicală și terminând cu profilul psihologic. Aceste cipuri vor înlocui căr ile de identitate și cele de credit. În satul global, alcătuit din șase miliarde sau douăsprezece, sau o sută de miliarde de locuitori, fiecare gest, fiecare mișcare și chiar fiecare gând al unui individ, indiferent de pozi ia pe care o va ocupa în ierarhia socială, vor fi monitorizate. Se va ști cu o precizie nu numai locul unde te afli, ci locul unde te vei afla peste o oră, peste două, trei, o zi sau o săptămână. Cui vor servi aceste informa ii aparent inutile? Probabil că statisticienilor și politicienilor. Acelor oameni care vor răspunde de destinele satului global numit planetă. Ce se va întâmplă cu individul? Cu via a sa intimă? Ce grad de poluare psihică va atinge uniformizarea? Ne sperie cifrele halucinante pe care ni le aduce viitorul în fa a ochilor. Câ i oameni vor trăi pe planetă? Ce se va întâmpla cu ei? O sută de miliarde, două sute, o mie?

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Mai pu ini decât acum? Prin ce își vor arăta utilitatea? Nu trebuie să privim viitorul neapărat dintrun unghi apocaliptic. Întotdeauna natura, inclusiv cea umană, a găsit solu ii pentru ieșirea din impas. Vor veni războaiele atomice, bolile provocate de virușii virtuali, dar și naturali. După cum se știe, în momentul în care într-o cultură vegetală sau microscopică densitatea pe unitatea de măsură atinge o limită sufocantă, intervine legea magică a reglării echilibrului. Așa se întâmplă și cu societatea umană. O parte din componentele culturii, indiferent dacă sunt oameni, plante, animale sau viruși, bacterii sau simple celule (în cazul unui corp) se îmbolnăvesc și mor. Sistemul se reglează de la sine. Legile interne ale regăsirii echilibrului în masa corpurilor joacă rol de Dumnezeu. Armele de distrugere în masă n-au apărut din senin. Ele sunt o "inven ie" a mesei. O reac ie legitimă a individului sau a grupului fa ă de supraaglomera ia care se produce pe mapamond. Cu cât densitatea popula iei va crește, cu atât cantitatea de armament pe cap de locuitor va crește și ea. În sânul popula iei se strecoară încetul cu încetul ideea (alimentată de subconștientul colectiv) că suntem deja prea mul i. Prin urmare, o parte din noi ar trebui să dispară. Fiecare își spune: nu eu. Nici familia mea. Nici prietenii. Dar vecinii, da. Și rudele incomode. Când spun rude și vecini, nu mă refer numai la familie și la oamenii care locuiesc în preajma noastră, ci în vedere ări și popoare. Războiul din Irak, din Afganistan, cel din Cecenia sau actele teroriste de pe glob, începând cu atacul asupra gemenilor și terminând cu Beslan-ul pot fi privite și din această perspectivă. Undeva s-a dat semnalul de alarmă: ne înmul im prea repede. Când densitatea popula iei atinge cota critică, se condensează nu numai spa iul, ci și timpul. Și se mai produce încă un fenomen ce ine de subconștient: senza ia de strivire a aurei. Individul (persoana), din cauza permanentului frecuș cotidian, este deposedat(ă) încetul cu încetul de învelișul său astral, care-i înconjoară corpul ca o mantie protectoare. În acest înveliș de esen ă energetică se află înmagazinată toată informa ia privind istoria sa și a speciei. Când vom putea descifra acest înveliș, o parte din enigmele legate de intui ie, cunoaștere, comunicare prin intermediul sugestiilor sau a viselor sau a altor fenomene paranormale vor fi elucidate. O parte din informa iile aceste se află înscrise în această placentă astrală, iar o altă parte în fluidul care circulă prin corpul nostru și ne men ine în via ă. Sângele este cea mai exactă cronică a familiei și a speciei. El e ca o peliculă fluidă care rotindu-se în corpul nostru nu numai că men ine

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

celulele în stare de func iune, dar proiectează în conștient și subconștient fragmente din "vie ile anterioare". Când spun aceasta, nu mă refer neapărat la reîncarnare. Ci la acea moștenire genetică pe care o preluăm de la părin ii și străbunii noștri. Pe calea sângelui ni se transmit experien e și trăiri ale unor genera ii ce au apus de mult. Cine va reuși să decodifice (sau să proiecteze din subconștient în conștient sau chiar în afara lui) aceste cronici ale sângelui va ști aproape totul despre om. Răzbunarea sângelui, nu-i o expresie întâmplătoare. S-a întrerupt undeva o verigă, trebuie întreruptă o alta într-un alt arbore genealogic. Vendetele, războaiele își au punctul de plecare tocmai în acest substrat. În privin a supravie uirii speciei umane nu trebuie să fim foarte pesimiști. Psihicul uman e atât de labil și în același timp atât de puternic, încât va găsi solu ia ieșirii din criză. De fapt, fiecare va avea de luptat pentru conservarea sub o formă sa alta a propriei identită i. Cu cât uniformizarea va fi mai

mare, cu atât această luptă va fi mai acerbă. Subconștientul nu va ceda. va găsi porti a de scăpare pentru a nu deveni totuna cu ceilal i. De fapt, o uniformizare absolută e imposibil de ob inut. Dacă

Pag. 7


printr-un experiment genetic, s-ar ob ine, să zicem, un regiment de indivizi care ar semăna ca două picături de apă unul cu celălalt sau chiar un popor întreg, am vedea că din punct de vedere psihic fiecare individ din această mul ime uniformă își are identitatea sa. În ce privește îndoctrinarea, aceasta nu ac ionează decît la nivelul automatismelor. Se creează niște reflexe condi ionate la nivel mental, ce uniformizează gândirea individuală. La nivelul umoral, fiecare își păstrează însă identitatea. La fel se întâmplă și cu subconștientul. Prin urmare, privită din această perspectivă, globalizarea nu va duce la neantizarea individului și nici a grupurilor umane. În orice timp și orice loc, indiferent cu ce probleme se va confrunta, indiferent dacă va ajunge să semene cu ceilal i sau nu, individul va fi singur, confruntându-se cu el însuși, și cu Dumnezeu. De asemenea, colectivită ile umane, mai mici sau mai mari, își vor avea problemele lor, indiferent dacă se numesc români, unguri, evrei, turci, germani, greci, chinezi, italieni, francezi sau ruși lipoveni. Cum va arata însă satul global, care va cuprinde în perimetrul său, metropole gigantice, numărând zeci de milioane sau chiar sute de milioane de oameni? Unii și-l închipuie ca pe un mușuroi de furnici, al ii ca pe o Arcă a lui Noe, în care ordinea este stabilită de haosul intern. Iar al ii ca pe un Turn Babel în mișcare. Eu mi-l imaginez ca pe un fel de Macondo din celebrul roman al lui Marquez, Un veac de singurătate, ca pe Siliștea-Gumești al lui Marin Preda, sau ca pe orice alt sat desprins din literatură sau prin care mi-au călcat pașii de-a lungul celor cincizeci de ani. Gândindu-mă la satul global, mă gândesc la Climău i, la Fîntîna Albă, la Bilca, Ba-

Pag. 8

hrinești sau Bîrnova, la Sculeni, Scobin i și Scobîl eni, sau la alte sate din Bucovina, Basarabia, Moldova, Banat, din Maramureș, din Muntenia, Oltenia sa din Dobrogea. În fiecare din ele mă simt ca-n satul meu natal. Cât de singuri vom fi în acest mușuroi, în această arcă sau în acest turn ce va tinde să ajungă dincolo de cognoscibil, doar bunul Dumnezeu știe. Paradoxurile lumii contemporane dominate de sistemul informa ional sunt multiple. Unul din acestea pare desprins din Legea lui Murphy. El sună cam așa: „Cu cât va avea mai multe informa ii despre lume, cu atât ne vom sim i mai singuri.” Și alta: „cu cât vom comunica cu ceilal i, cu atât vom afla mai pu ine adevăruri despre noi înșine și ceilal i...” De fapt, omul se poate ascunde de singurătatea care face parte din însăși esen a existen ei. Existăm ca să ne confruntăm cu noi înșiși. Și nu ne putem în elege propria noastră fiin ă decât atunci când rămânem singuri cu noi înșiși și cu Dumnezeu. Cât de singuri vom fi în satul global? La fel de singuri ca orice fiu al lui Adam, nimerit, prin voia Domnului, în grădina edenică, pe care, încetul cu încetul, urmașii săi l-au transformat în iad. Și fiindcă veni vorba de urmașii lui Adam, să ne închipuim cum arată arborele genealogic al omenirii. La un capăt Adam, din care se desprinde Eva, iar din ei, în două bra e, două crengi, două râuri (unul de bărba i, altul de femei) care își lărgesc mereu albia pe măsură ce înaintează în istorie. Râurile devin fluvii vuitoare, din ce în ce mai tulburi, din ce în ce mai însângerate, fiind gata pregătite să se reverse în marele ocean, care-i neantul. Încremenit ca o stâncă la izvoare, Adam, tatăl tuturor oamenilor, contemplă puhoiul miliardelor de oameni ce-au izvorât din el. Oare cum i-ar

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Lucian Şt. MUREŞANU

Penuelism şi decadenţă majoră a omului contemporan

S

unt sufocate pagini întregi într-o literatură interminabilă de idei în care unii, care au fost și vor fi în toate epocile de uzaj luminiscent, s-au numit moderni. În fapt, modernism însemna ieșirea unora, din liniile pe care societatea acelui timp istoric și le trasa imaginar, ca drept măsuri de urmat. Într-un fiind șablonizat, entitatea încorsetată exploda detașând din întregul cenzurat intruși. La început, cataloga i ca ineficien i societă ii majore ce se târa în spa iul delimitat, omul desprins din astfel de chingi s-a numit omul modern, debusolat de timpul în care trăia, croindu-și în spa iul larg al libertă ii imaginare o altă perspectivă de via ă. Dintre cei care vor fi fost să contemple altfel decât se putea limita întregul să vadă lumina, literatul și-a ridicat privirea către cer, l-a implorat pe Marele Stăpân al Universului să îi acorde o șansă. Șansa lui era să dovedească ceea ce vedea și nu puteau să vadă al ii poate să se materializeze în lumea eternă a imaginarului. El avea misiunea să transfere imaginea reală într-un sistem de energii celeste superioare celor telurice și, de acolo, de sus, îi venea accesul continuării acestei menirii de universalizare a formei elevate de exprimare prin cuvinte. Literatul pătrunde în întuneric, precum bardul de la Lancrăm, zărește necunoscutul, ca umbră tainică a existen ei, și-l imaginează spunând: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ca apoi să revină declarând că el, cel ales de Providen ă să meșteșugească cuvinte iubește: și flori, și ochi și buze și morminte . Patru termeni lega i prin speculativa conjunc ie și, ce adună spre eternitate fiindul, sunt elementele existen ei noastre prin toate cele trei rituri de trecere. Lumea este o colectivitate legată prin sânge și strecurată în existen a telurică prin nevoi, mai mari sau mai mici, dureroase sau blânde, intuite prin destin. Respirăm pentru că plămânii noștri sunt făcu i să primească aer, un gaz în dejec ii al celor care îl emană din străfundul atât de întunecat al nimicniciei gândirii lor. Gândirea acestora se transformă în cuvinte, cuvintele în fapte. Faptele rezultate din dejec ia greilor respiratori opresc de multe ori respira ia plăpândă a încetini ilor. Aceștia cad dar numărul lor fiind destul pentru a se supune întuneca ilor suferă: Nimicul zăcea-n agonie, / când singur plutea-n întuneric și dat-a / un semn Nepătrunsul: / Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

„Să fie lumină!”. Penuelismul este o stare de fapt, la un moment dat, a celui conștient de existen a lui că în lumea de dincolo nu iei nimic, decât tot ceea ce ai colectat în materia ta cenușie, pe timpul fiindului teluric. Literatul este un dat ini iat născut să fi e

al lumii ideilor, un deschizător de drumuri noi în evolu ia istorică a entită ii-om. El a fost numit, după timpul pe care l-a trăit: clasic, romantic, modern, realist, suprarealist și, am ajuns să-l numesc azi, un superrealist. Profanul este un copiator de gesturi negândite, un snob, un semiaruncător de blufuri neputincioase creării luminii adevărate. Tot ceea ce face este artificial și superficial și, de aceea, via a lui este scurtă: timpanele vip. În anul I al erei noastre s-a vrut răstignirea mântuirii, încrederea că omenirea trăia o menire a unui fapt, în realitate o înfăptuire legiferată a rostului existen ial al lui Iisus: O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! / Să nu se simtă Dumnezeu / în mine / un rob în temni ă – încătușat. Cei pu ini au rostuit amarul și au pus la cale odioasa crimă prin cei mul i, într-un timp pe care ei l-au crezut al lor și al binelui făcut, o lume modernă a acelei epoci de început de eră și a primului mileniu hristosian. Lumea plutește în adâncuri și în el freamătă curentul excitativ al nevoilor lumești. Energiile, limitate doar la întâlniri sodomice, mărun esc fiindul reducându-l la nucleu. Profanul decade și reintră în ordinea primatelor, literatul plutește, sus inut de baierele celeste, jinduind după plăcerile lumești ca o dorin ă modernă a perpetuării ne-

Pag. 9


îngrădite a crea iei. Este tocmai teama pe care Blaga o are fa ă de căderea în neputin ă a omului de a se mai ridica vreodată la nemurire: Așează- i în cruce / gândul și mâinile. / Stele curgând / ne spală ărânile. Ne naștem pentru a nu mai fi la un moment dat calcula i și defini i ca o întrerupere a ciclului nostru existen ial. Ne naștem și încetăm să mai apar inem acestei entită i prin crâncena dorin ă de a exista, pe care am dori-o eternă, într-un spa iu fecund al bunăstării. Când a fost să fie creat, omul a avut menirea limpezirii imaginii și contemplării meditative. I se dăduse puterea nemărginită a viului creator și a realizării virtuale a tot ceea ce își dorea. Nu avea vârstă iar timpul era o unitate lipsită de măsură. Nu procrea iar tot ceea ce făcea era o nesfârșită contemplare. Poate că de atunci omul moștenește, în subconștient, imaginile mirifice ale primului om, văzute într-un timp divin al nemuririi. Decaden a este un fapt conștientizat al omului, la care ajunge atunci când nu își mai poate opri pornirile, suspectându-se de intoleran ă morală. Mo-

ralitatea este un sentiment brutal al scindării vrerilor către altceva care se dorește să fim, invers propor ional cu adevărul. Nu există om, ca fiind tolerat a fi apt unui dialog, să nu fie viciat însă pornind de la sintagma că a nu putea înseamnă a nu vrea, mă rezum existen ei noastre telurice ca fiin ă, produs al unor fiin e, ce au trăit comparabile una cu cealaltă, ce nu-mi pot frâna sentimentele decât

Pag. 10

în limita bunului sim . Literatul nu este un înfrânat, ci un liber cugetător și un libertin. Nici nu ar putea să fie altfel pentru că, atunci, nu ar mai putea se creeze arta sub influen a spiritului deusian, care îl acceptă, îl tolerează și îl iubește, făcându-l să-i fie cotată opera de cei pe care el însuși îi desemnează spre aprecierea artei, ca niște cunoscători care au trecut prin toate ispitele timpului, creând. Dumnezeu a dat unora dintre noi puterea să creăm frumosul prin artă: literatură, pictură, sculptură, teatru, cinematografie și altele demne rezultatului minu ios al gândirii avansate, min indu-ne pe noi înșine de realismul acesteia. Ne-a lăsat să creăm însă ne-a pedepsit, pentru tot ceea ce am făcut și facem frumos, jinduind după ireal, cu neajunsurile. Literatul se zbate dar trăiește hrănindu-se din artă și zâmbește ironic la puhavul holbat, care nu în elege nimic din ceea ce înseamnă să ști să trăiești prin frumos întro lume care nu este a lui. În timpul acesta, când tumefiat mă gândeam la profanii îndrăzne i și curioși de miracol mi-au trecut prin minte captivantele cunoașteri ale conceptului lumii antice grecești teoria. Ca o subordonare a puterilor celeste, aceste în elesuri mau condus la ideea că perspectiva acelei lumi ce se dorea deasupra Universului era vizuală, ceea ce mă îndrumă spre o priveliște minunată a acordării binelui celui care orb privește arta și bulbucat asupra hranei lumești. Astfel, aș seziza definirea acelui termen elin, ca o construc ie magnifică de cuvinte, pornite de la baza unui verb, o stare profundă mișcată în subconștient de energiile matriciale, theoréo, departe acum de lumea fugindă de griji, care nu-și mai rezervă din timpul de via ă nicio clipă pentru a privi, a contempla, a examina ori a considera că din fiind nimic nu luăm în lumea de dincolo. De la acea percepere sesizantă a termenului theoréo litera ii greci au ob inut, prin frământări adânci de în elesuri, derivatele: theoréion, care viza locul din care publicul contempla reprezenta ia actorilor, teatru; theoréma, care însemna spectacolul, dar și obiectul de observa ie știin ifică; theoretόs, vizibilul (la propriu dar și cu ochii min ii), respectiv ceea ce este comprehensibil, ceea ce poate fi în eles în mod nemediat și instantaneu; theoreticόs, contemplativ, intelectual însă termenul theologia avea să desemneze o teorie a viziunii, vedere a deusului, o minu ioasă examinare și contemplare a spiritului, în elegerea, comprehensiune a divinului. Cine putea să-și răscolească mintea, să-și nemărgineze timpul decât cel ce era eliberat de Dumnezeu să-și descopere pentru ai lui tainele firavei noastre existen e? Cine își putea consuma cugetarea fără a avea răspunsuri clare asuOnyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Liviu PENDEFUNDA

Râul ca ocean şi temporalitatea arcului reflex

A

“Literatul nu este un înfrânat, ci un liber cugetător şi un libertin. Nici nu ar putea să fie altfel pentru că, atunci, nu ar mai putea se creeze arta sub influenţa spiritului deusian, care îl acceptă, îl tolerează şi îl iubeşte, făcându-l să-i fie cotată opera de cei pe care el însuşi îi desemnează spre aprecierea artei, ca nişte cunoscători care au trecut prin toate ispitele timpului, creând. Dumnezeu a dat unora dintre noi puterea să creăm frumosul prin artă...”

fi om înseamnă să ştii că universul nu poate fi înţeles.1

La fel ca la Platon și la Plotin, lumea este un singur unic organism, sufletul ei având un prim impuls care i-a transmis puterea în trup. Celebrul anima mundi, spiritul este mijlocitorul, Duhul Sfânt, cel care la Ficino2 nu este constituit din patru umori ci din eter, al cincilea element, quinta essentia, substan a cerului, citând clasicii greci3. Transformarea neîncetată a timpului în cele patru elemente inferioare, pătrunse de purtătorul energiilor în trupurile noastre cu ritm în determinism lunar prin flux-reflux gravitaţional sugerează misterul. Spiritus intus alit..4 , fiind o cauză a oricărei nașteri și mișcări. O astfel de taină nu poate fi înţeleasă decât navigând pe uriaşul fluviu cosmic care înconjoară universul, năşind naşterea şi moartea materiei vii. La separarea apelor, Okeanos devine paznicul fluxului temporal şi al eternei preschimbări, parte din el fiind şi divinul Styx pe care l-am trecut împreună, cele patru fluvii născute din izvorul edenic de la baza arborelui cunoaşterii şi al vieţii, primul înconjurând tărâmul morţilor, următoarele adăstând lumea pe care o cunoaştem. Şi toate acestea pentru că, fiind apă primordială, izvor al vieţii veşnice şi totodată frontieră a destinului existenţei umane, are o dublă natură. Punctul, ca un ou Sub fina sa cochilie, germenul spa iului invadează5.

Saturn avea cerul cel mai înalt dintre ceruri, așa cum este prezentat și de Dante Alighieri. Marele ini iat Galileo Galilei descoperă prima oară pe Neptun, ca planetă. Oare de ce toţi care îndrăznim a gândi liber, credincioşi întru Dumnezeu, dar neacceptând ideea de a crede fără a cerceta, suntem consideraţi eretici ? Dorinţa noastră de cunoaştere este atât de mare încât lanţurile arbitrare puse tot de oameniu şi nu de Dumnezeu nu ne pot opri măcar cu mintera să accesăm porţile universului. De ce oare numai Satan este considerat capabil să împingă oamenii la cercetare ? Eu nu cred că Dumnezeu, aşa cum îmi închipui eu semantica acestui cuvânt ar dori ca părţi din el să fie o cireadă imbecilă de oameni ascultători… De nu’mi ştii prin apă trecerea ascultă’l pe Cronos;

1

Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii, Humanitas, 2010 Marsillio Ficino (1433-1499), De Triplici Vita, primul traducător al operei lui Platon în limba latină 3 Aristotel, De caelo 4 Vergiliu, Eneida, traducere Eugen Lovinescu, București, Albatros, 1978 5 André Balthazar, Lignes, La concordance des temps, Editions Labor, 1984 6 Podul curcubeu, Poema focurilor, Contact international, 1986 2

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 11


o lacrimă din el mi-e duhul şi harul de-a te cunoaşte sub semnul lui Hades - uitatul e cântec neîntâlnit în cărţile viitorului6. Poe ii cântau pe Saturn, tată al cerului și al lui Jupiter. Dar el este Cronos, timpul. Dar cine poate explica legenda: de ce și-a înghi it copiii și o piatră în locul lui Jupiter, de ce este cel ce cunoaște adevărul, de ce simbolurile sale emblematice sunt coasa, șarpele, culoarea neagră, triste ea şi are picioarele tremurânde ? Principiul lucrării alchimice este nigredo, iar din tenebre se naște lumina, adică adevărul. Negreala, adică norul întunecat acoperă piatra pentru a o ascunde privirii. Orice corp dacă este lipsit de suflet este tenebros7. Iar apoi purifică cositorul printr'o spălare specială, extrage'l din negreală și întunecimea lui și o apără albul său stră-

lucitor8. Așa apare Piatra filosofală. Deci există o filia ie cosmică de la Saturn la Jupiter și Diana și Apollo. Piatra aruncată de Saturn este un monument destinat muritorilor, cuvântul său ce reprezintă adevărul. Deci timpul dezvăluie adevărul

smuls din tenebre, se scurge ca un șarpe, transformând totul în moarte (coasa) până și toate câte lea creat cu excep ia pietrei, principiului primordial și ultim, scop și căutare pentru ini ia i, Cuvântul. Dacă în antichitate pentru cel neini iat era mult mai ușor să privească o sursă materială de lumină, adică Soarele, căruia să'i compună ora ii. Chiar Platon numea soarele odrasla și imaginea vizibilă a Dumnezeului suprem. Socrate cădea în extaz salutând răsăritul soarelui, iar pitagoreicii cântau imnuri răsăritului acompania i de liră. Muzica astrală era cu predominen ă dedicată astrului zilei, unde Dumnezeu și-a așezat tabernacolul. Încă dinainte de Socrate, acţiunea ca ocazie, victoria şi tăcerea înţelepciunii făceau parte din calităţile asociate acestei divinităţi temporale, fiu al lui Uranos şi al Geei. În cadrul misterelor lui Orfeu, şarpele încolăcit în jurul universului reprezenta necesitatea cosmică. Ideea că timpul este o necesitate o întâlnim şi la perşi, acolo unde zeul Zervan îmbina acest principiu cu eternitatea. Apă, şarpe, acţiune, înţelepciune, timp. Cu siguranţă că la picioarele lui Cristos, noul soare, stăpânul timpului, şarpele stă ca un umil părinte al apelor, fără nicio valenţă temporală. Şi acest lucru, poate, e filosoful, poetul Ovidius care în metamorfozele sale afirmă că "timpul este un râu fără maluri", greu de reprezentat în arta vizuală, pictura cu acelaşi nume a maestrului Chagall neputând trece decât prin simbol dincolo de virtualul realităţii înconjurătoare. Doar poesia reuşeşte în substrat să transmită misterul credinţei. Asociată muzicii aezii foloseau recitarea pentru ascensiunea sufletului către cer. Ficino recomanda calea ra iunii prin Mercur, spre ipsum bonum, cu ajutorul văzului, contempla ia intelectului prin Venus, a reveriilor vehemente prin Marte și în toată complexitatea celor șapte trepte ale sferelor cosmice prin Saturn. Pentru că depășind timpul, pe Saturn – Cronos, se poate accede la planul atemporal, dumnezeesc, cum relatează și celebrul ini iat, prieten al lui John Doe, Shakespeare și a multor altor esoterici, Galileo Galilei în al său Dialogo della musica antica, (Floren a, 1581). În lumea noastră, materială, Apollo era situat înaintea tuturor. Ceea ce reprezenta atunci libera gândire sfida însă dogma. Îl urcă'n soare şi cunoaşte ! *** Şi mai ales te înfioară

7

Morenus, citat de Avicenna în Kitab-al-Fihrist Democrit, citat de Michael Maier în Atalanta Fungiens

8

Pag. 12

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


De acel galben icusar, Ceasornic fără minutar Ce singur scrie când să moară Şi ou şi lume. Te-înfioară De ceasul galben, necesar... A morţii frunte-acolo-i toată. În gălbenuş, Să roadă spornicul albuş, Durata-înscrie-în noi, o roată. Întocma – dogma9. Biserica a condamnat toate practicile ce erau păgâne și magice, datorită faptului că ar fi intrat în conflict cu propria magie. Pu ini sunt cei care acceptă apropierea dintre magie și euharistie unde puterea magică a cuvintelor este suverană. Pitagora, ca și Orfeu, a primit, printre altele, și învă ătura misterelor egiptene. Cuvântul asociat armoniei muzicale servea nu numai la vindecarea fizică și psihică ci și pentru îndepărtarea răului pentru a da sufletului capacitatea de se cufunda în spirit.

În filosofia lui Telesio10 , func iile sufletului imaterial - daruri de la Dumnezeu se limitează la contemplare și la sentimentele ce nu au utilitate practică, spiritul încărcându-se și el cu povara sentimentelor, a percep iilor și a ra ionamentelor, orientându-le însă spre latura practică11. Spiritul este transcendent, supraterestru. El smulge animalul din comportamentul său firec și normal. Magia se axează pe spirit ca mijloc de comunicare ce face legătura între stele, muzică, talismane, imnuri și om, fără interven ia demonilor sau a îngerilor. Dacă spiritul absoarbe sufletul, iar cele două se confundă, magia spirituală nu poate fi decât demonică și are absolut aceeași valoare ca orice religie obișnuită12. Dacă poemele au eficacitate în invocarea îngerilor și demonilor, ea nu ine de metrică ci de semnifica ia con inutului său emo ional13. Acesta este complexul de rău şi bine care coexistă în oceanul circular închis de ouroboros şi’n care înotăm ca peştii pe axa vericală a influenţelor, dominaţi de arcurile reflexe.

9

Ion Barbu, Oul dogmatic, Uvedenrode, Editura Cultura Na ională, 1930 Bernardino Telesio, De rerum naturae, Enciclopaedia Catholica, 2011 11 D.P. Walker, Spiritual and Demonic Magic, The Warburg Institute, London, 1958 12 Francis Bacon (1561-1826), filosof englez – a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze 13 Tommaso Campanella, Poetica, Enciclopaedia Catholica, 2011 10

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 13


Gabriel DRAGNEA

„Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica” interviu cu criticul literar Nicolae MANOLESCU (n. 27 noiembrie 1939)

D

“O carte bună este o carte care mă instruieşte într-un mod plăcut, care nu mă plictiseşte, care îmi atrage atenţia asupra unor lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, fie că e vorba de psihologia unor oameni, ori de societate, de morală, întâmplări sau biografii. E ceva care îmi captează atenţia asupra unor aspecte la care eu nu m-am gândit sau, le-am văzut, dar le-am perceput altfel. Dacă e o povestire contează să aibă o anumită suită, dacă e un roman să nu fie construit la voia întâmplării, iar în cazul prozelor realiste, dacă există consecvenţă. Multe lucruri contează, dar în fond este important ca acea carte să-mi spună ceva, într-un mod care să mă captiveze.“

ouă luni mai târziu acordării acestui interviu, criticul literar Nicolae Manolescu devenea câștigătorul sec iunii “Opera Omnia”, în valoare de un miliard de lei, în cadrul celei de-a III-a edi ii a “Marilor Premii Prometheus”, decernate la clubul cu același nume din București. “Acum sunt cu adevărat emo ionat. Este cel mai mare premiu pe care l-am primit în via a mea”, a declarat emo ionat Nicolae Manolescu. Și pentru că acesta încă lucra la “Istoria critică a literaturii române”, directorul României Literare s-a declarat mul umit de primirea acestui premiu, considerându-l binevenit: ”Ai bani, lucrezi cu mai mult spor”. Numit de Dan C. Mihăilescu “singurul critic român, după Lovinescu, pentru care autori români au scris căr i”, Manolescu s-a numărat printre membrii juriului la edi ia din 2002 a premiilor. Referitor la acest eveniment amplu, Andrei Pleșu, care a prezidat juriul, a declarat: ”Este bine că există ceva continuu, ritmic, care să atragă aten ia asupra a ceea ce este valoros în cultura română”. El a afirmat că, la fel ca la edi iile precedente, alegerea câștigătorului dintre finaliști a fost extrem de dificilă, nominalizările aducând în prim plan valori egale. Printre finaliștii care au pierdut în fa a criticului literar s-au numărat pictorul Sorin Dumitrescu, dirijorul Iosif Conta și actri a Coca Bloos. - Descrie i în câteva cuvinte activitatea dumneavoastră de critic literar.

- Îmi este destul de greu s-o fac sumar, dar nici pe-ndelete nu mi-ar fi lesne. Scriind de peste 40 de ani, profesia se identifică cu însăși existen a mea profesională și morală. Am început, oarecum din întâmplare pentru că directorul revistei „Contemporanul” din vremea aceea, George Ivașcu, m-a solicitat să fac cronică literară. N-aveam nici o bănuială în momentul acela că o să-mi consacru 32 de ani de via ă cronicii literare. Mă vedeam romancier, poet... La 22 de ani nu puteam să refuz o așa ofertă generoasă, de a scrie la o asemenea revistă. Ar fi fost o neghiobie să spun „nu vreau, nu pot, nu mă pricep”. Și am zis „ce-o fi , o fi” și m-am aruncat cu capul înainte. Ardelean fiind, destul de conștiincios de felul meu, dacă m-am apucat de ceva o duc până la capăt. Am inut-o din aproape în aproape scriind la „Contemporanul” și „România literară” până în 1992, când am abandonat considerând că ajunge. O via ă intelectuală suprapusă pe comentarea căr ilor apărute între 1962 și 1992. - V-a i temut vreodată de consecin ele anumitor cronici nefavorabile? V-a i pierdut prieteni? - Nu. Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica. La rândul meu am fost criticat și nu știu dacă poate veni cineva să spună că m-am supărat pe el, pentru că a exprimat un punct de vedere negativ despre mine. Era dreptul lui. Eu am spus întotdeauna ce-am crezut. Sigur că uneori m-am înșelat. Dacă astăzi

Nicolae Manolescu

Pag. 14

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


aș reciti aceleași căr i de acum 20-30 de ani, n-aș folosi aceleași idei de atunci. În „Istoria critică a literaturii”, la care lucrez acum, mul i dintre autorii pe care i-am comentat în decursul timpului întrun anume fel, aici vor fi analiza i altfel. Nu-mi fac iluzia unei consecven e atât de mari, încât la 65 de ani să citesc căr ile ca la 30, 25 sau 22 de ani, când am debutat. Inevitabil, tot sistemul de referin e se schimbă. Totul este să spui ce gândești și să încerci să- i dovedești observa iile, analizele sau judecă ile de valoare. Deci, să încerci să-i convingi și pe al ii. Dacă reușești asta, aproape nimic nu mai contează. Critica literară nu este o disciplină obiectivă, strict aplicată pe o materie. A avea dreptate înseamnă a spune un lucru în modul cel mai convingător. - Cum defini i o carte bună”? - Cea care îmi spune ceva, indiferent ce. O carte care mă instruiește într-un mod plăcut, care nu mă plictisește, care îmi atrage aten ia asupra unor lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, fie că e vorba de psihologia unor oameni, ori de societate, de morală, întâmplări sau biografii. E ceva care îmi captează aten ia asupra unor aspecte la care eu nu m-am gândit sau, le-am văzut, dar leam perceput altfel. Dacă e o povestire contează să aibă o anumită suită, dacă e un roman să nu fie construit la voia întâmplării, iar în cazul prozelor realiste, dacă există consecven ă. Multe lucruri contează, dar în fond este important ca acea carte să-mi spună ceva, într-un mod care să mă captiveze.

Totdeauna vor exista presiuni de acest gen, care au destulă importan ă sau greutate, dar e greu de măsurat. Dacă nu afectează esen ialul, mergi mai departe. Sigur, și eu aș vrea să respir în orașul ăsta un aer nepoluat, dar nu se poate. Același lucru este și în critică. Nu po i să respiri aerul pe care-l vrei tu. Îl respiri pe ăla pe care îl respiră to i scriitorii cu care te-ntâlnești. - Care sunt calită ile necesare pentru a fi un bun critic? - Celui care dorește să devină critic trebuie săi placă să citească. Apoi, să aibă răbdare. O carieră de critic se face în timp, cu tenacitate și consecven ă. Sunt unii colegi, mai tineri, care își amână duminică pentru luni predarea materialului pentru revista „România literară”, din diferite motive. Ori așa ceva nu se face. Vreme de 32 de ani nu am avut duminici libere, pentru că așa era orarul gazetei. Este nevoie de ordine în propria via ă. Însușirile unui critic n-au legătută cu literatura: răbdare, abstragere, concentrare, calm. Toate acestea î i trebuie pentru o mul ime de lucruri în via ă, nu doar pentru critică. - Care sunt problemele cu care se confruntă un critic? - Probleme de via ă și profesionale. Nu găsești căr ile pe care le cau i, bibliotecile sunt cum sunt, nu există monografii, biografii și bibliografii. Trebuie să i le faci singur.

- A i făcut vreodată, obligat sau nu, cronică favorabilă vreunei persoane?

- De când lucra i la această carte de istorie a criticii?

- Nu. Nimeni nu m-a obligat, nici înainte de 1989 și nici după. De multe ori am făcut cronică favorabilă, mai mult decât aș fi vrut, dar nu pentru că m-a silit cineva, ci pentru că eu însumi am fost în mijlocul unui concurs de împrejurări neplăcute. Citești cartea unui autor despre care afli că are o boală incurabilă și, din momentul acela nu mai po i scrie exact ce-ai fi vrut despre acea carte. Un critic care ajunge să-i cunoască pe to i scriitorii, în mijlocul cărora trăiește, nu poate face abstrac ie de faptul că îi cunoaște, că au fost la bere ori s-au vizitat acasă reciproc. Cine spune că a scris despre căr i ignorând autorii, minte. Nu po i să-i ignori.

- De aproape 20 de ani. Am avut o foarte scurtă pauză după `90, când am intrat în politică, dar și atunci încercam să-mi fac timp pentru lucrare. Ea va cuprinde comentarii la căr ile mai multor sute de autori, de la origini și până în 1990, pe care i-am considerat importan i. Lucrarea îi va cuprinde pe scriitorii care consider eu că reprezintă fondul principal în literatura română, care sunt în canon, care mai sunt citi i sau care ar trebui să fie citi i. Contractul cu mine și cu editura înseamnă, de pe acum, încă vreo patru ani de muncă. Dorin a mea cea mai puternică în plan literar este să-mi văd cartea terminată, apoi vom mai vedea.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 15


Gheorghe NEAGU

Whispered silences struggle with broken wing by the wake, in gray, sleepy dreams. There is no light in any flight. Through the green stings of dew shook like a tinsel the fir tree leans its forehead in the ink night. And when I approach the light I touch the thorns, and tear starts running on a foreign face. The green branches I put to sleep the pain that burns, sad blaze, like the coat brought by the night in my room.

Deşirare

Traducere în limba engleză:Patricia Lidia Pomul de Crăciun Din ramuri verzi tresar lumini născând în colţuri umbre, şi fiecare-i un suspin acoperit de valuri mute. Se zbuciumă tăceri şoptite cu aripi frânte de priveghi, în visuri sure, adormite. În niciun zbor nu e lumină. Prin acele de rouă verde cutremurat ca o beteală îşi pleacă fruntea bradul în noaptea de cerneală. Şi când m-apropii de lumină m-ating de spini, iar lacrima o ia la fugă pe un obraz străin. În ramuri verzi adorm durerea ce arde, tristă vâlvătaie, ca haina ce-o aduse noaptea la mine în odaie.

Christmas Tree From green branches lights startle giving birth to shadows in the corners, and each of them is a sigh covered by the silent waves.

Pag. 16

Ca o salcie ce-şi frânge umbra crengilor în lac umbra mea şi-acum mai plânge într-un ochi de geam uitat. În lumina care urcă pe trotuarul îngheţat, trupul meu căzut, usucă timpul destrămat. O ţigancă cu ghiocul mă opreşte; m-a ghicit. Îi dau sufletul drept plată să-l ucidă şi mă duc. N-am o ţintă n-am o oră pentru care să respir. Alungat acum din horă merg şi mă deşir

Unravel As a willow that breaks the shade of the branches in the lake my shadow still cries in a forgo en window. In the light that climbs on the frozen sidewalk, my felt body dries the sha ered time. A gypsy with cowrie shell stops me; she guessed me. I give her my soul as payment to kill it and I leave. I have no goal I have no hour for which to breathe. Banished from the dance now I go and unravel myself. Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Umbra

Florăreasa

Sub cer, când stelele plâng cu fulgi argintii, luceferi cu ochi pofticioși aruncă stihii. Își zboară sorii spre margini de timp, iar eu mă visez vultur în vânt și gândul se-mbracă cu norii pe care-i descânt. Cu umbra plină de flori Îmi acopăr un gând. Visez că sunt fărâmă de cânt.

Și pentru că dorea nespus de mult să-și umple bra ele de flori, am pătruns în sufletul meu și i-am adus iubirea. Apoi, Când bra ele i-au fost cotropite de flăcările dorului meu, mi-am apropiat buzele și-am răcorit cu jertfa lor aripile ei de fluture. Atunci, iubire, florăreasa din mine, mi-a zâmbit fericită.

Shadow Florist Under the sky, the stars cry with silver flakes, evening stars with lustful eyes throw specters. His suns fly to the edge of time and I dream myself an eagle in the wind and the thought dresses with the clouds that I enchant. With the shadow full of flowers I cover a thought. I dream that I am a shred of song.

Ochii

And she wanted very much to fill her arms with flowers, I entered my soul and brought her love. Then, when the arms have been occupied with the flames of my longings, I approached my lips and I refreshed with their sacrifice her bu erfly wings. Then, my love, the florist in me smiled to me happily.

Pentru mine Ochii tăi sunt ca doi copii Pe care mi-i doresc seara Să-mi sărute fruntea obosită, Când toată durerea Se varsă în cute adânci, Căutându-și mângâierea Sub sprâncenele lungi. O, ochii tăi ca doi prunci …

Eyes For me your eyes are like two children which I wish in the evening to kiss my tired forehead, when all the pain pours into deep folds, seeking its comfort under long eyebrows. Oh, your eyes like two babies ...

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 17


Adrian MUNTEANU

De-atâta somn ce-a invadat imaşul. Verbul curat într-un ungher se-ascunde Şi-abia târziu vocala a decis Un gând tihnit şi sobru să inunde Ca să-l zidească-ntr-un altar promis. Plumbul noros dintr-un creion pătrunde În beznele cuvântului nescris.

În pârgul toamnei mi-am găsit soţie

În pârgul toamnei mi-am găsit soţie. Nu-i de pe-aici, dar nici de prea departe. De unde-au scris uimirile o carte, Tăind adânc din simetrii felie.

Scriu un sonet deplină amăgire Scriu un sonet. Deplină amăgire Că prin canon mai liber mă voi face. Dar sunt ce vreau, ce ştiu şi ce îmi place, Modest cârpaci de vorbe şi iubire Un gând buimac într-un ungher îmi zace Şi nu-i găsesc firava limpezire. Mă prinde-n gestul lui de-mpotrivire Şi mă aruncă-n lumile opace. Trec voci cerşind cărarea neumblată, Dar altele, urlând, ademenesc Cu zarea lor etern împurpurată. Când verbe-n cuget tainic mă sfinţesc, Nu-mi amintesc de mine niciodată. E semn profund că-ncep să mă trezesc.

I-am dăruit şirag din şapte arte, Acorduri şapte prinse-n pălărie. În părul ei de aur pur adie Vocale dulci şi voluptăţi deşarte. Sublimă-n trup, cu glasul de cristaluri, Tremurătoare-n puf de păpădii, Mi-a fermecat simţirile la baluri Cu pasul ei, cu şoaptele ei vii. Iubitei rime, zâna mea din valuri, Îi voi rămâne mire pe vecii.

De ce-negresc o coală de hârtie

De ce-negresc o foaie de hârtie, Cine-mi citeşte slova vlăguită Şi-un gând zdrobit sub tropot de copită Pe care-abea în treacăt de-l mai ştie?

La masa mea de scris un vers se zbate

Pentru a cui risipă adormită, Din care-am tot tăiat câte-o felie, Însingurat mă-nchid în colivie Ca să aştern uimirea-n trup ivită?

La masa mea de scris un vers se zbate Să îşi urzească rostul şi făgaşul. Mi-a răscolit peceţile trăpaşul, Gemând viclean prin văi însângerate.

Nu stau la rând cei logodiţi cu rima Să se prefacă strâmb că mă iubesc. Nici nu îmi dau, din seva lor, infima

Pe strâmte căi nu-mi e de-ajuns lămpaşul Arzând în glia stearpă flori presate, Când focul viu nu vrea să se arate

Limbă de timp când pizmele-aţipesc. Secunda mea, fugind, se-nalţă prima. Dar eu, în taina clipei, mai trăiesc?

Pag. 18

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Nu mă citi! Timpul zăbavnic fuge Nu mă citi! Timpul zăbavnic fuge. Am încercat să-ncătuşez clipita, S-opresc pe-un verb privirea ta, grăbita, Dar zborul ei necugetat distruge. Nu-ţi mai lăsa pe un sonet smerita Şi limpedea răbdare care suge Torenţi de duh ce-s gata să înjuge Trăpaşul tău ce şi-a rănit copita. Mai bine-aruncă hăţul şi zăbala Şi sari în şea când zări se-mpotrivesc. Învinge-n goana vremilor migala De-a zăbovi la osul părintesc. Ridică vâsla, leapădă sfiala! Eu mai rămân. Să tac şi să privesc.

Cântec de duh, voi versuri care sună

Cântec de duh, voi versuri care sună În cadenţarea rimei ce mângâie, Silabe ce mi-aţi pus pe gânduri frâie Spunând tăcut ce n-au putut să spună, Vegheaţi făclii la triste căpătâie, În zdrenţe rătăcind prin nopţi cu lună. Însufleţiţi o trândavă lagună, Vă-nconjuraţi cu măiestrite brâie Furaţi din Creta pasul şi felina Ce-n labirint întortocheri decid Şi din clepsidră picuraţi blajina Licoare-a orelor săpând un rid. Cuvinte, voi, să vă găsiţi lumina În asprele tăceri ce ne divid. eu v-am strigat, am intonat, am recitat și joacă a părut tot ce pentru voi am pregătit. Mândri de putere, frumuse e și în elepciune, în haine noi – lume străveche mi-a i spus că nu-s în stare să birui cu o floare în fa a celor care săbii și topoare au la brâu. Dar nu-s decât o strălucire de oglindă. Eu ocrotită-s de ape și cuvinte. Iar voi rămâne i brazi la malul unui râu. Să-mi în elege i cântul doar de voi depinde.

Pace și cuvinte Pacea nu va avea hotar pe tronul lui David (Is 9,6)

Elleny PENDEFUNDA

Bucură-te, mamă, pentru ce-am să- i spun: pacea e promisă, îngerii o poartă cum norii-aduc ninsoarea și îneacă-n soartă lumea inundată-n baloane de săpun.

Cântul i-am auzit rugăciunea și i-am văzut lacrimile (Is 38,5) Când eu v-am spus că sunteţi brazi cu fruntea-n soare nu m-a i crezut sau nu m-a i auzit ? Când am aflat că aerul ce-l respirăm e ruga întoarsă dintre lacrimi, răspuns de Dumnezeu,

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Trăind cu tine totul vedem numai minuni ce împânzesc colinele și valea; tu luându-mă de mână-mi ară i și calea și împlinirea unor frumoase promisiuni. Bucură-te, mamă, mă-nve i cum să trăiesc și-n pașii mei cu mintea te ascult precum și-n lumea noastră ca-n ceea de demult urmează ucenicii cuvântul ce-l primesc.

Pag. 19


Felix NICOLAU

Scriitorul român a surzit? „Vocea altora o auzi cu urechile, pe a ta cu gâtlejul” (André Malraux, Condiţia umană)

P

entru un cititor „îmbătrânit în lectură”, intrarea într-o operă literară înseamnă o vânătoare, o caccia regală. Mai mult decât întâmplări, personaje şi peisaje, hăitaşii aduc în bătaia lentilei lectorului-vânător cuvinte şi expresii. Nihil nove sub sole în ce priveşte intrigile, caracterizările şi descrierile. Cu limba nu te pui, însă! Dacă nu-şi modifică structura ADN-ului, cel puţin o învârte şi o răsuceşte de aşa natură, încât başca de-i mai prinde chichirezul. Maiorescu îl saluta pe tânărul Eminescu cu consideraţii de genul: „are simţul limbii, semnul celor aleşi”. Aşa cum mă concentrez în timpul vizionării unui film asupra inteligenţei dialogurilor şi jocului actorilor, aşa şi lectura îmi este o pândire de vocabule scăpărătoare.

“Odată cu textualismul, metaliteratura şi autoreferenţialitatea am impresia că Autorul a surzit. Sau cel puţin îşi foloseşte urechile cu zgârcenie. În loc să-şi facă o grefă cu nişte urechi lungi cât ale lui Midas, sus-numitul şi-a înfundat urechea externă, mulţumindu-se cu ce-i oferă cea internă. Rezultatul? La fel de burlesc ca cel pe care l-am obţinut chestionând un negru asupra hăţişului de culoare din staţiile metroului londonez. Omul avea căştile pe urechi, eu îl întrebam: ”can you show me the way to Piccadily Circus?”, iar el: ”hă? what?”. De altfel foarte mirat că nu auzea ce-i strigam eu. “

Pag. 20

Întrebam o adolescentă tobă de Harry Po er, Narnia, Stăpânul inelelor ş.a.m.d. de unde vine fascinaţia pentru acest fantasy bazat pe mituri răscoapte şi de ce nu mai prezintă interes pentru generaţia ei basmele noastre şi de aiurea. Căci în basme găseşti de toate: de la poveşti de dragoste şi ură, până la metamorfoze, blesteme, „efecte speciale”, ironie etc. Mi-a răspuns că acelea ar fi pentru copii. Într-un fel i-am dat dreptate. Basmele au această nemaipomenită calitate – sunt capabile să vrăjească imaginaţia copiilor, dar şi să seducă cititorul matur, cu gusturi rafinate. Cum se explică această seducţie „tomnatică”? Păi aici vine vorba de subînţelesuri, de situaţii arhetipale, de evitarea veşnicului happy-end (vezi Tinereţe fără bătrâneţe) şi de savoarea limbajului. De ce am mai citi poveştile lui Slavici, dacă nu pentru limba lor păstoasă? În comparaţie cu limbajul ţeapăn şi corect al noilor fantasies, poveştile nemuritoare oferă un real spectacol lingvistic. Citeam acum vreo doi ani despre moartea unei ţărănci din Ucraina, care ştia pe de rost în jur de trei sute de basme. O enciclopedie populară, dar şi un tezaur de regionalisme, arhaisme. Făcând saltul de la basm la scrierile culte, cititul de dragul limbii poate fi practicat în literatura română atunci când vine vorba de Alecsandri (în special teatrul şi proza), Ion Ghica, Creangă, I.L.Caragiale, Mihai Sadoveanu, Argezi, Mateiu Caragiale, M.R. Paraschivescu, E. Barbu, M. Sorescu, Fănuş Neagu, N. Stănescu, George Astaloş, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Cezar Ivănescu etc. Cârcoteli se pot isca cu privire la lista incompletă de mai sus: cum că Creangă, pornind de la radicalul unor „ţărănisme” (arhaisme, regionalisme), ar fi născocit cuvinte noi, şturlubatice, cum că Sadoveanu pune în gura personajelor sale o limbă estetizată şi tot aşa. Nimic de zis! Ce contează este că oamenii s-au luptat cu limba, încercând s-o localizeze, s-o „traducă” în limbaj. Cunoaştem diferenţa dintre langue şi parole, dintre competenţă şi performanţă. Cunoaştem jocul de permutări şi combinaţii, dar am auzit şi de cerinţa violării normei lingvistice, pe care o propovăduiau formaliştii ruşi şi praghezi.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Bine, ei aveau în vedere funcţia poetică a limbii, credinţa că poezia „povesteşte” într-altfel universul decât proza. Eu, însă, mă raportez la zisa lui Ezra Pound: „Poezia trebuie să fie scrisă la fel de bine ca proza”.

o luare de poziţie în favoarea a ceva, doi la mână, mie argoul de lăudat mi s-a părut sărăcăcios. Am în vedere în special gama cuvintelor tari, domeniu în care aflu infinit mai multe într-un talcioc bucureştean, decât din paginile cărţilor. Şi nu e vorba atât de duritate, cât de inventivitate.

Autorul tare de urechi Odată cu textualismul, metaliteratura şi autoreferenţialitatea am impresia că Autorul a surzit. Sau cel puţin îşi foloseşte urechile cu zgârcenie. În loc să-şi facă o grefă cu nişte urechi lungi cât ale lui Midas, sus-numitul şi-a înfundat urechea externă, mulţumindu-se cu ce-i oferă cea internă. Rezultatul? La fel de burlesc ca cel pe care l-am obţinut chestionând un negru asupra hăţişului de culoare din staţiile metroului londonez. Omul avea căştile pe urechi, eu îl întrebam: ”can you show me the way to Piccadily Circus?”, iar el: ”hă? what?”. De altfel foarte mirat că nu auzea ce-i strigam eu. Ar fi de presupus că autorul îşi permite să-şi întoarcă auzul spre sine în momentul în care dispune de o experienţă de viaţă bogată. În fond, nici Beethoven nu a surzit dupa ce a compus prima simfonie. Dar un condeier tânăr nu-şi permite luxul acesta. Sorin Stoica a scris o carte, O limbă comună, din perspectiva unui surd. Deşi surpinde unele expresii specifice saloanelor, limba rămâne una neutră, „comună”. Oricum, trebuie să recunosc că el este unul dintre scriitorii tineri sensibili la valenţele limbajului. Iată o mostră: „Poate nu e bine să mă victimizez ca o chivuţă la înmormântarea magraonului”. Şi acum să ating miezul problemei – limbajul din cărţile scriitorilor (foarte) tineri. Ahtiaţi după autenticitate, adesea chiar cea „mizerabilistă”, inspiraţi de viaţa din căminele studenţeşti şi de călătoriile cu mijloace de transport damblagite şi înţesate de interlopi, ei aud prea puţin polifonia mediilor respective. Pentru că tinerii scriitori sunt în marea majoritate intelectuali iritaţi de incultura şi meschinăria mediului înconjurător. Să amintesc că în romanul lui Adrian Şchiop, pe bune/pe invers, având ca subiect apetenţele homosexuale, se discută despre lingvistică generală şi despre „libertatea ficţionară”? Argoul din acest roman se limitează la inserţii de termeni englezeşti şi la înjurături banale. De altfel, sintagma favorită a unei întregi generaţii, bomba lor cu hidrogen, a fost „faze de căcat”. În prefaţa la pe bune/pe invers Costi Rogozanu vorbeşte de literatura de atitudine şi de argoul fantastic din paginile cărţii. Una la mână că până şi cea mai manieristă scriere este tot

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

George Astaloş, cel în transcrierea căruia am citit un excepţional Hamlet povestit pe ţigăneşte, spune că „argoul este pentru limba normativă ceea ce este jazzul pentru muzica simfonică”. George Volceanov, autorul unui Dicţionar argotic al limbii române, Editura Niculescu, 2006, optează pentru sfera mai largă a anglo-americanului slang, în defavoarea celei restrictive a francezului argot. Astfel, argoul ar fi „o sumă de interferenţe între jargoane distincte”. Jargonul, la rândul lui, este în-

ţeles ca una dintre submulţimile incluse în argou. Jargonul este compus din „cuvinte şi expresii specifice unui anumit segment al populaţiei, vocabular, tehnic sau chiar secret al unui grup, fie acesta şi profesional, de vârstă, sectă, clasă ori interese”. Accentul cade pe încifrare, pe invenţie şi resemantizare.

Pag. 21


Riscurile traductibilităţii Este un loc comun că mediile periferice sau chiar interlope pot fi mai expresive din punct de vedere al limbajului decât cele burgheze sau academice. De aceea sunt surprins de neglijarea acestui intensificator al mesajului literar. Şi nu numai argoul, dar şi regionalismele şi arhaismele (resemantizate) contribuie la sporirea pitorescului de vocabular. Bineînţeles, funcţie de zona de interes a unui scriitor, argoul poate fi mai mult sau mai puţin folosit. Eu l-am căutat în scrieri în care prezenţa lui ar fi fost binevenită. L-am căutat la Dragoş Bucurenci, în RealK, roman despre droguri. Am găsit o adevărată enciclopedie a stupefiantelor şi a modului lor de preparare/consumare. Altfel, protagoniştii sunt tot juni intelectuali cu un limbaj conformist chiar la nivelul imprecaţiilor. Am căutat în Legături bolnăvicioase, romanul despre relaţii lesbiene al Ceciliei Ştefănescu. Eroi studioşi, vocabular standard. În Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, Sebastian A. Corn enumeră simptome, înşiră instrumentarul medical. Jargon medical. Înjurăturile, însă, tot banale sunt. Trilogia lui A. Vakulovski, compusă din Pizdeţ, Letopizdeţ şi Bong, în afara rusismelor, nu străluceşte prin expresivitate. Romanele sexual-exotice ale Claudiei Golea beneficiază cel mult de aportul termenilor japonezi, englezeşti şi franţuzeşti. Pitoresc, nu expresivitate. Mitoş Micleuşanu descompune şi ciopârţeşte cuvinte încercând să experimenteze într-o limbă pe care, evident, nu o stăpâneşte cum trebuie. N-am descoperit argou nici la Augustin Cupşa, în Perforatorii. Foarte puţin la Cosmin Perţa, în Intâmplări la marginea lumii. Ionuţ Chiva chiar când scrie despre şuţi, o face cu scârbă intelectuală. De unde şi surzenia ca antifonare perfectă. Mai atenţi la limbajul pestriţ al mahalalei sau la „graiuri” sunt ironişti ca Dan Lungu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo etc. Ei sunt mult mai relaxaţi şi mai atenţi la posibilităţile oferite de modul mimetic inferior. Posibil ca deschiderea faţă de argou să fie o consecinţă a perceperii mai relaxate a vieţii, o dată cu maturizarea şi cu abandonarea morgii adolescentine, frustrată şi dispreţuitoare. Aşa se face că scriitorii ajunşi la vârste rotunde, 40-50 de ani, mizează pe simţul auzului. Exemplele sunt destule: Daniel Vighi, Mircea Cărtărescu, Horia Gârbea, Dan Stanca etc. Există o înţelepciune tradusă în democratizarea scriiturii, chit că practicată la modul ironic. Ironic, însă nu sarcastic. Despre tinerii poeţi nu o să spun nimic, întru-

Pag. 22

cât chiar şi cei acuzaţi de pornografie şi violenţe de limbaj sunt tot elitişti frondeuri. Mai devreme sau mai târziu, ei vor fi acuzatorii de mâine (Miruna Vlada îmi vine prima pe limbă). Prea puţini dintre ei au împrospătat limbajul poetic cu vocabule din arealul marginal mai sus pomenit. O să adaug că exemplificarea mea nu este exhaustivă. Vreau doar să semnalez câteva opere în care argoul şi-ar fi găsit loc cu prisosinţă. Consecinţe ale citadinizării, ale centralizării, ale globalizării programelor de studiu? Snobism intelectual implicând oroarea de (sub)cultura de ghetou sau de cea „populară”? Nu mă grăbesc să trag concluzii. Observ doar că noii romancieri pretind că scriu despre aspectele naturaliste ale vieţii, dar o fac de pe poziţii intelectualiste, fără empatie. Încă trăim complexul camilpetrescian, filtrat prin N. Breban, A. Buzura şi Şcoala de la Târgovişte: nu se poate scrie roman decât cu eroi intelectuali. Numai ei ar avea complexitatea necesară marilor dileme şi dezbateri. Mai există o capcană: credinţa că un limbaj cât mai puţin localizat ar face cartea mai uşor traductibilă. Corect! Însă orice traducător ştie că lucrurile banale, fără personalitate lingvistică sunt cel mai uşor de transpus. Problematica unei opere ar trebui să vizeze universalul, nu limba ei. Intrigă cu reverberaţie universală, limbaj neaoş. La repezeală îmi trec prin minte exemplele lui Orhan Pamuk, V. S. Naipaul. Mărturisesc că tânjesc după limbajul poveştilor şi povestirilor lui Creangă, după verva agramată a lui Pristanda, după plasticitatea limbii lui Gore Pirgu şi după revista presei din Poiana lui Iocan. Vechii maeştri. Dar şi după Argoticele lui Nichita Stănescu, acele „cântece la drumul mare”, „fără mamă, fără tată”, publicate abia în 1992. O mostră: „Zicea că i-am vrăjit nasol,/că fac mişto la parastase/...mă tot miram ce-o gâdilase/de-a dichisit-o-n ochi un trol.//Şi mi-a suflat-o, mă...de-a gata,/călca-i-ar dricu' arătarea.../Cântai, cântai, dar vezi, cântarea/mi-a încălzit doar beregata.//Mă arde sub cămaşă coasta,/mă seacă dur, prea dur, abraşa,/sau bă...m-o fi durând cămaşa/şi eu nu ştiu nimic de asta.//Sunt şmecher, eu? Eu, mă? Ce zici.../C-aşa-mi turnă la-nghesuială.../Dar vezi, mam prins: e pe gineală,/c-o arde-n muscă d-un carici.//M-a uns cu găinaţ de zână/şi tocmai cine...O cartoafă,/o ştoalfă talciocară, oafă.../Ei şi? De-o gâdilă...rămână!//Ochitul, vorbele îi put,/Dar dă-o-n suflet de gagică/......./Ai oasele la tine, Gică?/Te fac pe zece un barbut”(La Calul Bălan, cârciumă şi han). Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Adrian BOTEZ

Un breviar al eliberării duhului: „antologia paradoxismului internaţional”, alcătuită de Florentin Smarandache apărut volumul şapte al Antologiei Paradoxismului Internaţional/SEVENTH INTERNATIONAL ANTHOLOGY ON PARADOXISM – 2012 (The Educational Publisher Inc. 1313 Chesapeake Ave., Columbus, Ohio 43212,USA), antologie realizată de nimeni altul decât de iniţiatorul Mişcării Paradoxiste Internaţionale: FLORENTIN SMARANDACHE. Deci: Anthologist – Florentin SMARANDACHE, Editorial design and processing (USA) – Ion URDA, Cover by Ion URDA, after a painting by Florin SCURTU (România). “Contributorii” la această ANTOLOGIE-EVENIMENT EDITORIAL MINDIAL/The contrib ors to this anthology are: - from Chile: Pablo NERUDA; - from Germany: Bernd HUTCHENREURTHER; - from India: B. VENKATESWARA RAO; - from Israel: Morel ABRAMOVICI; - from Romania: George ANCA, Marian APOSTOL, Adrian BOTEZ, Gheorghe BURDUŞEL, Eugen EVU, Sergiu GĂBUREAC, Dumitru HURUBĂ, Liviu-Florin JIANU, Ion MARINESCU - PUIU, Mircea MONU,Doru MOTOC, Janet NICĂ, Gheorghe NICULESCU - URICANI Octavian PALER, Tudor PĂROIU, Ion PĂTRAŞCU, Marinela PREOTEASA,Andrei RADU, Puiu RĂDUCAN, Adriana STOENESCU, Ion URDA; - from U.S.A.: Tom DEIKER, Greg HALL, Kyle REVERAL, Wm MEYER, Mary Ellen WALSH, Eric PIERZCHALA, Peter SPECKER - TWIXT, Florentin SMARANDACHE *** Această Carte-Monument/EVENIMENT EDITORIAL MONDIAL conţine (pe lângă un vast Cuprins, aparţinând lui FLORENTIN SMARANDACHE) – şase capitole (şi nenumărate subcapitole!) - dintre care, unele, fie şi numai prin formularea/enunţarea titlului/subtitlului lor, stârnesc un interes (şi un haz subiacent!) deosebit/e:

A

I-DESPRE PARADOXISM (aici cuvântează, teoretizând, întru re-explicarea, graduală şi pe-ndelete, a curentelor/noţiunilor de PARADOXISM - precum şi pe aceea, legată funcţional de prima - de NEUTROSOFIE, printr-un interviu/dialog, între FLORENTIN SMARANDACHE – promotorul curentului PARADOXIST, şi TUDOR PĂROIU - filosoful curentului PARADOXIST: F.S.: “Neutrosofia se bazează pe partea comună a părţilor necomune, pe faptul că Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

“Paradoxismul englezesc, albanez, bengalez condimentează antologia şi de neneglijat este folclorul românesc paradoxist, dacă mai marii ţării ar fi plecat urechea la câte o coasă sau horă, cum dau sfaturi strămoşii, cu umor, din cele mai vechi timpuri, de pe vremea invadării de către romani, mongoli, turci... a liniştii vetrelor şi pădurilor dace, mai târziu române... nu s-ar mai făli pe plaiurile noastre: hoţia, frica şi ruşinea, iar români ar hori cu paradoxuri pe la nunţi şi botezuri numai cum ei ştiu”); EUGEN EVU – Despre paradoxism şi neutrosofie („Paradoxul este o caracteristică a scrierilor gnostice”, scrie marele filosof elveţian Carl Gustav Jung ...“

Pag. 23


<A> şi <antiA> şi <neutA> au intersecţie nevidă…”): Filozofia modernă şi paradoxismul – Neutrosofiaca reflectare a realităţii neconvenţionale – dialog F.Smarandache-T.Păroiu+ Neutrosophy; apoi, MARINELA PREOTEASA: Cronică la Antologia a VI-a paradoxistă (cf. F.Smarandache: “În cele 231 pagini întâlnim paradoxişti din toate colţurile lumii, cei mai multi români, doar ai noştri îşi permit să fredoneze pe valurile emigrării: ”Fie pâinea cât de rea,/tot ţi-o fură cineva!”(…)Paradoxismul englezesc, albanez, bengalez condimentează antologia şi de neneglijat este folclorul românesc paradoxist, dacă mai marii ţării ar fi plecat urechea la câte o coasă sau horă, cum dau sfaturi strămoşii, cu umor, din cele mai vechi timpuri, de pe vremea invadării de către romani, mongoli, turci... a liniştii vetrelor şi pădurilor dace, mai târziu române... nu s-ar mai făli pe plaiurile noastre: hoţia, frica şi ruşinea, iar români ar hori cu paradoxuri pe la nunţi şi botezuri numai cum ei ştiu”); EUGEN EVU – Despre paradoxism şi neutrosofie („Paradoxul este o caracteristică a scrierilor gnostice”, scrie marele filosof elveţian Carl Gustav Jung – „Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”. Irecognoscibilul este mai apreciat (accesibil, n.n.) – decât absenţa echivocului, pentru că absenţa acestuia „sfâşie taina obscurităţii lui şi îl prezintă astfel ca pe ceva cunoscut”. Aceasta este o uzurpare care ispiteşte intelectul uman la hybris, întrucât dă iluzia că ar fi ajuns deja, printr-un act de recunoaştere (adeverire, n.n.) – în posesia misterului transcendent şi că l-ar fi „înţeles”. Aşadar, paradoxul corespunde unei trepte superioare a intelectului şi redă mai fidel situaţia reală, tocmai pentru că nu reprezintă ceea ce nu poate fi cunoscut, în mod abuziv, drept ceva cunoscut”- sau: “Dacă tu ai cunoaşte suferinţa, ai avea nesuferinţa” este un fragment pur ENUNŢ PARADOXIST atribuit lui Hristos de către „Faptele lui Ioan”. Noul Testament are un stil absolut antitetic-paradoxal, deseori neepurat de paradigma – spiritul Evangheliilor reţinute selective de unii apostoli, reminiscenţe ce sună straniu: „Nu ne duce pe noi în ispită” (Matei, 10, 16). Tatăl iubitor apare aici ca ispititor – diavolesc!, devreme ce ar face aşa ceva cu Fiul Său, dar şi al Omului, n.n.). Sau

Pag. 24

„Fiţi înţelepţi ca şerpii” (Ioan 10, 34); „Voi sunteţi Dumnezei” (Luca, 6,4)… Paradoxal este şi enunţul „Cine e aproape de mine, e aproape de foc”, sau „Căci nimic nu este ascuns care să nu se vrea a fi descoperit”(Matei, 10, 26)... ş.a. ); DOINA DRĂGUŢ – Plecarea în literatură; Năstuşnicitelnic); II-PARADOXISMUL PE MAPAMOND (urmând înşiruirea, în ordine strict alfabetică, a acelor scriitori, mai celebri, precum PABLO NERUDA, BERND HUTCHENREURTHER, OCTAVIAN PALER, GEORGE ANCA, EUGEN EVU etc., sau mai obscuri - a căror operă se socoteşte, de către FLORENTIN SMARANDACHE, că ar intra, voluntar sau involuntar, riguros-programatic sau nu, sub zodia PARADOXISMULUI: Pablo NERUDA (Chile); “Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie/Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale/Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul/Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica”; Bernd HUTCHENREURTHER (Germania), B. VENKATESWARA RAO (India), Morel ABRAMOVICI (Israel): “Unii rămân cu dreptatea, alţii cu câştigul. De multe ori oamenii îşi ascund satisfacţia prin masca regretului. Eu nu am timp să-mi pierd timpul”; George ANCA (România): “Maica Domnului te rog/nu mă face inorog/nu mă bate Dumnezeu/la Prislop la Feredeu/toate cele şapte/laude zi noapte”; Marian APOSTOL (România), Adrian BOTEZ (România), Gheorghe BURDUŞEL (România): “Eu dacă-s dac/Am tact şi tac/În parc eu par/O bară-n bar”; Eugen EVU (România): “Tradusă în biblia ortodoxă, dar şi altele, sintagma de „balegă de om”, pentru eventual excremente, dă impresia că el, omul, e o vită. Paradoxal, cei mai mulţi sunt chiar boi, vaci sau juninci...”; Sergiu GĂBUREAC (România), Dumitru HURUBĂ (România): “Editoriale neutrosofice probabilistic 1) Dan Iosif, Maxime şi cugetări de pe vremea când eram parlamentar PSD, ediţie de lux, cu amănunte. Prefaţa este semnată de un colectiv de muncitori-strungari de la fostul IMGB.. 2) Traian Băsescu, Opere complete, ediţie de autor, Cum am învăţat eu carte… Vol.1: “Când văd vreun dascăl, îmi vine să…” etc.- sau: “Ce alegi, şi ce culegi… Eu mă tem – vă spun frumos –/Că la urne, cât Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


e veacul,/Eu votez Iisus Hristos,/Dar îl văd ales pe dracul!... 25 aprilie 2012”; Liviu-Florin JIANU (România), Ion MARINESCU – PUIU (România): “Colac de closet peste pupăză./Jeg curat./Jună bătrână” – sau, ilfpetrovian: “Câte clickuri poate da o clică?! Dacă este “dare pe faţă” de ce nu este şi “dare pe dos”?! “Să răscoleşti o răscoală”, “Cartofi rumeniţi la obraz” etc.; Mircea MONU (România): “Starea de tinereţe : Tinereţea e o stare-n care/Arată omul de ce e-n stare/Chiar şi-atunci când el “nu are stare”!; Doru MOTOC (România): “Şi ce vreţi voi un paradox mai mare/Decât să vezi un fiu risipitor/Că vine-acasă iar din deportare/Pentru motivul simplu că-i e dor”; Janet NICĂ (România): “Educaţia este VARZĂ. Sănătatea este VARZĂ. Cultura este VARZĂ. Administraţia este VARZĂ. Defilăm în faţa lumii cu hazul de necaz şi cu PRAZUL. Morala nu mai face nici cât o CEAPĂ degerată. Guvernanţii, umflaţi ca DOVLECII, scot din PEPENI un neam cu tradiţii de mămăligă. Partidele politice îşi vînd, unele altora, CASTRAVEŢI la grădinar, iar poporului îi oferă, gratis, GOGONELE”; Gheorghe NICULESCU - URICANI (România): “Am dreptul să fiu drept cu cel nedrept/Şi să nu fiu nedrept cu cel ce-i drept;/Am dreptul permanent de-a exista/Chiar dacă n-am cerut aşa ceva”; Octavian PALER (România): “Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate. Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

ani vieţii şi nu viaţă anilor. Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune…”; Tudor PĂROIU (România): “Aşa de târziu pentru ziua de ieri/şi-atât de devreme/pentru ziua de mâine/nu ştiu ce-aş putea să spun/cât încă mai rîd/cât încă mai plâng/cât încă mai sunt./(mereu voi fi şi nu voi fi în acelaşi timp)”; Ion PĂTRAŞCU (România), Marinela PREOTEASA (România): “La Palat prin spate intră Stăpânii şi invitaţii./Iar prin faţă…/doar rataţii!/Un pitic, pe-o `naltă scară,/a ajuns viteaz o seară: /prin minciuni şi incantaţii,/a crescut ... da-n alte spaţii!”; Andrei RADU (România): “„DII, PARPĂL”era o forma ie de muzică pop locală, de la noi, de la ară, formată din calul Parpăl, o căru ă și un căru aș, acesta din urmă purtând și titlul oficial de „șef de atelaj”. Ei cântau pe la nun i, botezuri și...scandaluri publice. Au emigrat, clandestin, în Apus și acolo se numesc „DEEP PURPLE”!”; Puiu RĂDUCAN (România): “Iubito, de vrei/s-o ducem bine/şi să nu ne prindă/tristeţea de mucegai,/când vorbeşti cu mine să taci...”; Adriana STOENESCU (România), Ion URDĂ (România): “1. PDL se va autodelapida pedalînd pe-ndelete pe lepedeul lepădăturilor lapidare, lepădîndu-se de lepidoptere şi lipitori lipiţani şi toxine lipide.”; Tom DEIKER (SUA), Greg HALL (SUA), Wm MEYER (SUA), Kyle REVERAL (SUA), Mary Ellen WALSH (SUA), Eric PIERZCHALA (SUA), Florentin SMARANDACHE (SUA): “1-Există reguli şi la excepţii. 2-Mie-mi plac fetele urâte (fiindcă cele frumoase m-ar înşela cu alţii)! 3-Aș vrea să merg în iad, deoarece în rai am impresia că-i teribil de plictisitor şi monoton… Doresc pe cineva care să mă iubească pentru defectele mele, nu pentru calită i”; Peter SPECKER – TWIXT (SUA). III- ZICERI PARADOXISTE, ale: -Acad. Grigore Constantin MOISIL - paradoxist avant la le re: “O teoremă e o scrisoare de dragoste către un necunoscut, către acela care îi prinde nu numai înţelesul, ci şi toate subînţelesurile. Ştiinţa se răzbună ca o femeie: nu când o ataci, ci când o neglijezi…Ce

Pag. 25


este un pesimist? Un optimist bine informat. Nu e de părerea ta cel ce te aprobă, ci cel ce te imită.Marele regret al vieţii mele este de a nu fi avut nici unul. Nu există inimă mai mare pe lume, decât inima care ştie să ierte!” ; -din sau dintre: Axiomele paradoxiste ale secolului XXI : “Psihiatrul mi-a zis că sunt nebun. I-am zis că am nevoie şi de o a doua opinie. Mi-a zis că sunt şi urât” (…ce doriţi mai mult, pentru a vă reveni cheful de viaţă?) - respectiv: -Aforismele săltăreţe cu imagini… şugubeţe (“Cu dragostea omori timpul, cu timpul omori dragostea”), -Anunţuri paradoxiste româneşti autentice (… “1-Nu primim buteliile clienţilor care explodează. 2-Eşti analfabet? Scrie-ne azi şi te ajutăm pe gratis. 3-Service Auto. Ridicăm şi li-

vrăm maşina gratuit. Dacă ne încerci o dată, nu mai pleci în altă parte” - şi -Aforismele cinicului (proverbe ruseşti) cinic-daniilharms-iene, de-a binelea (înafară de eleganţa antică!): “1-Nu poţi îngenunchea un popor deprins să se târâie. 2-Nu-i greu să ademeneşti soţia altuia. Greu e să i-o dai înapoi. 3-Prietenia care nu cunoaşte hotare se cheamă expansiune”; -Paradoxismele… de autor: “Am ajuns în

Pag. 26

America pentru că m-a trimis nevasta după cartofi. (Cristofor Columb). Forma mea de protest este demonstraţia. (Pitagora); “involuntariatele” paradoxiste “mortale”, din cadrul Bacalaureatului 2009… - după citirea cărora ori te vindeci, pe vecie, de pesimism, ori nimereşti la morgă, în urma unui atac cerebral (depinde de…profesie!): “Inima este cel mai important organ genital al omului. Cu ajutorul câinelui Vitoria Lipan şi-a găsit foarte repede zăcămintele soţului”…etc. etc. etc. …Mo o-ul acestui redutabil capitol este… “nec plus ultra”: “Pe frontispiciul celui mai mare spital de nebuni din lume, aflat la Lisabona, „marele nostru balamuc” cum îl numesc portughezii, scrie cu litere mari: „NU TOŢI CARE SUNT AICI SUNT BOLNAVI ŞI NU TOŢI CARE SUNT AFARĂ, ÎN LIBERTATE, SUNT SĂNĂTOŞI”. Cules de Ion Măldărescu…!!!” Excepţional (de adevărat!). IV – FOLCLOR PARADOXIST: Nu mai emigrez din România; Declaraţie de avere în vremuri de criză; La Băse vine un arab; Cele 7 minuni ale comunismului (“CELE 7 MINUNI ALE COMUNISMULUI : 1. Toţi aveau de lucru 2. Deşi toţi aveau de lucru, nimeni nu muncea 3. Deşi nimeni nu muncea, planul se făcea 4. Deşi planul se făcea, nimic nu se găsea 5. Deşi nimic nu se găsea, toţi aveau 6. Deşi aveau, toţi furau 7. Deşi toţi furau... nimic nu lipsea! De ce nu ne-o fi plăcut?); Abordări contradictorii; Analiză literară paradoxistă a basmului românesc; Paradoxul grijilor; Ţara pe uliţă; Negrul negru şi Albul curcubeu; Paradoxişti din fragedă pruncie…; Şi dacă…; Dacă; Mama lui Ştefan cel… Bugetar Cinstit; Definiţia democraţiei; Marea dilemă: Nevasta versus Amanta; Tocană pedelistă cu ciolan à la Băse; Zâmbiţi, vă rog!; Despre proşti şi prostie; Întrebări (cu răspunsuri) paradoxiste (“1. O broască fără carapace este fără locuinţă sau dezbrăcată?... Răspuns: În primul rând e moartă. Pe urmă... depinde de orientarea sexuală... 2. Unde găseşti un câine fără picioare? Răspuns: Unde l-ai lasat! 3. Unde au femeile părul negru şi creţ? Răspuns: În Africa!”); Banc; Gândire nepartizană; Glume paradoOnyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


xiste; Paradoxismele iubirii; Gol – goală – goluri – goale; Bancuri noi… la modă (“Propuneri de imn naţional: Descurcă-te, române… şi: De-aş mai duce-o pân-la toamnă…”); Început de an şcolar în Franţa; Anul Caragialescu – Epistola apocrifă către Jenoh ot Hunyadivajda Eisenmarkt; Cu ochii pe ei! (paradoxtiri); Para-doxa educaţiei (“Femeia este o fiinţă, pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pămînt după chipul şi asemănarea lui, deşi toţi o preferă după chipul şi asemănarea lui Pamela Anderson Compunere liberă despre FEMEIE a elevului Gigel din clasa a VII-a”); Trecut şi prezent; Paradoxurile celei mai democratice justiţii; Paradoxuri multilinguale, umor românios; Folclor nou: Nunta copilei; Două lucruri extrem de dificil de realizat; Prudenţa evită accidentele (poveste în hieroglife); Sexul: muncă sau plăcere?... V-PARADOXURILE VIEŢII: Efectele încălzirii globale; Un alt efect al “încălzirii” în atmosfera politică a României; Noi limitatoare de viteză în Canada; Welcome to the 23th Century; Noul vehicul pentru vârstnici; Parada paradoxistă; Paradoxism de şantier; Paradoxismul dosarelor securiste; Reclame din perioada ailaltă; Paradoxismul sindicatelor japoneze; Five pearls of Scotish wisdom. VI- IMAGINI PARADOXISTE: Situaţii paradoxiste; Imagini compozite paradoxiste; Inventivitate paradoxistă; O poză antologică… ; Unghiuri foto paradoxiste; Realităţi paradoxiste; Probă de imaginaţie; Unde s-a născut Bulă…; Was ist das? TIR-uri nemţeşti… Vin sau se duc?...; … de intrat cu capul în zid (pictură 3D de John Pugh); … şi replici aşijderea. Imaginile foto sunt, unele dintre ele, cvasi-geniale…! Să nu ne luăm exclusiv după titluri, însă: chiar dacă pare că este reflectată doar situaţia exploziv-paradoxistă din România funambulesco-băsistă – realităţile mondiale/globaliste “transcend” acest regionalism valah, aparent îngust – …în realitate, prin regimul alfredjarry-escului “UBU ROI”, de la Bucureşti - deosebit de fertil-paradoxiste, teribil de cinice, Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

groteşti şi virulent-sarcastice…! …Şi, totuşi, Mo o-ul din Petre Ţuţea (din fruntea capitolului I): Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor... Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala... Petre TUŢEA” – este folosit, de către Maestrul FLORENTIN SMARANDACHE, tot pe post de paradox: “marşul istoric” al “limbii române ca limbă universală” a pornit chiar prin acest curent PARADOXIST – curent năucitor, violent-contradictoriu (de cele mai multe ori!), dar atât de pitoresc şi eliberator de gravitaţie a Vieţii Terestre, ca Imensă Puşcărie! – prin acest curent atât de specific ontologiei româneşti modern-contemporane, prin acest curent specific, parcă, Tărâmului Românesc (tărâm din care sunt exhibaţi/dezgropaţi/ÎNVIAŢI spre Mântuire Spirituală, “ÎNAINTAŞII BURLESCULUI ŞI GROTESCULUI VALAH”: BULĂ şi GEORGEL!), dar prin “marşul” căruia sunt trezite, spre libertate şi viaţă emancipată de stres, şi celelalte Neamuri Terestre! – încât…tocmai ÎNDRĂZNEALA a devenit dimensiunea specificului valah (cel puţin în cultură!), tot aşa cum s-au întâmplat lucrurile (şi…”lucrările”, autohtone şi europene!), în epoca interbelică, în care avangardismele îşi descopereau (uimite, ba chiar scandalizate!) sorgintea, în scriitori valahi sau de origine valahă! …Mărturisesc, spăşit, că am cam mârâit (binişor!), atunci când mi s-a vorbit despre şi mi s-au etalat creaţiile paradoxiste (prin exemplificări internetistice!). Poate că voi fi avut eu “introdus” vreun “supozitor moral” sâcâitor – sau creaţiile respective (internetistico-virtuale!) nu m-au convins, din punct de vedere estetic (ştiţi, eu sunt de un estetism turbat!). Dar, citind, printre talazurile şi fulgerele de inteligenţă (amară, dar cathartică!) ale Antologiei lui FLORENTIN SMARADACHE, trebuie să mărturisesc că mi-a venit o idee (săraca singuratică!): nu cumva tocmai PARADOXISMUL va fi fiind soluţia moral-spirituală a libertăţii paradisiace (căutate şi regăsite!), nu cumva PARADOXISMULUI îi este dat să ne ofere ce nu (mai) avem (de mult!), şi de lipsa

Pag. 27


căreia ne tot frăsuiam şi olicăiam, din minut în minut, anii şi lunile astea: LIBERTATEA FURLUATĂ (pe căi politice, mondialist-parşive)?! Nu cumva PARADOXISMUL este adevărata Faţă a Lui HRISTOS, care ne îndeamnă să ne eliberăm de grijile artificiale! - … autentice bombe auto-amorsate, de conştiinţa/mintea noastră sucită/pervertită de către versatilii “psihologi/Psihologie”! De mintea noastră, dar stimulat (amorsajul bombei) de către duşmanii dublu-milenari (sau, poate, eterni!) ai ADEVĂRATULUI HRISTOS: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este viaţa mai mult decât hrană şi trupul decât îmbrăcămintea ? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ? Iar de îmbrăcăminte de ce va îngrijiţi ? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” - Matei 6, 22-33. Orice s-ar spune, această autentică eliberare, de societatea mamonică, de fabrica ei de griji şi de terori perverse şi asasine – se află tocmai în miezul PARADOXISMULUI. Preoţii creştini (cei…”nepârâţi”!) ar trebui să poarte Antologia Paradoxismului Internaţional, a lui FLORENTIN SMARANDACHE, ca pe o variantă, perfect hristică, a BREVIARULUI… Aici, între paginile ei (surprinzând, aparent, EFEMERUL zâmbetului uman, DAR DESCĂTUŞAT DE ORICE FARISEISM!), este atâta zvon înalt de Poezie HRISTICĂ (de o seninătate şi veselie cuviincioase, deşi tare şoltice, aşa

Pag. 28

cum numai Sfinţii Apostolii şi, mai pe urmă, Sfântul Francisc - au arătat Lumii!)…sunt şi zboruri de păsări ale Cerului, încântate-descântate de viziunea Paradisului…, dar sunt şi mândri crini, cu straie de Duh, cum “nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia!” Îi spuneam, zilele acestea, unui amic: “Antologia dlui Smarandache este <<de tot hazul>> - ŞI, TOCMAI DE ACEEA, ESTE O LUCRARE TERIBIL DE SERIOASĂ!” …Chiar dacă, pe ici, pe colo, vorbele sunt mai apăsate! În definitiv, Hristos NUMAI cu vorbe apăsate (MULT mai apăsate, decât nevinovatele glume, eliberatoare de gravitaţie, din cartea ce-mi stă în faţă, cuminte, pe masă…!), le grăia celor nedrepţi şi cu fariseice “aere”…şi prin vorbe apăsate le “fâsâia” deşertele “aere”, revelând/re-educând omenia din ei! …Dacă va avea pe cine re-educa, şi cui revela…Asta este şi problema, specific românească, pentru viitorul eficienţei mental-spirituale a Antologiei lui FLORENTIN SMARANDACHE, prin incendiile şi fumul dens ale acestei lumi, care nu mai îngăduie celor mari şi tari, un obiect fără de care nu se pot vindeca, fără de care orişice Logos sună a clopot funebru: OGLINDA. …Dar voi, “puţin credincioşilor”, nu purtaţi voi grija sorţii acestei cărţi, cu totul speciale! “Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc”, mai bine şi lămurit, decât oricare dintre noi, încotro va fi calea de folos şi de rost, a Antologiei Paradoxismului Internaţional, făurită de Maestrul FLORENTIN SMARANDACHE…! Voi doar citiţi, gândiţi, râdeţi, cu senin al chipului şi al Duhului, de strâmbii sufletului şi de nemernicia grotescă, din omul terestru, atât de “grăbit şi fandosito-încruntat”, spre toate crevasele, prăpăstiile şi hăurile lumii de jos… suspinaţi, încet şi oftat, de neputinţele sale… (asta, dacă nu cumva aţi aflat modalităţi de al opri şi de a-i readuce linişte “de sus” şi RÂSUL CEL ÎNDREPTĂTOR ŞI FĂRĂ DE NICIO RĂUTATE, înapoi, în sufletul său zdrenţuit!) – …iar, în rest, toate cele de folos şi drepte, El “le va adăuga vouă”!

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Emilian MARCU

Se

Lumina palidă de-odată Lumina palidă de-odată Se-aprinde-n tâmpla ta sfios Cum tremurarea-ntr-o săgeată Şi vântu-n fluierul de os. Secundele-n migrare rară Peste întinderi fără dig Aprind în cercuri de cocoară Cămaşa morţii grea de frig. În ea ca-ntr-un sicriu de ceară Lumina palidă-a-ncolţit. Nisipu-n ornic, bot de fiară, Muşcă din trupul de granit. Lumina palidă-i deodată Otrava dulce din săgeată.

Mai blând ca iarba

lasă iară-njunghiate-n gând De pleoapa mea tot căutând mistere: Se-aude-n taină trupul tău plângând.

Mai blând ca iarba şi mai trist ca ura M-aprind supus tăcerilor de soi Un abur cald, zidi-va, iată, gura Ce-aduce-n dar cuvântul pentru noi.

De dorul tău acum lumina toată Te-mbracă-n fulger şi-n sărut de-odată.

Mirări stelare-n panoplii sfioase Se-ntorc tăcut cu roua pe priviri De cât te-aştept e gerul gros pe oase De când te-ai dus, mai şti să te mai miri?

Altar îmi eşti sau poate doar durere Când apele-ntre maluri s-au surpat, Sau poate umbra răstignită în tăcere Sau vântul vântuind tot a păcat?

În rame groase în uitat remediu Nisipul mort pe-al apelor deşert În ornic duce tainicul asediu Deşi îmi eşti departe eu te iert.

Altar sau poate vraja în surpare Te ştiu a mea, mereu tot mai a mea Când valul în ecou se face iară mare Iar trupul meu de timp e praf de stea.

Te iert cum ierţi sfios tăcuta clipă Când abur cald mă-nchide în risipă.

E frigul în inele acum mai greu, mai greu Cum e lumina-n lumânare deodată. Altar îmi eşti sau poate trup de seu Sau râu de miere-n tâmpla ta de fată,

De dorul tău acum....

Altar îmi eşti

De dorul tău acum lumina toată Se-aprinde, tainic, iară în fereşti Şi-aud, încet, cum trupul tău de fată Se-mbracă-n gând în nourii cereşti

Sau poate umbra răstignită în tăcere? Altar îmi eşti şi-atâta priveghere.

Şi valuri blânde-n sacră împlinire Mai stau o clipă-n golul din oglinzi Pe sâni ţi-apare-o pală de uimire Şi-n forma trupului acuma te aprinzi.

Mirări din alte veacuri ne prindă în tăcere, Deriva unui cântec pe tâmplă s-a-mplinit. Secundele-n ceasornic demult sunt, iată, ere, Tot învăţând, lumina la mine-n pleoape-i mit.

Perdelele-n zvâcnire în tăcere

La tine-n pleoape iarba dă mugur a-mplinire În cercuri largi cocoară se-afundă tot mai des.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Mirări din alte veacuri

Pag. 29


Ecoul în rotire sub zare deacuma-i mai subţire Paingii, a-mplinire, pe veacuri, reci punţile îşi ţes.

Ţărână, până-n umeri, cămaşa mea-i de mire.

De ce-aş fi trist Şi veacurile-n grabă se lasă-n cercetare De plânsul tău de fată pe care-abia-l rosteşti Frunzarele-n derivă, nisipul de pe mare În tainică-mplinire mi-arată că mai eşti! Mirări din alte veacuri o vreme mă tot cată: Tot învăţând, lumina e trupul tău de fată.

De ce-aş fi trist dacă-mi zâmbeşti, Dacă lumina-n ceşti se-nmoaie? E umbra ta uitată-n veşti, E umbra mea o mută ploaie. Perdelele cu pliu cu tot Se-aprind discret de-a şoaptei ură De ce-aş fi trist? Umbra ţi-o port, Trecutu-i un morman de zgură. Doar vântul clătinând subtil, Un gând uitat în disperare Prin timp priveşte un copil. De ce-aş fi trist pe-o întâmplare? E umbra mea la mine-n gând Pe gheaţa pleoapei patinând.

De cât te caut . De cât te caut cerurile toate S-au scufundat pe rând, pe rând Precum nisipu-n ornic după moarte Ce-şi tot trimite semnul unui gând. Misive reci pe frunzele-n cădere Ţi-am tot trimis. Dar unde ai plecat? Pe trup de iarbă, umbră şi mistere: În vis îmi eşti cel mai frumos păcat.

Eu dacă-ţi spun

Zăpezile-ntre munţii reci de ceară, Mai luminează-un timp cenuşa din priviri. De cât te cat, în ornic este seară, De cât te-aştept suntem tot mai subţiri.

Eu dacă-ţi spun zăpada gurii tale Se-aprinde cu sărutul unui uitat destin De purpură-i uitarea sub fulgerata cale În clopotele florii e rană tainicul meu chin.

Misive reci, scrisori din lumi uitate Pe rând trimit către singurătate.

Tu cărui semn anume... Tăcerea dintre gânduri e, iată, mai subţire Ca firul de painajen cu care m-ai legat. Sărutul dus de vânturi învaţă să se mire: Te simt tot mai aproape-n neîmplinit păcat. Uitările-ntre ape, acum, se lasă cercetate De-atenta ta privire ca la-nceput de veac. Eu îţi tot spun, zăpada mai ştie să mă cate Cum fulgeru-n pornire îmi este-acuma leac. Tăcerea dintre gânduri e-acuma mai subţire

Pag. 30

Tu cărui semn anume supunere-i vei cere Când mările-n derivă se vor surpa în vis? Tăcerea dintre fluturi în timpuri efemere Se va aprinde-n pleoapa uscată de la nins. Uitări de sine dară cu-aroma din petale În pliul din perdele se vor lăsa încet. Cum apa la izvoară ce-şi dăltuie o cale Şi drumul către gura-nsetatului ascet.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Frunzarele-n surpare pe munţii de culoare Se-aprind de disperare pe subţiatul val Cum se aprind sub pleoape zăpezile de sare Când se-mplineşte ruga în gol de calendar. Tu cărui semn anume, supusă-n clipa rară Te vei lăsa învinsă ca roua să nu doară?

Tăceri din veacuri moarte... Tăceri din veacuri moarte-n neprihănita vină Se-nchid în minarete ca-ntr-un uitat ecou Pe valurile tulburi ce tainic mi se-nchină Se-aprind mirări uşoare cum naşterile-n ou. Nisipul în vâltoare pe maluri de-așteptare În ceasuri se revoltă ca gându-n amintiri Uitările-n derivă cum albatroşi pe mare Se vor surpa cu teamă să nu poţi să te miri. Nu-n semne fără nume vom locui o vreme, Nu-n semne-n disperare cum zaţurile-n ceşti Tăceri din veacuri moarte acum nu se vor teme De golul dintre rame în care locuieşti. Pe valurile tulburi ce tainic ni se-nchină Uitările-n surpare ne sunt acum lumină!

În tâmpla ta amurgul... În tâmpla ta amurgul se-aprinde-a răzvrătire, Uitările-s de-a valma în golul din cercei. De mută întristare pe trup e mai subţire Cămaşa mea de mire ce nu mai pot s-o-nchei

Cum se zideşte taina în păcat. Metope grave, semne-n chingi şi poate Uitarea-n zaţuri răspândite pe furiş Prin ceşti ce-au adormit surpate Mai lent decât se surpă rana pe tăiş. Brusc să deschid din chingile-mplinite În semnul tandru care ne-a supus Rugul de mur crescut pe oseminte E-al meu ecou că nu-s, că nu-s... M-aş tot zidi în zidul gros de sare Să te găsesc în zid iluminare!

Tăceri imperiale... Tăceri imperiale mă-nchid în clipa rară Cum se închide melcul cu trupu-n cochilie Să îşi zidească templul sub frunza ce coboară Ca umbra să-i încapă în tainica-i stafie. Din răzvrătiri, anume, să se-mplinească poate Încet să-şi ducă visul în propria lui stea. Nu simte, o, nu simte cum trece-acum în moarte Sub presiunea frunzei cenuşii el să stea. Venind din lumi aparte să-şi împlinească rost Ajunge-n clipa rară străfulgerat de mit. Dar îşi zideşte umbra-n cenuşa care-a fost, Secunda îl doboară de-atâta infinit. Tăceri imperiale mai grele ca armura Îi ocrotesc cenuşa, uitarea, vraja, zgura!

Că sunt de iarbă, iată, şi nasturii de ceară Cu care prins-am timpul în chingile de cer Se-aprind de fulgerare tăceri şi-atâta seară Ne-mprejmuie-ntre sere. Eu sunt tot mai stingher. Iar florile de nuntă, pe piept sunt mai uscate, ărâna amintirii se-aude-acuma tot mai rar Că-n palma mea sfioase uitări necercetate De disperare, iată, se-asacund într-un chenar. Amurgul se aprinde la tine-n tâmplă iară Și-i viscolire-n gânduri şi-n lacrima de ceară.

Din câte sunt... Din câte sunt esenţe-n disperare Pe trupu-ncins de cât l-am cercetat M-aş tot zidi în zidul gros de sare Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 31


Gellu DORIAN aici încă se dau de-a berbeleacul prin ochii tăi fetele tuturor duminicilor ratate cele de sîmbătă au ajuns la casele lor ţie îţi fuge gîndul la ele şi rămîi singur… 2. Perna …în sfîrşit, va veni şi odihna… o fată bătrînă dintr-un cătun prin care ai trecut pe vremea cînd în pletele ei pocneau degetele ca vreascurile în preajma focului

Oboseala

nu se va aşeza deodată aşa cum fac în cîrciumi cei mai trişti oameni din lume va ţopăi în preajma ta va ţipa surd o vei simţi dar nu o vei vedea pentru că în ochii tăi vor sta ouă sterpe într-un cuibar zilele ce-au mai rămas

…vine cîndva şi odihna…

pahare goale într-o cîrciumă plină…

ne-am certat toată viaţa ca proştii şi acum am obosit cînd ar fi trebuit să fim iuţi ca săgeţile în faţa morţii

3. Plapuma

nu e nici sîmbătă nu e nici luni nu este nici patul alături în care să ne risipim ca prin cîrciumi gîtlejurile însetate în burta viorilor nu e nimic doar o sfîrşeală continuă un pustiu prin vene oasele ca nişte ciocănele jucînd pe scîndura albă ca un cearşaf în care mor sunetele ultimele pe care le mai auzim primele în care ne îngropăm

stoarsă ca o lămîie în ceaiul de tei roşu ca sîngele prin care mai cauţi cîte o femeie străină care să înţeleagă din ce lume vii în ce lume te duci

în sfîrşit…

din lîna ei vor curge miriade de molii

1. Pisica

tu vei dormi liniştit…

…ne vom odihni, în sfîrşit…

4. Patul

în ochii în care murim miaună toate pisicile lumii şoarecii aleargă prin orezul din sarmalele pe care nimeni nu le mai învîrte

…odihna o vom primi singuri

ţine sub ochi pînza de in o să aduni acolo rîuri întregi de lacrimi în care nu va vîsli nimeni aşa e acolo

vorbim fără să ne auzim lipiţi unul de altul aşa cum stau palmele în rugăciuni atunci cînd din cer Dumnezeu se face văzut şi ochiul

Pag. 32

…odiha, în sfîrşit…

o tragi peste tine ea se pliază ca votca pe gîtlejul beţivului pentru care trezirea ar însemna cel mai mare chin bolboroseli de tobe bocet de fanfare în capul lui etajat ca un bar prin care a trecut seceta

aşa cum primim moartea ca pe o ultimă femeie de care nu te mai poţi despărţi

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


tău nevăzut ca pleoapele una peste alta închizînd ca un fermoar lumina sub un strat de lut în peretele unui vas plin cu toţi beţivi izgoniţi din cîrciumă ca din rai

ca o femeie în care cobori toată noaptea vei osteni în cărnurile ei nesătule… 8. Noaptea …îţi odihneşti trupul

o ultimă picătură într-un pahar… 5. Cearşaful …odihna se aşază în noi o sîrmă peste care stă întins şi îngheţat trupul vînturat prin lume aşa cum au fost scoase din cămăşile tale trupurile cu care ai iubit cele cu care ai urît cele cu care ai uitat atîtea cîte nici tu nu mai ştii vîntul albeşte şi el cade lovit doar cutele fac franjuri la marginea patului din care te ridici lăsînd urma trupului tău acolo să o dezgroape mîinile fetelor care-l vor mîngîia pînă la înviere

numai tu ştii cum te zbaţi între pereţi ca sufletul lovit de suferinţele din care crezi că vei putea fugi obrazul tău stîlcit stă să se surpe sub el se ascund chipurile frumoase de care nu te-ai bucurat rănile pe care încă nu ţi le-ai făcut cicatricele închise ca nişte cărţi într-o bibliotecă prin care n-a mai trecut nimeni de o sută de ani să bei neliniştit în cîrciumi prin care treci singur toată noaptea să dezbraci bordelurile prin care n-o să mai treci şi mîine să schimbi lumea aşa cum vrei tu e atît de uşor pînă în zori… 9. Dimineaţa

viu vei osteni iarăşi…

…va pleca odihna ca o amantă la casa ei

6. Somnul

îţi tragi trupul sub piele îţi vezi inima gata să-ţi umple paharele cu ceai nu eşti tu mortul pe care-l priveşti nici ceilalţi inşi îngrămădindu-se la uşa cîrciumii din care abia ai ieşit

…a venit şi odihna un calvar ca lanurile de grîu care urcă spre centrul pămîntului spulberate de seceri sîngele meu alb pîinea mea roşie vinul curs pe la mese ca de pe scîndura eşafodurilor sîngele pe cînd ereticilor li se luau gîndurile îndrăzneţe cu tot cu cap un vis colorat ca feţele de masă dintr-o bodegă de ţară la fel de plină ca bisericile de icoane

toată ziua vei osteni cu toţi ceilalţi pe un eşafod de pe care au fost luate securea buturuga ciubărele în care peste noapte au adunat sîngele obosit în care şi tu te-ai scăldat vom coborî din cer vom atinge pămîntul cu tălpile şi de aici încolo Dumnezeu cu mila…

să te trezeşti n-ai vrea nici mort…

7. Seara …întîi se arată odihna ca un abur sticlos nu poţi coborî odată cu soarele în cealaltă lume îl vei aştepta cu ochii înfipţi în perdele absent ce vezi nu poate fi nimic altceva decît patul întins Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 33


Adrian GRAUENFELS (Israel)

Starea 3-a Uneori îmi place să gătesc, să amestec mirodenii orientale, flori de dovlecei, licărul sobei de gaz cu sfârâitul prăjitului de neant. Mâncăm în tăcere, ne e foame, de fapt am dori să facem dragoste între oale și crati e dar nu îndrăznim să amestecăm instincte atât de primare cum sunt setea, ura, excentricul, adulterul, gramatica, numărul de la pantofi, pubelele și soarta. Starea 3 bis

Despre cele 4 Stări Starea 1-a E făcută din așteptare, măsor timpul, mă agit și bombăn, îmi place să critic, să fiu al dracului, să îmi arăt nemul umirea să fac pe moșul, pe baba yaga, să îmi emulez trântirea pe canapea într-o pozi ie decrepită de colonel venezuelean plin de păcate lubrice, după o descărcare de înjurături și blesteme terminate cu numărat de gloan e și smulgerea medaliilor de pe caftanul lustruit de prea multă periere. Nu mai beau bere, nu mă uit după femei, doar le dau note în gând, de fapt îmi iau rămas bun de la ele, de la omenire, mesajul meu e stins și fără vlagă ca a unui înecat care tușește și scuipă o apă plină cu broaște deprimate.

Și ce dacă am ars steagurile, scrisorile, am șters toate adresele, am anulat gândurile, am oftat treisprezece oftaturi și mi-am strivit ficatul ăsta înseamnă uitare? Aș ucide podelele, aș înjunghia zidurile, m-aș că ăra pe stânci furioase doar să mă întorc la tinere ea ei, la soarele de după ploaie când căpătam amândoi părul roșu și ud, ondulat, buclat, exaltat și impracticabil joia când pândeam poștașul cu privirile dereglate mintal, arătând ca un exilat hămesit, cu cămașa ruptă în care bandaja poezii nou născute, pline de jargon. Starea a 4-a Sunt resemnat. Mereu mă scol înaintea timpului îmi culeg ochii cârpi i în oglinda care arată nebărbierire. Nu mă îndur să mă mișc și e posibil să nu fie soare afară. Mă întrec cu păsările adormite. Se întâmplă lucruri care îmi seamănă ce buzele-mi povestesc nu este adevăr ce-i afară nu este înăuntru. totul este scufundat într-o mare singurătate...

Starea 2-a Cred că aș putea conduce avangarda postfe elor legate cu lan de căru a senilă în care lâncezesc cu ochii pe cer, acolo văd un nor-balaur care cochetează cu un nor-pisică alerga i de un nor-salam, tăiat în felii egale de un zgârie nor de 183 de etaje încă în construc ie, un fel de platformă pentru sinucigași, mirese în cădere, virgine care caută răspunsuri, maseuri uleioși de la mirosul rânced al stafiilor care i se așează în poală încolăcindu-te cu bra e umede de la palmă și până la gâtul sub ire, înăl ate pe un ipăt felin reverberat de o peșteră carstică.

Pag. 34

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Nouă radiografii ale “cazului Dacia“...

Cazul Dacia...“ durează în instanţele istoriei din 11 august 106, de când Sarmisegetusa şi o parte din Dacia Nord-Dunăreană a lui Decebal – provinciile Oltenia, Banat şi Ardeal – cad pradă Imperiului Roman de sub conducerea lui Traian, aşadar, de-aproape două milenii, ori, cu cea mai mare exactitate spus din prezentul anotimp, de 1906 ani; de-atunci, imperiile-hiene – antice, evmezice, ori contemporane – au tot sfâşiat bogatele ţinuturi ale statului Daciei, au tot ciopârţit, „până la os“, marele, blândul, sfântul său Popor Pelasg > Valah, şi, aidoma neistovitelor caracatiţe uriaşe, cu mii de braţe / tentacule, cu cratere-ventuze, i-au absorbit / jefuit bogăţiile solului edenic, ale subcerescului cogaionic-paradisiac şi ale subsolului fabulos, cu nemaipomenită diversitate de tezaure – de la sare, ţiţei, aramă şi fier, până la nesfârşit-de-adâncile filoane de aur, până la ruinele templelor / davelor ivind zilnic în soare: brăţări din cel mai pur aur, cosoni de douăzeci şi patru de carate, statui, idei de zboruri şi de fântâni, materie cenuşie etc. La această concluzie conduce şi examinarea atentă a celor „nouă radiografii“ recente, datorate eseistului Adrian Botez, autorul cărţii Cazul Dacia... România de azi: pregătirea cea tainică (a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine... de-a Pururi !, (2011), carte a cărei „materie“ – de dincolo de un „incitatnt Argument“ – se structurează într-un „mausoleu-octoedru“, pe-ale cărui „feţe-panouri-solare“ stau caligrafiate: 1 – Cazul Dacia. „România Mare“ – o autentică temă de meditaţie sau: să-i lăsăm pe păpuşari să creadă că ne-au „dus de nas“ (paginile 11 – 76); 2 – După 21 de ani... sau: pentru dispariţia Statului Masonic (paginile 77 – 88); 3 – Martiriu şi... expectativă (paginile 89 – 101); 4 – Cândva, nu de mult, poporul ăsta al românilor a avut altă fibră de Duh... – avea Reacţiune !!! (paginile 102 – 113); 5 – Când va învăţa România să spună şi „NU!“ (paginile 114 – 130); 6 – „Democraţia liberală“ – ca instaurare a banditismului, trivialităţii şi haosului „multilateral dezvoltat“ şi programat (paginile 131 – 160); 7 – Magia Neagră a unei istorii a românilor... făcută de trădători şi de „alogeni“ – marginalii şi dezvăluiri în premieră (paginile 161 – 177) şi 8 – Se pregăteşte Marea Pustiire Mondială !!! Concluzii şi soluţii. Noi afirmăm remediile de Duh Hristic, contra Satanei. Cum va fi Conducătorul Adevărat ca Entitate Constructiv-Hristică, de Neam?! (paginile 178 – 206).

„Radiografia“ dintâi. În „deschiderea“ cărţii, Adrian Botez îşi „pro-jetează“ distinsul receptor în „circularitatea“ / „ciclicitatea“ arheic-arhaicei „scrise a Omului / Neamului“, «de la Originea-Paradis, înapoi, la Originea-Paradis», fireşte, în „speţa“ Daciei şi a poporului său, Poporul Pelasg > Valah, irepresibilă „circularitate“ cu finalitate – aceea de «a-I dovedi lui Dumnezeu că s-a oţelit, că a devenit conştient de Dumnezeirea fiinţei / fiinţării sale, că-L iubeşte pe Dumnezeu-Creatorul său nu „la poruncă“ şi nici „prin predestinare funcţională“ [...], ci cu toată fervoarea Duhului său Viu [...], prin infernul istoriei», întrucât, «în cazul Neamului Românesc, exprimat prin poporul românesc de azi, pornim din Paradisul Daciei... şi ne vom întoarce, fără greş, Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

“Falsificarea istoriei») un aspect „contemporan“ al conspiraţiei anti-Dacia: „...manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria Imperiului Roman...“; («XI. Dispariţii misterioase şi extrem de... „disciplinate“...») distrugerea / dispariţia istoriilor veridice despre Daci / Dacia („Getica“, de T. Statilius Crito; „Istoria Romei“, de Appianus) etc.; («XII. ...Totuşi, despre alchimia traianică...!!!») Dacia şi „icoana zalmoxian-creştină“ de pe Columna Decebalo-Traiană din Roma (113 d. H.); («XIII. TracoDacii – sfinţiţi / aleşi întru a fi primul popor ortodox de pe Terra...») ...“

Pag. 35


tot în Paradisul Daciei... – cu o condiţie: să îndurăm infernul cel mai adânc..., politicianismul iresponsabil şi rapace, impostura, crima şi neruşinarea [...]; şi, dacă vom dovedi tăria de Duh de a-l înfrânge pe duşman, vom binemerita, de la Dumnezeu, să ne hodinim, apoi... – şi să ne stingem arşiţa rănilor, în Rai..., printre sfinţi, martiri şi îngeri... [...], pentru a ajunge la România cea de-a pururi, la România transistorică / anistorică» (Argument, p. 5 sq.), adică, de la Dacia de ieri, la Dacia de mâine. „Arcul“ eseistic adrian-botezianic se exercită cu un original, fermecător patos – atât în Argument ca şi în celelalte opt secţiuni / „macrocapitole“ ale cărţii (v. supra) –, între rugăciune / psalm şi pamflet («Nu avem nicio scuză, în această privinţă ! ...Cum nu au nici cei care au văzut trădarea, cu ochii şi inima lor, şi au acceptat-o, chiar cu bu-

curie dementă, neghioabă – parcă drogaţi, parcă posedaţi de diavol !!! Suntem trădători de Duh Dumnezeiesc... – deci, făptuim cel mai greu păcat: păcatul contra Sfântului Duh...! Doamne-ajută acest popor, să se întoarcă la Duhul lui de Neam, ales de Dumnezeu ! Şi, Doamne, cu Nesfârşită Mila Ta, ajută-ne să întrevedem, şi noi, Mântuirea întru Neam – spălarea poporului în Lumina Sfântă a Ne-

Pag. 36

amului Transistoric, cel de-a pururi !!! ...Doamne, Iisuse Hristoase, trimite acestui Neam iubit de Tine călăuză [...]» – ibid., p. 9 sq.). „Radiografia“ secundă. (1) Prima secţiune, structurându-se în douăzeci şi unu de capitole, abordează probleme stringente ale istoriei, ale contemporaneităţii Poporului Pelasg > Valah, mai toate încordând timpanul receptorului de azi din Dacia – România, Republica Moldova / Basarabia, Macedonia etc.: («I. „Tot Balcanul a fost românesc“») problema Patriei văzută, îndeosebi dinspre Cristea Sandu-Timoc (Zlocutea-Timoc / Serbia, 8 septembrie 1916 – 6 august 2012, Timişoara-România), «o istorie vie şi însângerată, precum un apostol răstignit pe o nouă Golgotă», militant de seamă pentru drepturile Valahimii din Dacia Aureliană – Valea Timocului (azi, împărţită – prin voinţa imperiilor secolului al XX-lea, îndeosebi, a Imperiului Sovietic-Stalinist – între Serbia şi Bulgaria), deoarece «nu ştim care ne este Patria, deci pentru ce anume trebuie să luptăm, cu preţul trudei şi vieţii noastre [...]; iar mijloacele de luptă pentru redobândirea Identităţii Noastre Arheice nu sunt nicicum cele „democratice“ – de fapt, luciferico-masonice –, ci cele ale Duhului UmanoDivin: Trezirea [...] conştiinţei Eului Nostru Umano-Divin, care va determina trezirea supraEului Dumnezeiesc...» (p. 12 sq.); («II. „Există o conjuraţie împotriva cuvântului Român“...») complotul anti-Român, relevat lui Cristea SanduTimoc «atât la Sofia, cât şi în Belgrad, ori Atena» (p. 15), este – de fapt – bimilenarul complot ordonat de împăratul Traian pentru radierea toponimului sacru, Dacia, pentru ştergerea din istorii a Poporului Pelasgo(>Valaho)-Daco-Thrac, complot întreţinut nu numai de Imperiul Roman al lui Traian, ci şi de Imperiul Roman de Răsărit / Apus, de Imperiul Bizantin / Latin, de Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar, de Imperiul Turc / Otoman, de Imperiul Rus / Sovietic, de actuala Uniune Europeană (ce cultivă, de pildă, „confuzia etnică“ între Români = Pelasgi > Valahi şi Rromi / Ţigani, susţinându-se propagandistic de către Franţa, Anglia, Spania, Italia, Germania etc. ideea falsă că România – iar de vreo doi ani – şi Bulgaria ar fi „ţara / ţările de origine a ţiganilor / rromilor“, nu India, ţara de la periferia căreia au migrat în toată Eurasia, de prin secolul al V-lea d. H.; («III. „Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi Aromânii“...») problema re-Unirii Pelasgimii > Valahimii între hotarele Pelasgiei > Valahiei / Daciei (Blaquie / Grande Blaquie – cum era cunoscută în vremuri evmezice, între anii 1185 – 1280 / 1300,

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


graţie re-Unirii sub sceptrul Dinastiei Fraţilor Valahi Petru şi Ioan Asan I, între hotarele Daciei Antice Sud-Dunărene / Nord-Dunărene) nu este numai problema „guvernanţilor“ de Bucureşti (cum greşit credea Cristea Sandu-Timoc), ori „a Aromânilor“ (mai exact spus, a Macedoromânilor, Meglenoromânilor şi Istroromânilor, adică a Valahimii Sud-Dunărene, de la Herodot citire, „ce s-a tot lăsat dezbinată“), ci rămâne, în ultima instanţă a istoriilor, problema voinţei întregului Popor Pelasg > Valah; («IV. Începutul aventurii: cine suntem şi cum ne numim...») „orbecăirile“ evmezice ale cronicarilor / istoricilor umanişti / iluminişti, ori contemporani, ce n-au ştiut şi încă nu ştiu, nu vor să ştie (spre a nu deranja cumva „deşănţatele imperii“) că, etniceşte, noi suntem Pelasgi > Belagi (Belaci) / Belachi > Vlahi / Valahi, după cum s-a demonstrat în nenumărate rânduri, de-a lungul celor două milenii scurse de la Naşterea Mântuitorului; («V. „Limba românească e mama limbii ceii lătineşti“...») limba pelasgă > valahă (dacoromână), după cum s-a tot spus, chiar de la iluminişti (Petru Marior) încoace, este „mama“ / „muma“ celor „nouă limbi pelasge / pelasgice“, nu „limbi romanice“; («VI. Tragedie ardelenească şi martiriu întru Ortodoxie. Românii nu au gena laşităţii înscrisă în ADN-ul lor. Cei mai cutezători războinici ai Terrei: Traco-Dacii !!!») „problema trădării“ Ortodoxiei din Dacia de Vest, adică de la Dunărea de Mijloc şi din Ardeal / Transilvania; («VII. Eminescu, Nicolae Densuşianu – „Memento mori“; iniţierea întru tracism şi misiune spirituală de neam...») „Biblia“ Valahimii; («VIII. România – „vatra veche a Europei... şi nu numai...») Old European Civilization adică vatra Pelasgiei (Thraco-Daciei); («IX. A nu se vedea pădurea din cauza copacilor... sau: Tracia nu este a tracilor») Valahii, urmaşii de azi ai Pelasgilor (Thraco-Dacilor); («X. Falsificarea istoriei... în oglinzi: a. Constantin şi Elena. Enigma Dacilor de pe Arcul lui Constantin – oglinzi...; b. Falsificarea istoriei») un aspect „contemporan“ al conspiraţiei anti-Dacia: „...manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria Imperiului Roman...“; («XI. Dispariţii misterioase şi extrem de... „disciplinate“...») distrugerea / dispariţia istoriilor veridice despre Daci / Dacia („Getica“, de T. Statilius Crito; „Istoria Romei“, de Appianus) etc.; («XII. ...Totuşi, despre alchimia traianică...!!!») Dacia şi „icoana zalmoxian-creştină“ de pe Columna Decebalo-Traiană din Roma (113 d. H.); («XIII. Traco-Dacii – sfinţiţi / aleşi întru a fi primul popor ortodox de pe Terra...») aspecte ale Zalmoxianismului – orfism, esenianism etc.; («XIV. Goţii despre Geţi... adică, despre ei înşişi !!!») „con-

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

fuzii“ etnice dirijate (de Roma, Atena, Constantinopol etc.), Dacia şi Dacii / Geţii ca Goţia / Goţi (cum, de altfel şi subtil-articulata „confuzie“, Dacia / Daci – Sciţia / Sciţi, pornindu-se de la împăratul Diocleţian ce admite în anul 292 d. H. ca Dynogaetia / Dinogeţia (partea dintre „marile bălţi“, Delta Dunării, ţărmul Mării Getice / Negre – de la Insula Şerpilor şi până la Varna, partea de sud delimitându-se de „linia“ Odessos / Varna – Appiana / Olteniţa) să fie desemnată ca provincie imperialromană prin sintagma Scythia Minor; supravieţuind administraţiei imperial-romane, toponimul pelasgo[>valaho]-dac, Dynogaetia / Dinogeţia, de prin secolul al X-lea, a fost tâlmăcit în slavonul Dobrogea); («XV. Limba danubiană, scrisul dacic şi... textele vedice. Suntem înainte de „Turnul Babel“, întru limbajul îngerilor...») „lucrarea“ imperialmancurtizatoare asupra Plelasgilor > Valahilor; («XVI. Tracii îmbrăţişează Terra... nu doar prin limbă...») „săvesciana“ deplasare peste roşu, la populaţia-Ainu; («XVII. Sfântul munte al Kogaionului şi echilibrul spiritual al Tracilor luminoşi») sfântul munte al Daciei, Cogaionl, în „tăbliţele de la Tărtăria-Orăştie“, în Geografia lui Strabon, în poemele lui Eminescu, în „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului conservată în folclorul valah până azi; («XVIII. Poporul mistic, al Soarelui Negru / Spiritual: Lah / Valah») un pamflet împotriva aberaţiilor filocumaniste ale pseudoistoricului Neagu Djuvara; («XIX. Negru-Vodă, logostelele şi eroii») problema „stelelor“ Logosului; («XX. Am ajuns la finalul aventurii prin amintirile propriei noastre fiinţe / fiinţări terestre...») problema sacrei misiuni cosmoterestre; («XXI. Pricoliciul şi... Învierea !») licantropia şi stindardul Daciei. A treia „radiografie“. (2) Partea secundă a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez priveşte „francmasoneria“, „plutocraţia iudaică“, „liberalismul şi comunismul“, „criza cea mai cronicizată şi mai dubioasă“ din Dacia / România, „corupţia generalizată“ în manieră neofanariotă, «de la nivel de ghişeu şi până la nivel prezidenţial» (p. 77), «linşajul elitelor şi calomnierea martirilor Neamului» (p. 78), „pacea socială“ şi „războaiele energiei“, „otrăvirea globală“, haotizarea şi hienizarea societăţii, distrugerea sistemului de învăţământ («...deja vedem că se pregăteşte „elevul / tânărul-jivină“, incult până la barbarie şi sclavie, egoist şi total iresponsabil, feroce şi singur, satanic...» – p. 83 sq.), a sistemului de sănătate, a sistemelor economice etc. A patra „radiografie“. (3) A treia parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, abordează

Pag. 37


„eclipsa de Duh“ în raportul entitate arheică / divină – neam / popor: «... în secolul al XIII-lea, toate popoarele Terrei au intrat în eclipsă de Duh..., de fapt, „un blocaj recapitulativ“ al câştigurilor şi pierderilor din acţiunea spiritual-hristică. [...] Poporul român (direct sau prin ... „regii şi împăraţii săi“...) a avut destule eclipse (cele mai apropiate: 23 august 1944 [...], apoi 25 decembrie 1989, când mult prea mulţi români au fost de acord cu blasfemia asasinării unui conducător [...], iar cea mai proaspătă greşeală: 6 decembrie 2009, când nu doar „frauda de noapte“ l-a reales pe Băsescu, ci şi „scursurile“ [...]» (p. 91 sq.). A cincea „radiografie“. (4) A patra parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se focalizează asupra „fibrei de Duh“ a Valahimii în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Războiul de Independenţă din 1877 – 1878: «...în 1877 – ’78, noi, românii, am dus un război crâncen, pentru Neatârnare – dar şi de „spălare a ruşinii ruşilor“...) şi în secolul al XX-lea («...în cele două războaie mondiale am dus lupte grele – în ciuda trădării coloneilor şi generalilor filogermani, în primul război, şi a regelui Mihai, într-al doilea – şi în ciuda dezbinării, din forurile superioare ale armatei, de pe frontul sud-moldovenesc, prin defectarea bolşevică, din 1917..., dar şi a dezbinării din cadrul politicienilor români şi al camarilei regale... şi chiar a regilor noştri masoni, dintre care criminalul şi iresponsabilul de Carol al II-lea seamănă izbitor cu Băsescu [...]; ştii bine cât de scump a plătit Ceauşescu, pentru „încăpăţânarea“ lui naţionalistă, pentru „excesul lui de personalitate“, extrem de benefic, în esenţa lui..., vedem abia azi, foarte clar, pentru Poporul Românilor [...] ...Ceea ce se întâmplă de 21 de ani încoace, şi anume, să fie lăsaţi ungurii să ne batjocorească, să ne facă ei geografia şi istoria [...]. să ne conducă – Marko Bella – vice prim-ministru..., UDMR-ul terorist decide împotriva românilor prin şantajarea tuturor guvernelor româneşti... cârpe şi Iude !!! – adică, iartă-mă, dar să laşi Cultura şi Sănătatea Românilor pe mâna duşmanilor lor istorici, adică a politicienilor maghiari şi iredentei maghiarilor - este un act de trădare cumplită ! – aşa , nu se putea ajunge decât la ce s-a ajuns: înfiinţarea Gărzilor Secuieşti, înarmate până-n dinţi, cu armament trecut graniţa de la Budapesta, pe la Vama Borş !... autonomia teritorială pe criterii etnice a Szeklerföld-ului / Ţinutului Secuiesc,,,, rupând România în două, din mijlocul „steagului“ ei găurit, în decembrie 1989, la casa popii Tökes !!!, refăcând ticăloasa graniţă a Diktatului de la Viena!!!..., cărţi de istorie şi geografie „aranjate“ la Budapesta !... pe când copiii de

Pag. 38

român nu mai au dreptul să-şi cunoască istoria şi geografia, cele reale !!! [...] cu aşa logică şi acţiune politică strâmbe...» – p. 102 sqq.). A şasea „radiografie“. (5) A cincea parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se axează pe faptul că «trăim , azi, o istorie bleagă a României» (p. 114 sq), „istorie bleagă“ constând într-o cumplită serie de „veniri“ / „venituri“ („imperial-scursori“) pe fondul cancerului corupţiei din România – „inima“ contemporană a Daciei Nord-Dunărene a lui Decebal: «Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Agricultura Ţării!“. Şi tu, bleg şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci... şi obţii nişte...minunate pârloage! // Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la Industrie!“. Şi tu, bleg şi corupt, transformi fabrici, uzine, rafinării... în schelete! // Vine multinaţionala / transnaţionala şi-ţi zice: „Dă foc la munţi şi păduri!“. Şi tu, cuminte şi teribil de bleg, îi chemi pe Nicolaiciuc ori pe Verestóy A ila, şi obţii chelirea munţilor..., sufocarea şi jalea de moarte a fraţilor tăi şi corupt, dai foc la ogoarele strămoşilor Traci... şi obţii nişte...minunate pârloage!». Şi seria cumplitelor (ne)cazuri din Dacia / România comandate de „multinaţională / transnaţională“ continuă de mai bine de două decenii astfel: «...„Transformă-i în sclavi şi terorizează-i pe angajaţi [...] Nu-i plăti decât cu zgârciuri, cu mizerii, care abia să-i ţină în viaţă, nu cu salarii care să le permită să-şi ridice fruntea, a oameni ! Dacă vor crăpa, atâta pagubă, rezervă biologică există...!“ [...]; ...vin băncile zarafilor lumii şi-ţi zic: „Tu să te împrumuţi de la noi, să te tot împrumuţi până leşini şi crăpi de-atâta împrumutat!“ [...]; „Fă autostrăzi invizibile, ca să avem noi purcoi şi sodom de bani, iar voi să nu aveţi autostrăzi – canci, bre!“ [...] Tu, Ţara Aurului şi Duhului lumii, de azi, nu mai ai nici un miligram de aur, şi, tot de azi, eşti Culmea Prostiei şi Bolii, Model Mondial pentru Prostie şi Boală!“» etc. A şaptea „radiografie“. (6) A şasa parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, relevă, în aceeaşi tonalitate pamfletar-vulcanică, în acelaşi viguros clamor sempitern, aşa-zisa „democraţie liberală“ a terorismului / banditismului de „băsescian stat reformat“, „haosul multilateral-dezvoltat şi programat“ pentru că: a) «...valorile culturale nu se pot susţine, în mod real şi stabil, fără valorile moralreligioase» (p. 134 sqq), adică fără „valorile Ortodoxiei“; b) «nicio orânduire n-a respectat omul... – deci nici pe Dumnezeu ! –, dar niciuna nu l-a înjosit atâta pe om cât orânduirea „haosului programat“ şi a „haosului multilateral dezvoltat“, cea a zarafilor, „democraţia liberală“, deh ! – care vrea

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


să ne convingă de absenţa lui Dumnezeu în ceruri şi de prezenţa lui în ... bănci şi în bancomate» (p. 139 sqq.); c) «prăpastii sociale, viduri de comunicare şi piramide de trufie» = „acceptarea domniei răului în lume, a războiului sinucigaş şi a veşnicei orbiri / anihilări a demnităţii umane“; [...] g) a renunţa la „slujirea lui Dumnezeu“ înseamnă a accepta robia Satanei „democratice şi liberale“ etc. A opta „radiografie“. (7) A şaptea parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, se constituie din «marginaliile şi dezvăluirile în premieră», „marginalii“ privitoare la «magia neagră a unei istorii a Românilor... făcută de trădători şi de „alogeni“» (p. 161 sqq.): «...Toţi mârlanii şi toate „curvele morale“ se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de nimic altceva decât de hoit. [...] Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii“ în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU ! Pe pielea noastră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice“ (de magie neagră“, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi“, noi pe noi înşine...! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16: „Camera Deputaţilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educaţiei în varianta Guvernului, prin care Limba şi literatura română va fi singura disciplină care nu poate fi studiată şi în limba maternă de către minorităţile naţionale, informează Mediafax.“ [...] Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai „ager la ochi“, în această problemă gravă a României de azi: „Majoritatea deputaţilor a votat posibilitatea predării istoriei şi geografiei României în limba maghiară. UDMR a ţinut mult la acest detaliu, conţinut altminteri şi în proiectul Legii Educaţiei. PNL şi PSD au protestat cu vehemenţă şi i-au acuzat pe pedelişti, udemerişti etc. de trădare a naţiunii române. [...] Normal ar fi fost ca măcar aceste două discipline să fie asimilate de compatrioţii noştri maghiari în limba română, limba oficială a statului în cadrul căruia sunt şi ei cetăţeni. [...] În SUA, geografia şi istoria sunt predate în limba engleză, în Franţa, franceza e unica limbă oficială admisă, în Grecia – limba greacă... ». Autorul mai supune analizei în acest macrocapitol: «limbricii „epocii de aur“ băsesciene, „juni“ educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale [...]», «...„drepturile colective“ în Vestul-cel-Decizional-asupra-noastră-şi-a-Istorieişi-Fiinţării-noastre» etc. A noua „radiografie“. (8) A opta parte a «Cazului Dacia...», de Adrian Botez, încordează timOnyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

panul / auzul istoriilor cu privire la «marea pustiire mondială» (p. 178 sqq.), la «puşcăria Duhului tuturor popoarelor», la «remediile de Duh Hristic contra Satanei», la profilul «conducătorului adevărat ca entitate constructiv-hristică de Neam», la „stăpânii procesului de globalizare“, la „războaiele informaţionale“, la „guvernul mondial“ / „guvernul conspirativ“ („guvernul din umbră“), la „criza globală de sistem“, la «iluzia Libertăţii, Dreptăţii,

Adevărului» în lumea contemporană, la „perfecţionarea Planului Dalles“, la „Proiectul Harvard“, la «false descoperiri arheologice pentru a submina credinţa» etc. Prin „Cazul Dacia...“, de Adrian Botez, parese că Valahimea contemporană şi-a aflat o puternică personalitate, un nou martir în lupta Sa pentru Dreptate întru Dumnezeu, în cumplitul război cu duşmanii de moarte – „din lăuntru“ şi „din afară“ – ai Daciei, în cumplitul război cu imperiile ce continuă şi azi să vâre şi mai adânc săbiile, în rănile nevindecate – prin vitregele / vitregitoarele istorii – ale marelui, străvechiului şi blândului nostru Popor Pelasg > Valah. (Ion Pachia-Tatomirescu, Nouă radiografii ale „cazului Dacia“... – cronică la volumul de eseuri, Cazul Dacia... România de azi: pregătirea cea tainică (a Drumului spre România Sacră, de ieri, de mâine... de-a Pururi !, de Adrian Botez, Râmnicu-Sărat, Editura Rafet, 2011, pagini A-5: 208; ISBN 978-973-146-155-7).

Pag. 39


Nick SAVA (Canada)

Haosul în arta modernă

A

“În mitologia greacă, Chaos era personificarea haosului primordial. Hesiod îl plasează „înaintea apariţiei zeilor”, deşi alţii îl considerau fiul lui Chronos şi al Geei. Chaosul primordial s-a despicat : (χαίνω. „a căsca”), apărînd Gaia, Nyx (Noaptea), Eros, Erebos şi Tartaros. Şi alţii consideră că Nyx, Aether (lumina stelară), Hemera şi Noaptea ar fi copiii lui Chaps şi Gaia, sub influenţa lui Eros. Bineînţeles, aceste informaţii au mai puţină revelanţă, mai ales pentru artistul post-modern...Un al doilea înţeles al cuvîntului se referă la o stare generală de mare confuzie, dezordine totală, înv ă l m ă ş e a l ă , dezorganizare, babilonie, debandadă...” Pag. 40

rta secolului al XX-lea încerca, chiar și după apari ia non-figurativului, să men ină o oarecare ordine în formele de expresie. Oricît ar fi fost de metafizice, de gestuale, organizarea internă a lucrărilor putea fi recunoscută. Deseori, mari artiști care apelau la mijloace de expresie neconven ionale, chiar rebele – încadrate azi la „avangardism”, dadaism, neo-expresionism și alte –isme ale sfîrșitului de secol, păstrau o oarecare ordine, tocmai pentru a pune în contrast „haosul” și „crea ia”. Chiar și în crea iile aparent total haotice, se putea recunoaște ironia din spatele demersului șocant. Totuși, spre sfârșitul secolului, în postmodernism, orice conven ie a fost aruncată la coș, haosul devenind deseori singura „expresie” a artistului. Motivul? Din lipsă de idei, de formare, de talent. Singurul scop devenise șocarea publicului cu orice pre – nu diferit de spargerea instrumentelor de către muzicieni de două lulele pe scenă, sau de exhibi ionismul facil, deseori pornografic, al „artiștilor” neconven ionali. Dacă ne întoarcem spre etimologie, vedem că acest cuvânt, haos (cu variantele caos, chaos), venind din limba greacă (χάος) prin filieră latină-franceză, se referă la starea primitivă, de neorganizare, în care, după cum presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apari ia universului cunoscut de om; (în unele concep ii teogonice) spa iu nemărginit, cufundat în beznă și umplut de „neguri”, în care sar fi găsit, într-un amestec con-

fuz, elementele și materia înainte de organizarea lumii; stare de dezordine primordială a materiei. (DEX 98). Fără a numi explicit, putem bănui că această stare de „haos” există și în Biblie. În prima carte, Facerea, se spune doar că „Dumnezeu a creat Cerul și Pamântul” – fără a spune unde (și cum). Ulterior, a creat Lumina și a despăr it-o „de întuneric”. Probabil acest întuneric, în care existau deja „Cerul și Pămîntul” și, apoi, Lumina, era chiar Haosul. Neorganizat, fără formă, „plin de neguri”, beznă totală, neorganizat. Cuvîntul Haos, amintit în limba ebraică (după unii cercetători), ar fi AAA A AAAA A (Tohuwabohu), ce ar însemna „mutare” (?) În mitologia greacă, Chaos era personificarea haosului primordial. Hesiod îl plasează „înaintea apari iei zeilor”, deși al ii îl considerau fiul lui Chronos și al Geei. Chaosul primordial s-a despicat : (χαίνω. „a căsca”), apărînd Gaia, Nyx (Noaptea), Eros, Erebos și Tartaros. Și al ii consideră că Nyx, Aether (lumina stelară), Hemera și Noaptea ar fi copiii lui Chaps și Gaia, sub influen a lui Eros. Bineîn eles, aceste informa ii au mai pu ină revelan ă, mai ales pentru artistul postmodern... Un al doilea în eles al cuvîntului se referă la o stare generală de mare confuzie, dezordine totală, învălmășeală, dezorganizare, babilonie, debandadă... Cam ceea ce se întîmplă în via a economic-socială din Grecia sau via a politică din România. Antonimul cuvîntului haos este ordine – singurul antonim dat de dic ionare, de fapt. Dacă haosul, dezorgani-

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


zarea, confuzia, debandada, babilonia, vin din nepricepere, idio enie, cretinism, lipsă de discernămînt, de educa ie, chiar de valori etico-orale și, mai ales, din lipsă de idei, ordinea este un proces conștient și diligent care cere o puternică concentrare a intelectului și psihicului unui creator. De aceea și este ocolită în arta contemporană de majoritatea „creatorilor”. Să luăm un exemplu, ca să în elegem mai bine. Un exemplu stupid – deși în arta modernă, mai ales în happeninguri nimic nu poate fi suficient de stupid - totul este să fie inedit și să șocheze. Să zicem că vreau să sparg o farfurie în fa a unei audien e. Da, e mai ușor să distrugi decât să creezi – de asta erau convinși chiar și barbarii care atacau Imperiul roman. Să creezi o farfurie înseamnă educa ie artistică, sim și talent, experien ă, seriozitate... Ca să spargi o farfurie ai nevoie, cel mult, de-un ciocan și de-o idee: să spargi farfuria în fa a unei audien e, creând mayhem (un vechi cuvnt germanic, folosit de englezi cu sensul de haos”). Acum, cînd avem Ideea, ea trebuie „cizelată”. Asta ia mai mult timp (vorba vine, poate avea loc la un pahar de alcool sau la o doză de drog) decît „crea ia”... Și încă mai mult timp ia să găsească niște fraze frumoase prin care să explice „estetica” crea iei și semnifica iile ei în contextul „manifestărilor omenești”. Asta ar fi partea de „comunicare” artist-privitor (și/sau consumator). Și, probabil, cel mai mult timp e consumat în activitatea de PR, căutînd un „critic de artă” care să-l vîndă bine – cel mai important lucru, de altfel. Buuun. Să ne întoarcem la Idee. Artistul trebuie să decidă, în mintea lui înce oșată de alcooldrog ce tip de farfurie să aleagă. Să fie un blid simplu, de lut – făcînd trimitere la „ancestralitate”, la „origini” – sau o farfurie de por elan, scumpă („protest împotriva opulen ei și a snobismului claselor avute)? Demersul este oricum un protest împotriva „societă ii de consum care „dezumanizează individul”, sco înd din străfunduri puseurile atavice, blablabla... A doua decizie de luat (foarte importantă): să spargă farfuria trîntindu-o de pămînt, călcînd-o cu bocancii sau folosind un ciocan? (un pickhammer ar face o impresie deosebită!) Să facă referire la gestul „natural, spontan” – sau la tehnică (chiar și un ciomag ar fi interesant...) La urmă, să sară cu picioarele pe cioburi, zdrobindu-le definitiv (în urlete sălbatice, nestăpînite – sau pe muzică de orgă?), încăl at cu bocanci cu inte sau doar în ciorapi (poate descul ? sîngele

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

face întotdeauna senza ie...) Bineîn eles, totul filmat cu grijă și prezentat, cu discursuri, interviuri, opinii ale snobilor, șefilor de galerii, la televiziuni, eventual vîndute la licita ii organizate de case de renume. Pînă la următoarea „exhibi ie” (din englezul exhibition=expozi ie). Publicul va putea povesti, mai târziu „A fost grozav! Un HAOS total!” Am urmărit mai multe filmule e despre marele artist american Basquiat)se pronun ă ba’KEY), mort la 28 de ani (din suporadoză). A debutat făcînd grafi i pe străzile New Yorkului. Le semna SAMO și, cine știe de ce, a devenit vestit. Nu că ele transmiteau vreun mesaj – pur și simplu murdăreau pere ii. Se semna fie cu pseudonimul ales, fie cu o coroană. Ajungînd faimos (printre homleșii Bronxului), s-a gîndit să dea lovitura. Să devină faimos și bogat! Ceea ce vor (acum) mai to i artiștii. Desigur, nu avea pic de educa ie artistică – doar „experien a” de mîzgălit pere ii. Crea haos cu sprayurile colorate, pe pere ii și zidurile Primăriei... Dar avea sim ul culorii – asta o certifică chiar și mari pictori. Și a găsit un critic care gândea că PR-ul bate talentul. Că un artist nu e suficient să fie bun – dacă nu e promovat așa cum trebuie. S-a întâmplat și în muzică – de ce n-ar fi valabil în arta plastică? Și a reușit ca în opt ani să facă din Basquiat un artist de faimă mondială! În timpul vie ii a expus în zeci de expozi ii personale, sute de grup, în State și în întreaga lume. Desigur, mai ales prin galerii și muzee neconformiste, gen Guggenheim. Iar cel mai scump tablou vândut la licita ie a costat 12 milioane dolari! De atunci, grupul U2 a cumpărat un tablou cu 27 de milioane de dolari. Nu pot spune că nu-mi place cum picta Basquiat. Este foarte mult exhibi ionism, fără îndoială, și mult kitsch. Sunt pu ine idei (pe care ajungi să le recunoști pentru că se repetă) Formîndu-se „din mers”, în lucrările lui se pot observa idei și tehnici ale momentului, de la afișaj (posting) la ready made, sgrafi i, grafi i, „sfîșieri”, scurgeri, tehnică mixtă, pop-art (mai ales că a lucrat o vreme cu Andy Warhol). Este încadrat, ca stil, la post-expresionism. Și totuși, lucrările lui nu sunt un haos total. Au o organizare interioară, se simte efortul creativ, ordinea contrastează cu dezordinea și confuzia. Se simte influen a artei naive, atât a artei negre cât și cea a copilului needucat. Lucrările au, mai ales, sinceritate – ceea ce „artiștilor” haotici post-moderniști le lipsește cu desăvârșire. De aceea, numele lui Basquiat va rămâne, atât timp cât haosul nu ne va cuprinde cu totul.

Pag. 41


Daniel DRAGOMIRESCU

Un poem arghezian

C

“Descrierea argheziană cuprinde o succesiune de imagini puternic sugestive: orizont întunecat, arbori desfrunziţi, lacul în lumina amurgului sepulcral. Frecvente sunt imaginile personificatoare: arborii se cufundă în „somn”, ei „adorm în sus şi-n jos” (în plan real şi în plan virtual). Somnul reprezintă laitmotivul poeziei. Este un element care trimite la ideea de moarte, conturată printr-o gradaţie foarte iscusit dozată. Astfel, poetul notează întâi că arborii adorm (versul al treilea), apoi îi surprinde dormind (versul al patrulea), iar în final ei îi apar morţi (versul al optulea). Ideea de moarte – ca sfârşit al unui ciclu de existenţă individual .” Pag. 42

rea ia poetică argheziană este un univers caleidoscopic, din care se pot extrage oricând texte în măsură să satisfacă cele mai variate preten ii și gusturi, estetic situate între tradi ionalism, modernism, avangardism, neomodernism și chiar postmodernism. Cert este că Arghezi nu e doar un nume care „zgârie” la ureche, cum îi plăcea maestrului să spună, gândindu-se probabil la burghezul indolent și ușor de epatat, ci un reper fundamental pentru tot ceea ce înseamnă poezie românească a secolului trecut, pe care acest harnic meșter al muzei Erato l-a marcat prin valoare și originalitate, prin longevitate creatoare și biologică. Poezia Ora răzlea ă, cuprinsă în volumul Ritmuri (1966), apar ine ultimei faze de crea ie a lui Tudor Arghezi. A văzut lumina tiparului cu numai un an înaintea mor ii sale. Din punct de vedere tematic, Ora răzlea ă se referă la condi ia perisabilă a omului, surprinsă sugestiv printr-o descriere de natură, care poate părea neutră doar unui cititor grăbit. Ca specie, corespunde liniilor unui pastel marcat de note elegiace. Textul poetic se organizează pe două planuri: unul exterior și obiectiv (natura), celălalt interior și subiectiv (poetul, omul). Prima secven ă (strofele 1 și 2) este descriptivă la modul pe care și Ion Pillat, contemporanul său, îl cultiva. Descrierea argheziană cuprinde o succesiune de imagini puternic sugestive: orizont întunecat, arbori desfrunzi i, lacul în lumina amurgului sepulcral. Frecvente sunt imaginile personificatoare: arborii se cufundă în „somn”, ei „adorm în sus și-n jos” (în plan real și în plan virtual). Somnul reprezintă laitmotivul poeziei. Este un element care trimite la ideea de moarte, conturată printr-o grada ie foarte iscusit dozată. Astfel, poetul notează întâi că arborii adorm (versul al treilea), apoi îi surprinde dormind (versul al patrulea), iar în final ei îi apar mor i (versul al optulea). Ideea de moarte – ca sfârșit al unui ciclu de existen ă individual – este întărită și de alte imagini cu valoare simbolică: aparenta mișcare de cădere a copacilor, cufundarea lor (tot aparentă) în adâncurile acvatice (strofa întâi), impresia de ruină pe care o pot face copacii devitaliza i. Se adaugă, cu o conota ie similară, și momentul înserării (L. Blaga scria într-un poem: „Mi-aștept amurgul, noaptea și durerea”). A doua secven ă a textului (distihul din final) marchează gramatical trecerea din planul „obiectiv” în planul subiectiv, de fond, prin înlocuirea persoanei a treia (utilizată în strofele 1 și 2) cu persoana a doua: „te-mbie”, „te cere”. Moartea nu este numită aici eufemistic – precum în poezia De-a v-a i ascuns, de exemplu (unde e prezentată ca un joc de copii și de oameni maturi) – ci prin metafora simbolică umbra: „Nedeslușită, umbra te-mbie și te cere”, fiind definită cu atributele simbolice: „Singurătate, cea ă și tăcere”. Stăpân pe arta sa poetică și maestru de necontestat al cuvintelor potrivite, Tudor Arghezi revine în Ora răzlea ă la o temă predilectă a sa din tinere e, proiectând de această dată asupra mor ii o viziune mult mai calmă, mai senină. Această viziune se înscrie în paradigma fixată de geniul popular în Miori a și reluată peste timp de Eminescu și de către al i autori cunoscu i și recunoscu i (Coșbuc, Blaga). O paradigmă definitorie pentru spiritualitatea românească. Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


ioan BABAN

ELEGII I şi vine o vreme când nici glasul nu mai are ecou că se îmbracă într-o haină întoarsă mereu către sine; mă întreb dacă acest neajuns e îndestul de încăpător încât să trebuiască să-mi caut o altă linişte mai neînţepată de nimicul atât cât mai este acum păstrat în fiinţa primordială a timpului trecut sau viitor… dar cum nici o întrebare nu-şi mai găseşte vreun răspuns orice scotocire prin grămezi de uitări nebuloase e o zădărnicie dintre cele mai puţin nemulţumitoare decât toate căutările succedate prin nedefinitele cetăţi împrejmuite cu garduri desenate de sârme ghimpate din trecutul imponderabil al atâtor lumi viitoare… caut prin straturi de îngeri visuri cu iubiri mătăsoase înveşmântate şi ele cu ultimii nori treziţi din nesomn şi din dezordinea privirilor nu se înfiripă vreun zvon cât de cât pentru cea mai redusă dintre mângâieri din care mai există prin planul vreunei fantasme rămase pe o autostradă pe care păşeşte ultimul pieton…

II şiruri de nopţi legate între ele cu câte un colţ de zi fluturi înspăimântaţi de zborurile ce nu s-au croit porţi nedeschise ferecate de gânduri mai ieri răzvrătite iar azi doar uitările mai scormonesc în cenuşa lor proiecte vărsate în zăgazurile prezentului năvălind fără rost pe închipuite meleaguri haşurate de un trecut viitor… universuri ştirbite de aşteptări rupte în bucăţi de păcate adunături împrăştiate la cel mai mic zvon de uimire nu e posibil să fie mai mult decât se vrea peste tot o noimă e în toate dacă ceea ce e mai este noimă şi nu o biată iluzie că ne găsim undeva pe un pisc la depărtări egale oriunde privirea se înfige ca un pivot… rupte anotimpuri în hârburi aruncate prin reci cimitire încearcă să se înfiripe pentru o ultimă împotrivire rămasă încrustată pe o piatră sfidând veşnicia sechestrată nici ea nu mai ştie în ce fel de împietrire mai e în cuvânt până la urmă doar o părere se înveşniceşte rebel însă niciodată nu-şi găseşte pentru totdeauna veşmânt…

III cât vor rămâne de întregi necuprinsurile după ultima ondulare a trecutului învăluit în ceaţa dură a prezentului cum se vor clăti limpezimile tulburate de ape imponderabile cât de apocaliptic va fi viitorul din buzunarele veşniciei cât de iubitori faţă de aproapele ne vom dovedi la final nimeni nici vânturile rare somnolente nu le vor mai şti… vine un timp a cărui indiferenţă râde în hohot cu termen

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 43


redus nu-l mai aude nimeni şuierând de dragul hoinărelilor pure cine să-l îndemne la elanuri odihnitoare şi singuratice când în vastul împrejur nu e decât o singurătate goală hrănită cu tăceri îndelungi şi cu nişte căutări încă nedefinite tremură tremurul tremurului de înduioşarea supremă… mulţimi de sensuri unice se aşază în ghemuri de seisme plouă cu mari neguri de nimicuri tăiate în infinite simetrii necunoscute încă în stare latentă gata să se producă în orice moment din matricea uriaşă fecundată de focuri stranii izbucnite la rostirea repetată a unui singur cuvânt îndumnezeit în viitorul templu abisal al unei iubiri înstrăinate în ură…

X mă mulţumesc doar cu împrejurul meu redus la tăcere nici nu mai măsor lărgimile sau îngustimile lui rotunde nici palidul lui acoperământ albastru ori plin de nori când îşi mai aduce întâmplarea aminte că a uitat undeva un colţ de lume îngrădit de multă vreme cu sârmă ghimpată nu mă mai preocupă şi nici nu le mai iau în seamă ca altădată… oare cât de largă o fi lumea aceasta şi cât de nebuloasă câte aripi sumare mi-ar trebuie să închipui o caricatură de zbor dincolo de gardul împrejmuitor al acestui umil şi sărac univers unde hălăduiesc nişte iluzii scăpate din praştia nepăsării aride din mlaştina ignoranţei cultivate şi hrănite cu perseverenţă de mulţi buimaci bolnavi de râia repetenţiei hodorogite… privesc în zările înceţoşate de o aşteptare rămasă desculţă nici un mijloc de transport nu e posibil într-o lume îngrămădită de aceea îmi şoptesc în gând cântece de uitare şi rămas bun visez piramide sfincşi desene rupestre şapte minuni ale lumii şi multe alte locuri unde s-au jucat ca nişte copii neastâmpăraţi prin colbul uitării Homer, Ovidiu, Horaţiu, Dante, Boccaccio…

am văzut cum râul sta pe loc iar malurile o luau la vale mă rătăcisem ca-ntr-un iarmaroc cu zăplaz de puncte cardinale; râdeam de lumea-ntoarsă îndărăt ca un cruciat pe-o gloabă în cetate nefericit precum un logofăt pipăind centuri de castitate; şi alte multe lucruri nefireşti se învălmăşeau în spaţiul mut aşa cum bate ploaia în fereşti dintr-un viitor fără trecut; în labirintu-n care am intrat pe vremi călătorind spre îndărăt posed un paşaport demobilizat lăsând în urmă dâre de omăt…

IX seara deseori mă plimb pe stradă ca-ntr-un spaţiu gol de infinit când prin raza aspră de zăpadă îmi purific sufletul trudit unde să mai merg atâtea drumuri adunate într-un ghem obscur când în zarea deasă de amurguri mă-nconjoară-atâta împrejur am în buzunar o depărtare rebegită ca un om sărac ce-a uitat de mult că mai e soare unde paşii nici nu se mai fac în desagă vântul râde-n şoapte fluieră prin haos precum un ecou ultima scânteie peste miazănoapte ca să lumineze unicul tablou...

V

Pag. 44

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Atila RACZ ea toamna și vine înspre mine toamna ea (poetul încă vorbea despre Lara) timp în care realitatea m-a frunzărit nu nu mă doare decât fereastra decât umărul scaunului trist decât melancolia sticlei goale în care luna a-nmărmurit și încă mă doar cei care-u murit așa am crezut dar peste noi întotdeauna simplitatea foșneste și nu știm nu știm de ce palmele tale mângâie casa din care ne-am pustiit nici cerul nu plânge nici oceanul nu nici iarba nici

mă dezbrac imitând șarpele de casă târându-se prin sufletul zidurilor prin pere ii umbroși mâhnit deschid ușa bătrânei case unde mi-am zidit copilăria mi-e frică să trec pragul dincolo oamenii se deșartă unul din altul își împrumută chipul se zidesc se mușcă se macină unii își sapă groapa în gura altora

dar s-o lăsăm așa cum este cuvântul pe genunchii tăi s-a răstignit

omida de pe zidul oblic intră în fluturele a ipit diminea a ca pieli a ochiului străpunsă de larve sonore mă închid în inimă

din spatele ferestrelor îndoielnică această zi lipită pe ferestrele ea se întinde în mine îi simt neliniștea îndoielnică această zi în care realitatea dispare noaptea încearcă să-și lase trupul pe dig cu demnitate lumina strivită sub talpa melcilor lasă o urmă argintie pe grinzi privești asfin itul prin mine gândurile furnici mărunte chinuind lutul uscat neputin a de a-mi prefigura următorul pas

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

închipuite

iarăși e noapte și iar vin înspre tine iubi i-mi măcar un cuvânt un biet cuvânt ori ignora i-mi putin a de a scrie

Pag. 45


sunt fericit ca dorul îmi sap groapa-ntr-o fântână mă adâncesc spre izvorul unde tatăl meu încă mă frământă în ochii lui să fim împreună noaptea când numai rugăciunea nu nu însingurează noaptea când cuprind tot cerul în mine vă jur nu cad în genunchi și și nu mă rog triste ii din mine mu enia mă inundă mă voi împu ina de acum cu fiecare cuvânt dar sunt fericit eu scriu împreună cu tine ne împărtășim creștem un trup nu-i așa nu-i așa că mă sim i

nu nu mai am nevoie de ochi prin mine trec nop i lungi și păsări singuratice zburându-se sărăcia anilor sărăcia cuvintelor sărăcia din care nu mai este nevoie să ies o să fug de uitare cum potârnichea prin urechile lăstărișului cum orizontul alunecă sub nisip cum marea trecea prin algele zvelte înghi indu-și valul încercănat i-am mai spus între noi nici o clipă să așezi nu po i între noi nici zbaterea unei colibrii între noi doar doar o inimă blândă să crești tu și tu și tu î i așezi ochii de ochii-mi mâinile de mâinele-mi trupul de trupu-mi ca punerea în pământ a trecerii dar acum acum hai să plecăm este timpul înăl ării

timpul înălțării nu mai am nevoie de ochi cu respira ia mângâi drumuri pietruite timpul scurs printre îngeri printre aripi printre umbre urmând înserarea mă ridic din călcâie din glezne din genunchi din trup vâlvătaie dragilor o să plec așa cum tânăra pe margini de ape în muzica râului iute spălându-mi fa a îmi amintesc cerul atârnat de șoldul colinei casele albe ieșite din trotuar ca niște umeri dimine ile reci pășind în zilele copilăriei

Pag. 46

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Alan TRAYNOR (Irlanda)

Night of the Black Swan She was night's Geronimo, and her black feathers grew into every hair of the electric crow Fiery green flames drank her soul, ripened with the purple-ink grapes of Malbec Only her dripping wet hair slept with sleeping lions, as do black-olive-eyes purr of cello strings Dreaming of her blue moon woven into mine only creates a vacuum in her liquid leggings Must I always keep hope as my fire among the popping spheres and raindrops of morning leaves If so, let them eat the clouds of my mouth with candyfloss, where synchronicity alone rides the wounded bull of Manet.

The Golden Flower of Monaco She wound the fingers of dawn into crisp burning curves Revving the golden perfume of sad beauty From her face fell the smoke of piercing flowers opening wide her left eye Molten wine tore the polyester from her knees as she opened wide her desk into a book of colourful nerves While outside of Eden stood Studebaker's Golden Hawk roaring from the chariots of her hair Soaring the tall Petra stones walked the shadow of a single white dress that ate only blood-red-oranges Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Only there, did the lost scent of light whisper past her face, shooting the last page of Ulysses into her fingers She felt at home on wiry feet as she wore the tree of night that fed on the elastic-blue-skin of chrysanthemums Stretched awkwardly into the stars raced her neck that bled into the eyes of the Aegean Sea Where a burnt rutilus night lay awake in the cement of her soul, crumbling into the paint of newly built canvas Sadness hung a sheet from her thoughts breaking the wings of her heart, stung constantly by the sound of blue She spoke of black light in bo les that wore the bristles of her only brush and lay smoking in the long fighting light Goodnight black flower, goodnight wander you courageously into the fleeing vagient horses of night

Pag. 47


The Black Dress

from her ear...

I have everything i need as long as my heart beats now

Where Romeo incognito stands as the morning thrush dribbling worms into song

Loosen the zipper of your mouth and open up your dress of oil and honey Artemis once touched your mouth as her shivering bow opened your lips The tightening strings of her eyes launched an arrow of light curves Into the hand of Zeus Who gained her tangled hair for the loss of blood from one hand What is a heart meant for unless it opens with flowering blood For the desert only opens it's gates once in a lifetime, to free the water of love

Pollock was not a man he only swam with tadpoles in their dribbling black, white and yellow paint Bent like Elvis over jellyfish stanzas naming all but one lover, the white sand of Hyams The pregnant hand of red pulled the poet to his knees while an orchard of hands fell onto the ground MoMA gave him walls but he lived on the ocean floor, where the alcohol of eyes carefully washed his achromatic feet

The Red Fox Beauty is a stolen scent but with you, it is a bonfire of lilies flooding my mouth Peel back the sun like a lemon and watch the shadows of early morning bend the trees around her face Beneath the skin of summer are her nocturnal eyes flu ering red orange, bu ering the softening snow Oh, come home to me on the wheels of the wind and let the waterfall of touch feed the salmon to the bear

Pollock's Grey Orchard Throw it like a apple into her mouth...

The lips of autumn are upon us building a river of rust, like the golden Prairie smoke that whistles Ravel's Boléro

Take it like a seagull

Pag. 48

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Dan RAVARU

TIMPUL ÎN MITOLOGIA CELTICĂ ŞI BASMUL ROMÂNESC

N

“După o ipoteză a profesorului britanic F.R. Stamard, la baza simetriei universului, ar exista "locuri reci unde traiectul materiei şi vieţii s-ar scurge în direcţia viitortrecut"; de asemenea, se vorbeşte virtual de un timp curgând invers pentru persoana ipotetic aflată în absorbţia pâlniei unei găuri negre stelare, viaţa retrăgându-se în cronologie descrescândă. Scriitorul Ailianos ne transmite în "Istoria pestriţă" un mit grecesc în care se vorbeşte de o limită a lumii locuite unde ar exista Fluviul Tristeţii şi Fluviul Bucuriei. Pe malul acestuia cresc fructe care, după ce le mănânci, te fac tânăr, copil tot mai mic, apoi dispari. “ Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

oţiunea de timp a obsedat, a fascinat, a determinat permanent gândirea şi imaginaţia, fiind intrinsecă oricărui domeniu de manifestare a umanităţii. Totodată timpul a fost absolutizat, relativizat sau negat, subiectivizat sau obiectivizat, i s-au acordat multiple dimensiuni, dilatare, contractare, a fost văzut diferit de istorici, biologi, matematicieni, etc. Există însă coordonate generale în interpretarea sa pe care le vom regăsi până la identitate în zone extrem de diversificate ale spiritului uman, demonstrându-ne şi pe această cale unitatea sa originară, acel "unu" fundamental şi esenţial pe care-1 exaltau sistemele filosofice primare. Cât de apropiate pot fi, deci, din acest punct de vedere fizica modernă, mitologia şi basmul, de pildă, credem că reiese clar din următorul exemplu. După o ipoteză a profesorului britanic F.R. Stamard, la baza simetriei universului, ar exista "locuri reci unde traiectul materiei şi vieţii s-ar scurge în direcţia viitor-trecut"; de asemenea, se vorbeşte virtual de un timp curgând invers pentru persoana ipotetic aflată în absorbţia pâlniei unei găuri negre stelare, viaţa retrăgându-se în cronologie descrescândă. Scriitorul Ailianos ne transmite în "Istoria pestriţă" un mit grecesc în care se vorbeşte de o limită a lumii locuite unde ar exista Fluviul Tristeţii şi Fluviul Bucuriei. Pe malul acestuia cresc fructe care, după ce le mănânci, te fac tânăr, copil tot mai mic, apoi dispari. În mitul românesc despre Pricolici (sau Tricolici) se spune că acesta, ajuns adult e apucat de o nebunie dereglatoare care-1 face să fugă atât de repede încât se vede pe sine. Eliberarea de pozitivismul dogmatic al secolului al XlXlea, care a supravieţuit aproape pe întreg parcursul secolului nostru, mai ales prin marxism-leninism, acţionând eoercitiv în unele ţări, a dus la noi raporturi între ştiinţă-filosofie-religiemitologie-folclor. Miturile şi basmele pot deveni ipoteze de lucru sau chiar îndreptare pentru matematicienii şi fizicienii contemporani, în primul rând pentru cei din secolul următor şi aceasta mai ales, credem, în ceea ce priveşte înţelegerea esenţei timpului. Cât de tulburătoare este ideea absenţei sale în mitologia indiană pentru perioada haosului iniţial - el începe odată cu trezirea lui Vişnu sau prin punerea în mişcare a Roţii Universului de către Brahma în ipostaza Prajapati, se realizează trecerea de la static şi potenţial, la real. În acelaşi sens, în mitologia iraniană Zurvan, timpul inert, naşte dualitatea Bine-Rău şi porneşte timpul real odată cu crearea lumii. Iar pentru Sf. Augustin timpul pur şi simplu nu există: ceea ce a fost nu mai este, ceea ce va fi încă nu este, prezentul nu are existenţa proprie, este doar o limită fără consistenţă. De la negare la absolutizare prin identificarea timpului cu sufletul universal Brahman. O zi a acestuia, o "kalpa", este egală cu 4.320.000.000 de ani solari, 36.000 de kalpa formează un ciclu, deci iată-ne în lumea măsurătorilor astronomice contemporane încă din zorii mitologiilor indiene. Biblia dezbate şi ea problema timpului. Eter-

Pag. 49


nitatea absolută există pentru Dumnezeu şi ar fi putut exista şi pentru om dacă acesta gusta din Pomul Vieţii, cel păzit de îngeri cu săbii de foc. În Apocalipsă, ca supremă anulare stă scris "nu va mai fi timp". Am enumerat câteva elemente esenţiale aparţinând marilor mitologii la modul conceptual. Dezvoltarea lor cultural-literară în forme desăvârşite apare în două spaţii spirituale de îndepărtate înrudiri dar despărţite accentuat din punct de vedere geografic: celtic şi românesc. După cum vom încerca să dovedim, legendele celtice şi basmele noastre redau în formele cele mai complete şi desăvârşite artistic ideile despre timp în viziunea folclorică universală, detaşându-se de creaţiile

similare ale altor popoare. Desigur, faptul respectiv nu se datorează unei întâmplări. Alături de originea comună indo-europeană, între noi şi celţi, mai precis geto-daci şi aceştia, au existat într-o anumită perioadă istorică legături foarte strânse. Henri Hubert în lucrarea sa fundamentală "Celţii şi civilizaţia celtică" analizează pertinent relaţiile dintre aceştia şi daci, considerând existenţa celor dintâi ca o contrapunere la cea scitică. Dintre autorii români, Vasile Pârvan şi Dumitru Berciu s-

Pag. 50

au ocupat în mod special de prezenţa celţilor pe teritoriul patriei noastre şi de raporturile lor cu localnicii. Sosiţi dinspre Tisa în secolul III î.Hr. valul lor se va extinde spre Mureş, Târnave, Someş. Unele obiecte, chiar înmormântări izolate, se vor semnala însă şi în afara arcului carpatic. Ca situri arheologice reprezentative au rămas mormintele de la Silivaş pe Mureş, cimitirul de incineraţie de la Mediaş, necropolele de la Ciumeşti şi Apahida. Prezenţele particulare celţilor vor dispare treptat după sec. I î. Hr. ca urmare a asimilării acestora în masa băştinaşilor geto-daci. Eliberându-ne de orgolii care frizează ridicolul trebuie să subliniem contribuţia esenţială a celţilor la dezvoltarea metalurgiei fierului (le aparţinea cultura La Téne) şi la generalizarea roţii olarului, posibila influenţă în stilul fortificaţiilor şi al armelor de atac şi apărare. La aceste afirmaţii ale istoricilor adăugăm un aspect etnografic. Crucea înscrisă în cerc, motiv general indo-european, este redat într-o manieră identică în spaţiul celtic şi în Maramureş, acelaşi semn pe celebrele porţi de aici şi pe pânzele corăbiilor irlandeze. Deşi limbile celtice se mai întâlnesc astăzi doar ca existenţe sporadice, cu vorbitorii bilingvi, irlandeza fiind limbă oficială, cultura celtică a beneficiat de timpuriu de interesul cărturarilor. Fapt cu totul ieşit din comun, folclorul irlandez este consemnat în scris începând cu secolul al VII-lea, mai precis din anul 636. Nu este de mirare publicarea a 43.000 de variante de poveşti în 500 de volume, încă din secolul trecut. Toţi cercetătorii sunt de acord asupra celei mai răspândite teme a acestora: călătoria eroilor în Elizeul irlandez; ei se duc "dincolo" datorită unei iubiri, "acolo" viaţa este eternă iar când se întorc pe pământ îmbătrânesc brusc sub povara anilor petrecuţi "acolo" şi mor. Tematica aceasta folclorică fundamentală formează şi substanţa a trei romane medievale reunite sub titlul "Călătoria lui Bran" (Immerem Brain). De aici se vor inspira alţi autori constituind între 1700-1850 "Legenda lui Oisin în Ţara tinereţii". În rezumat, eroul Fin se duce în Ţara tinereţii cu Niemh -Cea cu Părul de Aur, trăieşte acolo până în zilele Sf. Patrik (sec. VI). Când se întoarce acasă şi pune piciorul pe pământul natal îmbătrâneşte dintr-o dată şi moare. Subiectul devine celebru în literatura cultă de expresie engleză prin opera poetică a lui Yeats. Cele mai vechi expresii ale mitului naţional celtic sunt surprinse de Henri Hubert în lucrarea citată mai sus. Un grup considerabil este format din povestiri ce relatează călătorii în ţinuturile preafericiţilor sau ale morţilor. Un erou, fie Bran, fiul lui Febal, fie Cuchulainn, sau Cambo,

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


sau Oisin, este atras uneori de către o frumuseţe misterioasă şi se suie într-o barcă magică, adesea din bronz. Fie pe drum, fie la sosirea într-un ţinut minunat îl întâlneşte pe Menonnon, zeul mării şi al morţilor. La sfârşitul şederii sale acolo este cuprins de oboseală şi vrea să se întoarcă acasă, unde ajunge ca să moară. Lazăr Săineanu semnalează o variantă mai apropiată de cea românească în basmul celtic "Bătrâneţea lui Ossian", când bătrânul erou al Irlandei se întoarce din şesurile Erinului, văzu în locul mândrei cetăţi de odinioară un şanţ pe care crescuseră bălării şi nimeni nu-şi mai aducea aminte de numele şi falnicele isprăvi ale eroilor din trecut. La fel s-a întâmplat cu Brain care a crezut, împreună cu însoţitorii săi că petrece un an în Ţara Fecioarelor de pe insula Abbalon. Când s-a întors nu-l mai cunoaşte nimeni, unii doar auziseră de un îndepărtat strămoş Brain. Să amintim că pe aceeaşi insulă a fost dus de zâna Morgan şi legendarul rege Arthur. Tema a fost păstrată şi dezvoltată în folclorul contemporan al popoarelor de origine celtică. În Bretania circulă nenumărate poveşti despre servitori trimişi cu scrisori în paradis, care trăiesc acolo 500 de ani într-o secundă, la fel se întâmplă în Ţara Zânelor sau în castele de cristal etc. Timpul magic este prezent pretutindeni în folclorul românesc, de pildă în acest fragment de baladă din culegerea lui G. Dem. Teodorescu "Staţi pe loc că nu ştiţi voi/Ce-am aflat şi ce ştim noi/C-o veni vremea de-apoi/ De-o fi anul ca luna/ Luna ca săptămâna/ Săptămâna/ Ca ziua/ Şi ziua cum ceasul scurt/ Iar ceasul ca un minut". Într-un basm bănăţean citat de Şăineanu o fată adăpostită în casa Maicii Domnului crede că stă o zi în prima cameră (de fapt un an întreg), un ceas într-a doua (3 veacuri), un minut într-a treia ( o mie de ani), gradualitatea inversă fiind foarte interesantă. Dar, renunţând la alte exemple, ne oprim la capodopera basmului românesc şi cel mai important moment al tratării timpului magic "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". Remarcabil este şi faptul că acest basm - cel mai valoros - este primul şi în ordine cronologică dintre zecile publicate de Petre Ispirescu. Apare la 21 ianuarie 1862, în ziarul "Ţăranul român" nr. 11, fiind cules de la tatăl său. Subiectul este, desigur, cunoscut de toţi cititorii, vom sublinia numai amploarea naraţiunii care poate fi descompusă în peste 20 de momente, de importanţă inegală. Pregnant este cel dintâi, promisiunea: "taci, fătul meu că ţi-oi da tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte" prin care se trece în lumea magicului şi se prevede contactarea unor zone ale fabulosului. Al doilea element esenţial este trecerea în Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Valea Plângerii, încălcarea interdicţiilor prin care eroul iese violent din timpul magic; de la starea sa imună, vecină eternităţii, revine la condiţia umană. Mai ales reapariţia memoriei îl va reinclude în lumea pământeană supusă efemerului şi morţii. Asemenea marilor eroi ai lumii, începând cu Ghilgameş, dar fără să conştientizeze aceasta, personajul basmului va ilustra imposibilitatea depăşirii condiţiei umane, tocmai prin încovoierea sa în faţa timpului. Valea Plângerii este un element esenţial în basm V. Kernbach afirmând că lipseşte din miturile altor popoare, unde existenţa ei este sugerată de o simplă graniţă. Este un teritoriu anihilant din mitologia românească, desparte lumea umană de lumea relativistă a zânelor atemporale, declanşează memoria, obsesia aparent iraţională a reîntoarcerii. După cum am stabilit, tematica în sine este universală. Într-un mit georgian eroul stă aparent 2-3 zile în Palatul de Cristal al Frumuseţii, de fapt 1000 de ani. La ucraineni este căutată o insulă în care nu există moarte, la fel în basmele corsicane se îmbină motivul morţii cu cel al timpului. La cehi un cioban îl vede pe craiul Wenceslaw într-o peşteră şi se întoarce acasă după o sută de ani. Motivul se regăseşte la mai multe popoare europene, în Asia este semnalat la japonezi, coreeni, vietnamezi. Dar la nici un popor însă nu vom întâlni frecvenţa extraordinară a motivului şi marele număr de variante ca în lumea celţilor şi nici amploarea şi rea-

Pag. 51


Constantin COROIU

Literatura română şi enogastronomia

S

“...Izabella Krizsanovszki distinge şi precizează: „Demersurile cercetătorilor preocupaţi de relaţia dintre creaţie şi gastronomie în general şi dintre literatură şi gastronomie în special se decantează în două direcţii: una, mai superficială şi mai anecdotică, deci mai populară, care vizează picanteriile biografice ale creatorului; alta, mai profundă, mai ştiinţifică, adesea mai incitantă decît prima, care urmăreşte semnificaţiile codului alimentar în opera creată, în cazul nostru, în discursul literar. Primul tip de abordare poate fi, uneori, o cale spre decriptarea anumitor sensuri ale textului supus analizei, favorizând alunecarea spre critica biografică...“ Pag. 52

tudiul Fascinaţia enogastronomică în literatura română, semnat de Izabella Krizsanovszki, este o carte admirabil scrisă care, bazată pe o impresionantă bibliografie, prevăzută cu ample note şi cu un indispensabil glosar, întocmit cu rigoare filologică, se citeşte ca un roman. Dedicată cu fin umor „celor care i se închină atât lui Apollo, cât şi lui Dionysos”, ea cuprinde trei secţiuni. Cea mai întinsă (aproape 300 de pagini) este Enogastronomia în literatura română, precedată de Enogastronomia în literatura universală şi urmată de o alta la fel de… savuroasă: Gurmanzi, cafenele, afaceri literar-gastronomice. Eseul introductiv, deopotrivă unul de istorie literară şi de istoria culturii, începe, cum nu se poate mai firesc, cu întrebarea: De ce această temă? Izabella Krizsanovszki crede că un răspuns posibil, chiar dacă uşor frivol, l-ar putea constitui parafraza lui Al.O. Teodoreanu: „La început n-a fost cuvântul, ci foamea”. Apoi, aminteşte ce spunea Feuerbch: „Suntem ceea ce mâncăm”. Autoarea admite că faţă de dictonul păstorelian „putem să adoptăm o poziţie consensuală sau combativă, însă nu putem nega că literatura şi enogastronomia sunt preocupări complementare ale fiinţei umane”. În ceea ce priveşte contextul („numărul redus şi fragmentarismul studiilor în domeniu”) şi orientarea cercetării sale, Izabella Krizsanovszki distinge şi precizează: „Demersurile cercetătorilor preocupaţi de relaţia dintre creaţie şi gastronomie în general şi dintre literatură şi gastronomie în special se decantează în două direcţii: una, mai superficială şi mai anecdotică, deci mai populară, care vizează picanteriile biografice ale creatorului; alta, mai profundă, mai ştiinţifică, adesea mai incitantă decît prima, care urmăreşte semnificaţiile codului alimentar în opera creată, în cazul nostru, în discursul literar. Primul tip de abordare poate fi, uneori, o cale spre decriptarea anumitor sensuri ale textului supus analizei, favorizând alunecarea spre critica biografică; de cele mai multe ori însă dietetica scriitorilor – eternizată prin jurnale, rememorări, confesiuni, interviuri sau oral history – rămâne în sfera colportajelor... Interesul nostru a fost captat atât de traseele existenţiale ale scriitorilor români, cât mai ales de creaţiile lor, cărora am încercat că le aplicăm o grilă de lectură dacă nu inedită, măcar puţin uzitată”. În acelaşi text introductiv, se arată că în timp ce vocabulele culinar, gastronomie, enologie/ oenologie sunt binecunoscute şi des folosite în limba română, enogastronomie şi enogastronomic sunt „necanonice” şi inexistente în dicţionarele noastre. Cuvântul compus enogastronomie, rezultat din unirea dintre eno < gr. oinos, vin şi gastronomie < gr. gastronomia, e prezent în lucrările lexicografice italiene, dar nu şi în ale celorlalte limbi romanice, deşi, observă autoarea, este intens folosit în spaţiul cultural mediteraneean „cu sensul de artă a bunei bucătării îmbinate cu vinurile potrivite”. O observaţie demnă de reţinut e aceea că în literatura română – „Imensul potenţial al discursului culinar a fost exploatat, în general, prin inserarea acestuia în fluxul ficţional…”.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Există însă şi câteva excepţii. Între ele, 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, ale lui Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi, carte reeditată în anii din urmă, după un secol şi jumătate. Apoi, scrierile lui Păstorel Teodoreanu, Radu Anton Roman sau Bogdan Ulmu. De remarcat faptul că „reţetele”, dincolo de (auto)ironia lui Mihail Kogălniceanu din Iluzii pierdute, erau menite să „revoluţioneze” bucătăria tradiţională din Moldova, să o europenizeze. În treacăt fie spus, în diverse domenii, dacă nu în toate, noi ne-am sincronizat şi ne sincronizăm, astăzi mai mult ca oricînd, împrumutând. De cele mai multe ori fără discernământ. Ceea ce nu e neapărat cazul „colecţiei de reţete” a celor doi mari moldoveni. Oricum, G. Ibrăileanu nu greşea constatând: „Se pare că, în istorie, poporul român s-a ocupat mai mult cu importul decât cu exportul”. Dar să ne întoarcem, era să zic la ospăţ, adică la cartea despre literatură şi enogastronomie ce îmi prilejuieşte însemnările de faţă. Spaţiul şi timpul literaturii române îi oferă din belşug Izabellei Krizsanovszki subiecte de analiză şi evocare, începând cu Budai-Deleanu până la contemporani. Pe lângă cei amintiţi, galeria desfăşurată sub semnul enogastronomiei îi cuprinde pe Iancu Văcărescu, Anton Pann, Nicolae Filimon, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Barbu Delavrancea, din veacul al XIX-lea; numărul celor din secolul trecut fiind mult mai mare. Nu-i voi înşirui pe toţi, ci doar pe cei mai importanţi: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G.Călinescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Cezar Petrescu, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Emil Brumaru şi, bineînţeles, Al.O. Teodoreanu, căruia, după Sadoveanu, i se şi rezervă cele mai multe pagini. Autoarea are în vedere biografia şi opera fiecăruia în ansamblu, dar şi receptarea critică, punând desigur accentul pe aspectele ce se circumscriu temei sale. Vasta operă a lui Sadoveanu se dovedeşte a fi de o incomparabilă bogăţie şi varietate (şi) din punct de vedere enogastronomic, în lumea sadoveniană îndeosebi meniurile şi habitudinile culinare ce ţin de o civilizaţie arhaică, dar nelipsită de rafinament în simplitatea ei, repovestind prin ele însele o istorie îndelungată şi o spiritualitate profundă. Moş Antonie, din Ţara de dincolo de negură, pregăteşte o mămăliguţă pe vatră şi frige „într-un clasic hârb de ceaun costiţe şi muşchi de porc afumat, amestecate cu bucăţi de slănină. Şi are şi nişte brânză-n scoarţă de brad…”. În singurătatea Călimanului, Huţanu îi tratează pe oaspeţii lui cu rachiu de afine, friptură de berbec şi pâine Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

de secară. Un pădurar din Râşca îi ospătează pe vânători cu borş de găină şi mămăligă pe care aceştia le mănâncă folosind „linguri nouă de lemn de paltin”. Meniul vânătoresc evoluează de la simplu la bucate mai elaborate. În Fraţii Jderi, la curtea domnească începe să se producă însă „sincronizarea cu complexele obiceiuri europene”. Valorile tradiţionale privind enogastronomia coexistă aici cu cele aşa-zicând moderne. În Creanga de aur, care este „expresia magistrală a fascinaţiei lui Sadoveanu pentru tradiţie, mit, spiritualitate, arhaitate”, cum scrie autoarea, contrastul dintre civilizaţia culinară şi vechile habitudini în ceea ce priveşte mâncărurile, băuturile, mijloacele de preparare şi de servire a lor dau seamă, aparent paradoxal, de unitatea şi armonia unei lumi, precum şi de nobleţea unui cod existenţial milenar. Sadoveanu, care este, în opinia lui Mircea Zaciu, citat de Izabella Krizsanovszki, autorul celui mai cuprinzător „breviar secret al bucătăriei naţionale”,

face figură de veritabil erudit în materie, erudiţie vădită „nu doar de impresionantul număr al denumirilor, ci şi în diseminarea generoasă a feluritelor reţete sau în pledoariile entuziaste pentru anumite mâncăruri/ băuturi”. Parcurgând această carte excepţională – cum o califica chiar în titlul comentariului său, apărut într-un cotidian, criticul Alexandru Călinescu – în care este explorată o zonă până acum terra incognita, ai imaginea a ceea ce autoarea numeşte „pre-

Pag. 53


zenţa masivă a scenelor culinaro-bahice” în literatura română. Dincolo de frumuseţea, pitorescul şi savoarea lor artistică, asemenea scene exprimă o întreagă metafizică. Una dintre cele trei secţiuni ale volumului “Fascinaţia enogastronomică în literatura română” se intitulează “Gurmanzi, cafenele, afaceri literargastronomice”. În acest capitol este schiţată o istorie (de aproape două secole) a cafenelei literar-artistice româneşti, implicit creşterea şi descreşterea mitului acesteia. Căci atât la noi cât şi în alte spaţii culturale, nu numai europene, a existat şi dăinuie un mit al cafenelei literare. Când spun nu numai europene mă gândesc, de pildă, la faimoasa Bodeguita del Medio de la Havana pe care am avut prilejul să o vizitez cu mulţi ani în urmă. Prin ea au trecut şi trec mari personalităţi ale secolului trecut şi ale secolului nostru: scriitori celebri, în primul rând Hemingway, care adăsta aici, îm-

preună cu prietenii, şi îşi bea obişnuitul mojito, mari actori, pictori, gazetari, sportivi legendari din întreaga lume. Pereţii Bodeguitei sunt plini de dedicaţii şi semnături ilustre. Atenţia vizitatorului este atrasă şi de un scaun atârnat cu picioarele de tavan. Pe el a stat ziaristul care a scris primul reportaj despre cafeneaua din capitala Cubei. Era reporter al ziarului spaniol EL PAIS. Scaunul este

Pag. 54

păstrat şi expus astfel în semn de omagiu adus jurnalistului. Mă gândesc, de asemenea, la cafenelele pariziene. De pildă, La Flore unde Cioran se întâlnea cu pritenii săi, între care Albert Camus, sau Les Deux Magots, frecventată odinioară de Rimbaud, Mallarme sau Paul Verlaine, mai târziu de Gide, Elsa Triolet, Jean Girraudoux, Hemingway, iar mai încoace de Picasso şi Sartre. La noi, în epoca postbelică, cafeneaua literară aproape a dispărut. Apoi, încercările timide de a reînnoda firul, de a-i reanima rolul şi prestigiul în deceniile de libertate haotică, de confuzie a valorilor şi de batjocorire a tradiţiei, de după ruptura din decembrie 89, sunt departe de a se înscrie în linia unui mit ce se dovedise fecund. Până şi faimoasele Bolta Rece de la Iaşi sau Capşa bucureşteană şi-au pierdut aura mitologică. În opinia Isabellei Krizsanovszki, cafenelele literare, dacă le mai putem numi aşa, apărute la începutul secolului din care, iată, s-a scurs deja un deceniu şi-ar asuma mai mult “rolul unor instituţii culturale sau caracteristicile unor ateliere de creaţie”. Autoarea dă câteva exemple ce nu mi se par, totuşi, prea concludente, dar altele nu sunt. Între acestea şi mult mediatizata “afacere literar-gastronomică” a lui Mircea Dinescu din localitatea dunăreană Cetate unde poetul pretinde a fi fondat primul “port cultural” din Europa! Scopul ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, “realizarea unei zone de conectare culturală permanentă a creatorilor români din diverse domenii artistice cu mediile culturale din întreaga Europă”. Generos, “căpitanul” (şi propietarul) originalului port face cunoscut că acesta “este deschis tuturor corăbiilor ce se vor încumeta să-şi arunce ancora aici, fie ca să-şi descarce poverile de mirodenii artistice, fie măcar ca să-şi tragă sufletul în lungile călătorii dintre diverse orizonturi oricât de îndepărtate geografic, însă învecinate spiritual”. Ce să zic? Afacere de poet, e drept nu lipsit de simţ practic şi de spirit întreprinzător, dar nu chiar cafenea literar-artistică. De fapt, cred că ultimul proiect important în acest sens, care s-a şi materializat, a fost “Divanul meşterilor şi cărturarilor de la Hanul Ancuţei”, înfiinţat la Bucureşti, în strada Izvor nr.112, în octombrie 1936, o societate ce l-a avut în frunte pe Mihail Sadoveanu – “Mare Vornic” -, ceilalţi societari fiind : Al.O.Teodoreanu, Panait Istrati, Liviu Rebreanu, George Enescu, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Cella Delavrancea, Miliţa Petraşcu, Oscar Han, N.N.Toni a, Camil Ressu, N.Dărăscu, iar ca “invitaţi” pe Gala Galaction, Mihai Ralea, Victor Eftimiu, Al.Rose i şi Oswald Teodoreanu. Din preOnyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


zentarea şi amplul comentariu ale Izabellei Kriszanovszki, mai aflăm care erau actele constitutive ale societăţii, şi anume: Statutul, Porunca marelui vornic, Hrisovul vel-logofătului, Pravila hanului, Izvodul de mâncări şi beuturi. Dincolo de spiritul ludic şi de stilul cu parfum cronicăresc, datorate, fără îndoială, lui Sadoveanu şi lui Păstorel Teodoreanu, care semnau şi broşura cu cele 35 de articole ale Statutului, stabilementul, cu vorba autoarei, avea obiective majore: “dezvoltarea întregii mişcări literare şi artistice din România”; “încurajarea tinerelor talente”; “purificarea limbii româneşti”; “participarea la toate manifestările în domeniul frumosului şi al plăcutului”. Totodată, noul Han al Ancuţei se vroia “o punte care să lege trecutul cu prezentul”. Ambianţa rustică a Hanului, singurul local cu program non-stop din Bucureşti la acea vreme, era menită să o reconstituie pe cea a unui han din vechime. Oaspeţii beau din ulcele de lut, iar fondul muzical era asigurat de un taraf ce cânta până dimineaţă, la plecarea ultimului musafir. Citez din “Fascinaţia enogastronomică în literatura română”: “Pe pereţi atârnau, înrămate, citate din originalele regulamente ale societăţii, extrase din Hrisovul vel-logofătului (care se regăseau, uneori versificate, sub semnătura lui Păstorel, în revistele vremii): <<Oamenii care cetesc în timpul mesei nu digeră ceea ce cetesc şi nu pricep ceea ce mănâncă>>; <<Dacă nu puteţi renunţa la obiceiul de a desface oul fiert cu cuţitul, scoateţi-vă şi ghetele (poate vă strâng)>>; “Primum bibere, deinde philosophare>>; <<Este o elementară datorie să plăteşti ce ai băut, dar nu eşti obligat să bei tot ce ai plătit>>”. Pravila Hanului prevedea aspre pedepse pentru cei ce s-ar apuca să “hulească vinul Măriei sale de la Cotnar”, să “spurce” vinul, să pună vinul roşu la gheaţă sau să-l bea cu peşte etc. Se serveau bucate tradiţionale româneşti, la preţuri accesibile, dar şi străine, însă mai scumpe. Societarii sau membrii Eforiei, cum se mai numeau, veneau adeseori la noul Han al Ancuţei. Sadoveanu bea numai vin alb, vechi de cel puţin 20 de ani , Liviu Rebreanu prefera mâncărurile ardeleneşti, lui Panait Istrati îi plăceau Schwei er-ul şi berea Bragadiru, Păstorel nu rata “micul dejun de la miezul nopţii”. Hanul era o afacere profitabilă, de vreme ce era posibilă atingerea unuia dintre cele mai importante obiective: stimularea tinerelor talente. Chiar în primul an de funcţionare, au fost acordate şase premii, în valoare de 5000 lei fiecare: Lucia Demetrius – proză, George Lesnea – poezie, Constantin Silvestri – muzică, Ion Irimescu – sculptură şi un tânăr asistent de la Facultatea de Istorie a Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Universităţii din Iaşi. În istoria vieţii literare şi a literaturii române rămân fără îndoială în primul rând Bolta Rece, de la Iaşi, strâns legată de “Junimea”, apoi Capşa, la Bucureşti, dar şi cafeneaua NewYork de la Cluj unde, între altele - reaminteşte Isabella Krizsanovszki - au avut loc primele şedinţe ale redacţiei revistei “Gândirea”. După război, tradiţia cafenelei literare este reluată, continuată, mai ales de restaurantul de la Casa Scriitorilor, de care se leagă o întreagă mitologie catalizată şi de spiritul unei epoci deosebit de complexe şi contradictorii. Nu puţini dintre protagoniştii poveştilor de la acest han sui generis, unde rolul Ancuţei de odinioară l-a jucat, timp de decenii, inegalabila madam Candrea, sunt astăzi clasici ai literaturii şi artei româneşti. Evocată în diverse scrieri de cei ce i-au fost multă vreme oaspeţi, nu puţini deloc comozi, madam Candrea avea ea însăşi datele unui personaj literar, epic sau liric, perfect integrat în pitoreasca lume ce se perinda prin acea insulă de libertate, cum nu mai era alta în România antedecembristă. Din păcate, aidoma atâtor altor valori a dispărut şi aceasta. Să sperăm că măcar mitul cafenelei literare va dăinui...

Pag. 55


Gabriela APRODU

Din Apocalipsa după nea Grigore

T

“Stăpânind bine forma românească de tratare a sufletului prin metoda secular verificată de a face haz de necaz, Ioan Mititelu foloseşte umorul fin în cele mai multe împrejurări dar uneori parcă lăsându-se dus de val, foloseşte cuvinte grele pentru a înfiera diferite stări de lucruri. Este strigătul de durere şi de neputinţă a românului strivit între roţile dinţate ale unei apocalipse nedrepte, strigăt care uneori mai mestecă şi câte o înjurătură curat românească, suculentă şi plină de năduf. ...“

Pag. 56

răim vremuri în care acest blând popor mioritic, care a născocit vorbele „stai binişor că nu dau turcii” întru propria sa liniştire, s-a trezit dintr-odată într-o lume trepidantă, năucitoare, apocaliptică, în care este violentat şi lovit din toate părţile de nedreptăţi flagrante. Slabele-i puteri nu îl ajută nici măcar să înţeleagă, darămite să mai şi facă faţă valurilor din ce în ce mai năprasnice care se prăvălesc peste el. Pierduţi fără busolă în marea învolburată a finanţei mondiale, oamenii asistă neputincioşi cum rechinii moderni cu ipad, laptop şi geantă diplomat ronţăie încet dar sigur popoare întregi. Consider că „Apocalipsa după nea Grigore” este o carte scrisă „cu nerv” şi merită să fie citită din motive care ţin de faptul că rezonează cu ceea ce ne „mănâncă” pe noi, toţi nefericiţii „aleşi” de Cel-de-sus să ne naştem aici şi să trăim aici, acum. Întotdeauna la asemenea vremuri ies la suprafaţă cronicarii şi teoreticienii ad-hoc şi nici pe noi nu ne-a ocolit fenomenul acesta. În timpurile noastre, se pare că putem deduce câte ceva din dedesubturile tulburărilor contemporane din opiniile lui „nea Grigore”, fostul scriitor de vagoane din „epoca de aur”, acum scrib oficial al scării lui de bloc şi teoreticianul unei noi Apocalipse care nu are mai nimic de-a face cu Apocalipsa lui Ioan din Biblie, dar care este cu mult mai nocivă pentru locuitorii acestei ţări deoarece nu va avea loc sine die ca a lui Ioan, ci este prezentă în viaţa noastră de zi cu zi. În noua sa carte, „Apocalipsa după nea Grigore”, apărută în 2011 la editura PIM din Iaşi, autorul Ioan Mititelu ne propune pe parcursul a 337 de pagini cuprinzând 70 de schiţe, diferitele straturi ale acestei apocalipse contemporane, ale cărei limite în timp nu se pot întrevede. Este normal ca nea Grigore să se substituie lui Ioan Mititelu pentru a deplânge starea unei ţări

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


est-europene conduse de o camarilă lacomă şi care are în frunte un şef beţiv şi viclean, aflat în perpetuă opoziţie, un preşedinte care nu mai scoate nasul din palatul său nici măcar de ziua naţională pentru a fi gratulat aşa cum se cuvine cu onoruri militare şi cu huiduieli civile din partea blândului său popor. Stăpânind bine forma românească de tratare a sufletului prin metoda secular verificată de a face haz de necaz, Ioan Mititelu foloseşte umorul fin în cele mai multe împrejurări dar uneori parcă lăsându-se dus de val, foloseşte cuvinte grele pentru a înfiera diferite stări de lucruri. Este strigătul de durere şi de neputinţă a românului strivit între roţile dinţate ale unei apocalipse nedrepte, strigăt care uneori mai mestecă şi câte o înjurătură curat românească, suculentă şi plină de năduf. Ca şi în alte cărţi ale lui Ioan Mititelu, râsu’-plânsu’ este la el acasă şi de aceea, chiar dacă uneori râzi de situaţia în care este descris un personaj, la final descoperi de multe ori şi o lacrimă strivită în colţul ochiului ca o petală desprinsă dintr-un buchet. Şi aşa cum spune şi autorul, „Nici nu a trebuit ca nea Grigore să fabuleze ceva, a luat materialul de-a gata, fiindcă noi deja suntem în plină Apocalipsă. În zilele noastre, când ţara aceasta, cândva frumoasă şi înfloritoare a ajuns pe mâna unei cete de netrebnici, lacomi, servili, incompetenţi, dar dotaţi la perfecţie cu viclenia fanarioţilor, nu mai trebuie să-ţi pui la grele eforturi fantezia.” Deci, vedem şi noi că aşa a prins viaţă Apocalipsa după nea Grigore. Se pare că nea Grigore este un fin observator al psihologiei poporului român deoarece în schiţa „Cu corabia pe uscat” ne atenţionează: „vă rog să vă gândiţi un pic bunii mei concetăţeni, ajunşi la sapă de lemn, ce face românul când încă nu i-a ajuns cum se cade, cuţitul la os? Cred că aţi ghicit, face haz de necaz şi se veseleşte nevoie mare, distrându-se pe rupte de răul altuia.”. Bineînţeles că şi capra vecinului îşi are pe meleagurile noastre rolul ei milenar stabilit, să hrănească prin moartea sa bucuria legitimă a concetăţeanului de peste gard. Este interesant de urmărit titlurile schiţelor din această carte, titluri care în general ne pot da o idee despre ce se tratează în schiţa respectivă, la modul umoristic se înţelege. Să luăm vreo câteva la întâmplare: „Lecţie pentru bolovanii studioşi”, „De râsul curcilor”, „Viitorul văzut din altă arcă”, „Un şut în fund = un pas înainte”,”Unde aruncăm pisica moartă?”, „Frecţie la bătrânul picior de lemn”, „Dă-i motiv şi funie, că se spânzură singur”, „Puchini şi medalii”, „Un chirurg = un popă

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

şi jumate”şi multe alte titluri care ne poartă într-o lumea halucinantă al unei societăţi în degringoladă. Poate de aceea, un respiro binevenit într-o asemenea lume îl reprezintă schiţa „Poiana luminoasă”, în care autorul vorbeşte despre Lev Nikolaevici Tolstoi şi despre acea mirifică Iasnaia Poliana unde-şi doarme somnul de veci titanul literaturii mondiale pentru care se pare că Ioan Mititelu are un adevărat cult. Poate şi el, ca şi Tolstoi, crede în legenda poporului rus care spunea că în pădurea Iasnaia Poliana fusese îngropată o vărguţă verde care, dacă ar fi readusă la lumină, ar face să revină pacea şi dreptatea pe pământ. Contele Tolstoi, neam de mari prinţi ruşi, mare proprietar de moşii, tăia lemne pentru cei neajutoraţi, cosea cizmele nevoiaşilor, mergea la coasă pe terenurile văduvelor. Cel care a fost excomunicat din toate bisericile din lume pentru credinţa sa care nu era în conformitate cu dogmele bisericeşti, a fost înmormântat în acea poiană mirifică unde credea el încă din copilărie că fusese îngropată minunata

crenguţă verde. După cum am spus, această schiţă este o adevărată oază de lumină în peisajul apocaliptic al unei lumi bazate pe corupţie, avariţie, incompetenţă în guvernare şi distrugere lentă a unui popor. Marelui om al lumii care a fost Tolstoi, i se contrapune imaginea unei biserici autocefale româneşti care nu ştie decât să ceară bani de la poporul năpăstuit, mai ales acum când are, după

Pag. 57


vorba lui nea Grigore, de construit „Hardughia Terminării Neamului, sau cum naiba s-o mai fi chemând acea construcţie futuristă, cu restaurante, hoteluri de cinci stele, parcaje subterane şi alte minuni ale mileniului III.” Desigur, nea Grigore face referire la acea construcţie imensă din Bucureşti prevăzută pe acoperiş cu nişte chifle aurite necesare să fie înfipte în ele crucile prea-creştinului popor român lejer imbecilizat de corul popilor interesaţi în marea lor majoritate doar de „ochiul dracului”. Poate de aceea ne Grigore conchide: „Iar tu Lev Nikolaevici, sper că ai găsit vărguţa ceea fermecată şi măcar acolo, pe lumea cealaltă, mai plesneşte-i peste bot pe nesătuii aceştia…” De fapt, eu cred că nea Grigore, care nu este nici pe departe ateu dat fiind că este totuşi filosoful oficial al blocului său de locuinţe, nu poate trece peste unele chestii precum cea a tâlharului Baraba din Evanghelii. Îşi pune şi el acum nişte întrebări fireşti, ca de exemplu, despre situaţia aceea„în care poporul evreu, este întrebat pe cine alege să fie cruţat de moartea pe cruce, dintre Isus Hristos şi Baraba.” Normal că nea Grigore încearcă să găsească răspuns la chestii destul de fugitiv şi incomplet tratate în Evanghelii explicându-se cu: Despre Hristos, suntem sătui până în gât, despre ce a spus şi a făcut el cât a trăit, dar cine este Ba-

raba? Îl rodea şi pe el undeva o îndoială şi de aceea a şi expus-o în carte. Oare de ce a fost preferat Baraba, când nici Pilat din Pont guvernatorul de atunci a Iudeii şi chiar nici Irod nu I-au găsit lui

Pag. 58

Isus Hristos nici o vină, „căci ni l-a trimis înapoi; şi iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte. Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul. [...] Ei au strigat toţi într-un glas: “La moarte cu Omul acesta şi slobozeşte-ne pe Baraba”. Consider că este necesar să citiţi Apocalipsa după nea Grigore ca să vedeţi de fapt cum a rezolvat el această problemă prin cea mai plauzibilă metodă, urmând o cale logică, algoritmică, cu ipoteză şi concluzie. O altă temă abordată în mai multe schiţe este aceea a poporului american pentru care nea Grigore a dezvoltat o adevărată fobie, considerândul cel mai criminal şi mai incult popor de pe faţa pământului. Nu are nici un fel de înţelegere pentru văcarii americani care, cu trabucul în colţul gurii, aflaţi la manşa avioanelor au distrus oraşul istoric Dresda, mănăstirea Monte Casino veche de peste un mileniu, podurile Florenţei, ruinele Babilonului de la nord de Bagdad, au omorât milioane de oameni nevinovaţi începând cu bombele de la Hiroşima şi Nagasaki aruncate peste oraşe care nu aveau nici un obiectiv militar, uciderea coreenilor, a vietnamezilor, somalezilor, sârbilor, libienilor, irakienilor, afganilor şi altor popoare aflate în ţara lor fără să fie în conflict militar cu SUA. Sub masca democratizării au intrat în ţări bogate în petrol şi alte bogăţii naturale, fiind ajutaţi de sionismul mondial mascat sub numele de ONU. Asta ne spune nea Grigore în schiţa „Unde aruncăm pisica moartă” făcând haz pe seama paranoiei americane în ceea ce priveşte atacurile teroriste, observând că „americanii au redescoperit binefacerile salutare şi reconfortante ale suflării în iaurt” şi considerând că de fapt: „Conu Iancu Caragiale cred că la americani se gândea, când a scris că „din fandaxie, dai în ipohondrie, şi dacă ai dat în ipohondrie şi nimica mişcă”. Imaginându-şi o situaţie absolut absurdă şi hilară în care toate organismele militare şi de siguranţă ale SUA, se alertează până la ridicarea în aer a aeronavei Air Force One cu preşedintele la bord fiindcă s-au speriat când se crăpa de ziuă, autorul se lansează într-o naraţiune spumoasă, în care se descrie la modul umoristic măsurile luate în asemenea cazuri. În comparaţie cu naţiunea americană care s-a alertat de la o presupusă agresiune, se contrapune alerta organelor se siguranţă ale statului român şi a CSAT la sesizarea Serviciului Român de Informaţii că: „la popa la poartă, e-o pisică moartă”. Problema conducătorilor de azi ai României se pare că este una singură: în curtea cui să arunce pisica moartă. Iar problema noastră ră-

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Valery OIŞTEANU(SUA)

“Muse Sleeping” Homage to Brancusi’s Marble. The Muse is a lifeless form that dreams She was made out of white cube of marble An oval stone with shadow underneath The weight of stone holds her in place She is almost an indestructible egg Suddenly she opens her eyes and smiles Poets are inspired by the curvature of her brow The nakedness of her lips inspires artists Women measure their beauty by her Slipping through time, holding the time The white is whiter when dreaming in the dark She is the sculpture for the blind Touch the muse sleeping, Caress her, stroke her, and kiss her She is a limestone-Kiss, a song of a wooden- rooster A fragment of an unfinished torso sheds a tear A young bird with veined skin takes flight, A flight shiny as gold, movement as stillness An abstract head of a woman is dancing A newborn’s shouts of pain A Miracle in the middle of the rotunda: a white seal At the Gugh a princess looks like an erected cock Man in a wheelchair rolls backwards in disbelief She is the beginning and the end of the world She is the polished stone embracing unpolished stone She is Prometheus, a sleeping child, and a flying turtle The Creator all covered in white powder Recreates the world according to his dreams Brancusi ascends to the heavens on his Infinite Ladder.

“Be what’s possible” blues At the bo om of the golden tower, on the green lawn Listening to jazz, Don Byron in Madison Square Park With Ruth, chance encounter with my friend Phyllis “Step to the light Baby” sings Don in funny sunglasses Levitation, acoustic healing, invisible trance-portation Sunset’s rays hit the base guitar, reflecting into my eyes Blows his clarinet, bohemian sounds on summer night Next to a keyboard, dancing between pointillists trees Two guitars, a drummer, an anarchist band And a voice of a woman, blues sings the blues As an empty overcoat runs slow motion Looking for his master. Shotgun! Out of tune Repetitious riffs of sax wailing, avant-garde staccato Balconies repeat 28 times in front of the building An invisible chorus of New York’s skyscrapers, Climbing up the towers like a cat-burglar Cell vibrating; is it voice mail, text, twi er? Words beyond music, jazzazazen beyond life.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 59


The Dream-Walker Guide to Sleep-Galaxy

Walking-talking, surreal dream rocking

Bullfighter blues This is the song of a sleepwalker A daydreamer, a fantasy catcher Naked by the rivers and beaches of fantasy Streams of eyeballs and white eggs Cascades of ping-pong balls and blue magma Psychedelic dreams sponsored by Timothy Leary Open the doors of perception to repressed desires Sexual dance in space, sex under water Bullet holes through fantasy, slashes through the dream With steam venting through the holes Space crumbles, curves folds, disappears Into a deep hole of irretrievable memory Breathing from afar the elixir of love Seductresses exude vapors of nitrous oxide Sensual obscurity, shudder double penetration At the end refusing to be just a sex-toy Bad dream, wet dream, abusive SM play Is dream-death different real death? Suicide as an eternal dream adventure Why it is considered a mental disorder? Why is it against the law, against nature? To die alone, deliberately singular At a place of your choice, a happy place Life, despair, loneliness are dangerously boring! Sleep talking, tango sleepwalking

Pag. 60

Bullfighters are rare, like silk underwear, Today they are unemployed in Catalonia Toreros caring buckets of water To the Cuatro Caminos Bull-ring Too many bulls and no corridas Unemployed bulls killers Have a bo le of absinthe, move to Santander Corrida is the Spanish destiny of staged tragedy Torros et libertad, sacrifice ten bulls in a day Maybe even a toreador, or more The dance of death and injury The ballet of carnage and slaughter A noisy death in the afternoon Torros et libertad! Blood thirsty Leaping over beast, archaic Tauromachia, the Minotaur Bullfighters wear burlap On the road to Asturias today No joy in slaying, in Barcelona Through death we celebrate animal life No legalized “bull carnage” in Catalonia No joy in being scared to death The unity of Spaniards was in the ritual This is bullfighter blues, toreador blues Dead bull blues, butchery blues Assassination blues.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Luminiţa SCOTNOTIS (Germania)

ochiul cerului era cât pe ce să-i strivesc cenuşa nu mai treceau prin mine nici ploi nici dureri doream să-l împrăştii sub pleoape de gând să-l dau pradă-nchipuirii înainte să bată pentru noi clopotele tăcerii îmi era aşa ca o dăruire sacră folos de preţ în liniştea (ne)locului meu îl rosteam în timpul pierdut spart de valurile albastre ale dimineţii din fiorul ceţii cuprins era ca un basm încercănat mistuit de ţipetele pieptului dintr-o lume uitată pe acorduri de octombrie beţia misterelor albe şi era aproape să-l duc dincolo de muntele ce-mi veghează urma pe umeri frânţi de copac dur în surde triluri sângerând albe raze în plecăciuni oglindite sub brazdele dorului el centaur al sensului meu ce nu m-a trădat nici dincolo de noapte dar nici în zbor de vis şi agonie cuvânt în lutul duhului neascultându-i teama era cât pe ce să-l dau corbilor pradă

pacea hrănită cu pâine şi oţet navigând prin cenuşa destinului cărări pustii secunda târzie zborul însetat de dorul înmuguririi îşi aleargă bruma voluptoasă a preschimbării nu-i pot ruina suspinul silabelor în cântece neîmbrăţişate de Dumnezeu sărutându-i privirea blândă îi cerşesc fidelitate arămitul chip ce mă împarte acceptându-i în flăcări vii de urme lăsate ca îngeri pe ape pacea hrănită cu pâine şi oţet nu i-aş descompune adâncul în corole de sevă de nu mi-ar viespi cuibarul cârdurile de corbi cu ciocuri de trufie oarbă şi nici nu i-aş da din seminţia laptelui umerii pentru cârmă Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

dacă nu aş simţi abisala străpungere a nopţii în depărtarea care leagă ochiul de ţărm ridurile adormirii urgisesc spaţiul dintre mine şi timp din zborul răstignit pe apele labirintului albastru îi voi da odihna devenirii sacrificiul piramidei căzute neagasând ţesutul splinei pătrunse de o molimă verde iar setea-i va fi mai amară sau poate mai albă de dor sub aceeaşi umbră cu care m-am contopit din eter sa-L cunosc

sub semnele închise de uitare iubitule se desfrunzesc copacii vieţii noastre mi se usucă-n gând de-atâtea ploi în straie de rugină mă îmbracă să colindăm tăcerile din noi şi neagră-mi pare-n soare ziua mea iar visele-mi sunt de cenuşă păsări împrăştiate-n sărbători furate de labirinturile gri de nori ne-au amânat şi clipa cea de veghe cu-atâta ură câtă-i pe pământ

Pag. 61


şi tot urmând fantomele pereche în crustă de lumină ne-mpletim iubitule şi ne-om zbura cocoare de-amurg încătuşaţi în tunete spontane şi nu vor şti de cântecul mai doare sub semnele închise de uitare vom curge timp în unda infinită a dragostei ce n-a fost la-ntâmplare chiar dacă pânza toamnei se ridică şi-un val de noapte ne răneşte-n stare iubitule în ochi de cer scântei prin ape preţ de taină-n flori de sare din albul nins de dor topiţi în sori ne-om umple Rai ruginile de ploi iubitule şi tot vom arde-n doi

în sens invers de paşi când anonimi prin crivăţ ne vom visa plecând spre alte labirinturi de-nmuguriri să ducem a inimii văpaie pe rug de gând vibrând când flautul de piatră în murmurul secundei va afunda nisipul în sens invers de paşi ne vom trece prin umbre spinări de lutuiri arse zidindu-ne în cruce de sticlă înzecită de stările amare

tardive-n ochi de aburi oglinzile din geamuri ne vor înroura risipele de miri de ne vom prinde-n taină din ridurile vremii spre a rosti secunda iubirii fără preţ într-un descântec tandru de stări necontrolate degrabă şi cuminţi vom pripăşi festine şi pentru alte vieţi întorşi ca dintr-o lume a viselor menite să se-mplinească-n zboruri în calendarul orb al zidurilor sparte ne-om adormi pe tâmple cu florile de cer cu setea-n care timpul va ieşi din el.

pulberea vie a urmelor mărunte fragmentat în zboruri nevăzute timpul se pierde o viaţă ţesând finalul neinventat al nemuririi nu-i reuşeşte forfecarea degetelor albastre dar îşi răsuceşte înnegrirea pieptului confuz în rama aleasă a sufletului devenind pulberea vie a urmelor mărunte

mă biciuie cu fiecare şuviţă de trecere în altarul târziu al ochiului tulburat de sentimente rumegă formele universului din toate dimensiunile cenuşilor mişcătoare crescând ca iedera încorsetează capul căzut din pocăinţă retrăieşte povestea bâjbâind târziul atâtor căutări neşoptite timpul se joacă de-a zborul cu truda mea deşi nu-mi pare un joc când dumnezeu nu-l declamă la ceruri îl ştiu în mine prizonier de eu nu-i pot fi sclavă pentru că doar gândul îi semnalează existenţa de când până când s-a fost auzit glasul durerii

degrabă şi cuminţi ne vom trezi în zori şi toţi cei prinşi de valuri în prăbuşiri mortale vor biciui furtuni ca de singurătate din plăzmuire albă

Pag. 62

nu e o întâmplare că el există în măsura ochiului deschis până la noaptea eliberării lunecând în forma unei păsări fiecare picătură de cer Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Luca CIPOLLA (Italia)

Tapetum lucidum Dalla cima io vi osservo, l'ultimo calice versato, non rimane che stupore. E non abbiamo terra, non abbiam paese, musici di Dio e Mammona, bardi in esilio che di lingua non loro declaman versi. Il cosmo è un semicerchio che io so erro, una nuvola di tulle nella trama degli eventi; bimbo mi muovevo a testa bassa, ho ancora tracce di saliva sulla bocca e non son che un'ombra, un ga o che sbadiglia, dai suoi occhi, sì, vi osservo e non rimane che stupore.

Tapetum lucidum Din vârf eu vă observ, ultima cupă vărsată, nu rămâne decât uluire. Şi n-avem ţară, n-avem sat, muzicienii lui Dumnezeu şi ai Mamonei, barzi în exil ce într-o limbă care nu-i a lor declamă versuri. Cosmosul este un semicerc pe care eu îngrop, un nor de tul în intriga evenimentelor; de copil mă mişcam cu privirea în pământ, încă mai am dâre de salivă pe gură şi nu sunt decât o umbră, o pisică care cască, din ochii ei, da, vă observ şi nu rămâne decât uluire.

Arachne ed io nell'attesa Il ragno tesse la sua tela

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

e figlia unica più non sei; tace la mia anima nel cuscino e brucia incenso sino a lenta agonia, sii presente ma in congedo, lucida e sana l'aria non vibra e mi emozioni, di sola pietra Sinai. Ora impudente nutri i raggi di una tela che fili da mane a sera e nell'officio la pretesa di chiamarti vita.

Arachne şi eu în aşteptare Păianjenul ţese pânza lui şi singura fiică nu mai eşti; tace sufletul meu în pernă şi arde tămâie până la o lentă agonie, fii prezent dar în concediu, strălucitor şi salubru aerul nu vibrează şi mă emoţionezi, de numai piatră Sinai. Acum neruşinată hrăneşti razele unei pânze pe care o filezi din zori şi până-n seară şi în sarcină pretenţia să te numeşti viaţă.

Pag. 63


L'EREMITA Inesorabile ti succede e legge il tuo numero di maglia; niente ti compete ed a nessuno più appartieni; chi t'ha creato era sventato, lasci intendere a un dio che incede lungo la scarpata. Desti la terra, ali di gelsomino assume l'aria quando severa t'investe la sera; ma tu incurante non ascolti le tenebre né ti scompone il freddo senza voce che sgretola le ossa dall'elegante carro che scruti sussultando quale inse o parco di memorie a eriger altari di pietra ove inesorabile affonda.

EREMITUL Inexorabil te succedă şi citeşte numărul tău de tricou; nimic nu îţi incumbă şi la nimeni nu mai aparţii; cine te-a zămislit era uşuratic, dai de înţeles unui zeu care avansează de-a lungul taluzului. Trezeşti pământul, aripi de iasomie ia aerul când severă seara te înveleşte; dar tu nepăsător nu asculţi beznele nici nu te tulbură frigul fără glas care scorojeşte oasele dinspre carul elegant pe care îl scrutezi tresărind ca o insectă frugală a amintirilor înălţând altare de piatră unde inexorabil se cufundă.

T'ho raccolto e rotolavi recata da un filo di vento, Nyx la veste nera

Pag. 64

quand'Ecate rapiva e portava lontano; t'ho raccolto e seminavi, io partivo, le valigie da uno spago, l'intima essenza a pelle quasi cucita da un ago..

Te-am ridicat şi rostogoleai dusă de către un fir de vânt, Nyx veşmântul negru când Hecate răpea şi purta departe; te-am ridicat şi semănai, eu plecam, valizele de la o sfoară, intima esenţă pe piele cam cusută de un ac..

Il tempo s'è fermato e loro sempre uguali con la solita superbia; il mio cuore in affanno a sertralina, intorpidito, la Venera nera che il destro o unde, un felino che nel gioco desta; alla porta chi la giostra chiama, lacrima di nylon al pianoforte spenta, la tua essenza di pelle da cacio ove siepe si leva, rosso sangue il tramonto dell'eros; e saziare la mia sete senza Gerico lontana..

Timpul s-a oprit şi ei tot aceiaşi cu ţanţoşia uzuală; inima mea în gâfâit de sertralină, amorţită, Venus neagră care dreptul teşeşte, o felină trezind în joacă; la uşă cine căluşelul cheamă, lacrimă de nailon la pian stinsă, a ta esenţă a pielii de caş unde gard viu se înalţă, roşu sânge apusul erosului; şi să satur setea mea fără Ierihon depărtat.. Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Felicia FELDIOREAN (Germania)

Ultimul sărut Striveşte-mi lacrima-ntre gene Striveşte-mi ultimul sărut Căci am jucat pe-atâtea scene Doar roluri dintr-un teatru mut. Striveşte-mi visele în palmă Striveşte-mi sufletul sub paşi Căci a venit ultima toamnă Şi poţi prin frunze să mă laşi. Striveşte-mi lacrima iubirii Striveşte-mi şi privirea-n zori Dar nu uita că fericirii I se cuvin atâtea flori. Striveşte-mi lacrima-ntre valuri Striveşte-mi viaţa în zăpezi Şi vino-apoi cântând pe maluri Din când în când să mă mai vezi. Striveşte-mi clipele în noapte Striveşte-mi nopţile în zori Căci ultimele mele şoapte Se pierd încet, printre ninsori. Striveşte-mi gândul şi amintirea Striveşte-mi ochii verzi în flori Şi-n veci să nu-ţi întorci privirea Căci m-ai uitat de atâtea ori. Noi am jucat pe atâtea scene Doar roluri dintr-un teatru mut Striveşte-mi lacrima-ntre gene Striveşte-mi ultimul sărut.

Colind pentru bătrânii din azil Mo o: Colind, cântec trist Colind de uitare Cu ramuri de brad Îngropate-n ninsoare. Iubiţii mei copii-bătrâni Iubiţii mei bătrâni-copii Nu mai aveţi nimic în mâini Unde-au plecat ai voştri fii? Ce semn prevestitor de rele V-a spus că într-o bună zi În nopţi fără luciri de stele

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Veţi fi mutaţi de-ai voştri fii? Cu ochi curaţi de căprioară Din ochii blânzi aţi lăcrimat Când aţi văzut ultima oară Casa din care v-au mutat. Şi nici nu aţi avut pretenţii Voi aţi avut numai dureri Şi nici nu pretindeaţi atenţii După atâtea lungi tăceri. Vă mai aduceţi voi aminte Cum contemplaţi fulgii ce cad? Pentru-ale voastre dureri sfinte V-aduc o ramură de brad. Şi vă colind de dor de casă Şi vă colind de sărbători Când pâinea rumenea pe masă O mai simţiţi doar din scrisori. Eu vă colind în ierni cu stele Sub geamul vostru stau şi cânt Acum, când mii de gânduri rele Aţi adunat de pe pământ. Răsplata-a ce-aţi făcut la toţi Pentru al vostru sfânt copil Şi pentru-ai voştri dragi nepoţi E-o condamnare la azil.

Pag. 65


Aţi suferit şi v-a fost greu Ca să le fie lor mai bine Şi-acum vă întrebaţi mereu De ce le e cu voi ruşine. Să-nveţe-n şcoli şi-n facultăţi Voi aţi muncit din greu, cu jale, Şi v-aţi luptat cu greutăţi Şi-acum vă stingeţi prin spitale. Şi nu ar fi nimica greu Sub soarele ce parcă-i stins Dar voi îi veţi iubi mereu Bătrâni senini cu părul nins. Şi-aşa vă stingeţi prea curând Povara-atâtor lungi dureri Eu am venit cu-n singur gând Să fiţi mereu mai tari ca ieri. Oameni bătrâni acum cărunţi Când cerul iernii se dezgheaţă V-aduc colind de peste munţi Pentru a vă trezi la viaţă. Chiar dacă astăzi li se pare Că-i greu cu voi, că-i bine-aici Doar voi aţi fost puterea mare Chiar dacă astăzi sunteţi mici.

Că mai presus decât părinţii Nu poate fi nimic sub soare. Şi nu uitaţi, copii de piatră Şi să v-aduceţi voi aminte C-o să îmbătrâniţi odată Şi i-aţi veghea şi la morminte. Nu le-a rămas decât privirea Ce umblă prin păduri şi munţi Ei au uitat ce-i fericirea Unui An Nou sau unei nunţi. Acum, când stelele coboară Acum, când ninge liniştit Eu vă aduc colind de seară De dincolo de infinit. Şi peste geamul vostru nins Colind pentru a voastră stea, Să nu plecaţi de pe cuprins Cât viaţa-n voi va lumina. Şi dacă fiii voştri uită Că existaţi pe-acest pământ Dă, Doamne, o ninsoare multă Să ne îngroape pân'la gât...

Anotimp Îmbătrânim în fiecare iarnă Ce trece peste inimi, peste noi Şi nici nu ştim că mai avem nevoi Îmbătrânim în fiecare iarnă. În primăvară-ntinerim puţin Şi ochii ni-s înlăcrimaţi de soare În fiecare zi e-o sărbătoare În primăvară-ntinerim puţin. Şi vara vine să ne păstorească Să ne-ncălzească creştetele reci De-atâta viscol, nins în veci de veci... Şi vine vara să ne păstorească. Tomnateci aşteptăm să se-nnopteze Prin frunzele udate plâng dorinţi Ne căţărăm visând pe metereze Şi ne simţim curaţi ca nişte sfinţi.

Copiii voştri, necuminţii Să-nveţe de prin dicţionare,

Pag. 66

E-atâta anotimp şi suferinţă, E-atâta fericire în cuvânt E-atâta lacrimă în nefiinţă Că ne ajunge până în mormânt.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Teona SCOPOS 1 decembrie trist Decembrie trist, trist, trist, Începe o lună, o iarnă, o viaţă – Cu spatele spre ieri şi cu nimic în faţă Suntem un surogat cu iz capitalist. Ne-am degradat ca neam atât de violent Încât puţinul bine încet încet s-a stins – Blestemul prăbuşirii în haos ne-a împins Zdrobind normalitatea sub un călcâi dement. Românii cruce fac călcându-se-n picioare – Se-nghesuie la blide şi la pomeni se-mping – În sufletele seci luminile se sting Şi creşte degradarea în toţi şi-n fiecare. Sub legi fără de lege abia de mai trăim – Puţini purtăm în sine ideea de normal – Plătim în valuri tulburi să năzuim la mal – E scumpă clipa vieţii, ne costă să murim. Inconştienţi şi orbi de-a dreptul la gunoi. În zdrenţe şi desculţi ne-am câştigat Unirea – Prin lupte sărăciţi, cât de bogaţi eram ... Român lângă român, eram popor şi neam Ştiindu-ne în gând şi-n suflete menirea. Nici n-a trecut un veac şi ce suntem acum? Eram popor cinstit şi harnic şi curat – Aveam înţelepciune şi pasul măsurat – Suntem lipsiţi de vlagă, cenuşă, praf şi scrum. La porţi europene de zeci de ani cerşim – Ce să respecte alţii când ştim privi în jos? Ne-nghesuim spre mâine la uşile din dos – Ne degradăm ca oameni, ca neam ne umilim. Au pietre din cetăţi fântâni şi garduri grele – Analfabeţii mulţi duc banul şi puterea – Românul încă OM îşi târâie durerea Cum duc şi eu prin vremuri amarurile mele. Politică, fanfară, fasole, defilări – Sub steaguri arborate e sărbătoare tristă – O ţară umilită există, mai există ... Prea singură în lume şi printre alte ţări. Bolnavă, umilită, cu şcoală de doi bani, Ruşinea tot apasă pe umerii de ţară – Ni-i viaţa drămuită şi pâinea ni-i amară Şi mergem înspre mâine prin cei mai negri ani. Şi totuşi vina toată e-n noi şi printre noi – Ştim preamări pe alţii, la alţii ne-nchinăm – De-avem şi noi valori, le vindem sau le dăm Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

La mintea luminată, la gândul înţelept, Cu demnitate vie şi zdrenţele se poartă – Aşa vom fi stăpâni pe viaţă şi pe soartă, Români cu fruntea sus şi cu grumazul drept. Puterea se câştigă, puterea nu se cere – Puterea e cultură, istorie, credinţă, E suflet, gând şi muncă, e forţa din fiinţă Ce dăinuie prin vremuri, prin zile, ani şi ere.

Dor de Moş Crăciun Mi-i dor de cetini ninse , de munţi şi de zăpadă – Mi-i dor să simt Crăciunul cu suflet împăcat – Mi-i dor s-aud colinde pe uliţa din sat Şi-n dorul de bunici o tristă stea să cadă . Cu stele ninse-n palmă , să cânt pe la fereşti , Să simt fiorul nopţii în glas cu “leru-i ler”, Cu mult senin în suflet şi cu senin sub cer Să fiu din nou copil la casa din Iureşti . Să văd bunicii iar , să le colind cuminte , Să simt căldura sobii şi-aroma de gutui… E viu în amintire mirosul amărui , Cu gust de mămăligă , a laptelui fierbinte . Ce dor îmi e de tot , de tot trecutul bun , Mi-i dor de mine însămi , copilul de-altădat… Mi-i dor în satul meu să merg la colindat… Şi te aştept să vii , în suflet , Moş Crăciun

Pag. 67


Caterina SCARLET

Domnul Merișor

“Era un ins în jur de 50 de ani, domnul Merișor sau domna Merișor ar fi spus că e încă tânăr, dar părul pierdut pe parcursul anilor, necesitând cam un sfert de tub de colorant vizibil prezent în tenta de blond rozaliu încă neexperimentată de natura mamă, i-ar fi contrazis fără să-i convingă, ei având propria vârstă ca reper. Domnul Merisor avea 82 de ani, mergea pe 83, doamna Merișor se oprise în urmă cu doi ani la 78, ceea ce avea să le urmeze îi contabiliza fără să-i mai adune, ca atunci când socotești ce nivel a atins venitul național, doar că asta nu-ți arată ce cont ai tu în bancă. ”

Pag. 68

Domnul Merișor este văduv. Păstrează însă vie memoria so iei și o face într-un mod particular, specific felului său de a fi: credul și veșnic îndrăgostit. Credulitatea i se manifestă și ea întro formă specială. Nu crede în ceea ce i se spune, ci în ceea ce spune el însuși. Rezultă că are anumite credin e cărora le arată supușenie și ascultare deplină. Nu și-a exprimat credulitatea-credin ă sub formă verbală sau scrisă, dar ea a fost descoperită întâmplător de o persoană al cărei interes se orientase spre cu totul altceva atunci când i-a fost dat să afle că domnul Merișor se dedică unor lungi conversa ii cu so ia sa decedată. Ba uneori se pare că se și ceartă. Nu de dragul unei înclina ii spre contrazicere sau din motive de dușmănie între ei. Nu. Din pricină că de câte ori se certau înainte, ajungeau amândoi la concluzia că celălalt avea dreptate, și atunci să-i fi văzut, Doamne! O luau de la capăt, combătându-și ideile ce le promovaseră ini ial. Și tot așa… Până la urmă se culcau sau se apucau de vreo treabă, și problema despre care se chinuiseră să se pună de acord se rezolva de la sine sau o ignorau pentru a nu fi o piedică în buna lor în elegere ce le guverna via a de cuplu. Trăiseră împreună șaizeci de ani, după care mai trecuseră doi de singurătate. Dacă so ia îi murise, adică teoretic o pierduse, domnul Merișor nu putea să renun e la conversa iile dintre ei, la spiritul ei viu care-l surprindea mereu, și la sprinteneala căruia anii, bătrâne ea și șubrezenia ce începuse să-și arate semnele nu contribuiseră, nu știrbiseră nimic din ceea ce luase el la început drept șăgălnicia tinere ii. Doamna Merișor a murit la vârsta de 80 de ani, lăsând în urmă, ca semn de adio, cuvinte pentru care so ul ei a râs cu lacrimi în timp cea ea își dădea ultima suflare. ‒ De-acum, Ghi ă, de câte ori o să-mi urezi de ziua mea LA MUL I ANI, să știi că așa o să fie! Plecările de acasă, de cele mai multe ori prin Cișmigiu, îl fac să simtă mai pu in lipsa ei fizică. Pleacă singur pentru că ea nu la putut înso i. Este la coafor . ‒ Știi prea bine că un coafat mă pocește. Să mai dau și bani pentru asta? Nici pomeneală! El o vede cum se apleacă de mijloc, răsucește capul energic de câteva ori, apoi își trece degetele pe la rădăcinile părului spre ceafă și le scutură la fel de energic. ‒ Poftim coafat. Gratis! ‒ Atunci ești la biserică, te rogi și aprinzi o lumânare… ‒ Nu sunt nici la biserică… Eu mă rog oriunde altundeva, nu la biserică. Lumânări aprind doar când se ia curentul. Și mai e ceva… Nu-mi place cum ard feștilele alea… Cum se fâ âie flacăra din vârf. E ceva deșăn at în arderea cu dans de bacantă. Acum nu te mai lasă să le aprinzi înăuntru că afumi icoanele, și te trimit în curte la niște cutii de tablă foarte inestetice prin care bate vântul… ‒ Bine… bine. Poate ești la poștă să pui o scrisoare. ‒ Scrisoare? Crezi că merită să mă obosesc să scriu scrisori, când pot comunica atât de bine și prin viu grai? ‒ Atunci nu ești nici la poștă – cedează domnul Merișor, gata să renun e la orice supozi ie. ‒ Ba da, ba da… Sunt la poștă, dragule… Crezi că toate discu iile cu tine nu se plătesc? Te las acum, mi-a venit rândul… Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Cât? Nu e cam mult, domnișoară? Astea nu sunt apelurile mele… ‒ Ce spui? ‒ Mai ești pe fir? Închide, te rog, și!… Scuzămă! Nu cu tine vorbeam! O nimerise cu poșta. Mamă, ce o nimerise! Își frecă mâinile de bucurie și chiar prinse a râde ca un spiriduș care face pozne și poznele îi sunt luate drept minuni. Hi-hi-hi… Nici biserica nu era o ipoteză de lepădat. Chiva lui inea sărbătoarea sfintei ce-i era patroană cu sfin enie. În loc să se sărbătorească și să petreacă onomastica fastuos și cu preten ii la cadouri, inea post și se arăta foarte sfioasă toată ziua, până la miezul nop ii. ‒ Nu se cade s-o supăr, a pătimit destule în via ă… ‒ șoptea plină de evlavie. Deși calendaristic treceau în ziua următoare, mergea la frigider, scotea șampania și îi cerea lui s-o deschidă. Petrecerea ce urma prelungea supliciul postului negru cu desfătare și ore de nesomn și semăna foarte bine cu ceea ce făceau nem ii cu prizonierii ruși. Îi înfometau o perioadă îndelungată și apoi le dădeau să mănânce până le crăpau ma ele. Domnul Merișor a pomenit odată despre această metodă insolită de a face rău cu binele, și doamna Merișor i-a tăiat-o scurt: ‒ Nu nem ii au făcut așa cu rușii, ci rușii au făcut-o cu nem ii. Cum-necum, asta făcea doamna Merișor cu so ul său și cu ea însăși, cu consecin e mai pu in grave, pentru că nu duceau nici postul nici desfătarea la extreme. Între timp, sfânta care postise toată via a ei pământească se îndestula cu raiul, acolo unde nici colesterolul nici hipertensiunea arterială nu răzbesc. ‒ Trebuie că ave i o sculă foarte mică, de vă folosi i de ea fără să mai ave i nevoie de mâini! Bărbatul care se oprise în dreptul băncii unde domnul Merișor conversa de la mare distan ă cu nevasta avea o voce agreabilă și nimic nu dădea de bănuit că ar avea ceva de spus în sens ofensator. Așa cum stătea în picioare dinaintea celui mai vârstnic, nu-l privea drept în fa ă, și în plus își inea și mâinile la spate. O atititudine ușor jenată se ghicea din evitarea contactului vizual direct și din bălăceala ce-o făcea bombeului unuia dintre pantofi într-o bălticică de apă aflată la egală distan ă între ei. Plouase în noaptea dinainte, dar fusese cald în timpul zilei și apa se evaporase în cea mai mare măsură. Cum asfaltul suferise repetate ac iuni de modelare func ie de temperaturile ce-i puseseră la încercare rezisten a, în anumite locuri apa încă mai băltea. Mici ochi lucioși în orbite de forma tălpilor de pantofi, tocurilor, sau am-

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

prentelor de baston… Mici, dar cuprinzători ca ochii unui copil, căci într-unele se proiectau ca întro oglindă copaci, trecători, chipul maicii Smara. Trecând pe lângă ei, tresăreai gândindu-te că sunt vii, privesc și au legătură cu un organ superior care le procesează toate informa iile adunate în timpul zilei. Cel mai inteligent mod de a răspunde când subiectul nu- i e pe plac e să răspunzi tot cu o întrebare. ‒ Ce vre i să spune i? ‒ Telefonul dumneavoastră mobil… Cască miniaturală cu autonomie… A costat o groază de bani, probabil… Vă invidiam, pentru că eu încă nu am suma, și mi-ar fi foarte necesar în meseria pe care o practic. Lucrez la un ziar. Muncă de corectură. Dar sunt bombardat din toate păr ile de rugămin i, amenin ări, convocări la redactori care nu sunt pu ini… Am mereu mâinile ocupate… cu una in telefonul, cu celaltă astup urechea liberă… Opresc lucrul, și asta de câte 150 de ori pe tură. Nu că pierd timp, dar acest du-te vino al mâinilor a devenit pentru mine o obsesie. Privi i-le cum tremură! Acum mai pu in, la birou tremură ca frunzele copacilor. Tremură, trebuie să mi le ascund mereu când nu apucă ceva să ină. Intrusul dezlipi privirea de pe vârful pantofului, care, eliberat, se retrase și el din balta unde-și verifica impermeabilitatea. Jena ce răzbătea din comportamentul său încă de la debutul intrării în contact cu ipoteticul posesor al telefonului simplificat la o cască invizibilă se datora desigur acestei mărturisiri, ce urma să fie făcută, în sensul desfășurării logice a expunerii, către sfârșit. Eliberat de povară, momentul critic fiind depășit, intrusul prinse un contur mai clar. Era un ins în jur de 50 de ani, domnul Merișor sau domna Merișor ar fi spus că e încă tânăr, dar părul pierdut pe parcursul anilor, necesitând cam un sfert de tub de colorant vizibil prezent în tenta de blond rozaliu încă neexperimentată de natura mamă, i-ar fi contrazis fără să-i convingă, ei având propria vârstă ca reper. Domnul Merisor avea 82 de ani, mergea pe 83, doamna Merișor se oprise în urmă cu doi ani la 78, ceea ce avea să le urmeze îi contabiliza fără să-i mai adune, ca atunci când socotești ce nivel a atins venitul na ional, doar că asta nu- i arată ce cont ai tu în bancă. Și lasă să fie! “Mai au și al ii nevoie” ar fi zis ea veselă, sau chiar zice acum, în momentul de fa ă. ‒ N-am nici un telefon, dragă – se destinde domnul de pe bancă, deconcertat vizibil cu un minut în urmă. Vorbeam cu so ia, doar… ‒ Cu so ia? Dacă pe so ia dumneavoastră nu

Pag. 69


o văd, înseamnă că este și dânsa miniaturală, așa cum bănuiam că vă este telefonul mobil? ‒ Păi să știi că e micu ă… foarte micu ă, comparativ cu uriașul de mine… ‒ Și vă aude de la distan ă? Nu v-am remarcat strigând. Și n-am auzit-o pe dânsa răspunzânduvă… ‒ Nici n-o s-o auzi, tinere, e moartă și îngropată… Numai eu o recep ionez. ‒ În eleg… ‒ Nu cred că în elegi… Eu, o aud. Și ea mă aude. Acu’… întrebarea e… Al cui e meritul pentru posibilitatea asta de a face legătura între cele două lumi? A mea? A ei? Eu nu prea am… aptitudini. Așa se zice, dumneata ești corector, nu? Așa ai spus. Corectează-mă dacă greșesc, sau acum că nu am scula aia care te interesează, nu mai prezint interes? ‒ Nu… Nu am de gând să te corectez. ‒ Înseamnă că nici nu ai de gând să mergem mai departe cu vorba. O să- i spui că sunt doar un bătrân nebun căruia i se pare că vorbește cu so ia decedată. Să știi că nu sunt ramolit, sau sunt și numi dau seama. În orice caz, nu mă piș pe mine, așa cum m-ai lăsat să cred adineaori. ‒ Mă refeream la altceva… doar v-am explicat. ‒ Adică nu ai nimerit-o nici cu una, nici cu cealaltă, recunoaște! În sinea lui se consola că, înainte de a fi deranjat de necunoscutul curios, avusese satisfac ia de a ghici unde-și pierdea timpul consoarta. Ăstuia nui plângea de milă, dar lăsându-i impresia unui om care e mereu în afara problemei și mai și riscă s-o arate, îl compătimea într-un registru minor, ușor de ignorat. Telepatie sau nu, corectorul îi confirmă bănuielile. ‒ De aia nu am plecat niciodată de la masa de corectură. Pe teren sunt zero. Nu prind o știre bună nici dacă are coadă și mi se fâ âie printre picioare. ‒ Ei, dacă ai fi avut o nevastă ca a mea, precis ajungeai mai sus. ‒ Adică, așa s-a întâmplat cu dumneata? Îi datorezi facultatea, ascensiunea profesională sau politică? ‒ Da de unde! Din cauza ei am rămas tot cu patru clase. I-am spus: “Chivo, hai să fac și eu facultate, că to i proștii au făcut una!” ‒ Și ea ce-a zis? ‒ A zis că tocmai asta e. To i proștii au facultate, e vremea lor, așa că să stau liniștit și să-mi văd de meserie. Aveam mult de recuperat. Sărisem peste multe clase. Am trecut însă de la 753604 la 753605. Datorită ei. Și datorită ei am avut o via ă

Pag. 70

de lux, lipsită de griji, ba chiar am trăit în prea plin. ‒ Codurile astea au legătură cu spionajul? Ai fost un spion cu 4 clase… Interesant… Ar fi bun subiectul ăsta… ‒ Spion? Iar ești paralel. Și pe urmă… mda. De ce nu te așezi mătălu ă alături de mine să te odihnești și să trecem mai departe? Vrei subiecte? ‒ Dacă nu ești spion… fost spion… Bine, hai… să fie de la mine. Azi sunt liber. Liber? Deja au angajat un puști să-mi facă munca. Cică stă pe lângă mine să-l învă . Ce să-l învă ? Ar trebui să-l iau de la clasa întâi, nerodul! Stau la distan ă unul de altul. Fiecare de ine câte o extremitate a băncii. Locul din mijloc, aurita cale, avea lacul strălucitor, netocit. Nu era un refugiu pentru îndrăgosti i, era o bancă pentru pensionari, pusă la aleea principală, loc de odihnă și observa ie. Bătrânilor le place în rândul întâi, majoritatea tinerilor agreează fundul clasei. La școală, ocupan ii primelor bănci au suflet de bătrâni, iar curiozitatea arătată lec iilor nu e un semn de învă ătură, ci de încetare a ei. Cei din spate desenează măscări, scriu bile ele către al ii sau nimănui, pot da o boabă de orez prin eava unui pix, au atâtea și atâtea de făcut având cefele celorlal i sub atentă supraveghere. Cei din prima bancă văd doar tabla neagră cu ceea ce creta depune în cifre și fraze, pentru ca o oră mai târziu acolo să scrie altceva. ‒ i-e dor de so ie… Nu e nicio rușine că vorbești singur, dar să inventezi chestia cu comunicarea în lumea mor ilor… ‒ Nu inventez nimic… Dacă ar fi așa, de ce ne certăm? Doar nu mă cert eu cu mine însumi. Chiar că aș fi nebun! Se mișcă pu in spre centrul băncii ca semn de apropiere, dar nu fizică, pentru că fizic reveni pe locul ce și-l încălzise sub el de ceva vreme. Corectorul alunecă și el înspre celălalt pe firul suspendat al so iei vorbăre e postum. ‒ Și chiar ai doar patru clase? Sunt sigur că teai descurca mai bine la corectură decât proaspătul meu ucenic. ‒ Ucenic? Ce cuvânt frumos! Eu am fost ucenic 4 ani la un curelar. Făceam de la curele și harnașamente până la hamuri mergătoare pentru copii. So ia m-a îndemnat să urc la marochinărie. I-am făcut o poșetă după care au înnebunit toate prietenele ei. Dar eu n-am făcut nimic pentru prietene. Erau destule la magazin. Am făcut lucruri pentru cucoane. Așa so ia mea a ajuns și ea cucoană. Prin poșete și cu poșete. ‒ Nu ești spion, ești… poșetar. Unul din ei știa mai mult despre celălalt decât

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


celălalt despre el, și acela era domnul Merișor ajutat din culise de so ie. Dar corectorul paria pe el însuși. ‒ Te vânează. E un șmecher care vrea să afle de la tine lucruri interesante. Omul e de o via ă în căutarea unui subiect tare, și până acum n-a dat peste nimic valabil. Fii atent!… Uite-te mai bine la el și spune-mi ce crezi!… ‒ Aveam un prieten acum vreo 20 de ani. Și prietenul ăsta avea și el, ca și mine și ca toată lumea, o nevastă… Cade aia la pat, zace ce zace… Strânge omul bani, mai împrumută, duce femeia la spital și-o fac ăia bine. Mergem la ei acasă după vreo 3 luni, după ce am considerat că femeia s-a refăcut. So iei mele îi era în grijă de ea, cum o fi, cum s-o sim i după o opera ie grea și un diagnostic destul de complicat. Îi găsim pe amândoi în curte schimbând cauciucurile de la mașină. El dădea la cric, ea inea ditai cauciucurile. Muncea femeia ca la balamuc. Îl iau pe individ deoparte. “Ce faci, mă? De aia ai dat atâ ia bani, ca s-o pui acum să tragă la haltere? Nu puteai să te duci cu mașina la un service?” Ce zici că-mi răspunde? “Ce să fac, Ghi ă, trebuie să-mi scot și eu cheltuiala!“ ‒ Interesant, dar de ce-mi spui mie povestea asta? ‒ E un schepsis. Când trăia, poate so ia n-a știut ce hram poartă bărbată-su’, după… și-o fi dat seama. ‒ A dat ortul popii? ‒ Mda… Tocmai când a căzut și el bolnav, săracul. Ce-a mai plâns-o… Dar o plângea că n-avea cine să aibă grija lui. A scos bani pentru asta și s-a supărat tare că nu și i-a putut recupera după aia. Acum, așa trăiește. Ce ia pe mere dă pe pere. ‒ Tot nu pricep de ce-o lungești. Are vreun tâlc? ‒ Da, are. De câte ori nu a încercat bietul să apeleze la ea să-l ajute de acolo de unde e, și… nimic. Toate nop ile cât a stat la reanimare o striga și iar o striga. ‒ Adică pe dumneata te ajută… ‒ Sigur că mă ajută… ‒ Se leagă frumos aiurelile astea pe care mi le spui. Ai putea să le pui pe hârtie, și pariez că ar avea succes la o anumită categorie de cititori. Ba sărate și piperate cu amintiri din tinere e, sex și alte indiscre ii, ar căpăta un public chiar mai larg. Ia zi ceva din amintirile de demult! ‒ Dacă aștep i porcării… Știu cum sunte i voi. Stoarce i miere din venin. ‒ Porcării! Am zis pu ină sare și piper! ‒ Păi, uite… Eram tineri, și cum i-am spus, eu eram ditai lunganul și ea o mogâldea ă de fată.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Avem prieteni și prieteni. Unii se ineau aproape de noi, găsindu-ne un subiect bun de amuzament. Pat și Patachon , Frumoasa și Bestia și câte și mai câte. Una din prietenele ei, mai istea ă ca altele, o întreabă de fa ă cu multă lume. “Chiva, ie nu i-e greu cu ditamai bărbatul, când tu ești doar un pui de om?” Și ea răspunde repede: “Mi-e greu, cum să nu… Nu așa cum gândești tu, că pe tine cât te duce curu’ atât te duce și mintea. La treaba aia eu mă lungesc cât pot, el se pliază. Dar când îi calc pantalonii trebuie să alerg prin toată casa.” Acum 60 de ani nu erau mese de călcat, femeile călcau pe jos, pe o pătură. ‒ Te-aș putea ajuta să publici un caiet de amintiri... Câteva întâmplări ca astea dacă mai po i scoate, dacă nu, mai inventăm… ‒ Poate apelăm și la Chiva… ‒ Poate. Dar mai important e să ne aprobe

șeful meu fonduri. Fără fonduri nu iese nimic! ‒ Ce-i, Trușcă, ceruseși liber pentru azi. Î i supraveghezi subalternul? Nu- i recomand. O perioadă îl lăsăm să se descurce singur… Indiferent de consecin e. Greșește, greșește… la final vom ști dacă îi dăm libertate deplină de ac iune sau nu. ‒ Și cu mine cum rămâne? ‒ Cum să rămână? După ce îl promovăm pe puști, revii pe scaunul tău. Până atunci î i găsim și ie ceva de făcut. Lăsăm salariul neatins, poate chiar îl mai rotunjim. Nu mult, doar așa, ca repara ie pentru că î i luăm jucăriile. ‒ Care jucării? ‒ Care jucării? Laptopul, telefonul mobil, scaunul și biroul… ‒ O să mă trimite i după gogoși… ‒ Gogoși mănâncă poli iștii americani, și pe alea doar în filme. În realitate mănâncă… nu mănâncă nimic. Stau cu mâna pe armă. Nefolosind-o prea des, când le e foame mai mușcă o bucată din

Pag. 71


ea. E din turtă dulce și mar ipan… ‒ Șefu’, o dai pe glumă ca să nu mai am timp să reac ionez dur. O să- i încurc pu in socotelile… N-am venit să-l controlez pe puști. Face cum știe, și din partea mea poate să și schimbe regulile limbii române. Am dat lovitura cu un subiect și n-am de gând să-l las din mână. Dacă nu mă aju i, mă duc în altă parte. ‒ Zău? Știi că ai tupeu? Și ce observ? Văd că nu- i mai tremură mâinile. ‒ Numai când muncesc… ‒ Da, că multă treabă faci. Doar nu spargi pietre! ‒ Câteodată parcă asta aș face. “Nu mă crede! Pentru el limba maternă e organul din gură cu care ne-am născut. Nu-i nimic. Nici eu nu cred tot ce mi se spune, dar iau în considera ie varianta ca fiind posibilă. Nu neg, doar mă îndoiesc. Principiul îndoielii firești din jurispruden ă.” Cu aceste gânduri, reîmprospătate de posibi-

litatea unei ascensiuni profesionale, plecă de acasă corectorul Trușcă spre întâlnirea ce și-o aranjase telefonic cu domnul Merișor, a doua zi, în același loc din parcul Cișmigiu, aleea din stânga cum intri dinspre bulevardul Regina Elisabeta, prima bancă. “O să-mi schimb și eu codul, ca bătrânul Merișor…” Bătrânul Merișor îl așteapta fără prea mare interes. Mai ineresată se arătase so ia, după ce fusese informată de propunerea viitorului redactor de știri, debutatul întârziat. ‒ Să nu ai încredere în tot ce- i spune! E clar că te folosește ca trambulină, dar nu asta e mai grav. Caută să ai martori care să probeze tot ce faci în prezen a lui, altfel te trezești că devii un anonim trudind pentru celebritatea altuia! Dar mai bine

Pag. 72

lasă, poate discut cu el personal!… ‒ O să încerc, dragă, eu în afară de poșete nam făcut mare lucru în via ă. Și deși au fost cele mai frumoase din capitală, nu mi-au purtat numele. Poșeta Merișor n-a făcut vogă, nu a devenit marcă. Mai mult, toată lumea știa că sunt create de tine și executate de mine. Tu ai mai mult dreptul la recunoaștere. Madame Merișor, ce nume bun pentru un brand. Dacă mi-ai trimite schi e noi, maș apuca iar de lucru… Nu se poate să nu știi tendin ele, ești foarte receptivă. Nu? Să te informez? Te informez, dar talent să le pun pe foaie nu am. La desen sunt zero. Pentru desen îmi trebuiau cel pu in douăsprezece clase. ‒ Avem nevoie de o adeverin ă cum că nu ai absolvit decât patru clase. ‒ De unde s-o aduc, Doamne iartă-mă?! Dau o declara ie în fa a unui notar și mi-o autentifică. Costă foarte pu in. ‒ Nu e de ajuns. Hârtie de la Ministerul Învă ământului! Am eu un om, te trimit la el. Mi-e dator. ‒ Adică, balivernele vre i să mi le pune i pe hârtie și nu-mi cere i dovezi… Și pentru amărâta aia de școală îmi trebuie adeverin ă. Nu mi se pare corect. ‒ E vorba de bani. Ca să ob inem alocarea lor. Șeful mânărește niște sume și cu adeverin a asta îi justifică. ‒ Tu nu iei, eu nu iau… Ia numai el? ‒ Da. Noi ne alegem cu faima și ce decurge din ea. Te pui, sau ai nevoie de aprobarea nevestei? ‒ Mă pun. Doamna Merișor tresaltă de bucurie. So ul dumisale e pe cale să ob ină recunoaștere na ională sau chiar interna ională. În ce fel, numai de el depinde. Are o șansă, și dacă o folosește cu cap, bine, dacă nu… Ce-a avut și ce-a pierdut… Rămâne cu încercatul. Noul tovarăș al lui Ghi ă al ei i se prezintă ca un om ce ar trece drept distins dacă nu ar purta blugi vechi, cu inte pe buzunarele de la spate. O reminiscen ă din tinere e, un obiect lăsat la păstrare ca amintire de suflet și repus în func ie din lipsă de fonduri alocate garderobei. Poate dorește să fie iar tânăr, sau, din cauza unei sta ionări îndelungate pe banca de rezerve, refuză să creadă că timpul nu trecuse pentru el cum trecuse pentru cei din jur afla i în plină ascensiune. Dacă ar ști că blugii decolora i îi frânaseră ascensiunea în cadrul redac iei încă din momentul angajării… Considera i un semn de nesupunere și prea mare

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


independen ă, se constituiseră într-o probă la dosar. Trușcă cel tânăr nu a mai avut nevoie de delatori sau reclama ii anonime care să-i dovedească neadeziunea la valorile socialismului. Blugii cumpăra i cu primul salariu din căminul de la Grozăvești, unde încă mai frecventa petrecerile studen ești, făcuseră toată treaba murdară. Are un sim al observa iei păstrat intact de pe vremea când desena poșete, le adapta înăl imii și altor caracteristici ce diversificau tipurile de conforma ie ale femeilor și aștepta ca ambele păr i să se pună în valoare reciproc. Vrea o imagine finală care să o convingă că poate avea încredere totală în el. Îi plac ochii lui. Nu sunt cine știe ce frumuse e, adică formă sau culoare. Au o lumină aparte. Sunt înflăcăra i chiar și în perioadele când mâinile îi tremură după îndelungi navete făcute între ustensilele necesare programului de corectură. Enervarea ce-l vizita la fiecare greșeală de exprimare sau gramaticală descoperită avea drept gazdă bunăvoin a lui, știin a de carte și bucuria de a înlocui o strâmbăciune cu o formă elegantă. Toată această muncă de corector se răsfrânsese și asupra viziunii ce-o avea asupra propriei persoane. Doamna Merișor nu putu să nu observe că pielea moale a obrazului era pu in lăsată spre unghiul unde maxilarul inferior urcă oblic înapoi și se articulează cu oasele fixe ale capului, partea craniană. Ideea că purtase cotle i sau favori i ca ai lui Carol Davila, ca apoi să renun e la ei, o făceau pe doamna Merișor să-l aprecieze ca fiind un spirit liber dar ușor adaptat realită ii. Și totuși… Ochii aceia îi făcuseră tot atâtea deservicii câte îi produseseră portul blugilor spălăci i, cu inte pe buzunarele din spate. Ochii îi inundau figura, făcând din celelalte elemente anatomice, nas, gură, urechi, doar niște semne de punctua ie într-o frază purtând un singur adevăr. Trușcă era un independent, și oricât de multe adevăruri ar fi fost pus să slujească, se vedea din aspectul general ce-l construia ca făptură că el are propriile adevăruri în slujba cărora ac ionează. Urmarea? Banca de rezerve. Trușcă nu ar fi renun at la perechea lui de blugi chiar să fi știut de la început că-i vor încurca socotelile. Condi ia pusă de directorul publica iei i se părea doamnei Merișor o altă piedică pusă în calea ob inerii unei promovări, și promise să nu stea ca o simplă spectatoare, ci să ac ioneze. Făcea un act caritabil, intervenea și în slujba intereselor de familie. Încrederea între păr i fusese restabilită. ‒ Cum? Cine v-a trimis? Amărâtul ăla de corector? Da’ important se mai crede dumnealui! O diplomă de patru clase? Nu? Nu mai da i atâta din

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

cap! O diplomă că nu ave i decât patru clase… Așa ceva nu există! Vre i să da i statul în judecată? Nu vre i! Atunci, ce vre i? ‒ Vreau s-o dovedesc. Îmi e necesar ca o confirmare a spuselor mele. ‒ Se poate? La vârsta dumneavoastră nimic nu v-a mai rămas, nimic… decât credibilitatea. ‒ Nu pute i să mă servi i, nu-i așa? ‒ Hm, nu prea… Și totuși nu-mi vine să te las să pleci cu tolba goală. Trușcă mă are la mână. Încă nu mi-a returnat documentul care atestă că stau foarte prost la compunerea unui text scris. Fereștete de el cât po i! Până una alta… scap eu. Marcela, adu-mi una din diplomele alea comandate de profesorul Sardu. O să-i dăm una și domnului… Merișor. Da. Uite completez cu mânu a mea. Să- i explic! Astea sunt niște duplicate. În A47 a luat fiin ă Institutul de Analiză și Evaluare a Dezastrelor Naturale. Trei ani. N-au scos decât o promo ie, pentru că nu se înghesuia nimeni să se înscrie la așa ceva. Primii absolven i nu aveau altă șansă. Fuseseră respinși la medicină, la drept, la arhitectură, la filologie… Erau copiii unor oameni care trebuiau răsplăti i pentru sacrificiile făcute în numele promovării idealurilor comuniste… dar, nu prea corespundeau intelectual. Ca dovadă că erau proști grămadă, to i au pierit în misiune. Adică în dezastrele pe care le studiau… N-a mai rămas nici un supravie uitor. Fii dumneata unicul! Du-te la aniversarea de 60 de ani a promo iei și îl po i face fericit pe profesor, fostul lor decan de an! Suferă că nu a avut o serie mai de Doamne-ajută și moare de rușine că nici măcar unul din elevii lui nu a putut trece adevăratul examen de validare al cunoștin elor predate, acela al muncii efective. ‒ Și dacă spune că nu mă cunoaște? Mă fac de râs și risc să mă dea afară. ‒ Nici nu se pune problema. La vârsta lui? Pe lângă el pute i trece drept flăcău. Are 98 de ani. Dacă murea mai devreme n-ar fi mai apucat să-și mai facă și problemele astea. După o anumită vârstă î i trebuie liniște deplină, nu complica ii. ‒ Adică moartea e o simplificare? ‒ N-o lua i în sens concret, ci figurativ! ‒ Moartea e ce e. Crede i că e concretă, sau doar figurativă? ‒ Acum dumneavoastră mă lua i pe mine la întrebări? După cum văd, nu prea păre i a avea doar patru clase. Păre i ceva mai expert. Așa că, lua i sau nu diploma, eu mi-am făcut datoria să vo completez. ‒ Institutul de Analiză și Evaluare a Dezastrelor Naturale… ‒ Vede i că nu e greu? Memora i titulatura și

Pag. 73


lăsa i imagina ia să lucreze! Ave i vârsta potrivită. Ce mai vre i? ‒ Patru clase îmi trebuiau. ‒ Patru clase le ave i. Eu v-am oferit cu mult mai mult. Domnul Merișor plecase abătut de la minister. Nu avea de ce să-l mai întâlnească pe Trușcă. Baza în elegerii cu redactorul șef se transformase aberant în ceva lipsit de sens. Era ca și cum avea nevoie de o poli ă pentru solni ă și cineva îi construise un soclu de marmură cât pentru așezarea statuii regelui Carol călare. ‒ Nu a luat adeverin a – socoti Trușcă și-i dădu telefon îndatoratului de la minister să-l sictirească. ‒ Ia să mă mai scutești cu reproșurile! M-am achitat de toate datoriile fa ă de dumneata. I-am dat omului ce avea nevoie… la puterea a treia. Sămi aduci ce ai păstrat ca probă împotriva mea și să nu- i mai aud nici vocea nici numele! ‒N-am păstrat nimic. i-am înapoiat hârtiile imediat după ce a apărut articolul. Întrebă- i secretara! ‒ De ce le-ai lăsat la secretară? Acum mi-e nevastă. ‒ Așa merg treburile la tine la birou, nimeni nu trece de secretară… Așa e peste tot. ‒ Habar n-am. Eu stau numai înăuntru… Sunt izolat de mizerabilele astea! Sunt privat de libertate… Mirarea corectorului Trușcă atinse cote înalte. Merișor intrase prea repede în contact cu persoana la care fusese trimis. El așteptase ore în șir la ușile unor oameni cărora nici măcar nu le cerea ceva, venea în scopul de a oferi. O ipoteză ar fi fost că secretara lipsea din anticameră și accesul în biroul directorului nu îi fusese refuzat sau amânat la nesfârșit. Adevărul era însă altul. Pe biroul secretarei se afla o poșetă din piele, pe care domnul Merișor o recunoscu drept una din crea iile sale nu tocmai recente. ‒ A fost a mamei dumitale, nu-i așa scumpo? Marcela, secretara ce-o înlocuise pe predecesoarea ei care avansase în rang prin act marital, nu apucă să mai răspundă că se și puse pe plâns. ‒ A murit acum trei săptămâni și azi-noapte am visat-o. Cum de ști i că e poșeta mamei? Ea mia spus în vis să o iau la purtare, că așa a rugat-o o prietenă pe care și-a făcut-o de curând. Nu știu să interpretez visele, dar eu am ascultat mereu de mama… așa că… ‒ Bine, nu mai plânge!… O să- i spun acum că so ia mea e noua prietenă a mamei tale, iar poșeta asta… e făcută de mine. Vrei să- i dove-

Pag. 74

desc? Are înăuntru, legat de fermoarul pentru buzunarul interior, un mic breloc cu Sfânta Paraschiva. Trușcă va avea ocazia să ob ină materialul pre ios, suport pentru începerea cariei de reporter. În secret va înregistra discu ia următoare, dar nu o va face publică. O va păstra ca semn al izbândei sale depline pentru o carieră de reporter ce-i fusese refuzată permanent. * ‒ Bună seara… ‒ Bună seara, tinere… ‒ Aici are lor reuniunea absolven ilor promo iei 1950, Institutul de Analiză și Evaluare a Dezastrelor Naturale? ‒ Ai orbul găinilor? Doar am pus la ușă ditamai afișul. Noroc că mă pricep la grafică, altfel plăteam o groază de bani ca să mi-l facă altcineva. Tu cine ești? ‒ Merișor. ‒ Nu ești pe lista mea. ‒ Domnule profesor, eu am mai lipsit, că aveam și serviciu, și poate m-a i omis… ‒ Mă faci prost? Bine, să zicem că am uitat. Te trec aici la urmă în creion. Știi că ceilal i au murit? To i. Nu mai e niciunul. ‒ Știu, domnule profesor… Și regret din inimă ‒ Zi-mi numele la câ iva!… ‒ Păi… nu știu cu cine să încep… Cum?... Agrigoroaie... ‒ Mare idiot.A căzut într-un canal la Gala i. ‒ Mă scuza i… Nu era canal. Linia de tramvai era trasă peste niște hrube din secolul 18. Terasamentul a cedat în plină zi. Un tramvai era să fie aspirat cu tot cu călători. Vatmanul a tras de el cât a putut. N-au fost victime. ‒ Numai expertul meu s-a prăvălit în gaură. ‒ Boan ă… La Buzău… L-au înghi it nisipurile mișcătoare. ‒ Se dusese să se ușureze… ‒ S-a gîndit că acolo nu-l vede nimeni. ‒ Alt idiot. Și exemple ar fi destule… Tu? Cum te-ai descurcat? ‒ Eu n-am profesat. Am făcut poșete și gen i de comandă. ‒ Ah! Alt dezastru! Să urmezi o facultate și pe urmă să dai cu piciorul la atâta învă ătură… Nu-i nimic, poate că așa fost să fie. Mureai și tu în vreun accident, și azi stăteam aici singur și mă plictiseam. Uite-te și tu cu ce mi-am pierdut vremea în timp ce stăteam degeaba, deși știam că nu va veni nimeni la întâlnire! Am umplut catalogul cu modele de poșete. Acum… la treabă! Treci în bancă și când î i auzi numele să spui: PREZENT!

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Clepsidra (continuare din revista Onyx nr1) ............................................................................................................... - O, Doamne, tu eşti?! - am exclamat uimit. Cum de nu te-am recunoscut până acum? Scenele se derulau cu repeziciune în mintea mea: eram la aniversarea unui prieten... nu eram însoţit... am cunoscut acolo o fată care m-a impresionat mult cu frumuseţea ei şi purtarea aleasă... am dansat mult cu ea, am discutat... Eram un pic derutat de lumina venită brusc peste amintiri. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să întâlnesc persoane care au exercitat asupra mea o atracţie fascinantă. Am fost stângaci şi neîncrezător în mine, nu ştiam dacă atracţia este reciprocă şi totul a rămas suspendat între posibilitate şi imposibilitate. - Nu te-am mai văzut de atunci! - am rostit, îngândurat. - Ai lăsat ca totul să se termine repede, prea uşor! Ca şi cum zorii zilei te-ar fi trezit la o altă realitate. Niciodată nu m-am simţit atât de bine în compania unui bărbat. Mi-am zis că eşti un fluturaş care zboară din floare în floare, care nu obişnuieşte să ia lucrurile în serios. Îmi părea nespus de rău pentru tine... - Zburam inconştient. De multe ori am resimţit dramatic imposibilitatea recuperării timpului. Ce a mai fost după aceea? - Ei, am terminat liceul, am mers la facultate... În familia mea, viaţa monahală este o tradiţie veche. Multe din rudele mele au îmbrăţişat-o. De mică m-am simţit foarte atrasă de această viaţă. Cu timpul, atracţia s-a amplificat. Nu a fost vreun obstacol în calea chemării mele. Trebuie să fiu sinceră şi să-ţi spun că, în noaptea în care am dansat amândoi, au fost momente în care chemarea s-a îndepărtat de mine... - Aşa! - am rostit, încurcat. - Despărţirea de viaţa de mireană trebuia marcată într-un fel... - Înţeleg. A fost ceea ce imaginaţia mea a numit "protest organizat de Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori". Chipul călugăriţei s-a înseninat şi iarăşi am auzit râsul ei năvalnic şi cristalin, care s-a înălţat printre crengile copacilor ca un clinchet de clopoţei. - Acum trebuie să plec. Rămâi cu bine! Când ajungi acasă, să aşezi clepsidra pe orizontală, să vezi ce-ţi va spune! Doamne, ajută! - Lumina aduce linişte, împăcare... - am spus. Mergi cu bine! Doamne, ajută! Călugăriţa a plecat în lumea ei plină de mister, ocrotită atent de pădurea care fremăta cuprinsă de o boare de vânt. Mi-am imaginat că vietăţile pădurii păstrau momente de tăcere când ea trecea îngândurată pe potecă. Eu m-am reîntors în poiana în care prietenii mei se distrau în necunoştinţă de faptul că în sufletul meu se ţesea povestea pe care v-o spun. Se ţesea cu lumină, cu duioşie, cu regrete... Trecutul îmi acapara cu aviditate simţirea, voind să transforme totul în amintire, dar sufletul încerca firav să se opună în timp ce mintea îmi spunea că viaţa se desfăşoară doar la timpul prezent, într-un prezent continuu... Clarificarea ce survenise în păienjenişul gândurilor mele m-a ajutat să mă integrez oarecum repede în atmosfera relaxantă a poienii şi să contracarez Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

“Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senzaţie de veşnicie. Am numit "prezent" compartimentul de sus, şi "trecut" compartimentul de jos. Prezentul se golise şi am întors clepsidra. Am înţeles că realitatea vie se desfăşoară într-un prezent continuu; că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie; că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacităţii creierului de a anticipa. “

Pag. 75


în mod inteligent şi glumeţ săgeţile guralivelor mele prietene. Am acordat mai multă atenţie discuţiei cu bărbaţii, aşa că am spus bancuri, am vorbit despre fotbal, handbal şi despre câte-n lună şi-n stele până când s-a hotârit de comun acord plecarea către case. Prietenele au fost mai tăcute pe drumul de întoarcere şi au vorbit mai mult bărbaţii. "E rândul nostru." - mi-am zis şi m-am pomenit cu chef de vorbă. Cea din dreapta mea părea cufundată într-o visare ciudată şi privea distrată spre nicaieri. - Pe unde pluteşti, soro? - o întreb zâmbind. - Secret! - îmi răspunde ea, continuând să viseze. I-am dus pe toţi pe la casele lor şi am observat că s-a înserat în timp ce conduceam către domiciliul meu, unde nu exista cineva care să mă aştepte... Clepsidra... Mânuind-o, ai vaga impresie că poţi jongla cu timpul tău, că-l poţi stăpâni, că-l poţi opri... E suficient s-o aşezi pe orizontală şi realizezi un stop-cadru. Ai o amintire deosebită, care revine insistent din memoria ta, solicitându-ţi sensibilita-

tea, dorinţa de frumos? Înseamnă că, atunci, clepsidra timpului tău subiectiv s-a aşezat pe orizontală. Stop-cadrul s-a realizat, iar clepsidra sa ridicat pentru a marca din nou curgerea timpului. Dar, pentru câteva momente, timpul tău s-a oprit! Lumina acelor momente pare că are puterea minunată de a răscumpăra viaţa. Într-o clepsidră aşezată pe orizontală, nisipul este inutil şi se dematerializează, iar compartimentele ei se umplu cu nostalgie... Ce putere au amintirile măicuţei când stă singură în chilie? Viaţa monahală poate refula amintirile frumoase din viaţa de mireană? Răspunsul acestor

Pag. 76

întrebări este o taină. În noaptea în care am dansat împreună, clepsidra timpului ei a refuzat de mai multe ori verticalitatea. Clepsidra timpului meu se rotea buimacă. Am ridicat distrat clepsidra pe care mi-a dat-o în dar măicuţa. Mi s-a părut firesc să las nisipul să curgă...

Dihotomie "Miosotis" era cuvântul care venea către el într-o muzică divină. - Eu sunt Miosotis! - îşi spunea fericit spiritul care se contura diafan în lumina necreată. Chipul îi era numai frumuseţe şi zâmbet. "Tu eşti destinat iubirii!" - îi mai spunea muzica celestă. - Eu sunt destinat iubirii! "Tu vei merge pe Pământ ca să experimentezi, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire!" - Eu voi merge pe Pământ, ca să experimentez, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire! În lumina necreată a apărut o mică sferă de culoare turcoaz, din care au plecat, ca o undă, cercuri concentrice din ce în ce mai mari. La un moment dat, cercurile nu au mai sporit în diametru şi au format un tunel prin care spiritul, în extaz, plutea condus de muzica sferelor. "Tu eşti prinţul fericit al tunelului turcoaz." - îi cânta muzica. "Tu te vei împărţi în două fiinţe, dar nu vei şti asta!" - Eu nu voi şti asta! - repeta spiritul cu inocenţă, predat cu totul voinţei divine. Tunelul turcoaz s-a bifurcat şi pe ambele ramuri a apărut plutind spiritul Miosotis. El nu a realizat că fiinţa lui s-a împărţit în două... La capătul celor două ramuri ale tunelului, a apărut o altfel de lumină, gălbuie, neavând frumuseţea şi blândeţea luminii necreate. "Vei intra în lumina creată, o, prinţ al luminii necreate! Îmi va fi nespus de dor de tine! Vei căuta mereu frumuseţea cerului, căci din cer ai plecat şi în cer te vei întoarce! În iubirea omenească vei găsi doar o fărâmă de cer..." - i-a cântat muzica divină. - Voi cauta mereu frumuseţea cerului... "Intrând în lumina creată, vei intra în materie. Vei uita totul: cine eşti şi de unde ai plecat. Dar, când vei descoperi iubirea, ai să începi a înţelege câte ceva despre originea ta..." - Voi uita totul... Dar voi înţelege cumva cine sunt şi de unde am plecat, când voi descoperi iubirea... Apoi, cele două spirite au intrat deplin în

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


uitarea de sine...

tâmplat chiar astăzi!...

*** - Dimineţile primăverii sunt albastre. - a spus Ella soţului ei, trăgând storul de pe fereastra dormitorului. Lumina zilei a năvălit azurie, puternică şi proaspătă, ca o infuzie de viaţă şi de bună dispoziţie. - Când ne-am iubit, am simţit ceva nou, deosebit... - a continuat Ella. - Ce anume? - a întrebat Gilbert. - M-am simţit pătrunsă de o energie care a venit ca un fulger din univers... Aşa am avut senzaţia. Mă simt mai împlinită ca femeie, sunt mai puternică acum. Sunt capabilă să dau viaţă unui copil!... - Poate că acesta este începutul unei noi vieţi. - a răspuns, uşor surprins, Gilbert. Eu văd o fetiţă. Îi vom pune numele drag mie: Eva. Ella a venit spre el cu chipul transfigurat de iubire. El a privit-o surprins: părea mai frumoasă ca oricând şi a distins pe chipul ei o lumină maternă... A luat-o în braţe şi s-a aşezat pe fotoliul larg, care i-a primit pe amândoi în moliciunea lui. - Comoara mea! - i-a spus cu glas şoptit, încărcat de emoţie. Eşti tot ce am mai scump pe lume! - Iubitul meu! Tu eşti sufletul meu pereche! Se ţineau strâns îmbrăţişaţi, dintr-o nevoie fierbinte de contopire...

*** - Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pe care nu ai mai văzut-o şi să ai impresia că o ştii de multă vreme? - m-a întrebat cel mai bun prieten al meu când eram pe o terasă, la un pahar cu vin. Impresia asta te năuceşte! - a continuat el. Începi să investighezi misterul, şi el nu se lasă pătruns... Atmosfera era propice unei astfel de discuţii. Era o seară frumoasă de sfârşit de septembrie şi puţină lume pe terasă. Pe trotuar, din loc în loc, trecătorii călcau pe frunze ruginii care anunţau sosirea apropiată a toamnei. - Adică mă întrebi dacă am trăit vreodată impresia de deja vu? - i-am răspuns, uşor distrat. - Exact! - Am auzit pe unii explicând acest mister prin teoria reîncarnării. Adică, într-o viaţă anterioară, ai întâlnit acea persoană sau acele locuri care îţi par cunoscute. Cum să-ţi spun... eu nu sunt convins de validitatea acestei teorii. Poate că ar trebui să mai studiez chestiunea... - Totuşi, ce altă explicaţie ai? - m-a întebat, curios, prietenul meu. - Ei, mie mi s-a întâmplat recent să întâlnesc o astfel de persoană. Sunt aproape îndrăgostit de ea. Am impresia că o ştiu de foarte multă vreme. O cheamă Cecilia. I-am mărturisit impresia de deja vu şi am fost extrem de surprins să aflu că şi ea are această impresie... Suntem fascinaţi unul de altul şi, uneori, misterul ne face să tresărim când ne privim... Categoric, este vorba de o rezonanţă a fiinţelor noastre spirituale. Pentru că eu cred că o fiinţă fizică trăieşte în simbioză cu o fiinţă spirituală. Când fiinţa fizică moare, cea spirituală supravieţuieşte. Ea se dezvoltă odată cu fiinţa fizică. Desprinsă de cea fizică, nu se mai supune legilor spaţiului şi ale timpului. - Da, mi-ai mai vorbit despre aceste năstruşnicii. - a spus prietenul meu zâmbind. - Cecilia este modelul meu de frumuseţe feminină. Un model pe care îl port în fiinţa mea. Cred că de asta îmi pare că o ştiu de multă vreme. Poate ca eu sunt modelul ei de frumuseţe masculină. Pare cam ciudată potrivirea aceasta, dar este credibilă... - Deci asta ar fi explicaţia. Dar în ce priveşte locurile care îţi par cunoscute fără să le fi mai văzut, ce explicaţie ai? - E mai greu! - am recunoscut eu zâmbind. Poate încerci tu! - Prin analogie, aş spune că sunt locuri care ne impresionează plăcut, pe care le purtam în im-

Tom şi Karina îşi petreceau week-end-ul în natură, într-un peisaj montan foarte frumos, la poalele pădurii. Zilele lunii mai erau frumoase şi călduroase, iar nopţile cu cerul senin, plin de puzderie de stele, erau splendide în mijlocul naturii. Se deplasaseră cu maşina şi rulota, şi si-au ridicat cortul pe covorul molatec al ierbii. Era zi deplină când s-au trezit şi s-au iubit. - Niciodată nu a fost atât de bine! - a spus Karina, bine dispusă. Am simţit că şi natura a participat la iubirea noastră. - Aşa? - a răspuns Tom zâmbind. - Da! Am simţit cum mă energizează. Primeam energie ca un fluviu. Sau ca un fulger nesfârşit... - Va trebui să mai venim, să repetăm experienţa... - a spus Tom, la fel de zâmbitor. Karina i-a sărit în braţe şi l-a sărutat îndelung. Apoi i-a zis: - Dacă concepem un copil aici, destinul lui va fi inevitabil legat de munte, de natură... Dacă va fi băiat, îi vom pune numele Silviu... Poate s-a în-

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 77


aginaţia noastră... Am zâmbit amândoi, recunoscând că misterul este o interogaţie intelectuală năucitoare dacă perseverezi în ea... *** Oraşul de munte, în care s-a născut Silviu, este la vreo 250 km distanţă de oraşul de câmpie, în care s-a născut Eva. Cei doi au trăit fără să ştie unul de altul până la vârsta adolescenţei. Concursul de împrejurări al destinului făcea ca ei să călătorească spre acelaşi oraş pentru a da examen la facultate. Dorinţa lui Silviu era să devină inginer silvic şi afirma în glumă, către colegi şi prieteni, că la asta l-a predestinat numele său. Se afla într-un anturaj vesel, de tineri care călătoreau tot în vederea admiterii la facultate. Participa activ la atmosfera veselă, dar avea momente când devenea visător, sufletul fiindu-i plin atunci de o aşteptare luminoasă, care-l solicita din punct de vedere emoţional, aşteptare ce nu avea legatură cu examenul pe care urma să-l susţină. Îşi dorea să cunoască o fată frumoasă, cu care să se împrietenească, şi-şi imagina că fata aceea călătoreşte cu trenul spre acelaşi oraş, dar venind din altă direcţie. Cu fiecare kilometru parcurs, se apropiau din ce în ce mai mult unul de altul... Îl trezea din visare veselia gălăgioasă a celor din anturaj, care ocupau un întreg compartiment al unui vagon de clasa a 2-a. Într-un compartiment al unui vagon de clasa 1, Eva privea tăcută şi visătoare la peisajele pe care trenul accelerat le lăsa în urmă. Gândurile îi stăteau la examenul care o aştepta, dar nu din teamă, ci datorită seriozităţii cu care era obişnuită să privească lucrurile. Îşi propusese să devină medic, ca şi mama ei, şi se pregătise îndelung pentru asta. Nu fusese cu adevărat îndrăgostită de vreun băiat până atunci, dar gândul că ar putea cunoaşte pe vreunul care să-i placă, cu ocazia examenului, a început să mijească în mintea ei, făcând-o să devină visătoare. *** În a treia zi de stat în oraşul universitar, acelaşi concurs de împrejurări al destinului a făcut ca Silviu şi Eva să se afle, în cursul după-amiezii, pe aceeaşi terasă, în anturaje diferite. Terasa era plină de aspiranţi la studenţie, foarte veseli şi plini de viaţă. Umbrelele largi îi protejau de soarele puternic, iar băuturile răcoritoare erau un deliciu în căldura zilei. Silviu trecea prin aceleaşi momente de aşteptare visătoare, dar, ciudat, privirile lui nu o căutau printre cei de pe terasă pe fata aşteptată, ci se îndreptau distrate spre nicăieri, ca şi cum ea ar fi trebuit să se contureze magic în lumina zilei şi să vină către el... Eva era în compania unor fete şi băieţi cu

Pag. 78

care se cunoscuse în timpul examenului. Se pregăteau de plecare când a zărit, la una din mesele apropiate, un tânăr frumos, a cărui înfăţişare a făcut-o să tresară puternic. "Ce deosebit eşti! De unde ai apărut? Cum de nu te-am văzut până acum? Ai ochii albaştri, ca ai mei..." Ceea ce o surprindea şi mai mult era impresia că-l ştie de undeva, deşi nu-şi amintea nicicum să-l mai fi văzut în vreo împrejurare. A mers către masa la care stătea el, dorind să fie văzută. Tânărul privea distrat spre nicăieri, dar a văzut cum, în lumina zilei, s-a conturat magic fata la care visa. Era superbă! "În sfârşit, ai apărut! Ce frumoasă eşti! În care viaţă neam întâlnit de îmi pari cunoscută?" Eva s-a oprit privindu-l zâmbitoare. Îi era imposibil să facă altceva. Tânărul, copleşit de prezenţa ei, s-a ridicat de la masă si a mers către ea. - Bine ai venit! Eu sunt Silviu. - Bine te-am găsit! Sunt Eva. Şi-au împreunat instinctiv mâinile şi au avut sentimentul puternic şi extrem de plăcut al regăsirii. Cu ochii minţii vedeau cum un fluid de lumină feerică le scaldă fiinţa şi o pătrunde, unindu-i într-o trăire înaltă şi pură, care le dădea senzaţia de plutire celestă. Chipul lor radia frumuseţea nepământeană a acestei trăiri. O muzică a sferelor se auzea clar... "Miosotis, prinţ al luminii

necreate, în lumina creată tu te vei împlini prin iubire!" - Miosotis? Îmi pare cunoscut acest nume... - a spus Eva. - Şi mie. Poate că este numele pe care cerul ni l-a dat amândurora. - a răspuns Silviu. - Ca şi cum am fi o singură fiinţă? - Poate că aşa suntem văzuţi... Cei din anturajele lor nu au auzit această scurtă conversaţie. Au rămas cu impresia că cei doi se cunoşteau de multă vreme şi s-au întâlnit după o perioadă lungă, în care nu s-au văzut…

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


George PETROVAI

Fantasticul, magicul și fabulosul în cultura română

I

ncontestabil că fundamentele gândirii și culturii românești sunt alimentate de izvoarele curate și bogate ale culturii sale populare. De aici decurge specificul culturii noastre, sau ceea ce definea Lucian Blaga prin „matricea spirituală a poporului român”. Acuma sigur că sunt voci care se arată nemul umite ba de specificul culturii românești, ba de neîmplinirile ei, ba de amândouă deodată. „Căci”, spun aceste voci, „o cultură atât de impregnată de folclor ca cea românească, are toate șansele să fie receptată de culturologii străini, în spe ă cei occidentali, ca o cultură interesantă în exotismul ei, dar are pu ine șanse să părăsească periferia culturii universale. Po i foarte bine, sus in nemul umi ii, să men ii specificul na ional, dar în același timp să te apropii de marea cultură universală, singura modalitate prin care pot fi atinse cele două mari aspira ii ale oamenilor de cultură: înfră irea culturală și recunoașterea interna ională. Dar pentru asta, noi, românii, trebuie să renun ăm la autarhismul cultural datorat folclorului, suficien ei și influen elor pernicioase alimentate de vitregiile istoriei na ionale. Nu în acest mod au procedat Eminescu, Blaga sau Mircea Eliade, cu to ii trecu i prin universită ile Apusului?” Este clar că cei care judecă astfel au perfectă dreptate. Dar iarăși mă întorc și zic: „Ce cultură, mă rog, se poate face într-o ară a aranjamentelor și cumetriilor, o ară unde grosul veniturilor celor mai mul i dintre cetă eni se duce pe hrană și între inere, unde ziarele și canalele de televiziune se iau la întrecere în a promova submediocritatea sub multiplele ei chipuri și unde bunele inten ii (ca de pildă editarea unei căr i) sunt tratate cu condescenden ă dispre uitoare de cei atât de boga i în bani și atât de săraci în duh?!...” Cu toate astea, cercul vicios în care ne învârtim cam de multișor trebuie odată și odată spart, pentru ca spiritualitatea românească să-și poată afirma vigoarea. Căci, nu este sigur că toate popoarele lumii simt pulsul istoriei, bunăoară așa ca romanii sau englezii, însă este absolut sigur că vor rămâne în istorie doar acele popoare care știu să-și interpreteze propria partitură în concertul culturii universale. Revenind la tema anun ată în titlu, este cât se poate de nimerit să precizăm că fantasticul și fabulosul românesc cunosc în transpunerea lor cultă două faze (perioade) importante: 1)Faza (perioada) clasică, reprezentată cu maximă strălucire de triada de aur a culturii noastre na ionale: Eminescu, Creangă, Caragiale; 2)Faza (perioada) interbelică, reprezentată de triada apar inătoare secolului douăzeci: Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade. Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

“Poți

foarte bine, susțin nemulțumiții, să menții specificul național, dar în același timp să te apropii de marea cultură universală, singura modalitate prin care pot fi atinse cele două mari aspirații ale oamenilor de cultură: înfrățirea culturală și recunoașterea internațională. Dar pentru asta, noi, românii, trebuie să renunțăm la autarhismul cultural datorat folclorului, suficienței și influențelor pernicioase alimentate de vitregiile istoriei naționale. Nu în acest mod au procedat Eminescu, Blaga sau Mircea Eliade, cu toții trecuți prin universitățile Apusului?” Este clar că cei care judecă astfel au perfectă dreptate.“

Pag. 79


1.Perioada clasică a fantasticului românesc Ca în atâtea alte domenii unde Mihai Eminescu și-a pus la bătaie pana sa iscusită, și la acest capitol el a dovedit o măiestrie pe cât de greu de egalat, pe atât de pilduitoare pentru contemporani și urmași. Fantasticul eminescian se înscrie pe două planuri distincte: a)Planul literar-filosofic (Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlá); b)Planul produc iilor populare în versuri și proză (Fata-n grădina de aur, Miron sau frumoasa fără corp, respectiv Călin Nebunul, Borta vântului, Finul lui Dumnezeu). Uneori cele două planuri se intersectează și atunci rezultă fie prelucrări mai sumare (basmul Făt-Frumos din lacrimă), fie prelucrări de mare rafinament artistic (poemul Călin –file din poveste), fie că în poemul Luceafărul aceste prelucrări ating sublimul. Evident, nuvelele fantastice ne dezvăluie cel mai bine nu numai concep ia filosofică a lui Eminescu privind estetica fantasticului, ci și mijloacele utilizate pentru redarea lui. Astfel, încă de la începutul nuvelei Sărmanul Dionis, Eminescu face precizarea că „Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spa iu – ele sunt numai în sufletul nostru”. Ni se

înfă ișează în acest mod visul în dubla lui întrebuin are: ca element predilect al romantismului și ca principal mijloc pentru redarea fantasticului! Iar fantasticul nu întârzie să-și facă apari ia, atât prin întoarcerea în istorie la epoca lui

Pag. 80

Alexandru cel Bun, ocazie cu care are loc întâlnirea cu Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, cât și prin călătoria imaginară pe Lună, adică transpunerea în alt timp și spa iu. „Căci”, precizează George Călinescu, „spa iul și timpul împrumutate de la Kant nu sunt numai cadre intuitive ale unei umanită i concrete, deoarece individul ascuns sub numele Zoroastru, Dan, Dionis este un prototip. Ele sunt modalită i ale unei substan e în actul dea se realiza veșnic”. Visul este procedeul prin care Eminescu își pune în valoare fantezia creatoare, conferind totodată credibilitate faptelor istorisite. De altminteri, până și lui Toma Nour – personajul principal din romanul Geniu pustiu, via a i se prezintă ca „un fantastic vis de nebun”! Într-o lume a minciunii, nedreptă ii și deziluziilor, doar visul rămâne zona de refugiu a artistului și instrumentul inepuizabil cu care acesta își poate plăsmui lumea sa. Firește că Eminescu, mare admirator al străvechii culturi indiene, așa cum o dovedește înrâurirea profundă exercitată asupra lui de celebrul Imn al crea iunii (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac), avea temeinice cunoștin e despre concep ia filosofilor indieni asupra acestei lumi – nimic altceva decât maya sau aparen ă! - și despre posibilitatea ieșirii din scurgerea timpului prin medita ie și asceză. Iar această „lume a tinere ii fără bătrâne e și a vie ii fără moarte”, plămădită prin abstragerea de sub influen a timpului rău care ne macină pe noi muritorii, este populată de marele nostru artist cu elemente nepieritoare: dragostea și frumuse ea în forma lor sublimă, încorporate în eternitate prin sistemul de coordonate absolut-aștri-apă. Apa este un element indispensabil al tuturor cosmogoniilor antice, și după cum se va vedea în continuare, cu rol de prim rang în reflectarea aparen ei și a jocurilor acestei lumi. Fie sub forma izvoarelor, fie – mai ales – sub cea a lacurilor și a mării, apa este nelipsită din tablourile eminescene de referin ă. Căci ea nu lipsește sub formă de lac nici măcar din cadrul creat pe Lună, după aselenizarea „prototipului uman” din Sărmanul Dionis! Iar tablourile eminesciene dobândesc via ă și vrajă mistică prin prezen a celorlalte două elemente indispensabile: femeia și Luna. De re inut că femeia, așa cum este ea văzută de Eminescu, parcă ar fi încarnarea lui Yin, principiul feminin sau Cerul în filosofia taoistă: întotdeauna blondă și diafană, ca și cum ar fi zămislită din lumina lunii, și aproape totdeauna stranie și nepământeană, asemenea astrului ce-i pune frumuse ea în eviden ă. De altminteri, cele mai inspirate versuri eminesciene sunt străbătute de luOnyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


mina astrului nop ii, care în Geniu pustiu este numit „dulce soare de argint”. Cât privește bărbatul mistuit de dragoste din crea ia eminesciană, acesta, de regulă (Dionis, Ieronim, Toma Nour, Călin), este văzut ca întruchiparea lui Yang, principiul masculin al Pământului din filosofia taoistă: „zburător cu negre plete”, frumos și biruitor în toate încercările, până la atingerea scopului suprem – dobândirea ursitei, adică surprinderea absolutului prin unirea celor două principii. De subliniat că Eminescu face distinc ie între îngeri și demoni într-o manieră categorică, deși ni el șugubea ă, așa cum aflăm din nuvela Cezara: „Demonii sunt îngeri de geniu, pe când cei care au rămas în ceruri sunt cam prostu i...” Fără excep ie, „zburătorii cu plete negre” sunt asemui i cu demonii, căci ei luptă pe via ă și pe moarte împotriva for elor potrivnice inten iilor nobile, pe când femeile – blonde, suferind de triste e până la întâlnirea cu ursitul, fremătând de iubire și dorin ă de aici înainte, sunt identificate cu îngerii, acele fiin e suprafirești, care tot în manieră taoistă, practică de regulă detașarea și nonac iunea. Desigur, non-ac iunea nu trebuie în eleasă ca o neimplicare totală, întrucât îngerii – individual sau în grup – participă la făurirea istoriei și la împlinirea destinului uman prin veghe neîntreruptă asupra sufletelor ce le-au fost încredin ate de Creator (fiecare, se spune, avem îngerul nostru) și prin anumite ac iuni punitive, cum au fost cele îndreptate împotriva locuitorilor Sodomei și Gomorei. Prin urmare, demonii lui Eminescu nu sunt creaturi satanice ce-și descoperă rostul și mul umirea în ac iuni malefice, ci, dimpotrivă, asemenea daimonului socratian și supraomului ni scheean animat de eluri benefice, demonii eminescieni sunt de fapt niște eroi din galeria lui Prometeu, care luptă până la sacrificiul suprem pentru triumful ideilor generoase. Însă prin acel Făt-Frumos născut din lacrimă și misteriosul Ioan din Geniu pustiu, Eminescu a creat categoria de îngeri blonzi, înzestra i cu fire de demoni. Căci prin elurile fixate și prin primejdiile la care se expun (Ioan moare în timpul Revolu iei de la 1848 din Transilvania), ambii se comportă aidoma demonilor din categoria celor aminti i mai sus. O categorie aparte, anume cea ambivalentă, o reprezintă Luceafărul. În încercarea disperată de a câștiga dragostea fetei de împărat, el se aruncă prima dată în mare, de unde crește „un tânăr voievod cu păr de aur moale”, pentru ca la cea de-a doua ivire, „din a chaosului văi” să seOnyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

nchege un mândru chip cu „negre vi ele-i de păr”. De altminteri și fata i se adresează prima dată cu exclama ia: „O, ești frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată!”, pentru ca la cea de-a doua apari ie să-i adreseze exact aceleași cuvinte, doar că nu-l mai vede înger, ci demon. Pentru a întări cele afirmate mai sus, este cât se poate de potrivit să amintim despre asemănările existente între Demonul lui Lermontov și Luceafărul lui Eminescu… Fantasticul cultivat de Eminescu nu-i străin de cel al lui Edgar Allan Poe. Astfel, în Avatarii faraonului Tlá, Eminescu descrie în timpul primei metamorfoze scena cu dedublarea marchizului Bilbao, urmată de duelul acestuia cu imaginea lui ieșită din oglindă, scenă care în mod necesar ne duce cu gândul la povestirea William Wilson a americanului. De asemenea, principiul identită ii personalită ii umane, dezvoltat în nara iunea Archaeus, i-a fost inspirată compatriotului nostru de povestirea Morella a lui Poe, tradusă din limba franceză (edi ia lui Charles Baudelaire) de către Veronica Micle. * Rela ia de prietenie dintre Eminescu și Creangă seamănă foarte mult cu cea dintre Pușkin și Gogol. După cum Pușkin a fost geniul tutelar al literelor rusești, reprezentând pentru Gogol un permanent exemplu și îndemn, tot astfel trebuie văzută prietenia dintre cei doi clasici români: Este greu de întrevăzut (dar nu-i imposibil) cam cât ar fi realizat Creangă din opera lui fără îndemnurile și încurajările marelui său prieten! Făcând parte din aceeași familie literară cu Gogol, Ion Creangă impune în literatura română atât limba hazoasă și miezoasă învă ată la Humulești încă de când era „o bucată de humă însufle ită”, cât și fabulosul de inspira ie populară, cu personaje care-și păstrează graiul, portul și năravurile de ărani moldoveni, chiar și atunci când ele sunt înzestrate cu însușiri suprafirești, precum Gerilă, Setilă sau Flămânzilă. Dar nici măcar fe ele mai spălate, cum ar fi craii ori boierii, nu se abat cu o iotă de la ceea ce reprezintă specificul românesc – limba împănată cu proverbe și zicători, de parcă în opera lui Creangă ar fi un singur personaj sau, mai exact, de parcă am avea de-a face cu un Sancho Panza românesc multiplicat și așezat taman la locul potrivit, portul moldovenesc urcat din vremuri imemoriale și în elepciunea cuminte și răbdătoare a românului din totdeauna. Este ceea ce, de altfel, rezultă cu prisosin ă din întreaga literatură populară eminesciană și din încântătoarele basme ale lui Petre Ispirescu, este

Pag. 81


ceea ce Creangă exprimă mai bine decât oricine în cultura română, căci marele nostru povestitor întruchipează cea mai neaoșă expresie artistică a hazului popular. Iar dacă descoperim surprinzătoare asemănări de nume, situa ii și întâmplări între basmele lui Eminescu și poveștile lui Creangă (de pildă, în Finul lui Dumnezeu descoperim rudele „fără acte de identitate” ale chipoaselor personaje din Povestea lui Harap Alb), respectiva asemănare nu face decât să întărească ideea enun ată mai sus – aceea a unită ii folclorului românesc. * Ion Luca Caragiale cultivă fantasticul cu precădere în povestirile La Hanul lui Mânjoală, La conac și Calul dracului, iar fabulosul reiese cu prisosin ă din basmul Făt-Frumos cu mo în frunte, adorabilă prelucrare după cunoscuta poveste Riquet-cel-mo at a lui Charles Perrault. Caracteristica fantasticului caragialesc este aceea a explica iei ra ionale care se poate da uluitoarelor întâmplări din aceste nuvele, căci tocmai pe această dialectică a semnifica iilor (normal/anormal, explicabil/inexplicabil, real/supranatural) se bazează literatura fantastică. La Hanul lui Mânjoală și La conac sunt foarte asemănătoare în ceea ce privește firul ac iunii și elementele de supranatural incluse de autor. Ambele povestiri au ca eroi doi tineri neexperimenta i, pradă ușoară pentru uneltele diavolești, care fie că ac ionează prin intermediul frumoasei hangi e, ajutată în îndeletnicirile ei de vrăji și de vietă i malefice (un cotoi, o ciudată căpri ă), fie că se exercită prin ispitele individului roșcodan cu privire sașie (echivalentul omului roșu al lui Creangă). Ambii eroi sunt re inu i în pofida voin ei lor într-un spa iu închis – han, respectiv conac, unde se petrec lucruri dintre cele mai neverosimile. Autorul, vădit influen at de lecturile sale consistente din E.A.Poe, construiește acest cadru, întrucât el se dovedește mult mai aproape de gustul și în elegerea cititorului român decât un eventual castel bântuit de fantome, spa iul predilect pentru desfășurarea ac iunii din romanele gotice englezești, iar mai apoi din scrierile romantice. După cum opinează Florin Manolescu, în ambele texte poate fi vorba fie de o metaforă a drumului cu sens ini iatic (bunăoară, așa ca în Povestea lui Harap Alb), fie de un sens fantastic, deoarece încercările la care sunt supuși eroii s-ar putea să fie controlate de for ele infernului, for e situate dincolo de puterea noastră de în elegere.

Pag. 82

Tot pe principiul muta iilor duble, comentează în continuare Florin Manolescu, este scrisă și povestirea Calul dracului, mai pu in fantastică și mai mult fabuloasă, datorită faptului că eroii sunt personaje supranaturale, care realizeză un spectacol extraordinar, rezultat din ingenioasa suprapunere a mai multor planuri: aparen a normală (bătrâna cerșetoare și apari ia lui Prichindel), fabulosul (Princhindel se vădește a fi drac în regulă, cu coadă și coarne), călătoria fantastică (alergătoarea nocturnă cu Prichindel în spinare se dovedește a fi o frumoasă fiică de împărat, atrasă de vrăjitorie), în fine, revenirea la decorul ini ial o dată cu ivirea zorilor. În ceea ce privește sursele de inspira ie (Calul dracului purcede în mod evident din povestirea gogoliană Vii), Caragiale s-a arătat un constant admirator și traducător al unor prestigioși scriitori din literatura universală: Cervantes, Charles Perrault, Edgar Allan Poe. Extrem de benefică pentru opera lui Caragiale, implicit pentru literatura română, s-a dovedit influen a exercitată de marele romantic american. Însăși faimoasa piesă O scrisoare pierdută i-a fost sugerată scriitorului român de Scrisoarea furată a lui Poe... Dar dintre to i marii scriitori străini, Anton Cehov a exercitat influen a cea mai fecundă asupra lui Caragiale, dacă se are în vedere faptul că celebrele sale Momente și schi e nu sunt decât fa a autohtonă a nu mai pu in celebrelor schi e umoristice cehoviene: cu fapte banale și personaje neînsemnate, cu oameni necăji i și burghezi mul umi i de ei, cu scene memorabile de suficien ă și prostie crasă, cu multă compasiune dar și mai multă amărăciune, în sfârșit, cu întreaga paletă a umorului dat de nume, limbaj, caractere și situa ii, în pendularea sa neobosită de la ironia blândă, până la șfichiul usturător al sarcasmului. Atâta doar că dacă personajele cehoviene, modeste precum părintele lor artistic, își manifestă cu fiecare prilej agorafobia, adică teama și re inerea de stradă, personajele lui Caragiale își dovedesc din plin agorafilia. N.B.Analiza psihologică și teama obsedantă a cîrciumarului Leiba Zibal de amenin area tâlharului Gheorghe, teamă care avansează până la demen a evreului, sunt înfă ișate de Caragiale în nuvela O făclie de Paște. Se pare că subiectul, prin intermediul unei traduceri fran uzești, i-a fost inspirat scriitorului român de scena relatată în romanul Măgarul de aur de către Apuleius cu tâlharul a cărui mână a fost intuită cu un cui taman de zaraful ce urma să fie jefuit. Chiar de la apari ie, O făclie de Paște a generat nenumărate comentarii în legătură cu Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


evolu ia intrigii, cu cea a psihologiei evreului și apoi cu răzbunarea acestuia prin imobilizarea bra ului răufăcătorului, imobilizare urmată de lenta carbonizare a bra ului la flacăra unei lumânări. Dacă cei mai mul i critici, printre care Titu Maiorescu și Nicolae Iorga, au văzut în nuvelă o mare realizare artistică, Duiliu Zamfirescu o găsește „slabă, cu o inven iune slabă și o totală lipsă de estetică”. Însuși C.Dobrogeanu-Gherea, de acord cu Caragiale inclusiv în ceea ce privește alegerea unui evreu fricos drept unealtă a dreptă ii, își exprimă rezerva fa ă de finalul nuvelei, pe carel vede „prea brusc, prea neașteptat, pare a fi înadins căutat pentru a produce efect”. Tot Dobrogeanu-Gherea emite opinia că arderea mâinii lui Gheorghe ne stârnește mai degrabă sila decât groaza. Al i critici s-au arătat preocupa i de stabilirea paralelelor cu personaje și opere celebre din literatura universală: Leiba Zibal a fost comparat până și cu faimosul evreu Shyllock din piesa shakesperiană Negu ătorul din Vene ia, timp în care Constantin Dobrogeanu-Gherea s-a arătat preocupat să pună în eviden ă mai degrabă deosebirile decât asemănările dintre Caragiale și Dostoievski. Căci, ne spune criticul, dacă scriitorul rus reușește să ne înfă ișeze în romanul său Crimă și pedeapsă „groaza și remușcările omului care a ucis”, Caragiale ne prezintă „groaza și frica omului de-a nu fi ucis”. Deci, după părerea lui Gherea, „sim ământul de groază este tot ce au în comun Crimă și pedeapsă și O făclie de Paște”. În schimb George Călinescu avansează opinia că nuvela O făclie de Paște este mai degrabă o nuvelă fiziologică decât una psihologică, și asta deoarece Caragiale este, din punctul său de vedere, „naturalistul nostru prin excelen ă”. 2.Perioada interbelică a fantasticului din cultura română Gala Galaction este, cronologic vorbind, primul scriitor al triadei interbelice care a cultivat magia, miraculosul și fantasticul. În nuvelistica lui Galaction facem cunoștin ă cu o lume suspendată între mit și existen a dramatică cuprinsă între sfârșitul de ev mediu turcit și perioada imediat următoare (La Vulturi! și Zile și necazuri din zaveră ne prezintă, de exemplu, evenimente din timpul revoltei lui Tudor Vladimirescu, respectiv de după înfrângerea ei). Gala Galaction ni se înfă ișează drept un poet al nostalgiei, majoritatea nuvelelor și povestirilor sale bazându-se pe un conflict erotic, care fie Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

că este depășit cu mari sacrificii în numele unor principii morale inflexibile (De la noi la Cladova), fie că provoacă adevărate drame atunci când eroii se lasă purta i de valul dragostei mistuitoare (Gheorghe Cătălina, Gloria Constantini, Copca Rădvanului). În majoritatea nuvelelor, hotarul dintre vis și realitate este extrem de ambiguu. De asemenea, tenta ia scufundării în vis se confundă cu dorin a de-a plasa existen a în zonele incerte ale începutului. Iată de ce vraja și supranaturalul apar de regulă în apropierea pădurilor seculare – aici se generează misterul și tot aici se adăpostesc ho ii, vrăjitorii, schimnicii (Moara lui Călifar, În pădurea Cotoșmanei). O men iune specială merită povestirea Moara lui Călifar, nu doar pentru farmecul și simplitatea ac iunii, ori pentru aromele de parfum și legendă cu care o înzestrează autorul, cât mai ales pentru visul încărcat de fericire și prosperitate pe care-l trăiește Stoicea după ce se spală cu apă din iazul morii bătrânului Călifar. Visul de îmbogă ire al lui Stoicea – e drept, realizat cu mijloace necurate, ne duce de îndată cu

gândul la povestea indiană cu eremitul Narada iluzionat de zeul Vișnu, poveste relatată de Mircea Eliade în Noaptea de Sânziene și de André Malraux în Antimemorii. Întrucât Narada îi pune lui Vișnu o întrebare cam îndrăznea ă în legătură cu maya (aparen a), zeul îl trimite pe eremit până în satul din apropiere pentru a-i aduce un pahar cu

Pag. 83


apă. Narada se duce, dar intră în vorbă cu o fată atât de frumoasă, încât uită de ce s-a dus, se îndrăgostește nebunește de fată, apoi se căsătorește cu ea, i se nasc doi fii și-și durează o frumoasă gospodărie. Dar iată că vin inunda iile și Narada își pierde familia și întreaga agoniseală. În timp ce el își jelește nenorocirea pe marginea drumului, deodată aude glasul lui Vișnu din tufișul unde-l lăsase: „Nu-mi aduci apă? Te aștept de o jumătate de oră...” Deci timpul este o iluzie, iar maya ne proiectează această iluzie pe ecranul înșelător al vie ii, așa cum filmul se proiectează pe ecranul cinematografului! Tema în discu ie l-a preocupat și pe marele scriitor german Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel în anul 1946, și ea este tratată cu multă sim ire artistică în Biografie indiană, scrierea postumă a personajului Josef Knecht, cu care de altminteri se încheie celebrul roman Jocul cu mărgele de sticlă. La drept vorbind, cu elegan a și meticulozitatea ce-l caracterizează, autorul ne prezintă două biografii ale prin ului indian Dasa. Prima, desfășurată în timp real, ne relatează peripe iile prin ului după alungarea sa din casa părintească de către mama sa vitregă, respectiva perioadă fiind marcată de două evenimente majore: salvarea de la pieire prin intrarea lui în rândul păstorilor de vite, după care vine dragostea și căsătoria sa cu frumoasa Pravati. Cea de-a doua biografie, desfășurată în timp ideal, este de fapt lec ia oferită lui Dasa de bătrânul yoghin în legătură cu iluziile și suferin ele vie ii sale ulterioare: găsit în pădure chiar de infidela Pravati, Dasa este repus în drepturile sale legitime, are un băiat, dar el nu se poate bucura de liniște și fericire, căci încep războaiele cu prin ul vecin, a â at împotrivă-i de mama lui vitregă, războaie din care iese înfrânt și prizonier, cu ara ocupată, casa distrusă și fiul ucis. Trezindu-se din acest vis halucinant pe malul izvorului din care trebuia să ia apă pentru yoghin, Dasa apreciază lec ia primită, își dă seama de deșertăciunea zbaterii umane, așa că cere îngăduin a în eleptului să trăiască în preajma lui, pentru a învă a prin medita ie, asceză și respira ie să-și îndrepte privirea dinspre exterior spre interior. Ceea ce bătrânul yoghin încuviin ează... Voinicul Stoicea din Moara lui Călifar are parte de un sfârșit complet diferit. Pesemne că la asta a contribuit atât cadrul geografic, cât și timpul istoric cu alte conota ii decât cel indian, timp în care Galaction își plasează ac iunea...Căci văzându-și visul de mărire și îmbogă ire complet sfă-

Pag. 84

râmat îndată după trezire, ba pe deasupra fiind și batjocorit de bătrânul vrăjitor, Stoicea nu întrevede altă solu ie decât sfâșierea vălului mayei printr-un gest funest: zboară cu bâta de cioban creierii moșneagului, iar el se aruncă cu capul înainte în iazul satanic... În pofida acestor deosebiri în legătură cu modul de în elegere și acceptare a iluziilor, în ambele scrieri se descoperă nucleul povestirii indiene cu Narada și Vișnu. Fără îndoială că două sunt elementele cheie ce permit identificarea acestui nucleu: 1)Conflictul dintre esen ă și aparen ă – Omul prozaic și profan are de-a face doar cu aparen ele, pe când sfântul și ini iatul au capacitatea de-a ieși din timp, astfel putând să trăiască eternitatea clipei și să în eleagă graiul esen elor; 2)Apa ca element vital și ca mediu primordial, care permite la început doar reflectarea, iar apoi transla ia între lumea aparen elor și cea a esen elor. * Nuvelele lui Vasile Voiculescu se remarcă prin insisten a cu care autorul cultivă fabulosul și construiește magicul. Utilizând tehnica povestirii în povestire, Voiculescu abordează cu succes motivele fundamentale ale folclorului: vraja, descântecul, întoarcerea în timp, rela ia strânsă cu natura etc., pentru ca în felul acesta să poată dezvolta temele sale favorite care l-au individualizat și, mai ales, l-au impus în perimetrul nuvelisticii românești moderne: matricea acvatică a genezei reflectată în Pescarul Amin, mai exact cea cu neamul Aminilor ce se trage din pești, plăsmuirea unui trecut fabulos (Ispitele părintelui Evtichie), demonismul erotic (Iubire magică, Lostri a), mitul vânătorii și al protovânătorului (Revolta dobitoacelor), magia satului însufle it de iubire întru Hristos și de solidaritate umană (Ciorbă de bolovan), la fel ca și magia prin care omul înzestrat cu o „bunătate de o el” (Bujor din Misiune de încredere) izbutește să se (re)integreze în natură și să-i controleze fenomenele. Diversitatea subiectelor condimentate cu supranatural, limba meșteșugită și îmbogă ită cu arhaisme și regionalisme, iar acolo unde-i cazul (Ispitele părintelui Evtichie), prezen a umorului admirabil strunit, toate astea asigură nuvelelor și povestirilor lui Vasile Voiculescu prospe ime și atractivitate. *

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Neîndoios că Mircea Eliade este scriitorul român care a acordat cel mai mare interes și cel mai mult spa iu literar redării fantasticului sub diverse chipuri artistice. Dovadă în acest sens stau cele cinci volume de Proză fantastică apărute în anul 1991 la editura Funda ia Culturală Română, în ele fiind cuprinse nuvelele și povestirile cu con inut fantastic, adică o însemnată componentă a operei sale. Dar cu mici excep ii, fantasticul mai mult sau mai pu in voalat este prezent pretutindeni în romanele lui Mircea Eliade. Pînă și în Maitreyi el este deslușit sub înfă ișări magice, atât în dragostea eroinei principale pentru un arbore tânăr (animism erotic), cât și în legământul ei de logodnă îndreptat spre „mama pământ”, atunci când dragostea pentru Allan devine mistuitoare. Dacă putem vorbi de misterul Maitreyi, căci romanul rămâne deschis și autorul nu precizează nicăieri dacă eroina sa este o fată inocentă ori o femeie rafinată, ci, dimpotrivă, el caută să între ină și să amplifice enigma prin lansarea unor noi semne de întrebare, tot așa Ileana – eroina romanului Nuntă în cer, una din căr ile preferate ale autorului, ne apare din discu iile lui Hasnaș și Mavrodin, cei doi prieteni îndrăgosti i de ea la momente diferite, drept o fiin ă nepământeană prin misterul în care reușea să se drapeze. Indiscutabil că și Ileana i-a iubit pe cei doi. Însă dragostea ei ispitită de absolut are o certă înclina ie spre fantasticul aflat în starea sa incipientă, și anume stranietatea, prin aceea că alimentează suspiciunile și între ine suferin a cuplului: „Se întâmplă ceva”, comentează Hasnaș, „dincolo de noi și de dragostea noastră, care ne face să suferim și să căutăm suferin a”. Însă frumuse ea căr ii consistă tocmai în enigma și straniul închise în gogoașa dragostei, iar Ileana – din punctul de vedere al lui Mavrodin – rămâne mireasa ideală, fiin a menită unei nun i eterne. Asemenea lui Maitreyi, și tot ca aceasta – pură ori perversă, celestă ori infernală, Ileana rămâne eterna femeie eminesciană, realitate și iluzie în același timp. Întrucât toate scrierile lui Eliade sunt încărcate de mituri și simboluri (el chiar a fost numit „savantul simbolurilor”) – așa cum, de altminteri i se și cuvine unui eminent istoric al religiilor -, numele eroinei sale n-a fost ales la întâmplare, ci reprezintă simbolul continuită ii dragostei Ilenei Cosânzeana din basmele noastre, altfel spus veșnica aspira ie a omului în general, a românului în special spre frumuse e și fericire. Căci – nu-i așa? – orice carte închide între coper ile sale fantezia stârnită de basmele mai vechi și mai noi, sau Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

cum afirma însuși Eliade: „Romanul este cartea despre oameni”... De re inut că o altă Ileana, dar proiec ia aceleiași Ileana Cosânzeana, apare în romanul Noaptea de Sânziene, carte considerată de însuși Mircea Eliade drept capodopera sa incontestabilă. Este acea Ileană tânără și frumoasă, descendentă dintr-o străveche familie boierească și cu studii în străinătate, pe care Ștefan Viziru, personajul principal al căr ii, o întâlnește în pădurea Băneasa în 23 iunie 1936, ziua solsti iului de vară (Sânzienele). Deși o iubește nespus de mult pe nevastăsa Ioana, totuși Viziru se simte atras de-a dreptul irezistibil de fiin a care i-a apărut într-un mod mistic în acea zi a anului când, spune tradi ia, la miezul nop ii se deschid cerurile. Ori Ștefan Viziru, spirit obsesiv și torturat de sentimentul că omenirea rătăcește într-un labirint, simte nevoia imperioasă să se retragă din timp și din spa iul profan pentru a trăi în ceea ce el numește Sâmbo (camera de hotel unde se preface că pictează), care ca tărâm al Shambalei sau spa iu privilegiat este un alt fel de Nirvana. Iar astfel de lucruri esen iale precum Sâmbo, ieșirea din timp sau întâlnirile și convorbirile cu solitarul Anisie, un sihastru „ce trăiește ca fiin ă totală”, Ștefan nu le poate discuta decât cu Ileana. Iată de ce, după ani de mari încercări prin care trece Europa (al doilea război mondial), România (dictatura, rebeliunea legionarilor, bombardamentele, bolșevismul) și el însuși (anii de campanie, moartea so iei și a copilului în timpul bombardamentelor), Ștefan Viziru continuă să alerge după cea care i-a fost ursită, și nu poate s-o ajungă. „E ca Ileana Cosânzeana”, mărturisește el unui alt personaj... Ajuns la Paris cu mult noroc, fapte și întâmplări ce conferă romanului o notă autobiografică smulsă din realismul terifiant al acelor vremi, Ștefan Viziru continuă s-o caute pe Ileana cu aceeași înfrigurare. În sfârșit, când după 12 ani are loc întâlnirea lor de-a dreptul magică, tot în noaptea de Sânziene, numai că de data asta în pădurea Royoumont de lângă Paris, și când Viziru speră că acuma o va păstra lângă el, mor amândoi într-un accident de mașină. Concluzia romanului este cât se poate de limpede: Nici cuplul ideal, nici fericirea supremă nu pot fi realizate aici pe pământ decât în vis, în imagina ie! Este ceea ce și face, de altminteri, Mircea Eliade în acest roman stufos, unde se discută enorm și cu folos, dar unde nu se realizează tipuri, întrucât personajele nu se coagulează în adevărate caractere, căci ele nu sunt sondate și disecate fără milă, ci sunt lăsate să viseze, să zîmbească și să

Pag. 85


șoptească aproape la fiecare pas! Prin urmare, Noaptea de Sânziene con ine elemente fantastice, stranii sau fabuloase, inserate firesc în urzeala realistă a ac iunii. Dar, după cum cu juste e afirmă Dumitru Micu, „fantasticul lui Eliade este de mitologie, un fantastic relativ, consecin a incapacită ii omului modern de a gândi mitic”. Este ceea ce, cu autoritatea-i cunoscută, sus ine și Eugen Simion: „În prozele mai vechi ale lui Eliade, magicul domină suprafa a textului, în cele de după război, magicul se retrage în adâncul textului. Locul magicului este luat, de fapt, de o for ă spirituală mai complexă (miticul), care continuă să se manifeste în existen a omului modern”. Riguros vorbind, spa iul și timpul de transla ie din opera lui Mircea Eliade, acel tărâm fantastic la care aspiră eroii săi, apare astfel doar pentru neini ia i. „Căci în sens elevat”, sus ine Dumitru Micu, „acel tărâm e realul însuși, realul absolut”. Iată de ce, după opinia aceluiași critic, nuvelistica de maturitate a lui Eliade – fantastică doar în aparen ă, în pofida inser iilor de supranatural -, este, de fapt, „o proză de cunoaștere sui-generis, o proză de idei, revelatorie”. Dacă fantasticul s-ar reduce doar la înspăimântător, atunci dintre toate scrierile sale, doar Domnișoara Christina, o altfel de Prăbușire a casei Usher, s-ar încadra în această defini ie. Firește, la fel ca în scrierile lui Caragiale, altul este cadrul desfășurării ac iunii din micul roman eliadesc: este un conac din Câmpia Dunării, fosta proprietate a domnișoarei Christina, cea care s-a preschimbat în strigoi după uciderea ei în anul 1907 de către propriul vechil și, totodată, amant. Autorul creează în roman o atmosferă de mister și spaimă, ceea ce, de altfel, conferă valoare artistică scrierii: în curtea conacului se răresc vietă ile, păsările pier, câinele se târăște la picioarele oamenilor, iar ăranii evită conacul ca pe un loc blestemat. Deși toate personajele se comportă ciudat în această atmosferă îmbibată cu vrajă demonică, totuși, micul roman dobândește tonalită i terifiante doar în episoadele unde își face apari ia domnișoara Christina – frumoasă, diabolică, îmbrăcată exact ca în portretul ei, așezat pe un perete al conacului. Parfumul de violete pe care-l răspândește de fiecare dată, este dovada concretă a apari iilor domnișarei Christina. Și întocmai ca în celebra povestire a lui Poe, în final conacul bântuit de strigoi se va prăbuși, numai că în acest caz el va fi mistuit de flăcări! Dar Mircea Eliade a studiat și alte fe e ale fantasticului. Iată, bunăoară, Secretul doctorului Honigberger, nuvelă care, în pofida abunden ei de elemente tehnice din practica yoga, se dovedește

Pag. 86

deosebit de antrenantă prin situa iile insolite plăsmuite de autor și prin straniul de natură hoffmaniană căruia îi dă via ă. Doctorul Zerlendi, elev al indianistului brașovean Johan Honigberger, practică cu asiduitate tehnicile yoga, astfel că – prin asceză și medita ie – ajunge să se facă invizibil, să efectueze ieșirea din timp și apoi să dispară pentru totdeauna în miraculosul tărâm al Shambalei. Atmosfera de straniu se îndesește în finalul nuvelei, deoarece autorul creează o situa ie de derută totală prin tehnica transla iei în timp: cadrul, deși pare același, este schimbat, și personajele nu se mai recunosc, deci n-au cum să se în eleagă! „Omul poate trăi aievea în trecut”, se afirmă în nuvela Nop i la Serampore, ba mai mult – sus ine un ini iat din această nuvelă -, el poate chiar modifica trecutul, pentru că legile acestui „univers de iluzii și aparen e” au putere numai asupra celui ce crede în ele. Tot o superbă ieșire din timp realizează Eliade cu profesorul Gavrilescu, după ce acesta pătrunde pe domeniul și în bordeiul „ igăncilor”. Nuvela La igănci, o capodoperă a prozei eliadești, ne asigură cu vârf și îndesat că timpul este o iluzie. Numai că iluzia profesorului de pian Gavrilescu, este inversă aceleia încercată de pustnicul Narada. El crede că a stat în bordeiul „ igăncilor” doar câteva ore, însă după revenirea în timpul real (în tramvai, acasă, în vizită la eleva sa), constată cu stupoare că a dispărut fără urmă vreme de doisprezece ani!... Nuvelele editate de Eliade după anul 1960 au ca subiect anumite rela ii ascunse între via a „de aici” și puterile miraculoase „de dincolo”. În nuvela O fotografie veche de 14 ani se învederează puterea concretă a credin ei, facultatea deslușirii viitorului răzbate din Ghicitor în pietre, iar în povestirea Un om mare este redat miraculosul în dezvoltarea sa de neoprit, și anume cazul unui individ cu nume hazliu – Eugen Cocoaneș, care începe din senin să crească, și crește mereu până ajunge la o înăl ime de zeci de metri, douăzeci după unii, treizeci după al ii. N.B.Între povestirea Un om mare și nuvela Pigmeul a scriitorului rus Fiodor Sologub există similitudini care ne îndreaptă aten ia spre o interesantă paralelă. Ambele scrieri studiază cu mijloace artistice proprii apari ia miraculosului de natură monstruoasă, precum și groaza tragicomică a indivizilor asupra cărora s-a abătut respectiva năpastă. Dar dacă Mircea Eliade optează pentru miraculosul creșterii înspăimântătoare, Sologub ne prezintă procesul invers – cel al micșorării continue a lui Saranin, până ce aceste ajunge cât un fir de praf, luat mai la urmă de vânt. Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Nicolae PANAITE

Năvălirea Oameni cu cercuri de argint în mâini au ieşit în piaţa mare a Iaşului. O ploaie frântă s-a abătut asupra lor; unul câte unul au umplut catedrala. O piele mare şi vorbitoare trece prin dreptul fiecăruia: am fost a ta şi a ta şi a lui, am fost a tuturor, neştiind nimeni unul de altu; de astăzi, aveţi toată libertatea de a nu mai fi ai voştri; puteţi fi şi rob şi împărat şi să trăiţi oriunde veţi vrea, numai învăţaţi şi nevoiţi-vă să mă prezentaţi, iar acum vă aduc o nouă religie şi un nou alfabet pline de năvălirea sângelui vostru, pentru că, şi vara şi iarna şi pe întuneric şi pe lumină şi în vreme de pace şi în vreme de război am fost pielea mare şi vorbitoare a fiecăruia din voi, am fost a tuturor...

Bate cântarul Credinţa zilei de az’ toarnă nesiguranţa zilei de mâine în ulcioare de lut arse bine pe al morţii obraz. Sigiliul clipei pe chip îi răstignit. Bate cântarul şi bate în jos... Firul de-ntuneric e tors cu trupul meu de spaime albit. Zilele şi nopţile-s la fiere; urzelile sângelui sunt invadate de fluturi. Praful anevoios îl mai scutur... Mâna lui Dumnezeu zugrăveşte-nviere!

Foaia rămasă singură văd cuvântul nerăbdător pururi virgin flămând cum pătrunde cu gura încinsă prin carnea trupului meu cum îşi aduce torţele aprinse cât mai aproape de mine Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

da cât mai aproape de nu se mai zăresc mă iartă şi nu mă iartă el cea mai credincioasă fiinţă cea mai severă făptură

Sunt zile 1. sunt zile când totul din juru-mi pare că nu există şi că niciodată nu ar fi existat şi cugetarea se aseamănă cu fiinţe cereşti cărora li s-au desprins aripile când mâini înmuiate în frig tencuiesc pereţii când sufletele ies deasupra acoperişurilor şi par nişte hornuri prin care se strecoară veşnicia când oamenii se aseamănă cu nişte ciuturi pline de timp ce urcă şi coboară din Dumnezeu când iubitele sunt turnuri de mănăstiri în care zi şi noapte se aud bătând clopote când cerurile se aseamănă cu o imensă făptură toată numai ochi neînchipuiţi de albaştri

Pag. 87


când scriu cu peniţa înmuiată în întuneric pe întuneric cuvintele trecute pe sub talpa casei când viaţa mă numără şi a pătruns înăuntru-mi ca o reptilă care mă soarbe şi o cingătoare ce nu se mai termină mijlocul îi înconjoară cu ea îmi va încinge trupul ultima oară…

2. e gol… înăuntru nimeni nu mai încape e-o revărsare a luminii dinspre ce am fost înspre ce am să fiu pământul nu se mai satură şi devorează mai multe lumi cine mai eşti cine vei fi

Să intre Iahve la cei vii, la cei morţi, E mântuire în cer, pe pământ, Pentru toţi. Numai să vrei… numai să vrei… Crucea să-ţi porţi

În această dimineaţă În această dimineaţă au intrat în casa mea, venind parcă din cer, doamna Maria Alcoforado împreună cu domnul Bacovia. În locul ferestrelor, am văzut chipurile lor ca nişte stative de fildeş. Frunze vorbitoare au pătruns înăuntru, îmbulzind lumina. Odată cu înserarea, privesc cum urcă poemul pe o scară în flăcări pe care picioarele tale, în abisul nostru domestic, zilnic o ating. Aburul sânilor, într-o ceremonie autarhică, mă înalţă deasupra lor ca pe o flamură a unei amare şi dulci detenţii. De acolo văd, la picioarele lui Iov, trandafirii albi înflorind şi-a mea singurătate pe spinii lor ca picăturile de rouă.

cât infinit ai s-aduni?

Versete(5) De vrei Vânt, ploaie, tăcere… Singurătate, durere, Ah! câtă durere! Sufletul şi trupul n-o cer: O au… se purifică. Decăderi, înălţări la cer.

O drojdie, un capăt de vis lângă vânzătorul anticariatului; pe acolo se aude un foşnet ca al unui şarpe, ca al unei coase de-abia cumpărate şi pentru prima dată bătută.

Porţi! Deschideţi-vă porţi!

Citadinul răsfoieşte

Pag. 88

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


o carte de mărimea unui abonament pentru navetişti. Arborii parcă sunt galbeni; de pe ramurile lor, fructele cad pe tabla proaspăt vopsită a schitului de maici. Ruralul, lângă zid, pe o tarabă rămasă de la război, vinde fructe uscate, inimioare din lut ars şi urmele acestui verset ca o dâră de sânge

şi-acuma-i ca o lipitoare ce se târăşte pe-al meu trup şi bea din propriu-mi sânge de-ascult de-ascult prin întuneric „materia cum plânge” nuferii morţii se desfac şi-n albastre parfumuri înscrisurile din alt veac pe chip mi se zăresc de-a pururi prin aburii fierbinţi exist ajuns-am vrej de ceară viu pe care negre viespi îl cară zilnic înspre al lor pustiu…

Ca un candelabru de fildeş

Vestirea

1.

Mo o:Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: râurile aleargă necurmat spre un loc anumit, ca iarăşi să se îndrepte într-acolo. Eclesiastul

din streaşina cerului până la temeliile lutului sufletul dă cu lumină tronurile sale de aur şi sare

„Când deodată tu răsărişi în cale-mi Suferinţă tu, dureros de dulce…” Eminescu

tu Evă a vremurilor din urmă apari din râuri de întuneric ca un candelabru de fildeş braţele mele îţi luminează drumul dureri vin peste noi ca o noapte lichidă ieşită din azur şi din noroi …apar heralzii şi sfarmă cărămizi plouă parcă de la începutul lumii şi oasele-s ca regina nopţii în cei suferinzi în casa-mi plutitoare pereţii au crescut ce humă vorbitoare… ce lut însufleţit curg dinspre mine picături de sare în care moartea-şi moaie obrajii de lignit…

2. tăcerii oasele i s-au tocit Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

I Nu credeam să-nvăţ murirea Şi-nscrisuri printre foc şi rai, Care urzit-au veşnicia Când Dumnezeu vorbea-n Sinai. De-a pururea înfăşurat În roba-mi clipelor jertfite, Între altar şi predicat Văzduhul crea noi cuvinte. Nălţam răsfrânt singurătăţi, Fiind târziu şi multe zile, Rugându-Te, o Doamne!, să-Ţi Reverşi harul şi înspre mine. Pe căi de jar şi de cenuşi Izvoadele-s ca după luptă, Dar văd prin întuneric, totuşi, Cum verbele vin şi m-ascultă. Culeg dulceţi şi neprihană Din ale suferinţei şpalturi; Când „te vei naşte-a doua oară” De ele n-o să te mai saturi.

Pag. 89


Ion HURJUI rugăciune pe mal de ape ermetică această vară frenetică încercând talazuri de ape şi ziduri de piatră ca niciodată sufletul atârnă de foarte probabile încercări de pătrundere într-un alt univers simt pe malul apei un vers dintr-un poem tulburător atingând domul înalt vara aceasta ca o capcană unde înflorirea nu-i decât o trecere către rugăciunea mereu înălţătoare

meduza şi ce spun oamenii noştri? sunt răzvrătiţi / se amuză? sau se prefac troglodiţi ca nişte oameni – meduză plutind peştele-om şi el verde colorat trece pe acolo în constelaţie – este o mare agitaţie în întâlnirea din ape pe sub puntea de deasupra apei florile înfloresc – peştii şi le pun pe bot pe urechi / înoată astfel printre lujerii verzi armonia concertului indus din sunetele neînţelese ale acestui amalgam de trecere către fluviu – nopţile sunt coşmaruri cu oameni pe maluri răzvrătiţi împotriva sărăciei şi a celor ce-i fură (trece prin apropiere iluzia de zbor) şi-i asigură despre loialitatea lor acum ţi de-a pururi!!

noiembrie către noiembrie 9 – am mai scris cândva în april – era încercarea plecării în larg cu o ambarcaţiune ca a lui Noe! acum toamna face orizontul departe mereu mai departe şi mai întunecos/ acum totul plânge cu frunze galbene şi roşii ca focul în arcă – o transfigurare

Pag. 90

noi nu ne mai ştim unii pe alţii / nu ne mai iubim străini dintr-odată într-o ambarcaţiune plutitoare având pe catarg pasărea dezolării şi ea tristă (o batistă albă flutură a pace dar pacea-i departe) acum când marea plecare-i aproape nu-i de mirare că se lasă noaptea şi cântul de îngropare nu se mai aude / nu se mai vede ţărmul abandonat cândva şi nici noiembrie nu ne mai ştie cum altădată aprilie /!

Să fie îndemnul să fie înţeleaptă durerea ce nu are capăt – tu eşti la îndoială / eşti tânără ( o apreciezi ca fiind înţeleaptă) la anii tăi în îmbrăţişare se va topi zăpada şi vom înţelege apropierea ca pe un nou început (a altă primăvară poate întineri şi ea) aşa era ocara şi îndemnul pentru efebul niciodată învins – astfel apele au căpătat o altă culoare şi peştii se vedeau prin transparenţa apei a trecut un an şi încă unul şi iarăşi suntem înţelepţi tineri în psihologia ciclică determinată de însăşi intrarea în vis (de totdeauna încurajare vieţii nomadă şi ea!)

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Sfânta Vineri povestea despre scara sfinţită pe care urcam şi coboram perpetuu – visătorii ce încă erau tineri şi încrezători numărând anii cu speranţa unei vieţi mai bune

glasul părinţilor arcuşul pe strune cânta mirarea mea era că de undeva sunetul acela părea venind din altă lume aducea glasul părinţilor şi al celor ce-au fost ai mei – peste glasurile acelea pierdute-n neant

vocea bunului meu prieten s-auzea peste ape!

iarna ce vine aveau foarte multe asemănări – între a op ecea aniversare şi suta viitoare emblematică zona aceasta de vechime de cumpănă / să se lase la voia întâmplării era noua aşezate a lucrurilor acum altfel funcţionau mecanismele de înţelegere (toamna aceasta este mai lungă -) iarna vine în vizită din când în când!

Carmen PALLADA Chemarea căprioarei O umbră care fuge sunt, o umbră. E ca şi cum umbrosul adânc de codru mă absoarbe şi-ntre tufişuri mă ascunde. Albastru dens în care luminile se pierd în jurul norilor aducători de gheaţă, foc, turmele de umbre. Ţipete, lacrimi care-nţeapă, explozii de-ntuneric. Trece peste cer o neuitare al timpului recurs. Şi-alerg. Mai sus în munţi, în nori ce mă pătrund. Departe, mai departe, sunt chiar o umbră.

Şi ochii mei plutesc, adânci resentimente departe-n celeste aspiraţii împinsă să pătrund trecutul, alunecări de lacrimi, vâltoare de torente. Maestră-a unui Spirit, de am îndrăznit să întrevăd decenii în oceane pustiul gol necontenit îl pierd acum în idealuri la-nceput de frig. E-un dor ce mă convinge-naltul munte, sânge care geme între stele, sunetul de clopot reflectat de nori sunt frunzele roşii care cad să mă sărute.

Început de suflet Jos lacul învolburat e poate cer însângerat ce ochii şi-i înalţă şi inima-mi e dusă un cerb care-a plecat. Iar umbra mea se scurge ecou ce-n văi de nori azi plânge explozii de-ntuneric. O umbră care fuge sunt.

Râul fără sfârşit curios se strecoară pe cerul albastru ce-mi scaldă picioarele suspendate, călare când stau pe o stâncă la marginea vremii.

Frunzele roşii

Toarce ca o pisică alintându-se de glezne, dorită-n furtunile vieţii să prindă meteori şi comete, pluteşte şi trece în derivă solară.

Când frunzele roşii hărţuite de vânt cuprind pe dealuri durere, picături de timp pierdut devin furtuni de zăpadă, al pietrei descânt.

Un zâmbet timid, adierea lui duce nerăbdătorul parfum plimbat ca o ideie, curent senin şi paşii de lumină vin prăpastie adâncă.

Mă transform în dor şi maree, ţâşnesc să străpung inima lăsată într-o altă imagine pierdută în taină de cornee.

Va reveni, împlinită floare de piersic, ca o respiraţie, clipă ce mă scaldă un râu fără sfârşit, durere trecută la început de suflet.

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

Pag. 91


Ion N. OPREA

Vasile Voiculescu şi Academia de la Bârlad

“Absolvent al Facultăţii de medicină din Bucureşti în 1910, V. Voiculescu avea experienţa peregrinărilor profesionale, dar şi cunoaşterea „realităţilor zguduitoare ale satului românesc, bântuit de foamete, mizerie şi lipsuri”, cum scrie Marius Pop întrun documentar publicat în Bârladul odinioară şi astăzi, p. 556. În scurt timp, Voiculescu fusese numit, detaşat ori transferat în mai multe circumscripţii sanitare din judeţele Gorj, Ilfov, Dâmboviţa, iar la 1 iulie 1917 îl găsea medic la Casa centrală de pe lângă Corporaţia Sf. Constantin şi Elena din Bârlad, ca după 20 de zile să fie medicul-şef al Spitalului nr. 472 din oraş, iar de la 26 ianuarie 1918 – medic al oraşului Bârlad.“

Pag. 92

1 …”L-am cunoscut în anul 1917, la Bârlad, ca „pacient”, apoi în casa unchiului meu, poetul G. Tutoveanu, din strada Vornicul Sturdza, unde se afla una dintre cele mai harnice şi mai modeste „academii”, o adevărată „academie în căruţă’, de propagandişti ai moralului Moldovei, năpădită de foame şi de tifos exantematic. Printre „academicienii bârlădeni” se aflau A. Vlahuţă, Artur Gorovei, I. M. Raşcu (poetul aproape uitat astăzi, traducătorul lui Albert Samain şi Marcel Schwob) şi Victor Ion Popa, Voiculescu, îmbrăcat într-o haină soldăţească, de culoare kaki, purta pe umeri trei trese de tablă albă şi o cruce roşie pe guler: era medic căpitan… Cu bărbuţa lui roşcată, slab şi molatic (cum nu sunt, de obicei, oamenii slabi), Voiculescu venea de la spital, de la spitale, intra prin casele oamenilor şi făcea mai ales operă de higienist decât de medic curant, fiindcă medicamentele lipseau”…nota Romulus Dianu „Despre V. Voiculescu”, în „Ramuri” nr. 77 din 15 noiembrie 1970, p.14, şi el membru al Academiei bârlădene. Era perioada când odată cu apropierea fazei acute a războiului, cu luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917 şi a perioadei imediat următoare când populaţia crescuse datorită refugiaţilor, iar locuitorii Bârladului simţeau tot mai crud şi mai crâncen ghearele mizeriei. Când, după cum spunea acelaşi Romulus Dianu, era „perioada celor mai infernale calamităţi, când nimeni nu putea să-şi cumpere o carte: oraşul era plin de exantematici, populaţia se înşiruia în faţa brutăriilor, de cu seară, pentru pâinea cartelată ce se vindea la orele 7, de dimineaţă; lipsa de combustibil făcuse din garduri şi copacii grădinii publice un jaf licit”… Aici, la Bârlad, l-a cunoscut doctorul pe Al. Vlahuţă. Sosit de la Dragosloveni „într-o căruţă sub al cărei coviltir îşi adăpostea , alături de un sac de mălai, o putină de brânză şi douăzeci de covoare vechi româneşti, comoara, unsprezece pânze semnate de N. Grigorescu”, după 12 zile de călătorie, poposea mai întâi la învăţătorul Ioan Balmuş, apoi la Eugeniu Bulbuc, cum menţionează C.D. Zeletin când se referă la „V. Voiculescu despre cei dintâi ani ai Academiei bârlădene” (Bârladul odinioară şi astăzi, 1984, p. 550). Din Bârlad va scrie la 3 octombrie 1917 fostului său coleg de la Liceul Codreanu, celui cu care stătuse la aceeaşi gazdă – la Maria Similache – spunându-i lui Paul Bujor, acum ajuns profesor universitar, ceea ce vedea: “E atâta jaf în averea publică şi atâta destrăbălare, că parcă ar fi sfârşitul lumii. Şi de fapt e un sfârşit. Sfârşitul lumii lor”. După care mai optimist dar şi răvăşit se explica: „În toată vremea asta amară, de când pribegesc, am văzut şi am notat o mulţime de lucruri urâte şi nespus de urâte pe care, la vremea lor, am să le strig în gura mare, să le audă şi morţii din morminte. Uneori parcă mi-e frică să nu-nebunesc de câtă revoltă se îngrămădeşte zilnic în mine”. Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Era, crede C.D. Zeletin, perioada când Vlahuţă scria satira Fustă scurtă, ghete albe, buze roşii, tipărită în Calendarul nostru pe 1918, a cărei manuscris îl văzuse arătat lui de G. Tutoveanu ( Bârladul odinioară şi astăzi, 1984, p.551). Momentul când Voiculescu l-a cunoscut pe Vlahuţă i-a prilejuit tânărului medic un portret realizat pe măsura talentului celui care avea publicat deja primul volum intitulat chiar aşa, „Poezii” (1916): „A fost către toamna anului 1917 când l-am văzut întâia oară în viaţa mea. Şedea în faţa unei gherete din piaţă, unde se vindeau zarzavaturi şi unde mulţimea se înghesuia prinsă de neastâmpărul aşteptării. Şi omuleţul oprit în drum privea cu o expresie aşa de sfâşietoare la gloata aceea ce se strivea împinsă de spaimele traiului, că fără voie am stat să-l privesc la rându-mi. Atunci l-am asemuit numai cu Vlahuţă, aşa cum îi văzusem mai de mult chipul într-o carte. Când m-a băgat de seamă, şi-a tras, parcă înapoi în fundul ochilor, luminile ce se răsfrângeau ca o trâmbă, înfăşurând cald mulţimea… A plecat fără să se mai uite îndărăt. Câteva zile mai târziu, un prieten mi-a spus că Vlahuţă este într-adevăr oaspetele Bârladului, unde îl azvârlise vălul pribegiei ( Lamura, 4 ianuarie 1921). Absolvent al Facultăţii de medicină din Bucureşti în 1910, V. Voiculescu avea experienţa peregrinărilor profesionale, dar şi cunoaşterea „realităţilor zguduitoare ale satului românesc, bântuit de foamete, mizerie şi lipsuri”, cum scrie Marius Pop într-un documentar publicat în Bârladul odinioară şi astăzi, p. 556. În scurt timp, Voiculescu fusese numit, detaşat ori transferat în mai multe circumscripţii sanitare din judeţele Gorj, Ilfov, Dâmboviţa, iar la 1 iulie 1917 îl găsea medic la Casa centrală de pe lângă Corporaţia Sf. Constantin şi Elena din Bârlad, ca după 20 de zile să fie medicul-şef al Spitalului nr. 472 din oraş, iar de la 26 ianuarie 1918 – medic al oraşului Bârlad. Avea conştiinţa datoriei, animat de dorinţa de a sluji dezinteresat celor mulţi şi umili, oamenilor nevoiaşi. Era omul care îşi păstra calităţile sacrificiului de sine, care răspundea fără ezitare chemărilor. El, proaspăt căsătorit, îi scrisese soţiei, rămase în satul Hotarele din judeţul Ilfov, la 11 februarie 1911: “Sunt 10 ceasuri dimineaţă. Abia am sosit din Izvoare unde m-a chemat un bolnav, bineînţeles pe gratis – chiar eu vreau să se înveţe lumea aşa, de aceea le spun la toţi să nu se sfiiască a mă chema în cazuri mai grave, căci vin degeaba”. Şi-i făcea recomandări cum să-şi chivernisească veniturile, prin împrumuturi. „Chitanţa de leafă este tot în buzunarul meu neachitată, parcă ar fi un

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

făcut ! Tu cheltuieşti de la d-ra Mavromati până ceţi trimit eu zilele astea bani”. Avea dreptate să fie un chibzuit. Deşi tineri, sau poate tocmai de aceea, copiii nu se lăsau aşteptaţi : Marta, primul copil, vine la 1 aprilie 1911, Olga-Sultana – la 13 iulie 1912, Radu – 28 mai 1914, Ionică în 1916, iar Mihaela-Gabriela în 1920. Deci când a sosit la Bârlad Voiculescu era tată la patru copii ! Altădată, 1911, ianuarie 25, marţi seara, tracasat şi obosit, îi scrisese soţiei , aflată la Pârscov, judeţul Buzău, la socri : « Mă odihnesc astăseară aici şi mâine vreau să plec în plasă… iartă-mă că-ţi scriu numai atât, sunt tare obosit ». « Dragă Lica, îi scria soţiei la 7 martie din Hotarele : E o zi tristă, mocnită şi umedă, zăpada se topeşte repede şi peste tot nu se aude decât picuratul somnoros al streaşinilor… nu pot citi, mă gândesc şi gândurile-mi alunecă din ce în ce înapoi – la copilărie. Aceleaşi zile ale babei, tot aşa de nestatornice şi triste, pline de noroi, lapoviţă şi vânturi, le petreceam acolo departe – stând în casă cum stau acum. Dar atunci, cu fiece zi ce trecea, creştea bucuria în suflet că vine primăvara, soarele, iarba… şi florile. Acum trec zile peste zile, ani peste ani, de douăzeci şi şapte de ori babele mi-au nins şi plouat pe suflet, îmbătrânindu-l… şi eu tot mai departe sunt de locurile unde simţeam adevărata primăvară şi de vremile în care-mi îmbălsămam tot sufletul cu mirosul de călţunaşi de la Muche… de mi-au rămas până şi acum parfumate amintirile. Acum sunt om în toată firea şi-n loc de călţunaşi caut fapte şi cugete, care să-mi prevestească soarele, lumina, bucuria de a trăi, cum îmi prevesteau altădată florile acelea mici şi atât de curajoase, încât să înfrunte, ele cele dintâi, asprimea vremilor… Caut fapte şi cugete în mine şi-n afară de mine, în oameni, în cărţi… şi nu găsesc. Simt nevoia de a face ceva pe lumea asta… De unde nestăpânita asta dorinţă de a face ceva deosebit, mare chiar, măcar de nu s-ar cunoaşte toată mărimea decât după o sută de ani şi măcar de-aş suferi pentru acel ceva – nu ştiu ce, faptă sau cuget – măcar de-aş suferi întreaga mea viaţă, lipsurile, foamea, luptele (când aş fi putut trăi sătul şi liniştit)…” Şi la Bârlad, însufleţit de înalte idealuri umaniste îşi va jertfi mare parte din timp nu numai sensibilităţilor personale, ci mai cu seamă acţiunilor de emancipare socială şi culturală. Sunt anii lui de entuziasm şi dăruire sinceră şi devotată semenilor aflaţi în suferinţă. « Incepe o luptă pe viaţă şi pe moarte cu… moartea pe care o întâlnea acum mult mai des », cum observă şi subliniază cu gravitate Ion Apetroaie atunci când vorbeşte despre «

Pag. 93


V. Voiculescu şi Bârladul »…( Bârladul odinioară şi astăzi, 1984, p. 562). Are succese şi deziluzii, decepţii chiar. A avut dureroasa « experienţă » că pe mâna lui a murit Cordelia, fiica prietenului său G. Tutoveanu. Apoi s-a îmbolnăvit şi el. Dar cum nu avea decât 33 de ani, totul, în cazul său, i s-a părut doar o încercare. Şi-a dus boala pe picioare, umblând pe la căpătâiul bolnavilor, iar după cam 40 de zile febra tifosului i-a cedat iar doctorul care refuzase să se retragă dintre pacienţii săi pentru o necesară convalescenţă, şi-a intrat în obişnuitul zilelor de trudă… Amintirea celor care l-au asistat sau cunoscut la muncă în acele zile relevă trăsături ale portretului de medic devotat datoriei, medicului unicat, exemplar în tot ce făcea. Scriitorii, gazetarii şi cunoscuţii, Adrian Maniu, Dinu Pilat, V. Carionopol, Romulus Dianu, Tudor Teodorescu-Branişte, Pan Vizirescu, Zaharia Stancu, Ovid Papadima, dar şi alţii, au văzut în Vasile Voiculescu, medicul de la Bârlad, un om excepţional, un excelent diagnostician, un internist pe măsură. Dintre confraţii săi, un bârădean ilustru, fost profesor la Institutul de medicină din Iaşi, care ca student a lucrat timp de peste un an sub îndrumarea lui Voiculescu la Spitalul militar din Bârlad dar ia fost şi coleg la Academie, Iulius Niţulescu nota : « Pot spune, completa fostul său ucenic, că îi datoresc foarte mult în formarea mea medicală. În primul rând, în sensul etic, am fost adânc impresionat de căldura, efortul neobosit depus de V. Voiculescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. În fiecare dimineaţă făceam o vizită prelungită şi aceasta, în afara prescripţiilor şi intervenţiilor terapeutice necesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei adânci înţelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu adevărat părinteşti. Pentru mine, aceasta a însemnat o şcoală şi un exemplu de neuitat »… Activitatea depusă i-a adus recunoaştera calităţii muncii sale fiindu-i recompensată cu ordinul Coroana României cu Spadă şi Panglică de Virtute militară, decoraţie care se adăuga celei de « veteran », Medalia Avântul Ţării, ca participant în războiul din Bulgaria. Era recunoaşterea că principiul său după care « viaţa unui popor începe chiar cu sănătatea lui » lăsase la Bârlad nu doar urme adânci cât mai ales proba că o conştiinţă înaltă, ca aceea a medicului şi omului V. Voiculescu, lucra… 2 …Un prieten mi-a spus că Vlahuţă este în adevăr oaspetele Bârladului, unde îl zvârlise valul pribegiei şi m-a îndemnat să mergem să-l vizităm,

Pag. 94

îşi deapănă amintirile V. Voiculescu. A şovăit, nu s-a dus, şi aşa îi produsese maestrului neplăcerea, privindu-l, nu de la mare distanţă, în piaţa oraşului. Nu a îndrăznit să se ducă cu sila peste el… Vlahuţă se stabilise la Bârlad în luna mai a anului 1917, după cât notează Marius Pop, dar, mai meticulos, C. D. Zeletin îl vede la Bârlad după 12 zile de drum din toamna anului 1916, când plecase dintre viile Dragoslovenilor. Şi a rămas până în septembrie 1918. Voiculescu, după cum s-a văzut, a sosit la 1 iunie 1917 şi va fi transferat definitiv în Bucureşti la 14 februarie 1919, pe un post de medic comunal. Târziu în toamna anului 1917, spune el în Lamura din 4 inuarie 1921, şi-a luat inima în dinţi şi a îndrăznit într-o seară să-şi însoţească prietenul care a bătut la uşa maestrului. -Ne-a primit în unica-i odăiţă ce avea, aşternută cu bruma de scoarţe scăpate de prăpăd. Când l-am văzut aşa de luminos şi plin de drag, mi s-a părut că intru în palatele Amurgului din închipuirile copilăriei mele… Şi a fost aşa de bun şi de prietenos, s-a înfăţişat aşa deschis, drept şi nemeşteşugit că nu mi-a rămas nici umbră de bănuială sau îndoială asupra lui. Îi pătrunsesem dintr-odată în suflet şi simţeam că mă priveşte acolo în largile-i încăperi blagoslovite, cu aceiaşi dragoste cu care îmi deschisese uşa casei lui de pribeag. Am hotârît chiar de atunci să venim la dânsul de două ori pe săptămână. Dar nea fost neîndestulător numai atât şi am început săl văd aproape în fiecare zi. Se cresta pe răboj cea mai mică lipsă ! La ceasul hotărăt simţeam de departe din inima tîrgului înţesat de lume, din modul încâlcit al treburilor şi al nevoilor, simţeam că mă trage chemarea şi aşteptarea maestrului, care din balconul caselor străjuia cu ochii bulevardul Epureanului în tot lungul lui doar ne-o zări venind. Aşa, mai bine de un an întreg, am avut nespusul noroc să trăiesc nu numai alături dar chiar în intimitatea lui Alexandru Vlahuţă. N-a fost gând al meu pe care să nu i-l spun, n-a fost vers pe care să nu ceară să i-l citesc, n-a fost faptă de care să nu ştie…Mă agăţam ca un înecat de gândurile neşovăelnice ale lui Vlahuţă şi mă ridicam deasupra undelor, de spaimă, sus, pe stânca nădejdii lui. Admiraţia lui, ne reaminteşte Ion Apetroaie mărturia lui Voiculescu făcută lui I. Valerian, constă şi în aceea că bustul în ghips a lui Vlahuţă a fost păstrat până târziu, după şapte ani de la moarte, în camera sa de lucru. Popasul lui Voiculescu la Bârlad a însemnat nu numai prietenia cu Vlahuţă, ci mult mai

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


mult. Chiar de la sosirea sa în localitate, V. Voiculescu va deveni membru activ al Academiei bărlădene, alături de poetul G. Tutoveanu, Vlahuţă, Victor Ion Popa, fraţii Iuliu şi Virgil Niţulescu, Mihail Lungeanu, I.M. Raşcu, I. Valerian, Petre Cancel, Mihai Lupescu, G.M.Vlădescu, George Pallady, Virgil Duiculescu, N. Bogescu, G. Pone i, înşiră Marius Pop o listă a celor care creau atmosfera culturală din Bârladul anilor aceia. Atmosferă care, într-un fel îi relevau perioada anilor de şcoală, când, la Bucureşti, la Liceul de lângă Cişmigiu, lipsit de grijile vieţii, un grup de colegi – Urmuz (Demetrescu-Buzău), Ciprian (George Ciprian), el (V. Voiculescu) şi Nicu Constantinescu (Nicolae Constantinescu, pictorul), înfiinţaseră Societatea literară botezată « Capul de răţoi ». Numai că membrii ei, dedaţi la şotii şi năzdrăvenii, cum mărturisea doctorul într-un interviu dat lui N. Crevedia şi publicat în Universul literar nr. 21 din 18 mai 1930, au făcut de pomină acţiunile ei în toată şcoala. Ca să consfinţească prin fapte de viaţă numele dat societăţii lor, membrii acesteea, nişte copii, într-o noapte s-au introdus în curtea directorului şcolii şi au tăiat capetele tuturor raţelor. Urmau alte şi alte farse înşirate de Florentin Popescu în cartea citată (p. 50), ceea ce nu se putea întâmpla acum, la Academia Bârlădeană. Ni se precizază că la reuniunile literare săptămânale ale Academiei care aveau loc joia, fie în ospitaliera casă a poetului G. Tutoveanu, fie în aceea a avocatului şi profesorului de muzică Eugen Bulbuc, « domnea o vie atmosferă de emulaţie creatoare, participanţii impunându-se prin verva ideilor, prin spiritul lor constructiv, prin patetismul convingerilor şi idealurilor frumoasei vârste a tinereţii ». Vatra luminoasă de cultură, care era Academia, avea precedentele ei în revistele tradiţionaliste care fuseseră Făt-Frumos (15 martie 1904 – 1 februarie 1906) sau Paloda literară (20 ianuarie 1904 – 28 decembrie 1904) , în revista folclorică Ion Creangă care mai apărea (1908 – 1912 ; 1915 – 1921), în vestita Miron Costin (1913 – 1919) care încă făcea istorie… Terenul era fertil, Tutoveanu ca şi Tudor Pamfile ori preotul Ioan Antonovici se dovediseră spirite libere, ataşate tradiţiei, dar nu doar a celei locale, ci a uneia care emana deschidere, mai ales că mentorii lor, nelipsiţi de ambiţii, vizau să creeze la Bârlad o şcoală, o cultură. De aici şi interesul lor pentru şcoală, biserică dar şi pentru bibliotecă, pentru înzestrarea lor, atrăgându-şi alături persoanele filantropice, pe Stroe Belloescu, de pildă. La Vlahuţă acasă, dar suntem siguri că şi la Tutoveanu, după cum îşi amintea Voiculescu în

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

primul caz, « se cina, se vorbea, se aşezau temeliile viitorului, se punea la cale izbăvirea neamului, căci mai ales aceasta era preocuparea de căpetenie a maestrului… De aici, planuri de acţiuni mari şi adânci » (Lamura nr.4). V. Voiculescu, autorul culegerii de poezii uitate într-o magazie din Bucureşti, are prilejul aici la Bârlad să-şi strângă recolta poetică a altor volume, Din ţara zimbrului, care şi apare la Bârlad în 1918, dar şi pentru volumul Pârgă, care va vedea lumina tiparului în 1921. - De dragul lui (a lui Vlahuţă n.n.) am scris cele mai multe poezii strânse în volumele « Din ţara zimbrului » şi « Pârgă ». Îi plăcuse primul meu volum intitulat « Poezii » şi mă zorea să scriu, îi mărturiseşte poetul colegului său I. Valerian întrun interviu apărut în coloanele revistei « Viaţa literară » din 13 mai 1926. « Caracterul personal al liricii sale, schiţat în Pârgă (1921), va ajunge la strălucire prin Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Urcuş (1937) şi Întrezăriri (1939), care vor include dealtfel şi imaginea propriului manierism », notează Marian Popa în Dicţionar de literatură română contemporană, 1977. Autorul însuşi, V.V. , rememora, în 1914 debutase în Convorbiri Literare nr. 4 cu poeziile Urare şi Din a vremilor risipă, avea o vârstă, nici nu împlinise 30 de ani, nu publicase nici un volum, şi un poet, un mare poet, « marele mag », Macedonski, om la 60 de ani, îi expediase un catren care prevestea un destin, versuri pe care le reproduc Ion Voiculescu şi Liviu Grăsoiu în volumul Poezii de V. Voiculescu, Editura Minerva, 1983, Biblioteca

Pag. 95


pentru toţi - « Poetului dr. V. Voiculescu : Sub cerul-n veci întunecat Trăişi o viaţă întristătoare… Răsari ca soare întârziat, Însă răsari tot soare”. Cum să nu-i fi plăcut lui Vlahuţă versurilelui V. Voiculescu ? Ele defineau însăşi Poezia : Cerească floare, albă, strălucită, Cu blând miros de rai, e Poezia. Sămânţa ei de îngeri e zvârlită Şi brazdă caldă-i e copilăria. Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte, Din lin izvor de lacrime amare Şi din dulceaţa bucuriei sfinte Ea suge hrană şi se face mare… Ea, Poezia, le definea amândorura Casa noastră, le aducea mai aproape satul copilăriei Ce paşnic era satul…Pitit la poala culmii Ca un ostrov de cuiburi sub streşina-nvechită. Îl străjuiau din muche, doinindu-i pururi, ulmii Şi-l încingea pe vale pădurea de răchită. Părea bârlog sălbatec scrobit în cremeni sparte, Ştiind numai de datini, de hori şi dragul glumii, Ferit din drumul mare, pierdut aşa departe, Ca-n basmul cu cetatea la marginile lumii ! Era o poezie care îi aducea în inimi nu doar pe Vlahuţă, Goga sau Macedonski, pe Alecsandri ori Eminescu, dar exista în ea şi ceva nou, o anumită demnitate a tonului, o severitate şi o stăpânire a timbrului impus, anumite versuri, ca şi cele expuse, care vesteau pe marele poet, ca cele din titlurile Magii sau Din Veneţia, poezii de anthologie, susţineau analiştii. Numai că, la 17 noiembrie 1919 avea să-i scrie soţiei aflată la o verişoară a ei, Viola Bally, la Bârlad : « Şi eu aici am aflat, bolnav pe d-l Vlahuţă ; pe lângă altele face o gripă cu mare temperatură şi poate o congestie pulmonară”. Ca la 24 noiembrie 1919 să aflăm dintr-o altă scrisoare (cota 26371, B.C.S.) că îi anunţa moartea scriitorului-prieten : « Am fost amârât şi sunt cu moartea lui Vlahuţă », pe care, spune Ion Apetroaie, Vasile Voiculescu la asistat « ca medic în boala ce-i va aduce sfârşitul ». 3 « Din ţara zimbrului », tipărit în 1919 la

Pag. 96

Bârlad, la tipografia Lupaşcu, pe hârtie modestă, că aşa erau timpurile, în format de buzunar, remarcat prin tonul profetic al discursului poetic, cu o puternică vibraţie patriotică şi de o reală autenticitate, exprimată în titluri de felul acesta « Cununa de aur », « Ţării mele », « O, ţară », « Ţara », « Mormântul stegarului », cuprinzând puţine poezii, este cronologic al doilea volum din creaţia sa, care îi va aduce lui V. Voiculescu nu numai laurii unui premiu academic , ci şi intrarea în 1920 în Societatea Scriitorilor Români. Era o confirmare a ceva ! Eu mi-am lucrat cununa şi pe de-a-ntregun mine, Şi sufletul, în flăcări, fu singur meşter faur; Semeaţă, neatinsă de foc şi mâini străine, S-a făurit în mine cununa mea de aur. (Cununa de aur) sau Răzbunători, ne vom întoarce iară, Cum ne-am legat cu aspru jurământ… Şi vom cădea la sânul tău, o, ţară, Cum cazi, plângând, pe lespezi de mormânt ( O, Ţară) Interesant este că asemenea versuri fuseseră găzduite iniţial în ziarul „România”, organ al apărării naţionale, condus de Sadoveanu şi Goga, publicate la rubrica „De pe frontul nostru” şi aveau căutare, priză la public cum spunem astăzi. Publicate cu subtitlul Poezii de război, volumul este „opera unui poet patriot, care considera drept unica sa datorie îmbărbătarea soldaţilor şi a ţării printr-un limbaj de cea mai largă audienţă”, scrie Liviu Grăsoiu în prefaţa la cartea menţionată. În ciuda vicisitudinilor şi înăspririi vieţii, intelectualii şi cărturarii grupaţi în Academia bârlădeană, profesori, medici, preoţi, militari şi alte persoane cu preocupări diverse, desfăşoară o intensă activitate literară nu numai în oraş. În timpul liber, alături de Vlahuţă şi Tutoveanu, alţi discipoli şi admiratori a ceea ce era Academia bârlădeană, o mişcare culturală ce devenise de masă, iau parte la excursii de agrement şi la şezători literare cu caracter patriotic în localităţile rurale din prejma Bârladului, la Epureni, Crâng, Pochidia, Adam. Într-o fotografie, la Dealu Mare, în tovărăşia fraţilor Niţulescu, Toma Chiricuţă, G. Tutoveanu, Ruxandra şi Alexandru Vlahuţă, autorul “Poemelor cu îngeri” de mai târziu, medicul de campanie Voiculescu, « este văzut stând în picioare, cu mâinile încrucişate, privind abătut, ca şi ceilalţi, către persoana nevăzută, către cel care îi fotografia. Poartă

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


pantaloni de culoare închisă şi haină albă, probabil o bluză de spital, şi nu mai are figura juvenilă pe care i-o reţinusem din fotografia făcută la mobilizare. Din imagine ne priveşte o pereche de ochi obosiţi, iar faţa, încadrată de mica barbă, ce-l va însoţi, de aici înainte, până la adânci bătrâneţi, poartă în întregul ei semnele trudei şi neodihnei », scrie Florentin Popescu în volumul « Viaţa lui V. Voiculescu », p. 99. La 1 ianuarie 1919, când la Bârlad apare primul număr al revistei Florile dalbe, din colegiul redacţional al revistei, alături de poetul George Tutoveanu, folcloristul Tudor Pamfile, prozatorul Mihail Lungeanu, face parte şi poetul Vasile Voiculescu, medicul oraşului. În numărul inaugural V. Voiculescu semna poemul « Îngerul nădejdii », care va fi inclus în 1921 în volumul Pârgă : Era la o răscruce, şi îngerul Nădejdii, Trimis să-mi ţie calea cu-aripile deschise, Să-mi fie călăuză şi pază în primejdii, Zdrobit de osteneală acolo adormise. Volumul Pârgă, din 1921, este primul demn de a fi luat în consideraţie pentru că el trădează un moment limită, o încununare a esteticii lui, o nouă orientate, poetul adoptând o atitudine lirică cu modalităţi de expresie nemaiîntâlnite sau reluate decât întâmplâtor mai târziu. Poetul Voiculescu se prezintă cititorilor săi ca un imagist de mare clasă, stăpân deplin al culorilor, realizând o poezie a naturii superioară peisagisticii şi liricii de până atunci. Comentatorii văd în creaţia poetului altfel

de poezie, o meditaţie profundă, inconfundabilă. Sufletul saă parcă s-a împrospătat. Este vorba des-

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012

pre o poezie directă, cu subiecte care i le oferă ceea ce se cheamă din afară, dar care sensibilizează, cheamă la contemplare, dar simţi şi autocenzura care dă valoare, ritm şi un cântec specific versului pus în carte, deşi întîlnim un impersonal, ca în Sînt peşteri: Tu nu uita că sînt în tine peşteri… Un pas, o şoaptă, numai un suspin, Sporesc acolo-n mii şi mii de creşteri, Se-ngroaşă-n hăuri, se izbesc şi vin Să zguduie pereţii arşi de lavă. Şi tainiţa se umple de tumult, Ca cerurile, sus, când tună-n slavă… Şi creşte larma surdă tot mai mult, De parcă sparge urletul tavanul : Cutremur lung iscat dintr-un oftat… Amintindu-şi peisajul satului natal, Voiculescu scrie în « Amurgul » : Abia pe munţi atuncea mai fâlfâie lumina, Ca pasărea rănită zburând din stâncă-n stâncă… Pe urma ei, din hăuri urcând năvalnic clina Cu-o falcă-n cer s-o prindă, aleargă Noaptea încă… Ca în “Amurg pe lac”, peisajul să rămână tot familiar şi odihnitor: În slăvi lumină lină cu stingeri potolite, Pe lacul fără valuri odihna s-a lăsat… Mijind de somn pe maluri, cu creştetul plecat, Stau sălcii plângătoare, ce-aşteaptă despletite. Plecat şi sosit la Bucureşti, Vasile Voiculescu rămâne nedespărţit de Bârlad. Toate cele 19 numere ale revistei Florile dalbe, la care debutează şi ca prozator cu lucrările « Singur » şi « Momâia », vor cuprinde bucăţi din opera sa. Şi nu numai în Florile dalbe, ci şi în Graiul nostru (1925-1927), Ţara de Jos (1924-1927), Scrisul nostru (1929-1931), reviste ale Academiei. Prin 1925, pe când Tutoveanu conducea revista Graiul nostru, scrie Florentin Popescu în volumul « Viaţa lui V. Voiculescu » (Editura Vestala, Bucureşti, 2008, p. 105), V. Voiculescu îi adresa o epigramă, preluată de la Ion Apetroaie, vizând volumul Albastru, semnat de prietenul său : Deprins c-o singură culoare Oricând e-n joc cer, zare, astru, Mă prinz că pentru Tutoveanu Şi cerul…gurii e albstru.

Pag. 97


Paul VINICIUS

să îţi bată vântul prin cap preadulcissimo? presupun că e cool bănuiesc io că lumea ar trebui să ţi se pară enormă şi plină de pistoane care te tot fugăresc

exerciţiu de articulare

cartea asta ar fi trebuit să fie altceva altcumva altcândva dar mai ales să aibă o viaţă mai lungă carnea asta ar fi putut fi mai vie mai fremătătoare mai aureolată şi ar mai fi putut înmuguri cale de câţiva ani la lumina vocii ei îngereşti numai că din cuvintele ei (ale cărţii) (iată:) picură puroi numai că din vocea ei (a kemadei) a coborât noaptea

ancoriunfoa’ cam cum e

Pag. 98

(astâmperez vous! şi nu te încrunta: în definitiv nici pentru micuţul newton nu era mai altcumva – ea lumea – vreau ca să-ţi transmit rezemat de acest ombilic al atracţiei noastre universale) vezi tu? – având eu un echer mai mult perpendicular decât paralel din os pe os eram oarecum curios să înţeleg ce te-a făcut să îţi munceşti frumuseţe de picioare de la munte la mare şi-n sensul acelor de ceasornic numai şi numai pentru a mă înhăma la căruţa nedumeririlor tale pe când tu îmi vorbeşti cu propoziţii cu blană şi fraze cu cuc şi te rap ort ezi la mine precum stăpâna inelelor la cerceluşul pe care l-ai pierdut în noaptea aia în parc (când luna se dădea lună)

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


pe când io:

vând parafină

nicivo nikakda el zorab

şi de-asta şi stau la o masă în dungă într-o speluncă doldora de consumatori şi şuţi de buzunare tăietori de frunză şi ei de pe la dunăre şi pân’ la marea cea mare poposiţi pe-aici prin cartier la copacu’ lăudat din capitală cu probleme care de care mai grave dar care vor deveni încet-încet pahar după pahar de-a dreptul insignifiante

septembrie – 6.45 a.m. anul tigrului alb şi al sufletului de plută pauză de somn la o ţigară câştigătoare de timp. frig străin într-o casă la fel de străină. o lumină-mpleticită calică şi urâtă cernută prin nori tremurul fricos al frunzelor precum o fecioară subţire iar eu – ei bine eu – sunt tot mai departe decât departe deşi castanul din faţa ferestrei seamănă din ce în ce mai mult cu mine iar tristeţea (sora mea mai mică) continuă să vorbească în somn către casă până şi tramvaiele ne ocolesc iar cheia pare a intra singură în broască deşi lacul e departe şi singur sub nuferi iar somnul nici

Pag. 99

pe când parafina oricum vorbeşte vreo şapte limbi şi jumătate de largă circulaţie pe înţelesul tuturor şi mai ales pe şi maiînţelesul lor atunci când nevestele se vor îngriji de negru şi vor cumpăra lumânări. vând parafină şi beau tot ce câştig – să fie oare un tic verbal acesta? – vând parafină şi-mi zic că nicicând toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru bucuros şi băutor de toate vând parafină şi mă simt împlinit asemeni unui felinar doborât de atâtea milioane de cucuie de insecte bete de lumină vând eu parafină dar deja s-a făcut griul cel surd şi stufos de dimineaţă du-mă la depou vatman şi ascunde-mă sub chenzină

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


George ROCA (Australia)

poėtique de Bacovia”. Deşi n-a apărut până în prezent în limba română, cartea a fost totuşi receptată şi apreciată de unii cunoscători ai universului bacovian şi deci şi-a exercitat într-o oarecare măsură funcţia de lucrare de referinţă a hermenuticii bacoviene. Pentru demersul său de revelare şi de traducere a acestei prime exegeze bacoviene în ordine cronologică, Lucia Olaru Nenati a fost premiată la Festivalul „Toamna bacoviană” de la Bacău din acest an de către juriul condus de poetul Ovidiu Genaru, iar editarea cărţii a fost sprijinită de către Consiliul judeţean Bacău şi lansată în cadrul festivalului la Casa Memorială „George Bacovia”, fiind prezentată de doi specialişti ai universului bacovian, Constantin Călin, cel care a şi semnalat pentru prima dată în presa românească - după 20 de ani de la apariţie - existenţa acestei valoroase lucrări şi Theodor Codreanu, autor al unei substanţiale şi premiate cărţi despre Bacovia.

O NOUĂ APARIŢIE EDITORIALĂ ÎN PALMARESUL SCRIITOAREI LUCIA OLARU NENATI

În cadrul festivalului a fost acordată în mod simbolic o Diplomă de excelenţă distinsei eseiste Svetlana Paleologu Ma a din Lugano, pentru această carte, dar şi pentru toată valoroasa ei contribuţie la îmbogăţirea culturii române şi la propagarea valorilor sale pe plan internaţional.

Scriitoarea Lucia Olaru Nenati, autoare a unui număr semnificativ de lucrări de diferite genuri poezie, proză, eseu, literatură pentru copii, publicistică, istorie literară, eminescologie, albume muzicale, majoritatea distinse cu diferite premii şi distincţii - a abordat în ultima sa carte un alt gen de creaţie - traducerea. Astfel, de curând a apărut la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, cartea „Existenţa poetică a lui Bacovia” aparţinând apreciatei eseiste elveţiene Svetlana Paleologu Ma a, carte în care Lucia Olaru Nenati semnează traducerea, studiul introductiv intitulat Svetlana Paleologu Ma a – un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi eminesciană şi un amplu interviu realizat la Lugano cu autoarea. Această carte reprezintă, de fapt, un adevărat eveniment editorial, respectiv intrarea în spaţiul cultural românesc, cu o întârziere de peste o jumătate de veac a celei dintâi exegeze bacoviene, scrisă la Paris în 1951 în limba franceză, ca rod al unei teze de doctorat (deci încă în timpul vieţii lui Bacovia!) şi apărută în Elveţia, în 1958, sub titlul „Existence

Pag. 100

Onyx

An 1 - nr 2 - decembrie 2012


Despre noi: După cinci luni de funcţionalitate, mai mult in vitro, Centrul Cultural Roman din Dublin s-a regrupat într-o formulă nouă. Dorinţa de a maturiza atât ideatic cât şi faptic activităţile Centrului Cultural Roman a dus la această necesitate de revigorare. Centrul Cultural Roman din Dublin s-a regrupat într-o nouă formulă. Directorul Centrului este Domnul Ioan Bodnar. Coordonatorul şef: poeta Gina Goia. Coordonatorii care completează echipa sunt: Atila Racz, poet şi artist plastic, Andreea Roman: jurnalistă şi redactor de televiziune, Argentina Cătană: jurnalistă şi redactor de televiziune



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.