Onyx nr. 13 by Ioan Mititelu

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE

Director: Emilian MARCU Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie:

Constantin HUŞANU Redactori: George ROCA (Australia) Dorina ŞIŞU (Irlanda) Ioan BABAN

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Gheorghe NEAGU Adrian BOTEZ

Anton Vasile IEŞEANU Daniel CORBU Adrian GRAUENFELS (Israel)

Mariana ZAVATI (UK) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui) Adrian BOTEZ Alexandru Ştef. CIOBANU Ben TODICĂ (Australia) Berthold-Tellu ABERMAN (Israel) Bogdan ULMU Claudia PRIEFER (Israel) Constantin COROIU Constantin HUȘANU Dorel SCHOR (Israel) Doru Ştefan DĂNCUŞ Dumitru BRĂNEANU Dumitru ICHIM (Canada) Elleny PENDEFUNDA Emil TITOIANU, Emilian MARCU

Eugen EVU Gabriel DRAGNEA Geo GALETARU George ANCA George PETROVAI George POPA George STANCA Gheorghe NEAGU Ioan BABAN Ioan Ghe. PRICOP Ioan MITITELU Irina Lucia MIHALCA Livia CIUPERCĂ Liviu PENDEFUNDA LucaCIPOLLA (Italia)

Lucian GRUIA Luminiţa SCOTNOTIS (Germania) Mariana Zavati GARDNER (UK() Marilena APOSTU Marinică POPESCU Melania CUC Mihai BATOG-BUJENIŢĂ Mircea BOSTAN Petru SOLONARU Renata VEREJANU Rodian DRĂGOI Theodor CODREANU Traian VASILCĂU Vasile POPOVICI Vavila POPOVICI (SUA) Violeta DEMINESCU

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE NECULAI CIOCHINĂ COPERTA: PICTURA DE NECULAI CIOCHINĂ

Onyx email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la PIM Iaşi

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE Anul III Nr 9 - 10 (25 - 26), sept. - oct. 2014

email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com

CUPRINS Editorial 3 George POPA

Adrian BOTEZ 4

NUVELE SLAVICIENE

HOMO INTELLECTUALIS

Theodor CODREANU

Constantin HUȘANU

Ioan BABAN59

ROMANUL LUI EMILIAN MARCU SAU DESPRE BAROCUL FANTAST ÎN RESTAURAREA LUMII, ÎNCEPUTULUI

UN OM NEOBIŞNUIT

Ioan MITITELU

George PETROVAI 20 IV. FRIEDRICH NIETZSCHE ŞI EXCENTRICITATEA SA PRINTRE FILOSOFI Constantin COROIU 25

MOŞ CHIRCAN

REABILITAREA UNUI „CRETIN”

George ANCA

Liviu PENDEFUNDA

DORUL DE-ACASĂ ÎN PRIMEJDIE

NUMERE ÎN LABIRINT

Marinică POPESCU

CONFUCIANISMUL LUI IOAN SLAVICI. ESOTERISMUL UNOR

Ioan Ghe. PRICOP 66 CAPITOLUL V:

APROAPE TRANSĂ, VASILCA

MEETING THE HIGH PRIEST

Dorel SCHOR (Israel)

Ben TODICĂ (Australia) 29

SIMŢUL UMORULUI, SĂ VORBIM PRIN FLORI CONTRACT CU JAPONEZII

INTERVIU CU JURNALISTA CRISTINA MIHAI DIN CANADA

Doru Ştefan DĂNCUŞ

Livia CIUPERCĂ 73 Dumitru ICHIM (Canada) 74

DOMNU’ BUMB - CELE 28 DE VIEŢI PĂMÂNTENE –

Bogdan ULMU

JARUL, GLASTRĂ SCUMPĂ DE CRISTAL, ATAC DE INIMĂ CUVÂNTUL DOR ZIC UNII...

MEMORII CREDIBILE & FIXATII INCREDIBILE

Irina Lucia MIHALCA

Gheorghe NEAGU 36

BALERINA , MANTIA NOPŢII

RESPIRAŢII, BREATHS, INDECENŢE, INDECENT

Rodian DRĂGOI

Eugen EVU 37

ORATIO VECHIO 2, JOC DE CUVINTE, BALADA RÂNDUNICII

TREZEŞTE-TE IUBITO VINE TOAMNA, MAMA ÎŞI ÎMPACHETEAZĂ PLÂNSUL ÎNTRUN ZIAR, ACUM TOAMNA E O VULPE , PRINTRE MELANCOLICI COPACI

Melania CUC

DEODATĂ VÂNTUL ÎNCEPE SĂ CLATINE DRUMURILE

JUMĂTATE DIN SÂNGELE MIELULUI, CAIELELE RUGININD MONEZI, FERESTRELE MELE, PARADA MODEI

Luminiţa SCOTNOTIS (Germania)

POEME DIN CUTIA CU FARDURI

EXERCIŢIU DE IUBIT CUVINTE, ÎN TĂCERE NAŞTE LUMINA, REGĂSIRE CU FLORI DE PIATRĂ ŞI FLUTURI

DINTR-UN OCEAN....ZIDIRII CE NE CURMĂ....

Elleny PENDEFUNDA Marilena APOSTU 43

DE CE CAD STELELE ȘI PĂSĂRILE NU?, STAI LINIȘTIT, DON QUIJOTE!

Renata VEREJANU

Vasile POPOVICI Mircea BOSTAN

Traian VASILCĂU 45

CU TRUP CA UN

MIGRAZIONI, MIGRAȚIUNI

Lucian GRUIA

ÎMI EŞTI, NUMELE TĂU, TE SIMT, ÎN JURUL TĂU..

UNA VITA SOLA, DOAR O VIAŢĂ, MPERFETTA, IMPERFECTĂ

STAREA DE A FI

, VÂRTEJ DE APĂ CURGĂTOARE, CU PICIOARELE DIN GÂT

Dumitru BRĂNEANU

POEM DIN MAREA TOAMNÃ, PISTOL CU LACRIMI

Alexandru Ştef. CIOBANU

MI-E DOR DE VOI, ZOREŞTE-MĂ, IUBITO!, DE CE ZORIŢI VENITUL VOSTRU?! SUFLETE AL MEU!

ÎNDREPTAR

LucaCIPOLLA (Italia)

COROANA MAMEI, NU FAC SCHIMB, PRIN SĂRUTUL NOSTRU VÂNZĂTORUL VÂRSTELOR

CARNEA MEA CAUTĂ CĂLDURA VERSULUI TĂU, PRECUM DOI FLUTURI RĂNILE

George STANCA

Gabriel DRAGNEA 79 POEM NOCTURN CU ANNA KARENINA

Petru SOLONARU 41 ZĂPADA, SUS...

PLOAIE CU POAME DE FULGER, UNDE EṢTI ACUM?, LA SOARE-APUNE BARCĂ FĂRĂ VÂSLE, TRECERE

Claudia PRIEFER (Israel) 78

DE LA MINE NU, DE-ŞI POARTĂ FAŢA MASCĂ

Violeta DEMINESCU

Mariana Zavati GARDNER (UK()

CLAUDIU-VALERIU CONŢEVICI – DRAGOSTEA ŞI SECURITATEA

Vavila POPOVICI (SUA) 84 Berthold-Tellu ABERMAN (Israel)

PASIUNE SAU CEVA TRECĂTOR?

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ 93 CATASTROFA

Emilian MARCU

VIAŢA CĂRŢILOR

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnate de Neculai CIOCHINĂ căruia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Pag. 2

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Emil TITOIANU, Editorial Târguri și saloane de carte

ste vremea când Măria Sa Cartea se află în prim-plan, prin diverse târguri și saloane, organizate prin săli de sport, holuri de cantină, sau, mai nou, pur și simplu în aer liber, prin parcuri. Toate aceste „loca ii”sunt alese pentru a plasa cartea într-un un vad cât mai bun, să poată astfel să atragă eventualul cumpărător care, de cele mai multe ori, rămâne „privitor ca la teatru”, cum spune poetul. De ce atâta zor pe organizatori de a se posta în fa a eventualului cumpărător și a posibilului cititor? Pentru că fiecare centimetru pătrat de loc se plătește – și nu chiar pu in! –, pentru că fiecare dintre editurile prezente își dorește să recupereze câte ceva din costurile, tot mai greu de suportat, și, eventual, să scape de stocul de carte cu care s-a „înzestrat” între timp. Apari ia unei căr i, de fiecare dată, este o sărbătoare și pentru editură, dar și pentru autor. Cu timpul, această bucurie se transformă în supărare. Dacă autorul și-a plătit editarea căr ii, ob ine astfel posibilitatea de a face un cadou prietenilor, revistelor și, uneori, criticilor literari, câte un exemplar, iar restul rămâne pentru… eternitate. Banii investi i, nu vor fi recupera i niciodată și, astfel, autorul/autorii contribuie cu banii proprii la dezvoltarea culturii na ionale, tot mai costelivă, tot mai de neluat în seamă și mai lipsită de interesul mai marilor zilei, ai acestei zile devenite biblice deja. Fostele centre de librării care func ionau, destul de bine și cu mult succes, până prin 1995, au devenit ele însele producătoare de carte, făcându-și edituri proprii (ce să mai vorbim de concuren a neloaială), în virtutea capitalismului sălbatic, de care beneficiază societatea noastră. Ca urmare, au tot interesul să pună la bună păstrare căr ile editurilor concurente, edituri adevărate, că tot percep o taxă de stocare, și să-și etaleze, cu prioritate, căr ile de la editurile proprii, celorlalte edituri rămânându-le doar șansa de a face pu ină vânzare pe la Târgurile și Saloanele de carte de prin diferite localită i, unde și așa apetitul pentru lectură este mai mult decât modest, aproape simbolic. Se fac lansări de carte unde participă 5-6 prieteni ai autorului și 2-3 rătăci i prin zonă și, aşa, se mai bifează o ac iune cu cartea. Autorul abia reușește să ofere două-trei căr i Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

participan ilor la lansare și, cu asta, totul este rezolvat. Am spus, cu suficient năduf, toate ca acestea, nu pentru că m-aș sim i cumva frustrat de cele întâmplate, ci pentru că mă preocupă, în mod real, soarta căr ii și, mai ales, a căr ilor. Bibliotecile abia de mai pot respira din cauza lipsei de sus inere financiară serioasă și cu strategii pe termen lung. Totul se face pentru o subzisten ă efemeră, de provizorat. Acum, în așa-zisele vremuri de criză, nu se mai preocupă nimeni ca fondul de carte să fie reîmprospătat sau chiar adus la zi, în așa fel ca bibliotecile să arate ca un spa iu viu și nu ca un cimitir de căr i. Ar fi bine să nu se mizeze însă doar pe entuziasmul bibliotecarilor, oamenii care se jertfesc pentru carte și pentru cititori, sau pe dona iile făcute de autori. Târgurile și Saloanele de carte sunt tot inven ii ale bibliotecarilor, în primul rând, dar și ale editorilor și ale autorilor pentru a face în așa fel, încât cartea să iasă, cumva, din anonimat. Din păcate, demersul lor nobil, cade întrun banal dureros. Din acest demers, nu cititorul sau autorul ies în câștig, spiritual sau material, ci o serie de „căpușe„ care diriguiesc ceea ce ar fi trebuit să fie adevărate sărbători ale sufletului. Scriitorul, asemenea lui Badea Câr an, cu traista cu căr i în spate, străbate ara, pe banii lui, pentru a ajunge la una dintre aceste manifestări, să simtă, pre de câteva minute, bucuria lansării căr ii sale și apoi iar la drum. Trebuie să recunosc, și cred că mul i autori sunt în această situa ie, că urât se mai poartă guvernan ii, indiferent de coloratura lor politică, cu scriitorii, dar și cu cititorii. Probabil că ei au uitat să mai fie, dacă nu autori de căr i, atunci măcar cititori.Nu cred că sunt multe state civilizate care să aibă o asemenea lipsă de respect fa ă de scriitor și de carte. Din păcate, unele dintre aceste spectacole grotești sunt conduse, cu multă abilitate, chiar de scriitori care știu să se fofileze, rotunjindu-și şi astfel veniturile materiale. Așa de aiurea să fi fost lumea din totdeauna? Nu cred. Altfel cum ar fi apărut vestitele biblioteci ale lumii? Dar, vorba cuiva, cine mai poate ști?!

Emilian Marcu Pag. 3

George POPA

Homo intellectualis

“Noţiunea de intelectual

este axiologică. Adevăratul intelectual este un umanist, un promotor al spiritualităţii. Manifestând şi cultivând demnitate şi elevaţie, el este dotat cu un puternic simţ etic, în sensul răspunderii faţă de existenţă, care însemnează promovarea vieţii începând cu natura, continuând cu societatea, cu sistemul de valori culturale universale şi sfârşind cu propria sa personalitate. Este semnificativ faptul că în greceşte cuvântul ήθος (etos), însemnează atât „caracter”, cât şi „sălaş”. Prin urmare, în etică îşi are intelectualul atât caracterul, adică identitatea spirituală, cât şi sălaşul. Eticul şi ontologicul se confundă.“ Pag. 4

ntelectualii constituie elita creatoare, pe diverse planuri, a unei societăţi pe care o dorim cât mai aproape de idealitate. La ora actuală însă, noţiunea de intelectual se degradează tot mai mult. Confuzia în epoca videosferei, este din ce în ce mai mare, astfel că este necesară o redefinire a conceptului. În acest scop, în cele ce urmează vom încerca o privire asupra originii, semnificaţiei şi devenirii ideii de intelectual. Blaise Pascal distingea două modalităţi de percepere şi înţelegere a existenţei, a lucrurilor: spiritul geometric şi spiritul de fineţe. Activitatea spiritului geometric corespunde raţiunii, iar cea a spiritului de fineţe corespunde intelectului - al unui intelect sensibil, în înţelesului formulat de Magister Eckhart, celebrul mistic al Evului Mediu, care postula: „Există o inimă a intelectului”. Raţiunea, spiritul geometric lucrează cu ajutorul principiilor, al definiţiilor, al abstracţiunilor, priveşte imaginarul speculativ, adevărul matematic, - în timp ce spiritul de fineţe, intelectul, are văzul deschis spre real, şi anume, realitatea „fină, delicată”; se bazează mai mult pe vibraţia cognitivă şi simpatetică a sufletului. El înţelege vertical, cu intuiţii „d’une seule vue”, pe când spiritul geometric operează pe orizontală prin raţionamente succesive. Astfel, domeniul spiritului geometric, al raţiunii sunt ştiinţele, domeniul spiritului de fineţe sunt religia, poezia, artele, misterul. Dar spiritele ideale, afirmă Pascal, îmbină ambele modalităţi de a înţelege lumea, unilateralitatea fiind „absurdă”. La polul opus se situează „spiritele false”, care nu posedă nici spirit geometric, nici spirit de fineţe. De observat că în accepţia curentă există o deosebire de nuanţă între intelect şi raţiune. Raţiunii i se atribuie o activitate mai curând rece, riguroasă, preponderent principială, în timp ce activitatea intelectului implică o nuanţă de rafinament spiritual, de tensiune ideatică superioară. Intelectul este vizionar, pe când raţiunea este infirmă, scrie Immanuel Kant. Se explică astfel conceptul lui Spinoza privitor la iubirea de Dumnezeu - Amor intellectualis Dei, iar Joseph Winckelmann, legând intelectul de ideea de sublim, recomanda pictorilor “să-şi înmoaie penelul în intelect”. Pe de altă parte, amintim şi aserţiunea lui Leonardo da Vinci: “Pasiunea intelectuală este infinit superioară senzualităţii”. O concepţie sublimă despre intelect a fost formulată şi intens trăită de filozoful poet Giordano Bruno. El vorbea de intelectul eroic : acesta se înalţă tot mai sus într-un zbor fără oprire în căutarea absolutului, care însă nu poate fi realizat niciodată, pentru că absolutul este oprire, este moarte. Această viziune voia Eminescu să o aplice în modificarea Luceafărului care l-a nemulţumit în forma publicată, scriind într-o notă de manuscris; „Legenda luceafărului modificată şi mult înălţat sfârşitul à la Giordano Bruno”. Şi iată cuvântul lui Platon, care consideră că intelectul este cel care poate cunoaşte realitatea ultimă : „Există un loc supraceOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

resc pe care până acum nici un poet nu l-a putut cânta şi nici unul nu-l va putea cânta vreodată… Căci el este realitatea adevărată - fără culoare, fără formă şi de neatins ; doar obiect de contemplare de către pilotul sufletului care este intelectul”. (Fedru 247c). Hipostaze şi definiri ale intelectualului Termenul de intelectual a fost şi este încă mult discutat în legătură cu afacerea Dreyfus, plecând de la care s-a instituit ideea conform căreia în definirea intelectualului intră sine qua non angajarea directă socială. S-a mai afirmat că intelectualii au apărut odată cu Voltaire, Diderot, Rousseau, Chateaubriand, Hugo, Michelet ş.a. În realitate, ideea de intelectual şi cuvântul definitoriu au fost formulate pentru prima oară de Petrarca, iar apariţia intelectualului a avut loc cu mult mai înainte de a se imagina termenul, şi anume, în vechea Eladă, fără de a cărei cultură noi am fi în urmă cu două mii de ani. Ca atare, dacă intelectul este funcţia spirituală cea mai înaltă a omului, întrunind viziunea şi cultivarea valorilor, nobleţea minţii şi capacitatea creatoare, anticii greci au cunoscut acea miraculoasă densitate de mari „intelectuali”, creatori ai culturii europene - de la Thales şi Empedocle la Platon şi Aristotel, întemeietorii filozofiei; de la Eschile la Aristofan, care au pus bazele tragediei şi comediei ; de la Esop la Pindar, întemeietori ai diverselor genuri de poezie ; de la Fidias şi Praxiteles la Lisip şi Polyclet. care au creat acea formulă unică a plasticei tridimensionale imaginând „secţiunea de aur”, „proporţiile divine”, canon irepetabil mai târziu etc. Locuitorii Eladei au dat naştere la acea viziune a intelectualului, în care gândirea şi fapta creatoare făceau una, constituiau formula lor de viaţă, de inserţie în univers. În Evul Mediu, criteriul de intelectual consta în exerciţiul gândirii metafizice cristianice filtrat prin filozofia aristotelică. „Umanistă” prin excelenţă pentru acel timp a fost catedrala, unde omul se întâlnea şi se confunda cu suprema sa proiecţie cosmică – divinitatea. În acel context, se detaşează celebri intelectuali liberi. Astfel, Dante şi Eckhart şi-au luat mari libertăţi faţă de dogmatismul religios şi au făcut apologia lirică – primul a iubirii pământeşti îndumnezeită - celălalt a demnităţii divine a omului, mergând până la ideea că fiinţa umană se autocreează ca Dumnezeu, identificându-se cu el. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Pe de altă parte, Boetius şi Giordano Bruno s-au situat foarte înalt ca tensiune a gândirii, în apex mentis, ultimul imaginând libertatea metafizică, spirituală ca zbor nelimitat al intelectului eroic „dincolo de ceruri”, model la care se gândea şi Eminescu. De partea cealaltă a Europei, în Persia, Omar Khayyam oferă un exemplu de intelectual complet. Filozof şi poet, el a fost totodată matematician astronom şi medic, adică om al faptei ştiinţifice şi sociale. Acestea toate, alături de o viaţă petrecută în desăvârşită nobleţe. Robaiyatele sale constituie un compendiu paradigmatic privind înţelepciunea în viaţă : a fi lucid de vanitatea existenţei, dar totodată să te bucuri la modul poetic de ceea ce îţi oferă frumosul naturii şi al vieţii; şi mai sus : neuitând că există şi o a treia realitate, a spiritului, întrevăzută şi accesibilă numai celor foarte rari. Prin termenul de „intelectual”, care a fost imaginat de Petrarca, autorul Sonetelor înţelegea independenţa de gândire consecutiv desprinderii de totalitarismul religios, părăsirea Evului Mediu când domina obsesia păcatului adamic - pentru ca, în schimb, omul să se bucure de viaţă. Alături de prietenul său, hedonistul Boccaccio, Petrarca face deschiderea spre umanism, Florenţa devenind centrul principal al Renaşterii timpurii. Modelul ideal de intelectual a aparţinut Greciei antice şi Renaşterii. Mediul spiritual de largă respiraţie a făcut posibilă arteziana de genii din cele două epoci. Kant, în Critica puterii de judecare, defineşte conceptul de intelectual - echivalent cu om superior - pe de o parte, prin latura etică: „Dar numai moralitatea îl face pe om să fie scop ultim, căruia toată natura să-i fie subordonată teleologic”, - iar pe de altă parte, prin voinţa comunicării bucuriei spirituale : „Căci om nobil e considerat cel care este dispus şi este în stare să comunice plăcerea sa şi altora, şi pe care un obiect nu-l satisface dacă nu poate simţi plăcerea pentru el în comunicare în baza unui contact originar, dictat de însuşi faptul de a fi om. Posibilitatea universală a comunicării frumosului măreşte la infinit …promovarea a ceea ce cere înclinaţia naturală a fiecăruia.” Hölderlin şi Herder consideră că experienţa poetică, cea prin care are loc reîntemeierea superioară a vieţii înălţând-o către o idealitate axiologică, reprezintă factorul catalizator al formării unui intelectual. Ideologiile intelectualului au ca bază cultivarea valorilor – adevărul, binele, frumosul, sublimul. Este de mare altitudine şi deosebit de

Pag. 5

revelatoare definiţia filozofului Richard Rorty : „Ar trebui să înţelegem că intelectualul ca intelectual are o nevoie specială, idiosincratică, - o nevoie de inefabil şi sublim, o nevoie de a ajunge dincolo de limite, o nevoie de a auzi cuvinte care nu fac parte din nici un joc-de-limbaj”. Transposibilul, adăugăm noi, este un asemenea suprem cuvânt. Jacques Julliard şi Michel Vinock definesc intelectualii ca fiind organizatorii de opinii ce conduc societatea, apărătorii valorilor universale împotriva părerilor partizane. Pentru Eduard Drumomd, a fi intelectual însemnează a avea o concepţie profundă despre lume şi despre ordinea socială, o viziune clară şi operaţională despre rolul jucat de fiecare, potrivit capacităţilor şi funcţiei sale. El posedă curajul opiniilor proprii, curajul de a spune lucrurilor pe nume. Régis Debray vorbeşte de trei calităţi ale unui intelectual : aptitudinea de a-şi exprima poporului său concepţiile - efectul Mirabeau ; capacitatea de a emite un cuvânt care depăşeşte individualitatea proprie, pentru a enunţa universalul - efectul Goethe; abordează subiecte care depăşesc domeniul personal de competenţă, în numele adevărului - efectul Gorgias. Jean-François Lyotard distinge trei funcţii ale intelectualului: intelectualul propriu zis, implicat social prin crearea unui limbaj de cuvinte şi probleme care interesează viaţa tuturor; cercetătorul, care descoperă o idee ce lipsea contextului ştiinţific universal ; visătorul, care caută în scrieri anterioare un „cuvânt suveran”, consonant cu meditaţiilor sale. Joël Roman include în “figura de intelectual unificată” - universitarul şi jurnalistul. Precizează însă că există un divorţ crescând între viaţa intelectuală şi cea universitară prin faptul că aceasta din urmă tinde să formeze doar specialişti unilaterali (“pseudouniversitarii”, cum îi numea Charles Peguy), deşi universitarul ar trebui să fie intelectualul de prim ordin, adică posesor al unei culturi “universale”, care îl face să vadă generalul şi nu particularul, fapt ce îi conferă o responsabilitate particulară faţă de societate. În ce priveşte jurnalismul, aici pândeşte riscul corupţiei de ordin politic ; consecutiv, afirmă J. Roman, jurnalistul devine o formă degradată a intelectualului. Acest fapt demonstrează că nu spaţiul public creează intelectuali. Concluziv, s-a vorbit despre trei clase care

Pag. 6

domină scena socială: intelectuală, mediatică, politică : intelectualul este emanatorul de idei care pot călăuzi societatea, mediaticii le comunică şi le comentează, iar politicienii au rolul de a le aplica. Criza intelectualităţii Actualmente, o preocupare curentă, dând naştere la întrebări, explicaţii, încercări de a găsi soluţii, este constituită de „criza intelectualităţii”, „dispariţia sa mondială”. Către finele sec XX intelectualul a fost declarat o „fosilă depăşită”. O serie de factori au fost invocaţi în cauzalitatea acestui fenomen. Două „molime”, afirmă Jean-Marie Domenach (Enquêtes sur les idées contemporaines, Seuil, 1987), şi anume, marxismul şi freudismul, au contribuit major la regresia intelectuală a individului. Marxismul a acţionat prin discreditarea religiei, ceea ce a dus la „pierderea instinctului cerului”, de care vorbea Stéphane Mallarmé, la desacralizarea lumii şi la centrarea consumismului material în viaţa umană, adică la ceea ce Nietzsche, vorbind de omul sclav al digestivului, denumea homo manducans (mâncăul). În ce-l priveşte pe Freud, acesta a fost unul dintre principalii iniţiatori ai marasmului moral actual printr-o „filozofie ruşinoasă care îşi bate joc de filozofie”, cum afirmă acelaşi Domenach, exploatarea pseudoştiinţifică a instinctului sexual, înclinaţia hormonală cea mai la îndemână, mai obsesivă, absolutizând-o şi generând psihoza permisivităţii erotice pervertite şi nelimitate; de aici explozia sexomaniei în societate şi în producţiile culturale - proză, poezie, teatru, arte plastice, mass media - cinematografie în primul rând. - adică la ceea ce Eminescu anticipa vorbind de „pornocraţie”. Or, invazia lui homo manducans et pornocratus nu mai putea lăsa loc intelectualului. Astfel - schematic vorbind - de la cultura cerescului din arhaic - model Ghilgameş, Rigveda, Mioriţa, urmată de cultura etajului cerebral - model anticii greci şi Renaşterea, trecând apoi, cu romantismul, la nivelul inimii, acum „cultura” a coborât subombilical. S-au adăugat o serie de alţi factori : - decăderea educaţiei în şcoli datorită ignorării sau discreditării autenticelor valori spirituale, la care se adaugă penuria modelelor de dascăli cu serioasă formaţie intelectuală şi har didactic, începând cu şcoala primară şi terminând cu universităţile ; iar cartea şcolară la diversele nivele suferă prin superficialitate, lipsa informaţiei rigu-

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

roase, înlocuită cu rezumate, „pilule”, digests, propuse a fi uşor digerabile ; a şti să înveţi pe altul presupune o mare responsabilitate profesională şi etică ; - media operează. pe de o parte, prin faptul că se ocupă de cultura de consum, industria divertismentului ieftin, vulgaritatea până la obscenitate ; pe de altă parte, prin acţionarea ca o maşină de defăimare, de calomniere, jurnalistul pretinzându-se un fel de procuror radical, de justiţiar absolutist ; - politica, factor major în pervertirea noţiunii de intelectual ; amputat etic, intelectualul devine servilul politicului, al unor interese de grup ; are loc caricaturizarea profilului său prin fuga de singurătatea creatoare în favoarea expunerii publice gureşe - vedetismul TV suficient pentru a demonstra identitatea de intelectual, indiferent de ce debitează, de frazele filozofarde, cu verdicte definitive ; eseismul jurnalistic a luat locul autenticei gândiri filozofice. În context, amintim părerile formulate de mari creatori de-a lungul timpului privitor la politicieni : Platon, în dialogul Republica, i-a denumit mincinoşi şi făţarnici ; împăratul Marc Aureliu, în cugetările sale, Meditationes, i-a categorisit mai grav – jigodii; Nietzsche, în Wille zur Macht, îi consideră canalii; iar Eminescu încheie culminativ periplul adjectival prin cuvântul – pornocraţi, vocabulă creată de poet în premieră universală; - în ciuda invaziei neobişnuite a editurilor, cartea este tot mai puţin citită, exceptând literatura sexoobsesivă, consacrată prin premii Nobel şi naţionale; în schimbul cărţii, se preferă internetul, unde informaţiile sunt aproximative sau chiar eronate, fiind postate de multe ori prin amatorism ; în spaţiul numeric narcisismul, fabricarea online de autori, indistincţia, dizolvarea ideii de originalitate şi proprietate intelectuală, fluctuenţa, instabilitatea textelor constituie tot atâţia factori creatori de pseudointelectuali; - datorită producţiilor subculturale, care au confiscat cartea, arta şi media, are loc nivelarea, pierderea individualităţii, a personalităţii, prin pervertirea omogenă a „gustului”, a receptivităţii culturale. În acest timp intelectualul autentic a devenit „cavalerul tristei figuri” al idealităţilor, izolat, exclus social prin invazia „sferto-docţilor”, a ariviştilor, a mediocrităţii spontan coalizate. Louis Althuser conchide : condamnarea la moarte de către istorie a intelectualului se datoreşte faptului că „nu este condamnat la adevăr”. Carenţa Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

dimensiunii morale a actualei societăţi de consum se datoreşte decăderii intelectualităţii. Lipsa acestei călăuze - creatoare de direcţii, perspective, deschideri ideale - în viaţa de toate zilele şi în viaţa sufletească - are drept rezultat scăderea capacităţii de percepţie şi, de aici, a interesului publicului pentru valorile spirituale. Care sunt criteriile statutului de intelectual ? În ciuda semnalării insistente a apusului intelectualului, noţiunea este aplicată, arogată în continuare, astfel încât se pune problema unei definiţii : ce este un intelectual ? O carte a ziaristului Paul Johnson, Intelectualii, (Humanitas, ed. III-a, 2006), ar fi trebuit, poate, să ofere criteriile definirii intelectualului, având în vedere că autorul se ocupă de creatori precum Rousseau, Shelley, Lord Byron, Ibsen, Tolstoi, Hemingway, Brecht, Russel, Sartre, iar într-un capitol final, la o serie de nume mai recente. Trăim într-o epocă în care se poartă literatura de scandal, bucurându-se de privilegiul de a fi deosebit de comercială, fiindcă place cititorilor dornici să vadă mis à nu idolii, demitizate celebrităţile. Aşa procedează gazetăreşte Johnson în cartea sa. De altfel, el declară de la început că scopul lucrării este de a dezvălui ce se află dincolo de opera scriitorilor de care se ocupă. După ce menţionează succint meritele numelui abordat, urmează o lungă înşiruie de păcate: pletoră de soţii şi amante, însoţită de certuri, părăsiri, copii ilegitimi ignoraţi sau repudiaţi, probleme sexuale, prietenii înşelate, inconsecvenţe de ordin politic, josnicii de tot felul, inclusiv în probleme băneşti. Minciuna, falsitatea, violenţa sunt căutate şi exploatate cu minuţie. Nu rare ori autorul trage concluzii negative până la dezastruoase pe informaţii discutabile sau chiar pe proprii supoziţii. Eminescu demasca procedeul: „Ei vor lăuda desigur biografia subţire/ Care s-oncerca s-arate că n-ai fost un lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt şi dânşii”… Întrebarea este - cui prodest? - şi care sunt părţile discutabile ale unui asemenea demers ? Înainte de toate, autorul nu dă o definiţie a intelectualului, ca şi cum ea este înţeleasă de la sine. Din carte, pare că, pentru Johnson, două ar fi criteriile : influenţa socioculturală decisivă şi voliţionalitatea dusă până la violenţă. În al doilea rând, se ştie că rare ori există coincidenţă etică între opera şi viaţa unui creator. Este uşor de prezentat la modul catastrofal defectele inerente firii ome-

Pag. 7

neşti. Or, ceea ce interesează este aportul pozitiv, „lumina” pe care acel autor a adus-o, cum scrie Eminescu în Scrisoarea I : „Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el./ Neputând să te ajungă, crezi că vrea să te admire ?/…Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege./ …Dar afară de aceasta vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale./ …Nu lumina/ Ce în lume ai vărsato, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ./ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. Dacă există uneori discrepanţă între altitudinea unei opere şi calitatea vieţii de rând a autorului, trebuie de amintit că marile creaţii sunt dicteuri, autorul este un medium, un mijlocitor. În rest, nu rare ori el îşi petrece viaţa zilnică la fel ca omul obişnuit. Mai mult, uneori orgoliul pe care il conferă opera poate să-i inducă ideea unicităţii sale şi de aici îşi ia libertatea de a neglija controlul moral. Aşa s-a întâmplat cu Oscar Wilde, un asemenea comportament a fost pus pe seama lui Lord Byron, iar despre François Villon se spune că era un scandalagiu notoriu. Dar aici trebuie făcută observaţia că asemenea exemple nu justifică similare comportamente în ideea că – prin analogie - ele asigură un gir valoric unei opere mediocre. * Noţiunea de intelectual este axiologică. Adevăratul intelectual este un umanist, un promotor al spiritualităţii. Manifestând şi cultivând demnitate şi elevaţie, el este dotat cu un puternic simţ etic, în sensul răspunderii faţă de existenţă, care însemnează promovarea vieţii - începând cu natura, continuând cu societatea, cu sistemul de valori culturale universale şi sfârşind cu propria sa personalitate. Este semnificativ faptul că în greceşte cuvântul ήθος (etos), însemnează atât „caracter”, cât şi „sălaş”. Prin urmare, în etică îşi are intelectualul atât caracterul, adică identitatea spirituală, cât şi sălaşul. Eticul şi ontologicul se confundă. Posesor al unei cuprinzătoare culturi selective, intelectualul are largă deschidere asupra înţelegerii vieţii, posedă un înalt simţ al semnificaţiilor inerente lumii şi creaţiilor omului. În acelaşi timp, intelectualul este un creator de noi valori - introduce noi semnificaţii în circuitul axiologic al culturii. Intelectualul este omul interior, preocupat cu a fi, în raport cu omul exterior, preocupat cu a avea, insul de consum material, gol de el însuşi, în con-

Pag. 8

flict rapace cu ceilalţi şi cu natura în scopul dominării şi acumulării. Marii intelectuali posedă acea responsabilitate cosmică particulară, constând în convingerea că – dată fiind întrepătrunderea şi conjugarea universală a energiilor spirituale pozitive, acestea se fructifică – unde cum şi când nu ştim - în viaţa lumii. Nu este epoca noastră rezultatul algebric malefic al energiilor negative, distructive care ne asaltează zilnic şi de pretutindeni - o adevărată kaliyuga ? Homo intellectualis este un model şi un ghid spiritual. Aceasta este implicaţia lui socială şi nu neapărat servitutea politică. Tot ce el creează pozitiv - profesional sau/şi cultural - constituie un aport comunitar inapreciabil mai valoros decât cel al unui politician, în sensul modelării spirituale a sensibilităţii şi a gândirii celor din jur. Este bucuria comunicării frumosului, a sublimului, despre care vorbeşte Kant în definirea intelectualului ca om superior. Simţul axiologic şi lupta pentru promovarea valorilor umane şi culturale, aceasta constituie menirea şi necesitatea absolută a intelectualilor pentru o societate. În lipsa lor, o societate şi cultura ei intră în mod fatal în ruină, aşa cum se întâmplă în momentul actual. Când se va ieşi din agonie, când va lua sfârşit criza intelectualităţii, criza spiritualităţii - se întreabă conştiinţele îngrijorate de „apusul de zeitate şi-asfinţirea de idei”, semnalate de Eminescu în vastul poem Memento mori ? Poate că atunci când societatea va ieşi din cercul vicios autorepetabil – „frenezie şi dezgust, dezgust şi frenezie”, de care vorbea profetic tot autorul Glossei, caracterizând ”schimbările perpetui din sufletul modern”. Intelectul nu este un automatism ca instinctul, afirmă Ortega y Gasset, ci este o entelechie, o stare superioară in nuce, pe care trebuie să o transformăm în identitatea cea mai nobilă a omului. Or, noi credem că învăţământului universitar prin excelenţă îi revine catalizarea acestei transformări absolut necesare. Astfel, hotărâtor pentru renaşterea intelectualului este înainte de toate acest for suprem al inteligenţei. Când Universitatea se va schimba în ea însăşi, respectându-şi definiţia, cu cadre de vastă şi esenţială cultură şi totodată dispunând de responsabilitate etică de model renascentist, atunci va avea loc reinstituirea universalului moral, a universalului umanist.

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Theodor CODREANU

NUMERE ÎN LABIRINT1 9822. Primul comunicat al Comisiei guvernamentale de la Târgu-Mureş n-are darul să-i liniştească pe români. Ei se simt străini în propria ţară, ameninţaţi de cruzimea ungurilor, dar mai ales de propaganda UDMR. Şi, în plus, neglijaţi de guvern. Ajuns în Ardeal, Gelu Voican Voiculescu a fost fluierat de români. Nu cred că în vreo altă ţară s-a mai petrecut aşa ceva. Doar în Basarabia minoritatea a terorizat şi mai terorizează pe băştinaşi, dar ştim că acolo e un sistem colonial şi faptul devine explicabil. 9823. Lecţia pe care o dă naţiunea intelectualilor internaţionalişti este usturătoare. Ardelenii şi basarabenii sunt cei care vor salva spiritul românesc în faţa moleşelii balcanice de la Bucureşti. 9824. La Chişinău, Victor Socaciu cântă ca mesager al refacerii Daciei Mari. 9825. Dan D. Farcaş (în România liberă din 24 martie) ne asigură că un sondaj de anul trecut arată că numai 5% din populaţia Ungariei a optat pentru alipirea Ardealului la ţara lor. Deci să nui judecăm pe maghiarii de rând după naţionalismul şovin al liderilor. Aşa este. Dar ce te faci că minoritatea politicianistă e cea care decide în faţa istoriei!? 9826. Un domn, Ionel I. Purica, scrie în România liberă din 24 martie (Capitalul străin, fără convertibilitatea leului?) că, financiar, stăm mai bine ca în urmă cu zece ani: „Astăzi, aceste datorii sunt achitate şi chiar avem credite de 2,4 miliarde de dolari.” Încep să fie recunoscute eforturile lui Nicolae Ceauşescu de lichidare a datoriilor externe, ceea ce ne avantajează net în punctul de pornire spre economia de piaţă. Depinde acum numai de geniul economic al noilor guvernanţi, dar aşa ceva nu se vede deloc până acum. „Ştim – mai zice susnumitul – că, în planificarea vechiului regim, satisfacerea nevoilor poporului era lăsată pe seama «autoaprovizionării», totul fiind luat de aşa-zisul «fond de stat», de care dispunea un singur om, în vederea realizării unor idei megalomanice. A fost înfiinţat chiar şi un Minister al Achiziţiilor, un minister al zapciilor ca pe vremea fanarioţilor, care trebuia să asigure fondul de stat. Această organizare a economiei a însemnat o stare de echilibru instabil, anormal obţinută pe spinarea poporului.” Ionel I. Purica demonstrează, mai departe, că, – în condiţiile privatizării – atragerea de caOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

pital străin nu poate fi în favoarea românilor câtă vreme leul continuă să rămână o monedă neconvertibilă: „Atâta timp cât leul nu este evaluat pe piaţa monetară in-

ternaţională şi nu are acoperirea necesară, orice capitalist care investeşte valută într-o întreprindere din România va vinde marfa produsă pe valută, deci, din punctul nostru de vedere o va exporta. Marfa produsă va fi vândută în ţară, ridicând nivelul de trai al populaţiei, numai dacă o vom plăti cu o monedă convertibilă. Dacă leul nu este convertibil, atunci introducerea oricărui capital valutar străin nu va face altceva decât să creeze locuri de muncă plătibile în lei neconvertibili, cu exportarea produselor muncii, fără ca populaţia din ţară să profite de ele. Or, aceasta nu înseamnă altceva decât exportul de muncă ieftină efectiv înglobată în produsele realizate cu un capital străin, situaţie care în secolul trecut se numea colonialism.” De ce în secolul trecut? În chiar secolul nostru, iar România are „generos” deschisă în faţă trecerea din colonialismul sovietic spre cel occidental. 9827. Partea ungară continuă să creadă că dreptatea stă numai pe talerul ei. Guvernul de la Budapesta consideră că disensiunile interetnice de la Târgu Mureş se datorează exclusiv guvernului de la Bucureşti, care „nu a întreprins măsuri hotărâte pentru curmarea renaşterii şovinismului român”, din pricina căruia guvernul nu a satisfăcut imediat cerinţele maghiarilor ardeleni. Guvernul budapestan respinge orice

Pag. 9

acuzaţie că s-ar fi amestecat în treburile interne ale României. Dimpotrivă, ar fi dreptul „legitim” al Ungariei de a hotărî soarta maghiarilor din ţările vecine! Apoi, vorba lui Eminescu, stai de vorbă cu asemenea oameni! Mai mult, Gyula Horn este hotărât să ducă până în pânzele albe propaganda antiromânească în lume. Ministrul ungar şi-a anunţat o vizită la Lisabona, unde va pleda cauza Ungariei în diferendul cu România. Ardealul trebuie să devină o problemă europeană, pentru ca genocidul antimaghiar să fie stopat! (Nepszabadsag). 9828. Ungaria adoptă aceeaşi atitudine şi faţă de minoritatea maghiară din Slovacia. Matyas Szuros i-a adresat o scrisoare lui Vačlav Havel pe tema drepturilor la autodeterminare a maghiarimii. Culmea e că minoritatea maghiară din Cehoslovacia n-a cerut sprijinul Ungariei. Prim-ministrul Slovaciei, Milan Cic, a declarat televiziunii din Bratislava că nu doreşte ştirbirea relaţiilor de bună vecinătate cu Ungaria: „Cu toate acestea, nu dorim nicidecum ca atitudinea noastră tolerantă să fie interpretată de prietenii noştri drept slăbiciune.” 9829. Pastorul Lászlo Tökés declară, în America şi în Canada, că vrea să fie „campionul reconcilierii” dintre români şi unguri! 9830. Ruşii recunosc că NKVD-ul este vinovat de moartea celor 15 000 de ofiţeri polonezi în lagărul de la Katyn2, în 1940, rezultat al Pactului Molotov-Ribbentrop. Până acum, punctul de vedere oficial era că hitleriştii i-ar fi masacrat pe polonezi, atunci când au invadat Uniunea Sovietică, în 1941. 9831. După semnarea tratatului de la 23 august 1939 între Hitler şi Stalin, Nicolae Iorga a simţit imediat că se repetă Tilsitul – întâlnirea prietenească dintre Napoleon şi Alexandru I, urmată de campania franceză, cu „o armată întreagă încremenită în vifor”. Şi, de fiecare dată, noi, românii, am pierdut Basarabia!3 9832. Ucigând direcţia naţională de la revista Luceafărul, intelectualii cosmopoliţi ar trebui s-o reinventeze pentru a-şi ispăşi păcatul ocultării spiritului românesc. 9833. Pe cât de abil pare Radu Câmpeanu în lupta politică, pe atât de naiv şi neproductiv este ziarul Liberalul, care atestă un amatorism ieftin, mimând spiritul critic. Să nu-şi găsească liberalii măcar un nou C.A. Rosetti? 9834. Un telefon de la Viorel Ştirbu (care se simte, oarecum, „vinovat” că nu m-a informat

Pag. 10

corect în legătură cu dosarul de la Uniune), îmi confirmă, din nou, că sunt pe „lista neagră” a internaţionaliştilor aflaţi la putere în cultură. Au fost validate dosarele a zeci de mediocri, mă consolează Viorel Ştirbu, pe când al meu a fost respins. Trebuia să mă adresez Asociaţiei din Iaşi, îmi reproşează Al. Dobrescu, care ţine neapărat să părăsesc învăţământul şi să mă încadreze redactor la revista Convorbiri literare, asigurândumă c-o să primesc şi un apartament. Îi spun că eu nu cred în „stabilitatea” acestor vremuri de „tranziţie” şi nici în eficienţa presei. 9835. Pastorul Lászlo Tökés e departe de a deveni un „campion al reconcilierii” dintre români şi unguri, cum s-a lăudat. În realitate, aţâţă şi mai tare discordia, plângându-se cât de năpăstuiţi îi sunt congenerii. Caz de patologie a dedublării? 9836. De-a dreptul donquijotescă izolarea nonconformistă a lui Cezar Ivănescu. El acum e preşedintele Societăţii Scriitorilor Români (vechea denumire interbelică), ce adună pe toţi nedreptăţiţii Uniunii oficiale. În Baricada, face publice motivele protestului său prin greva foamei. Mă invită să public acolo, să mă raliez Societăţii Scriitorilor Români. Dar revista lui Eduard Gugui mi se pare de un radicalism nefiresc, iar Cezar Ivănescu este îngrijorător de inclement faţă de toţi cei pe care-i consideră slugoi ai fostului regim. Plus de asta, a trecut la durităţi de limbaj care-l vor costa, cu siguranţă. Nu cred că proiectul Societăţii Scriitorilor Români va avea sorţi de izbândă. 9837. Soseşte un mesager la Huşi, din partea lui Cezar Ivănescu şi a lui Marcel Petrişor, care insistă să ader la Societatea Scriitorilor Români. Tocmai când mi-am pierdut încrederea în orice soi de „societate”, fatalmente exprimând fiecare un narcisism de grup. Or, filosofia mea este neutralismul. Sunt menit a rămâne cronicar, iar nu combatant. De aceea, l-am refuzat şi pe Al. Dobrescu, el însuşi ancorat, acum, în polemici politice. 9838. După o explozie extraordinară, ziarele încep să se vândă din ce în ce mai puţin. Fiindcă, vorba lui Eminescu, oamenii văd că lumea nu se schimbă cu palavre şi cu „frânturi de limbă”. Stive întregi hârtie pierdută în van. 9839. Delegaţii Grupului pentru Dialog Social primesc, la Budapesta, o usturătoare lecţie de patriotism de la intelectualii unguri, departe de a fi atinşi de morbul cosmopolitismului şi al snobismului. Ei credeau, ca şi vechii comunişti, că Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

fundamentul relaţiilor umane este de ordin social, întâi de toate, şi nicicum etnic. Ungurii i-au tratat de sus, ca pe nişte orientali lipsiţi de exerciţiul democraţiei. Intelighenţia ungară nu e dispusă cu nimic să creadă în fumurile internaţionaliste. Ştiu una şi bună: că maghiarii din Transilvania sunt ai lor. Să le fie de bine lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Cornea dacă nu sunt interesaţi de soarta românilor din Ardeal! 9840. Bine ar fi ca masoneria să joace acum rolul pe care l-a avut la 1848 şi la 1859. Sunt semne că lojile ies din „adormire” ca ciupercile după ploaie. 9841. Intelectualii unguri nu se căciulesc nici în faţa celor francezi, considerându-i pe aceştia „nedemocraţi”, de vreme ce n-au luptat pentru drepturile minorităţilor, înăbuşite sub masca cetăţeniei franceze. De aceea, cred ei, Franţa este în pericol de a fi eliminată din Casa Comună a Europei! 9842. La Bucureşti, ambasadorul sovietic se exprimă limpede în problema basarabeană: românii vor mai primi acolo ceva „autonomie” economică şi culturală, dar roata istoriei nu se va întoarce niciodată îndărăt! Vizibilă ameninţare, ca şi-n cazul Lituaniei. 9843. Ziariştii de la Tineretul liber au făcut cercetări, demonstrând că nu au existat terorişti arabi. A fost un simplu zvon preluat de la corespondentul din Bucureşti al televiziunii din Budapesta. Dar acesta, chestionat, nu recunoaşte că a emis o asemenea ştire. 9844. Intelighenţia interfrontistă din România a început un război cu tot ce înseamnă sentiment naţional. Războiul este direcţionat, deocamdată, împotriva „Vetrei româneşti”. Un „dialoghist” a făcut o declaraţie violentă, preluată cu mare satisfacţie de posturile de radio ungureşti: „Vatra românească este o organizaţie isterică, şovină şi lipsită de orice cultură politică. De fapt, ea reprezintă pentru noi un mare balast. Aceasta este povara noastră, pe care trebuie s-o cărăm după noi, având în vedere că textele politice angajate nu au nici o influenţă asupra nimănui şi în acest fel masele reacţionează printr-o lipsă extrem de mare de simţ moral. În cele afirmate mai înainte am vorbit despre grupări şi despre indivizi. La vremea sa, Tocqueville, în America, deci pământul democraţiei, a vorbit despre tirania majorităţii. În aceste momente tocmai de aşa ceva ar trebui să ne ferim şi noi…” Asta o spune „disidentul” Dan Petrescu, lăudat de Gabriel Liiceanu. Dan Petrescu este miOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

nistru adjunct al culturii şi a participat, cu Grupul pentru Dialog Social, la întâlnirea intelectualilor români cu cei unguri. Declaraţia lui Dan Petrescu a fost difuzată sâmbătă, pe 24 martie 1990, pe postul de radio Kossuth. Cu acest prilej, s-a făcut afirmaţia că singura vinovată de atrocităţile de la Târgu Mureş este „Vatra românească”. Principala povară, aşadar, a moştenirii trecutului nedemocratic este sentimentul naţional al majorităţii populaţiei din Carpaţi. „Democraţia originală”, coaptă în cuptoarele ideologice ale brucanilor, este exercitarea puterii împotriva majorităţii. Exact ca în dictatura proletariatului. Ceva mai cu picioarele pe pământ, şeful lui Dan Petrescu, Andrei Pleşu, se dezice de asemenea injurie la adresa neamului românesc. 9845. Dincolo, la Moscova, Gorbaciov se luptă cu aceeaşi „stafie”: naţionalismul popoarelor din imperiu. Proaspătul preşedinte al Republicilor taie astfel nodul gordian: Casa Comună Unională (coroborată cu stafia cea mare, Casa Comună Europeană) nu poate admite ideea că un popor are dreptul să-şi hotărască singur soarta. Astfel, mascota „casei comune” este o diversiune gorbaciovistă şi internaţionalistă pentru perpetuarea „revoluţiei mondiale” a comunismului de coloratură troţkistă. Doctrina Andropov în acţiune. 9846. În Moscovskie novosti, Mircea Snegură (devenit, apoi, Snegur) pledează pentru apropierea dintre basarabeni şi români, ca fiind acelaşi popor. Declară, imediat, totodată, că vede viitorul Moldovei sovietice cu o sporită autonomie în cadrul unei federaţii noi4. Deci, români, români, dar tot la ţâţa imperiului să se oploşească. Nu mă îndoiesc că aceasta este voinţa Moscovei pe care regimul brucaniano-iliescian o va respecta cu stricteţe. 9847. Radu Enescu (în 22, nr. 12/1990) se face avocat al „obiectivităţii” în problema Ardealului. După revoluţie, „România a beneficiat de o şansă unică, pe care a ratat-o, de a încerca o reconciliere trainică cu Ungaria. Partea maghiară, crede Radu Enescu, manifestă o binevoitoare receptivitate”, pe când România este încă prizonieră „naţionalismului” şi refuză a recunoaşte drepturile istorice ale maghiarilor, aşa încât nu s-a întâlnit, la nivel înalt, cu vecinii, ceea ce pare un argument „corect politic”. Fostul ideolog cultural îi apără pe unguri, ca fiind mult mai buni şi lipsiţi de şovinism. Pentru asta, Radu Enescu vrea să-i ia ca părtaşi pe greco-catolici, care ar fi şi ei reprimaţi: „Cică greco-catolicii n-ar fi ro-

Pag. 11

mâni! Dar a nu poseda calitatea de «român neaoş» e o realitate infamantă?” Nu, desigur, căci greco-catolicii sunt români, siliţi cândva să treacă spre papalitate spre a-şi conserva identitatea. În evenimentele de la Târgu Mureş, n-ar fi important cine a început încăierarea. Ar trebui mers la cauzele istorice şi la eliminarea lor. Bine zis. Iar Radu Enescu se mândreşte că nu e xenofob, aruncând şi el întreaga vină pe „Vatra românească”, „fanatică”, cu pretenţia de a se substitui poporului român. În acest sens, este lăudat Radu Câmpeanu, care ar fi un „cumpănit”, rezistând în faţa guvernului care urmăreşte înlocuirea dictaturii cu un „despotism luminat”. Îşi fundează afirmaţia pe teoria lui Gabriel Liiceanu că în fiecare dintre noi stă pitit un mic tiran. Neîndoielnic, dar de ce ar fi mai bun micul tiran pitit în Liiceanu decât acela din al oricărui alt individ care mai simte româneşte? Unde stă pitită „obiectivitatea” pe care şi-o arogă Radu Enescu? 9848. Acelaşi nr. din 22 găzduieşte colocviul intelectualilor români şi maghiari pentru „reconciliere” (Budapesta, 19-20 martie 1990). Săi

vedem la lucru pe înţelepţii neamului. În gândirea lui Mircea Dinescu, musteşte ideea Casei Comune a lui Mihail Gorbaciov, în numele căreia el a devenit „disident”: „e clar că la ora asta există o recrudescenţă a naţionalismului – mai ales în ţările foste socialiste. E o dramă care ne pândeşte pe toţi. E puţin absurd acum, când se pune problema Casei Comune a Europei,

Pag. 12

noi să rămânem în continuare la marginea ei”. După mintea lui Dinescu, ţările baltice, Basarabia, Armenia, Georgia etc. tulbură enorm apele Casei Comune şi ar trebui să rămână cu gâtul în jugul imperial. În context însă, maghiarii ardeleni au tot dreptul la „naţionalism”, la „desprinderea de sub jugul României”, s-a oţărât de la locul lui Gyula Horn, dezamăgit de atacul la adresa naţionalismului. Toate sunt cu două tăişuri, tresare poetul, zicând că religiile diferite îi dezbină pe români şi maghiari. Gabriel Liiceanu mărturiseşte că a venit la Budapesta hotărât să aducă un omagiu pastorului Lászlo Tökés, eroul revoluţiei române, fără de care dictatura ar fi fost de neclintit în România: „M-am gândit să aducem un omagiu al românilor pastorului Lászlo Tökés.” Filosoful a amestecat idei culturale valabile cu o gândire politică de aceeaşi înălţime ideatică dinesciană. Liiceanu are dreptate zicând că „civilizaţia şi cultura se bazează, prin excelenţă, pe cultivarea diferenţelor. Se bazează pe asimilarea celuilalt ca fiind o prelungire a ta, sau prin acceptarea lui ca având dreptul de a fi altceva.” Foarte frumos, numai că e demagogic, deoarece Liiceanu recunoaşte doar propria „diferenţă” de ceilalţi, dar nu şi a celorlalţi faţă de el, fie că se numesc români şi ei, precum stigmatizaţii de la Luceafărul. Kányádi Sándor asigură solemn că maghiarii nu vor Ardealul, ci doar „drepturi” fireşti. El apelează la situaţia moldovenilor din Basarabia, ca termen de comparaţie cu a ungurilor din Transilvania, uitând că deznaţionalizaţii nu sunt maghiarii, ci basarabenii şi uitând că Basarabia şi Ardealul sunt străvechi pământuri româneşti. Apoi, adresându-se lui Ioan Alexandru, poartă grija ţiganilor, care ar fi la fel de năpăstuiţi ca maghiarii. Poetul observă că europenii n-au fost suficient de creştinaţi şi de aceea n-au ajuns la simţirea înfrăţirii dintre toate naţiile de pe continent. Intervine Gabriel Liiceanu şi zice că întâmplările de la Târgu Mureş nu numai că au rădăcini istorice, dar s-au derulat după un scenariu bine pus la punct, autorul acestuia fiind Securitatea, încât nu maghiarii au pornit zurba, ei căzând, ca şi românii în aceeaşi capcană. La asta, înţelepciunea lui Mircea Dinescu a strălucit din nou: „Sunt oameni care au tăcut multă vreme, oameni infantili în ceea ce priveşte cunoaşterea istoriei. Să nu uităm că am trăit, vorbeam ieri, într-un soi de nevroză naţională, există alienare la nivel naţional, asta e realitatea.” Domokos Géza crede că imaginea sălbătiOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

ciei românilor este rănirea lui Sűtö András, el ar trebui să fie reperul întregii discuţii. Intelectualii români n-au avut nici o tresărire, uitând de Mihăilă Cofariu, şi el cu drept de a fi reper. Atotcuprinzător, cum e, Mircea Dinescu conchide că rostul colocviului este să rezolve ceea ce n-au reuşit politicienii timp de un mileniu, aşa că vor fi iertaţi dacă n-au reuşit în două zile. El a sfârşit prin a deplânge cât de năpăstuite au fost naţionalităţile în România (spre deosebire de Ungaria, fireşte, unde românii, huzurind, şiau pierdut identitatea!): „Ani de zile naţionalităţile au fost nevoite să-şi vorbească limba maternă în şoaptă. (Într-adevăr, când românii mergeau în Covasna, maghiarii se speriau şi fugeau din calea lor să vorbească în şoaptă. Mai mult, tăceau mâlc atunci când, în magazine, li se cereau, în româneşte, diferite obiecte spre vânzare!). 9849. Într-un articol din 22, Gabriel Andreescu consideră că articolul din Adevărul, semnat de Romulus Vulpescu, pe tema evenimentelor de la Târgu Mureş, este „plin de venin”, catalogându-l: „Toţi aceşti indivizi care tăceau chitic în timp ce ţara le era pângărită de bezmetic se trezesc peste noapte purtătorii de cuvânt al neamului.” (Însemnare a călătoriei mele). Vezi bine, numai Gabriel Andreescu şi ai lui sunt îndrituiţi să fie „purtători de cuvânt ai neamului” românesc, pe când Romulus Vulpescu este un „individ” odios, fără drept la cuvânt! 9850. Paul Anghel, Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu o iau de la zero cu editarea revistei Fapta, al cărei redactor-şef este Ilie Purcaru. Primul număr deja a produs o „surpriză neplăcută” lui Nicolae Manolescu, într-un editorial din România literară. Se putea altfel?5 9851. 9 aprilie 1990. După multe insistenţe de la inspectoratul judeţean, am acceptat, în cele din urmă, să merg la Târgovişte, ca membru al Comisiei Naţionale, acolo urmând să se desfăşoare olimpiada de limbă şi literatură română. M-am gândit că este o experienţă necesară în condiţiile primei ediţii de după căderea comunismului. Anul trecut, la Iaşi, concursul fusese programat la Oradea. Cum maghiarii au început să dicteze în politica învăţământului românesc, de frică, Ministerul a hotărât să mute olimpiada la Târgovişte. Bineînţeles, fără participarea elevilor maghiari şi germani, separaţi acum de români, pentru întâia oară, după decenii de convieţuire, în localităţi diferite. Deocamdată, constat că organizarea conOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

cursului este de o improvizaţie plină de confuzii, în spatele căreia se ascunde tragedia societăţii româneşti. Discrepanţe mari între programul tipărit şi realitate. Reprezentanţii Ministerului sunt lipsiţi nu numai de experienţă, dar şi de personalitate. În ultimii ani, preşedinte de onoare al olimpiadei, care poartă încă numele lui Eminescu, a fost Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acum, aflu că se află în dizgraţia disidenţilor autocronici, cum deja le spune Paul Goma, şi, în consecinţă, s-a renunţat la patronajul spiritual al proaspetei proscrise. Preşedinte „executiv” a fost numit clujeanul Mircea Muthu, un cercetător destul de obscur, al cărui merit principal pare să fie „afinitatea” cu Interfrontul românesc. Din partea Uniunii Scriitorilor – Cristian Teodorescu, un autor tânăr, dar fără prestigiu literar, el având meritul de face parte din grupul învingător de la România literară. Altminteri, cenuşiu de-a dreptul discursul său în momentul deschiderii olimpiadei. Mai bine grăitor s-a dovedit a fi Arcadie Donos, scos, ad-hoc, şi el scos din anonimat şi prezentat ca lider al Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”, recent înfiinţată. Ceva mai reuşit, deşi în condiţii tehnice de-a dreptul mizerabile, s-a dovedit a fi programul artistic, cu participarea actorului Silviu Stănculescu şi a tenorului Florin Diaconescu. Este, probabil, prima ieşire în public a lui Silviu Stănculescu, după 22 decembrie 1989, compromis prin recitările avântate din versuri închinate partidului şi perechii prezidenţiale. Altminteri, actorul s-a arătat marcat de experienţa lui trecută, încercând să pledeze pro domo prin două frumoase poeme din Serghei Esenin şi Rudyard Kypling. Cred că i-a reuşit. 1

Fragmente din Numere în labirint, vol, IV, în curs de pregătire 2 Cadavrele ofiţerilor polonezi au fost descoperite, în apropierea satului Katyn, la vest de Moscova, în 1943, de către germani. 3 Partea uluitoare a lucrurilor e că documente recent descoperite arată că serviciile secrete româneşti au cunoscut, din prima clipă, prevederile protocolului secret, adiţional, privind pretenţiile faţă de Basarabia şi Bucovina nordică. Dar guvernul de atunci n-a făcut nimic care să preîntâmpine catastrofa. 4 Această nouă federaţie se va numi Comunitatea Statelor Independente. 5 Aici se încheie Caietul 53.

Pag. 13

Marinică POPESCU

Romanul lui Emilian Marcu sau despre barocul fantast în restaurarea lumii, începutului

n ordinea apari iei, romanele publicate de Emilian Marcu sunt: Iadul de lux, Lumea de dincolo de lume, Mormântul călugărului ioanit, Aducerea cenușii la templu, Ultima cină a palatinului, Suburbii municipale și Tobele mute, acesta din urmă apărut la Editura Pim, Iași, 2014. Emilian Marcu nu spune, el arată, pune la cheia partiturii un bemol tocmai pentru a putea vedea-auzi-pipăi-degusta, pentru a percepe „absolutul” realită ii fără a fi (cu toate avertismentele, nu numai biblice) copleșit, mutilat pentru îndrăzneală. De fapt autorul nu încearcă o eschivă, un truc, ci, martir autentic, scade pragul sensibilită ii, spre a fi inundat, a percepe și astfel spre a reda, a da cu viu preaplin, de felul pulsului cu intim-cosmică amprentă, realitatea ca fenomen cu proprie inten ie, cu intensitate și sens, ca existen ă și deopotrivă semnifica ie, drept existen ă-cunoaștere. Marca stilistică a romancierului e „drama”, care nu se lasă căutată, e aici și acum, proprie vie ii, se vrea pur și simplu asumată, la limita tragicului; martirii își cultivă voca ia de mărturisitori, singuri se sapă, fac inutilă gura ferită și strâmbă, fără sa și fără so , a delatorilor cu porniri canibalice. În Tobele mute romancierul experiază, cu fastuoasă și fină, subtilă orchestrare, o anume mistică a sunetului, a ascultării. El lasă, pentru mu enia (cu nesunetele, nezgomotele ei) care tinde

Pag. 14

să se facă auzită, doar câmp de rezonan ă mistica luminii, ca întuneric luminos. Cu fermitatea firescului suprafiresc, autorul cu voca ia de creator - de neredus la limitare, imitare - pune în mod decis, din început, un bemol absolutului inexprimabil în mod normal prin sunete, de felul mu eniei fiind, și astfel el coboară, absolutului-mu eniei, pragul sensibilită ii până la rana vie a auzirii (sale, a neauzitului) în ascultare. Iar a auzi în ascultare înseamnă să fi atins cu intimitatea tinderii tale starea de gra ie: să percepi cum metaforic, asemănare a neasemănării, deopotrivă sacru și profan se naște cuvântul, se naște gândirea și implicit comunicarea ta cu tine însu i, cu ceilal i. Cu aplecare și aplicare la Holderlin, Heidegger încerca să-și explice formarea însăși a cuvântului în arta deplină a poetului, cu care de fapt începe și se termină filosofia. Din capul locului dăm sentin a: poezia lui E. Marcu în proza lui E. Marcu ine de filosofie, de atitudinea dintre „eu” și „tu”, act dialogal al persoanei, ca gândire și deopotrivă existen ă. Și numai astfel, ca subiect și deopotrivă interpret liric (abordând, cu cheia autorului-creatorului, hermetic interioritatea de felul conștiin ei a ceva-cuiva), prozatorul mijlocește între un subiect-obiect și el, acest subiect-obiect, despre care scrie, tocmai ca acesta să „se” releve, arate și, încă, spre a primi revela ia, existen a-cunoașterea de sine, a „se” gândi și deopotrivă a fi sensibil, subiect estetic, și chiar a fi divin - în virtutea frumosului despre care deplin, la sfârșitul antichită ii, în apus apoteotic, mărturisește Plotin. (Aici, se cuvine să men ionăm că mistic și deopotrivă estetic nu se face deosebirea între subiectul și obiectul cunoașterii; în acest caz, indistinc ia, obscurul, anume dezordine in de blazon.) Cu ascultare fără de vinovă ie, liberă, cu acută trezie ca și cum el e spre a se lăsa vânat (o artă părelnic feminină, barocă-strălucitoare) și nu, posesiv-viril, spre a vâna, Emilian Marcu exersează creator arta de „a arăta”. El nu mimează, nu limitează descriptiv cu cuvintele realitatea, înghesuind-o siluit în turbinca lor, ci-i dă strălucire, deschidere proprie, realită ii, „dă via ă, și via ă din belșug”. Generos, mântuitor chiar, autorul folosește imagini în care crede, imagini cu anume artă-ardere de înalt-adâncă ini iere, iar flacăra rezonantînaltă a operei lui, ca de la sine (stăpânind peste legea gravita iei), pare să constituie însăși imaginea și starea templului în care, în mod desăvârșit, artistul („artistul-operă”, după Nietzsche călcând gotic, deopotrivă dionisiac și apollinic, pe urmele lui Plotin) oficiază, contemplă: e contemporan cu virtutea, valoarea, natura, divinitatea, astfel el dă Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

timpului succesiv reflexivitatea consistentă ca durată, ontica gra ie, sentiment-atitudine, mai mult decât simultaneitate, astfel deci el, autorul-creatorul, înnobilează timpul ca „via ă”, ceea ce pentru un muritor conștient înseamnă valoare a valorilor. Mesajul romanului, inclusiv pentru cei care administrează oficial „tobele mute”: ca valoare, via a nu trebuie mutată sau transmutată decât (în urcuș, pe muntele dreptă ii cu sublime vîrfuri de uimire și milă) în via ă. Poten ând trăirile personajelor, E. Marcu citește-scrie timpul ca pe un palimpsest: „via ă”, realitate cu încă nebănuite niveluri vibrând-pulsând, gata să se arate. Adeseori timpul nara iunii se oprește și, ca stare, începe-se arată timpul liric metaforic, cum însăși mergerea-mișcarea ar sta, s-ar întoarce ca un cer, cu propriul ei loc fiind, ca pe deasupra ei, astfel mergerea-mișcarea devenind gra ie, mireasmă de eternitate: „El (Aliluievici, n.m, M. P.) o mângâia pe frunte și se afunda între sânii ei și privea cum răsare luna de după mesteceni, ca o sărbătoare de dinainte de război. Tasia mirosea, cu nările umflate, ușor pufăind, aburul lunii și se lăsa purtată printre nori de privirile lui mângâietoare și de vorbele lui leneșe.” În această proză, capacitatea de transfigurare, cu materialul clientului (paranteze, ecstaze la purtător), se dovedește uluitoare, faustică nuntire în cer. În iconomia romanului Tobele mute autorul ne pune în aten ie un loc fără loc, topos fără topos și ethos fără ethos, un neloc fără suflet: sat-lagăr în taigaua siberiană unde uneltitori de orice fel ai maicii Rusiia și ai tătucului Stalin erau izola i pentru muncă și reeducare, la tăiat și fasonat mesteceni. Desigur, valoarea la care mărturisitor se angajază romancierul este „via a”. Ca principiu de lucru, axioma sună: „Via a trebuie trăită într-un fel”, cu un anume chip de normalitate, chiar în condi iile-limită date: sfârșitul celui de-al doilea măcel mondial, din care foarte mul i bărba i nu sau mai întors, apoi frigul și izolarea, lipsurile, constrângerile, violen a, moartea la tot pasul. Referim despre „locul fără de loc” în două sensuri, pe care autorul, în felul Penelopei (aflată în ascultarea, ca văz deplin, homeriană), le ese și le destramă spre a împlini condi ia de dramă amânarea ispitirii și împlinirea ispășirii - ca normalitate a vie ii. Pe de o parte, cu anume grad de libertate, locul fără de loc e chiar pia a de schimb, unde lucrurile-bunurile nu stau, trec (se schimbă, deci) de obicei cu cel mai mare folos de partea celor care, negustorește, neagă, creează condi ii prielnice corup iei, speculei, favoritismului, lunecoaselor promisiuni din zona promiscuită ii. Aici, din roman, numim protagoniștii: donjuanul TrifoOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

nov care aducea mărfuri, bucurii fel de fel, cu motocicleta lui nem ească cu ataș, rechizi ionată, șoferii angaja i pe camioane care cărau mestecenii din satul-lagăr până la orașul-port la fluviu, ei fiind gata să profite de femei și să se îmbete ca porcii, apoi magazionera-bucătăreasă Katiușa Vasilievna care-și dădea singură legi, și, în general, aici se înscrie de la sine personalul angajat al lagărului. Cu grad drastic redus de libertate, „locul fără de loc” e chiar lagărul cu pricina, institu ia de exterminare a inșilor, în stare să-i dezlocuiască din ei înșiși pe oameni; cu stihinice lovituri, ca de trăsnete, lagărul desparte omul de om, omul de el însuși, spre a-i confisca, sălbatic, locul-dreptul propriu de a fi. Așa s-au format, prin despăr iri crâncene-criminale - și istoria depune mărturie -, marile imperii care au smuls și încă smulg, „din afară” și deopotrivă „din lăuntru”, locul viu-pulsând „între” oameni și „din” oameni. Sistemul, al cărui propriu loc e de felul Judecă ii de Apoi, tocmai se vrea doar abstractă, ideologică func ionare-execu ie, el produce cu infailibilitatea autorită ii - ca sublimă dreptate și totodată absolut-puternică violen ă - atât contragerea, cât și aneantizarea omului. Locul unde părea că deplin pulsează via a cuprindea tobele care, la ordinul comandantului de lagăr, Aliluievici, băteau și băteau de-i luau de inutului auzul - poate că și-atunci când nu băteau, lăsândul astfel cu adevărat fără de loc lăuntric (ni se spune că Mântuitorul nu avea unde să-și pună capul), lăsându-l pe bietul om fără de capacitatea de odihnă-identitate, fără întâlnire cu sine, fără de ascultare, ca fără de cuvinte-limbă, vitregit de propria comunicare-comuniune, gândire-existen ă. Cinghiz Aitmatov descrie într-un roman cum se producea în Marea Uniune de la răsărit mancurtizarea, formarea oamenilor - un fel de mutan i siniștri, monștri - loiali sistemului roșu, fără pic de milă fa ă de semeni. Cel în cauză, copil sau matur, era ras pe cap, după care i se aplica direct pe tidvă o piele groasă, moale-udă, iar astfel insul era inut în soarele topit al deșertului până acea piele se usca și se strângea, până, între leșinuri, pierderi ale conștiin ei, i se modificau nefericitului (dacă nu murea) craniul, creierul, credin a pur și simplu de om, de felul conștiin ei. E. Marcu nu pierde prilejul să descrie cum se confec iona o tobă, cum adică se prepara pielea de cîine, cum se rădea de păr, cum se freca cu sare grunjoasă, apoi cum se întindea pe acea cutie de rezonan ă, cum se usca. Înainte de a da comandantul ordinele, veștile, băteau incontinuu tobele. Oamenii din satul-lagăr trebuiau să uite orice altceva, ca fiind

Pag. 15

fiin e mute în mod absolut (fără cunoștin e, fără conștiin ă, fiin e îndobitocite, ca și cum ar fi băgate în tobe precum în vestita turbincă a lui Ivan, spre a-l aminti aici pe Creangă cu umorul lui de deplină dramă), ca și cum, iată, ar participa total și cu to i la un ritual de asceză, purificare specific ajunării înainte de o pravoslavnică sărbătoare roșie. Evanghelia (gr., vestea bună) roșie trebuia scrisă direct pe pergament, în creier. Între satul-lagăr și orașul-port de la marele fluviu, de unde curge libertatea, autorul plasează ca spa iu propriu începutului (fără de care începutul nu ar mai fi avut loc, nu ar mai fi început, adică nu ar mai fi avut timp, spre a fi timp-timpul ca atare, succesivitate) satul Ivanovca - satul din care bărba ii, Ivanii, au plecat pentru maica Rusia, la război, pentru a nu se mai întoarce. Un asemenea sat fără de bărba i și fără de câini vorbește de la sine ca de exilul unui popor majoritar de femei, precum evreii duși în Babilon cu 500 de ani î.Hr. Sașa Ilici, fără un picior zdravăn fiind, era numit comandantul oficial al satului, însă femeile o recunoșteau drept „comandira noastră” pe văduva Nastasia Vavilov (în psalmii versifica i, mitropolitul Dosoftei transcria numele Babilon ca Vavilon). Ea a venit cu ini iativa ca - în numele normalită ii, al vie ii, nașterii, păcii - din satul-lagăr, unde erau mai mul i bărba i, să fie primi i, la sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou, în ospe ie copii, femei, bărba i aleși după criteriile lui de comandantul lagărului, Aliluievici. Nu doar ca temă de fundal (planurile treipatru, ca mistuite de la sine, în fără de relieful, fără de aderen a propriu-zisă a obișnuin ei tocite, bătucite) ci, adânc magmatic, autorul surprinde în acest roman de un realism fantast aparte „lumea femeilor”, psihologia lor în rosturile intim-cuprinzătoare ale speciei. De fapt, „lumea vie ii”. Aici se află temelia și tema, puterea și gingășia, geometria și fine ea romanului, geniul lui aparte. Dacă oricărui loc îi corespunde un geniu - genius loci, cum spuneau romanii -, atunci geniul „locului fără de loc” al satului-lagăr este satul Ivanovca. Admira ia noastră pentru intui ia autorului. Nu întâmplător prin fel de fel de „artificii naturale”, artistice, autorul face ca „Ivanovca” să sune, să fie percepută a „Evanovca”, comunitate a Evelor. Astfel citind, se pune cu claritate pe firul normal-epic al romanului și suspansul abscons, suprarealist, incredibil, al dispari iei pentru un timp a lui Sașa Ilici, plecat la vânătoare după ursul care i-a sfâșiat câinele credincios. (Credibil, astfel, ni sar părea și faptul dacă autorul ne-ar spune cum că Sașa Ilici și-a făcut din pielea ursului, pentru maica Rusiia, o tobă uriașă, ale cărei bubuituri mute le-a

Pag. 16

auzit în inimă, pe patul de moarte, însuși tătucul Stalin.) La fel, ca gestică, frustă expresivitate, autorul suprinde cum ele, femeile din acest sat, își lovesc cu palmele - ca a mirare-surprindere, edificatoare trezire dintr-o surpare de sine -, așa, pentru ceva-orice, șoldurile și fundurile lor mari ca niște tobe mute. Cine să le-audă !? Ca travaliu de naștere, în anume firească (natural-divină chiar) opintire tehnic-ideatică expresionistă, cu miză apofatic-mistică de a uni contrariile, E. Marcu ob ine cu ajutorul „mu eniei” evident tensionată, încărcată cu energie, presiune - ceea ce numim strigătul, „Evrik-Evrika”, însuși răspunsul la întrebare, însăși rezolvarea pentru problemă. Cum se știe, în ordine natural-divină mama, Eva, naște fiu, fiică, pe Evrik, Evrika. Demers propedeutic, cartea Tobele mute se citește cu anume spor după ce ai văzut „Strigătul”, o imagine cu clasica pictură expresionistă. Și tocmai, pentru fenomenalele săge i (desigur, linii, culori, lumină) care să transforme tăcerea-nimicul în genial cuvânt creator, autorul scriiturii de fa ă se folosește de un teribil de puternic (cu incomensurabile energii și sinergii-sinestezii), voltaic, arc. Se pare că numai un anume luptător, „atlet liric moldav”, poet cu nobil generoasă deschidere filosofică, cu consistentă intui ie, numai el poate, admirându-l pe Ahile (și deopotrivă pe Homer, Pindar, Holderlin, Eminescu, din autorul „Luceafărului” dând în acest roman multe versuri prin gura părintelui Serafim Terapont, zis Mutu) să mânuiască strașnicul arc. Într-o lume croită împotriva omului, posedată de puterea banilor și de puterea puterii, într-o lume autoritar ideologizată și violent bezmetică aflată în acută beznă și criză, în această lume plasată lângă „lumea femeilor” autorul tocmai mărturisește (prins ca într-o ira ională prigoană religioasă) precum un martir de calibrul unui profet cum că, iată, cu imemorială răbdare un „tunet mut”, clocotitor, din niște nori pe timp de secetă, cu însăși puterea slăbiciunii el așteaptă, ascultă însetat-ascetic și, totodată, cu scânteietor și vizionar curaj sacrificial provoacă-produce săge ile, lăncile fulgerelor înspre el, ca astfel, în sublim trăsnet eliberator, doldora norii, vremelnic găzduitorii, să reverse apoi binefăcătoarea apă, ploaia, născătoarea de nou, de vital rod. Desigur, tunetul care în scurt timp se aude după fulgere pare a fi, deopotrivă, atât „tunetul mut învins”, sacrificat, dar și strigătul de nouă naștere, de deplină via ă, „tunetul mut învingător”, sacru. Aici, ne întrebăm-răspundem dacă nu cumva numai „tunetul mut” poate, cu puterea neputerii, să ceară, să asculte propria lui chemare Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

deopotrivă numire și menire - la fiin ă, ca fiin are. În ordinea umanului, darul suprem, o nouă via ă - existen ă și cunoaștere -, apare când se arată un „învins învingător”, ceea ce de la sine vorbește de o anume stare pe care, în acest roman, noi o numim „ontologie barocă”, o lume prin excelen ă a femeilor (a pasiunii și a compasiunii), a vie ii. Marea metaforă a romanului: nașterea e sacră, iar mama fiecăruia dintre noi e fecioară. E de în eles: până și divinitatea, cu cauză din sine, „a trebuit” să se nască. Și numai după ce s-a născut, ea, divinitatea, realizează saltul de la indiferen a predestinării - ca posesie totală, etanșă, de pia ă de schimb și de sălbatic război -, la diferen a-vibra ia sensibilă și unică, estetică, numită om. E, aici, un mod de a citi trecerea de la Vechiul la Noul Testament. Riscând în canonul cu un bemol la cheie al apoftegmei, formulăm propozi ia: „divinitatea născută e divinitatea aestetică”. Operând scăderea pragului de sensibilitate, romancierul pune în valoare un nou domeniu de a fi: tunetul de dinainte de fulger (adică înainte de tunet); cu propria artă care arată, el ne ghidează în a percepe, ese real-mistic pe două registre: întunericul care luminează și mu enia care articulat comunică. În satul-lagăr sistemul imperial-globalizator, în ofensivă atât în exterior, cât și în interior, se manifestă în stare să sisteze omul și omenirea fără milă și fără ra iune, astfel sistematic confiscă locul nu numai „dintre” oameni, ci și „din” om, însăși libertatea ontică de felul sufletului. Spre deosebire, iată că satul Ivanovca (comunitate a femeilor ca niște călugări e, ori slujitoare-preotese la templul vie ii, slujindu-i deopotrivă pe Dionisos și pe Apollo, ca focoasa și frumoasa mamă a lui Alexandru Macedon pe o insulă grecească unde a găsit-o regele Filip) constituie tocmai defensiva, arta vie ii, care e creatoare de loc propriu-lăuntric, identitate pentru fiece om, ca loc de concepere-naștere de felul placentei, al locului natal, al patriei. Poate de aceea femeile din Ivanovca auzeau, de la treizeci de kilometri distan ă de satul-lagăr, tobele care acolo și oriunde confiscau spa iul intim al oamenilor (însigurându-i, făcându-i inși, numere, cantită i insignifiante pe listele de inventar din contabilitatea istoriei, făcându-i „nimeni”, nimicuri umane): ca ele, femeile, să le sus ină neferici ilor locurile lor proprii de naștere, ca și cum i-ar naște din nou, cu tot cu propriile lor locuri de naștere. Adesea, în ordinea lumii, „cei care atacă”, cei care fac istoria, care smulg spa iul exterior și spa iul lăuntric (dintre ele, confiscând timpul sub formă de bani și de putere de dominare) sunt cei ce pot dezvolta un anume „epos” alert-cazon, de Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

marș. Ei impun forma din început, rapace, care înseamnă totul sau nimic: o predestinare, pe de o parte, de felul câștigului de pia ă de schimb, confiscare a lui „a fi” în mod civilizat ca modus vivendi pur și simplu (căci, dintotdeauna, luarea după ștaiful, după pre iozitatea eva-luării, prin prestidigita ia savantă - a se vedea corup ia - a negării negustorești, s-a vrut nobilă misiune de civilizare a lumii). Pe de altă parte, posesia ca formă a predestinării se impune cu o disperată violen ă, precum războiul de cucerire, revolu iile, privarea sistematică de libertate. Nu întâmplător, ca loc fără de loc, pie ei de schimb îi corespunde spa iul concentra ionar, de felul satului-lagăr; aici, o diferen ă de grad, nu de natură. Purtând în el întotdeauna omul real-viu, unicitate, romancierul tușează, de-a lungul operei, în linii-atitudine de crochiu cele două sisteme: de

pia ă de schimb, capitalist-globalist, și de economie strict planificată, cu semnul, pecetea cinic-cainică, supraautoritară. Desigur, în ambele se pune, pragmatic, accentul pe câștig cu orice pre , cu pre ul pre ului chiar, cu pre ul semenului real-viu, unicitate. În sistemul de pia ă i se promite - puneimpune - omului (dându-l afară din locul din el, din locul natal, din propria patrie a părin ilor) globul, ca și cum ar fi realmente atâtea planete de felul Terrei câ i inși insa iabili (fără sa și fără so ) sunt. În sistemul roșu, omului i se ia totul, transformându-l ideologic în sistem, fiecare ins fiind siste-

Pag. 17

mul pentru ceilal i, ca într-o goană și prigoană dintr-un război religios, de excomunicare, ca și cum insul s-ar metamorfoza, kafkian, într-o insectă, cu scheletul în afară. E de văzut însă: orice terorist ucigaș nu poate fi decât sinucigaș, astfel insul-insectă nu se află în el, cetă ean în propria cetate, nu se bazează ca subiect pe el, pentru că el este gol, e fără de loc propriu, deci fără de sămân ă vie de libertate (nici pentru el, nici pentru semeni); mai înainte de a ucide, el, omul ideologic de felul religiozită ii discriminator-pragmatice, se sinucide. În romanele lui E. Marcu își dau întâlnire, în virtutea ordiniinormalită ii, oroarea și inefabilul care produc astfel nu numai gra ie, ci și jenă teribilă, grea ă; categoriile estetice (frumosul și urâtul, de exemplu) devin operabile și în domeniul etic, politic. (A

se vedea starea de „nenorocire” a fiin ei umane după Simone Weill și Hannah Arendt.) Spre deosebire, iată, „cei în defensivă”, în retragere, sunt gata să creeze spa iu, să dilate în mod liric spa iul cu anume ingenioasă strălucire, orbitoare, astfel să atace estetic-vital, nobil-generos să năvălească uimind, fascinându-și atacatorii, să sus ină via a, frumosul, cu-adevărat uman-divinul, să supravie uiască împreună într-un alt și mai înalt nivel de realitate. Ei propun, din început, o preformă, un început în care a mai rămas un rest, o resursă pentru metaforă, și astfel retrăgându-se evident spre început, pe urmele lor cu atacatorii, ei tocmai vor proceda la restituirea, restaurarea, împăcarea din început. În acest caz, sfârșitul nu e în sfârșit ci, ca întoarcere, în începutul pașnic-mân-

Pag. 18

tuitor. Autorul ne lasă să în elegem că lumea nu a fost croită în modul cel mai bun cu putin ă. Pare absurd să urmărești cum într-o dramă - de felul istoriei, de felul unei vie i de om - tragedia și comedia se anihilează reciproc. Numai printr-o fantă bigotă și talionicrevanșardă, cu spasmele și spaimele automatismului, cu ură, iată, „celălalt” e etichetat ca fiind atacatorul, cel profan, rău. De fapt strălucirea, spa iu-aură, pe care creatorul, liricul defensivpașnic, baroc, o dezvoltă înseamnă scânteia divină-umană a omului, a oricărui om, oricât de decăzut, profan ar fi el. Savantul Mircea Eliade surprinde fenomenul: în orice profan, atacator sau atacat, există o formă sacrului prezentă, ca și cum sacrul e preforma profanului. În fel și chip, romancierul de largă, consistentă amplitudine e preocupat de mit. Pe spa ii foarte mici chiar, în imagini intim-profane, metafore de oaze dezvăluitoare, el tocmai redă (transversal-fulgurant privind timpul până în „timpul fără timp”, in illo tempore, mitic), cu acuitate el înfă ișază într-o frază, într-o propozi ie, ori într-o expresie, dar cât într-o poveste, o întreagă, plinăpreaplină via ă. Mai mult decât un exersat ghid turistic preocupat de ieftină anecdotică de felul comer ului (în care se îneacă droaie de romane), E. Marcu își propune nu atât să spună ceva ci, metaforic (a se citi și „mitic”, „ca o naștere”), să arate. Or, după o formulă în general acceptată, numai din spunerea dintâi se arată-naște, se realizează realitatea. Pentru om, se dovedește important travaliul nașterii și vie ii. Homer nu-și permite, cu nici un chip, să ucidă un erou fără ca mai întâi să-l nască din anume părin i, în anume loc, împrejurări, fără să-i dea anume rost în familia, neamul lui. În ordinea uman-divină, pasiunea sângeroasă, indiferen ă plină de ură, discreditează (strașnică sanc iune, care taie de la sanctificare, sacralizare). Mântuitoare se arată rezonanta aură a compasiunii pașnice. Pe claviatura mitului veșnicei reîntoarceri, apar în romanele lui E. Marcu vii și strălucitoare perle, deopotrivă învinse-învingătoare, cuceritecuceritoare; desigur, orice mamă prin travaliul facerii și nașterii se arată gata să sufere pentru copilul ei, să sufere mai mult decât moartea ei, decât o moarte. În acest sens, cutremurătoare și totodată edificatoare ne apar personajele: mama lui Ion Alnimănui, Nastasia Vavilon, Tasiaînvă ătoarea. (Nu de dragul spunerii, ci al arătării, divulgăm: Emilian Marcu are pasiunea compasiunii, prin excelen ă a vie ii, barocă; mesajul lui se arată la îndemână în roman: via a aceasta trebuie într-un fel trăită, și în ea e loc pentru fiecare din cei Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

care-și cultivă locul lor propriu-lăuntric.) Aici se cuvine să amintim despre gra ie: e ceea ce, fără a fi un accesoriu, zorzoană, lux chiar, se aplică mișcării, și doar mișcării, fără a-i fi povară ori a-i afecta natura proprie (ceea ce, evident, s-ar întâmpla cu orice altceva de pe aici-acum, dacă i sar aplica, atribui). E de în eles că gra ia translează, transmută ceva - evident: valoare - într-un alt nivel de realitate, că ea tocmai creează „locul” acestei defensive către înalt, ca pace, stare de vrednică și veridică unime. Desigur, gra ia nu consună cu forma cu veleită i predestinatorii din început, nu e stare fixă, pândă hâdă precum plasa păianjenului, gata, din început, să cuprindă, să prindă, să smulgă, în mod cumplit să se umple, să consume monstruos totul, doar cucerind. Gra ia ine de preforma, de reculul, retragerea-defensiva restauratoare din început, ea cultivă locul propriu-lăuntric al mișcării rezonante, intim-cosmice, de felul compasiunii. Romanele lui E. Marcu surprind în complementaritatea cusaniană - coincidentia oppositorum simbolul muntelui și peșterii, cu conota ii androgine. Astfel, în Iadul de lux, Antim duce în spate, halucinând zece și zece nop i în bătaia clopotelor, hainele - care închipuiesc spa iul lăuntric, unic, monadic - al unui nefericit căruia cineva i-a despicat cu toporul capul. Antim este iubit, mai presus de nebunia situa iei, de Marta. Apropro, de men ionat: dacă aproape de Ierusalim, în satul Betania, Maria, sora lui Lazăr (cel mort de patru zile) și a Martei, stă absorbindu-l pe Mântuitorul, ea luându-și partea cea bună, întreagă, iată că Marta e cea care se retrage, care slujește în locul lor propriu, în casa lor, pe oaspetele nespălat pe picioare, însetat, flămând, obosit. Inspirat, în roman autorul, E. Marcu, a identificat cu numele Marta personajul baroc benefic, nobil-generos, slujind via a-Via a, căci „e mai ferice a da decât a lua” (Faptele Apostolilor). În Suburbii municipale, obsesia primarului (cu sediul în centrul urbei) sunt suburbiile, locul de la periferie de recuperat, cu femeile care știu că nu sunt iubite, și care de aceea se mul umesc să fie dorite-poftite, să profite de via ă. E urmărită alchimia (de care nu e străină prima-doamnă) a modului cum primarului i-a fost dizlocată bărbă ia, ca apoi după formule medievale, inchizitoriale chiar, i-a fost prefăcută cenușă și pusă într-o cruciuli ă de purtat la piept. În Tobele mute femeile din Ivanovca, și nu numai ele, vor ști de măre ia bărbă iei de-abia intratului în tinere e Ion Alnimănui (un fel de Alexandru Macedon, eroul, cuceritorul și deopotrivă ctitorul-civilizatorul de atunci al lumii, cel ce a făcut să se nască, cum nimeni n-a făcut până la el, o nouă lume). Ion Alnimănui se naște în satulOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

lagăr, în locul fără loc, se naște fără loc. Părin ii lui, din largul lumii, au fost aresta i în chiar toiul nun ii lor, iar în timp ce „cântecele se sleiau în instrumente” ei erau deporta i în lagăr. Ion rămâne de mic, la trei-patru ani, orfan, astfel va crește, copil de pripas, din compasiunea celor afla i aici. Copil încă, la sărbătorile de iarnă primește, în satul Ivanovca, un dar uluitor: un mânz, simbol-menire a bărbă iei nemaivăzute, nemaipomenite. Prin numele dat personajului, Ion Alnimănui, romancierul numește puterea mitică, singura de nealterat, a compasiunii. Acest nume, Ion Alnimănui, e un cuvânt mut, al ascultării, un cuvânt care nu e conceput-născut-crescut din două cuvinte, ca părin i, ci din unu-cuvântul atotputernic al ascultării din limba dintâi, a crea iei: ceea ce el spune-cheamă, se arată în fiin ă. E de în eles: mai întâi limba ascultării nu era auzită, pentru că nu era cine să o audă. Personajul se împlinește odată cu venirea și aplicarea ordinului „de sus” ca satul-lagăr să se

desfiin eze. Într-un fel sau altul, de inu ii își vor căuta începuturile lor, se vor întoarce între speran a ori disperarea de a-și recupera, restitui via a, locul cu loc și suflet. Împreună cu so ia sa, Alia, Ion va pune un nou început acelui loc fără loc. Își fac casa chiar la poarta lagărului. Nașterea copilului lor a însemnat un eveniment pentru această lume.Pe scriitorul Emilian Marcu îl recunoaștem printre cei aleși, care au acces la limba dintâi. El articulează, face de la sine drumul - stăpânind legea gravita iei și a saltului între niveluri de realitate - dintre pomul cunoașterii și pomul vie ii. Serafimii cu săbiile de foc nu-i taie calea, el este ajutat de îngerul său profan: preotul Serafim din Terapont, zis Mutu. Demers prin excelen ă joycian, autorul face drumul lui Ulise, al întoarcerii-nostalgiei, în stil baroc strălucitor: restituind și restaurând - într-un fel mântuitor - lumea (acest Babilon), începutul.

Pag. 19

George PETROVAI

IV. Friedrich Nietzsche şi excentricitatea sa printre filosofi Din volumul Dodecalog spiritual în curs de apariţie

ste evident pentru oricine că filosofia reprezintă prima formă sistematică a gândirii omeneşti, care nu numai că-şi formulează necontenit întrebări, dar se străduieşte să şi ofere răspunsuri convingătoare la cele trei probleme fundamentale ale fiinţării: 1)Existenţa divinităţii şi posibilele ei mecanisme de cugetare şi acţiune; 2)Existenţa lumii în infinitele ei forme de manifestare şi apariţia vieţii; 3)Omul şi chestiunile sale de cunoaştere şi adaptare la mediu (natural şi social), chestiuni a căror neîntreruptă tentativă de soluţionare se materializează în tot atâtea remarcabile pagini de cultură şi civilizaţie, adăugate de către fiecare generaţie la zestrea transmisă de înaintaşi. Faţă în faţă cu acest enorm tablou al dezbaterilor filosofice, tablou conturat încă din zorii cugetării omeneşti, este cât se poate de firesc să ne punem întrebarea dacă – aşa ca în ştiinţele particulare – legea progresului acţionează şi în filosofie. Dar cum unanimitatea opiniilor este de neconceput până “Dar toate operele care l-au şi în probleme care doar tangentează cu filosofia, se subînţelege făcut faimos în Europa şi în că în chestiunea de mai sus se înregistrează păreri atât de diferite, lume (Omenesc, prea ome- încât unele dintre ele ocupă poziţii diametral opuse pe harta cunesc, Antichristul, Aşa grăit- getării omeneşti. a Zarathustra, Dincolo de Spuneam, de altminteri, şi în studiul dedicat lui Baruch Spinoza, că dacă ilustrul nostru compatriot P.P.Negulescu era de bine şi de rău etc.), toate au fost scrise după 1878. Drept părere că de vrem să studiem filosofia „suntem siliţi să ne adreeste că, întrucât Nitzsche a săm fiecărui filosof în parte şi să-i ascultăm părerile”, asta întrucât „filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât fost văzut o bună perioadă numai în mod istoric”, ceea ce în definitiv echivalează cu o elede timp doar ca un scriitor gantă eschivare de la un răspuns tranşant, în schimb reputatul original, dar lipsit de capaci- gânditor Karl Jaspers nu s-a dat în lături să excepteze filosofia de tatea de-a trezi atenţia publi- la legea progresului, susţinând că operele filosofice (măcar acelea cului, nici faima nu se în care sunt expuse „viziuni personale” asupra lumii) nu ar fi afecgrăbea să-l viziteze, în po- tate în fondul lor de idei de trecerea timpului, implicit de progresul cunoaşterii omeneşti, deoarece ele păstrează aceeaşi neştirbită fida scrierilor care s-au tot actualitate în fundamentele perene ale gândirii omeneşti pe care acumulat în acest răstimp. le încorporează. A venit însă anul 1888, an în Iar când vine vorba de filosofia lui Nietzsche, cele două care celebrul critic danez puncte de vedere antipodale devin obligatorii, întâi pentru că – Georg Brandes avea să aşa cum susţine Jeanne Hersch în Mirarea filozofică - „Puţini filozofi au dat prilej la atâtea neînţelegeri”, apoi pentru că Jaspers, scrie şi să publice articolul care obişnuia să-i apropie pe Kirkegaard şi Nietzsche ca pe cele prin care îi va câştiga filoso- două figuri mitice situate pe pragul modernităţii noastre, era de fului nostru dreptul la popu- părere că „nimeni nu-şi poate permite astăzi să-i ignore dacă vrea laritate, şi de-atunci – ne să înfrunte epoca în spiritul adevărului, dar că nimeni nu-i poate încredinţează Constantin lua nici adevărate modele fără consecinţe catastrofice”.

Rădulescu-Motru – „Nietzs1.Nietzsche agonisitorul che e autorul cel mai discuS-a născut pe data de 15 octombrie 1844 la Röcken, orăşel tat, dacă nu chiar cel mai din Turingia, unde tatăl lui era pastor luteran. Întrucât pastorul citit din Germania”. Karl Ludwig Nietzsche avea o „adâncă admiraţie şi recunoştinţă” pentru împăratul Friedrich Wilhelm IV (C.Rădulescu-Motru în lu-

Pag. 20

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

crarea Nietzsche), viitorul filosof va fi botezat cu ambele prenume împărăteşti. Doar cinci ani trec de la această dată şi pastorul moare în urma unui atac cerebral, aşa încât văduva cu cei doi copii, Friedrich şi Elisabeth, părăseşte Röcken pentru a se stabili la Naumburg lângă familia mamei sale. Din anul 1858, Friedrich este elev al liceului Pforta din Naumburg, după ce – încă de la zece ani – făcuse dovada unor remarcabile calităţi: scrie circa 50 de poezii, începe un jurnal intim şi se ocupă serios de muzică, maeştrii săi preferaţi fiind Mozart, Haydn, Schubert, Beethoven, Mendelsson, Bach şi Händel. Din 1864, la Universitatea din Bonn, el studiază teologia şi filologia clasică. Împreună cu prietenul său Paul Deussen, audiază îndeosebi prelegerile lui Wilhelm Ritschl şi Otto Jahn, vestiţi profesori ai universităţii. Dar cum – notează el mai târziu – „în cercul studenţilor treceam drept o autoritate muzicală, iar pe de altă parte drept o cucuvea”, fireşte că în aceste condiţii singurătatea şi interiorizarea îi devin într-o atare măsură tovarăşi nedespărţiţi, încât peste ani şi ani în Dincolo de bine şi de rău va ridica singurătatea la rangul de virtute („Căci la noi singurătatea e o virtute, o înclinare sublimă şi avântată spre curăţenie”) şi idealul filosofului îl va identifica cu „omul cel mai solitar, cel mai deosebit, omul aflat dincolo de Bine şi de Rău, stăpânul virtuţilor sale, cel plin de voinţă...” Nu trece mult timp şi, în pofida atmosferei familiale şi a eredităţii (tatăl tatălui său fusese teolog, iar mama mamei sale fiică de preot), Friedrich nu doar că va renunţa la teologie, dar va aduce şi primele critici la adresa creştinismului. Căci – avea să scrie el mai târziu – „ateismul meu a fost natural, instinctiv”... Apoi, din octombrie 1865 el trece la Universitatea din Leipzig, cetate a culturii unde are primul contact cu filosofia lui Schopenhauer şi unde se înscrie la cursul de filologie al lui Ritschl, profesorul care-l cunoscuse încă de la Bonn, precum şi la alte câteva cursuri de filologie şi literatură clasică. Amănunte interesante despre modul cum viitorul gânditor înţelege să audieze cursurile, rezultă dintr-un hai să-i spunem memoriu scris chiar de mâna lui, memoriu pe care sora sa Elisabeth Förster-Nietzsche l-a pus la dispoziţia biografilor: „În fond, eu nu eram atras de suma cunoştinţelor pe care profesorul le împărtăşea la cursul său, ci numai de metoda prin care el explica. Numai metoda mă interesa, căci despre materialul care se predă prin universităţi, eram convins de mult că nare nici o valoare...” Tot la Leipzig (mai exact în toamna anului 1868), Nietzsche face cunoştinţă cu Richard WagOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

ner, căruia – la fel ca în cazul lui Schopenhauer – la început i-a fost un adept înflăcărat, pentru ca doar după câţiva ani să se îndepărteze de el, acuzândul cu vehemenţă de antisemitism şi că prin muzica lui („cel mai genial aranjator de scene teatrale din câţi au avut germanii”) n-a făcut decât să corupă simţul muzical al contemporanilor. Nici nu-şi isprăvise studiile (era în ianuarie 1869), când Nietzsche face cunoştinţă cu cel mai important moment din viaţa lui: Prin mijlocirea profesorului Ritschl, care ştiuse să-i aprecieze meritele, rectorul Universităţii din Basel (Elveţia) îi propune o catedră de profesor la această universitate. Numirea se face pe 2 februarie 1869, iar pe 27 mai îşi inaugurează cursul Homer şi filologia clasică. De menţionat că nu durează mult şi Nietzsche începe să se îndoiască de vocaţia lui filologică, îndeosebi după ce conferinţa sa intitulată Socrate şi tragedia nu s-a bucurat de aprecierea colegilor. În compensaţie, tot aici are parte de notabile satisfacţii sufleteşti: se împrieteneşte cu Jacob Burckhardt, renumitul profesor de istoria artelor, îl reîntâlneşte pe Wagner, cel care avea să i-o repete că Schopenhauer este „singurul filosof care a înţeles esenţa muzicii”, iar din octombrie 1870 (an în care e numit profesor titular la Universitatea din Basel), începe prietenia cu cel mai fidel amic al său – teologul Franz Overbeck. Îşi continuă activitatea la universitate, o activitate îndreptată prioritar spre studiul filologiei şi gramaticii latine, până în anul 1878, cu toate că starea sănătăţii lui (tot mai frecventele dureri de cap) devine îngrijorătoare încă din 1876. Dacă este să dăm crezare explicaţiilor oferite de Elisabeth Förster-Nietzsche, atunci cauzele bolii filosofului sunt cu totul şi cu totul străine de ereditate, întrucât – susţine ea – fratele ei suferea de ochi încă din copilărie, boală ce s-ar fi agravat atât de pe urma activităţii intelectuale încordate, cât şi din pricina unei răni primită în timpul războiului franco-prusac din 1871, război la care a participat câteva luni ca ofiţer. Dar toate operele care l-au făcut faimos în Europa şi în lume (Omenesc, prea omenesc, Antichristul, Aşa grăit-a Zarathustra, Dincolo de bine şi de rău etc.), toate au fost scrise după 1878. Drept este că, întrucât Nitzsche a fost văzut o bună perioadă de timp doar ca un scriitor original, dar lipsit de capacitatea de-a trezi atenţia publicului, nici faima nu se grăbea să-l viziteze, în pofida scrierilor care s-au tot acumulat în acest răstimp. A venit însă anul 1888, an în care celebrul critic danez Georg Brandes avea să scrie şi să publice articolul prin care îi va câştiga filosofului nostru dreptul la popularitate, şi de-atunci – ne încredinţează Constantin Rădulescu-Motru –

Pag. 21

„Nietzsche e autorul cel mai discutat, dacă nu chiar cel mai citit din Germania”. Din păcate, recunoaşterea lui Nietzsche drept un gânditor de-o stranie şi originală profunzime a venit prea târziu pentru cel în cauză, dacă avem în vedere faptul că pe 3 ianuarie 1889, în piaţa Carlo-Alberto din Torino el se prăbuşeşte în noaptea nebuniei, o noapte din care nu va mai ieşi până la sfârşitul survenit la Weimar în august 1900. 2.Nietzsche revoltatul Aşa cum am arătat în prima parte a acestui eseu, viaţa lui Friedrich Nietzsche se vădeşte a fi o senzaţională suită de revolte. Dar nu numai viaţa, ci şi opera, căci chiar dacă viaţa şi opera nu formează în cazul multora dintre scriitori şi filosofi o unitate (una este omul, cu totul altceva creaţia sa), totuşi scrierile alcătuiesc o oglindă magică, din care ne priveşte esenţa artistului sau gânditorului în cauză; o esenţă atât de umană, încât pentru aleşi ea îmbrăţişează atotumanul şi manifestă un nepotolit apetit înspre transuman. Dintre toate revoltele nitzscheene, cred că de drept şi de fapt întâietatea îi revine celei împotriva creştinismului: nu atât prin vârsta tânără la care fiul şi nepotul de pastor va formula primele critici la adresa creştinismului şi a bisericii, ci mai ales prin rolul atribuit de filosof ateismului în ansamblul operei sale. Astfel, dacă în Dincolo de bine şi de rău, carte apărută în anul 1886, Nietzsche doar pregăteşte terenul pentru ceea ce în scurt timp avea să urmeze, înştiinţându-l pe cititor că „Valoarea esenţială şi inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrângere”, pentru ca în capitolul Ce este aristocraţia?, în virtutea voinţei de putere să sublinieze rolul istoric al exploatării („Exploatarea aparţine nu unei societăţi corupte sau imperfecte şi primitive – ea aparţine esenţei vieţii”) şi să facă neta distincţie între morala stăpânilor şi cea a sclavilor, de-abia în Antichristul, lucrare publicată în septembrie 1888 şi care trebuia să fie prima parte din Transmutaţia tuturor valorilor, el cu adevărat declanşează un atac devastator împotriva creştinismului şi a slujitorilor săi. De altminteri, titlul complet al sus-amintitei lucrări cu 62 de paragrafe este Antichrist. Încercarea unei critici a creştinismului. Cum în creştinism s-a întrupat morala sclavilor şi cum prin socialism ea ameninţă să stăpânească şi pe viitor asupra societăţii europene, iată de ce în scrierile sale Nietzsche lansează o chemare la idealul lui moral – viaţa curată şi puterea creatoare a rasei ariene! Iar Antichristul nu reprezintă altceva decât paroxismul acestei chemări, în care sarcasmul său

Pag. 22

nimicitor rezultă în urma concubinajului dintre dragostea pentru ceea ce este bun („voinţa de putere, puterea însăşi în om”) şi ura faţă de ceea ce el consideră că este rău („tot ce vine din slăbiciune”): Dumnezeu („păianjenul” şi „zeul bolnavilor”) este un produs al decadenţei la fel ca diavolul, iubirea este „starea în care omul vede lucrurile aşa cum nu sunt”, Evanghelia devine în accepţiunea nietzscheeană „doctrina morţii prin jertfă”, apostolul Pavel („acest groaznic şarlatan” şi „jidov rătăcitor”) este văzut ca „cel mai mare dintre apostolii răzbunării”, care l-a creat pe Dumnezeul tăgăduirii, căci – precizează filosoful nostru dezlănţuit – „în tot Noul Testament nu se iveşte decât o singură figură ce trebuie onorată – Pilat, guvernatorul roman”! Fireşte că din asemenea premise cutremurător de ireverenţioase nu pot să decurgă decât concluzii pline ochi de blasfemii şi sacrilegii: preoţii creştini sunt o specie parazitară, protestantismul – speţa cea mai necurată a creştinismului, biserica creştină („cea mai mare corupţie din câte s-au putut concepe”) n-a canonizat decât pe nebuni sau pe marii şarlatani, adevăruri presupuse logice care-l îndreptăţesc pe Nietzsche să afirme ba că „Toţi cei slabi şi prăpădiţi să moară, aceasta e prima lege a iubirii noastre pentru oameni”, ba că „Pentru mine, creştinismul este o nemuritoare pată de ruşine pe omenire”. Ei bine, tabloul revoltei nietzscheene poate fi mulţumitor întregit dacă se au în vedere şi următoarele direcţii ale schimbării, respectiv ale sarcasmului său necruţător: a)Marea schimbare adusă de anul 1871 în gândirea şi opera lui Nietzsche. Având din ce în ce mai acut sentimentul unui fatal eşec ca filolog, el scrie în acel an Naşterea tragediei sau elenism şi pesimism, carte care – publicată în 1872 – marchează ruptura lui Nietzsche cu filologia clasică şi anunţă – ne spune Ştefan Augustin Doinaş în Prefaţă la Aşa grăit-a Zarathustra – „angajarea lui pe drumul unei filosofii proprii”. Tot în această lucrare el lansează binomul apolinic-dionisiac, care va face o strălucită carieră în estetica europeană: apolinicul vizează arta plastică, iar dionisiacul arta fără imagini vizuale (muzica). b)Atacul împotriva lui Richard Wagner, după ce anul 1878 îi îndepărtează pentru totdeauna pe unul de celălalt. Acum Wagner îi apare lui Nietzsche ba ca un neîntrecut „artist decadent” şi ca „cel mai mare miniaturist în muzică”, ba ca „un muzician printre pictori, un poet printre muzicieni, în general un artist printre actori”. Cât priveşte muzica wagneriană, aceasta este apreciată de filosoful nostru critic în capitolul Popoare şi patrii din Dincolo de bine şi de rău nu doar ca una care „nu are în ea nimic frumos, nimic Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

sudic, nici urmă de delicată seninătate a cerului meridional, nici un dram de graţie sau de dans şi cu atât mai puţin vreo voinţă de logică”, ci şi ca o muzică fără urmă de germanism în ea, întrucât „distincţia ei constă tocmai în faptul că ea îşi are obârşia în izvoare şi impulsuri supragermane”. c)Atacul îndreptat împotriva „lucrătorilor în filosofie”, aceşti „filosofi corciţi” care au corupt gândirea şi au îndepărtat lumea noastră modernă de admirabila filosofie a celor pe care el îi consideră „pustnici ai spiritului” şi „gânditori de viţă regească”: Heraclit, Platon, Empedocle etc. La fel ca în cazul lui Wagner, după ce anul 1878 marchează ieşirea lui Nietzsche din rândul admiratorilor lui Schopenhauer, maestrul îşi primeşte porţia lui de sclipitoare săpuneală din partea fostului discipol: „Prin furia lui lipsită de inteligenţă manifestată faţă de Hegel, el a reuşit să rupă legăturile dintre întreaga nouă generaţie germană şi cultura germană...” Şi mai departe: „Schopenhauer (în ceea ce priveşte simţul istoric, nota mea, G.P.) era de o sărăcie, insensibilitate şi negermanism duse până la geniu”. d)Privire critică azvârlită în Dincolo de bine şi de rău asupra germanilor, englezilor şi francezilor. Astfel, germanii îi apar lui Nietzsche ca „un popor alcătuit din cea mai extraordinară amestecare şi corcire a raselor”, cu un suflet care are în el „culoare şi galerii, peşteri, tainiţe, temniţe...” Marea găselniţă a germanilor este evoluţia, care braţ la braţ cu berea şi cu muzica germană, „lucrează pentru germanizarea întregii Europe”. În comparaţie cu Franţa, care „continuă să fie sediul celei mai spirituale şi celei mai rafinate culturi din Europa”, Anglia este ţara unei profunde mediocrităţi („vulgaritatea europeană, plebeismul ideilor moderne”) şi a unei rase total nefilosofică şi nemuzicală. e)Critica adusă ştiinţei şi slujitorilor ei: Dacă ştiinţa este considerată de Nietzsche drept o rătăcire, savantul îi apare ca un om de soi nearistocratic, care prin faptul că este înzestrat cu hărnicie şi cu o docilă resemnare în ceea ce priveşte locul lui pe scara socială, îi aminteşte de...o fată bătrână, adică – în comparaţie cu geniul – de o fiinţă incapabilă să procreeze sau să dea naştere. Dacă avem în vedere faptul că, printre altele, despre femeie a afirmat că „marea ei artă e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparenţa şi frumuseţea”, atunci pe bună dreptate ne putem întreba: Există totuşi cineva spre care se îndreaptă simpatia şi speranţele lui Nietzsche? Sigur că există, iar aceştia sunt adevăraţii filosofi, altfel spus oamenii aleşi. Căci ne spune Nietzsche despre adevăraţii filosofi (în egală măsură poruncitori şi legiuitori): „Cunoaşterea lor e creaţie, creaţia lor Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

legiferare, vrerea lor de adevăr este voinţă de putere”. Prin urmare, cu toate că oamenii aleşi sunt „mai delicaţi, mai rari” şi arareori reuşesc să se perpetueze prin urmaşi, totuşi – ne asigură dialectica nietzscheeană – din rândul lor va ieşi Supraomul a cărui naştere este anunţată de Zarathustra. 3.Nietzsche – gânditorul în manieră artistică Cu bună ştiinţă am lăsat la urmă Aşa grăita Zarathustra, căci nu numai că este opera cea mai reprezentativă a lui Nietzsche (adevărata filosofie în care autorul s-a găsit pe sine şi cartea care le rezumă pe toate celelalte), dar în acelaşi timp – aşa cum just precizează Karl Jaspers – „este singura simfonie pe care a reuşit să o orchestreze de la un capăt la altul – el, omul fragmentelor şi al schiţelor”. Însă ce fel de filosofie este aceea în care autorului prea puţin îi pasă de logică şi sistem, când se ştie prea bine că sistemul constituie însăşi coloana vertebrală a filosofiei cuminţi şi tradiţionale?! Dar filosofia nietzscheeană nu este nici cuminte, nici tradiţională, pentru că autorul nu s-a sinchisit de atari marafeturi burghezo-didactice. Cum filosofia sa nu este altceva decât „poezia sufletului său” (C.Rădulescu-Motru), ceea ce a dorit Nietzsche să împărtăşească cititorilor săi nu este nicidecum firul raţionamentelor, ci starea lui sufletească. Acestui scop i se subordonează întreaga tehnică sau, mai bine spus, maniera de scriere a cărţii Aşa grăit-a Zarathustra. Concepută în limba vechilor cântece biblice (uneori parodierea Bibliei devine de-a dreptul supărătoare) şi încărcată până la refuz de aforisme şi parabole, forma de alcătuire a cărţii se situează la intersecţia dintre poezie şi filosofie. Se ştie prea bine, iar Ştefan Augustin Doinaş o confirmă, că diferenţa dintre filosofie şi artă îşi are originea în distincţia făcută de Platon între logos şi mythos, desigur, cu discreditarea celui deal doilea concept. Pornind de-aici, Aristotel, Kant şi Hegel reprezintă linia filosofică de maximă autoritate în ceea ce priveşte categoricul separatism dintre artă şi filosofie. Căci pentru Hegel, de pildă, „numai gândirea pură este forma cu adevărat demnă de gândire”. Dar cum Nietzsche nu recunoaşte nici măcar autoritatea presocraticilor dincolo de teorie, iată-l ridicându-se împotriva vechii distincţii platoniciene, adică – ne spune Ştefan Aug. Doinaş – „teoretizând şi practicând el însuşi, în scrierile sale filosofice, un tip de text care stă nu în preajma, ci chiar în mijlocul «discursului mixt», în care demer-

Pag. 23

sul filosofic propriu-zis se îmbină inextricabil cu cel poetic”. Se poate spune că în acest chip, Friedrich Nietzsche îl anunţă pe filosoful-artist, noul tip de filosof. Ba mai mult. În stilu-i caracteristic, filosoful nostru îl ia niţel la refec pe Platon în Naşterea tragediei şi îi impută că „a început prin a-şi arde poemele pentru a se face discipolul lui Socrate”. Neîndoios că Aşa grăit-a Zarathustra este o operă valoroasă. Dar nici pomeneală să aibă valoarea pe care i-o atribuie autorul: „Dacă voi spune că un Goethe sau Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeaşi înălţime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o figură jalnică (...), încă nu voi fi spus nimic, încă nu voi fi dat nici o idee a distanţei, a solitudinii azururilor în care trăieşte opera mea”. Fireşte, un bun cunoscător al operei nietzscheeene – l-am numit pe Eugen Fink, cel care a scris o carte consistentă despre părintele lui Zarathustra, nu poate fi prins cu una-cu două în plasa lăudăroşeniilor filosofului nostru, acestea dovedindu-se în stare doar să-l contrarieze: „Nu putem fi, scrie el, decât uluiţi de asemenea afirmaţii. Sunt ele expresia unei excesive lipse de măsură, sunt ele expresia unei supraestimări nebuneşti a lui însuşi?...” Iar puţin mai încolo, exegetul caută să fie cât mai obiectiv în aprecierea artei lui Nietzsche: „Desigur, Zarathustra nu posedă marea valoare pe care i-o atribuie autorul. Poemul conţine prea multe efecte, prea multe jocuri de cuvinte, prea multă «conştiinţă». Numai arareori simbolurile sunt reuşite, numai arareori se produce acea coincidenţă între particular şi general, în care e prezentă în toată puritatea ei o putere care agită lumea. Cel mai adesea imaginea şi gândirea diverg. Valoarea estetică a lui Zarathustra este indenegabilă, dar ea rezidă înainte de toate în parabolă...” Cât priveşte componenta filosofică a poemului, se pare că la acest capitol încă nu s-a ajuns la un consens deplin al opiniilor exegeţilor. Căci dacă pentru majoritatea acestora, patru sunt ideile fundamentale pe care, mai mult sau mai puţin explicit, le vehiculează în Aşa grăit-a Zarathustra – moartea lui Dumnezeu, Supraomul, voinţa de putere şi eterna reîntoarcere, asta nu-l împiedică pe Martin Heidegger să acorde atenţia cuvenită celor şase cuvinte fundamentale din opera lui Nietzsche (nihilism, transmutaţia tuturor valorilor primite, voinţa de putere, eterna reîntoarcere şi Supraomul, moartea lui Dumnezeu fiind implicită), cuvinte prin care autorul lui Sein und Zeit (Fiinţă şi timp) vorbeşte despre metafizica epocii noastre. Pentru că potrivit opiniei lui Heidegger, „metafizica lui

Pag. 24

Platon nu e mai puţin nihilistă decât metafizica lui Nietzsche” şi că tehnologia modernă nu este altceva decât „un platonism răsturnat”. Iar enigma filosofiei lui Nietzsche, văzut ca ultimul filosof al metafizicii, după părerea aceluiaşi Heidegger constă în conexiunea dintre două cuvinte fundamentale – voinţa de putere şi eterna reîntoarcere a Identicului. Dar ce semnificaţie au cele patru concepte fundamentale ale gândirii nietzscheene? 1)În concepţia exegetului francez Gilles Deleuze, moartea lui Dumnezeu reprezintă una din etapele triumfului nihilismului, mai exact ea este văzută „ca o dramă intrareligioasă, ca o afacere între Dumnezeul iudaic şi Dumnezeul creştin”. 2)Supraomul apare în Prolog sau Precuvântarea lui Zarathustra (poemul este format din Prolog şi patru părţi) ca „sensul Pământului”, şi el este soluţia propusă de Nietzsche în vederea autodepăşirii („Şi tot acolo am ales din drum cuvântul Supraom, convingerea că omul e ceva ce trebuie depăşit”, citim în Partea a treia, capitolul Despre tablele vechi şi noi). 3)Nietzsche însuşi este de părere că voinţa de putere, care face ca forţele active să afirme şi cele reactive să nege, nu constă nicidecum în a invidia ori a apuca, ci în a crea, a da. După Heidegger, voinţa de putere nietzscheeană reprezintă „un triumf al teleologiei” în epoca noastră. 4)Dacă Jacques Sojcher interpretează eterna reîntoarcere ca pe un element al esteticii lui Nietzsche, în concepţia lui lui Gilles Deleuze eterna reîntoarcere este nu doar gândire selectivă, ci şi Fiinţă selectivă, şi asta pentru că numai afirmaţia revine, numai bucuria se reîntoarce, tot ce-i negaţie fiind expulzat prin însăşi mişcarea (roata) eternei reîntoarceri. Aşa grăit-a Zarathustra reuşeşte să-l captiveze pe cititor prin pasiunea autorului pentru cuvintele compuse, acei „monştri verbali” cum îi alintă regretatul poet şi traducător Ştefan Augustin Doinaş, dar mai ales prin admirabilele aforisme semănate cu generozitate de Nietzsche pe ogorul mănos al cărţii: „Omul e doar o funie întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis”, „Omul e ceva ce trebuie depăşit”, „Şi Dumnezeu îşi are infernul său – este iubirea lui faţă de oameni”, „Virtutea care dăruieşte este virtutea cea mai înaltă”, „Va trebui să redevii copil, să nu ştii ce-i ruşinea”, „Orice adevăr e curb, iar timpul însuşi e un cerc”, „Stând printre oameni te dezveţi de oameni”, „Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”, „Nimic nu merită nimic”, „Nimic nu e adevărat şi totul e îngăduit”. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Constantin COROIU

Reabilitarea unui „cretin”

e cînd unii, care, înainte de 1990, cînd, de pildă, Ion Cristoiu publica documentatul şi, în acea vreme, literalmente spectaculosul serial despre literatura postbelică, cu accent pe „obsedantul deceniu”, în SLAST (Suplimentul literar al „Scînteii tineretului”) nu suflau o vorbă, dar au găsit, în haosul tranziţiei, o „bună oportunitate” (formula preferată a jurnaliştilor sfertodocţi) de a se dedica maculaturii din epoca dogmatismului stalinist (vezi Eugen Negrici, pe care Mircea Iorgulescu l-a trimis, pe bună dreptate, în banca din care a sărit fără graţie cu o lucrare despre poezia proletcultistă, carte ternă, plicticoasă şi care nu dovedeşte nimic), unii critici şi istorici literari fac un alt fel de arheologie literară şi culturală. De pildă, Alexandru Dobrescu, căruia îi datorăm masivul tom de Scrieri istorice şi literare ale lui Anghel Demetriescu, un volum de 800 de pagini, apărut la Editura Academiei. Sînt scrierile unui „erudit – afirmă autorul ediţiei, al notelor şi comentariilor ce o însoţesc – comparabil pe timpul său numai cu Hasdeu şi, mai târziu, cu Iorga”. Realizatorul ediţiei orînduieşte cronologic, în două secţiuni – „studiile şi articolele tipărite în timpul vieţii, precum şi postumele, publicate prin grija câtorva prieteni, în special a devotatului N. Petraşcu, urmînd ca un al doilea să cuprindă scrierile rămase în manuscris şi corespondenţa”. Aproape două treimi din paginile volumului sînt ocupate de studiile de teorie, istorie şi critică literară ale lui Anghel Demetriescu. Cele despre Eminescu l-au aruncat pe învăţatul lor autor în tagma detractorilor (cu sau fără ghilimele) Poetului şi gazetarului de la „Timpul”, ceea ce i-a umbrit personalitatea, dar şi opera, atâta câtă este. Puţină, căci, precizează Al. Dobrescu, lui A. Demetriescu i-ar fi lipsit vanitatea de a-şi pune numele pe coperta unei cărţi, scriind mai mult „la îndemnul apropiaţilor” şi mai rar din proprie iniţiativă. Dacă pe Alexandru Macedonski, care a pătimit mult în urma binecunoscutei epigrame sinucigaşe, opera l-a salvat în posteritate de la, aşa-zicînd, excomunicare, Anghel Demetriescu nu a avut un asemenea atu şi nici prea mult noroc. A fost însă judecat ca un fel de eminescolog. În această ipostază, în care singur şi imprudent s-a postat, la aproape patru decenii de la moarte el avea să fie „executat” fără drept de apel nu de oricine, ci de însuşi G. Călinescu. În Istoria literaturii romîne de la origini pînă în prezent, după un portret necruţător, în care Anghel Demetriescu este „pictat” ca impostor, ca unul a cărui erudiţie „constă în a spune lucrurile cele mai banale în forma cea mai plată… şi de a umple pagina cu citate decorative greceşti, latineşti, engleze, germane, franceze, italiene, fără nici un rost”, Călinescu scrie că toată critica sa privindu-l pe Eminescu „se limitează la punerea chestiunii pe terenul patologiei şi al sensului comun”. Concluzia „divinului” este ca o etichetă greu de dezlipit: „Judecăţile lui Anghel Demetriescu sînt ale unui cretin”. Dar şi judecata lui Călinescu, care pune în seama victimei sale inclusiv articolele într-adevăr cretine ale unui misterios G. Gelianu, despre care crede, ca şi Nicolae Iorga, că ar fi un pseudonim al lui Anghel Demetriescu, este de o impardonabilă severitate. Deşi, într-un studiu anterior, Al. Dobrescu îl aşeza pe Anghel Demetriescu printre Detractorii lui Eminescu, el proceda totuşi la o reabilitare a autorului studiului Mihail Eminescu. Nu reuşea decât parţial, chiar dacă premisa generalizatoare de la care pleca părea să-i ofere o bază acceptabilă: „De fapt, cultura romînă nici nu cunoaşte, exceptîndu-l pe nefericitul Caion, detractori în sensul propriu al cuvîntului”. Dincolo de dificultatea stabilirii „sensului propriu al cuvîntului”, mă întreb: să fim noi oare o cultură fără detractori, precum o ţară fără corupţi şi fără caractere?! Greu de crezut! Să nu avem nici măcar detractorii noştri?! Ar fi prea de tot. În acelaşi text introductiv, Al. Dobrescu schiţa un portret robot al detractorului şi, privind retrospectiv, atrăgea luarea aminte: „Nimeni nu s-a gîndit să-i treacă printre detractori pe cei care au scris apăsat negativ despre poeziile lui Nicoleanu şi Vlahuţă, despre romanele lui Damian Stănoiu ori despre comediile lui Muşatescu. Acest statut este «privilegiul» celor ce şi-au permis (şi destui îşi permit în conOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Pag. 25

tinuare – n.m.) opinii deloc măgulitoare despre operele lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Blaga sau Arghezi, adică despre scriitorii intraţi în conştiinţa colectivă ca expresiile cele mai strălucite ale spiritului creator naţional”. Dar, deşi chiar din enumerarea de mai sus reiese că avem mai mulţi scriitori – „expresii ale spiritului creator naţional”, Al. Dobrescu crede că istoria culturii noastre „cunoaşte un singur caz de scriitor decretat întrupare desăvârşită a geniului artistic naţional şi chintesenţă a posibilităţilor de cunoaştere, ridicat prin efort unanim şi constant în tăriile mitologiei, înconjurat de un zid de iubire menit să protejeze dar reuşind doar să ascundă: Eminescu”. El, observă criticul, a devenit „în ultimii ani de viaţă, dar mai ales îndată după moarte, obiectul unui cult fanatic”, al unei „iubiri inchizitoriale”. De unde –„o intoleranţă care a făcut şi face destule victime”. Ce pare să uite Al. Dobrescu este că nu doar în perioada de la finele veacului XIX, pe care o evocă, ci şi în tot secolul următor, până în zilele noastre, cultul lui Eminescu a fost întreţinut şi de cei mari pe care îi enumeră, ca şi de alţii pe care nu-i aminteşte, precum Bacovia sau Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, de fapt toată strălucita generaţie de poeţi – ca să ne limităm la ei – şaizecişti. Rămînînd în linia metaforei lui Dobrescu, am putea să ne gîndim dacă nu cumva toţi marii, numiţi sau nenumiţi aici, nu au avut ei înşişi nevoie, pentru a-şi individualiza vocea, de „zidul” protector Eminescu, aşa cum şi cititorul simplu a simţit şi a optat „în mod democratic”, ar spune reputatul teoretician al lecturii, Matei Călinescu, pentru „zidul de iubire” (şi de apărare!) Eminescu. Ar fi fost cu totul iluzoriu ca Anghel Demetriescu să fi putut străpunge un asemenea zid. Cu atât mai iluzoriu cu cât chiar Al. Dobrescu ajunge la concluzia că între acesta şi Eminescu „e o nepotrivire structurală” şi că „Dacă la Maiorescu, şi el un spirit clasicist, recunoaşterea lui Eminescu era mai ales intuiţie a valorii, la Demetriescu e efort comprehensiv. El îşi înăbuşă (nu de tot) preferinţele organice şi, recunoscînd valoarea, dincolo de ordinea literară pe care ea o reprezintă, caută elementele ei definitorii. Este, credem, semnul indiscutabil al predominanţei spiritului critic”. E cam riscant să faci exerciţii publice de comprehensiune – şi încă fără să-ţi înăbuşi întrutotul preferinţele organice – pe opera unui creator de statura lui Eminescu. Aviz amatorilor de azi! Cât priveşte spiritul critic, mă îndoiesc că mai ales în ceea ce priveşte arta, el poate fi conceput în lipsa intuiţiei şi a sensibilităţii , ba acestea ar trebui să

Pag. 26

fie chiar ieşite din comun. Recitind analiza poeziei Floare albastră, studiul Inovaţiile lui Eminescu (sic!) ca versificator: rima ori cel mai amplu, intitulat Mihail Eminescu, putem aprecia veleităţile de comparatist ale lui Anghel Demetriescu – însuşire deloc neglijabilă pentru vremea sa –, unele puncte de vedere interesante privind situarea poetului şi identificarea noutăţii frapante îndeosebi a limbajului liric eminescian. Din păcate, umbrite de flagrante incomprehensiuni. Comentariile consacrate poemelor Epigonii ori Scrisoarea a III-a, de exemplu, ar putea fi, în ordinea simţului comun, la care făcea trimitere şi Călinescu în portretul său din marea Istorie, acceptabile. Numai că ele suferă de o gravă inadecvare la obiect. Poezia, deşi mai adevărată decât Istoria, cum ne spune Aristotel, nu repovesteşte istoria (tocmai de aceea este mai adevărată) şi nici nu rescrie biografia personalităţilor acesteia, cum ar vrea Anghel Demetriescu. Cu deosebire în cazul lui Eminescu, putem vorbi de ceea ce N. Steinhardt considera a fi mitizarea Istoriei. „Eminescu – credea ilustrul cărturar – a făcut din istoria romînilor mitologie, a ridicat-o la rang de mit, a dat adevărului istoric autoritate şi prestigiu de mit”. Apoi, Călinescu are dreptate cînd incriminează faptul că Demetriescu, psihanalist veleitar şi, repet, inadecvat, ori rău intenţionat, „se limitează la punerea chestiunii pe terenul patologiei… ” Dar el este de-a dreptul penibil în mai multe rînduri, de pildă atunci cînd semnalează că Eminescu ar constitui un pericol pentru generaţia tînără, în sufletul căreia – vezi Doamne! – poetul ar turna letala otravă a pesimismului. Meritul lui Anghel Demetriescu este că l-a citit atent, chiar dacă cu o anumită încrîncenare, pe Eminescu şi poate s-a străduit să-l înţeleagă. Nu a izbutit însă decât într-o mică măsură. Interpretîndu-l, şi-a asumat o misiune care l-a depăşit. El pare mai degrabă lipsit de metafizică şi de „organ” pentru marea poezie, în pofida erudiţiei, pe care pe nedrept i-o contestă Călinescu, şi a culturii filosofice de care dispune. O scuză a sa ar putea fi aceea că se afla prea aproape de fenomen (apropo, Steinhardt avea să vorbească după aproape un secol de „fenomenul Eminescu”) pentru a-l înţelege. Numai că au fost alţii tot atât de aproape, ba chiar mult mai aproape, care cel puţin au intuit că se găsesc în faţa unui mare poet. Lăudabil este că Anghel Demetriescu a intuit totuşi, şi el, originalitatea, valoarea, noutatea („direcţia nouă”) poeziei celui care – cu vorbele memorabile ale lui Nichita Stănescu – a convertit Mioriţa în Odă, în metru antic. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Liviu PENDEFUNDA

Meeting the High Priest

Toate sferele pe care le vezi cântă precum îngerii atunci când se mişcă W. Shakespeare

rec pe sub a noua boltă îmbrăcat în armură. Ţin sabia cu vârful în sus pentru a primi fulgerul divin în braţele mele, ţin buzele pecetluite de crucea întrandafirată într ‘un sărut al încrederii în legile frăţiei şi inima tresaltă la penetrarea minţii mele de către ochiul lui Dumnezeu. Omniscience and omnipresence are rather forbiden words. The All-Seeing Eye whom the sun, moon, and the stars obey and under whose watchful care even comets perform their stependous revolutions is pursuiting spiritual things, the immost recesses of the human heart. In this astronomical reference is a potent argument for extreme care in the transmission of ritual unchanged from mouth to ear and the necessity of curbing well-intentioned brethren who wish to improve the ritual. I entered under the arch… Dincolo e universalitatea credinţei, a Marelui Creator. Crenguţele de acacia răsar parcă de pretutindeni înlănţuindu-ne mâinile. There is no Plan without a Planner. That Which Was Lost will at last be found. Divine life which is ours can no more die than can Divinity. Mă ’nvârt în spirală, labirintul celest pe care’l simt în clopot. Omagiul meu adus punctelor cardinale se’ncheie la Orient în faţa Marelui Preot şi a Chivotului ce păstrează Cuvântul, numele secret al illuminării. Şi dacă’n spatele altarului e spaţiul ce reflectă aura spiritului meu, eu simt. Doar astfel ştiu şi mă ’ntâlnesc cu Tine. Norii alungiţi ce străbat în torente spaţiul înverzit dintre mări învelesc şi descoperă rând pe rând un cer de stele atât de bizar, plin de zodii răsturnate’ntru plutire din dreapta spre stânga trupului meu. Şi totul sub Crucea strălucitoare a Tropicului Capricornului. O briză florală cuprinde Parcul Domeniilor şi ne’mbată. Ca o ispită şi o rugăciune: „Fie ca înţelepciunea şi iubirea divină să-mi umple inima şi mintea. Fie ca lumina divină să fie înaintea mea şi să-mi arate calea şi să mă întărească în dorinţa mea de a face totul pentru ceilalţi. O, Doamne Dumnezeule, Tu ne-ai făcut întru dragostea Ta. Ne rugăm Ţie pentru renaşterea Julietei. Fie ca ea să se ridice în lumina Ta şi matricea sănătăţii perfecte să‘şi recapete forţa, iar trupul şi spiritul să fie un tot. Pentru binecuvântările primite şi date în această clipă îţi aducem ca ’ntotdeauna laudă”. O, Doamne, de ce în paradis trebuie să existe Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

ceva care să nu fie perfect, care să influenţeze sănătatea unuia dintre noi, a celei ce o divinizez şi’i port o simplă şi copleşitoare recunoştinţă pentru dăruirea libertăţii în trup şi suflet şi ’n spirit lumină ? În templu ne rugăm fără încetare într’o celestă adunare. Atunci cînd trăim „de parcă” suntem Sufletul ce foloseşte un trup pentru viaţa pământească, viaţa noastră devine o rugăciune fără încetare. „Fie ca viaţa unică să se reverse asupra celor ce servesc cu adevărat, fie ca iubirea Sufletului Unic să dea formă vieţii tuturor celor care servesc pe Cei Mari; fie ca noi să ne ducem la îndeplinire partea noastră din întreaga creaţie prin uitarea de sine şi dreaptă vorbire.” Din intersecţia de lângă Mount Roskill trec pe Dominion Road şi apoi pe Extention Road savurând izul de flori al grădinilor de primăvară târzie. E decembrie şi vara stă să cuprindă vegetaţia parcului Whaikowhai coborâtă până în apele golfului Manakau. În depărtare plutesc luminile avioanelor care aterizează şi decolează de pe insulă. Pornim pe autostrada spre sud. Puţin mai dificil pe stânga. Nu m’am obişnuit întrutotul. Mi-aduc amite ce râdea Sandra când atingeam cu oglinda din stânga maşinile parcate pe marginea străzii. Odată chiar a trebuit s’o culeg de pe jos, asemenea capacelor de la roţile de aceeaşi parte, capace la care de fapt am şi renunţat, prea frecventă fiindu’mi la acel început incidenţa pierderii lor. Trecem pe lângă minunatele coline şi munţi, foşti vulcani înverziţi şi plini de flori. Totul e umed şi cald, pe cer însorite petice aleargă printre norii ce-aduc ploaie şi vânt şi iar însorire. Pe marginea unei coline oprim. Sub noi strâmtoarea care delimitează insulele, plină de ambarcaţiuni şi feriboturi, un albastru verde, cleştar smarald inimaginabil pentru cei ce n-au zărit niciodată acea culoare. Cochete vile şi clădiri guvernamentale întregesc portul din adâncul golf al capitalei Wellington. De aici viile şi stâncile care ne acompaniază spre Christchurch definesc un drum de seară peste care Pacificul aduce răcoarea lumilor trecute. Fântâna inepuizabilă a infinitului ascuns în sinele nostru se descătuşează şi parcă percepem fulgerător fragmente din adevărata înţelepciune. Omul nu trăieşte numai o dată şi nu moare pentru totdeauna. Omul trăieşte de multe ori

Pag. 27

în multe locuri şi acestea nici nu sunt toate în lumea noastră. Un văl separă o viaţă de următoarea, un văl închis asenmănător celui al lui Isis, un văl al uitării. Parcă aici e locul în care la sfârşit se vor deschide toate porţile şi vom vedea dintro privire toate încăperile prin care am păşit de la început, bibliotecile noastre. Religia noastră ne învaţă că trăim veşnic, dar veşnicia neavând sfârşit nu are nici început, deci este un cerc, o sferă. Dacă trăim veşnic înseamnă că trăim dintotdeauna. Revăd în suflet, cu ochii minţii: aici am mai fost şi voi mai fi, aici am existat de atâtea ori şi începuturile iniţierii mele le simt aici. Nu putem confunda pe Dumnezeu cu casa în care locuieşte. Iar casele Lui sunt pretutindeni şi lgate prin iubire. Puterea dragostei este legătura invizibilă care persistă şi după moartea lumii. Christos spunea: “atâta timp cât nu învii, nu poţi intra în împărăţia cerului”. Omul apare şi nu ştie de existenţele lui anterioare, dar visul de zi îi poate dezvălui pentru o clipă un detaliu pe care’l simte cunoscut. Lumina apusului se lasă peste crestele Alpilor şi ochii alunecă în contemplare din nou către stele. Când învăţăcelul va fi gata, va apărea Maestrul. Iată un aforism devenit precept al multor aspiranţi ai căilor spirituale. Şi ştiu că rolul maestrului ca profesor este un rol incontestabil pentru instrucţia specifică a iluminării cosmice. Termenul de Maestru are o istorie străveche care datează dinainte de dinastiile egiptene, dacă nu a celor atlante, trecând prin comunitatea eseniană, misticii Evului mediu, societăţile esoterice ale secolului nouăsprezece până la organizaţiile timpurilor noastre. Un Maestru era considerat un făcător de miracole, unul care readucea la viaţă morţii, un tămăduitor de bolnavi, unul care materializa obiecte şi apărea ca spirit discipolilor săi. E o caracterizare caracteristică multor legende ale diverselor popoare şi care dau credibilitate acestuia. Un fapt neobişnuit, considerat magic nu avea la acele timpuri o explicaţie raţională pentru cei mulţi. O descărcare electrică de la o celulă electrolitică ca cea a Arcăi era considerată ca fiind de origine divină. Secolul douăzeci a adus multe clarificări în înţelegerea lucrurilor. Ştiinţa modernă explică multe dintre calităţile asemănătoare dumnezeirii pe care le-au avut maestrii din vechime. Ceea ce ne îndreptăţeşte să înţelegem ceea ce suntem şi ceea ce reprezintă Maestrul pentru învăţăcel sunt teoria evoluţiei şi neuroştiinţele. Din punctul nostru de vedere putem discerne patru niveluri distincte ale evoluţiei. Fiecare este caracterizată printr-o conştiinţă şi o formă fizică corespunzătoare. Conştiinţa este raportată unor procese metabolice neuronale şi sinaptice, chimice şi electromagnetice generatoare de bioenergie care stochează şi crează pe suportul sistemului nervos uman. Altfel

Pag. 28

spus calităţile electrochimice ale metalelor şi cristalelor pot fi privite ca o formă primitivă de conştiinţă pe scara evoluţiei (regnul mineral). Explodând din sol următorul nivel este constituit de plante (regnul vegetal). Parte în ţărână, parte tinzând către cer plantele dezvăluie procese electrochimice care apar ca forme vegetative, primitive de conştiiţă. În acelaşi timp ele comunică unele cu altele, mai ales cînd sunt atacate şi în faţa pericolului. Regatul lumii animale, constrânse să ţină legătura strâns cu pământul, chiar şi în cazul oarecum mai fericit al păsărilor, prezintă o activitate nervoasă crescută care hrăneşte trupul şi exaltă conştiinţa. Un ultim nivel poate fi cel al omului dominant prin creierul ce-l posedă în staţiune verticală pe scara dezvoltării, conştient în plus prin percepţia sinelui. Dar aceasta din urmă nu a separat oare omul la rându-i de conştiinţa universală care a permis întreaga creaţie, Dumnezeu ? Evoluţia acestor trepte de iniţiere amintesc de Grădinile Raiului. El a fost creat din ţărână, acoprit de frunze şi apoi îmbrăcat cu piei de animale. Iar după ce şi-a descoperit conştiinţa de sine înfruptându-se din Pomul Cunoaşterii, a părăsit Edenul pierzând cunoştinţele conştiinţei cosmice din care făcea parte. Doar prin atingerea unui nivel de cunoaştere suficient el ar putea să revină în rai, dar acum doar printr-o cunoaştere conştientă a dumnezeirii. În conceptul modern de evoluţie, aceasta reprezintă un proces prin care organismul se adaptează unui mediu ostil. Înţelepciunea convenţională arată că aceasta apare prin mutaţii celulare, rezistente pentru a supravieţui pericolelor ce apar. Ar mai fi posibil ca organismele să-şi direcţioneze prin voinţă selecţia evoluţiei lor. Şi omul trebuie să supravieţuiască chiar dacă creierul său i-a acordat puterea de a domina lumea fizică. Stressul este un un exemplu tipic de alterare psihoneuroendocrină care influenţează sistemul imun şi determină vulnerabilitatea corpului la infecţii, alimentaţie şi cancer. Bolnavii aleargă spre un imaginar paradis inducând un refugiu artificial prin medicaţie şi droguri. Controlul anxietăţii îşi găseşte rădăcinile în multe religii. Marii Maeştri ai acestora arată calea pentru a atinge liniştea prin dezvoltarea şi controlul conştiinţei, pentru reintegrarea în Grădinile Raiului, în comuniune cu Dumnezeu şi atingerea conştiinţei sinelui conform cu cerinţele societăţii umane actuale. Ne-am născut să trecem, cobai de experienţă, prin luminle model închipuite de mai marii universului; noi suntem îndreptăţiţi să le cerem raiul pentru pământ dar fiecare dintre noi credem în putinţa nerealizării aici a iadului. Ideologii perfecţiunii absolute au confundat de fiecare dată, fie ei Platon, Thomas Morus, Lenin, Hitler, Stalin sau Mao, promiţând raiul şi realizând iadul.

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Ben TODICĂ (Australia)

Interviu cu jurnalista Cristina Mihai din Canada Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară? Cristina Mihai: A fost dorinţa de a menţine familia unită şi… iată-ne ajunşi pe continetul american. Mai precis, în Canada. B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu? C.M.: Eh, aici e aici. La început nu prea am simţit vreun obstacol. Stai puţin… poate faptul că la angajare mi se cerea peste tot experienţă canadiană, ceea ce nu era de unde să fie. Am încercat să apelez la un program de integrare a noilor veniţi, mai bine-zis m-am dus şi am întrebat dacă există aşa ceva, mai ales după atâtea acte verificate, lucru care a mirat foarte tare funcţionarii din Gatineau (Quebec). Da, mi-aduc aminte cu un fel de revoltă faptul că respectiva angajată mi-a spus că “Aici nu o să vă dea nimeni un loc de muncă pe o tavă de arigint“, ceea ce de fapt nu ceream deloc. Până la urmă mi-a promis că se va interesa ce şi cum, mai ales că aflase că există un program prin care angajatorii puteau lua un nou-venit, iar salariul era plătit (aproapre în întregime) de către stat, timp de vreo 8 luni. Dar… n-a fost să fie. A promis că mă sună, nu a mai făcut-o şi nici eu nu am insistat, pentru că fusesem acceptată deja la Universitatea Carleton, ceea ce ne-a făcut să ne mutăm cu mult avânt la Ottawa. Adevăratele obstacole le-am întâlnit după absolvirea masteratului în Politici Publice, pentru că la vremea respectivă, în 2010, guvernul introdusese nişte măsuri drastice, mai ales faţă de angajaţii săi, ca să poată trece puntea cu bine peste hăul creat de criza din 2008. Aşa că… vreo doi-trei ani am luptat din greu cu integrarea profesională. Dar, dacă e să vorbim de integrarea socială, aici nu Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

au fost probleme, pentru că, pentru români e destul de uşor, mai ales că există aceeaşi paradigmă psiho-socială şi în Canada şi în România, chiar dacă sunt şi diferenţe. B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor? C.M.: România e locul naşterii şi al formării mele, nu mă refer numai la şcoală, ci la un mod de gândire şi de simţire. Şi, dacă pentru unii e un loc pe care simt nevoia să-l biciuiască zilnic, pentru mine a fost şi rămâne un tărâm magic. Nu pentru că nu aş fi avut niciun fel de necaz sau de problemă, ci pentru că de acolo mi-a venit cel mai frumos şi pur izvor –oricât de ciudat li s-ar părea unora- care să-mi modeleze şi să-mi întreţină fiinţa. Cred că e destul de greu să aleg cele mai potrivite cuvinte şi ştii de ce? Nu vreau să cad într-un fel de drăgălăşenie ieftină, dar nicidecum să las ca indiferenţa şi ura cea de toate zilele a multora săşi intindă aripa otrăvitoare şi asupra mea. Dar hai să apelez la pragmatism: am reuşit să mă integrez cultural, profesional şi social, fără probleme în Canada, fără nicio cunoştinţă sau pilă omenească (dar am o “pilă“ perfectă, adică pe Dumnezeu!), la fel în SUA, în Marea Britanie. Asta-mi spune că educaţia din România a fost cât se poate de largă ca să poată cuprinde şi filonul anglo-american. În Franţa m-am simţit întotdeauna ca la mine acasă, şi nu cred că acest sentiment se datorează doar literaturii franceze, iar în ţările nordice am simţit că avem valori comune vis-a-vis de ce înseamnă respectul faţă de celălalt. În România am trăit şi retrăiesc de fiecare dată un fior unic, un ceva distinct care se cheamă acasă, dar un acasă adânc, pentru că e legătura cu trecutul, cu ideea de apartenenţă şi cu apetitul nostru spre curiozitatea culturală şi spirituală, fără ca să ne depărtăm prea mult de tradiţionalism. E o ţesătură pe care o port în gene şi de care mă bucur zilnic, oriunde aş fi. Datorită ei, datorită României, cu tot ce înseamnă ea (trecut şi prezent, civilizaţie, frământări, vise, eşecuri, dar şi reuşite şi speranţe) pot fi deschisă faţă de multe culturi şi, totuşi, pot rămâne legată de o fizionomie aparte. Cred că un român poate

Pag. 29

comunica cu uşurinţă, la nivelul înţelegerii sufleteşti, cu asiatici, cu europeni, cu africani şi cu americani. Nu spun gratuităţi. Mulţi străini se laudă că au prieteni români şi că se simt înţeleşi de români, ajutaţi la nevoie şi apreciaţi. Avem asta în sânge. Dar, mult mai important, România este locul unde mi s-a revelat bunătatea lui Dumnezeu, acea dragoste minunată care nu-i poate aparţine decât lui Cristos. Toate acestea înseamnă, de fapt, România. B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)? C.M.: Bună întrebare. Asta înseamnă responsabilizare. Cât am fost în Romania, am făcut emisiuni la Radio Timişoara, radio public, parte din Radio România, emisiuni cu caracter informativ şi educativ. Atât la secţia de Actualităţi, cât şi la secţia Socială. Eu am văzut şi văd în continuare această profesie ca pe o vocaţie şi ca pe un mod de-a transmite adevărul, atât cât putem să-l cunoaştem şi să-l înţelegem cu scopul de-a ne face mai buni, de-a fi mai apropiaţi unii de alţi, de-a ne construi un viitor solid. Când m-am gândit că ar trebui să fac presă, era la începutul tumultoşilor ani ’90 şi am considerat că prin cuvânt, prin cuvântul potrivit, curat, menit să zidească şi să vindece, se poate reconstrui societatea românească. Cred în continuare acest lucru, chiar dacă nu toţi îl percep aşa. Iar ceea ce vedem pe piaţa media şi în viaţa noastră reflectă tocmai faptul că vorbele au mare importanţă, dar contează cine, ce fel de vorbe, cum şi de ce le foloseşte. Şi, poate mult mai important, e faptul că m-am străduit să mă comport cum se cuvine şi mă străduiesc în continuare. A-ţi îngriji familia, a da bună-ziua, a-ţi plăti taxele, utilităţile, a ţine la nişte

tineau, ARCOG, am participat la tot felul de evenimente menite să promoveze imaginea României, ca de exemplu; Festivalul Lalelelor, Picnicul românesc, Mărţişorul Românesc. Întâlnirea doamnelor cu ocazia Mărţişorului îmi este cea mai aproape de suflet, pentru că prin ea am reuşit timp de patru ediţii, să aducem laolaltă românce şi canadience de alte origini, interesate de cultura şi civilizaţia românească, cărora le-am oferit atât hrana fizică, tradiţională, cât şi hrana culturală. Toate au fost plăcut impresionate şi sper că au dus mai departe un mesaj pozitiv despre România. Dar, desigur că toată această acţiune nu s-ar fi putut face fără contribuţia fiecărei românce participante, pentru că ele au plătit şi biletul invitatelor canadience. Anul acesta l-am prezentat pe Eminescu, în anii trecuţi am vorbit despre civilizaţia dacilor şi sărbătoarea Mărţişorului, despre George Enescu şi despre Constantin Brâncuşi. Invitatele canadience sunt soţii de diplomaţi, cadre universitare (chiar directorarea Centrului de Studii Central şi Est Europene şi Euroasiatice de la Universitatea Carleton), medici, funcţionari publici, ziariste şi… împătimite de ceea ce înseamnă contribuţia cetăţeanului în societate. B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România? Uau, ce mult mi-ar plăcea să am aceşti bani mulţi ca să-i pot ajuta şi pe alţii! Mi-aş dori să restaurez cât mai multe monumente, să salvez Bucureştiul şi alte oraşe, să iau sub aripa-mi ocrotitoare conacele de pe la ţară şi să îngrijesc sau să constuiresc monumente care ne ocrotesc memoria. Şi, nu i-aş uita nici pe confraţii de la diverse ziare, reviste, radiotv, mai ales pe cei din domeniul cultural. Dar, de unde să scot banii aştia? Ha, ha, ha. Nu ne mai rămâne decât să ne încredem în minuni, nu atât că voi avea banii, ci că respectivele frumuseţi vor fi salvate de la degradare, uitare şi pieire. Trebuie să recunosc că e o întrebare superbă: voi visa plăcut zile şi nopţi în şir. B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România? C.M.: O vorbesc de bine şi mă refer la lucrurile bune, reale. O promovez pe unde pot şi cât pot. Desigur, fără să agasez lumea (sper!). Vreau doar s-o grăiesc de bine.

valori, la istoria naţională, toate ajută la o bună imagine şi, mai mult, la o realitate sănătoasă a României. În Canada, mai scriu articole, pentru că de la distanţă vezi unele chestiuni care nu se văd din vâltoarea focului şi, împreună cu câţiva membri de la Asociaţia Românilor din Regiunea Ottawa-Ga-

Pag. 30

Să ştii că vorba de la colţul străzii poate părea un lucru mărunt, fără o prea mare influenţă, dar nu e aşa. Îmi place cum spune înţeleptul Solomon în proverbele sale, anume că o cetate este ridicată prin binecuvântarea celor fără prihană, dar este surpată prin gura celor răi. E atât de pătrunzător şi… atât de adevărat. Vezi, surparea se referă chiar la o degenerare venită din interior. Duşmanul nu surpă o cetate. O bombardează, o dărâmă, dar surparea o fac cei din interior. Şi, cum? Cu vorbe rele, spuse cu răutate (cum altfel?), de către oameni răi. Am repetat aceste etichete, dar ele sunt imporOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

tante. Pe de altă parte, se pune întrebarea cine sunt cei fără prihană? Pentru că niciun om nu e perfect, dar toţi cei care se numesc creştini ar trebui să mediteze la ce înseamnă acest cuvânt şi la puterea lui Cristos de a-l face pe om neprihănit. Aşa, pas cu pas. Aş mai spune şi altfel : orice om cu bun-simţ, spune o vorbă bună, de încurajare, de zidire (iată ce expresive sintagme sunt în limba română) şi nu de tocare şi de otrăvire. Sau, din alt unghi: cui i-ar plăcea să fie ocărât mereu, bârfit mereu şi, mai mult, cât şi cum ar rezista în timp la un astfel de tratament? Sună îngrozitor, nu? De ce ar fi diferit cu propria ţară sau naţiune? De ce s-o pălmuieşti încontinuu, doar de dragul eliberării unor frustrări? Sau al unor gânduri răutăcioase şi distrugătoare? Şi, prin biciuirea ei, de fapt se biciuesc şi se înjosesc şi cei care o practică. Aşa că, să începem să folosim cuvintele de bine, cuvintele care aduc tămăduirea şi nădejdea, ca şi realitatea să fie mai luminoasă (era să zic mai roz). Ne-ar face bine la toţi un astfel de tratament. B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România? Din păcate, da. Mulţi au fost învăţaţi să urască ţara din care fac parte, fie că mai trăiesc acolo, fie că nu. Se cred grozavi, dar adevărul e că pierd foarte mult. Şi, odată cu ei, pierd toţi cei de dinaintea lor, cei contemporani cu ei şi mulţi dintre cei care vor veni. Acuma, strict la emigranţi: hai să ne punem în pielea unui italian, francez sau britanic. Cui îi place să audă toată ziua doar vorbe urâte la adresa unei comunităţi sau ţări? Poate la început să mai şi creadă că în România sunt numai rele şi grozăvii, dar după o vreme nu numai că se plictisesc de asemenea lamentaţii şi atitudini dar, pe bună dreptate, se întreabă câtă încredere pot avea în cineva care defăimează încontinuu locul de unde se trage? În lumea anglo-americană, şi puritanul şi libertinul sunt patrioţi. A-ţi denigra şi uri naţiunea, ţara din care faci parte, e considerat un lucru josnic şi demn de tot dispreţul. Ceea ce, să fim sinceri, e normal. Am întâlnit aici o multime de filipinezi, de oameni din Africa, din Asia (China, fosta Birmania, Cambodgia, Vietnam,) din Albania, din alte ţări din Europa, din America de Sud, dar nu am întâlnit oameni care să-şi dispreţuiască şi să-şi blameze naţiunea. Toată lumea mai zice de politicienii corupţi, dar îi separă foarte clar de istorie, de cultură, de poporul în sine. Ar trebui să dea de gândit celor care pleacă şi nu mai vor să ştie de România, decât atunci când mai trag o înjurătură sau un gând rău. O astfel de atitudine nu le aduce niciun beneficiu. B.T.: Despre atitudinea pentru limbă? C.M.: Limba este cheia de boltă a creaţiei unui popor. Avem o limbă foarte frumoasă (şi nu sunt Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

exagerări), dar dacă noi nu o îngrijim, nu o promovăm, cine s-o facă? Mai sunt unii de pe alte meleaguri care vor s-o facă, dar e de datoria noastră în primul rând, în ultimul rând şi între ele. Mă doare folosirea nenecesară a anglicismelor. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit: şi mie îmi place limba engleză, acum e şi la mare modă şi e bine so cunoaştem. Dar una e să ştii cât de multe limbi poţi şi e cu totul altceva să-ţi măcelăreşti propria limbă, numai şi numai ca să-ţi arăţi dispreţul faţă de ea şi de tot ce e românesc până la urmă şi, pe de altă parte, să te consideri foarte deştept că arunci anglicisme de care nu e nevoie. Există şi neologisme pe care o limbă le adoptă, dar să apelezi la cuvinte care-şi au echivalentul în limba română, doar ca să te maimuţăreşti, e decepţionant. Oare nu mai ştim să zicem băiat, de spunem boy? Nu mai ştim cuvântul femei, de trebuie să-l înlocuim cu women? Ştirile au devenit news şi chiar nu ştiu de ce (afară doar de dorinţa de fandoseală), sfaturile sunt înlocuite cu tips-uri (« pentru că aşa se zice acuma », conform explicaţiei unui cunoscut om de televiziune), lucurile grozave nu mai sunt aşa, trebuie că sunt cool, nu poţi încărca şi descărca, trebuie upload şi să download, iar de actualizare ce să mai vorbim? Este updatare (ar trebui de fapt să fie o adaptare la limba română). E ridicol dar, mai ales, înfiorător acest bâlci prin care limba română este făcută terci. Am scris un întreg articol pe această temă, dar se poate vorbi mult şi ar trebui să se vorbească, să se ia atitudine şi să se stăvilească nebunia aceasta câtă vreme mai e timp. Se poate, chiar prin lege (cine nu mă crede, poate trage cu ochiul la ce au mai făcut şi alţii, recte francezii, nemţii). Dar există o explicaţie (sau chiar mai multe) la acest dezmăţ lingvistic. Se leagă de ocărârea zilnică a ideii de român, a trecutului, de manualele alternative de limba română şi de programa mai mult decât jenantă la această materie şi la istorie, ca să amintim doar câteva seminţe ale răului. Pe lângă unii intelectuali de-a dreptul trădători -vorba lui Dan Puric-, care nu au găsit nimic bun de făcut decât să arunce cu fecale în ideea de ROMÂNIA şi de limba română (şi, să nu uităm, ei nu puteau fi altceva decât… scriitori! Nu medici, nu ingineri sau economişti, nuuu, ci chiar scriitori şi filozofi!), au apărut şi o seamă întreagă de imitatori. Şi toate acestea converg spre un singur punct: lipsa patriotismului şi a demnităţii naţionale, care fac parte integrantă din identitatea personală. Dar, să nu disperăm. Există soluţii la această alunecare. Pur şi simplu să ne deschidem ochii şi să vedem că păstrarea limbii române, de la vorbirea zilnică, până la literatura de specialitate şi la cea beletristică, rămâne cea mai bună cale de ieşire din această negură în care ne găsim. Şi, aş încheia parafrazându-i pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Eliade: pentru primul, patria era chiar limba română, iar pentru cel de-al doilea, limba română era limba în care visa întotdeauna.

Pag. 31

Doru Ştefan DĂNCUŞ

Domnu’ Bumb - cele 28 de vieţi pământene – (fragment de roman) Viaţa nr. 25 Personal, nu avea nimic împotriva societăţii. Doar aşa, în general, global, cum spunea, simţea un fel de nelămurire, ca şi cum, redus la dimensiunile unei cutii de chibrituri, s-ar fi învârtit pe discul unui pickup. În fiecare dimineaţă, cu excepţia duminicilor, pleca pe jos la serviciu, un chioşc amplasat la un km de zona unde locuia. Mergând, se gândea la trecutul şi viitorul său. Detaşat, plic-

tisit. Era cam singurul trecător la ora 5.30. Troleibuzele luminau când şi când silueta ce aluneca pe lângă staţii; oameni obosiţi, ţâfnoşi, sătui de muncă se certau pe tema salamului. În prima parte a acelei ciudate plimbări, pe domnu’ Bumb îl dureau ochii, îi ardeau de nesomn şi băutură. Ultimele sute de metri însă îi limpezeau privirea şi el putea să vadă, mirat, gospodine cu mutre tâmpe şi rochii soioase, neoanele iluminării publice. Ajungea la chioşc zăpăcit, cobora obloanele, îşi etala marfa. Aştepta răbdător apariţia primului jerpelit al oraşului, a altor jerpeliţi de profesii ca: mecanici, vânzătoare de cofetărie, magazin de încălţăminte sau alimentar, măturători ai serviciului salubrităţii, profesori pensionari, simpatizanţi ai unor partide care-l înjurau pe motiv că n-are ziarele lor. Băbuţe cu figuri triste, pioase, revoltate sau nehotărâte, se opreau, răsfoiau cărţi şi calendare colorate, sporovăiau despre nivelul de trai, plecau fără să cumpere nimic. Le urmărea curios şi se gândea că, poate, asta-i cea mai mare nevoie a bătrâneţilor, nevoia de-a fi guraliv. „Cea mai mare vocaţie e să n-ai vocaţii”, gândea, tânjind după simplitatea lor dezarmantă. Pentru domnu’ Bumb mai era vreme multă de trecut şi oricum nu

Pag. 32

credea că va ajunge clipele calme ale senectuţii. Într-o zi, i s-a făcut dor de fetiţă, avea 9 luni când soţia lui a cerut divorţul. Nu-i convenea să fie femeia unui muncitor la negru, după ce el şi-a dat demisia de la ziarul unde fusese cel mai bun reporter. Una era să fie salutată de distinsele personalităţi locale, alta era să audă în spatele ei şoapte ca: „Ui’ ce bulane are!” Dar aşa erau oamenii aceia, muncitorii la negru pentru care viitorul nu însemna mai mult decât „mâine”. După ce temutul ziarist a dispărut din mass media, colegii de breaslă i-au luat la purecat activitatea. O campanie care i s-a părut nesimţită, fără sens. N-avea cum riposta, foştii lui colegi ştiau asta. Se încăpăţânau totuşi să-l bage în noroi până-n gât. Când soţia lui îl întreba ce are de gând, domnu’ Bumb tăcea. N-avea nici o idee, nici chef de-a avea idei. După câteva săptămâni s-a apucat de băut. Apoi a urmat divorţul. N-a obiectat, n-a cerut departajarea bunurilor. L-a căutat pe bătrânul care, datorită lui, a primit nişte bani buni reprezentând o pensie retroactivă de care statul se prefăcea că a uitat. Acesta a vorbit cu cineva şi l-a plasat într-o echipă ce lucra la construcţia unei vile, în apropierea oraşului. O echipă la negru, fără responsabilităţi, fără identitate. N-a spus nimănui cine este: un nume şi atât, când proprietarul le împărţea banii. Câteva săptămâni chiar a crezut că lucrează acolo de secole. Înafară de betoniera, cărămida, grinzile şi vodca băută cu ceilalţi nu-i mai rămăsese nimic în cap. Şi-a adus aminte că trebuia să plătească pensie alimentară şi a cerut „baştanului” o zi liberă. Fosta soţie i-a făcut cafea, l-a întrebat dacă-i e foame; dar el se comporta mecanic, trăind în altă lume. La plecare, păstrând o distanţă care-i oferea siguranţă, i-a spus: - Nu mai veni aici, trimite-mi banii prin poştă. El a dat din cap inexpresiv. Doamna avea săşi amintească toată viaţa întâlnirea aceea, golul terifiant al ochilor, conversaţia purtată cu o fiinţă venită parcă dintr-un regn al morţii. Amintindu-şi toate acestea, domnu’ Bumb golea sticla cu vodcă. Rezemat de zidul vilei, lângă el, stătea bătrânul Ceată, cel mai vârstnic muncitor. - Te gândeşti la ea, aşa-i? - Cred că da, a murmurat domnu’ Bumb surprins. - Ia mai dă-o dracului de muiere nenorocită, a irupt bătrânul. Hai că te duc eu la una din sat şi Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

după o noapte eşti ca nou! Dă să trag o gură, a sfârşit Ceată mai potolit. I-a întins sticla urmărindu-l cum o duce la gură şi cum suge cu lăcomie lichidul mizerabil. - E de treabă, a zis bătrânul, dându-i sticla înapoi. Deodată, şi-a imaginat gura băloasă cu numai două-trei cioturi de dinţi fixată ca o ventuză pe gura sticlei. În viziunea lui vedea saliva şi vodca amestecându-se, dizolvându-se una în alta. A ţâşnit în picioare, vomitând. Dorul a mai persistat câteva zile, apoi i s-a făcut lehamite. Intraseră mult în toamnă cu lucrările iar într-o zi, proprietarul, un fost securist, le-a închis de tot până-n primăvară. În cele câteva luni terminaseră pivniţele, garajul şi un etaj. Ultima noapte şi-au petrecut-o în camera pe care reuşiseră s-o şi tencuiască şi în care dormeau pe scânduri, printre paie şi haine ieşite din uz. La lumina unui lămpaş cu petrol au băut vodcă şi au mâncat pâine cu slănină, se lăsase frigul. Şapte oameni fără căpătâi, câte unul pentru fiecare zi a Creaţiei. - Eu mă duc în oraş, la azil, a spus Ceată, după un lung moment de tăcere în care fiecare s-a gândit la ale lui. - Ai acolo hoşcăraie tot una şi una, a hohotit fals Matei, 42 de ani, fost şofer pe autobuz. - Am, şi ce te doare? s-a răţoit bătrânul cu arţag. - Pătrule, mai desfă o sticlă, a zis Matei. De pe scândurile lui, domnu’ Bumb îi privea cu mirarea unui animal care moare. Trăsneau a disperare cu toţii. Oamenii nimănui. A doua zi au plecat. În oraş, domnu’ Bumb a vorbit cu şeful unui şantier care, pe durata iernii, oprise lucrările la o bancă. Să le dea una dintre barăcile metalice, să ierneze şi ei. Contra unei sume derizorii, se angajau să păzească utilajele şi materialele rămase. Cu chiu, cu vai, şeful a spus că da şi de atunci, gaşca aceea de amărâţi a început o viaţă cenuşie, plictisitoare, cu somnuri lungi, cu ţigări multe, deseori cu sticle de vodcă. Făceau cu rândul la adunat lemne pentru foc, acţiune la care bătrânul Ceată participa cu frenezie. El făcea focul în fiecare dimineaţă, suflând în cărbunii încinşi, tuşind, fumând ţigară de la ţigară. Printre icnituri, ceilalţi îl auzeau boscorodind de unul singur şi se trezeau morocănoşi, cu gust de ceartă în gură. - Vedem noi la anul, mormăia Ceată, netulburat de scârţâitul paturilor metalice. Ne întoarcem la vilă, mâncăm boiereşte, bem popeşte, prăjim ciuperci… Ce să-i faci, trebuie să trăieşti cumva… Că nimeni nu-ţi mai dă… în ziua de azi… o coajă de pită… Şi la azil ce fac? Mă duc cu alţii la barul de peste drum… Aici nu-mi ţine nimeni iviOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

denţa… În primăvară, atunci să vezi… mă-sa de lume… - Bă, nu mai scoate atâta fum că ne ‘toxicăm, se răstea câte unul la el. - Nu-ţi place? Ia poftim dumneata de fă focul dimineaţa, schelălăia moşul, fericit că are cu cine vorbi. Dar ăla tăcea posomorât iar Ceată se întrista şi pornea să hoinărească prin oraş. Găsise o cantină unde o femeie de serviciu cu frica lui Dumnezeu îi mai dădea de mâncare. Spre sfârşitul lui decembrie, înainte de sărbători, domnu’ Bumb i-a trimis fostei soţii, poştal, o sumă mare de bani. N-a avut curajul s-o caute, să-şi vadă copilul. Îşi petrecea timpul în sala de lectură a bibliotecii, la căldură şi linişte. Citea ziarele anilor interbelici, colecţii după colecţii. Supraveghetoarele îl bârfeau, spunând celor dispuşi să le asculte că ar fi neonazist. Nu-i păsa. Într-o zi, curios, a intrat într-o biserică. L-a văzut pe Isus materializându-se deasupra paharului ce conţinea vinul şi pâinea. A văzut lacrima curată de sânge ce a căzut dureros din inima Lui. Apoi, pe acel popă hămesit, ingurgitând sublima substanţă, cu indiferenţa omului care, în virtutea inerţiei, nu mănâncă dimineaţa pentru a se putea cumineca. S-a simţit în pragul leşinului în momentul în care picătura de sânge divin alimenta energetic oribilele extensii lumeşti. De hulpavii popi i s-a făcut silă şi n-a mai intrat niciodată într-o biserică. Gestul marţial, unic, existenţial al lui Cristos i s-a părut nedrept de inutil. Anul Nou l-au făcut în baracă. Deşi le-a atras atenţia, ceilalţi au spart nişte cofraje, să aibă ce pune pe foc în timpul sărbătorilor. Au luat vodcă, bere şi salam, abandonând tradiţionala slănină. Au chefuit pe îndelete, urându-şi ani şi bani. Au mâncat salam. Au dormit, s-au trezit şi iar au chefuit. Un fel de sabat al rataţilor; frumuseţea ratării. A patra zi după Anul Nou a apărut şeful şantierului. A văzut „paguba în avutul particular”, la prins pe Ceată alimentând focul cu aşchii din cofraje. I-a făcut analfabeţi, hoţi, inculţi, i-a băgat în mamele mamelor lor, le-a promis că le pune poliţia pe cap. Beat mort, prăvălit într-o rână pe patul jegos, domnu’ Bumb s-a chinuit şi a spus: - Şefule, cultura te îndepărtează de Dumnezeu. Cultura este îndoială, nelinişte, întrebări. Mai ales întrebări, de parcă Dumnezeu ne-a creat să complicăm lucrurile. Ei, uite că, după ce, ca nişte tâmpiţi i-am pregătit terenul, ne va potoli diavolul. Ăla şi-a scuipat în sân şi a dispărut în viteză. Le-a reţinut din bani mai mult decât trebuia.

Pag. 33

Pe la mijlocul lui ianuarie domnu’ Bumb a găsit de lucru ca vânzător de ziare. Deoarece îl cunoştea de pe vremea când era „un om mare”, patronul l-a compătimit. Răbdător, domnu’ Bumb i-a ascultat văicărelile, „îmi pare rău”-l convenţional, fals, fără nici o valenţă practică. Când a deschis prima dată uşa chioşcului, i s-a părut că ambii poli ai pământului, respectuoşi, i-au făcut loc să intre. „Să nu aduci reşou” a zis patronul. „S-ar putea aprinde ziarele, s-ar putea întâmpla o nenorocire. Îţi dai seama că nu m-ar interesa cât curent consumi, deşi e tare scump şi impozitele mă omoară, dar e vorba de presă, de cărţi, de o groază de bani investiţi… Îţi dai seama…” N-a zis nimic. Îşi lua două-trei cafele într-un termos, câte-o jumătate de pâine de la magazinul alimentar de peste drum. Citea ziarele, se

Într-o seară, întorcându-se la baracă, a văzut lumea adunată ca la urs şi a ştiut că se terminase cu bârlogul lor călduţ. Amestecat în mulţime a văzut cum o maşină a procuraturii îl ia pe Ceată. Nu mai apucase primăvara. Nu va mai prăji ciuperci niciodată, în nici o toamnă. Ajuns în rândul din faţă şi-a dat seama că, speriaţi, ceilalţi fugiseră, lăsând baltă haine, mâncare, băutură. Bătrânul murise cu gura căscată. Cioturile dinţilor, negre, îi dădeau un aer de fiară apocaliptică. Pe domnu’ Bumb l-a cuprins o milă catastrofală. A fugit aproape plângând. Cuprins de febră, s-a plimbat toată noaptea pe străzi. Dimineaţa, când a tras obloanele, mâinile îi tremurau. Pe la amiază l-au apucat ameţelile. I s-a făcut rău, a vomitat un lichid uleios, greţos. Când a închis obloanele, greutatea aproape că i-a rupt tendoanele mâinilor. S-a încuiat în chioşc şi şi-a făcut un pat din ziare pe care sa prăbuşit ca-ntr-o groapă. Între moarte şi vis, gândurile se blocau pe un ultim reper. „Praful şi pulberea s-a ales de toate. Nici o metodă de supravieţuire modernă nu este operantă în plan uman. Pentru că în cursa pentru supravieţuire nu s-a pornit niciodată de pe poziţii egale. De aceea e lumea atât de tragică. De aceea unii trăiesc în castele şi alţii sub poduri…” Cumva înspăimântat, domnu’ Bumb asculta ce spun gândurile. Din când în când se cutremura. La un moment dat, ca un ecou, s-a auzit strigat. Nu era strigat pe nume dar simţea că el trebuie să răspundă. „Ta-ta…Ta-ta…”, a spus ecoul când s-a apropiat. Sforţându-se, a deschis ochii. „Tata”, a spus fetiţa şi a început să râdă. Era atât de îngerească motivaţia vizitei încât i-au dat lacrimile. S-a făcut deodată cald, luminos, strălucitor - lagărul acela. A luat-o în braţe, invadat de o duioşie crudă. Apoi a auzit trenul. „Ta-ta… Ta-ta… ”, spunea fetiţa. „Ta-ta, ta-ta”, făcea trenul.

jura în sinea lui să-şi ia viaţa în serios, să-şi recâştige echilibrul, să devină din nou “un om mare”. Cobora seara, cu mâinile aproape îngheţate, obloanele. În baracă se întindea pe un pat cu ochii în tavan minţindu-se că Dumnezeu îl va ajuta să răzbată, doar avusese o viziune, nu? Nu. Veneau ceilalţi cu nasurile şi urechile roşii de frig, cu vodcă şi ţigări puturoase. Cu poveşti despre curve, în mare parte inventate. Se apuca de băut şi-i trecea cheful de echilibru. Navea nici un farmec echilibrul. Şi începea încă o zi de promisiuni.

Pag. 34

L-au găsit a doua zi, când s-au adus ziarele locale. Chioşcul era încuiat dar înăuntru era lumină. Patronul a deschis cu cheile de rezervă. Domnu’ Bumb zăcea pe spate cu mâinile împreunate pentru moarte. A venit poliţia, procuratura, medicul legist. „Moarte survenită prin îngheţare”, au scris în certificatul de deces. N-au putut explica mirosul de parfum, o aromă necunoscută, venită de nicăieri. Numai procurorul, aplecându-se deasupra cadavrului, a văzut dârele îngheţate ale lacrimilor. A făcut câţiva paşi prin zăpadă şi şi-a aprins o ţigară.

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Bogdan ULMU

MEMORII CREDIBILE & FIXATII INCREDIBILE

rin bunăvoinţa actorului Dionisie Vitcu, am pus mâna pe o carte greu găsibilă în librării sau biblioteci: Teatrul în comunism de Dumitru Furdui. Pentru bibliotecari, bănuiesc că volumele (două!) apar ca o struţo-cămilă: ele sunt girate de Librairie Roumaine ANTITOTALITAIRE, colecţia FRONDE; editura franceză, care publică volumul în limba română, are sediul în... Alba Iulia – Paris; tiparul însă a fost asigurat la... Oradea! Iar prefaţatorul, care deşi vorbeşte la persoana întâi singular, uită să se semneze, ne informează că autorul mergea să facă unele corecturi la... Satu Mare! Hm... Alt element de derută: titlul. Ai crede că scriitorul-actor vrea să pună-n pagină un crâmpei de istorie teatrală. Dar după lectura opului, realizezi că e vorba doar de memorii, în dulcele stil clasic. În fine, straturile acestei tarte autobiografico/teatrale ne duc, la distantă de câteva rânduri, dintrun sătuc din Basarabia (unde s-a născut actorul), la Paris (unde şi-a petrecut ultimii ani de viată); de la Teatrul Municipal, pe un şantier de reeducare; de pe băncile Institutului de teatru, la Securitate etc. E o carte în care disponibilitatea autorului pentru paranteze & propoziţii intercalate cere o atenţie mereu trează. L-am cunoscut, vag, pe Furdui: fie de pe scenă (cred că am văzut douăzeci de spectacole în care juca!), fie de la grădina restaurantului Berlin, unde mergeam într-o frumoasă perioadă a primei mele tinereţi. Niciodată nu mi s-a părut un subtil: de altfel, figura lui cerea un anumit gen de roluri, şi o anume conversaţie, cam de berărie. Cartea, mărturisesc, pe de-o parte îl ridică în ochii-mi blazaţi (artistul are un remarcabil spirit analitic şi, nu o dată, uimeşte prin analize politice sau estetice); pe de alta, îl face indezirabil unui important segment de cititori, deoarece conţine o înverşunare xenofobă (ca să nu zic altfel!), de-a dreptul infantilă. Şi un atac anti-comunist obositor, la un moment dat... Furdui, reiese din lectura celor două volume, era un răzvrătit. Pe vremuri, credeam că e un boem; dar nu, boemul n-are încrâncenare; boemul e tolerant; boemul are o detaşare agreabilă; actorul nostru însă, o viată de om a refuzat să se supună ordinii sociale, morale, chiar profesionale (dacă ne amintim cum s-a încheiat colaborarea lui cu TeaOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

trul Mic). Furdui, deduc acum, după ce l-am cunoscut bine, din memorii, a fost un norocos convins că e mereu pândit de ghinion. Nu putea rezista multă vreme în limita normalităţii. Egofilia-i cerea să redemonstreze, întruna, oriunde s-ar afla, că el e un caz. A fost. Din copilăria începută la Soroca, până la finalul încă suspect, petrecut, cam devreme, în Capitala Franţei. Autorul nu iubeşte nuanţele: între

alb ş i negru nu mai există gri. Unii-s buni, alţii – răi. Nu se sfieste să-i numească, şi pe unii, şi pe ceilalţi. Are o sinceritate dezarmantă: uneori, stimabilă; alteori, deplasată. Dă verdicte într-una: uneori, juste. Câteodată, pătimaşe. Crochiuri obiective – Nicki Atanasiu, Marcel Anghelescu, Marietta Sadova, Dina Cocea, Amza Pellea, securistul Institutului de Teatru (celebrul Manole), Florin Piersic, Vlad Mugur, fratii Grunberg, Ana Pauker, Dej, Ramadan, Băltăteanu, Petru Groza, Ceausescu, Calboreanu, Vraca, madam Bulandra, Benedict Dabija, Mihai Popescu, Botta, Sică Alexandrescu, Birlic, Beligan, C. Tănase, Mircea Crisan, Maria Tănase, Cristea Avram, Doru Năstase, dar şi afirmaţii teribiliste: „...Secolul nostru a fost dominat de doi escroci – Picasso şi Ionesco ” (p. 37); informaţii inexacte („Ana Pauker era fiica rabinului din Botoşani” – p.113); catalogări riscante – Mihăilescu-Brăila, „cel mai mare actor pe care l-am văzut vreodată (p. 156); etichetarea simplistă, răuvoitoare, a marelui teatrolog V. Silvestru (p.213). (va urma)

Pag. 35

Gheorghe NEAGU

We wander in the cruel winter Forge ing so many springs. And then, with the silent sky in our arms We wander, cold and lonely, Dripping stars on the face We are the li le big people.

Indecenţe

Respiraţii Ţi-a respirat vreodată ceru-n braţe? Pe tâmple luna te-a mai sărutat? Călcăm pe sentimente Şi au un gust ciudat. Terorizaţi de reci cuvinte, Pe-altarul unei raţiuni, Ne credem inﬁniţi şi buni, Ne amăgim chemarea sfântă Cu jurăminte şi dureri.

Se joacă luna indecent cu armonii de nori şi stele, în mine creşte decadent uimirea care cere. Din când în când mai urcă şui peste luciri de frunze. A mai trecut un vânt hai-hui la poarta casei, umbre. Şi noaptea singură şi grea se scaldă în lumină. cu torsul ei prea feminin Pluteşte doamna lună. Atemporal, câte-o scânteie luceşte-n noapte săgetând; Ţigara strălucind pustie îşi despleteşte fumu-n vânt. Oh, noapte tânără, fecundă, de câte ori m-ai răstignit? şi câte versuri albe-n tâmplă din răzbunare-ai răsădit?

Indecent

Terrorized by cold words, On the altar of a reason, We think we are inﬁnite and good, We deceive our holy calling

The moon plays indecent with clouds and stars harmonies, in me grows decadent the amazement that asks. From time to time it climbs ba y over the brightness of leaves. An aimless wind passed At the house gate, shadows. And the solitary and heavy night bathe in the light. with her too feminine purr. Misses moon ﬂoats. Timeless, a spark shines piecing the night; The shining deserted cigare e loses its smoke in the wind. Oh, young, fertile night, how many times have you cruciﬁed me? and how many white lyrics in the temple in revenge have you transplanted?

With oaths and pain.

Traducere în limba engleză Patricia Lidia

Ne rătăcim în iarna cruntă Uitând atâtea primăveri. Şi-apoi, cu cerul mut în braţe Ne pierdem, reci şi solitari, Cu stele picurând pe faţă Doar suntem micii oameni mari.

Breaths Did the sky ever breath in your arms? Did the moon ever kiss you on the temples? We step on feelings And they taste funny.

Pag. 36

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Eugen EVU

Oratio vechio 2 Târziu treziţi, prin contrapsalmodii A descântare din deochi şamanic Psihomul poate-n melosul manthramic Să neutralizeze-n erezii Lucrarea celor şapte frici-stihii Imunitatea sacrei armonii: Prin re-transﬁgurare-n poezii Urâtul lumii-a nu-l înnebuni Pre el şi pre femeia ce-l iubi: Geloşi pe îngerimea ce-i sminti Genomicul program. De ştii Cuvintele-s de leac, miresme şi Monadice, nirvanice-aurii Târziu-n lume cât mai suntem vii Şi-a nu ne iarăşi sado-răstigni! Şi dintre toate-i cel mai hâd Urâtul! De-aceea-i chinul neiubirii răzvrătitul Cu lira-lasser, Celălalt Orfeu Fiara din om (cel straniu supraeu?) O poate, prin cuvânt zburat măiastru Remember cum grăit-a Zoroastru! Dezmărgini-n cunoaştere, eheu!

Joc de cuvinte Cuvintele ca ﬂuturii-n aure De feromoni monade-n lampadare Aghiasmatar de claruri din străpure Miraje de-amintiri vindecătoare Spre dimineaţă-n gol de-mbrăţişare Refac zenitul prin sacriﬁcare De sine-n sinea sieşi doritoare – Numele tău pe-o trestie cu gheare Culege muşcătura-n sărutare... Păcatul e-al divinului. Transpare.

Balada rândunicii Eram copil şi mă jucam prin sat Desculţ, fugind cu tălpile crăpate Pe-o uliţă de care am uitat Cum uită omul drumurile toate Spre seară, când roiau la asfinţit Bondari năuci izbindu-se de fluturi Părea că două lumi s-au contenit Scăzând îmbrăţişate peste ciuturi. Cu graba unui ultim zbor frugal Razant plutind, cu ţipete de luptă, Ţâşneau înspre al soarelui opal Săgeţi de rândunei sub zarea ruptă Cu pieptul dezgolit în calea lor Cum flutura cămaşa descheiată Fugeam şi chiuiam visând că zbor Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Convins că-asemeni am zburat vreodată... Adeseori cu-n imprudent viraj De piept mi se izbea vreo rândunică Apoi ca spuma neagră din tangaj Vedeam cum peste umbre se ridică Într-o duminică liliachie De pieptul meu izbându-se plăpând Un rândunel, aşa a fost să fie, Muri în palma mea abia zvâcnind... Zadarnic i-am muiat în gură udă Căpşorul mic, să-l readuc la viaţă Încremenise fără să m-audă, Cu ochi sticloşi de-o sângerie ceaţă. Lângă fântână trist l-am îngropat Plângând norocul ei, de rândunică, Iar inima-mi zbătându-se ciudat Ca-n palma unui înger îi fu frică Bătrânii spun că pasărea e sfântă Să nu-i faci rău. De oameni iubitoare Îşi face cuib la streşini, nu prea cântă Dar stând la noi e-o binecuvântare. De jocul meu, la Domnul cer iertare Şi peste deal când luna se ridică Simt parcă zborul ei în răsuflare Cu-n ultim zvâcnet, ca de rândunică... Sau poate cuibul ei cu patru pui Rămaşi orfani, or fi ştiut să zboare? Doar cuibul părăsit şi-al nimănui E-n inimă la mine şi tresare... O, iartă-mă! Eram copil în sat, – Nici satu-acela nu-i şi nici copilul, Nici jocul nu mai e adevărat L-oi fi trăit ori poate l-am visat Mai jos de Rai, unde s-a stins şi trilul.

Pag. 37

Melania CUC

Şi doar eu mai aştept poştalion de Bizanţ Cu un geamantan din ziare de ieri. Nu am învăţat mai nimic din vechea durere Când vântu-mi sfâşie săptămâna În bucăţile pe care le cos în poala rochiei albe. A cui poate ﬁ silueta ce s-a proţăpit între noi Ca o folie strălucitoare de staniol ? Un morman de stele şi sticle scoase din uz Zornăie în buzunarul pardesiului meu. -Le auzi? Întreb urechea în care Cercelul cu număr matricol clincăne fără mişcare.

FERESTRELE MELE

JUMĂTATE DIN SÂNGELE MIELULUI Pleznesc aerul din mănuşile fără degete. Între timp, Albinele şi-au procurat mierea de subzistenţă Direct de la raft. Pe înserat Voi apaludăa nebuneşte campionul la box În ringul cu colţul împroşcat cu dureri personale. Acolo se rescrie istoria naşterii Cu jumătate din sângele Mielului Licheﬁat în cubul de gheaţă albastră. -Cocktailul pentru petrecere-i gata! Scriu de o sută de ori în caietul dictando. Între timp Pe plita de fontă Porumbul explodează gălăgios şi obez. Străzi fără sens pornesc spre rigolă Şi vin gunoierii cu instalaţii hiteck, Mătură, adună la groapa comună Petale de piersic conservate-n oţet.

CAIELELE RUGININD MONEZI Din herghelia fără calul-troian iese fum alb. Casa poştei e plină ochi Cu iasomie şi scrisori de front nesemnate. In planul secund Invalidul de pace îşi cântă disperarea Peste rondourile de miozotis brumat. Nimeni nu aude galopul Care s-a născut mort şi cu stea de aur în frunte. Caielele ruginind monezi Cresc prin umerii vagabondului dormind la metrou.

Pag. 38

Cu coţka de zahăr ascunsă în pumn Şi furioasă ca maşinăria perfectă de luptă Merg cu mâini tremurânde, Cu ochii arzând Peste aşchii de sticlă înﬁpte-n plămân. Diseară e bal la palatul de iarnă Se va bate stepp în scândura cariată, Aproape şi mai aproape voi ﬁ De bocancii fără talpă şi fără stăpân. În atelierul de marochinărie din Est Uncenicii în serie răzuie solzii De pe pielea şarpelui ucis În Eden. Ei da, doar un cerc mă mai desparte De clopotul ce bate a restrişte în cer. Ferestrele mele au degete în gratii De trec gunoierii prin ele Cu tomberonul în care Doarme iepureşte Noaptea dinspre miercuri spre joi.

PARADA MODEI O colecţie colectivă de culori sintetice Şi tot atâtea rochii pentru parada din primăvara asta... Toată lumea îmi admiră secunda-de-fericire Şi doar copiii din Lună tac Şi fabrică alte şi alte păsări din tină. Este şi acesta un joc de societate înşurubată în taină, Un accident vascular prin care inima păsărilor moarte Prinde să bată: pac...pac... -Va ploua cu avioane din paraﬁnă la nunta infantei! Anunţă meteorologii în funcţie. Între timp Linia de demarcaţie dintre vis Şi realitatea palpabilă S-a şters ca oja de pe unghiile unei fete bătrâne. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Luminiţa SCOTNOTIS (Germania)

de la mine nu m-a furat de la toate bucuriile iluzoriei fericiri de sunete şi ape dar de la mine niciodată tot farmecul desăvârşitului copil stă în ardoarea dorinţelor mele a forţat cu toate angoasele vorbe umilitoare să ucidă pledoaria universului blajin... doar mâinile calde rămân să mângâie veşniciile văzului pe care nu îl poate-nlocui nicio umbră parvenită a sângelui vânăt m-a furat din slava îngrijită a simţului după orarul acerb al apusului îmi banaliza din fiecare ardere câte un rest gonindu-mă în haos pentru moartea prea (ne)moarte a iubirii eu nu-i citesc şoaptele nu-mi răsucesc coapsele în centimetrul malefic al vanităţii dar pot să-l descriu în două silabe neomul îşi suflă în pene ca şi cum ar vrea să devină o roată de foc rostogolită peste aripile mele prin iarba fanteziei unui cântec nu-i voi înrădăcina plimbările de plumb îl voi stropi cu apa ultimului plin cel prin care i se vor rupe vrăjitoriile dacă în templul inimii amprentele dorinţelor mai sunt păstrate îmi voi poematiza timpul înmuguririi până dincolo de forma umărului orb şi nu-mi va strivi degetele cu distanţa măsurii de colţ pentru că-n cele două ziduri sunt legate braţele unei copilării celeste de mă fură şi din rostul verdelui iertate-i vor fi căderile

de-şi poartă faţa mască (impietritei inimi) nu mai e loc de înﬁpt pumnalul îţi vestesc sunetul din spinarea clipei mele hemoragii patetice clocotesc hotarul când ancora otrăvii se adânceşte-n lacrimă nu ţi-am cerut să te-apropii de ardere nici de cea din urmă a ochilor depărtare

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

mai e o vreme crudă cu fiori pe genele albe şi ultima bucurie aidoma ca o stea coboară picături vinovate topite în teama chipului tău nu mai curg infinit banal pentru o lume în care nu mă vei găsi mă demasc transparent şi uşor durere divină cu un gram de viaţă în suflet şi o porţie de iubire pe buze te-am ştiut aproape de valurile întristărilor noastre şi am cerut gândului starea ce ne unea în sânge albatru ţesutul înainte ca malul să ne fure vederea te-am ascultat şi mi-ai furat singura linişte în care vroiam să te privesc oblăduitu-mi-ai îngerul umbrei cu braţele mucegaiului ars ai aşteptat cu inima strânsă până când mi-ai injectat moarte în vrajă secundă m-am arătat încă doua vieţi furate fiinţa păzită cea din urmă taină şi boală ochi matur şi firesc sclavie lascivă aşezându-mi drumul în braţele dulcelui Rai la redesfacerea coastelor rupte de asfinţitul stângaci al memoriei şi m-ai definit cu o mare de cuie în palme pentru mângâierile din Vinerea Mare

Pag. 39

Violeta DEMINESCU

râzând din toată inima viaţa o simt o văd o aud cum trăieşte din toţi rărunchii la apus mă voi înălţa blând ca un gând frumos al pământului ca o lacrimă a lui Dumnezeu

regăsire cu flori de piatră şi fluturi nu ţi-am recunoscut parfumul doar felul în care mâinile iar îmi descheie nasturii la haina din suﬂet

exerciţiu de iubit cuvinte şedeam sub copacul în care universul creşte inimi unde zâmbetul şi-a pierdut gravitaţia să rămână în palme diamante purtam încă dumnezeirea ca pe-o haină uşoară în serile de vară doar ce-am întins mâna şi mi s-a poleit gândul de-atunci repet acelaşi exerciţiu de ascuţit peniţa şi nu mai cred că toate cuvintele sunt de la el caut biblioteca îngerilor ştiu se va deschide doar cu forţa unui poem desăvârşit poate de aceea cred că am venit cu o viaţă prea devreme

în tăcere naşte lumina n-am să mai strig în numele... n-am să mă bat cu pumnii în piept nu-mi voi sfâşia hainele de pe trupul drept de culoare am să păşesc în vârful picioarelor printre ierburi verzi de cântec voi îmbrăţişa

Pag. 40

alergi prin sângele meu ca un fulger prin ochii furtunii îmi spuneai apoi mi-ai dezbrăcat inima în faţa lumii cum îmi adunai părul în pumni să-l săruţi dând deoparte iubirea cu grija cu care pregăteşti gâtul pentru tăiere o vreme doar fluturii mi-au oblojit rana în aripile lor şi-n florile de piatră din râu se reflecta uitarea ca o fericire unică acum ai privirile bolnave de timp de mine visele îmi spun că le dor ochii de mâini care le frământă iar ca pe nişte vorbe cu urme de neşters abisul îşi cască lacom umbra peste fluturi s-au înecat în râu mă cuprinzi împlor îngere nu îmi muri a mia oară şi taci! în moarte şi-n iubire se pleacă în linişte Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Petru SOLONARU

Zăpada, sus... (Tetradă), d.lui Lauren iu Stoika De vrei urca și de celest î i pasă, din sinea ta să faci aﬂată casă.... Pe-al setei lan , ce scris-a între tine și Adevăr himera păcătoasă, cu în eles îl taie când survine, căci două nu-s lumini prin rău și bine. Cele de trec drept trecere deșartă le numără câtime care vine plecării doar... o linie să-împartă pe ursitor de ceas cu-asupra artă. Sporește-în gând! dar, nins în detașare, zăpada, sus, a min ii ce nu iartă să o pefaci în apa - nemirare!.... Întors în ochi, de după tot ce pare, spre-adâncul ﬂux vedea-vei ipostasă nimicului.... supremă disipare....

Dintr-un ocean.... Dintr-un ocean căzut-am picătură ca furi să-i ﬁm ﬁimii ce ne fură o clipă doar.... apoi, să se întoarcă vis a curma visându-și curmătură.... Pierdu i în gol spre liniștea monarcă ne vom salva de teama ce ne-încearcă sub temni a iluziei candide prin chiar a-i ști arcane nu și arcă,

ci candid văz ce sinele așează în propriu-i tâlc visând ascultăminte. Iluzia-i atunci când sfânta rază întace-a ﬁ, dar sim u-i conotează doar joc opus, întoarcerea la urmă, impuls zadar de umbrică mirază.... Cad așteptări sugestiei și scurmă cuvintele din heruvima turmă de somnuri vechi.... noi însă’în iner ie zidim curmări zidirii ce ne curmă.....

Sub haosul luminii

nuime dar ce estele închide. Al spi ei rod ofrandei cicloide prin axul stins îngăduimu-l doară, căci dacă stă, el însuși faptei ghid e!....

Crăiește-în sens Acela ce suprimă vis a mima, visând că peste mimă nimic mai mult stă Calea preadeșartă.... „Acum și-aici” prin ziua sa intimă

Spre-a limpezi o preajmă ce separă pe Voiajor de murgii din afară, fără de chip închipuim făptură, impară’în car, pe-o Cale veșnic pară....

pătrunde clar că toarcerea-i o artă întoarcerii, și ea în sine poartă obârșier atotpustiei spume.... Dar când numit cântaru-i, să împartă

Zidirii ce ne curmă.... De am ajuns „ aici și-acum” tărie, nedezmin it pe seamă-i să se scrie că drept Nadir această clipă-ainte în noi deja tăcut-a pururi vie! Golit de val potirul min ii simte că centrul său nu-i setei rugăminte, Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

înfă ișări drept două, iată, nume, acest egal nu poate să rezume decât abis, esen ei goală cheie, un cer surpat fără dorin e’în lume.... Îngeminat nescrisu-i prin condeie, ca binele din rău, descheie o pagină cu pacea sinonimă sub haosul luminii iridee....

Pag. 41

Elleny PENDEFUNDA

şi teamă nu mi-a fost să mă aşez un ochi în el, chiar dacă nu mai spun că el, îngerul meu, îl desenez doar pentru Tine.

Înviere

Dincolo de munţi sunt alţii, poate şi-o câmpie; dincolo de mare sunt altele şi cerul o să vie. Dincolo de soare sunt alţi sori şi stele sunt o mie sau doar lumină de lumini e lumea unde toţi învie. Transformare În peisaj Mi-ai spus că dacă raze visez mă voi transforma în soare şi eu de dimineaţă-alerg pe un câmp plin de ﬂoare. Azi-noapte piatra s-a topit şi cu ea întreaga planetă. degetele îmi tremură şi-acum desenând ochi pe-o planşetă. Tot drumul e-n valuri cu lacrimi care-n sus se scurg; cu aripile-ntinse stele mă trag pe un cal murg. Doamne, sunt ﬂuture-nnodat oprind calul ce doare. Mi-ai spus că dacă raze visez mă voi transforma în soare.

În mine nimeni nimic nu mai spune nici despre frunze, nici de-un fruct. Raza aceea aurie care venea sau/ şi/se duse o simt din cuie cum s-a rupt. Să dărui, să taci şi să gândeşti în vis e bine, liniştitor, un dor de Dumnezeu; în mine nimeni nimic nu mai spune căci am rămas în peisaj doar eu.

Înger în ﬂuturi

Fluturii sunt trandaﬁri ce zboară petalele sunt aripi înnodate-n frunze şi-n toate simţurile mele-ascunse acelaşi înger suie şi coboară.

Un ochi Ca o altă formă explodează lumina şi frică nu mi-a fost să mă-nsoţesc cu tine chiar dacă pline de parfum, aripile tale nu mai existau decât în visul meu. Am tras trei linii să crească un triunghi

Pag. 42

Probabil nu-l mai văd ca altădată cum se strecoară-n păsări sau în melc, cum înﬁoară pătrate ori un cerc dar el rămâne trunchi, izvor şi piatră. Întreb pe cel care păzeşte poarta de ce de-o parte-i dimineaţă, dincolo e seară. Fluturii sunt trandaﬁrii care zboară. Eu deschid şi-nchid la nesfârşitu-i cartea.

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Marilena APOSTU

Carnea mea caută căldura versului tău Pe aici nopţile sunt tot mai lungi şi mai reci carnea mea caută căldura versului tău albele mângâieri cu care m-ai învelit la plecare s-au zdrenţuit genunchiul dezgoleşte trecutul mărturisit acum frica loveşte fără milă pereţii toamna-n oglindă se sparge în ţăndări pe buzele mele îngerul a ruginit şi nici măcar nu ştiu cum să ies din lacrima aceasta care tot mai tare mă strânge

Precum doi fluturi rănile noastre Prea multe frunze au căzut în lipsa ta Precum doi ﬂuturi rănile noastre s-au regăsit în vina de a ﬁ însinguraţi cheia a ruginit sub lacrimile reci nu mi-am trădat niciodată umbra şi mereu am ştiut în câte silabe s-ar descompune mâna mea secundele aleargă desculţe prin ploaia de afară undeva aproape încă o femeie este vânată de ziduri ţipătul ei sparge noaptea din sâmbure

acum îţi ascult trupul dezmierdând o toamnă ce a învăţat să răspundă în mii de rădăcini versul tău se aşterne peste piatra ce pândeşte prima ninsoare păsările aduc cenuşa lemnului care te-a încălzit încă un zâmbet crapă-n oglindă şi nici nu mai ştiu câte vieţi au trecut de când păşesc cu ochii închişi către tine senin cerul îngenunchează sub frunte

Dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

Plânsul numără crucile În cimitir plânsul numără crucile şi în toată casa e un miros puternic de duminică umedă îndurerată aştept ultima zi din ţipătul copilului bolnav fratele meu pictorul îşi stinge nevoia de plecare într-o pânză cea mai putredă poruncă scapă singurătatea de vina tălpilor Cerul îngenunchează sub frunte

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Nu ştiu pe unde umblă arborii tăi dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig abia noaptea târziu ai ajuns la mine ţinând în braţe un drum plin de răni acum dormi şi nu auzi ceasurile îngropate în carnea mea încă tânără luna zornăie în sudoare ca un ban de argint şi eu aş vrea să ﬁu pământul tău să rodesc pentru tine să îţi port mormântul în mine

Pag. 43

George STANCA

ÎNDREPTAR Te mănânc îmi spuneai fundă roşie-mi puneai între degete nasul mi l-ai prins ierbivor răsfăţat şi distins îmi desenai osatura mea robustă cu degetul arătător simţeam că mor îmi ştergeai graţioasă imaginara sudoare de pe frunte pretext să mă atingi îmi mângâiai posesivă ceafa ca unui nou născut cu gestul ţăranului proprietar de atelaje vorbeai despre sinucidere ca despre fosta mea nevastă dragostea noastră era un proces binecunoscut cu amănunte suave şi erogene trăite şi citite în cărţi diferite încă din timpul civilizaţiilor aborigene. Asta e din papa freud acum îl ştiţi cu toţii pe de rost freudianismul circulă zilnic cu tramvaiul între gară şi platforma în plină dezvoltare îl călcam pe picioare îl prindem fără bilet ascuns în cine ştie ce pungă de plastic a vreunui navetist printre ceapă şi franzelă şi atunci din asta faci tarantelă îmi spui cu gesturi saşii eşti wagnerian dragul meu de unde ştiu, replica asta eu cred că dintr-o distinsă mahala era unul care mânca seminţe şi o rostea.

Pag. 44

Adică noi suntem sumbri chiar şi acum când ne iubim în ţipetele lui poppey-marinarul care cu o conservă de spanac răstoarnă un univers face o revoluţie instituie o reformă aduce râsul la putere mă face să privesc ecranul în timp ce uşor absent îţi mângâi părul suplu. Te mănânc te mănânc îmi spuneai fundă roşie-mi puneai şi un surdo-mut genial angajat special în serviciul secret superior al unui admirator încerca prin binoclu să noteze ce vede ce simte să-mi citească pe buze banalele cuvinte tu eşti viata mea - fericirea mea învăţate pe dinafară dintr-un manual cretin de muzică uşoară. Dar unduirea graţioasă a pulpelor tale cu fibra lungă precum frunza de şovar era greu de perceput pentru acest surdo-mut iar cântul ce se naşte e un clar fluierat de bărbat de la ţară care-şi cheamă în fiecare seară iubita la gard. Dintr-o cameră într-alta mă plimb nervos pe jos să ştii că nu sunt un poet graţios în cartier sunt deja cunoscut mi se joacă poemele la barbut tocmai de aceea îţi declar sincer şi deschis: mi-ar place să-mi fii două cutii de conserve lăsate fără să se observe într-un raft şi găsite după câţiva ani prăfuite cu carnea nealterată iată te înscrii în termenul de garanţie iubito, fulg de păpădie. Şi acum cred că pricepi pe deplin mecanismul cu freudianismul. - Răule, răule spui îmi închipui ce bine e să-1 citeşti pe freud interpretându-1 cum ştii numai tu aşa cu jargonul vostru de mahala. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Traian VASILCÄ&#x201A;U

Poem din marea toamnĂŁ Printr-un crĂŽng al tĂŁcerii alerg ne-ncetat, C-un vultur orb pe umeri intru-n moarte Ca-n toamnĂŁ. DupĂŁ geamul uitĂŁrii e un vis sfĂŁrĂŽmat De privirile ZĂŁdĂŁrniciei. Al poeziei sunt, burduČ&#x2122;it cu miracole triste, Am chip de timp ucis Ă&#x17D;n toamnĂŁ. VĂŽntu-Č&#x2122;i imitĂŁ sinuciderea, eu â&#x20AC;&#x201D; viitorul curmat De mĂŽinile DeČ&#x2122;ertĂŁciunii. SurĂŽs ďŹ&#x201A;uturĂŽnd ca o batistĂŁ, dispari, Ca o iubitĂŁ, te po i scufunda Ă&#x17D;n marea de toamnĂŁ. Sub zarea amintirii, ĂŽnvingĂŁtor e-nvinsul De buzele ĂŽncinse-ale Durerii.

Pistol cu lacrimi Eu Č&#x2122;tiu cĂŁ e un uliu ĂŽn vĂŁzduh Care ocheČ&#x2122;te c-un pistol America, E bĂŽntuit de nostalgii Č&#x2122;i plĂŽnge intind cu lacrimi. Acest gĂŽnd ĂŽnotĂŽnd prin valuri de cuvinte A fost asearĂŁ aruncat ĂŽn cer, CĂŽnd plĂŽnsul lumii â&#x20AC;&#x201D; rĂŽu â&#x20AC;&#x201D; se revĂŁrsa ĂŽn mare Č&#x2DC;i bulgĂŁri reci de noapte cĂŁdeau pe chipul meu. *** A venit la mine-un ĂŽnger Č&#x2DC;i mi-a zis: â&#x20AC;&#x17E;Clopot de searĂŁ, LasĂŁ-mĂŁ sĂŁ- i ďŹ u tĂŁcereaâ&#x20AC;&#x153; I-am rĂŁspuns: â&#x20AC;&#x17E;Doar sĂŁ nu doarĂŁâ&#x20AC;&#x153;. A venit la mine moartea Č&#x2DC;i mi-a spus: â&#x20AC;&#x17E;TurlĂŁ surpatĂŁ, LasĂŁ-mĂŁ sĂŁ- i ďŹ u dreptateaâ&#x20AC;&#x153;. I-am rĂŁspuns: â&#x20AC;&#x17E;Doar sĂŁ n-abatĂŁ Luna, mierlele Č&#x2122;i crinii Ce-mi aduc vinul luminiiâ&#x20AC;&#x153;. Poveste necesarĂŁ nimĂŁnui Cuvintele sunt incolore, zici, Atunci de ce de la cuvĂŽntul zĂŁpadĂŁ Mi se face frig, Iar de la cuvĂŽntul partid mi se face roČ&#x2122;u PĂŽnĂŁ sĂŽngerez? Cuvintele ies la paradĂŁ, zici, ScandĂŽnd tĂŁceri de chihlimbar, Cu sĂŽnii revolta i ĂŽnspre tribunele din gĂŽnd Ale Uimirii. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Cuvintele, ah, iarĂŁČ&#x2122;i cuvintele acestea, zici, Pe care le-am trĂŁdat uitĂŽndu-le Ă&#x17D;n afara grani elor ďŹ reČ&#x2122;ti Ale poemului. *** Nu mai ucide i pietrele, vĂŁ rog, Lovi i ĂŽn cel ce vĂŁ vorbeČ&#x2122;te-acum: â&#x20AC;&#x17E;M-am plictisit de mine Č&#x2122;i mĂŁ uit Ă&#x17D;ntr-o bibliotecĂŁ a-nserĂŁriiâ&#x20AC;&#x153;. Nu mai ucide i timpul, vĂŁ implor, Lovi i ĂŽn cel ce vĂŁ rosteČ&#x2122;te-acum: â&#x20AC;&#x17E;Sunt vreme fĂŁrĂŁ seamĂŁn ĂŽn murire, Dar piatrĂŁ-n timp n-am fost Č&#x2122;i nu pot ďŹ â&#x20AC;&#x153;. Secven ĂŁ din visul Andradei Ochii ei aveau culoarea nemĂŁrginirii, SĂŁrutul ei ĂŽmi dĂŁruia gustul amar Al veciei, Pe care-o sorbeam nespus, Dar abia auzit, ĂŽn cĂŽntecul alb al tĂŁcerii. Avea ceva din nostalgia norilor de sus, Ceva din frumuse ea ĂŽnlĂŁcrimatĂŁ a lor, CĂŽnd s-a dus. *** DeČ&#x2122;i acceptase toate distinc iile vĂŽntului, Poetul era trist, Lipsea din cuvĂŽnt tot mai mult, Nu era nimeni sĂŁ-i citeascĂŁ rana De trup Č&#x2122;i trupul de ranĂŁ albastrĂŁ Č&#x2DC;i ĂŽntr-o zi s-a aruncat ĂŽn cer.

Pag. 45

LucaCIPOLLA (Italia)

Nu mai contează unde și când statura mea să proiecteze o umbră..

Imperfetta Vagoli spersa tra coni di ginepro e semi di luna tersa; l'aroma di gelsomino carezza i tuoi capelli, sembri quasi seria nella timidezza e la gente ti confonde, bella ed imperfe a. Taci nel sorriso d'aurora boreale, è nuova vita grazie a te.

Imperfectă Una vita sola Sopra nuvole di gesso, Īśvara mi regge dal sogno, sono pura materia oggi ma so o quale forma? Ho guidato carri pieni di la a o forse li ho trainati, il mio alito sull’erba pesta, la nebbia di māyā. Ho fa o voto di silenzio, ricordo quando ancora energia so ile leggevo le carte al mio futuro, gioco questo ov'è diﬃcile trovare uno spiraglio. Non importa più dove e quando la mia statura proie i un'ombra..

Doar o viaţă Peste nori de ghips, Īśvara mă stăpânește din vis, sunt materia pură astăzi dar sub ce formă? Am condus care pline de tinichea sau poate le-am tras, respiraţia mea pe iarba strivită, ceaţa mayei. Am făcut jurământ de tăcere, îmi amintesc când încă o energie subtilă ghiceam în cărţi viitorul meu, jocul acesta unde e greu să vezi luminiţa.

Pag. 46

Colinzi pierdută printre boabele de ienupăr și seminţe de lună curată; mireasma iasomiei mângâie părul tău, parcă ești cam serioasă în timiditate și lumea te confundă, frumoaso și imperfectă. Taci în surâsul aurorei boreale, e viaţă nouă datorită ţie.

Migrazioni E ti perdevi nella terra promessa, fuggendo a sentieri d'inﬁnito fra le corde dell'oud; amavi i boschi e le forme di meditazione, pietra d'angolo del tempio di Gerusalemme. Con quale impeto cadesti a riva...

Migrațiuni Și te pierdeai în ara făgăduin ei, fugind la căi fără sfârșit prin coardele oudului; iubeai pădurile și formele medita iei, piatră de temelie a templului din Ierusalim. Cu ce avânt ajunseși la mal... Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Alexandru Ştef. CIOBANU

starea de a fi ! centrul orașului este tot un deșert numai că firele de nisip au forme de oameni mă plimb noaptea pe străzile moi și nimic mai mult am impresia că sunt un copil și in de mână un părinte foarte înalt care se pierde printre nori nimeni nu știe dar uraganul despre care se vorbește la meteo uraganul arătat de bă ul lung crem iese din oasele mele ca o ghiulea răvășind foile crainicului oasele mele îndepărtate de inimă căreia i-am făcut la revedere cu mâna într-o gară din aprilie în fa a librăriei cărturești pe lângă spiritul căr ilor visând pe o bancă cu ciorapi multicolori peste picioarele sufletului am văzut în iarbă o aripă de elefant cealaltă era deja urcată pe acoperiș urma să fie lansată o carte pentru copii sau iubirea mă tot freca la ochi și nu mai vedeam bine sau cine știe ce dracului am mâncat seara de visam tâmpenii odată a venit un car de reportaj m-a filmat din toate frunzele necăzute ale toamnei o reporteră mi-a pus întrebări pe fiecare treaptă a templului pe care o urcam pe care o coboram pe care o construiam i-am spus da fac dragoste cu iubita până ne apar lacrimi pe sexe da sub cuvertură inem un geam în lesă un geam care dă într-un beci din care latră un soare peste lanul nostru de secunde îndesate ca niște pături în lada de zestre câteodată când îmi văd reflexia de castană în vitrine îmi vine așa să cred că sunt doar un scrum într-o scrumieră mă uit la steaua care mă fumează îi văd unghiile date cu ojă de culoarea păsărilor îi spun că o iubesc și că iau în fiecare moment trenuri invizibile spre ea că mă zgâl âi pe drum ca un sac plin cu cartofi mă învelesc noaptea când sunt singur în livadă cu pieli a ei roz care îi împodobește degetul mare și toate vor fi bune de acum îmi zic în timp ce oftez ca o piatră proastă zgomotul de frână al mașiniilor ce circulă pe pletele mele lumina farurilor care îmi perforează amintirile îmi aduc aminte de tot de la cifre la pași și tremur văd că a început să plouă cu ace în fiecare col din lume în fiecare col din carne și mă trezesc în centrul orașului cu oameni plini de gol în jur gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziar de pungile goale și alte inimi neîn elese Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Pag. 47

Lucian GRUIA

Claudiu-Valeriu Conţevici – Dragostea şi Securitatea

“Născut în localitatea Criş,

judeţul Mureş, Claudiu Conţevici a absolivit liceul la Prdeal, iar după o încercare eşuată de a urma Facultatea de Filosofie a Univesităţii din Bucureşti, reuşeşte la şcoala postlceală de biblioteconomie din cartierul bucureştean Pajura. La scurt timp vrea să abandoneze şcoala, pentru a se întoarce la Constanţa şi a lucra în port, ca să câştige un ban grămadă. Apare o colegă, frumoasa Cătălina, care îi va schimba destinul. După absolvirea şcolii, este luat în armată la Unitatea Militară 01217 din Slatina. Aici încep problemele. Între subofiţerii şi ofiţerii unităţii erau şi unii răutăcioşi care îi chinuiau pe soldaţi, cel mai nechibzuit fiind locotenentul-major Luţu“ Pag. 48

upă 1989 se credea că piaţa cărţilor va fi invadată de literatura de sertar, curajoasă, valoroasă, spectaculoasă şi interesantă, care stătea bine ascunsă şi aştepta momentul prielnic să iasă la lumină. Nu a fost aşa, probabil teama de securitate a fost prea mare ca autorii să-şi pună energic protestele pe hârtie. În schimb, literatura concentraţionară a fost impresionantă. Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele (patru volume), Paul Goma – Fenomenul Piteşti, Lena Constante – Evadarea tăcută şi multe altele au dezvăluit ororile incredibile la care erau supuşi deţinuiţii anticomunişti, în special intelectuali. Relevăm un amănunt extraordinar, unii poeţi şi-au memorat sutele de creaţii pe care le-au publicat în volume, după eliberare. După ce s-au putut cerceta fragmentar unele dosare aflate în Arhiva Securităţii, după 1999 (Legea nr. 187 promulgată de preşedintelede atunci, Emil Constantinescu), au apărut volume memorialistice deosebit de interesante. Unul dintre acestea, aparţine constănţeanului Claudiu-Valeriu Conţevici şi se intitulează Dragostea şi Securitatea şi a fost tipărit desigur la editura Ex Ponto (în anul 2012) din localitatea în care domiciliază autorul. Claudiu-Valeriu Conţevici a transformat întâmplările din dosarul său într-un roman autobiografic despre care ne spune în textul reprodus pe postcoperta volumului şi în Avertismentul din debutul cărţii: „Această carte reprezintă, în proporţie de 98%, fapte întâmplate în realitate. Diferenţa până la 100% este acoperită de evenimente pe care prefer să nu le prezint (1%), sau altele inventate, fiindcă nu mai ţin minte cum s-au petrecut cu adevărat (1%).” Multe din dosarele de securitate publicate ca proze romanţate sau jururnale memorialistice conţin întâmplări previzibile şi destul de anoste, dar ceea ce i s-a întâmplat actantului nostru este cu adevărat tragic şi spectaculos, aşa cum vom vedea în continuare. Din punct de vedere al tehnicii narative, romanul aparţine genului neomodern pe de o parte şi textualismului pe de altă parte, prin inserţia de documente din dosarul de urmărire operaţioală la ce a fost supus autorul. Născut în localitatea Criş, judeţul Mureş, Claudiu Conţevici a absolivit liceul la Prdeal, iar după o încercare eşuată de a urma Facultatea de Filosofie a Univesităţii din Bucureşti, reuşeşte la şcoala postlceală de biblioteconomie din cartierul bucureştean Pajura. La scurt timp vrea să abandoneze şcoala, pentru a se întoarce la Constanţa şi a lucra în port, ca să câştige un ban grămadă. Apare o colegă, frumoasa Cătălina, care îi va schimba destinul. După absolvirea şcolii, este luat în armată la Unitatea Militară 01217 din Slatina. Aici încep problemele. Între subofiţerii şi ofiţerii unităţii erau şi unii răutăcioşi care îi chinuiau pe soldaţi, cel mai nechibzuit fiind locotenentul-major Luţu care avea obiceiul să-şi pălmuiască soldaţii din senin. La o astfel de manifestare animalică, naratorul îşi pierde cumpătul şi vrea săl loveasă cu pistolul mitralieră pe conducătorul grobian, dar este oprit de colegi. Subofiţerul se sperie şi nu-l reclamă, în schimb, autorul îi scrie Cătălinei o scrisoare în care îşi arată nemulţumiOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

rile din armată, ceea ce-i va aduce necazurile imense. Un pretendent ciudat, Buţulică (labil pshihic), la mâna Cătălinei, pune mâna întâmplător pe scrisoare, şi după ce o citeşte, pentru a destrăma relaţia, sesizează securitatea. Aşa se deschide dosarul 71425 pe numele lui Conţevici. Delaţiunea menţionată devine intriga romanului. La atacurile mârşave ale anchetatorului, Lt. Col. Casapu Nicolae, ofiţerul de sesecuritate al unităţii, incult, agramat, mojic şi dornic de parvenire, autorul are inspiraţa şi curajul de a contraataca, ameninţând că va da în vileag neregulile care se petrec în unitate, ba chiar va ajunge la tovarăşul Nicolae Ceauşescu în audienţă - şi astfel scapă de umilinţă. La acest prim interogatoriu i se arată scrisoarea sa către Cătălina în care se arătase nemulţumit de armată. Întâmplarea relevată în Dragostea şi securitatea, devine similară, desigur pe alt plan, cu aceea din Contele de Monte Cristo a lui Alexandre Dumas, Buţulică şi Fernand Mondego, uneltesc împotriva autorului, respectiv a lui Edmond Dantes, pentru a le fura logodnicele (Cătălina şi Mercedes), ceea ce vor şi reuşi. Mîrşăvia lui Buţulică merge până acolo încât o şatajează pe Cătălina spunându-i că se va sinucide dacă nu se va mărita cu el. După efectuarea stadiului militar, autorul se întoarce la Constanţa unde îşi reocupă locul de muncă păstrat la Biblioteca Judeţeană. După o căsătorie eşuată, în urma căreia se naşte un copil, autorul se recăsătoreşte cu Rudiana (care avea şi ea o fetiţă din prima ei căsătorie). De această dată relaţia este exemplară. O întorsătură neaşteptată de situaţie în cursul desfăşurăriii epice, un fel de intrigă secundă, o constituie faptul că autorul devine şi el informator al securităţii, în perioada când lucra ca macaragiu în port. Compromisul se datorează faptului că soţia sa era presată de ofiţerul Râlea ca să devină informatoare şi atunci se autosacrifică. Maiorul de securitate Oprescu, cel care îl racolase, dorea să afle cine se arată nemulţumiţi de regimul comunist; cine fură din containerele din vapoarele străine produse lipsă pe piaţa noastră; cine doreşte să fugă în străinătate. Dar rapoartele autorului sunt voit dezamăgitoare pentru securitate, conţinând numai informaţii generale. În final nu mai e solicitat şi vine schimbarea regimului, în decembrie 1989. În democraţie, îi revede pe Oprescu, pensionar liniştit şi pe Râlea, excesiv de amabil, care conducea un sector în Poliţia Judeţeană, semn că nu se schimbase mare lucru, după 1989. În anul 2007 face cerere să-şi vadă dosarul la CNSAS, ocazie cu care constată că numele reale ale Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

informatorilor nu sunt deconspirate. Totuşi îi descoperă uşor întrucât lipsa lor de inteligenţă îl face să se deconspire singuri, din faptele relatate. Deznodământul romanului este prezentat în Epilog şi este fericit. Din anul 1992 autorul face gazetărie sportivă timp de 15 ani, devenind primul gazetar sportiv constănţean care: a transmis la TV Neptun, a participat la Olimpiada de la Atlanta din anul 1996 şi la Campionatul Mondial de Fotbal din Franţa, în 1998. În anul 2007 i se decernează Premiul pentru întreaga carieră al Asociaţiie Presei sportive din România. În anul 2008 pleacă la fiica lor din Anglia, şi în 2009 când era deja în străinătate, Direcţia Judeţeană de Tineret şi Sport Constanţa îi acordă premiul Fair-Play pentru întreaga activitate.

Romanul Dragostea şi securitatea, este desigur realist, la graniţa dintre epică şi memorialistică. Desfăşurarea cronologică, liniară, nu delimitează categoric momentele epice. Dacă intriga e clară, deznodământul pare a fi momentul 1989, prin relaxarea survenită în viaţa autorului. Stilul uzitat este limpede, clar, de la inimă la inimă. Pentru autenticitate sunt redate fotocopiile delaţiunilor din dosarul de securitate. Este o mărturie menită să contribuie la neuitarea avatariilor produse de perioada totalitară în care acţiona poliţia politică inferanlă. Autorul este o fire romantică, se îndrăgosteşte total, în două rânduri, odată este deziluzionat, a doua oară iubierea se împlineşte. Romanul este străbătut de mari frământări sufleteşti, care vor emoţiona cititorii. Claudiu-Valeriu Conţevici se dovedeşte un romancier autentic, realist, impresionabil prin confesiunea autentică.

Pag. 49

Adrian BOTEZ

CONFUCIANISMUL LUI IOAN SLAVICI. ESOTERISMUL UNOR NUVELE SLAVICIENE PRELIMINARII 1- Aminul şi Slava. Confucianistul Slavici1 Această carte va vorbi despre cel mai ciudat membru al Lojei Iohanice Româneşti. Despre cel mai disimulat dintre cele trei spirite, iniţiate şi păstorite de Aminul – Eminescu. Despre cel care, în viziunea unuia dintre cei mai cultivaţi critici români, dar, cu siguranţă, şi cel mai imprevizibil şi versatil (e vorba de G. Călinescu) apărea (ca existenţă-fiinţare fenomenală) astfel:

“Slavici cel avid de Cen-

tru, păzitorul Centrului, îl intuieşte logic pe Împărat (Regele lumii1) sunt două imagini care se suprapun într-un mod ciudat, ca-n oglinzi paralele şi cu imaginare încrucişată, în spiritul lui Slavici. De remarcat că Slavici este singurul dintre cei trei membri ai Lojei care prin oglinda spiritului său, reprezintă slava – slăvirea lui Eminescu-Aminul (are cea mai bună capacitate de reflectare a Aminului) – neţinând cont de cele două articole ale lui I.L.Caragiale, despre Eminescu (articole cu caracter necrologic). “

Pag. 50

„(...)<<cosmopolit>> (român cu nume de sârb, vorbind ungureşte în oraş nemţesc [Viena]) [...] nu putea înţelege deosebirea pe care o făcea Eminescu între români şi alţi oameni. [...] obstinaţia lui Slavici, care se retrage de la iluziile unui popor cu o figură jalnică şi un rictus amar […]. Încolo, Slavici e un om paşnic, căruia îi place aerul familial. Cu Eleonora are 6 copii […]. Scriitorul strânge familia spre a-i citi operele sale proaspete, grădinăreşte, fotografiază, sculptează în lemn. Consultă cărţi de ştiinţe oculte şi scrieri despre China, căci socoteşte că rasa galbenă va pune stăpânire pe Europa(s.n.). Spune rugăciunea înainte de a se culca. […] A fost o greşeală desigur arestarea efemeră a acestui om văietăreţ, mai mult bolnav de un sânge amestecat, spuindu-şi cu ochii plecaţi în jos aversiunile. […] Moartea, la 17 august 1925, înlesni apoteoza operei.[...]. După ce atrase luareaaminte a cuiva, care se urcase pe un scaun să pună un bec electric, adormi şi muri”2. Capcanele lui Călinescu au devenit, de acum celebre – sub forma unor inconsecvenţe şocante. Despre „paşnicul” şi „văietăreţul” care adoarme şi moare spunând cuiva să pună un bec – tot Călinescu afirmă nu numai, cum am văzut mai sus, că era interesat de ştiinţele oculte şi de China cea profund riguroasă şi misterioasă – ci şi că era de o sensibilitate mult superioară celei a lui Titu Maiorescu, în faţa farmecului spiritualizat al Italiei: „Fu zguduit şi ochiul lui ingenuu de ţăran văzu mai mult decât estetul Maiorescu. Veneţia îl zăpăci şi-l făcu să râdă de barcarolele lui Alecsandri. Simţi plăcerea diavolească de a fi răpit şi zvârlit în mare. Bologna îi luă minţile. El e [un om incult] şi se sperie de dimensiuni ca şi Dinicu Golescu, dar totdeodată e un artist capabil de delir (s.n.)” 3 . Prima întrebare ce ne vine în minte este fireşte : ce putea să aibă Eminescu, în clin sau în mânecă, cu un astfel de om banal, şters, fără personalitate, aproape autist? Ne punem, firesc, şi alte întrebări: va fi fiind Slavici o fiinţă contradictorie, sau de o complexitate prea mică interioară (sau prea mare?) sau se va fi jucat, o viaţă, de-a disimularea sau intuirea personalităţii sale a fost făcută greşit de către cei care au vorbit despre el? Să nu uităm a punem la punct o problemă incorect prezentată de G. Călinescu: nu este adevărat că Slavici nu înţelegea „deosebirea pe care o făcea Eminescu între români şi ceilalţi oameni”. Slavici se prefăcea din acut spirit de contradicţie, faţă de jupiterianul naţionalist Eminescu, a nu înţelege ceva Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

ce-i fusese, în fapt, implantat de însăşi mama sa, în fragedă copilărie. „Oricâtă silinţă mi-aş da, nu reuşesc să-mi aduc aminte vreun praznic, vreo ospeţie ori vreo petrecere de orişice fel la care luau parte şi unii dintre cei ce nu erau români4. Nu trăiau românii împreună, ci alături de ceilalţi, ce-i drept în bună pace, dar nu împreună. Nu tot aşa şi eu, deşi mama stăruia cu multă hotărâre în gândul ca cu străini din acelaşi blid să nu mănânci (s.n.).[...]”5. Deosebitorul „nu tot aşa şi eu” nu are valoarea scontată de către voinţa de „cosmopolitism” a lui Slavici „- pentru că, peste vreme este obsedat de autoritatea viguroasă morală a Mamei (din neamul Borleştilor, „mai ales cărturari, dintre care unii, oameni cu trecere” 6 – alături de figura, aproape legendară, depăşind mult autoritatea paternă, a Bunicului, carbonar din timpul lui Bonaparte („în cap purta pălărie cu boruri cam mari şi strâmtată spre vârf, iar părul îi era lung, prins întrun pepten lat şi-npletit în coadă lăsată pe spate. Unul dintre ochi şi-l perduse încă-n timpul tinereţelor, dar cu celălalt vedea bine şi la bătrâneţe. El a fost cel mai însămnat dintre părinţii mei sufleteşti, în tot cazul mai mult decât tata, care, om de o fire duioasă, trăia mai mult pentru alţii decât pentru sine şi umbla mereu în voile celor mai apropiaţi ai săi şi mai bucuros primea decât dădea-ndrumări”) .7 Cât de superbă autoritate şi siguranţă spirituală identitară, în această aparent naivă afirmare din partea mândrei şi bunei rânduitoare de rosturi în lume – Mama: „săracii de ei [n.n.: se referă la toţi străinii], nu sunt vinovaţi că n-au avut parte să fie români!”8 Menirea românului este, în viziunea Mamei, să dea oricărui străin, sublima lecţie a generozităţii cristice, împărţind pâinea vieţii, mereu cu asupra de măsură înafară, spre cel ce nu-i el, şi nici de-al său, ci, deocamdată, străin de sacra parolă ROMÂN; nu e nimic xenofob în această atitudine, ci hristic ca excelenţă: „Dacă-ţi rămâne o bucată de pâine – îmi zicea [Mama] – şi o cer de la tine doi dintre ai tăi, s-o tai în două bucăţi deopotrivă de mari, pentru fiecare câte una. Tot aşa să faci şi dacă doi străini îţi cer bucata. Dacă însă unul dintre ai tăi şi un străin ţi-o cer, să tai bucata aşa, ca una din bucăţi să fie mai mare, iar pe aceasta străinului să o tai, căci al tău îţi este mai apropiat şi din partea lui dai ceea ce e mai mult”.9 Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Numai şi numai o astfel de educaţie duce la atitudinea creştină autentică: să te oferi, ca pâine-a-vieţii-mistice, STRĂINULUI, din partea celui care îţi este frate (iniţiat). Nu prozelitismul verbal, ci fapta de Trup-Pâine, îi va atrage şi împlini spiritual, întru comuniune mistică, pe cei, până atunci, Străini de Viaţă-Dumnezeu. Şi mai e ceva, care nu trebuie uitat: Mama este iniţiatoare şi întru DATORIE, ceremonial, ritual al datoriei spiritului iniţiat către lumea decăzută: „Când întâlneşti în calea ta un român – îmi zicea mama – să-i zici <<Bună ziua!>>, dar maghiarului să-i zici: <<Io napot!>>, iar neamţului <<Guten Tag!>>, şi treaba fiecăruia dintre dânşii e cum îţi dă răspuns. Tu datoria să ţi-o faci şi faţă de cei ce nu şi-o fac pe a lor faţă de tine”.1 Este clar că Mama îl iniţiază întru RITUAL, ca să devină centru al re-ordonării riguroase a Lumii: să fie clar conştient de deosebirea dintre sinele său de iniţiat (sinele de nezdruncinat, tocmai pentru că se suprapune peste sinele Ordonării Divine, Logosul Divin) şi periferiile contaminate de entropie demonică, ale lumii: „Rabindranat Tagore, când cu plimbarea lui prin Europa, fiind întrebat de cineva asupra impresiilor pe care le-a avut, a răspuns că a trecut prin o societate pornită spre dizolvare (s.n). Aceasta pentru că-n civilizaţiunea noastră se pierde din ce în ce mai mult simţământul familial şi, dimpreună cu el, iubirea de oameni. Sunt fără îndoială în Europa state puternice şi înfloritoare, dar oamenii trăiesc mâncându-se între dânşii mai rău decât fiarele. Nu numai că asuprim şi despuiem lumi întregi pentru ca să ne putem îmbuiba, ci mai ieri-alaltăieri am adus din Asia, din Africa, din America şi din Oceania mii şi mii de oameni nevinovaţi, ca să-şi pună-n joc viaţa, ajutându-ne să ne măcelărim între noi. Aceasta pentru că nu ne mai dăm seama că una şi aceeaşi fiinţă suntem cu toţii. Trupul omenesc nu e alcătuit din celule, ci din organe, care au fiecare rostul său în desfăşurarea vieţii, şi dacă vreunul din organe s-a îmbolnăvit, tânjeşte întregul organism. Tot astfel omenirea nu din oameni, ci din popoare fireşte închegate e alcătuită(s.n.), şi dacă viaţa vreunuia dintre popoare e zdruncinată, se zbate întreaga omenire.”1

Pag. 51

Iată de ce Slavici poate să exclame, cu o mândrie nedisimulată, atunci când vorbeşte despre relaţia ucenic-maestru, Amin-Slava (Slavici): „Mai e apoi şi că Eminescu mi-a fost, ce-i drept, îndrumător în multe privinţe, dar într-ale naţionalismului i-am fost eu lui îndrumător […] (s.n.)” – deşi ştie că1 Eminescu e „naţionalist în cel mai amplu înţeles al cuvântului (s.n.)[…] iară eu mai mult ori mai puţin cosmopolit”. Căci viziunea indiană ”ta twam asi, tat aham asmi” (eu sunt tu, tu eşti eu) şi viziunea organicistă supra umanităţii popoarelor – erau mai mul decât viziuni: făceau parte integrantă din firea-spirit a lui Slavici. Slavici are, din naştere şi din sacră misiune predestinată, simţul Centrului – şi, deci, simţul spiritelor Neamului, ordonate, coaxial cu Centrul – sau radial faţă de Centru. Spiritele Neamului există în suprasensibil, deci înafară de vizibilele graniţe geografice convenţionale. Este nevoie de echilibrarea organelor-popoare(neamuri) cu Timpul Divin al Spiritului Pământului. De aici, aparenţa de insensibilitate naţională a lui Slavici – în realitate, fiind vorba de glasul imperios al ECHILIBRULUI, care strigă în interiorul lui Slavici: să-şi facă datoria de a crea, ca viziune hipersensibilă, ARMONIA organelor Trupului Divin (astral - şi de Bine!) al spiritului Pământului: „N-am fost […] nici germanofil, nici maghiarofil, dar nici românofil [...] am susţinut cauza română pentru că li se făcea românilor o mare nedreptate […] am fi susţinut cu acelaşi zel şi cauza maghiară, dacă lor li s-ar fi făcut aceeaşi nedreptate. Ne luptam pentru asigurarea pacinicei vieţuieri împreună a neamurilor de oameni pe care soarta lor i-a aruncat pe aceeaşi bucată de pământ”1. Nu e nici o fericire, deci, în „aruncarea pe aceeaşi bucată de pământ” a mai multor neamuri, de către soartă. Dar una-i fericirea, şi alta-i ordinea. Sau: „adevărata fericire transcende suferinţa tocmai prin ordine-Logos”. Şi Slavici ştie-preştie că românii nedreptăţiţi-sacrificaţi sunt Aleşii Centrului. De aici şi mândria lui de a-i fi fost “îndrumător într-ale naţionalismului” tocmai lui Eminescu. Pentru că Eminescu este Centrul-Hristos, iar potrivirea sa cu Eminescu verifică însăşi starea de misionar a lui Slavici: „Dându-se deci pe sine însuşi jertfă pentru ca să ridice nivelul moral şi intelectual al poporului român, Eminescu cauza omenirii o servea”1. „Eminescu nu era în stare să mintă.1 […] Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pier-

Pag. 52

dut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria1 [...] ”. Apoi1: „El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa cea de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea [...] Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi1”. Slavici cel avid de Centru, păzitorul Centrului, îl intuieşte logic pe Împărat (Regele lumii1) sunt două imagini care se suprapun într-un mod ciudat, ca-n oglinzi paralele şi cu imaginare încrucişată, în spiritul lui Slavici. De remarcat că Slavici este singurul dintre cei trei membri ai Lojei care prin oglinda spiritului său, reprezintă slava – slăvirea lui Eminescu-Aminul (are cea mai bună capacitate de reflectare a Aminului) – neţinând cont de cele două articole ale lui I.L.Caragiale, despre Eminescu (articole cu caracter necrologic). ”Mi se spunea că românii, socotindu-se nedreptăţiţi, au luat hotărârea de a se duce până la împăratul, şi doi dintre dânşii, dacă mi-aduc bine aminte, Pavel Ardelean şi Petru Ciobanu, oameni nu numai deştepţi, ci şi chipeşi, au plecat la Viena. Ei au făcut lungul drum pe jos (s.n.), căci în gândul lor la împăratul nici călare, nici în trăsură nu se merge2”(s.n.). Şi iată amintirea lui I.Slavici despre Eminescu2 : Odată, când mă-ntorceam la redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo, prin băltoace. Trecând peste strada Colţii în strada Doamnei, la colţul căreia se construia atunci Palatul creditului funciar, venea dinspre Poşta centrală spre noi un om desculţ şi zdrenţăros. - Uite!, grăi Eminescu, arătându-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele. Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el îşi dete silinţa să se descalţe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălţămintea sa. - Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi desculţ. - Eu?, răspunse el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?! Aşa era Eminescu”. De observat că la Centrul-Împăratul nu se accede decât pe jos (adică, tălpile, în care se scurge şi se exprimă forţa–spirit, să intre în contact direct cu Cosmosul-Pământ). Pe jos, deci, înseamnă şi desculţ. Şi Cei Doi Feţi-Frumoşi porniţi spre Sinea Neamului Românesc – Împăratul Centru şi Hristos – Învăţător al Centrului, El însuşi Centru – sunt DESCULŢI. Nu este nebunesc, la Eminescu descălţarea în faţa Cerşetorului (Simbolul Lunii în căutare de Centru) – şi Slavici DisimuOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

latul în Logos (dar Rigurosul Paznic al Dharmei în/prin Logos) ştie asta – altfel nu ar „povesti” despre descălţare. Nu: este gestul hristic, dinaintea Cinei celei de Taină, când Iisus le spală picioarele apostolilor. Este Gestul Exemplar. Prin sine (Modelul Fiinţial) către Sine (Regăsirea ParadisuluiCentru al Omului, Sinea Omului: Dumnezeu). Eminescu – Centrul se descalţă, pentru ca omenirea-cerşetor să înveţe respectul (şi iubirea) de sine, de Centru-Dumnezeu (Spiritul, Cosmic şi Uman, deopotrivă ).

faţă de ce s-a citat sus] – care determină, drept consecinţă, îndrumător de lectură din Schopenhauer, Confucius şi Buddha.

În definitiv, ce putea să-l lege pe Eminescu de Slavici, în aşa măsură, încât să-i facă de nedespărţit, la Viena (locul Împăratului...)? Eminescu se plimba ceasuri în şir prin faţa cazarmei pentru a-l aştepta pe Slavici să-şi termine instrucţia (cu un caporal sârb neîngăduitor) – apoi amândoi se plimbau, discutând, până dimineaţa. Slavici zice câte ceva, dar esenţialul trebuie să-l deducem:

Aceasta o admitea şi el. Cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată oamenii toţi au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost (s.n.), dar acum în zilele noastre cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întors şi se va-ntinde mereu câtă vreme nu va fi băgat cineva cu un bici cu pleasna de foc oameni.”

„Ziceam eu că nu fac nici o deosebire între români şi alţi oameni, dar ştiam că între popoarele pe care le cunoşteam din propria mea inituiţiune, nu e nici unul care se poate asemăna cu românii în ceea ce priveşte bogăţia vieţii sufleteşti şi destoiniciile de tot felul.(...). Din această convingere despre superioritatea poporului român purcedea nestrămutata noastră credinţă în viitorul neamului românesc şi năzuinţa de a lua parte la lucrarea în vederea lui2(s.n.).”

Ei bine, Eminescu descoperă în Slavici, un confucianist nativ, care trebuia doar şlefuit, pt. a deveni paznic oficial ale Căii (Dao) şi al Dharmei (Legea Cosmică). De fapt, suntem convinşi că Eminescu şi Slavici mergeau pe nişte texte „neoconfucianiste” (sau post-confucianiste”) combinându-i pe Meng Zi (Mencius, sec al IV-lea al III-lea î. H.) Xun Zi (sec. III î.H.) – despre care Mir-

„Nu puteam dar să înţeleg, nici mai ales să admit (s.n.) deosebirea pe care o făcea el între români şi alţi oameni. În gândul meu, toţi oamenii erau buni şi vrednici de a fi iubiţi, şi dacă el ţinea să mă convingă că judec greşit, eu ţineam să-l conving că puţinii oameni care sunt răi sunt numai stricaţi.2”

Alt lucru care ne lega era cultul trecutului” De acelaşi spirit conservator erau pătrunşi amândoi2: “Eu crescusem apoi în biserică, iară el cunoştea la vârsta de 20 de ani nu numaiînvăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu(s.n.), Zoroastru şi Buddha, şi punea regiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate”. Ei bine, acum abia vine problema esenţială, de ce Eminescu îl îndrumă pe Slavici doar la anumite lecturi religios filozofice – şi nu la altele? Şi iată care-s cele la care-l îndeamnă: „- Tu – îmi zicea el într-una din zile – să nuţi pierzi timpul cu aceştia [Kant, Spinoza, Fichte]. Să începi cu Shopenhauer, să treci la Confucius şi la Buddha(s.n.), să mai citeşti şi ceva din Religiile lui Platon şi ştii destul”2. Aceasta se leagă de pasajul anterior [cu un început anterior supărător de contradictoriu, Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

cea Eliade precizează , în Dicţionar al religiilor, alături de Martin Palmer2 - că, după moartea lui Confucius, a existat o dispută doctrinară între Meng Zi şi Xun Zi2 : „Primul credea în bunătatea intrinsecă a naturii umane, al doilea-lea în răutatea sa fundamentală; primul credea că regulile şi ritualurile

Pag. 53

sunt interiorizate şi exprimă în mod sincer voinţa individuală, al doilea că ele nu sunt decât o supunere nedorită la constrângerile sociale”. Putem trage concluzia, fără să greşim prea mult, că, de la Meng Zi, Eminescu şi Slavici şi-au apropiat ideea „bunătăţii intrinsece a naturii umane”, iar de la Xun Zi, necesitatea „Biciului cu pleasna de foc, care să bage spaima-n oameni”. Evident, după spaimă, prin focul biciuitor revelator, omenirea va putea să-şi interiorizeze regulile şi ritualurile. Dar deocamdată, starea de degradare şi dezagregare a lumii europene (pe care o observase indianul Tagore) necesita biciul de foc. Sunt indispensabile câteva date sumare măcar, despre confucianism, pentru a ne convinge despre adevărul descoperirii pe care Eminescu o făcuse, investigând spiritul lui Slavici (de menţionat extraordinara răbdare observativă şi putere de penetrare spirituală a lui Eminescu, cel despre care I.Slavici zice că ar fi afirmat, atunci când i s-a reproşat că pierde timpul cu oameni „cu desăvârşire stricaţi”2: „- Ce ştii tu?! îmi zicea el când mă miram de aceasta. E mare lucru să-ţi dai seama cum se prezintă lucrurile-n capul unei canalii. Această dorinţă de a se dumiri asupra celor ce se petrec în sufletele altora era ceea ce atât de adeseori îl făcea să se piardă pe sine însuşi citind, cum zicea el, în mutrele trecătorilor, ori stând de vorbă cu cei ce aveau păreri deosebite de ale lui”. Cât despre aderenţa reală a lui Slavici la învăţăturile lui Confucius, avem mărturie în aceleaşi Amintiri2 : „[Îndrumările lui Confucius] mi s-au părut şi mi se par şi acum [1924 – ultimul an al vieţii lui I. Slavici] atât de înţelepte, încăt mă simt nemulţumit de mine însumi şi-mi fac mustrări când se întămplă să cad în păcatul de a mă fi abătut de la cele mai însemnate dintre ele. Tot ţinând seama de aceste, sunt deci nevoit a judeca şi când e vorba de fapte săvârşite de alţii. Aceste sunt mai ales patru: iubire de dreptate, iubire de adevăr, buna credinţă şi mai ales sinceritatea, fără de care şi cele mai frumoase fapte sunt făţărnicie vrednică de dispreţ”. Pentru ca, mai departe, să afirme în cel mai deplin spirit buddhist, dar şi confucianist3:

“Voinţa pe care o avem nici pe pământ nu e vrednică să ne-njosim de dragul ei, nedreptăţind fie chiar şi pe duşmanul nostru, spuind ceea ce ştim că nui adevărat, amăgind pe cei ce se-apropie cu încredere de noi şi mai ales dându-ne silinţa să le părem altora cum

Pag. 54

în adevăr nu suntem. Stăruind în aceste vederi, m-am lipsit pe mine însumi de destoinicia de a mă potrivi cu oamenii în mijlocul cărora îmi petrec viaţa şi m-am făcut azi unuia, mâne altuia, urgisir pe urma părerilor mele despre faptele lui”. Cum să nu se fi conjugat spiritual cel „pe care şi un Budda ar putea fi gelos” (cum admirabil se exprima Cioran, la adresa lui Eminescu) şi confucianistul, cu profunzimi buddhiste şi taoiste, care se dovedeşte a fi predestinat ca Paznic al Dharmei – Ioan Slavici? 1

- Pentru analiza semnificaţiilor textului slavician, se va trimite, , în această lucrare, la : Ioan Slavici, Nuvele, vol. I-II, CR, Buc., 1985 - pe care o socotim cea mai operativă dintre ediţiile scoase până acum, în România.2 - G.Călinescu, Istoria literaturii române – de la origini până în prezent, Minerva, Buc., 1982, pp. 506-508.3 - Cf. G.Călinescu, op. cit., , p. 507.4 - Cf. I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc. 1983, p. 179. 5

-Sau (cf. I.Slavici, op. cit., p. 19): „Îmi rămăsese aceasta din timpul copilăriei, petrecute într-o lume în care om era numai românul, iar ceilalţi, fie unguri, fie şvabi, sârbi , şoacăţi ori jidovi erau socotiţi, dacă nu spurcaţi, cam aşa ceva”. 6 - Idem, 178. 7 - Idem, p.186. 8 - Idem, 183. 9 - Idem, p. 184. 1 - Idem, p. 183. 1 - Idem, p. 9. 1 - Idem, p. 19. 1 - Cf. I.Slavici, Închisorile mele, în Viaţa Românească, Buc., 1921, p. 42. 1 - Cf.I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 9. 1 - Idem, p. 29. 1 - Idem, p.30. 1 - Idem, p. 28. 1 - Idem, p. 33. 1 - Cf. R.Guénon, Regele lumii - şi V.Lovinescu, Monarhul ascuns. 2 - I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 182. 2 - I. Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, pp. 119120. 2 - Idem, p. 19. 2 - I.Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 20. 2 - Ibidem. 2 - Idem, p. 18. 2 - Martin Palmer, Elemente de taoism, Rao, Bucureşti – 1985. 2 - Idem, p. 82. 2 - I. Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 320. 2 - Idem, 235. 3 - Idem, pp. 235-246. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Constantin HUȘANU

DORUL DE-ACASĂ ÎN PRIMEJDIE

upă apari ia în ultimii ani a patru lucrări colective intitulate: Românii așa cum sunt, Cu prieteni despre prietenie, Singurătate și Darul vie ii - Dragostea, neobositul publicist ieșean Ion N. Oprea, lansează o nouă carte: Dorul de-acasă. Ideea demersului său este de a pune în discu ie teme fundamentale ale existen ei umane într-un moment când valorile spirituale ale poporului român riscă a se pierde sub presiunea economică și mediatică a globalizării. În asta, cred eu, constă marele merit al acestor lucrări rod al gândirii colective, într-o vreme când românul cunoaște o întoarcere la vremurile guvernării altor legi de supravie uire; fiecare pentru sine, omul-lup omului, care pe care, scapă cine poate, selec ia naturală, legi stavilă la poarta egalită ii de șanse. Și cu o doctrină a drepturilor omului rămasă, se pare doar pe hârtie, cu toate strădaniile celor care o împărtășesc! Lucrarea, pornind de la o temă lingvistică menită să ilustreze cuvântul Dor, propriu limbii românești, alunecă treptat spre o amplă dezbatere analitică a condi iilor socioeconomice în curs de deteriorare, ce ar putea să determine modificări destructurale cu consecin e grave asupra unor sentimente de coeziune ale unei na iuni, așa cum este dorul de ară, de casă, de familie, ce stau la baza iubirii de neam și de patrie. Cartea devine o tribună antiglobalizare, în care popoarele și-ar pierde identitatea na ională. Sincer să fiu, nu cred că ini iatorul acestei teme s-a gândit să facă un fel de politică pro și contra drumului pe care, se pare, se îndreaptă omenirea, globalizare, deși, în paralel, ia amploare și o mișcare de fărămi are a statelor, de desprindere a unor întregi regiuni de ara mamă multina ională, cu grani e hotărâte de marile puteri ale lumii victorioase în cele două războaie mondiale ce-au zguduit lumea prin atrocitatea lor și uciderea zecilor de milioane de oameni. Și tocmai aici e pericolul ce-l sugerează dezbaterea din carte. O ară fără dor de moșie, de casa părintească moștenită din moși-strămoși și vândută capitalului străin, în ce măsură va mai fi izvorul liantului sentimental ce ne leagă de locul nașterii? Răspunsuri sumbre se ivesc la orizont! După cum observă, pe bună dreptate, doamna Geta Modiga din Bârlad, după care sentimentul de dor de casă, devine inactual, expirat, de vreme ce copii de români ce se nasc în ări străine nu mai cunosc căldura sufletească a bunicilor, nu mai respiră spiritualitatea săteanului român, cu peisajul autohton mioritic din jurul modestei lui căsu e cu suflet dac. De unde se poate gândi că noua orânduire socio-economică instaurată după 1989 seacă izvoarele dorului de neam și ară, rămânând în vigoare doar cel al rela iilor de familie, de dragoste. Iată dar că nu numai limba suferă modificări în evolu ia ei printre imperiile ce ne domină, ci și sentimentele. Cartea avertizează, trage semnale de alarmă, de unde și temeiul deosebit de actual al unor asemenea scrieri pe marginea Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

“În conținutul atât de variat

al cărții, predomină o geografie sentimentală ce convergă, mai în totalitatea ei, spre centrul spiritual al fiecărei vietăți: casa părintească de la locul de naștere, de care ne leagă apoi, ca un fir roșu, simțământul de dor, indiferent pe ce meridian ne-ar fi aruncat nevoile vieții. Dorul devenind un fel de amprentă sufletească ce lasă urme de neșters pe creierul uman. Fenomen de la care nu fac excepție nici destule specii animale. A se vedea obiceiul păsărilor de a cuibări pe plaiurile unde au văzut lumina zilei, întorcându-se odată pe an de la mii de kilometri distanță.“

Pag. 55

unor evenimente transformatoare. Comunismul a vrut să creeze un om nou, interna ionalist, fără sim ul proprietă ii, să împartă mult-pu inul cu aproapele. Acum bătrânul capitalism schimbă cursul devenirii sociale la o sută optzeci de grade și creează condi iile luptei de clasă într-o societate din ce în ce mai piramidală economic. Întoarse la locul idilic al nașterii, în satul românesc, inta dorului de casă, genera iile tinere de astăzi, nu vor mai găsi în totalitate, izvoare de DOR, ci de dezamăgire… Se poate ca doamna Modiga să fi descoperit un curs al vie ii încă nesesizat. Și problema ce se pune este dacă mai poate fi oprit!

Al i autori (Silvia-Lucica Podeanu) vin cu scenarii apocaliptice: în două decenii am pierdut 5 milioane de români care cu retribu ii modeste cresc plus valoarea ărilor în care au emigrat. Toată „floarea” României plecată să slujească pe nimic, să îmbogăţească cu „plus-valoarea” muncii ei ţările în care s-a dus, să secătuiască România nu numai de o forţă de muncă aptă, responsabilă, instruită şi puternică dar şi de posibilitatea de a avea urmaşi. În două decenii am pierdut cinci milioane de locuitori. În următoarele două decenii vom deveni un popor nesemnificativ numeric, uşor de condus, educat să gândească mai puţin prin eliminarea matematicii şi gramaticii, cu un procent însemnat de analfabeţi, fără acces la asistenţă medicală gratuită, sărăcit, rob încă multă vreme. Asta-i România Uniunii Europene? După ce a primit mâna de

Pag. 56

lucru calificată şi ieftină tratată ca în sclavagism, după ce ţara a devenit piaţa lor de desfacere pentru toate “second hand-urile” lor nemţeşti (cum au făcut şi în Africa) desfiinţându-ne toată industria uşoară şi grea, în ce vrea să ne prefacă Uniunea Europeană? Inversând fenomenul dorului, se pare că românii pleca i în lume nu mai au de ce să le fie dor de biata ară fostă cândva a lor, ci ării acum îi este dor de copii ei alunga i de foame și căpătui i printre străini, care și cum au putut! Dar dincolo de aceste aspecte adiacente Dorului de casă, cititorul va descoperi în carte adevărate comori literare, așa cum este nara iunea domnului Mihai Bejenaru, care- i lasă în suflet o duioasă nostalgie a unor vremuri trăite mai de tot omul. Stilul plăcut al nara iunii, sinceritatea destăinuirilor, zugrăvirea părin ilor fără menajamente, inventarul muncilor și a uneltelor, dramatismul vie ii la ară, drama scurgerii timpului o dată cu oamenii ce-l înso esc, toate justificând pe măsură un dor nemărginit de casa părintească și anii copilăriei. În textul domnului Mihai Bejenaru, descopăr ascunsă teoria mea relevată în monografia Cursești și anume că oamenii talenta i a face fa ă vie ii, își trag sorgintea din înaintașii lor. Bunicii și străbunicii acestui autor au fost răzeși! Comuniștii nu au cunoscut acest lucru și nau văzut în el decât un fiu de ăran sărac numai bun de folosit pentru interesele proletariatului și a fost folosit din plin. Ei nu au știut nimic despre izvorul destoiniciei lui! Degeaba au pus primari dintre cei mai săraci și mai nepricepu i ărani ca să reprezinte interesele muncitorilor! Doar dosarul de cadre era bun, în rest: din nimic - nimic răsare! Nara iunea domnului Bejenaru lasă urme adânci în gândirea cititorului, și descoperă o impresionantă putere a cuvântului de a sădi sentimente memorabile! Perle asemănătoare descoperim în Eseul domnului General de brigadă®, prof. univ. dr. ing. Constantin Niţu, Bucureşti, care întrece orice imagina ie. Să parcurgi spa iul copilăriei și al casei părintești, să sintetizezi întreaga epocă socialistă doar prin enumerarea unor denumiri individuale, fiecare la rândul ei suficientă pentru a scrie o întreagă istorie, să creionezi via a personală printr-un rezumat plin de umor, ce denotă înalte calită i scriitoricești și toate la un loc să definească sensul cuvântului acasă, valabil și pentru planeta Pământ, înnobilează con inutul căr ii cu un text de excep ie. Autorul merită din plin rangul de geOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

neral nu doar pentru func ia sa militară ci și pentru măiestria cuvântului scris! Rar am întâlnit atâta for ă imaginativă concentrată într-un cuvânt. Și o deconspirare biografică diamantină! Impresionante rândurile doamnei Olgu a Trifan: - Îmi este frig în suflet, draga mamei./ De-o vreme-ncoace, viaţa greu îmi trece./ Mă dor picioarele şi inima mă doare,/ nici somnul nu mai vine pe la mine./ De tatăl tău îmi este tare dor,/ mă rog în fiecare noapte,/ mai treacă pe-acasă,/ urâtul să-mi alunge... Te stingi!/ Tu, satul meu iubit,/ te stingi în agonie./ Cei tineri au plecat pe la oraş,/ cei bătrâni, la cimitir,/ să nu mai vie,/ s-au dus şi se tot duc,/ se duc şi nu mai vin,/ cu disperare mă închin./ Te privesc./ Mă tem că,/ închizându-mi ochii,/ când îi voi deschide,/ nu vei mai fi,/ tu, satul meu bătrân... În con inutul atât de variat al căr ii, predomină o geografie sentimentală ce convergă, mai în totalitatea ei, spre centrul spiritual al fiecărei vietă i: casa părintească de la locul de naștere, de care ne leagă apoi, ca un fir roșu, sim ământul de dor, indiferent pe ce meridian ne-ar fi aruncat nevoile vie ii. Dorul devenind un fel de amprentă sufletească ce lasă urme de neșters pe creierul uman. Fenomen de la care nu fac excep ie nici destule specii animale. A se vedea obiceiul păsărilor de a cuibări pe plaiurile unde au văzut lumina zilei, întorcându-se odată pe an de la mii de kilometri distan ă. Tot așa procedează și peștii, și pinguinii și animalele sălbatice din nordul planetei care vie uiesc în turme. De aceea, colaboratorii acestei căr i s-au refugiat cu to ii în preajma locurilor de naștere, atrași de magnetul casei părintești sau a bunicilor și dornici să-și mai amintească odată de anii primelor contacte cu via a fără de griji, copilăria fiind un fel de Grădina tuturor bucuriilor și uneori a confruntărilor dure cu via a, nu întotdeauna un Eden în jurul pomului oprit. Și totuși nostalgici. Se pare că Nostalgia este o oază unde Dorul se adapă mai întâi din izvorul aducerilor aminte cu apa sălcie a trecerii nisipului prin clepsidră, după care zboară la locul natal să potolească arși a inexplicabilă a bietului om plecat departe și din sine și din timp! Compunerile pe tema dorului de casă depășesc explica ia fenomenului și devin lec ii de via ă românească, de morală românească, de folclor românesc elemente definitorii pentru spiritualitatea unui popor.

tineri și foarte talenta i, cu o proză metaforizată; casa părintească se vinde, dar dorul rămâne, locul nașterii devine centrul lumii sufletești. Întreaga construc ie ideatică a căr ii, gândită să dezbată fenomenul Dor de acasă, devine un document istoric de geografie socială contemporană dar și un tablou al devenirii în timp cu trimiteri unanime la degradarea izvoarelor care și-au lăsat amprenta de neșters în conștiin a noastră sub forma dorului de nuan ă metafizică. Lectura căr ii va stârni în sufletul cititorului amintiri personale ale trecutului îndepărtat și alături de dorurile descrise de autori, va trăi și el mirajul sentimentului răscolitor de durere dulce, asemănător celui de dragoste neîmpărtășită. Pentru că dorul se aprinde de acolo unde nu po i ajunge decât cu gândul. S-ar putea interpreta că dorul este un sentiment nobil, umanizant, ce face din om o fiin ă cu sensibiltă i proprii regnului evoluat, cu un psihic capabil să reflecte stări ce ne deosebesc radical de iner ia materiei anorganice. Dorul fiind frate bun cu sentimentul de dragoste, promovat de marile religii ale lumii drept cheia de boltă a convie uirii pașnice, într-o lume contradictorie. Con inutul căr ii ne îndeamnă să definim un fenomen la care practic nu ne gândim toată ziua și subiectul ei constituie un fel de programă analitică pentru o Universitate populară, atât de necesară astăzi într-un climat de dezumanizare, dezna ionalizare, sălbatec, inuman, agresiv, rapace, tensionat, lipsit de grija fa ă de om. Pe lângă momentele idilice aflate în carte stau alături și momentele dramatice ale satului românesc. Și de la dezbaterea filologică a unui termen pretins doar românesc, prin asocieri, se ajunge la via a cea de toate zilele pe care autorii o deplâng. Prin această lucrare colectivă, a unui cenaclu la distan ă, Ion N. Oprea încearcă să relanseze valorile morale uitate, spre o vindecare măcar spirituală a societă ii românești, dacă altfel nu se poate deocamdată. Pe lângă zeci de căr i de fic iune ce apar în librării, cu impact zero asupra conștiin ei umane, cartea domnului INO, se constituie într-o mică enciclopedie a sentimentului Dor, într-un barometru, ce te poartă pe nesim ite de la o temă psihologică, spre marile probleme existen iale ale zilelor noastre1. 1

Salutară prezen a în cenaclu a unor membrii

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Ion N.Oprea, DOR DE-ACASĂ, 450 pagini, Editura PIM Iași, 2014

Pag. 57

Geo GALETARU

Destinul, acest animal care-ţi sare în faţă

edea umbra mişcându-se pe peretele din faţa lui. O traiectorie ciudată, înţepându-i retina amorţită. Poate era puntea unui vapor care-şi suporta nepăsător tangajul. Dacă ridici mâna şi o mişti încet, de la dreapta la stânga, umbra dispare. Şi vezi atunci, pe măsuţa metalică de lângă pat, acoperită cu tifon curat, flacoanele strălucitoare şi punguliţele de hârtie, în care ghiceşti pastilele rotunde, galbene, roşii, dulcege la gust. Umbra reapare, lăţindu-se pe perete. Un păianjen din aceia imenşi, care-şi fac veacul departe de zgomotul terifiant al tramvaielor şi de ţipetele ascuţite ale vânzătoarelor de seminţe. Aici, camera aseptică, orbitoare, în care poţi să visezi în linişte la catastrofele de afară. Departe de coşurile cu flori multicolore de pe trotuarele oraşului, pete stridente în cenuşiul omniprezent şi suveran. Suferi, desigur inutil, că nu poţi pipăi colţul zgrunţuros al clădirii cu patru etaje, din subsolul căreia răzbat mirosuri amestecate şi, din când în când, zgomote ciudate, un fel de zăngănituri metalice, ca şi când s-ar ciocni trenuri subpământene. Scoarţa copacilor, înşiraţi de-a lungul liniei de tramvai, stă gata să pleznească sub greutatea şi presiunea sevei. Un ţipăt scurt, o pasăre ameţită de năvala aiuritoare a aerului de aprilie. Gratiile subţiri de la ferestre segmentează cerul, îl exilează într-o depărtare inaccesibilă, furând segmente întregi de peisaj. Umbra de pe perete creşte, este acum o pată întunecată şi tremurătoare în plină expansiune. Ridici din nou mâna în dreptul ochilor, o mişti, cu aceeaşi încetineală lipsită de speranţă, de la dreapta la stânga. Printre degete se scurge un fir subţire de lumină. Lumina pătrunde cu violenţă în acvariu şi-l încarcă, brusc, de o strălucire mată. Ariel priveşte fascinat peştişorul roşu, cu dungi negre, alunecând, ca o torpilă lunguiaţă, de la un perete la altul. O mişcare elegantă, demnă de acest maestru al adâncului. Ceilalţi peştişori fac mişcări languroase, stârnind reflexe stranii, într-un fel de dans nupţial de o voluptate stu-

Pag. 58

diată, oarecum caraghioasă printre fragmentele de alge care plutesc calme în micul abis. Lipseşte din cadru doar pisica aceea leneşă, cu pupila dilatată la maximum, dând târcoale sticlei incasabile, fortăreţei inexpugnabile, între zidurile căreia se zbenguie papagali multicolori, păsări colibri tăind cu violenţă straturile dense de aer, planoare fastuoase intrate într-o ireversibilă derivă. „Vino, dragul meu, priveşte tabloul acesta şi spune-mi ce vezi”. O cărare şerpuitoare, flancată de ferigi înalte şi fremătătoare, pierzându-se în semiobscuritatea vegetală, vegheată de paşii felinelor care se strecoară printre liane, pe sub vaste portaluri de crengi. Călăuza merge ferit, cu grijă să nu trezească din letargia amiezii şerpii cu solzi argintii şi zornăitori. Paşii săi alunecă pe covorul verde, cu siguranţa celui ce-şi cunoaşte meseria. Şi meseria sa este destinul, acest animal care-ţi sare în faţă când nici nu te-aştepţi. Ariel simte broboanele de sudoare adunândui-se în mijlocul frunţii. Un frison de panică îi încreţeşte pielea, strecurându-i în suflet îndoiala. Unde mergi? îl întreabă umbra din dreapta sa. Ariel nu răspunde, căci simte teama dându-i târcoale ca un animal de pradă. Îşi întoarce privirea spre tabloul masiv de pe perete, cerşind parcă o înţelegere de la chipul grav, brăzdat de o solemnitate scorţoasă, al bărbatului ce priveşte cu demnitate în zare. Pe pieptul său bombat se odihneşte resemnată o decoraţie uriaşă, semn al virilităţii cu care personajul a înfruntat, la timpul potrivit, adversităţile vieţii. O existenţă exemplară, desigur, un parapet rezistent în faţa furtunii. Privindu-l, Ariel se simte mic şi nevolnic. Mâna lui tremură câteva clipe în aer, înainte de a poposi pe cutiuţa cu pastile roz. Extrage una cu degete nesigure, o ridică în dreptul ochilor, apoi, cu cealaltă mână, apucă paharul cu apă şi-l duce, aproape visător, la buze. Vâră pastila în gură, o împinge grijuliu cu limba spre cerul gurii. Soarbe o înghiţitură. Înghite. Asta-i. Micul supliciu a trecut, dar a lăsat în urmă un gust de cenuşă. Lui Ariel îi vine să scuipe, dar se abţine. Nu se face, gestul l-ar descalifica iremediabil. Urechea lui atentă prinde un zgomot înfundat, ca o bilă rostogolindu-se silenţioasă pe suprafaţa pufoasă a unui covor. Bila se apropie, reverberaţiile ei cresc în intensitate, fac să trepideze geamurile fragile. Perdelele glisează pe suprafaţa sticlei, stârnind un foşnet sâcâitor, care se transmite în aerul camerei, încărcându-l de un indefinibil mesaj vibratil. Cercuri concentrice joacă în faţa ochilor lui Ariel, mici turbioane tăindu-şi vad în spaţiul dintre uşă şi pat. Acum s-ar putea să intre mama, fără un cuvânt, fără un gest, doar paşii ei înaintând tăcuţi pe mocheta roasă care acoperă parchetul. Un halat imaculat, ca o spumă a zilelor sau ca zăpezile de pe Kilimanjiaro, îi acoperă trupul slăbit de vârstă şi de resemnare. Doar ea, acum, mama – apropiindu-se de pat, cu un surâs misterios şi cald agăţat de colţul gurii amare. Mama ţine în mână perfuzia cea de toate zilele. Şi meseria ei este destinul, acest animal care-ţi sare în faţă când nici nu te-aştepţi.

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Ioan BABAN

UN OM NEOBIŞNUIT I Nimeni nu-şi mai amintea cam de câţi ani se aciuase în sat un evreu, nici tânăr nici bătrân, un om şi el acolo, ca vai de el, creştinat, că se şi întrebau oamenii ce motiv serios l-a determinat să părăsească lumea lui şi să se alăture lumii lui Hristos, că pedeapsa supremă îndurată de seminţia sa e fără de sfârşit. Un lucru era însă cunoscut, că Leiba, aşa îl chema, rupsese definitiv orice legătură cu fraţii de sânge, că, iarăşi nu-şi mai amintea nimeni să fi plecat din sat vreodată, fie şi pentru câteva zile doar. În satele din jur nu se pomenea să mai fi existat vreun ovrei, fiindcă este ştiut faptul că atunci când se întâlnesc doi inşi din neamul lui Israel, pot face o comunitate, spiritul lor de solidaritate putând fi luat drept exemplu şi de noi românii, pentru că noi avem înnăscut în făptura noastră darul învrăjbirii şi împrăştierii. Leiba era un caz unic şi dacă întâmplător o mai fi existând pe undeva unul asemănător, el nu era cunoscut de oamenii în mijlocul cărora s-a oploşit şi în plus demonstrează încă o dată cât de mare şi cât de complicată este lumea. Albeştiul şi pe vremea aceea, dacă nu cumva ceva mai mult decât azi, era un loc uitat de lume, un fel de sat vechi atestat pe la jumătatea sec. XV, că prea puţini oameni de dincolo de Gura Văii ştiau de el: Nimeni nu se interesează de ceea ce nu are cunoştinţă că există, abia dacă îşi mai aminteşte de altele cunoscute şi mai arătoase. Aşezat ca într-o pungă dintre două dealuri desfăcute într-un loc anume precum cracii unei perechi de pantaloni cam ponosiţi, văgăuna aceasta adăpostea de vânturile dinspre nord, vreo cincizeci de case, multe din ele prăpădite, acoperite cu paie, cu stuf, cu ciocane (coceni de porumb), ori cu te miri ce a găsit omul pe unde a putut, ca să zică şi el că are un adăpost deasupra capului când era vreme frumoasă, că în rest, când ploua, nu era cine ştie ce mare brânză, că înceta ploaia afară şi începea înăuntru, şi atunci mai bine şedea omul afară că nu era atâta zloată. Câteva case mai arătoase, nu cu mult mai mari, că moldovenii nu au simţul monumentalului, cum îl au ţiganii, erau acoperite cu ţiglă sau cu tablă şi asta era într-adevăr o fudulie că nu era de nasul oricui. Ca să intri în sat trebuia să mergi pe un drumeag; se furişa din drumul mare de pe valea Stemnicului, peste podul cel mare, se chema aşa pentru că tăia râul, dar a fost de atâtea ori luat de ape şi reparat, că nu mai semăna cu ceea ce fusese odată. De la podul lui Iordache, că el l-a făcut, drumeagul acesta se bifurca: unul trecea pe de la vale şi ajungea până la acareturile unui boier, naiba ştie ce fel de boier o fi fost, că era cam ţigan, şi apoi urca în sat, iar celălalt o lua pe de la deal. Amândouă drumurile se întâlnesc în fundul satului după ce urcă şi coboară dâmburi şi văgăuni, după cum a făcut Dumnezeu Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

pământul. De o parte şi de alta a drumurilor, de fapt unul singur croia o buclă, se înşiruie casele, ici colea câte una, că dacă le-ai număra de la intrarea în sat, până la şcoală, o clădire ceva mai răsărită decât casa unui gospodar, aşezată pe la jumătatea părţii dinspre miază-noapte a localităţii, nu găseai mai mult de şapte-opt. O bună parte din gospodarii satului fuseseră împroprietăriţi după reforma agrară a lui Cuza. Pe un lot de circa trei-patru hectare de pământ era aşezată de la deal de drum casa lui Vasile Bălan, construită cu temei, acoperită cu tablă galvanizată, cu cerdac înalt şi prispe largi. Lângă drum îşi construise omul o căsoaie, unde ţinea un fel de crâşmă; acolo se vindea băutură din producţie proprie, că bătrânul Bălan avea un hectar şi jumătate de viţă veche românească, de făcea vin şi rachiu de nu le mai ştia măsura. La vremea aceea crâşma era la mare cinste pentru oameni; mulţi neisprăviţi îşi trăiau veacul după deviza, după mine, potopul. Aşa că veneau în căsoaia lui Vasile Balan şi stăteau zile întregi şi nopţi la rând, că veneau nevestele să le aducă de mâncare şi după ce se trezeau din beţie, că dormeau pe unde apucau, o luau de la capăt. Dacă unii se încumetau să plece în toiul nopţii, prin hârtoapele drumurilor, rareori ajungeau acasă. Plecau mai ales atunci când terminau banii, că „gestionarul” acela pus de stăpân, nu le dădea de băut, refuza creditul că erau indivizi de proastă calitate, mai ales argaţi boiereşti, trăind de azi pe mâine. De unde să plătească dacă nu are, aşa că se opreau din băut de nevoie. Unii mureau pe unde îi apuca vremea, că se şi mirau ceilalţi: “Mă, dar ăsta a lui Dospin aseară era pe drum beat turtă”... O fi fost, dar nu mai este, s-a dus, Dumnezeu să-l ierte. În schimb Vasile Bălan era un om cumpătat şi pentru asta a fost în două rânduri chiar primarul comunei, fără simbrie, că aşa era atunci. Avea patru feciori şi trei fete şi era preocupat de căpătuirea lor... Când le-a venit copiilor vremea însurătorii şi măritişului, a împărţit pământul cum era obiceiul şi dacă el fusese om bogat, copiii au ajuns săraci. Băieţii şi-au făcut case pe lângă el, iar fetele s-au zburătăcit pe la casele bărbaţilor, unde s-a nimerit. De la vale de drum, un hectar de pământ a fost tăiat în două, jumătate

Pag. 59

revenindu-i lui Tăchel, iar cealaltă jumătate lui Pavel. Tăchel şi-a făcut o căsuţă nu prea mare, cu o cameră şi o tindă, că la vremea aceea era greu de bani, după ce se căsătorise cu o fată tocmai de pe la Gologofta, că se şi mirau cum a găsit-o la o aşa depărtare. După vreo câţiva ani a plecat tocmai prin judeţul Arad, la Vinga, fiindcă ajunsese grefier la judecătorie, că avea scris frumos şi el câştigase un concurs. Casa a rămas singură. Mai avea grijă de ea Pavel, mai târziu el a şi cumpărat locul... În această casă s-a aciuat Leiba într-o noapte, că neavând nimic în ea decât o laiţă, cu un braţ de paie aruncat pe ea şi un ţol, nu era încuiată, dar nici nu-ţi dădeai seama cum a intrat. A dat peste el bătrânul Vasile Bălan şi când l-a văzut cât e de prăpădit, i s-a făcut milă. Era bolnav şi mort de foame bietul evreu, răcit bocnă, că venise cine ştie de pe unde, prin noiembrie, când frigul umed te pătrunde până în măduva oaselor. Putea muri acolo ca un câine şi să nu ştie nimeni de viaţa lui. “Ce e cu dumneata, omule, cum ai ajuns aici?” Leiba l-a privit cu nişte ochi blajini, că gospodarul s-a gândit mai întâi să facă ceva pentru el, că nu mai avea nici glas, şi după aceea să afle ce e cu el şi de ce i-a călcat proprietatea. A chemat pe Maria, a făcut focul în sobă de s-a schimbat dintr-o dată aerul acela umed şi rece, i-a adus de mâncare ceva fierbinte, l-a oblojit cum a putut şi l-a vreo două zile evreul de pripas s-a înzdrăvenit, că omul poate îndura mai mult decât un câine. “Dumnezeu să vă deie sănătate, domnule, că nici nu ştiu cum vă spune, dar bun suflet mai aveţi. “Lasă asta acum, dar dumneata cine eşti? Că nu te-am văzut niciodată, de unde vii, ca să mă dumiresc şi eu?” “Pe mine mă cheamă Leiba şi vin din lumea largă... am mers mult tare pe jos şi m-au ajuns păcatele până aici, că dacă nu găseam adăpostul acesta, muream în drum ca un câine... am vrut să mor într-o casă de om... dar aici nu era nimeni”. A treia zi Leiba s-a trezit de dimineaţă şi pentru că în ograda binefăcătorului său era ceva dezordine, a început să muncească, să aranjeze câte ceva, să cureţe în şură la vite, să le dea de mâncare, după priceperea lui, că se şi întrebau mai târziu ai casei ce făcuse omul acesta în viaţa lui şi cum se hrănea, că evreu la munci din astea, e ceva mai mult decât un rus bând lapte. Se vede treaba că în lume sunt multe minuni... Era harnic evreul şi chibzuit, dar dincolo de toate, cinstit cum rar găseşti printre slugi, şi Leiba devenise fără voie stăpânului său, slugă, ca să-şi plătească binele ce îi fusese făcut ca un dar de la Dumnezeu. În scurtă vreme devenise un om al casei şi toată lumea avea faţă de el un sentiment ocrotitor. Într-o seară a povestit ce i s-a întâmplat, după ce a băut un pahar cu vin alb, că i se dezlegase limba. Avea un glas domol, cu accent, dar curat...

Pag. 60

II Leiba venea tocmai din Germania şi mersese numai pe jos aproape un an de zile, că nu avea cum să călătorească altfel, pentru că în tot acest timp nu a avut asupra sa nici un ban. Avusese în Germania o prăvălie, un fel de magazin mixt, cu de toate: şi coloniale, şi mărunţişuri diverse, şi pânzeturi, şi stofe, ca la vremea aceea... „Războiul a întors totul pe dos... Sărăcia făcuse din ţara aceasta un adevărat dezastru. Toate lucrurile erau în derivă iar oamenii s-au făcut răi. Înfrângerea dezastruoasă din război a dispus o adevărată dezordine morală, pentru că îi găseau pentru aceasta vinovaţi pe cei străini şi mai cu seamă pe evrei. Toată lumea era nemulţumită pe toată lumea... mai precis toţi oamenii erau nişte revoltaţi, că nici ei nu ştiau împotriva cui. Au existat suficienţi indivizi debusolaţi, că pentru a scăpa ei de greşelile făcute, au deturnat furia unde le-a convenit mai bine... Ce să faci? Unde să te duci? Nicăieri nu erai în siguranţă... Într-o noapte, vreo zece indivizi mascaţi şi înarmaţi au pătruns cu forţa în prăvălie, pe Leiba l-au legat de mâini şi de picioare, pe nevastă şi pe cei doi copii i-au luat şi i-au dus, nici astăzi nu se ştie unde, după ce au luat tot ce era de luat, că ceea ce mai rămăsese erau lucruri fără valoare. Când s-au întors să-i facă lui de petrecanie, nu l-au mai găsit. „În clipele acelea grăbite dar şi întârziate, simţeam că totul s-a sfârşit”, spunea el. „Mă gândeam însă la nevastă şi la cei doi copii, un băiat şi o fetiţă de opt şi şase ani. Nu mă gândeam la viaţa mea, ci la viaţa lor. Dacă mi-ar fi cerut atunci cineva să mor ca să-i ştiu pe ei în siguranţă, nu aş fi ezitat nici o clipă... dar nu a fost să fie aşa... suferinţa nu are hotar.” Evreul făcea pauze mari, în tot acest timp, îşi ştergea lacrimile şi îşi înghiţea nodul din gât. Nu a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ai săi, simţea însă că ei nu mai sunt, „Cine ştie în ce chinuri groaznice au murit?” O vreme a făcut tot ce a putut să-i caute, dar orice canal de informaţie era înfundat. „O lume mai tăcută ca în vremea aceea nu mi s-a dat să aud şi să văd.” „Nu ştiu, nu am văzut, nu am auzit” erau formulele cele mai des folosite ca răspuns. Familia lui Leiba intrase în pământ atât de tainic, încât niciodată nu se vor descoperi mormintele celor dragi. După ce a pribegit aproape un an în căutarea alor săi, când a aflat că şi existenţa sa în această lume ridică un mare semn de întrebare, s-a hotărât să plece, unde o vedea cu ochii, dar mai cu seamă îşi pusese în gând să meargă în România, la Vaslui, unde avea un frate, pe nume Iţic, tot negustor şi el. Trecuse prin mari primejdii, dar „nu-mi mai era frică de moarte. Tot ceea ce doream era ca moartea să nu vină după mari suferinţe. Aş fi vrut să adorm şi să nu mă mai trezesc.” În preajma graniţei cu Austria a aşteptat vreo trei săptămâni, într-un spaţiu muntos, cu vremea într-o continuă schimbare, căutând un prilej să treacă dincolo, unde spera să găsească o lume mai bună Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

decât cea pe unde hoinărise. Cum nu avea asupra lui nici un act, că plecase aşa cum s-a găsit, după ce reuşise ca printr-un miracol să se dezlege cu ajutorul unui cârlig de fier aflat lângă el, nimeni nu-i ştia de ştire, ia un om acolo, vai de capul lui; îşi câştiga şi el bucata de pâine muncind pe apucate, pe unde găseşte. Se îmbrăca în haine de găsit, iar în picioare purta saboţi cu talpă de lemn. Semăna mai curând cu un ţăran german din munţi decât cu un evreu fugar, eroul unei cumplite tragedii. Tot un ţăran l-a trecut graniţa în Austria, în Tirol unde spusese că are un frate şi îl aştepta... Leiba nu putea povesti totul într-o noapte, chiar dacă iarna ţi se urăşte de întuneric şi te mai trezeşti, te mai gândeşti la câte ceva, sau mai stai de vorbă cu cel din cameră, că nu poate nici el dormi. Avea şi aşa foarte multe de spus şi apoi mai avea obiceiul să insereze între vorbele lui reflecţii şi comentarii aparent neutre, despre lume şi despre viaţa aceasta atât de vitregă pentru unii. „Nu e drept, domnule Vasile”, că se obişnuise să-i zică aşa binefăcătorului său, „oamenii, indiferent de locul şi timpul naşterii lor, trebuie să se mai gândească şi la alţii, nu numai la ei. Din păcate sunt tot mai puţini din cei dispuşi să dea o mână de ajutor cuiva aflat în nevoie. Ce folos o să aibă omenirea aceasta, dacă îi va omorî pe evrei?... Nici un folos, dimpotrivă, mai curând va pierde, că evreul nu este lacom, el se mulţumeşte şi cu mai puţin, iar când pierde, nu desnădăjduieşte şi o ia de la capăt...” Leiba nu prea ştia că între Germania şi Austria se înăspriseră relaţiile, că la graniţă şi pe o zonă chiar mai largă, controalele erau tot mai dese şi mai amănunţite. Tocmai când credea că a trecut primejdia, că se furişase dincolo prin munţi, Alpii Tirolezi, şi se pripăşise pe lângă un crescător de animale, aşa cum făcuse şi în Germania, a fost arestat de către o patrulă de graniţă; aceasta i-a pus întrebări, de unde vine, unde are de gând să meargă, l-a legitimat şi cum nu era prea dibaci în probleme de acestea nu a prea ştiut ce să răspundă. Şi dacă până la urmă a spus adevărul, nu l-a crezut nimeni şi l-au luat drept spion german. Cum nu avea acte s-a crezut că le-a ascuns, ca să nu ştie nimeni cine este... L-au dus într-o celulă cu alţi „indivizi” l-au tras de limbă şi s-au convins anchetatorii că nu e cine ştie ce de capul lui, că un spion nu-şi ascunde actele, ci identitatea cu acte false, ori el pur şi simplu nu avea, iar povestea lui, adevărată sau nu, nu i-a mai interesat... Toată tevatura a durat vreo lună de zile, apoi i-au dat drumul şi l-au sfătuit să-şi facă rost de acte... dar cum? că astea nu se iau din drum, iar el era un biet evreu, vai şi amar de viaţa lui. De când a fugit din prăvălie nu mai văzuse bani, că le şi uitase mirosul, deşi se spune că banii nu au această însuşire. Când l-a văzut creştinul din casa căruia a fost arestat, s-a mirat mult, că nu era el străin de ceea ce i se întâmplase, dar se ştie că în lume tocmai nevinovaţii trag cele mai grele necazuri, că vinovaţii îşi premeOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

ditează acţiunile şi iau măsuri drastice de apărare. Omul acela îl găzduise, şi-a făcut apoi milă de el, l-a omenit cât a putut, apoi l-a sfătuit să meargă în altă parte, mai în interior, că la graniţă aşa e, nu ştii ce ţi se poate întâmpla, chiar l-a şi călăuzit o vreme; apoi l-a lăsat să-şi caute singur rostul. Cum ştia bine limba germană a putut răzbate printr-o lume aparent aşezată, chiar dacă pe dedesubt, seismele erau gata de erupţie. Se obişnuise cu muncile agricole, că altceva nu putea face. Le făcea deseori mai bine de cum se aştepta proprietarul, pentru că avea răbdare. Şi apoi, când muncea, uita de necazurile lui mari şi grele, iar noaptea, fiind trudit, se odihnea mai bine. Îi era dor de ai lui şi îl podidea plânsul în disperare când îi fulgera prin minte ideea că li s-a întâmplat o mare nenorocire. Îi venea să-şi pună capăt zilelor... Vedea rar evrei, iar atunci când întâmplător se găsea în preajma vreunuia, comunicarea nu se realiza, că nu avea încredere în el. Odată a intrat într-o sinagogă, unde se rugau vreo patru confraţi bătrâni de tot, că abia mai clămpăneau, a povestit ce i s-a întâmplat, prin ce a trecut, dar vedea el că este privit cu neîncredere. De unde să ştie cei din neamul lor că spune adevărul şi nu-i trage de limbă, ca să le facă rău? „Neamul nostru este în mare primejdie. Împrăştiat prin lume, pe unde a vrut Dumnezeu, fără o ţară a lui, duşmănit şi prigonit cum este acest popor este ameninţat cu pieirea, domnule Vasile”. Leiba a continuat să plece dintr-un loc în altul, ca om al prigoanei, până a început iarna şi nu a mai putut pleca nicăieri din pricina frigului. A iernat într-o fermă; stăpânul ei avea şi animale şi moară şi tractor... era de treabă acolo nu glumă,că nu avea o clipă de răgaz. „De unde vii, omule, l-a întrebat stăpânul... „Din lumea largă, caut şi eu o bucată de pâine”. „Ia şi munceşte şi vei avea de toate!” şi nu sa mai interesat cine e. Avea grijă de el o servitoare. Îi dădea de mâncare, de dormit, iar când straiele de pe el nu mai erau bune de nimic, l-a dus într-un fel de magazie, unde se găseau o mulţime de haine purtate, date la reformă. Şi-a ales de acolo şi cămăşi, şi indispensabili, şi pantaloni de tot felul, şi haine mai groase, şi de încălţat, că parcă erau de uniformă, toate aveau aceeaşi culoare... Mai erau şi alţi oameni; munceau şi ei, dar după masă se ducea fiecare în lumea lui. El dormea într-o chichineaţă la capătul unui grajd. Îşi făcea seara focul într-o sobă în perete şi era cald până a doua zi când îl aprindea din nou. Când l-a mai întrebat odată gospodarul, că i se spusese că munceşte cinstit, de unde vine şi unde pleacă, a spus că îşi caută un frate, se despărţise de el de mulţi ani... Îi părea rău că pleacă, îi spusese, dar nu a insistat să rămână. Graniţa cu Ungaria era parcă ceva mai liberă, mai uşor de trecut, având în vedere vechile legături. Nu se impuneau cine ştie ce restricţii. Acum era un om uitat de lume şi nu un spion aşa

Pag. 61

cum l-au bănuit unii. De un singur lucru se ferea: să nu afle nimeni că e evreu, că nu ar fi fost bine. Prin Ungaria a trecut mai repede că nu ştia limba, dar s-a hrănit tot muncind din greu, că era primăvara în toi şi treabă peste tot. Câteva cuvinte rupea el, că o limbă se învaţă repede dacă trăieşti în mijlocul celor ce o vorbesc şi trebuie să comunici cu ei. Nu prea avea timp de vorbă, că munca era marea problemă. Dar în Ungaria, lucrurile nu difereau mult faţă de cele din Germania. Prigoana împotriva evreilor mai cu seamă era o stare indusă până jos. În mai puţin de o lună, a traversat teritoriul Ungariei, că ţinta lui era România, unde mulţi din fraţii lui de sânge continuau să-şi ducă existenţa, fără ameninţări majore. „Nu-i de stat aici” îi zise un consengener întâlnit ocazional lângă o sinagogă încuiată; l-a dibuit că e evreu. „Nu ştiu ce va fi cu voi, dar bine, sigur nu va fi, du-te cu Dumnezeu pe alte meleaguri, măi frate!”... Prin România poţi trece fără acte dintr-un capăt în altul al ţării fără nici o teamă... nu te întreabă nimeni, de unde vii şi unde te duci... numai aşa a fost posibil ca neamul acesta să îndure ce a îndurat. Leiba ştia limba română dintr-o copilărie îndepărtată, petrecută pe la Brăila cu mult înainte de război (primul război), cam cu vreo zece-cincisprezece ani, că în Germania ajunsese cu un unchi al său, îl luase ca să-i fie moştenitor; el nu avea copii şi nici nu putea să mai ducă prăvălia. După moartea unchiului a rămas stăpân, şi-a găsit o fată din neamul lui, şi-a întemeiat o familie şi celelalte au urmat apoi ... Cu fratele, Iţic, a corespondat o vreme, dar de vreo doi-trei ani, legăturile dintre ei se întrerupseseră şi nu prea ştia de ce... Cu cât se apropia însă de capătul călătoriei, puterile îl părăseau. Deşi nu avea mai mult de patruzeci de ani, îmbătrânise de tot. Părul din cap avea culoarea cânepii murate, iar barba se înălbise până la ultimul fir. Toamna l-a prins prin Transilvania, dar se îmbolnăvea des şi rămânea zile întregi fără vlagă prin vreo şură sau grajd de cele mai multe ori părăsite. Se hrănea prost şi puţin şi din pricina asta nu învingea boala, slăbiciunea. Când putea munci, îşi câştiga mâncarea, acum era hrănit din milă la intervale mari. Prin munţi l-a prins o vreme câinească, iar când a ajuns dincoace era prăpădit de tot. A cerut găzduire la un gospodar prin părţile Bacăului unde a stat vreo săptămână. Omul a chemat şi un agent sanitar; acesta l-a sfătuit să se interneze într-un spital, ca şi cum acest lucru ar fi fost o bagatelă. La vremea aceea, de cele mai multe ori, un om, când se îmbolnăvea, avea doar două alternative: să se însănătoşească, dacă organismul era rezistent, sau să moară. Leiba şi-a revenit, trupul său chinuit de drum şi lipsuri încă mai rezista... Într-o seară târzie de noiembrie, trecând din Hârsova prin Tochile, pe un drum mâncat de ape, ca vai de el, Leiba a poposit în Albeşti, şi sfârşit de oboseală şi de boală, că şi aceasta îi revenise, s-a târât cum a putut

Pag. 62

până pe prispa căsuţei lui Tăchel. III Înăuntru era întuneric... a bătut în uşă, a apăsat pe clanţă şi, nefiind încuiată uşa, a intrat. În interior, beznă şi nici un semn de viaţă. S-a întins pe laiţă şi apoi nu şi-a mai dat seama dacă a leşinat sau a adormit... Când şi-a revenit a aflat de la Vasile Bălan că Iţic, fratele lui, dacă ăsta era într-adevăr, cel cu prăvălie pe Călugăreni, plecase din localitate cu vreo doi ani în urmă, nu se ştie unde, după ce îi murise nevasta. „De la el îmi făceam cumpărăturile, omul lui Dumnezeu”, că nu ştia gospodarul cum să-i zică. „A rămas singur şi după câte ştiu, nu avea copii, dar nici nu a spus unde pleacă ”. Visul lui Leiba, ultimul pai de salvare, se spulberase definitiv. Fără familie, bolnav şi oropsit, evreul a pus capăt drumurilor lui fără nădejde. Dumnezeul lui nu l-a ajutat, sau a dovedit încă o dată că el îi iubeşte pe evrei pedepsindu-i ori de câte ori avea prilejul, ca să-i întărească mereu în credinţă... Leiba era în sat un fel de piesă de muzeu. Toată lumea îl privea ca pe o arătare curioasă, aşa cum ai privi un animal rar la circ. Un evreu în mijlocul unui sat de ţărani năpăstuiţi şi ei de soartă, se potrivea ca nuca în perete, că se şi dusese buhul în jur că în Albeşti trăieşte ca vai de lume un jidan pribeag, că îşi face lumea milă de el... Leiba însă nu avea grija asta. El se „gospodărise” în casa lui Tăchel şi îşi plătea „chiria” şi blidul de mâncare muncind ce ştia şi el. Iarna, când era frig, stătea mai mult în casa gospodarului; îşi făcuse milă de el, că dormea într-o bucătărie pe un cuptor unde era tot timpul cald. S-a mai îmbolnăvit el de câteva ori, dar s-a mai şi vindecat, vorbă să fie, că fiind primar, Vasile Bălan îl chema pe domnul Petrilă, un sanitar priceput, cu experienţă şi el venea şi îi mai făcea câte o injecţie cu ceva, că mare lucru nu era la vremea aceea, dar omul avea credinţa că în lichidul acela alb sau gălbui injectat de sanitar se ascunde miracolul vieţii. După fiecare din tratamentele făcute de domnul Petrilă, evreul pribeag se simţea mai bine... Probabil că şi o anumită încredere în actul sanitarului avea efect. Aflat în mijlocul unei lumi necunoscute, creştine, bietul om purta cu el un fel de vinovăţie; în plus era supărat pe Dumnezeul lui că nu l-a ocrotit la vreme de cumpănă şi s-a gândit că e bine să intre în rând cu oamenii. Îi era frică să nu moară într-o zi şi să fie aruncat în pământ ca un câine. Satul avea o biserică de lemn mică şi gata-gata să cadă în capul enoriaşilor iar preotul Dumitriu nu mai ţinea de multă vreme slujbă în ea. Oamenii cu frică de Dumnezeu urcau un deal abrupt de-ţi scotea sufletul, într-un sat la fel de mic, numit Mânăstirea, ca să ajungă la o biserică, tot din lemn, dar parcă se ţinea mai bine, şi ascultau cuvintele de slavă ale preotului. „Domnule Vasile, se adresă Leiba primaruOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

lui, nu te superi dacă stric şi eu o vorbă, aşa, că omul prost nu ştie ce şi cum să facă, după ce se frământă cu mintea”, „De ce să mă supăr, omule, spune ce ai pe suflet şi te-oi ajuta”. „M-am gândit şi m-am răzgândit, în cugetul meu, nopţi la rând, ce ar fi dacă maş creştina?” Descumpănit, primarul l-a privit lung în ochii lui adânciţi în orbite, blajini; din ei începuseră să-i curgă lacrimi amare, că nu uitase greutăţile groaznice trăite. „Bine, domnule Leiba, dacă doreşti cu adevărat, am să vorbesc cu preotul să vedem ce-i de făcut”. Popa a încuviinţat şi într-o seară târziu l-a botezat, l-a uns cu sfântul mir şi i-a dat sfânta împărtăşanie şi să sărute sfânta cruce, naş fiindu-i unul din fiii lui Vasile Bălan, cel mai mare, îl chema tot Vasile, că aşa era obiceiul în sat, ca primul băiat să poarte numele tatălui. Leiba şi-a dat barba jos, a scurtat părul şi arăta după aceea ca un ţăran necăjit; se lupta cu greutăţile vieţii de zi cu zi, mai creştin decât mulţi dintre oamenii din sat, că nu mai dăduseră pe la biserică de la botez. Se integrase în familia primarului, că atunci când nu-l vedeau o vreme se întrebau, dar unde e Leiba, că tot aşa îi ziceau, deşi îşi schimbase numele după botez, Neculai. Primăvara mergea cu cei ai casei la arat, la boronit, la semănat, la pus fasole, mai avea grijă de oi, de vaci, le ducea şi le aducea de la izlaz, câte şi mai câte se găseau de făcut, că nu era timp de stat. Pleca singur după treabă, nu mai aştepta să-l trimită cineva. Unde vedea că un lucru nu stă la locul lui, intervenea cu rost. „Păcat de omul acesta că nu a avut noroc”, zicea mătuşa Catinca, soţia lui Vasile Bălan. Unii credeau că nu este el nici prea întreg la minte, că în anii aceea, făcea un adevărat exces de hărnicie. Mergea pe câmp de unul singur cu sapa pe umăr, în plin sezon şi dacă vedea un ogor cu porumbul în dudău, îl prăşea fie dintâi, fie de-al doilea, că se şi minuna stăpânul locului când îl găsea săpat. Când Leiba se întâlnea cu el îi zicea: „Bade Gheorghe, vezi că ţi-am prăşit ogorul acela de după biserică”, că ştia şi al cui este când se apuca de treabă. Dacă beneficiarul îi dădea ceva, bine de bine, dacă nu-i dădea, nu zicea nimic, nu se plângea nimănui. Dar vorba se ducea repede şi când ajungea vestea la urechile primarului, acesta îi bătea obrazul celui ce se bucura de munca unui om nenorocit. „Nu ţi-e ruşine, măi Gheorghe?” şi cuvântul primarului îl simţea ca pe o dojană şi se achita de datorie... Dar anii treceau şi bietul om se împuţina văzând cu ochii, puterea îl părăsea puţin câte puţin. Uneori, dimineaţa se ridica greu din pat şi dacă ai lui Vasile Bălan nu-l vedeau pe afară, se duceau la căsuţa lui Tăchel să vadă ce s-a întâmplat şi îl ajutau. Îi duceau de mâncare, îl mai chemau pe sanitar sau îi adresau o vorbă bună. „E bolnav de inimă, domnule primar, că tot aşa îi zicea sanitarul, deşi nu mai era, că se schimbase puterea. „Are crize mai dese şi trebuie să stea la pat, să ţină regim alimentar”... Dar ce Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

ştiau atunci oamenii de regim alimentar. Omul din sat mănâncă ce găseşte şi ce are când îi este foame, că e mai bun, că e mai rău, nu are importanţă. Pentru ei, a ţine regim, înseamnă mâncare mai bună, ori asta se întâmplă rar, mai ales pe la sărbători, la Crăciun, la Paşti, după posturile mari sau mici şi duminica, atunci când omul se îndura să taie vreo orătanie şi face o zeamă bună cu tăiţei, de simte că îi intră mâncarea direct în carne şi în oase şi-l face mai puternic. Leiba, evreul de mai ieri, Neculai creştinul de mai apoi, trăia din mila celor din jur, chit că îşi plătea cu vârf şi îndesat blidul de mâncare. Dar el făcea un fel de treabă în plus, că îi scutea pe alţii s-o facă şi de aceea celor din jur nu li se părea că trebuie luat în seamă. În căsuţa unde locuia era curat. Pe peretele dinspre răsărit avea o icoană de lemn de la mătuşa Catinca şi, de un cui, sub icoană, atârna o candelă; o aprindea din când în când, pe la sărbători. Pe o măsuţă stătea o lampă şi o aprindea seara ca să citească dintr-o biblie veche, îngălbenită. Nu citea mult, că i se înceţoşa privirea şi după un timp de concentrare maximă îl dureau cumplit ochii şi capul... Dar toate cele făcute de Dumnezeu au un capăt. Într-o toamnă târzie de noiembrie, când norii negri îşi despleteau ploile reci şi intermitente, Leiba îşi sfârşise rezervele fizice şi morale. Câteva zile bune nu mai ieşise din casă. Abia dacă se putea coborî de pe pat să ia câteva înghiţituri de mâncare şi să bea puţină apă. În urma oricărui efort fizic minor, inima îi bătea în piept ca un ciocan şi avea senzaţii de sufocare. Cei din familia lui Vasile Bălan au încercat să-l pună iarăşi pe picioare. Îi duceau mâncare caldă, dar de cele mai multe ori blidele nici nu erau atinse... Într-o seară nu a mai stins lampa, îi era frică de întuneric, iar candela cu uleiul pe sfârşite se stinsese şi ea. Simţindu-şi sfârşitul aproape, a vrut să-şi pună lampa aprinsă pe un scăunel cu trei picioare lângă laiţă, dar efortul depus a fost suficient ca totul să se sfârşească. A reuşit doar să prindă lampa în mâini şi în cădere, odată cu stingerea luminii lămpii şi sufletul lui s-a înălţat la cele sfinte... A doua zi dimineaţă, corpul lui înţepenit deja a fost găsit în poziţia unde căzuse... „Dumnezeu să te ierte, sărman pribeag!” a spus Vasile Bălan, când l-a văzut pe bietul evreu creştinat, cu lampa în mâini, adormit pentru vecie. Sufletul lui se întâlnise poate cu cele ale soţiei şi copiilor. De aceea avea pe chip parcă un zâmbet fericit... La înmormântarea evreului creştin a venit toată suflarea satului. I s-au făcut slujbele şi praznicele cuvenite. I s-a pus la cap o cruce de lemn, dar pe ea nu scria nimic, că nimeni nu ştia prea multe despre viaţa lui. Oasele lui trudite se odihnesc şi azi într-un cimitir de ţară uitat de lume. Crucea s-a topit, iar mormântul nu se mai ştie al cui este. Aşa a trecut prin viaţă, un evreu venit din toată lumea, prigonit de cine ştie ce păcate omeneşti.

Pag. 63

Ioan MITITELU

Moş Chircan

rutul făcea leneş un ocol mare de aproape doi kilometri protejând parcă patern localitatea aproape sută la sută evreiască. Se pare că erau şi câteva familii de români în târgul acela prăfuit de la marginea ţării dar ei se strânseseră

mai p e

la margine, mai mult spre zona numită DrânceniBăi aflată la câteva sute de metri de îngrămădirea de case şi prăvălii evreieşti. În târgul plin de colb şi câini jigăriţi, în afară de evrei se mai găseau pitite şi câteva case de ţigani care cine mai ştie de când erau acolo. Pentru românii din perioada interbelică târgul Drânceni era format din „jidani şi ţigani” şi nu era cu supărare pe atunci această denumire aşa cum ar considera alţii în zilele noastre fiindcă ei înşişi se denumeau aşa. În general se ocupau cu comerţul de grâne iar produsul era transportat pe calea apei până la Dunăre cu şlepurile. Pe timpul acela Prutul era navigabil până la Drânceni iar acest comerţ era principalul mijloc de a aduce bani în acea parte a Moldovei. După război nu mai fost posibilă navigaţia deoarece Prutul devenise hotar între ţări diferite, deşi surori, iar din loc în loc podurile dinamitate la război se iţeau hidoase din apa gălbuie a acestui râu de şes. Evreii au plecat rând pe rând în ţara lor lăsând locul să fie populat de români apărând astfel o nouă generaţie de târgoveţi. Doar ţiganii care prinseseră rădăcini acolo au rămas pe mai departe în căsuţele lor mici şi prizărite cu pereţi strâmbi, spoite aiurea cu var, acoperite cu stuful din bălţile Prutului şi cu ferestrele cât o căciulă de om gospodar. Prin 1970 evreii deveniseră o amintire în acele locuri şi doar cimitirul evreiesc de o mărime impresionantă mai stătea mărturie că existase aici o comunitate mare de evrei. Au venit atunci două ape

Pag. 64

succesive ce au rupt digul în dreptul pădurii de la Câlcea şi a ras localitatea de pe faţa pământului, satul mutându-se apoi cu totul pe un platou mai înalt. Mai rămăseseră pe întinderea fostului târg doar clădirea pichetului de grăniceri, clădirea cu etaj al magazinului universal şi Dispensarul uman. Alături de fostul târg este marele sat Ghermăneşti cu mii de locuitori, cu oameni gospodari şi cu un spital construit de Carol al II-lea. Pe atunci spitalul care după anul 2000 a fost lăsat în părăsire avea secţii de maternitate, pediatrie, medicină generală şi tratament balnear. Dar nu despre asta voiam să vă spun eu în scrierea mea ci despre un ţigan care ajunsese acum în vârstă, un ţigan destul de voinic cu o mustaţă răsucită care trecea aproape zilnic pe la poarta spitalului în drumul lui spre casă. El înainte iar din urmă baba lui cărând un coş de papură. Acest om avea în spate o poveste foarte interesantă pe care o ştia toată lumea de prin părţile acelea. De pe când târgul era în floare, undeva din partea dinspre Ghermăneşti trăia familia acestui Chircan, ţigan care crescuse falnic şi voinic muncind cu ziua la evreii din târg. Se însurase de timpuriu aşa cum era obiceiul la ţigani, făcuse apoi armata şi nu după multă vreme de la terminarea stagiului militar a fost luat iar în concentrare. Se zvonea încă de cu iarnă că românii vor trece Prutul pentru a reîntregi ţara ce fusese ciuntită cu un an mai înainte. Unitatea lor militară a fost deplasată în cursul unei nopţi calde de iunie la marginea târgului Drânceni chiar unde este micul sat Valea Cânepii. Soldatul Chircan era la nici un kilometru de casă dar nu aveau voie să plece sau să facă public locul lor de concentrare. Când mareşalul Antonescu a dat vestitul ordin: „Vă ordon, treceţi Prutul” a trecut şi el cu groaza morţii în suflet de partea cealaltă a Prutului pe ambarcaţiunile uşoare puse la dispoziţie de genişti. Erau alături numai camarazi din judeţul Vaslui şi mai ales din preajma Huşilor. Primul rănit din preajma sa a fost un soldat de loc din Cârligaţi, sat care mai târziu s-a numit Pădureni, un bărbat cât un munte pe nume Codreanu. Un picior îi fusese pur şi simplu spulberat de un obuz. Acel om a scăpat totuşi apoi a trăit până prin anii 80 fără piciorul lăsat acolo la Valea Cânepii. Dar ţiganul Chircan nu a avut nici pe naiba, lau ocolit gloanţele pretutindeni pe unde l-a purtat frontul. A văzut Crimeea şi Marea Azov, înălţimile Caucazului şi întinsa stepă rusească de la sud de Stalingrad unde românii au fost daţi peste cap întro noapte geroasă de noiembrie a anului 1942, apoi au început să dea înapoi şi tot au dat ca racul, ca în aprilie 1944 frontul să se stabilizeze pe aliniamentul Ruginoasa, Iaşi, Chişinău. Chircan iar se nimerise cu regimentul la sud de Iaşi şi în noaptea de 21 spre

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

22 august 1944 când mii de tunuri au început să urle pe la Horleşti la nord de Iaşi, frontul s-a năruit deodată, românii au părăsit locul pojarului şi au plecat care-încotro. Chircan şi-a aruncat puşca într-un tufiş de pe marginea drumului şi a pornit în marş forţat spre Drânceniul său. Spre seară ajunsese în Ghermăneşti. Era bucuros că scăpase, se gândea deja la soţia sa care-l aştepta acasă şi se gândi că ar fi bine acum să tragă o duşcă pentru a sărbători faptul că scăpase teafăr din război şi nu fusese nici măcar luat prizonier de ruşi. Se opri la cârciuma lui Pârţac de unde mai avea câteva sute de metri până acasă şi de unde îşi putea vedea chiar prispa casei dată cu ocru contrastând cu pereţii văruiţi în bleu pal aşa cum se văruiau atunci pereţii exteriori. Ştia că acolo trebuia să fie nevastă-sa cu inima strânsă de spaimă că avea bărbatul pe front şi se zvonea că vin ruşii. Pârţac era un cârciumar în floarea vârstei ce nu fusese luat pe front deoarece îi crescuse după ceafă o gâlmă cât un ou de gâscă ceea ce-i afectase chiar şi vocea care suna mai mult ca un fel se sâsâitură de gânsac. La ora ceea nu avea nici un muşteriu la cele câteva mese întinse afară la umbra dudului din curte fiindcă oamenii se trăseseră prevăzători pe lângă casele lor aşteptând parcă sfârşitul lumii odată cu venirea ruşilor. Trase şi el un scaun alături de Chircan şi ascultă multă vreme sporovăiala ţiganului despre locurile pe unde l-a dus valul războiului. Om practic totuşi, Pârţac i-a atras atenţia că mai bine ar merge acasă ca să se îmbrace în haine civile şi să revină dacă vrea din nou dar Chircan parcă nu se îndura să lase ţoiul şi i-a replicat că doar „una mică” mai ia şi se duce, dar a mai cerut încă una mare şi iar una mare, până s-a îmbătat cui. Totuşi cu mare greutate Pârţac a reuşit să-l convingă să se ducă acasă deoarece se zvonea că în satul alăturat deja apăruseră ruşii iar el de acum se gândea la propria lui securitate fiindcă nu voia să-l prindă ruşii cu un militar în bătătură. Plecă Chircan pe două cărări spre poartă şi nimeni nu s-a mai uitat după el. Era cald, un august de foc aşa cum a fost denumit ulterior şi Chircan simţea capul greu, căuta de acum umbra, sau măcar un loc răcoros unde să se odihnească puţin. Cine mai ştie ce a avut în cap când a intrat în cuptorul cu gura largă pe care Pârţac îl avea lângă poartă şi a adormit tun. Doar cizmele milităreşti i se mai vedeau afară din cuptor. Nici el nu ştia mai târziu ce-a visat, poate a visat pe nevastă-sa, poate cine mai ştie ce locuri pe unde fusese sau nu, dar deodată se simţi tras de picioare cu brutalitate. Se supără şi vru să-l înjure pe cel care nu-i dădea pace să doarmă în tihnă fiind încă buimăcit de băutură şi de somn dar se trezi imediat când văzu în faţa sa un rus cu o Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

bluză murdară şi transpirată, cu o puşcă din acelea cu baionete lungi cât un ţăpoi aşa cum aveau ei, aţintită direct spre pieptul lui. Rusul striga ceva la el cu o gură mare şi largă şi-i arăta spre drum. Îşi aruncă ochii într-acolo şi văzu o coloană de ostaşi români prăfuiţi şi nemâncaţi, care aproape cădeau din picioare de oboseală. Erau prizonieri de acum şi mulţi se uitau în jur speriaţi gândind că-i aşteaptă de acum Siberia despre care auziseră doar poveşti de groază. Chircan fu îmbrâncit şi el în coloană care se puse aproape imediat în mişcare. Direcţia în care mergeau acum era contrară celei în care se afla casa lui Chircan şi el după ce mai aruncă o privire spre pereţii aceia văruiţi pe care nu-i mai văzuse de cinci ani potrivi paşii cu al celorlalţi aşa cum învăţase la instrucţie ca să nu obosească mai rău. A ajuns la minele din Dombas unde a scos alături de alţi români cărbuni timp de aproape şapte ani de zile. Condiţiile erau groaznice mai ales pe timp de iarnă, fiindcă stăteau în barăci neîncălzite iar în mină lucrau cu picioarele în apă rece ca gheaţa. În iarna cea grea a anului 1952 iau degerat picioarele şi a trebuit să-i amputeze ambele labe rămânând în felul acesta doar cu călcâile şi puţin foarte puţin din talpă. Aşa cum era acum parcă mergea în două beţe fără să aibă labe la picior deloc. Fiind aşa, nu mai era folositor şi ruşii i-au dat drumul acasă. Nevastă-sa îl aşteptase în căsuţa ceea mică ajunsă cam într-o rână. Stalin trăia pe timpul acela, evreii erau încă pe val şi alături de pârliţii localităţilor ocupau acum tot felul de funcţii de conducere în noul stat românesc şi în orice zi aflai iar că au denunţat un nou „criminal de război” dintre cei care fuseseră pe front. Chiar dacă li s-au dat drumul apoi dar aceşti oameni erau puşi la grele încercări în timpul interogatoriilor ruseşti. Aşa fusese cazul plutonierului Pistolea care a fost adus în faţa tribunalului de război că fusese comandant de pluton de jandarmi, dar care până la urmă s-a dovedit că plutonul lor doar strângea morţii de pe câmpul de bătălie după lupte. Cam asta a fost povestea lui moş Chircan cel pe care-l vedeam trecând aproape zilnic pe la poartă, el înainte, baba după el purtând un coş de papură în care avea sculele de tăiere a porcilor şi eventual câte o bucată de carne de la ultima comandă executată. Era specialistul de necontestat al comunei la tăierea şi tranşarea porcului aşa cum o nemţoaică beţivă dar foarte pricepută din comună ştia să prepare şi să valorifice orice de la porc. Ea glumea că doar guiţatul porcului la tăiere rămânea nevalorificat. Am plecat de acolo din zona ceea de pe Prut după câţiva ani aşa că nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu Moş Chircan mai departe…

Pag. 65

Ioan Ghe. PRICOP

Capitolul V: Capitol din romanul Paradigma Diavolului, Schimbarea la faţă

n primăvara lui 1962, satele timigenene reprezentau o comună în care se petrecuseră mari prefaceri. Numai în trei ani, colectiva reuşise să modifice aşezarea strămoşească de c e n t r u , aproape până în temelie. Gospodăriile deveneau f r u moase, dispărea, încetîncet, stuful şi pănuşiţa de pe acoperişul caselor, şi, în loc, se aşeza ţigla nouă, galben-roşcată, sau tabla galvanizată. Berzele au fost nevoite să-şi mute cuiburile pe stâlpii de telegraf sau pe cei purtători de lumină, căci, între timp, începuse şi electrificarea. Vasile Predoiu a fost ultimul care să-şi fi instalat cele necesare curentului electric, şi asta avea să se întâmple cu ocazia introducerii de reţea pe linia Şcolii Generale şi a Căminului Cultural. Gospodăria lui se nimerise la mijloc. – Trage, nene, şi dumneata, îi zise un tânăr muncitor, cu cască de ebonită pe creştet. Ai ocazie. Nu plăteşti stâlpii, ci doar firul, de la aceştia până la consólă. – Da’ ce-i consóla? întrebă. – Izolaţia de pe casă. Ai să vezi, de îndată ce ţio punem… – Şi cât mă coastă?... – Nimica toată. Câteva sute de lei, o găină friptă şi-o damigeană cu vin. Ai, din toate astea? – Cum să nu…Da’ or să-mi puie beţe-n roate Sfatul Popular, Partidul, că io nu mi-s colectivist… – Bravo. Dacă eşti dumneata un aşa erou, şi-ai rezistat să nu te treci, atunci îţi mai oferim şi bonificaţie: Nu ne mai dai bani, ci doar produsele. – Se face, îi asigură. Şi-n două zile, pe apucate, fără să mai ştie ni-

Pag. 66

meni, instalaţia fu gata. – Doamne, Dumnezeule, da-i pe de-a dreptul minunat, exclamă, privind, cu soţia alături, la becurile incandescente, care emanau o lumină vie, puternică, la fel de albă ca şi pereţii proaspăt văruiţi. Măi, da’ chiar că nu-i de glumit cu lampa lu’ Ilici… – Mda, făcu Tudora. Numa că ai să vezi ce-o să păţeşti cu Primarul, cu colectiva… – Oare, fimeie? – Ai răbdare. Numa’ să afle ei… Dar, între timp, Vasile trase o fugă până la târg de-şi cumpără şi aparat de radio la curent, nu cum aveau câţiva în sat, cu baterie. Toată ziua dădea drumul la muzică populară şi la buletinul de ştiri. Mai deschidea şi geamul, şi sonorul făcea să vibreze cercevelele, merii din faţa casei, şura, aerul văratic de-afară. – Ai nebunit, omule? Sau eşti surd? Dă aparatul mai încet, că surzăşti satul. – Las’ să se ştie c-am făcut şi io bortă-n cer… – Cre’ că mâine avem musafiri… – Om vedea… Într-adevăr, a doua zi pe la amiază, intrară în curte Chiríş, instructorul de partid, Ion Bârciu, primarul Sfatului Popular, Partene Toadiraşcu, secretarul, Gheorghe Nucă, perceptorul-casier, şi plutonierul adjutant Blănilă, comandantul Postului de Miliţie Timigeni. Omul politic îl luă direct: – Dumneata ai autorizaţie pentru curent?... – Nu… – Păi, de ce? – N-am ştiut că trebe… Chiríş se apropie de gazdă şi, cu degetul arătător ca un pistol, îl îmboldi în piept. – Ştii, bădie, că nu poţi beneficia de facilităţile statului nostru socialist? – De ce? – Fiindcă dumneata nu eşti în rând cu lumea, ci prizonierul unei mentalităţi burgheze. Ai devenit, aici, în sat, elementul reacţionar numărul unu. Mă întreb dacă ţi-a trecut prin cap c-ai putea, într-o bună zi, să intri totuşi în rând cu ceilalţi. – Are să se întâmple treaba aiasta, când şi ei or să intre în rând cu mine. – Ştii unde e locul dumitale? – Da…În mine, adică într-ale mele. – Nu, bădie. La puşcărie…De unde ai venit. – Pentru ce? – Fiindcă dai un exemplu mizerabil, în sat… Eşti ruşinea lui…Toţi în car, numai dumneata în căruţă. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

– Să zâcem, zâmbi ţăranul, c-aşa mi-o plăcut mie mereu, să fiu mai cu moţ. Altfel, dacă mă priveşti bine, îs om ca toţi ceilanţi… Chiríş dădu să-l înfrunte în continuare, dar auzi sfatul lui Parfene: – Lăsaţi-l, toaş instructor! Ori cu el, ori fără ... O suferit prin lagăre destul…Să nu-l mai facem şi noi să se vaiete… – Şi-apoi, zise şi casierul, este printre primii care şi-achită dările către stat. – Fie! conchise cel rugat. Dar crede el că nu-l costă nimic tot ce-a făcut, fără aprobarea noastră? – Ei, se sfii gazda, rotindu-şi pălăra în mâini. Suntem şi noi oameni. Ia poftiţi, rogu-vă, în casă… Doar vă aflaţi într-o ogradă de gospodar… Dinspre bucătărie deja venea mirosul de jar, pe care se pârpălea orătania îndată pregătită de Tudora. Toţi îl urmară pe Vasile, mai puţin omul Partidului. – Adică, cum vine treaba? Să ne mituiască? – Haideţi, să nu-l refuzăm, insistă şi miliţianul, dacă asta i-i plăcerea. O să-l invităm pe la noi, ca să-i arătăm ce şi cum are de făcut. Chiríş nu se lăsă prea mult rugat. De altfel, la concesii ajungea deseori, în munca sa de propagandă, mai ales atunci când Partidul avea de câştigat. Îi urmă, şi chiar îşi schimbă cătătura. – Bădică, zise la urechea ţăranului, zâmbitor, înainte de a se aşeza la masă. Tot o să-mi cazi în labă, într-o zi. – Asta să n-o dea Dumnezeu, răspunse ţăranul, că mi-ai făcut destul rău. Da’ crezi că-i normal ca toată lumea să spună ca dumneata? Ar trebui săţi pară bine că se mai găseşte şi câte un încăpăţânat ca mine, care se-ncontrează…Însamnă că aveţi de luptat. Ori, în încleştare, Partidul se-ntăreşte. – Glumeşti? Sau eşti sincer? – Cât se poate de ... – Atunci, mulţumesc pentru sfat…Dar chiar de la unul ca tine nu mă aşteptam să vină. Şi alte lucruri se schimbau în sat. Datini şi obiceiuri. Hora de sărbători, din mijlocul aşezării, se mută, sub formă de bal, la Căminul Cultural. În seara de ajun de Anul nou, gospodarii nu mai aşteptau urători şi colindătoare la fereastră. Plugul, cel cu doisprezece boi-boureni, al lui bădica Traian, şi Pluguşorul, urătura străveche a satului, se prezentau pe scena instituţiei, unde gospodinele aduceau colaci şi pupeze, plăcinte şi prăjituri, ca să servească toată lumea. La miezul nopţii nu mai venea Moş Crăciun, ci Moş Gerilă, care făcea o urare mulţimii, şi pleca. Apoi, nunţile nu se mai desfăşurau în curţile Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

oamenilor, şi nu mai ţineau trei zile. Se prefera muzica de orchestră, mai apropiată şi mai silenţioasă decât cea a formaţiilor de fanfară. Prin urmare, trupele de alămari din Cozmeşti, dintre care apreciate erau Boţa, cu fligoarnele fermecate, Sterică Oprică, vestit prin clarinetişti, sau Spaima lumii, în care toba era bătută de o femeie, nu mai erau atât de mult dorite. Şi petrecerea se făcea tot la Căminul Cultural. De-aici, până la domiciliu, naşul cel mare şi naşa erau duşi de către nuntaşi pe grapă sau borună, iar la cişmeaua obştească, în uluca de la şosea, erau înmuiaţi în apă, cu tot cu vestmintele lor de nuntă. Alaiul din urmă striga şi cânta catrene deşănţate din folclorul local, care, indiferent de statutul social şi moral al persoanei, trebuiau suportate: naşă mare, naşă mare,/ ţi-o crescut între picioare/ pădurice de stejare,/ de stejare pădurice/ la mijloc, cu o colnice… Sau, uite naşul, cel mai mare,/ cum pe naşă-a pus de-a latu,/ şi-o desface la picioare/ să dea piept cu necuratu… Şi, din când în când, glasul muierilor, pe jumătate ameţite de tăria vinului, dar şi de oboseala nunţii: asta-i nuna nunelor,/ spălătura p… /mofturoasă şi ciufută/ când nu vrea să se mai f… Vara, era sezonul muncilor. Se lucra în echipe. În fruntea lor se găsea un şef. De obicei, o şefă, o ţărancă tânără şi răzbătătoare, de preferinţă cu şapte clase primare, sau cu una mai mult decât trinul, cum îi plăcea să glumească unuia, moş Calineru, care ţinea evidenţa suprafeţelor lucrate. Mai multe echipe formau o brigadă. Colectiva putea să aibă două, trei, şi chiar patru asemenea formaţii de lucru, cu brigadierul în frunte. Acesta se purta prin sat cu haine noi, ca de sărbătoare, căci nu făcea muncă fizică, şi-avea un port-hart, ca pădurarii, legat de gât, în care purta normatorul, un creion sau un pix, o riglă scurtă, ascuţitoare, radieră. Pe câmp, în vreme ce lumea lucra cu drag şi spor, el se aşeza la o umbră de porumbari şi tot calcula la norme. O normă reprezenta o zi-muncă, care nu era egală cu o zi-lumină, şi putea fi îndeplinită până la toacă, cu mult înainte de-a asfinţi soarele. Iar lumea se bucura că vine acasă mai devreme, că nu mai munceşte pe brânci, din luminatul zilei, până în amurg, ca înainte, la particular, şi mai era bine că se lucra la grămadă, băieţi cu fete, babe cu moşnegi, bărbaţi cu femei, şi unul o lua cu rândul înainte, cântând, şi ceilalţi, ca oile, după dânsul, iar dacă acela se grăbea, ceilalţi din urmă strigau: – Mai încet măi, aprinsule, că doar nu lucri pentru casa ta, ş-apoi, după cum o vinit colectiva

Pag. 67

aiasta, pare că o să ţână mult, şi neam de neamul nostru n-are să mai scape de ea… – Vezî-ţi, nene, de treabă, interveni unul, ca să facă puţină politică, căci lumea se săturase de dimineaţă până la amiază tot cu bârfe despre sat, asta, cu colhozul, este numai o formă de lucru a pământurilor, pe care o încearcă Partidul nostru; dacă merge, merge, dacă nu, o schimbă… – Aşa-i, îl întări altul, din spate, c-am citit io la zâiar că nu toate ţările socialiste are colective, şi că Titu, în Iugoslavia lui, o lăsat pământul la particulari… Şi câte, şi câte nu se vorbeau pe tarla, însă navea nimeni nimic a da seamă de ce spune, cuvintele veneau şi plecau pe aripa vântului, şi-acolo, în buricul câmpului era un aer aşa de curat, că-ţi umplea pieptul de sănătate şi bucurie, încât Sonia lui Buligă şi zise: – De ce mama naibii n-o vinit colectiva aiasta mai de mult, şi ne tot chinuiam noi pe ogoraşe înguste, cu haturi pline cu mărăcini, de la cari se bătea bărbaţî noştri în sape, şi se duşmănea, şi le aram cu juncănaşii, puneam chiar în patru, dacă eara deal, şi se făcea o arătură de două-trii degite adâncime, şi biata sămânţă rămânea pe-afară de brazdă, de se usca înainte de-a încolţî, iar azi, măi frate, duduie tractoarele, scrâşneşte fierul plugului de scoate rădăcinile, viţâşoarele, şoarecii, cu tot cu cuiburi, ba chiar şi bursucii, şi fug aiştia şi se duce la padure, şi iepurii fuge, şi vulpile, că nu mai are unde face cuiburi; s-o muntuit cu buruienele, cu pârloagele, că toată lumea muceşte cu spor, şi viaţa noastră îi ca floarea… – Haide, na, o întrerupse o alta, le zici ca la brigada artistică de agitaţie, fa, de la Căminul vostru Cultural…Şi doi dintre flăcăi au confirmat că spusele Soniei, adică fiica lui Chiparcă, zis şi Giumălău, sunt chiar textul piesei pe care îl învaţă acolo, la repetiţie, cu directorul aşezământului, numai că lipsesc două versuri: Pe la Timigenii noi/ Astăzi nu mai e noroi; că şi ei s-au dus să primească un rol, dar i-a selecţionat, şi, fiindcă aveau glasul mai gros, au fost respinşi, şi-atunci s-au aşezat pe-o bancă şi-au căscat gura, cuminţi, fără să facă gălăgie, şi-au aflat de una, de alta… Şi rezultatele muncii se afişau, săptămânal, la Sediul colectivei, sub panouri, asigurate cu foi de sticlă, şi, dacă ieşeau zilnic la treabă – din aceasta găsindu-se mereu, ba, în sezon, la muncile câmpului, ba, iarna, la încărcat şi cărat gunoi de grajd sau la scos mărăcinii de prin fostele pârloage, pentru a se mări tarlale, sau la altoit de viţă, ca să crească podgoriile colectivei, sau la selecţionat să-

Pag. 68

mânţă, în vederea campaniei de primăvară, şi câte şi mai câte nu erau de făcut într-o gospodărie mare, care nu era doar a unuia dintre ei, nici a câtorva mai cu moţ, ci constituia proprietatea tutulor, după expresia tovarăşului Secretar general al Partidului, cel nou, căci cel vechi se prăpădise – deci dacă se ţineau serios de treabă, ieşeau cu norme bune. – Fiindcă veni vorba, spuse Tasia lui Zancu, sprijinită o secundă în coada sapei, ştiţi de ce bietul Dej o merlit-o ? Nu le-o convenit la ruşi. Că mergea cu Românica lui prea de-a sloboadna. Şi lo chemat la dânşî, acolo, în Uniuni, şi l-or strâns puţân de gât, de-or bagat sperieţî în el, că vorba ceea, frica păzăşte harbujî… – Ba nu-i chiar aşa, interveni Sonia, componenta brigăzii artistice de agitaţie, ne-o spus nouă doamna Sofica, de la dansuri populare, că s-o fost dus la ruşi cu nişte probleme, şi-acelora nu le-or plăcut cum le vedea el, pe-acele probleme, şi ruşî i-or pus mujgăială în paharul cu apă, şi de la aiasta i so tras moartea. Da’ l-o pus pe aista nou în locul lui, că-l crescuse la sân cum creşte cloşca puiul, de l-o învăţat toate chestiile de conducere. Auz că-i barbat frumos, oltean de meserie, cam mnic de stat, da’ iute la faptă, ceea ce mă face să cred că, de-aici în colo, are să ni hie tari ghini.“ – Mie mi-i greaţă de politică, zise şi nevasta lui Petrică Pistol, şeful de echipă. Că-i curvă cu două feţi. – Da’ pulitica îţi place, Oană? Era vocea lui Sandu Bălu, poreclit şi Futache, pus pe pozne, şi care lucra pe rândul al patrulea de porumb, faţă de cel al femeii. – Place-mi, măi zdreangă. A lu’bărbatu-meu. – Hai, că şuguiam, fă, zise omul, observând că vecinul său se schimbase la faţă. – Glumeşte cu femeia ta! îi replică acela. Colectiva rezolvase problema spinoasă a celor doritori să întemeieze familii. Se terminase cu averea şi zestrea. Aşa încât, dacă, până mai ieri, doi tineri se căsătoreau, tata lui ginerică îl întreba pe cuscru: „Da’ ce dai de zestre, fetei?“ „Ogheale, răspundea acela, cohoare, perne şi ţolice, şi-o juncă, şi două oi, şi-o falce de pământ, şi una de şăs…Da’ tu, băietulu’?“ „Io, un pogon de vie, unul de teren arabil, şi-o casă, moştenire de la bunici, îi bine?“ „Îi bine, zicea, au cu ce începe gospodăria, sănătate şi dragoste le mai trebe…“ „Apoi dé, or fi având şi din aiasta, că altfel, de ce s-or mai atras unul către celălant? Da’ ştii, bre Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

cuscre, pofta vine mâncând, nu s-or fi iubind acum, or să se iumbească ei, toată viaţa…“ Ei bine, de data aceasta se schimbase macazul, cum spunea aceeaşi Tasică a lui Zancu, şi când tata-socru întreabă ce zestre are fata, cuscrul răspunde: „Tarlaua, bre, pământul colectivei, din şuşaua Lohanului, până în cursul Prutului, cinci sute de vaci, din grajdurile unităţî, şi o sută de iepe şi armăsari, cu căruţe cu tot…Asta îi dau, îi bine?“ „Foarte bine, cuscre…Bine de tot“, răspunde celălalt… – Că s-o dus vremurile celea, cân’ pământul mărita sluta… – Şi-averea aşăza la casă tăntălăul şi muta … – Trăim timpuri noi, slavă Partidului… – Poate vrei să spui slavă lu’ tata Stalin, şi lu’ tata Gheorghe Gheorghiu-Dej, c-o fost un băiet bun de-a lu Stalín…Numa’ ei ne-or schimbat viaţa. – Şi dacă nu eara aiştia, ne mânca boierii şi chiaburii, de-alde Sofronie şi de-alde Sterian Predoiu, fugariul prin codri… – Tu, Petina, de unde atâta ură în tine, pe gheţî oameni? Fiecare o adunat ce-o putut, atunci, şi de la cine-o putut…Nu cumva ai intrat în ceata lu Chiríş? După vorbe, pare că da…Ai chicat în pacat. – Ce să fac, vă convine, nu vă convine, io am de gând să mă trec la Partid, cu Ion dimpreună, la to’arăşul instructor, că aista-i viitorul, socialismul şi comunismul are să lumineze ţara noastră şi poporul… Şi-apoi, de ce numa’ bărbatu-meu să plece de-acasă la şădinţi, şi io să stau ca proasta, să-l aştept? – Fugi, fă, îi zise Ion, că tu n-ai pregătire, cu cele trii clase a tale. Dacă, atunci când te confirmă, tentreabă cine o fost Marx, ce răspunzi? – Tata-dracu’ o fost, cu barbă cât o bădăná. – Ei, poi vezi că nu ştii? Şi-ţi mai arde o întrebare din Statut. C-adică, care sunt drepturile şi îndatoririle unui membru de partid? Erau şi brigăzi de zootehnie, legumicole sau pomicole. Membrii colectivişti nu munceau cum voiau, ci aşa cum li se cerea. Aplicând tehnologii şi norme agrotehnice avansate. Pe acestea, le învăţau seara, în anotimpurile de iarnă şi de toamnă târzie. Ingineri agronomi, specialişti în diferitele sectoare economice, predau în faţa tablelor, ca la şcoală. Colectiviştii obţineau un carnet de absolvire a acestor cursuri. Şi se organizau întreceri gen cine ştie câştigă pe teme profesionale, şi se dădeau premii, uneori sub formă de tabere şi drumeţii, şiaşa s-a făcut că aceeaşi Tasică a câştigat concursul Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

despre cum se cresc păsările de curte, găini, raţe, curci, şi-a fost trimisă, în iarna lui 1966, în excursie, circuit prin Moldova. – Şi cel mai mult mi-o plăcut, fa, Oniversâtatea din Ieş, să vezi tu ce casă mare, naltă, naltă, naltă, da’ să vezi ce lată, şi Turnu Golii, fa, da’ Palatul de Cultură să vezi ce grozăvie, şi să vezi, acolo, în faţă, ce cal de piatră, şi ce domn Ştefan pe cal, de mai mare dragul, da’ pacat că pe capul lui s-aşază stăncuţăle şi hulughii, şi-l tot găinăţază, şi toţi se uită, vede şi nu zâce nimic, trece mai departe… Lucru pozitiv, pe care l-au apreciat până şi bătrânii satelor comunei, a fost faptul că, la şcoală, au început să meargă tot mai mulţi copii. Dacă, prin anii 1956-1958, clasele gimnaziale erau benevole, adică mergea la studiu cine voia şi cine putea, de prin 1961 toţi şcolarii trebuiau să urmeze ciclul al doilea, care, ulterior, avea să devină de 8 clase. Se umpluse Timigeniul cu elevi de liceu ori de la şcoli profesionale. Vara, în vacanţe, ţi-era mai mare dragul să-i priveşti plimbându-se prin sat; nişte fete cu frumoase trupuri sub uniforme bleumarine, purtând cozi pe spate, iar la mânecă, embleme; nişte băieţi voinici, în uniforme de aceeaşi culoare, cu şepci pe cap, cu inscripţia şcolii deasupra cozorocului, cu un limbaj aparte faţă de cel al sătenilor, uneori manifestându-se şi în serbări, pe scena Căminului Cultural, impresionând lumea cu recitări artistice, cântece, piese de teatru pentru amatori. – Până mai ieri, observa bătrânul Mitru, într-o zi, pe câmp, trebuia să ţese, să coase, căci fetele se mărita de 14 ani şi făcea gospodărie. Băieţî îmbla la plug, pân’ devenea la vârsta cătăniei. Apoi, pleca în armată, după care se întorcea şi-şi căuta pereche, ca să se însoare. Tot timpul aista, acu’ îl împlu cu altăceva: să înveţe, să câşlige o meserie, apoi să facă un ban…Nu îi rău, da’ aiestea nu sunt lucruri de-a noastre… – Ia mai las-o moale, moşule, îi zise Marghioliţa lui Niţă, şefă de echipă la legumicolă. Lumea merge înainte. Omul trebe să se dea după ea. Nu tot ce v-o convenit mneavoastră, bătrânilor, trebe să placă şi tinărilor de astăzi? – Dimonoaica de nepoată-mea, zise Paraschiva Rariţei, schimbând coada sapei în mâna dreaptă, vrea să se facă actriţă. Spune că o văzut-o în filmuri, la Şur, pe una, Claundia Cardinali. Şi vrea să se facă ca ea… – Şi băietul meu ghisază să ajungă inginer de poduri… – Iar a mieu, ofiţăr…

Pag. 69

George ANCA

APROAPE TRANSĂ, VASILCA ningea mereu, / Când patru mierle-n dolii îmbrăcate Traian Vasilcău, Sfeșnic în rugăciune, Notograf, / M-au dus în cuibul lor din Dumnezeu. - păunesChișinău cist: Iubito, ce-amiroși a primăvară, / Noi suntem condamnați să fim o țară – vierian: Deschide gea(Vasilca).Textul are un carac- mul, a-nflorit Vieru. - mult folcloric, neoșezătoresc, ter agrar sau narează po- retro-patriotic, vates metric anecdotic și totuși în vestea judecății lui „Siva” transă-crochiu-cu-Picu-Pătruț, altfel ultramodern sau alte teme profane, în- arhaic basarabean, vates madrigalist în psalmi. cheindu-se cu urări Mor și-nviu ca o colindă (Vasilca?). tradiționale. Obiceiul este Rușinea de-a fi comunist nu-l prinde, / Râde pe cale de dispariție. Melodiile pot fi grupate în prin somn, despot analfabet, / Și-ncrucișându-și două tipuri: a. asemănă- mâinile pe piept / Mai are-un gând cum să ne poată toare cu colinda, din punct de vinde // Țarului prim, Rusiei răpitoare / Cu marevedere ritmic și melodic, b. melo- alai, pe veci, fără recurs! / Să revenim în gheare noi dii cu formă mai dezvoltată, în formă ternară* sau de urs, / Profund surâzători, fără-ncetare... pătrată, ritm regulat, cu preferință pentru modul Blestem actual: Foaie verde, noroc n-are / (I, 5) mixolidic și ionic (mai rar hexacordii lidice Soarta mea ce-n van o port / Țara noastră-i de vânsau eolice). zare, / Țara noastră-i de export. // S-ar da primului upându-mi piciorul stâng, am intrat în două ce are / în transe și ceva – o scenometrie a operei lui Bani Puși Dinulescu, o versiune după The Rime p u n g ă , of the Ancient Mariner de Samuel Taylor Coleridge v a j n i c și, ceva-ceva, cunoștința cu Vasilca, în persoana lui lord, / Ca Traian Vasilcău, pseudonimic, Traianus. Am mai și o țară de citit tragedii de Seneca, traduse de Traian Diaco- vânzare, / nescu, Viața lui Don Quijote și Sancho de Miguel Ca o țară de Unamuno, în românește de Ileana Bucurenciu și de export. Grigore Dima, Filocalia – Maxim Mărturisitorul, // Ce n-aș Despre diferite locuri grele din sfânta Scriptură în da să fiu traducerea lui Dumitru Stăniloae, Metafizica mo- cel care / ravurilor de Imanuel Kant, traducere de Rodica Cumpărade Croitoru, Sfeșnic în rugăciune de Traian Vasilcău o-aș tot? // Să ... nu fie de Trubaduresc, Traian Vasilcău arborează vânzare, / Sfeșnic în rugăciune, alternat cu fermecătoare (if) Să nu fie vers-versatilitate prin forme recurente nu doar cultde export! naiv-retorice: poem-cuvânt-psalm-închinare-sim// Ca să fopoem-cântec-elegie-clinchet-blestem-bocet. spuneți fiecare // Fieărui lord netot: // N-avem țară Unele dintre acestea sunt dedicate: Virgil Șerbu de vânzare, // N-avem țară de export! Cisteian, Nicolae Jelescu, Dorin Chirtoacă, Artur Manifest veșnic actual: Care popor? NeSilvestri, Ana Maria Tupan, Grigore Vieru. gânditoare plebe, / Care-a iubit o clipă și-a uitat, / Febril-felibru, doinind cu jele de pelerin, Un trib civilizat, modernizat, / În care dorul desfrâsteag de-nsingurare - să-și uite schitul crinilor psalnării fierbe. // Care popor? incultă iobăgime, / Râvtirea -, arghezian: Tot crezând că am de toate / Am nind prin contrabandă chilipir. / De mendrele-i nu ajuns să n-am nici moarte; /Doamne, mult ce mi-i se mai miră nime. / Care popor? Divinizat martir, rușine / C-avui trai de mărăcine, / Iubind pe // La care ne-nchinăm – c-așa se cere, / Pe care-l fieștecine / Ca să mă iubească nime. - bacovian: venerăm, dar fără dor. / Popor ce-a fost în ireale ere Ningea apocaliptic în cetate, / Nici pârtii nu erau, / Și nu mai e deloc. Care popor?

Pag. 70

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Dorel SCHOR (Israel)

SIMŢUL UMORULUI

entistul Kleinergrois se trezi sâmbătă dimineaţa cu un sentiment de deplină satisfacţie. E adevărat că se culcase în ajun niţeluş mai târziu, dar apucase să doarmă neîntors. În plus, câştigase la remi, nu contează cât, dar îl făcuse praf de data asta pe nesuferitul ăla de Aron Plotchemaher. Un tip încrezut, obişnuit să câştige întotdeauna... Şi nu-i ieşea din cap o anecdotă povestită nu mai ştia de cine, după ce făcuse trei palete la rând, ultima dată cu jokerul întors. Ce mai anecdota! Cum naiba să nu fii bine dispus... O să i-o spună lui Menaşe neapărat. Menaşe e un tip cu simţul umorului.. Aşa că se spală în fugă pe ochi şi, cu gândul că o să bea o cafeluţă la Menaşe, urca un etaj şi bătu la uşa vecinului. Menaşe îi deschise, dar era evident că nu avea chef de musafiri. Avea un obraz bărbierit şi unul plin de spumă.. - Ascultă o poantă grozavă, începu deja să râdă Kleinergrois. Un israelian se duce la o casă deocheata la Roma şi îi spune madamei... - Ia loc o clipă, îl întrerupse Menaşe, să-mi termin treaba în baie. - Hai că vin după tine, spuse Kleinergrois vesel. Vreau, îi zice madamei, o fată care să fie... - Scuză-mă, îl cenzura Menaşe, dar băiatul se spala pe dinţi şi nu aş vrea să... Poate vii mai târziu! Kleinergrois se trezi pe palier, cam nedumerit. Oamenii nu mai au simţul umorului, se gândi. Şi sună, maşinal, la uşa lui Boris Israelovici Glazpapier. - Intră, intră, îl pofti gazda cu jumătate de gură. Ce faci? - Am venit să-ţi povestesc o anecdotă, spuse vesel dentistul. Un israelian se duce la Roma şi intră la o casă de toleranţă... - La Roma nici nu sunt case din astea, opină gazda. M-am interesat. Au fost odată, înainte de Musolini, dar le-au desfiinţat. - Nu contează, se încăpăţâna Kleinergrois. E un banc. - Cum nu contează!? Rămase pe poziţie Boris Israelovici. Dacă le-au desfiinţat înseamnă că nu există. Nu-mi veni mie cu gogoşi... Kleinergrois bătu în retragere, pretexta că se grăbeşte şi ieşi, convins că a greşit. Cui se apucă el să povestească o glumă? Unui fost activist sindical, lipsit de simţul umorului? Sună la Eliahu Iliescu. Asta e un românaş de-al nostru, se gândi, un băiat care ştie ce-i o glumă, nu un cap pătrat care, dacă îl scoţi din ale lui, face stop cerebral. Îi deschise doamna Iliescu. Era în capot şi cu un prunc în Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

braţe. De poale se ţinea zdravăn o mogâldeaţă de vreo patru ani. Dentistul nici nu apucă să deschidă gura, pentru că se trezi înconjurat de câţiva plozi care-i cereau ciocolată. - Ei, ﬁre-ar să ﬁe, spuse scuzându-se. Nu mam gândit la ciocolată, eu am venit numai săi spun lui Eli un banc. - Eliiiii, strigă femeia. A venit vecinul să ne povestească ceva. Strânge rufele şi vino. Hai copii, staţi cuminţi şi nenea o să vă spună o poveste. Kleinergrois, cu puţin efort reuşi într-o jumătate de oră să povestească „Capra cu trei iezi” şi să se vadă plecat. E clar, se gândi, viaţa e dură, nimănui nu-i mai arde de distracţii, oamenii şi-au pierdut simţul umorului. Intră trist în propriul lui apartment. - Pe unde umbli, domnule? Auzi o voce bine dispusă. Te aştept de peste o oră, nici măcar soţia matale nu ştia unde ai dispărut. Simon Seinerovici şedea în fotoliu şi se delecta cu o cafea. - Ce eşti aşa de supărat? Hai să-ţi spun o anecdotă, să te înveselesc. Dar lui Kleinergrois nu-i mai ardea de nici o glumă...

SĂ VORBIM PRIN FLORI Iată cum apar lucrurile expuse într-un manuscris capsat şi numerotat, ajuns întâmplător, sau nu, în posesia noastră. Preambul şi date concrete: 1. Starea vremii în Europa în ultimul trimestru. 2. Dr. Catan, medic pediatru, date biograﬁce. 3. Horticultura israeliană, export. 4. Fixaţii şi mutaţii în mentalitatea societăţii de consum. Fiecare va ajunge la concluzia absolut falsă că nu există nici o legătură între cele patru puncte ale expozeului. Şi totuşi, e exact invers. Starea vremii în Europa Ne amintim contrastul dintre vremea caldă şi plăcută care ne-a răsfăţat pe noi, în Israel şi timpul friguros, însoţit de vânt puternic, zăpezi viscolite şi ceaţa deasă care a stăpânit Europa. Era atât de riscant de ieşit din casă, încât până şi greva şoferilor francezi n-a interesat pe nimeni. O mulţime de ca-

Pag. 71

fenele s-au închis, întâlnirile galante au fost amânate, aniversările de asemenea... Doctor Catan, medic pediatru În jur de 40 de ani, necăsătorit, lucrează în câteva localităţi rurale, prin rotaţie. Specializat în infecţii acute ale aparatului respirator superior şi tulburări de tranzit intestinal la preşcolari. Locuieşte singur într-un apartament de trei camere, din care una e folosită ca bibliotecă şi cabinet filatelic. Vegetarian, dar nu prea convins, mai ales când e invitat la masă. Horticultura israeliană Creşterea florilor este o ramură importantă a agriculturii israeliene. Foarte apreciate la bursele de flori din Europa şi din alte continente, produsele serelor din Galilea, Neghev şi Şaron sunt cotate la preţurile cele mai bune. Aproape nouăzeci la sută din producţia florală este destinată exportului. Dar din cauza vremii mizerabile din Europa, mai ales în săptmânile dinaintea sărbătorilor de iarnă, a scăzut dramatic cererea de flori pe piaţă. Iar vremea călduroasă din Orientul Apropiat a determinat grăbirea procesului de înflorire. Deci, pe de o parte un plus de producţie şi pe de altă parte piaţa închisă. În consecinţă, doctorul Catan, care lucrează la ţară, s-a trezit cu o mulţime de dovezi de dragoste şi apreciere din partea pacienţilor, exprimate sub forma unor generoase buchete de flori. În prima zi, doctorul s-a bucurat, a plasat florile în chiuveta din baie şi a uitat de ele. Când însă, în zilele următoare s-a pomenit cu cantităţi, a intrat în încurcătură. Nu e frumos să refuzi flori de la o fetiţă căreia i-ai oprit diarea, nu e deontologic să nu te bucuri de miros. Doctorul Catan începu să regrete că nu e însurat, că nu are o prietenă căreia să-i ofere flori, o cumnată, acolo... Îşi încărcă mica maşină personală cu buchete şi porni spre casă. În drum, opri la băcănia unde făcea adesea cumpărături. - Salut, îi spuse bucuros băcanului, ţine nişte flori pentru nevastă... - Fii serios, domnu' doctor, o să creadă că o înşel. Douăzeci de ani nu i-am adus o floare şi acum, deodată, un buchet... Nici vorbă! Interesant, acelaşi răspuns îl primi şi de la alţi câţiva bărbaţi căsătoriţi. Împarţi buchetele cum se nimeri, la vecini, funcţionarei de la bancă, copiilor de pe stradă. După un timp, unele doamne începură să-l privească galeş şi-l dădeau ca exemplu... Domnii serioşi din cartier îi făceau cu degetul la obraz, iar copiii credeau că e puţin cucu. Capitolul patru nu l-am mai citit...

CONTRACT CU JAPONEZII Cu destui ani în urmă, ﬁind concentrat pentru o

Pag. 72

lună ca medic la un poligon de antrenament, am descoperit că unul din şoferi era, în viaţa civilă, director general la o societate de export-import. Pe vremea acea, relaţiile comerciale ale Israelului cu Japonia erau la începuturi, aşa că omul a obţinut cu uşurinţă o învoire de două zile pentru a primi o delegaţie comercială de acolo. Japonezii urmau să hotărască dacă vor cumpăra portocale de la noi sau dintr-o altă ţară mediteraniană. Contractul promitea milioane. Când s-a întors, după acele două zile, directorul ne-a povestit următoarele. Delegaţia era numeroasă, optesprezece persoane, numai bărbaţi. Nici unul nu fuma, nici unul nu avea mustaţă, nici unul nu era chel şi nici unul nu era fără cravată. Nu puteai şti cu precizie ierarhia delegaţiei pentru că semănau uluitor între ei şi aveau nume imposibil de reţinut. Ai noştri pregătiseră, în cea mai bună tradiţie naţională, platouri cu burecas, cu prăjiturele, cu turtă dulce, sticle cu răcoritoare şi coniac de calitate. Evident, fructe... Cele mai frumoase portocale... Japonezii au gustat, au zâmbit mult, s-au aplecat ceremonios. Numai că tot timpul, în loc de optsprezece japonezi, în încăpere se aflau şaptesprezece. Treaba asta a observat-o primul un băiat tânăr care, pentru că nu ştia englezeşte, încerca să numere câţi dintre ei aveau ochelari şi câţi nu. - Moşe, i-a raportat el directorului general, mereu iese câte un musafir din cameră şi... cum revine, iese altul. Niciodată n-au ieşit doi şi nici o clipă nau fost toţi înăuntru... Fiecare lipseşte fix trei minute! - Uite-al naibii, a mormăit directorul. Ia vezi tu unde se duc... Tânărul, care făcuse armata la paraşutişti, s-a strecurat pe altă uşă şi i-a urmărit pe japonezi. Unul câte unul. Şi ce credeţi? Se duceau la closet! În răstimpul dintre un japonez şi altul, a intrat într-o cabină, a luat o poziţie strategică şi a aşteptat. Concluzia: Fiecare vizitator intra, controla robinetele, trăgea apa fără să utilizeze instalaţia, se uita în recipientul cu săpun şi, înainte de a ieşi, inspira tare şi adânc aerul. Apoi nota ceva într-un carneţel. Şi revenea la şedinţă. - Aţi semnat contractul cu japonezii? am întrebat noi. - Aici am vrut să ajung, a zâmbit el victorios. Credeţi poate că au vizitat secţiile de sortare, de spălare, benzile de selecţie, secţia de ambalaj? Aşi... Ei au controlat closetul! Dacă closetul e curat şi miroase bine, mi-au spus, dacă există săpun şi hârtie igienică, apă curgătoare şi ventilaţie, totul este în regulă. Şi au semnat...! Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Livia CIUPERCÄ&#x201A;

SÄ&#x192;mĂ˘n Ä&#x192; de vorbÄ&#x192; â&#x20AC;&#x17E;Eu scormonesc ĂŽn minte-mi a gĂ˘ndurilor lavÄ&#x192;...â&#x20AC;? (Mihai Eminescu â&#x20AC;&#x201C; MureČ&#x2122;anu) Auzim mai ĂŽntotdeauna â&#x20AC;&#x201C; ĂŽn parc, ĂŽn orice mijloc de transport ĂŽn comun (mai ales), mai oriunde, pe vreun moralist de ocazie (ori nu) concluzionĂ˘nd, dramatic Č&#x2122;i acuzator: â&#x20AC;&#x17E;nu e bine!...â&#x20AC;? Ca pre o â&#x20AC;&#x17E;sÄ&#x192;mĂ˘nĹŁÄ&#x192; de vorbÄ&#x192;â&#x20AC;? â&#x20AC;&#x201C; ar spune unii, ca pe un â&#x20AC;&#x17E;nai altÄ&#x192; treabÄ&#x192;?!â&#x20AC;? â&#x20AC;&#x201C; ar spune al ii... Ce mai, scormonitorii... Verdicte, verdicte, verdicte... CÄ&#x192; doar suntem ĂŽn elep i â&#x20AC;&#x201C; nevoie mare! Č&#x2DC;i ce? crezi cÄ&#x192; mi-a intrat la cap (Č&#x2122;i mai ales ĂŽn suflet) preceptul â&#x20AC;&#x17E;nu e bine!...â&#x20AC;??! i-ai gÄ&#x192;sit! Cum s-a rostit, l-a Č&#x2122;i ĂŽnghi it... PÄ&#x192;mĂ˘ntul? O, nu, sÄ&#x192;racul! Ci aČ&#x2122; zice... vÄ&#x192;zduhul. Č&#x2DC;ti i, domniile voastre vorba strÄ&#x192;bunÄ&#x192;?... Pe unde a intrat tot pe-acolo a Č&#x2122;i zburat!... Mai va... re inere! Nu, dragilor, morala ĂŽn ziua de astÄ&#x192;zi, ĂŽntracest mileniu cu numÄ&#x192;rul trei danseazÄ&#x192;, fluČ&#x2122;turatic, peste zorii poluÄ&#x192;rilor, se-nvĂ˘rtoČ&#x2122;eČ&#x2122;te cu miliardele de toxine sau, mai Č&#x2122;tii... zguri mentale (dupÄ&#x192; vorba unui ĂŽn elept)... Č&#x2122;i... pe-aici, pe colo... CÄ&#x192;lÄ&#x192;torie sprĂ˘ncenatÄ&#x192;! AČ&#x2122;a cÄ&#x192; moralistul nostru, de pe-aici, de peacolo, de pe dincolo... de unde vÄ&#x192; v-o fi plÄ&#x192;cĂ˘nd (deČ&#x2122;i Č&#x2122;tim noi prea bine cÄ&#x192; nu-i agreat defel!) ar face mai bine sÄ&#x192;-Č&#x2122;i vadÄ&#x192; de ale lui... Ce treabÄ&#x192; are cu mine, cu mine, cu mine!... Pardon, am vrut a spune: cu mine, cu tine... cu noi! Personal, cĂ˘nd aud vreo silabisire carencepe cu â&#x20AC;&#x17E;nu e bine!â&#x20AC;?; â&#x20AC;&#x17E;nu aČ&#x2122;a!...â&#x20AC;? (Č&#x2122;i pe dincolo!), mÄ&#x192; duc la mistagogul Lascarov. Č&#x2DC;i el mÄ&#x192; lÄ&#x192;mureČ&#x2122;te-n-datâ&#x20AC;&#x2122;... Dar Č&#x2122;tii cum, cĂ˘t ai zice â&#x20AC;&#x17E;hop!â&#x20AC;? Are Lascarov acesta atĂ˘tea â&#x20AC;&#x17E;flori creČ&#x2122;tineâ&#x20AC;? cĂ˘t sÄ&#x192; cuprindÄ&#x192;-ntreg tÄ&#x192;rĂ˘m dacic. Multe edite... Č&#x2122;i tot atĂ˘tea inedite. DacÄ&#x192; vre i a vÄ&#x192; convinge, deschide i uČ&#x2122;a de la B.S.S.! Parc-aČ&#x2122; auzi niČ&#x2122;te Č&#x2122;oapte?! Mi se pare sau adevÄ&#x192;rat grÄ&#x192;i i? Nu Č&#x2122;ti i cine-i Al. Lascarov-Moldovanu? Nu Č&#x2122;ti i ce sÄ&#x192;-nsemne abrevierea â&#x20AC;&#x17E;B.S.S.â&#x20AC;??! O, dragilor, vÄ&#x192; lÄ&#x192;muresc, mintenaČ&#x2122;, rostind ĂŽnsÄ&#x192; o generoasÄ&#x192; invita iune, cu respingerea (ĂŽntru vecie) a acestui malefic â&#x20AC;&#x17E;nuâ&#x20AC;?, zÄ&#x192;u! â&#x20AC;&#x17E;Nuâ&#x20AC;? â&#x20AC;&#x201C; e malefic, la superlativ, pute i a crede. Ă&#x17D;nveČ&#x2122;mĂ˘ntarea cu â&#x20AC;&#x17E;nuâ&#x20AC;? este sinonimÄ&#x192; cu Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

vestimenta ia negrului. Da, da, cu ĂŽnveČ&#x2122;mĂ˘ntarea negrului cuvĂ˘nt. Č&#x2DC;i pentru a nu-l mai rosti (ĂŽn veci de veci!) pe-acest malefic â&#x20AC;&#x17E;nu!â&#x20AC;?, pÄ&#x192;Č&#x2122;im, ĂŽmpreunÄ&#x192;, pragul Bibliotecii SfĂ˘ntului Sonod. Da, sunte i lĂ˘ngÄ&#x192; mine? Care-i primul pas? Spre fiČ&#x2122;ierul din dreapta, cum am intrat ĂŽn impozanta clÄ&#x192;dire (Č&#x2122;ti i domniile voastre... translatatÄ&#x192;... o! e mult de-atunci... ca sÄ&#x192; nu fie demolatÄ&#x192;... odihnind, majestuos, ĂŽn incinta MÄ&#x192;nÄ&#x192;stirii Antim), cÄ&#x192;utÄ&#x192;m, la litera â&#x20AC;&#x17E;lâ&#x20AC;? (evlavioasa sonantÄ&#x192;) Č&#x2122;i facem cÄ&#x192;utare: Lascarov-Moldovanu, Alexandru (1885-1971). O, dar ce bogat fiČ&#x2122;ier!... Č&#x2DC;i iatÄ&#x192;, intrÄ&#x192;m ĂŽn sala â&#x20AC;&#x17E;de lecturÄ&#x192;â&#x20AC;? Ce impozantÄ&#x192;! Cu frescÄ&#x192; pictatÄ&#x192; de Olga Greceanu (1880-1978)!... Č&#x2DC;i ce personal! Č&#x2DC;i... Ce multe-am avea a mai spune, admirativ, fireČ&#x2122;te!... Č&#x2DC;i rÄ&#x192;sfoiesc fiČ&#x2122;ele... MÄ&#x192; urmÄ&#x192;ri i? Č&#x2DC;i ce saleg din noianul de titluri? Un manuscris sau o tipÄ&#x192;riturÄ&#x192;? Dumneata, prietene, ce-ai alege? A, mÄ&#x192; laČ&#x2122;i pe mine. Perfect! Nu, nu mai mult ca perfectul, ci corect gĂ˘ndit. Sunt ĂŽn postura de ghid sau doar un antemergÄ&#x192;tor prin literatura acestui prolific scriitor creČ&#x2122;tin? Cum dori i domniile voastre a spune. Bine e, oricum! AČ&#x2122;adar, voi solicita urmÄ&#x192;torul volum... IatÄ&#x192; ce operativ personal, to i Č&#x2122;coli i, to i absolven i de Teologie!... Primim cartea Č&#x2122;i citim: â&#x20AC;&#x17E;Smerenia...â&#x20AC;? Avem nevoie de calm, pentru a asculta vocea ĂŽnduhovnicitÄ&#x192; care, ĂŽn tÄ&#x192;cerea cea sfin itÄ&#x192;... de decenii... se adreseazÄ&#x192; â&#x20AC;&#x17E;fiuluiâ&#x20AC;? Fortunat, explicĂ˘nd care este diferen a ĂŽntre â&#x20AC;&#x17E;euâ&#x20AC;? â&#x20AC;&#x201C; glasul Trufiei Č&#x2122;i â&#x20AC;&#x17E;noiâ&#x20AC;? â&#x20AC;&#x201C; vocea Smereniei, ĂŽntre ĂŽntunecatul Orgoliu (ce ne ĂŽncolÄ&#x192;ceČ&#x2122;te adeseori) Č&#x2122;i lumina calmÄ&#x192; Č&#x2122;i caldÄ&#x192; a Dragostei de semeni, ĂŽntre â&#x20AC;&#x17E;Vi iuâ&#x20AC;? Č&#x2122;i â&#x20AC;&#x17E;Virtuteâ&#x20AC;?, ĂŽntre urĂ˘ enia firii noastre Č&#x2122;i frumuse ea smereniei, adicÄ&#x192; ĂŽntre OsĂ˘ndÄ&#x192; Č&#x2122;i MĂ˘ntuire... Ce invita ie generoasÄ&#x192;! â&#x20AC;&#x17E;SÄ&#x192; ne cercetÄ&#x192;m cugetul Č&#x2122;i inima, fiule Fortunat, â&#x20AC;&#x201C; Č&#x2122;i rugĂ˘nd pe ĂŽngerul nostru paznic, sÄ&#x192; fie cu noi, â&#x20AC;&#x201C; sÄ&#x192; pÄ&#x192;Č&#x2122;im spre poarta de aur, cea strĂ˘mtÄ&#x192; Č&#x2122;i care ne duce ĂŽn cetatea Smereniei. CÄ&#x192;ci, cu adevÄ&#x192;rat, fiule Fortunat, Smerenia este poarta care, prin strĂ˘mtimea ei, ne poate duce la â&#x20AC;&#x17E;pÄ&#x192;Č&#x2122;unea cea aleasÄ&#x192;â&#x20AC;?, adicÄ&#x192;, ĂŽn ĂŽn elesul ei ĂŽnalt, la â&#x20AC;&#x17E;mĂ˘ntuireâ&#x20AC;?. (ms., p. 8)Ei, bine, citim fraza, o recitim â&#x20AC;&#x201C; Č&#x2122;i iar o recitim... Č&#x2122;i-apoi ne ducem cu gĂ˘ndul la acel moralist de ocazie cu... â&#x20AC;&#x17E;sÄ&#x192;mĂ˘nĹŁÄ&#x192; de vorbÄ&#x192;...â&#x20AC;? care, la un moment dat, v-aminti i? â&#x20AC;&#x201C;, rostea el un cuvĂ˘nt... â&#x20AC;&#x17E;Ď&#x2020;ÎšÎťÎżĎ&#x192;ÎżĎ&#x2020;ÎżĎ&#x201A;...â&#x20AC;? PÄ&#x192;i, da, nu-i degeaba moralist... so fi apropiat care-cumva de antici... De! Fiin a asta numitÄ&#x192; â&#x20AC;&#x17E;omâ&#x20AC;? este iubitoare de ĂŽn elepciune, nu crezi?!... AČ&#x2122;a cÄ&#x192;, ĂŽmi Č&#x2122;optesc ĂŽn barba ciufÄ&#x192;... n-ar fi rÄ&#x192;u sÄ&#x192; mai Č&#x2122;i aplecÄ&#x192;m urechea-n jurul nostru... Cine Č&#x2122;tie?!...

Pag. 73

Dumitru ICHIM (Canada)

Nu te întreb: Cum te-oﬁleşti, iubita mea? Şi cum să ﬁu gelos că altă inimă te ţine în braţele celui mai scump cristal?

ATAC DE INIMĂ Et tu, Brutus?

JARUL Cine dincolo de vreme parcă-ncearcă să mă cheme? Nu-i a toamnă, fluier nu-i. Apă, n-ai putea să-mi spui? Aer, ce-ai jucat sub strună, oare ce-o fi vrând să-mi spună înşoptind şoapta-n ghioc, când a noapte, când a foc? Limpezit de lut mă scutur la bordeiul spart de flutur: Cine cheamă cling, cling, cling când tăceri se sparg şi ning? Taci! Sub spuza de răspuns jarul ştie şi-i de-ajuns.

Întâi doctorul a răsfoit nervos dosarul integru şi a găsit doar poezii absolut toate scrise în negru. Despre ea, ca detectivul, să-i aﬂe vreo intenţie, negăsindu-i acuzativul mi-a ţipat în braţul stâng o interjecţie. Pe un ecran litere arabe şi scris sumerian. Pe celălalt, mă privea inima cu-n ochi pădureţ din înalt: „De ce i-ai lăsat să-mi vopsească în negru de smoală lenjeria de cântec, porﬁr şi rubine?'' „Au vrut să vadă mai bine, când toţi mă lovesc din afară, (de ce te prefaci?) pe unde-ai să vii să ataci în tot ce-am fost eu, în tot ce-ai fost tu. Poţi spune da, poţi spune nu, pentru acuză. Din cele două inimi, doar cea de pe ecran în locul tău te scuză cu litere arabe şi scris sumerian.

GLASTRĂ SCUMPĂ DE CRISTAL Toate cuvintele sună la fel, cum norii nu pot fi decât nori, dar tăcerile mele-nfloreau spectrul luminii cu încă vreo două culori. Numai eu te-aş fi putut îmbrăţişa cu celelalte două ce ascundeau şi cheie şi inel, dar tu te-ai scuturat de rouă şi te-ai dus. Acum târziul tău mi-l taci, iar nu tăcerea crudă când iubeşti şi-noţi un cântec de la mal la mal, ci una îngăimată în veştejit apus.

Pag. 74

CUVÂNTUL DOR ZIC UNII... Cuvântul dor, zic unii, nu poate fi tradus. A râs până la floare salcâmul când i-am spus. „Acestea sunt poveşti, numai de dragul lunii. Cum poţi traduce dorul de nu ştii să-nfloreşti spre limpezimi tot lutul? Şi-apoi, contează vorba, chiar dacă-n mii de limbi ai învăţa s-o schimbi, de nu ar fi tăcerea şi floarea ei - sărutul?'' Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Irina Lucia MIHALCA

Balerina Cu emoţie, din culise, vede luminile, pereţii de aur ai operei, ţinute sclipitoare, forfota spectatorilor, lojile purpurii. Dincolo de fantezie şi efectele efemere, dincolo de dinamica scenei, costumele diafane, dincolo de graţie şi zâmbete angelice, dincolo de exuberanţa de culori şi sentimente, dincolo de imaginile contopite-n sunete, dincolo de aburul mişcărilor plutitoare alunecări suave, arabescuri, respiraţiile mâinilor, pas de bourrée, ba ement tendu, frappé, coupe jeté en pas de deux, eleganţă, glezne subţiri, picioare arcuite, rotaţie de umeri, un dans de vârfuri, piruete, o înălţare şi fâlfâiri de braţe lungi, uşor rotunjite, ce-abia ating aerul, cad, se retrag în abandon, apoi, deasupra pieptului -, dincolo de reverenţe cu aripi de pasăre, aplauze frenetice şi acel de nedescris moment de fericire, treci de oglinzile care îmbracă zidurile, pătrunzi tot mai adânc, în spatele cortinei căzute vraja se risipeşte, scena e goală, secunda se opreşte. În fiecare zi există alegerea şi confruntarea cu adevărul unor linii crude, ascunse, juxtapuse înserării lumii, în inima misterului, incandescenţă, chemare, arderi, necunoscute impulsuri, de la abis la stele, lumini şi umbre decantate se-amestecă-n hazardul vieţii, ore istovitoare, calvarul repetiţiilor, lacrimi, frica şi lupta, mereu lupta, picioare însângerate şi degete străbătute de fulgere, povara unor vise străpunse, spulberate, tentaţii, umilinţe, introspecţii, rivalităţi acerbe, sacrificii şi suferinţa până la ultima limită, dar, dincolo de toate, pătrunde-n suflet, rămâne-n inimi, fragila, delicata clipă, un ultim cânt de lebădă, impresia de vis a prins viaţă, din zborul înălţat şi-acea trăire emoţia glisează delirantă, iluminând adâncuri şi tenebre, un nou limbaj al vieţii şi dăruirea-n sine

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Mantia nopţii Noaptea continuă să-şi ţeasă vraja, revarsată tainic în oglinda cerului. Prin vălurile ei întunecate, periculos de aproape-ai ajuns. În aer se simte furtuna din noi, o tensiune a simţurilor, acel semnal de alarmă al iubirii. Învăluită în catifeaua zâmbetului, îmbrăţişată de braţul cald al gândului, încercuită de firele inimii tale, plutim în eternitatea timpului şi-n răsucirea unui spaţiu, răspuns la visele noastre. O poartă prin care-am pătruns, prin curbe de timp, dincolo de toate frontierele, în armonia cântecului ploii, în adevărul interior, prin care lumina delicată a emoţiilor, într-un moment de deschidere, eliberare şi recunoaştere, îşi regăseşte drumul din adâncuri. Uniţi în abandon, între realitate şi fantezie, o linişte străvezie curge prin noi, înconjurându-ne, o clipă încremenită în zborul spre Absolut. Un flux, iluzia magică a vieţii, în căutarea paradisului, prin care descoperim flacăra luminii.

Pag. 75

Rodian DRĂGOI

în rafturi cărţile respiră liniştitor Îmi trimit sângele să caute soarele Nimeni nu mai gustă iarba cu tălpile goale câmpia se-ndreaptă spre iarnă şi plânge îmi trimit sângele să caute soarele şi cântecul se-ndoaie spre mine se stinge sângele nopţii acum e mai tulbure aerul rugineşte în aceste odăi jarul poveştilor se stinge în sobă câinii de aramă sunt parcă mai răi de nicăieri vin păsări fără trup eu un mormânt albastru în mine aş purta de tine rezemată mai stai fără să ştii că bruma rugineşte încet pe umbra ta

Trezeşte-te iubito vine toamna Trezeşte-te iubito vine toamna sunt singur într-o gară unde am fost noi doi în urma mea se-aude cum creşte depărtarea şi cad aceleaşi triste şi prea străine ploi

ierburile sunt păscute de ceaţă blestemele îşi lasă zăpada în noi chipul tău iubito ar sta într-o icoană de nu aş ﬁ privit o clipă înapoi

Acum toamna e o vulpe printre melancolici copaci

tot ce ţi-am spus este numai cenuşă tot ce mi-ai spus miroase a pământ dar unde s-a deschis acum o uşă de a pătruns atâta frig şi vânt?

Acum toamna e o vulpe printre melancolici copaci părul tău ca o lungă înserare a trecut cuvintele mele mă caută prin ceaţă despre mine îţi pot scrie că încă nu m-am născut

aş mai vrea doar să-ţi spun că e iarnă şi atât de multă singurătate în mine şi frig că absenţa ta curge ca o ploaie pe geamuri că tu eşti zăpada pe care o strig

casele dorm rezemate de greieri luna mătură frunzele căzute în ogradă somnul tău e închiriat de ﬂuturi sub pământ tatăl meu a uitat să se radă

aş mai vrea doar să rog iarba să-mi scrie despre tine şi despre un copil nenăscut dar cade atâta tristeţe pe lume iubito că am iaduri în carne şi mi-e cântecul mut

Deodată vântul începe să clatine drumurile

Mama îşi împachetează plânsul într-un ziar M-am trezit cu o ﬂacără pe umărul stâng pe cămaşă singurătatea se-ntinde ca o pată de sânge cu ochii deschişi dormea poemul în mine luna e-o rană şi clipa aceasta mă strânge vântul se sparge în ţăndări de geam drumul spre tine trece mereu printr-un nor mama îşi împachetează plânsul într-un ziar

Pag. 76

Iarba nu ştie încă nimic despre toamnă cineva îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut tata îşi poartă viaţa şi securea pe umăr eu alerg în urma cuvintelor mele tăcut deodată vântul începe să clatine drumurile în gloanţe praful de puşcă se ascunde de frică secundele intră zgribulite în casă iubito fă te rog singurătatea mai mică luna răsare tot mai des dintre câini păstorul e păscut de propria sa turmă mama îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele mâine cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Mariana Zavati GARDNER (UK()

Ploaie cu poame de fulger Se face noapte în vis în iatacul cu jar şi saltimbanci pe pereţi Se face noapte în vis tu apari fermecat, zăpăcit pe tapiseria grădinii Se face noapte în vis ţesători ne brodăm iubirea pe-un tapet cu poame de fulger

Unde eşti acum? iarnă fără sfârşit, straturi de devieri în vise albastre peste lumea din casa bunicii cu melci şi carusel ruginit rulezi nisipul clepsidrei pluteşti în lacul cu ascunzişuri, cu vise bizare în cadre de fum şi de gheaţă

consumată în trenuri cu navete albastre ne-am iubit într-o barcă fără vâsle

te petreci în canoe de vis strămutat în islazuri formale în furtuni sacre şi interdicţii în tranzit eşti cenuşă şi fum -

m-ai iubit în barca din nuiele nebulă şi magie sumară furtună ...fulgere...zbor...

La Soare-apune

Trecere

Ce-a rămas din ce-a fost eclipă peste oceanul din mine eclipă peste oceanul din tine lume la amurg în prognoză pe web taifas sau furtună a celor rămaşi să nu se audă, să nu se vadă, să nu...

Iubiţi alergam atunci pe străzi suﬂetul meu suﬂetul tău orbeam lumina

Ce-a rămas din ce-a fost eclipă peste oceanul din mine eclipă peste oceanul din tine cheie şi simţiri prinse-n uşă, pe-un alt pământ, pe-un alt ocean să nu se audă, să nu se vadă, să nu..

Barcă fără vâsle ne-am iubit la intrarea de la bloc

Arlechini urmăream un joc de bagatelle în gheţăria cu cioplituri lunare a Domnului Bugan Te văd şaman în iatacul de taină în ochii mei te gust, te transform în vis bizar. de toate

iubirea nostră

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Pag. 77

Claudia PRIEFER (Israel)

şi nimic până dimineaţa

POEME DIN CUTIA CU FARDURI creierul meu miroase a fluture ars nici măcar Guerlain nu mai poate amâna sau trage pe sfoară sfârşitul metamorfoza arde corzile şi fluturii renasc din propria cenuşă pentru următoarea iubire perfectă fereastra se deschide singură că pentru fiecare întoarcere în viitor * umbra mea îşi face cafeaua de dimineaţă apoi se prelinge lichefiată până la prima pereche de pantofi îşi pune prafuri sublime pe faţă îşi dă întâlnire în propria imaginaţie cu oglinda din tinereţe între timp oftează, râde, scrie, plăteşte nota de plată, face screening, salată de roşii, aşteaptă, speră şi plânge uneori ziua se scurge în noapte pantofii se pun singuri la loc în cutii la fel şi cerceii ridurile umbra care sunt se depune ca un buchet de flori ofilite pe perna mea acolo unde nu o mai atinge nimeni

Pag. 78

* am avut o iubită care semăna a ogar hămesit îmi transpirau palmele aşteptând-o mereu să se întoarcă din lungile ei ameţeli dragostea noastră era ceva ca o vânătoare regească avea buzele aspre şi luminoase sentimentele ne crăpau pe la colţuri îmi făcusem cuib în triunghiul liniştii descris de gâtul, umărul şi sânul ei stâng şi ne iubeam atât de intens încât simţeam sângele scârţâindu-ne în vene, copleşitor "mă ucizi ca un luceafăr"- spunea parcă plecăm la război, parcă plecăm la rugăciune mă lăsam călcat în picioare, mă lăsam... totul se petrecea între perne şi trenuri se lumină de ziua doar dincolo de braţele ei acum nu mai caut adesso do la caccia a me stesso oh, eu am avut o iubită care semăna a ogar hămesit buzele ei luminoase cu pulbere de stele şi pribegii de lună le caut cu mâinile-nghetate, că prin blestem, în beznă * şapte săptămâni au săpat oamenii în primăvara aceea la marginea pădurii dar n-au fost auziţi de El pe urmă au înflorit portocalii şi eu a trebuit să plec soarele se făcuse mai rosu- dar asta o ştiu doar din scrisorile lorrăspunsul la ultima întrebare n-au reuşit să-l afle nici atunci nici peste încă şapte săptămâni abia în toamna - când eu m-am intors- pământul s-a înmuiat şi acum ştiu şi ei că pentru toate există un timp un timp al vânătorului şi un timp al vânatului un timp al florii de portocal şi un timp al iubirii un timp al durerii şi un timp al nevoii un timp al pedepsei şi un timp al ispăşirii pentru timpul înţelepţirii - şi-au răspuns ei trebuie să auzi şi plânsul pietrei şi tăcerea ei şi să înveţi să asculţi Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Gabriel DRAGNEA

De ce cad stelele Č&#x2122;i pÄ&#x192;sÄ&#x192;rile nu? AsearÄ&#x192; m-au vizitat trei cai... Unul albastru, copilÄ&#x192;ros Č&#x2122;i trist ca o ploaie de varÄ&#x192; Noaptea, peste un oraČ&#x2122; de nepÄ&#x192;sÄ&#x192;tori. Uneori ĂŽl sim eam cum ofta lĂ˘ngÄ&#x192; mine Mirosind a lapte proaspÄ&#x192;t, matern... Ă&#x17D;mi aČ&#x2122;tern bra ele, hÄ&#x192; uri umane Č&#x2DC;i vreau sÄ&#x192;-i opresc convulsiile NÄ&#x192;scute din amintiri, din trÄ&#x192;iri... Le simt Č&#x2122;i eu empatic Č&#x2122;i vreau sÄ&#x192; vinÄ&#x192; zorii Armonia culorii care m-a fÄ&#x192;cut sÄ&#x192; ĂŽnchid ochii LĂ˘ngÄ&#x192; calul meu, eu. Galben s-a oprit ĂŽnjunghiat LĂ˘ngÄ&#x192; pleoapele obosite de atĂ˘ta cea Ä&#x192;, Pe fa Ä&#x192; se vÄ&#x192;d minutele Č&#x2122;i orele scurse Ă&#x17D;ntr-o singurÄ&#x192; noapte ce nu mai vrea sÄ&#x192; creadÄ&#x192; CÄ&#x192; poate naČ&#x2122;te ĂŽndrÄ&#x192;gosti i. Cu ochii uimi i, calul meu galben nu are somn, Eu adorm ĂŽncercĂ˘nd sÄ&#x192; pÄ&#x192;zesc Amintirile tuturor genera iilor de prunci. Atunci i s-au prelins calului meu Toate lacrimile pe geamul tÄ&#x192;cut, acuzator, Martor al deziluziilor Č&#x2122;i confuziilor. Al treilea cal, alb, rĂ˘dea Č&#x2122;i poftea La zorii urmÄ&#x192;torilor ani... Sub castani ĂŽmi odihnea speran ele Č&#x2DC;i visele Č&#x2122;i pleoapele, iubirea, Privirea lui te cÄ&#x192;uta sÄ&#x192; ĂŽ i cearÄ&#x192; iertare pentru uitare... Aceasta este secunda care-Č&#x2122;i cautÄ&#x192; rÄ&#x192;nitÄ&#x192; aripa Doar una este clipa ĂŽn care pot sÄ&#x192; te-ntreb: De ce cad stelele Č&#x2122;i pÄ&#x192;sÄ&#x192;rile nu Č&#x2DC;i prin tÄ&#x192;cere sÄ&#x192; mÄ&#x192; ucizi Č&#x2122;i tu?

De douÄ&#x192; sÄ&#x192;ptÄ&#x192;mĂ˘ni Tot ninge iar tu, nu vezi DecĂ˘t cÄ&#x192; plĂ˘nge cerul Cu lacrimi de ghea Ä&#x192;. Cine i-a spus ie CÄ&#x192; pentru a ne pÄ&#x192;trunde Soarele ĂŽn priviri Trebuie sÄ&#x192; ĂŽncÄ&#x192;tuČ&#x2122;ezi norii? Stai liniČ&#x2122;tit! Am vorbit cu don Miguel... DacÄ&#x192; te vei rÄ&#x192;tÄ&#x192;ci ĂŽn ochii Celor care nu te vÄ&#x192;d altfel, Te va crea din nou.

Poem nocturn cu Anna Karenina Stai liniČ&#x2122;tit, don Quijote! Seara trecutÄ&#x192; tremurai la telefon SupÄ&#x192;rat cÄ&#x192; anul acesta i-au fost furate douÄ&#x192; sÄ&#x192;ptÄ&#x192;mĂ˘ni De toamnÄ&#x192; lÄ&#x192;sĂ˘ndu- i anotimpul FÄ&#x192;rÄ&#x192; parfum Č&#x2122;i culoare. i-am spus sÄ&#x192; mai numeri o datÄ&#x192; Zilele Č&#x2122;i sÄ&#x192; ĂŽ i aminteČ&#x2122;ti Ce vise te-au cucerit... CÄ&#x192;ror nop i le-ai stat alÄ&#x192;turi PÄ&#x192;zindu-le liniČ&#x2122;tea!? Ai continuat sÄ&#x192; crezi CÄ&#x192; mai trebuie sÄ&#x192; aČ&#x2122;tep i Ă&#x17D;n mijlocul drumului Ă&#x17D;mbrÄ&#x192; iČ&#x2122;Ä&#x192;rile trecÄ&#x192;torilor. Ă&#x17D;mi pare rÄ&#x192;u cÄ&#x192; ĂŽ i spun...

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Zilnic vÄ&#x192;d trenuri, mai pline, mai goale Sunt pline de o via Ä&#x192; netrÄ&#x192;itÄ&#x192;, ne-mplinitÄ&#x192; Care-Č&#x2122;i cautÄ&#x192; printre Č&#x2122;ine un vis uitat Doar pe pleoape schi at, tulburat... Č&#x2DC;i mÄ&#x192; ĂŽntreb cĂ˘te vie i se irosesc ĂŽntre gÄ&#x192;ri CĂ˘te suďŹ&#x201A;ete ĂŽČ&#x2122;i pierd iubirile pe mÄ&#x192;ri... AČ&#x2122;tept ĂŽncÄ&#x192; o noapte, ĂŽntĂ˘mpin diminea a NumÄ&#x192;rĂ˘nd clipele, zilele Č&#x2122;i peste tine cea a Ce- i acoperÄ&#x192; visele Č&#x2122;i- i tÄ&#x192;inuieČ&#x2122;te fa a. Zilnic vÄ&#x192;d trenuri, mai goale, mai pline, Scrisori de departe deschise ĂŽn zile senine Mesaje ce tulburÄ&#x192;, mesaje ce dor Ă&#x17D;n trenul tÄ&#x192;u am fost doar un biet cÄ&#x192;lÄ&#x192;tor. Č&#x2DC;i tot mÄ&#x192; ĂŽntreb cĂ˘te vie i se irosesc ĂŽntre gÄ&#x192;ri Č&#x2DC;i cĂ˘te suďŹ&#x201A;ete-Č&#x2122;i pierd iubirile pe mÄ&#x192;ri... Zilnic, tulburat mÄ&#x192; ĂŽntind ĂŽntre Č&#x2122;ine â&#x20AC;&#x201C; Omagiu adus clipelor nÄ&#x192;scute din tine Ce-au prins rÄ&#x192;dÄ&#x192;cini care ard ĂŽn pÄ&#x192;mĂ˘nt Č&#x2122;i ĂŽn mine.

Pag. 79

Renata VEREJANU

Iubirea stă cu ura în calea-mi laolaltă. De mare bucurie - şi mari dureri se ţin. Spre nenorocul meu - când norii dau năvală Şi tot ce am măreţ înnăbuşă în ceaţă, Nu schimb nicicând ţărâna cea natală Nici pe-un pud de aur, nici pe-un ﬁr de aţă. Spre nenorocul meu, mi-i dat să intuiesc Prea marele noroc frumos ca să trăiesc.

PRIN SĂRUTUL NOSTRU

COROANA MAMEI Femeia ce nu-ncape în propriul său trup Şi nici o toamnă rostul nu-i va ţese, Din soarta mea, ce viscole mi-o rup. Vioaie, către lume, zilnic, iese. Dezbracă de pe umeri nopţile uitate, Un vechi ecou – din ochii plini, cobor, O, ziua ei, închisă în cetate – Nesfârşită aripă-i, lăsată de cocor. Aromele pe gura-i aprinse zări adună Şi zdruncină din neguri întinsuri suﬂeteşti – Încâlcit în vise, timpul mă sugrumă Lăsându-mă cărare dorinţei omeneşti. Femeia ce nu încape în propriul său trup Şi vorba-i strâmtorată între rude, Zadarnic anii din viaţa mea o rup – Voinţa ei mă aﬂă pe oriunde.

NU FAC SCHIMB Spre nenorocul meu - nu-s tufă de măcriş, Ideile nu-mi pot ﬁ plantate în oricare creier. Eu viaţa nu mi-o schimb pe-un mărunţiş, Şi gândul orişicui nu voi să-l cutreier. Gândiţi, semenii mei, frumosu-i fără capăt. Gândiţi cât mai profund şi mai ales. Eu visul ca pe-o creangă altoită-l capăt Şi răspândesc cu el întregul Univers. În gânduri sănătoase inima-mi tresaltă, Din gânduri e ţesut al meu destin.

Pag. 80

Prin sărutul nostru se revarsă râul, se coace grâul... şi lumea aceasta A veacului în care trăim cu visul ei, cu libertatea, cu prezentul... trece prin sărutul nostru... Pe-alături, încetul timid şi cuminte ca un câine de casă Prin sărutul nostru tumultul nu lasă Străinii să vină, să intre, să ceară, să deie... Şi nu e tumult - o clipă maree... Un ochi de femeie atât de fierbinte, că nici umbră nu poartă... Prin sărutul nostru viforul se-arată Cu strigăt, cu ceartă, dorind să ne despartă... Poate nu e vifor... poate un tânăr, o fată... Dar clipa ne salvează, Când prin sărutul nostru o mamă alăptează copilul... Şi dau în floare cireşii, şi dă în floare crinul... Cascadele, în strigătul lor, sărutului se-nchin... Şi nu e sărut - e cerul senin...

VÂNZĂTORUL VÂRSTELOR

El vinde un zvon, cum că nu mai plouă Adâncul oglinzii în care ne schimonosim. Vinde anotimpuri, vre-o două Neterminate, ca ziua în care murim. El ştie ce caută, în preţ e priceput. Un colind uitat păstrează la îndemână, Şi vinde c-o privire – un zâmbet cărunt Fost tânăr un an ori o săptămână. A vândut zile-sărbători, a vândut multe… Cine ştie câte nopţi mai are sub tejghea… Erup, nemişcătoare, orele trecute În văpăi vândute, ce nu pot striga. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Vasile POPOVICI

Mi-e dor de voi Mi-e tare, tare dor de voi, un dor care cumplit mă doare; am ostenit, uitându-mă în zare, la soare, la stele şi la lună, dar nimeni dintre voi, dar nimeni nu mi-a făcut un semn din mână. Eu nu mai cred în îngeri ce solfegiază şi ne zâmbesc, şi ne veghează.

Zoreşte-mă, iubito! Zoreşte-mă, iubito, - la cât a mai rămas din mine, s-ajung cu bine-n primăvară, să-ţi prind în plete flori, prin iarba de şopârle să te ridic de subsuori şi să-ţi privesc albastrul pur din ochii temători, iar tu, zâmbind ca o copilă, să-mi spui blajin: ce bine! Şi-apoi să-ţi ogoieşti zorirea-n toamnă să ajung; povestea noastră scrie-vom în inimi, nu pe foi, la flacăra aprinsă din scânteile din noi; vom arde cum vestalele în flăcări ard şi-apoi, ne-om stinge mulcomiţi în spuza evului prelung. Pământule! Pământule,- ţi restitui huma-mprumutată, să aibă sufletu-mi pribag sălăşluire; eu, lutul lipicios, voi sta în prăpădire; eu, spiritus, la patru ace mă voi pune când mă voi prezenta la Dreapta Judecată. Pământule, îţi va veni şi ţie rândul, hoinar pritr’-alte Căi Lactee şi-alte galaxii, incognito, măcar o amintire n-o să fii, că nu-i nimic, de nu exist’-o conştiinţă şi nimeni nu va şti c-a fost cândva Pământul.

De ce zoriţi venitul vostru?! Din nou vă zic o vorbă de-ascultare, vouă, nenăscuţilor de mai încoace ori de mai încolo: „de ce zoriţi venitul vostru?!” „de ce nu staţi în nesuspinul, nedurerea şi-n neîntristarea voastră?!” Că „Fiat lux!” – şi se făcu, şi s-a văzut că-i bună, şi este-n voi, în nenăscutul Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

care se va naşte ca lumina unei stele care n-a ajuns la noi, ci nu a unei stele stinse de demult, iar lumina-i de abia acuma i-o vedem? cum bine-a zis poetul - . De aţi găsit greşală-n noi, „Eminescu să ne judece!”

Suflete al meu! Prin câte trupuri, sufletu-mi, ce paradox!: - nemuritor şi sprinten, de mână m-a luat într-un voiaj de nuntă ori de moarte, lăsându-mă-n izbelişte ori părăsindu-mă, precum o mamă vitregă îşi părăseşte fiul care nu îi este fiu? „Prin câte trupuri, suflete al meu, ai fost şi bun, şi rău, şi cât de mare ţi-a fost ura ori iubirea, ori trădarea? Prin câte trupuri, suflete al meu, ai fost? La câte cruci din sumbre ţintirimuri, lacrim’-ai vărsat ori ai aprins o lumânare? Şi ai dorit ca ţărna să îmi fie mai uşoară? Spune-mi, să nu tăgăduieşti! Ce egoist eşti!: ţi-o spun pe şleau: din timpul tău, cât timp îmi dai, ca să mă amăgesc că şi trăiesc? Din veşnicia ta, cât laşi în palma mea, cu mâna-ntinsă ca la mila orbului?”

Pag. 81

Mircea BOSTAN

cu trup ca un vârtej de apă curgătoare iubita mea cu părul zulufat s-a vestejit mirosul tău în pat revin-o din coclaurii iubirilor promise aprinde-te din nou în labirinturile suﬂetului meu barbaric stinse rostogoleşte-ti trupul tău ca un vârtej de apă curgătoare în braţele-mi ce-au devenit rotunde de ticul mângâierii căci nu mai clocoteşte sângele în ele de teama neiubirilor rebele iubita mea cu ochii de amantă întoarce-te înşelătoare ori după voia-ţi francă c-am devenit sărat ca marea moartă iubita mea cu ochi de iarbă crudă iubita mea incandescentă au adormit şi pernele în pat şi scârţie din balamale noaptea la ceas de suferinţă necurmat iubita mea cu gura ce-ţi miroase a ﬂoare loveşte-ţi buzele cu gust de chiparos în sărutare deşiră-te ca anotimpuri în necondiţionata mea întâmpinare iubita mea în arta răsucirii minţii vinovată aruncă-mă în mlaştina iubirii încă-o dată

Pag. 82

aruncă-mi cu potcoave purtătoare de noroc în faţă şi-ngroapă-mă la mal de viaţă nu mi te-nstrăina şi pune frâu urechilor la şoapte nelegiuite şi necoapte iubita mea cu văzul răstignit şi cu întoarcerea cusută fir cu fir mai răvăşeşte-mă o dată în iubire şi parcelează-mă în necuprinse hectare cu delir iubita mea cu inima-ncâlcită mi-ai stafidit şi ultimul ciorchine al îndoielilor pornite precum un mare artizan al ultimei speranţe regăsite şi-n sângele-mi zemos cu limfocite zăpăcite a năvălit făptura-ţi conturată din tuşe şerpuite iubita mea cu bune şi cu rele mi-ai încrustat pe iris stele m-ai aruncat în râpa fericirii efemere iubita mea cu părul zulufat s-a vestejit mirosul tău în pat iubita mea de-nvolburata ta pasiune pentru clipă nu am fost iertat. vehiculez prin moarte viu spectaculos ridicol şi bucuros împleticit între regrete strălucitor până la mat plângâd cu râs fatidic nefericit când am descoperit soluţia corectă ciufut astenic zâmbitor mă flenduresc fudul în adunări mofluze când proştii sunt deştepţi ca alba noapte şi se anchilozează viaţa-n moarte.

cu picioarele din gât cu picioarele din gât pe culmile misterului de piedestalul vremii înălţată toamna nudă şi-angulară replantată-ntre mesteceni într-un stil flamboaiant cu trupul miruit de ploaie răvăşită de ruşine despletită şi rujată de rugină devastată toamna fiartă resemnată bosumflată şi ciudată se frânge dureros în braţele capcană ale iernii sculptate-n ţurţurii ciclopi de gheaţă.

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Dumitru BRĂNEANU

ÎMI EŞTI îmi eşti în la major un cântec de împlinit îmi eşti în noapte stea de neatins îmi eşti cer Cu zori împodobit îmi eşti frunză umbră de ascuns îmi eşti sprijin patimă şi vis îmi eşti în tăcere Scrisoare necitită îmi eşti în suﬂet lacrimă de dor îmi eşti carte nescrisă cartea de vis îmi eşti în toate o bucurie de împlinit

NUMELE TĂU.. numele tău, murmur dintr-un munte albastru curge prin mine cântec de taină în tăcerea dintre noi o şoaptă bate sﬁos la uşa amintirii rouă a unei chemări târzii adiere de blândeţe peste speranţe înzăpezite când timpul spulberă nădejdi... Tu, umpli clipe de lumină.

Cresc şi se desfac petale de vis, Din ochii tăi priviri de înger cresc. Printre feciorelnici mesteceni trecând, Bucuria zvâcneşte rug aprins Agonia umerilor tăi blânzi, Zvâcnind aprins impuls, din sânul nins. Făr' de tăcerea-n care te-ai ascuns, Trăirea dragostei e mai presus, în ochii-ţi umezi de nepătruns Dorinţe prea multe au apus.

ÎN JURUL TĂU.. cu trup de dor ispita umbră face un cer coboară din ochii mei vânt curge prin inimă risipire de tristeţe /copilă nevinovată/ asemeni apei din izvor să te întorci într-o primăvară suﬂet de cireş înﬂorit.

TE SIMT în aprinse dimineţi de vară Te simt lacrimă duioasă în vânt, Când în inima ta îngenunchez Ca în faţa icoanei unui sfânt.

Şi tare mă bucur că nu sunt singur, pe gardul suﬂetului creşte amiaza unui zâmbet ce vindecă aşteptările de otrava uitării.

E agitaţie în ﬂoarea de cireş Alb, tulburător de neﬁresc,

Vino, cât lumina risipeşte întunericul din noi!

Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Pag. 83

Vavila POPOVICI (SUA)

Alege-ţi plaja, nisipul, vântul şi stânca „Nu-i trândăvie viaţa, ci trudă şi-alergare.” Cuviosul Serghie Sevici

“ Umanitatea îşi are mer-

sul ei, înaintează oricum, iar noi trebuie să ţinem paşii cu ea. În aceste condiţii, poate oricine să-şi pună întrebarea: Dar eu ce şi cum trebuie să acţionez? Răspunsul trebuie căutat în cuvintele lui Nietzsche, care propunea în drumul ascendent al omului, folosirea „propriilor picioare”. Filozoful şi poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) în scurta sa existenţă, a avut un optimism care se apropia de cel al lui Nietzsche, dar, în plus, a avut şi o mare sensibilitate, o adâncă iubire şi înţelegere a omului. “

Pag. 84

ieţuim, adică existăm. Despre viaţa noastră, Nicolae Iorga - istoricul care a păşit prin întreaga pădure a istoriei poporului român -, spunea că ea este mărginită în timp, în spaţiu, în putinţa de manifestare, că reprezintă aşa de puţin, încât „trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât se poate mai sus”. Echilibrul dihotomic al vieţii - egalitate – non egalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în faţa legii duce la abuz şi corupţie, ea se măreşte şi datorită factorului educaţional; egalitatea de şanse oferită este şi ea de multe ori nerespectată, aşa încât, spusele filozofului german Johann Gottfried Herder (1744-1803) devin valabile, şi uneori „poporul cel mai nobil îşi poate pierde nobleţea; măduva îi este zdrobită în oase, şi dorurile sale cele mai alese şi frumoase sunt coborâte până la minciună şi înşelăciune…”. Omul simte când viaţa îşi pierde demnitatea, când ea este pusă în pericol, şi încearcă să supravieţuiască. Supravieţuirea poate fi de natură fizică sau psihică, poate fi de scurtă sau de lungă durată, poate fi individuală sau colectivă. Metodele de supravieţuire diferă. Ele pot fi necivilizate, precum cerşitul, hoţia, prostituţia etc., sau pot alege o cale demnă, civilizată. Oricum, cei ajunşi în preajma fenomenului – fiindcă se poate numi fenomen -, bombardaţi fiind cu factori de stres, sunt cuprinşi de teamă - un sentiment extrem de neplăcut -, de anxietate, uneori furie, frustrare, depresie ori remuşcare. Adeseori termenul de supravieţuire este folosit greşit de unii oameni cărora le place să se tânguie, confundând greutăţile inerente ale vieţii, cu cele ameninţătoare de înfrângere, moarte. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ceea ce facem sau trăim zilnic, în aceste vremuri, constituie de cele mai multe ori acţiuni sau situaţii de supravieţuire şi nu aparţin unei vieţi normale, în care s-ar desfăşura corect toate acţiunile noastre şi ar avea răspunsuri corecte. De aceea, ne confruntăm cu trecerea în aria adevăratei necesităţi de supravieţuire imediată, uneori dobândită în scurt timp, alteori angajată pe un termen lung. Natura, cât şi istoria, ne-a arătat şi continuă să ne arate că cei care nu luptă, cei slabi pier. Legislaţii binevoitoare, milă, ideologie nouă, nu pot inversa această lege. Se poate obţine o păsuire – bună şi ea -, dar nu o victorie. Se pune întrebarea: Cum trebuie acţionat pentru supravieţuirea biologică, în mod barbar sau civilizat? O perioadă din istoria omenirii era în vigoare maxima: „La raison du plus fort est toujours la meilleure.”(Dreptatea celui mai puternic este totdeauna cea mai bună) - primul vers din celebra fabulă a lui La Fontaine - Le loup et l’agneau (Lupul şi mielul); de aici au derivat expresiile: „Forţa primează dreptuOnyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

lui” sau „Dreptul pumnului”. În război, de exemplu, conta enorm forţa fizică şi numărul luptătorilor. Barbarii au răpus colectivităţile civilizate (ţări, imperii), de cele mai multe ori prin forţa numărului celor participanţi la acţiune. Dar evoluţia ştiinţei şi civilizaţiei din ultimul secol a schimbat radical situaţia strategică. Cea mai evidentă şi totodată tristă manifestare a avantajelor ştiinţei o reprezintă capacitatea distructivă a armelor moderne cu care naţiunile se apără sau sunt pregătite să atace. În prezent lumea e altfel! Se pare că a devenit valabilă logica lui Kant privind moralitatea, „Nu trebuie să ucizi” fiind un principiu, dar nu o lege morală, fiindcă nu întruneşte atributul universalităţii, permiţând şi excepţii, existând împrejurări când trebuie să ucizi, de exemplu într-un război. „Nu trebuie să furi”, dar când îţi mor copiii de foame, te duci şi furi o găină sau un porc din curtea vecinului, să-i poţi hrăni. Faci un păcat, dar ai cugetul împăcat prin motivaţie. Şi aceasta pentru că supravieţuirea, se spune, include eroismul, curajul şi uneori sacrificiul. Iată cum principiile se pot schimba, legile morale rămân însă aceleaşi. Dar, sacrificiul poate uneori suprima viaţa, când vrem prea mult, ori vrem totul, neluând în seamă că nu putem totul (Non possumus!). Pentru a supravieţui – ni se atrage atenţia fiecare dintre noi trebuie să se adapteze noilor condiţii. Şi ceea ce era bun înainte: atitudine, pregătire, efort, număr – nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Nu se mai poate supravieţui „mioritic”, sunt de părere unii. Metodele vechi, tradiţionale de supravieţuire ale înaintaşilor noştri erau bune, astăzi ele nu mai sunt toate de mare folos. De exemplu, la sate oamenii lăsau uşile caselor descuiate, fiindcă oamenii se cunoşteau, respectau legile morale cu stricteţe şi pe uliţe nu pătrundeau străini. Astăzi pe şosele circulă şi opresc în sate, tot felul de oameni, unii certaţi cu legile. Altădată – şi aceasta cu puţini ani în urmă - trebuia să ştii: să înoţi, să mergi pe bicicletă şi să scrii la maşină. În prezent e nevoie de alte învăţături: limbi străine, meserii noi, şofatul, folosirea calculatorului. Supravieţuirea în viitor este condiţionată de policalificare, de permanentă reorientare şi adaptare, nu de clasica „meserie pentru viaţă”. Soluţia pentru vieţuire şi dezvoltare durabilă este: muncă, muncă şi iar muncă, făcută cu capul, dar, de data aceasta şi cu inima. Numai astfel ne putem salva din sărăcie sau din mizerie. Şi să nu ne „aflăm în treabă” – vorba lui Petre Țuţea şi să nu ne facem că muncim! Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Şocul emoţional conştientizat al sărăciei sau inadaptabilităţii produs la nivel de gânduri are o mare forţă care poate deteriora efectiv fiziologia organismului; omul se poate îmbolnăvi şi moartea-l vânează. De aceea, poate, omului i se cere astăzi să fie mai conştient ca oricând, prevăzător, responsabil, să nu alerge după satisfacerea instinctelor primare, pierzând timp şi demnitate şi acceptând compromisuri, nerespectând legile morale. Pentru aceasta omul mai are nevoie şi de sprijin din exterior, adică de sprijinul societăţii în care trăieşte, o societate cât de cât sănătoasă şi nu una bolnavă! Însă, obligatoriu e nevoie de participarea şi voinţa individului. Dacă tu te încăpăţânezi şi nu vrei să lupţi, să răzbeşti, nu te mai poate ajuta nimeni. Un om raţional şi cu credinţă în Dumnezeu, nu poate refuza lupta. Când începi să vezi că viaţa pe care o iubeşti se deteriorează, că refugiul în muncă, în artă, în literatură, nu se mai produce ca o tămăduire, că nu eşti luat în seamă şi nici răsplătit cum se cuvine, uneori şi blamat, începi să te gândeşti la diverse căi de soluţionare, de salvare a fiinţei tale, printre ele şi emigrarea – la modă astăzi – ca o soluţie pentru supravieţuire. Ea trebuie să fie însă, bine motivată conştiinţei tale. Sunt unii care emigrează nu pentru a-şi salva viaţa, nefiind în această situaţie, ci doar pentru a profita de unele avantaje materiale, neglijând partea cea mai importantă, cea a sufletului. Ce facem cu el? Nu ar trebui gândită şi cântărită bine această acţiune, puse în balanţă toate avantajele şi dezavantajele, pentru ca mai târziu să nu-ţi reproşezi ţie însuţi pasul făcut? Oamenii la care partea sentimentală atârnă mai greu la cântar, pot suferi toată viaţa în urma acestui pas făcut. Dacă eşti un om raţional, luptător, puternic şi în măsură să realizezi supravieţuirea în noul mediu, adaptându-te, atunci nu vei suferi şi vei fi mulţumit că ai reuşit să te salvezi, că ţi-ai atins ţelul, căci „o viaţă fără ţel e o moarte timpurie”, spunea şi Goethe. Este tot atât de valabil pentru un individ, cât şi pentru o întreagă naţie. De multe ori, ideea de supravieţuire ni se pare banală, dar ar trebui să-i acordăm o mai mare atenţie. Importantă devine starea psihică în care ne aflăm, priceperea şi abilitatea de a folosi o cale bună de supravieţuire din cele existente. Începi prin a-ţi pune întrebări ţie însuţi, devii mai realist, învingi temerile, adopţi o atitudine pozitivă, într-un cuvânt te antrenezi, până ţi se inoculează această dorinţă de supravieţuire. Crezi sau eşti sigur că ai

Pag. 85

găsit calea supravieţuirii. Urmează să te arunci întro lume despre care ştii poate prea puţin uneori, nu cunoşti prea bine ce te aşteaptă, cu ce şoc vei fi confruntat. Scriitorul şi futurologul american Alvin Toffler (n.1928) ne spune că societatea dispune de mijloace prin care leagă generaţia actuală de cea trecută, acest simţ dezvoltându-se prin cunoaşterea istoriei, prin moştenirea acumulată în artă, muzică, literatură şi ştiinţă, dar, noi nu dispunem de mijloace similare pentru viitor, neavând o moştenire a lui; poate fi însă trezită o conştiinţă a viitorului, în scopul atenuării acestui şoc al lui, ocupându-ne de prevederi şi găsirea unor soluţii la problemele viitorului, pentru a putea dobândi deprinderea anticipării lor. Probabil factorul imaginativ trebuie dezvoltat în acest moment şi pentru aceasta avem nevoie de îndrăzneală. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea,” putem citi întrunul din cele mai frumoase capitole ale Evangheliei după Ioan. A îndrăzni înseamnă a dobândi curajul de a acţiona. Există şi riscul pe care trebuie să-l luăm în seamă, adică să fim conştienţi că ne expunem unui posibil pericol. Dar, nu riscăm imens dacă nu avem curajul unui risc?

Viitorul ne preocupă. Femeia - filozof Hannah Arendt (1906-1975) spunea că „ceea ce face cu adevărat diferenţa dintre această generaţie şi generaţiile trecute, în toate ţările, este hotărârea primei de a acţiona, bucuria în acţiune, garanţia de a putea schimba lucrurile prin eforturi proprii.” Şi gândul m-a dus la cuvintele Fericitul Augustin: „Învaţă să-

Pag. 86

ţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă”. Totul este, zic, să-ţi alegi plaja, nisipul, vântul şi stânca. Umanitatea îşi are mersul ei, înaintează oricum, iar noi trebuie să ţinem paşii cu ea. În aceste condiţii, poate oricine să-şi pună întrebarea: Dar eu ce şi cum trebuie să acţionez? Răspunsul trebuie căutat în cuvintele lui Nietzsche, care propunea în drumul ascendent al omului, folosirea „propriilor picioare”. Filozoful şi poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888) în scurta sa existenţă, a avut un optimism care se apropia de cel al lui Nietzsche, dar, în plus, a avut şi o mare sensibilitate, o adâncă iubire şi înţelegere a omului. Vorbea despre puterea vieţii şi despre acţiune, numai ele putând rezolva o mare parte a problemelor gândirii. Considera că sacrificiul poate fi, în anumite cazuri, o extindere a vieţii, preferând un elan de exaltare sublimă unor ani întregi de banalitate. „Părinţii, spunea el, sunt cei care ne feresc de erorile în care ei au căzut, noi ferim descendenţii noştri de erorile noastre, fiindcă în orice eroare există puţin adevăr şi această mică parte de adevăr merge crescând, întărindu-se.” Să ne bizuim aşa dar, mai întâi pe noi înşine, pe gândirea noastră, pe paşii noştri şi apoi pe gândirea şi paşii celorlalţi oameni. Să fim călăuziţi de sentimentul religios în tot ce întreprindem, întrucât el, acest sentiment, desemnează dependenţa, legătura reciprocă cu divinitatea. Minunate sunt cuvinte acestui filozof, de care oricine îşi va putea aminti cândva: „Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei şi al ultimei ore, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalţi nu ne pot urma, până şi în moarte. Cui să-i vorbim de fiinţele care nu mai sunt şi pe care le-am iubit? Printre acei ce ne înconjoară unii abia îşi mai amintesc de ele, ceilalţi nici nu leau cunoscut…”. Filozoful grec Epictet (50 d. H – 135 d. H.) spunea că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Şi pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voinţa şi stabilirea unui ideal, în aşa fel ca viaţa să nu fie lăsată la voia întâmplării. Mi-au plăcut două fragmente din scrierile lui. Primul: „Viaţa la voia întâmplării este ca apa revărsată: tulbure, glodoasă, grea de răzbătut, vajnică, zgomotoasă şi repede trecătoare”, cel de al doilea: „Viaţa orientată după un ideal este ca izvorul nesecat: curat, limpede, gustos, răcoritor, înviorător, căutat de toţi, bogat şi pururi fără de sfârşit”. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Berthold-Tellu ABERMAN (Israel)

PASIUNE SAU CEVA TRECĂTOR?

e mic copil, a fost sfătuit să se ferească de compania ţiganilor. Nu Domne fereşte că ei nu ar fi oameni ca toţi oamenii, dar, au ieşit în evidenţă prea mult prin viaţa lor nomadă, spiritul lor de libertate, viaţa lor în aer liber sau în corturile amenajate, acele locuinţe portative mutate din loc în loc, atât de bine cunoscute. Ocupaţia lor fiind diferită, de la vânzarea florilor, spoirea tingirilor, ghicitul în palmă, cu ghiocul sau în cărţi, furturile, mergând până la a fura diferiţi copii punându-i să lucreze în folosul lor. Odată cu schimbarea orânduirii politice, egalizaţi în drepturi cu toţi oamenii, se făceau eforturi uriaşe, încercări de a-i stabiliza prin legi şi a-i legă de locuri fixe, dar, în general fără rezultate prea reuşite. Cu toate că exista o mare criză de locuinţe, le-au fost repartizate apartamente, chiar în oraşe, dar foarte repede s-au constatat neînţelegeri cu vecinii, obiceiuri şi comportare care contrasta cu viaţa obişnuită a celorlalţi. Pe timpul iernii, şi-au instalat sobe în interiorul apartamentelor, nefiindu-le suficientă căldura dată de calorifere. Focul era întreţinut cu lemne adunate de prin păduri, vechituri găsite prin gunoaie şi atunci când nu le erau suficiente, au început să scoată parchetul de prin camere, nefiind necesar. Ba mai mult, provocau accidente, copiii şi bătrânii nefiind obişnuiţi alunecau prin casă. Odată cu venirea primăverii, au părăsit locuinţele preferând corturile, slobozi, dornici de a se încadra în legile lor înscrise în obişnuinţă, transmise din generaţie în generaţie. Dreptul de a fi stăpâni pe ei, de a face ce vrea fiecare, respect numai conducătorului lor, BULIBAŞA, conducătorul unic căruia i se datora supunere totală, conducătorul şatrei. Dellu citise câte ceva despre această comunitate de oameni, dar nu suficient spre a cunoaşte îndeaproape amănunte specifice vieţii lor. Îi vedea în diferite locuri, auzise multe despre comportamentul lor complet diferit de a celor din jur, că este denumirea unei populaţii originare din Nord-Vestul Indiei care au migrat în Persia, Asia Mediteraniană şi Imperiul Bizantin, mai târziu în Europa, ca prin secolul XIV să fie menţionaţi în Ţările Române sub denumirea de Rromi. În apropierea străzii Avrig unde locuia în acei ani, nu prea dădea cu ochii de prea mulţi ţigani dar asta nu însemna că Bucureştiul nu era plin de ei. La câteva case de a lor locuia un mare proprietar Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

al unui depozit de mobilă şi cherestea, un bun prieten al tatălui, pe nume Saul. Într-o după amiază, aproape pe-nserat, Dellu intrând la cârciumioara lui „Nea Ionel" îl întâlni pe Saul, care puţin marcat de băutura ingerată până la acea oră i s-a adresat cu o voce abia şoptită: - Dellu, să ştii că tu eşti un evreuaş de treabă! Tu eşti unul de-al nostru. Cu mult mai bun şi de încredere ca mulţi dintre-ai mei. În tine am încredere şi-ţi voi povesti ceva care numai noi vom şti şi te vei îngrozi de ce vei auzi. Adă-ne Ionele încă o ulcică de vin şi ceva să înţepăm pe lângă ea până ce voi ajunge acasă. Am un mare necaz şi durere la inimioară! Totul părea atât de frumos în viaţa mea, familia credincioasă, grupată în jurul meu şi dându-mi ascultare totală, toate bune şi la locul lor şi... deodată necazul cel mare. Fiul meu, Nichi, îl şti cât e de frumos şi deştept, cel care doream fiind singurul băiat în familie să-mi urmeze în afaceri după ce eu mă voi retrage, nici mai mult şi nici mai puţin, s-a îndrăgostit! - Şi ce-i rău în asta? Dacă nu acum, atunci când, drag prieten? - Dar ce, mă crezi anormal? Doar am fost şi eu un afemeiat la viaţa mea şi tot m-am „stabilizat" până la urmă la casa mea. Să iubească, să se îndrăgostească că doar nu am nimic împotrivă. Nu-l ţin pentru mine. Să-şi trăiască viaţa şi apoi să fie şi el la casa lui, să-mi facă mulţi nepoţi, să-mi umple casa de bucurie, numai că, vezi, nu asta-i buba! El s-a îndrăgostit de o ţigancă! E drept că nu am văzut în viaţa mea o asemenea fată, cu un trup parcă tras prin inel, de o frumuseţe rară, un trup de şarpe şi ochii satanei, cu un păr negru ca smoala purtat despletit pe spate răsfirat şi care i-a ghicit viitorul în palmă... Am văzut-o într-una din zile trecând pe strada noastră. Din acel moment, eram să spun parcă... dar sigur, a înebunit! Mi-a spus că e în stare de orice spre a o atrage pe această fată care i-a căzut cu tronc şi de nu va fi a lui, merge până acolo încât vrea să se căsătorească cu ea. Mia spus că spălată şi îmbrăcată bine, puţin şcolită va fi o femeie cu superioară tuturor celor întâlnite de el până atunci.

Pag. 87

I-am spus că de nu renunţă la această idee, după multe discuţii avute cu el şi cu nevastă-mea, pur şi simplu, îl dezmoştenesc şi n-are decât să se ducă cu ţiganca lui la şatră. Şi ce crezi ? Nu numai că nu i-a păsat de ameninţarea mea dar a şi plecat la ea fără a mai dori măcar să audă de mine sau familia lui. A plecat cu şatra mutându-se din loc în loc, în cort cu ei, dar separaţi. Nu avea voie să se atingă de ea până ce nu se vor căsători atunci când Bulibaşa îşi va da consimţământul. Dacă ai şti ce avere am cheltuit pe el luându-i cei mai buni profesori, cumpărându-i tot ce visa noaptea. Şi drept răsplată a fugit ca un ţigan cu ibovnica lui în lume. Era atât de alintat, mofturos, mai nimic nu-i intra în voie şi acum? Acasă nu făcea aproape nimic lenevind cât era ziua de mare iar acum, am aflat de la un bun prieten de-al lui pe care l-am rugat, de, ca tată să-mi spună tot ce ştie despre viaţa lui, că l-au trimis repede la muncă, reeducându-l în spiritul şatrei. Fata s-a dovedit că ştia prea bine ce şi cât valora, ce sentimente a reuşit să-i transmită în favoarea ei şi nu s-a culcat cu el până ce nu s-a căsătorit oficial la Sfatul Popular al sectorului de care aparţinem. Împotrivindu-ne nu ne-a trimis nici măcar o vorbă nouă, părinţilor care-l iubim ca ochii din cap. Abia acum, după ce a oficializat legătura cu fata, ne-a transmis prin prietenul lui că de-l vrem înapoi, numai cu ea, altfel să ne luăm adio de la el. Inima de mamă, atât mi-a plâns şi sa rugat de mine că până la urmă m-a înduplecat să-i primesc de dragul lui cu toată ruşinea făcută familiei crezând-o că va fi o criză trecătoare. Până la urmă îşi va da seama ce greşeală uriaşă a făcut şi o va alunga. Cu toţii am crezut că i-a făcut farmece băiatului. Îi vedeam un asemenea viitor strălucit, dar nu alături de o ţigancă. Am pus condiţia ca familia ei de şătrari să nu vină să o vadă iar de vor, numai pe înserat spre a nu fi văzuţi de vecini. Am crezut că nimeni nu va afla dar vestea s-a răspândit cu iuţeală şi toţi se prefăceau doar, de dragul meu că nu ştiu nimic. Nimeni nu ar fi dorit să i se întâmple lui. Dintre toate fetele frumoase, cu o educaţie înaltă, bogate care l-ar fi vrut de bărbat, el s-a oprit la o ţigancă. Ce durere mai mare pentru mine, un biet tată care i-am dorit numai bine? Ce nu i-am cumpărat? Unde nu am dus-o, ce nu i-am îndeplinit din numeroasele cerinţe dovedind a şti prea bine ce vrea? Dar, nu a durat prea mult. Într-una din zile întorcându-ne acasă mai devreme, am găsit un bilet în care cu greu am putut

Pag. 88

descifra că ţiganca plecase de acasă, ea nesuportând viaţa care i se oferea şi că pleacă înapoi la şatră unde are un ţigan de-al ei care o iubeşte şi-i va dărui alături de el libertatea, cea în care se născuse şi nu cea impusă. Chiar de ar fi fost colivia de aur, nu valora nimic pentru ea! Bineînţeles că a luat cu ea toate bijuteriile cumpărate. Am răsuflat uşuraţi într-un fel cu toate că băiatul era disperat în pierderea ei. O iubea, dar şi-a dat seama că o pierduse, în sufletul lui presimţind că nu va rezista la viaţa nou impusă niciodată. Nu au reclamat-o de furt, încet încet s-a liniştit înecându-şi de multe ori necazul în vin... iar după un timp, s-a căsătorit cu o fată foarte bogată care i-a dăruit repede un copil. Acesta l-a determinat să uite ce a fost. Viaţa continua şi cu ea dar şi fără ea. S-a lecuit pentru vecie a mai permite unei ţigănci să-i ghicească viitorul! Poate că Dellu nu şi-ar fi adus aminte de acest episod de viaţă dacă, fiind cazat cu echipa lui topografică într-o comună apropiată de frumosul oraş Piteşti, renumit şi pentru frumosul loc din natură, parcul numit Trivale, dar şi mai mult în acele timpuri, pentru idolul lumii fotbalistice, renumitul jucător Ozon. Fiind avansat în graficul lucrărilor, nu a refuzat invitaţia Secretarului Sfatului Popular a merge la o nuntă ţigănească împreună cu alte personalităţi din comună. Invitaţia le-a fost făcută de însuşi Bulibaşa, şeful suprem al şatrei, cel mai bogat, dar şi cel mai temut, de care şatra ascultă orbeşte, el având drept de viaţă sau moarte asupra supuşilor. Exista o disciplină de fier, demnă poate de invidiat şi la armată. Nu-ţi venea să crezi de ce sunt capabili aceşti oameni, veşnic puşi pe ceartă sau încăierări, în conflict cu legile. Cu toate că în fiecare campanie topografică, echipele erau cazate în locuri diferite, de-a lungul timpului la dispoziţie pentru fiecare lucrare, e drept că în cele mai frumoase colţuri ale ţării, Dellu era întrebat mereu de cei care lucrau în mod stabil, la birouri: - Cum de îţi place atât de mult şi în special ca evreu viaţa asta ca de ţigan cu cortul, mereu şi mereu pe alte meleaguri? E drept că pentru noi a vedea aceste frumuseţi trebuie să plătim, dar o excursie e una şi veşnic pe drum e cu totul alta. Dellu le răspundea de fiecare dată cu zâmbetul lui ce-i cucerea: - Eu iubesc libertatea poate tot atât de mult cât ţiganii şi n-aş putea fi încorsetat stând în aceste încăperi deprimante, văzând zilnic aceleaşi ziduri cenuşii lipsite de viaţă. Sosise şi ziua în care după puţine ezitări, a răspuns invitaţiei, şi din curiozitatea de a asista la o nuntă ce diferea de cele Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

obişnuite despre care auzise lucruri interesante cu privire la desfăşurarea lor. În plus dorea să se afle în relaţii cât mai bune cu oficialităţile locale şi unde mai mult decât la o petrecere oamenii devin mai apropiaţi. Auzise că nunţile ţigăneşti, în multe privinţe difereau de cele româneşti fiind în general foarte „domnoase". Pe la orele opt seara, ajuns la locul unde urma să se desfăşoare nunta, au fost întâmpinaţi cu onor de însuşi Bulibaşa, încadrat de câţiva tineri îmbrăcaţi în costume negre, cămăşi albe, cravate, totul oficial - specific ceremoniilor. Erau mulţumiţi şi recunoscători că li s-a aprobat să-şi instaleze tabăra cu corturile în apropierea comunei. Existau ordine de sus, în încercarea continuă de a-i stabiliza - neavând voie a se instala la întâmplare. Au fost instalaţi la o masă centrală şi repartizaţi la cine să îi servească cu cea mai mare atenţie ca musafirii invitaţi care îi onorau cu prezenţa. În viaţa lor nu văzuseră atăţia ţigani întruniţi, de la copii şi până la cei mai vârstnici, bărbaţii în costume negre, femeile cu frumoasele lor şapte fuste cu un colorit deosebit, având şiraguri de salbe înşirate formate din vechi monezi din aur – „cocoşei”. O muzică îndrăcită cum numai lăutarii o simt, plină de foc, mese lungi, încărcate cu bunătăţi de negăsit la liber. Nimeni nu întreba şi nici nu se întreba de unde şi cum şi le-au procurat în acele vremuri. Feţele de masă albe imaculate contrastau cu participanţii. Nici musafirii nu făceau deosebire de culoare sau naţionalitate conform egalităţii între oameni propovăduită intens de politica timpului cu toate că uşoare reţineri tot existau. Acestea erau totuşi bine mascate prin popularismul ieftin ce se practica. Mirele şi mireasa erau încleştaţi într-un dans ameţitor. În jurul lor se dansa şi se aruncau bani spre mirii fericiţi în cantităţi demne de invidiat. De altfel, nunta era de invidiat în comparaţie cu nunţile ţărăneşti, care datorită timpurilor, deveniseră din ce în ce mai sărăcăcioase. Cu glas scăzut, fiecare dintre invitaţi se întreba cum aceşti participanţi la nuntă, frumos îmbrăcaţi, politicoşi sunt aceeaşi cu cei întâlniţi pe stradă, prin târg, pe unde nu-i găseai care furau, se încăierau, cerşeau pe la toate colţurile de stradă şi nu puteai să scapi de ei sau puradeii lor care ţi se agăţau de haine şi nu te lăsau până ce nu le dădeai ceva de pomană. Totul se desfăşura conform unui protocol foarte bine pus la punct. Mâncarea, băutura la discreţie, muzica, veselia se extindea pe măsură ce timpul trecea. Era o noapte minunată, atmosferă, totul în aer liber sub acoperişul cerului înstelat şi a lunii Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

care avea un aspect deosebit la acel început de lună. Numai că spre ziuă, tot şi-au dat în petec. Unii înfierbântaţi de băutură, aprigi, iuţi la mânie, au început scandalul. Înjurături, bătaie... Şi-au făcut prezenţa şi şişurile pe care ştiau să le mânuiască bine. Invitaţii s-au ridicat de la mese având protecţia Bulibaşei care după ce i-a condus spre ieşire, a trebuit să facă apel la toată autoritatea lui spre a-i potoli şi readuce la ordine. A fost prima, dar gândind şi ultima dată, când Dellu a participat la o asemenea sărbătoare. Nu exagera în aprecieri şi realiză că în lumea lor, cu legile lor nescrise dar respectate cu străşnicie, ei se simţeau bine. La câteva zile după nuntă, Dellu fiind acasă la gazdă având de calculat rezultatele măsurătorilor executate pe teren apoi a desena pe hartă toate schimbările intervenite datorită noilor lucrări de mare amploare efectuate în perimetrul lucrării lui, şi-a luat puţină pauză ieşind în curte spre a se relaxa puţin. În dreptul curţii se oprise o fată cam aproximativ de optsprezece ani, de o frumuseţe care i-a luat ochii din prima clipă, cu un corp parcă luat din cea mai răspândită revistă de modele, unduindu-şi şoldurile schimbându-şi poziţia de pe un picior pe altul în mod vizibil provocator cunoscându-şi puterile. Picioarele nu i se vedeau fiind ascunse de numeroasele fuste pe care le purta... Un păr negru ascuns de o basma, renumita salbă cu galbeni în jurul gâtului, i-au reţinut privirile mai mult decât s-ar fi cuvenit, cu admiraţie sau simplă curiozitate. A întrebat-o ce doreşte văzândo că nu se mişcă din locul care se oprise. O privea admirativ şi nu-i venea a crede că o ţigancă poate avea un ten atât de alb, asemănător marmorei, iar de sub bluza ei, descheiată în mod ostentativ i se vedeau sânii ca, dintr-o neglijenţă premeditată. În loc să-i ascundă, de şi era o încântare să admiri asemenea sâni, ei cu greu erau reţinuţi în decolteu spre a nu se revărsa. La început l-a întrebat dacă nu doreşte să-i ghicească viitorul dar, văzându-l zâmbind a neîncredere, a insistat să-l roage să o ajute cu ce poate spre a nu se întoarce la şatră cu mâinile goale, bani, alimente sau orice obiect. Dellu era impresionat de aspectul ţigăncuşei, frumuseţea, tinereţea şi intonaţia glasului ei care-i suna atât de frumos în urechi. A chemat-o în casă cu toate că ştia că e periculos. Putea să-i fure din casă, nu din lucrurile lui dar ale gazdei... I-a umplut sacul ce-l purta cu conserve de carne şi peşte, biscuiţi militari de război de care dispunea din plin, după care ea a plecat mulţumindu-i şi binecuvântându-l. Ascultând-o,

Pag. 89

nu şi-a dat seama când i-a luat mâna sărutându-io. Nu a mai dat importanţă întâmplării. A făcut o pomană şi gata. Era tare frumoasă, dacă ar fi fost alta, nu ar fi iertat-o să plece fără a-i da „de pomană" şi lui ceva din graţiile ei. Concepţii? Au trecut două zile şi de atunci, în fiecare zi ţiganca era pe urmele lui. A oprit-o într-una din zile şi a întrebat-o: - De ce te ţii după mine? Ea i-a răspuns simplu: - Vreau să vă pot mulţumi din suflet şi să vă văd, ca apoi să plece mai departe pe drumurile şi scopul numai de ea ştiute. A revenit şi l-a rugat săi dea voie să-i ghicească în palmă fără a-i plăti un ban. Cine credea în ghicit? A cedat la insistenţele rugăminţilor ei. A început să-i privească palma cu atenţie, ca apoi să-i spună câteva amănunte din viaţa lui, ea, o străină care nu avea de unde cunoaşte viaţa lui. Era o simplă potrivire sau întradevăr ea îi citea cu pricepere date din trecutul lui? Şi-a ridicat privirea, şi privindu-l direct în ochi, mângâindu-i uşor mâna, să-i prezică noroc în

viaţă, realizări dar şi greutăţi pe care le va învinge, toate desfăşurându-se ca pe un ecran în palma lui. O privea cu ochi de bărbat, nu avea reţineri nici în gânduri şi nici în fapt că e ţigancă. Avea un timbru al vocii atât de ciudat, de învăluitor, un fel de a se prezenta îngrijit, curat,plăcut şi cald, încât simţindu-i căldura mâinii ei, gândurile au plecat mult mai departe, dar s-a oprit la timp. Ce-mi trece

Pag. 90

oare prin cap? Doar nu o să mă încurc cu o ţigancă! Atunci i-au revenit în minte povestea fiului vecinului lor care a fost subjugat de dragostea pentru o ţigancă şi rezultatul ei. A alungat gândurile ispititoare cu greu dar ferm hotărât lăsând-o să plece, dăruindu-i câteva alimente. A revenit din nou a doua zi. A invitat-o în casă, şi a rugat-o să-i povestească puţin despre viaţa ei care o ducea în mijlocul şatrei şi care erau legile lor. A ezitat, aşezată pe un scaun lângă el dar văzându-l cât de mult insistă, a cedat rugăminţii şi a promis că-i va povesti sincer şi îl roagă să-i dea crezare adevăratei ei poveşti. După ce cu greu a oprit declanşarea unui puseu de plâns, nu ştia dacă să-i dea crezare sau să intre şi el în teatru şi prefăcătorie. S-a calmat... Revenindu-şi şi-a şters lacrimile cu poala fustei, după care, cu o voce slabă, tremurând din tot corpul, a început a povesti: - Domnul meu, mă văd în urmă cu mulţi ani, copil la o casă mare, cu părinţi care mă adorau, răsfăţau şi-mi dăruiau tot ce visăm. Într-o zi, ieşind în stradă după o minge aruncată peste gard, am fost ademenită de o ţigancă aflată în apropiere, să merg cu ea la un magazin de unde să-mi cumpere o rochie frumoasă. Am urmat-o şi de atunci, m-am pricopsit cu alţi părinţi, mulţi, murdari şi care mă băteau zilnic nedându-mi decât puţină mâncare cu care să rezist până a doua zi. Pentru a-mi obţine mâncarea mă trimiteau împreună cu alţi puradei la furat sau la cerşit fiind învăţată cum şi în ce fel să procedez. Lecţiile erau zilnice, în folosul productivităţii şatrei. Nu-mi mai amintesc prin câte suferinţe am trecut. Ştiu doar că împlinind vârsta de şaisprezece ani, am fost considerată una dintre cele mai frumoase fete din şatră. Dezvoltată armonios, plăcută la port dar şi la vorbă, admirată de băieţii şatrei care începuseră să se bată pentru a fi în graţiile mele. Într-una din serile când Bulibaşa, ca de obicei băuse mai mult spre a-şi îneca nemulţumirile, văzându-mă pe lângă cortul lui, m-a chemat înăuntru şi mi-a spus: - Trebuie să-ţi începi şi tu viaţa! Ai crescut mare, eşti frumoasă, ai un corp de zână şi primul om care are toate drepturile de viaţă asupra ta sunt, precum ştii prea bine, numai eu. Cine ar fi îndrăznit să se opună şi cum? Dellu nu a crezut-o. Bulibaşa nu are un asemenea comportament în şatră. Cred că acesta era o excepţie. A lăsat-o să continue făcând-o să creadă că îl interesează. Mi-a smuls fustele dezbrăcându-mă, m-a tras spre salteaua lui m-a Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

deflorat în plânsetele şi ţipetele mele auzite de întreaga comunitate de ţigani. Cine ar fi avut îndrăzneala, curajul de a-l opri? El era Dumnezeul lor şi nu era pentru prima dată când fetele erau sacrificate. - M-a chinuit toată noaptea iar la ziuă mi-a ordonat ca în fiecare seară să vin la el că altfel mă omoară. „Tu eşti a mea şi nimeni din şatră nu se va atinge de tine. Altfel îi va omorî şi pe ea dar şi pe acela care va îndrăzni să i se pună în cale. Atunci când eu voi spune sau atunci când alta va fi preferata mea, deci alta urmându-ţi la rând, abia atunci îţi vei putea oferi corpul tău celui care va fi în stare să te cumpere pentru preţul cerut de mine”. Norocul meu a fost că nu a durat prea mult, alteia venindu-i timpul a fi sacrificată, pe măsură ce Bulibaşa vedea în ea împlinirea şi sosirea timpului. Fiecare trebuia să-şi dea tributul jertfindu-se stăpânului. Asta nu însemna că avea voie să-i permită vreunuia din şatră să se apropie de ea, cu toate că erau mulţi care ar fi dorit-o. Aveam, povesti în continuare un băiat frumuşel foc care se ţinea de mine, mă ajută când îmi era greu şi numai cine nu voia nu citea pe faţa lui cu ce ochi de îndrăgostit mă privea. Atunci când a ajuns la urechile Bulibaşei, acesta l-a chemat pe băiat la el în cort, la bătut cumplit, i-a crestat faţa cu şişul şi l-a izgonit amintindu-i şi avertizându-l că de va mai auzi că se ţine după ea înainte de a încuviinţa el acest lucru, îl omoară. Dellu a oprit-o din povestit, i-a dat un păhărel de lichior,care fiind dulce i-a plăcut. A întrebat-o apoi: - Asta în interiorul şatrei dar în afară? - Domnule, dar cine se uită la o ţigancă ca mine? Şi eu sunt om dar, cine s-ar încurca cu o cerşetoare. Dellu, curios din fire dar şi surprins de povestea ei continuă să o întrebe: - Eşti sigură că nu e totul doar o poveste de adormit copii? A început să plângă şi printre suspine i-a răspuns: - Vedeţi cum nu sunt crezută? Nu toţi sunt mincinoşi nici în lumea noastră la fel ca şi în a dumneavoastră. Există păduri dar nu lipsite de uscături! - Ai căutat vreodată să mai afli ceva despre adevăraţii părinţi? - Nu am avut altă posibilitate decât a întreba printre bătrânele şatrei dar au trecut atâţia ani... În plus, cine i-ar recunoaşte? Au schimbat atâtea locuri de-a lungul vremii încât cine mai putea spera într-o minune de a-i reîntâlni. Credeţi că în Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

lungile mele nopţi de chin nu m-am gândit la bieţii părinţi cât de mult m-au căutat îndureraţi de pierderea copilului lor? Poate că s-au resemnat de mult, poate că pierderea copilului i-a lăsat cu sufletul o rană de nevindecat pentru tot restul vieţii. Dellu constată cu plăcere dar şi cu o teamă nedefinită că se instalase între ei o oarecare apropiere în ciuda faptului că nu era sigur că nu-i o poveste ţigănească. Au mai trecut câteva zile în care nu a mai venit. Îi pregătise o nouă rezervă de conserve, era dornic de a termina campania cu bine şi a se întoarce la casa lui. Gazda lui Dellu îl invitase la nunta unei fete dintr-o comună învecinată pe care vroia să o cunune dar el a invocat că e în aşteptarea unei comisii de control şi nu are timp. Şi astfel, după o seară prelungită cu şpriţuri multe băute împreună cu câteva din oficialităţi ale comunei, puţin obosit, a rămas acasă pentru refacere. Atunci a venit din nou, destul de devreme, ţigăncuşa, lui cum îi plăcea s-o alinte. A servit-o cu lichiorul carei plăcea pentru că era dulce, l-a băut şi pe al doilea, şi când a servit-o şi cu un pahar de vin, a observato că e marcată. I-a fost ruşine să spună că nu apucase să mănânce nimic fiind pe stomacul gol, de dimineaţă. Când s-a apropiat de ea şi a strâns-o în braţe, a constatat că nu întâmpină nicio împotrivire, ba chiar mai mult, parcă aştepta tremurând să se petreacă ceva cu ea. Cum Dellu se înfierbântase şi el, a continuat s-o mângâie, s-o sărute, să o caute pe peste tot... Încinşi, nu şi-au mai dat seama când, dezbrăcaţi la piele, s-au iubit cu intensitate, ea dăruindu-se cuprinsă de focul arzător care o mistuia de mult timp. Două zile şi două nopţi nu a mai părăsit casa. Mâncarea îi era adusă de unul dintre militarii care răspundea de bucătăria echipei. Prin acesta a comunicat celorlalţi militari că sunt liberi pentru instruire, odihnă, curăţenie şi refacerea forţelor pentru săptămâna următoare... care se anunţa destul de grea. Totul în taină. Dispăruse pentru cei din comună fără urmă. Perdelele trase şi uşa închisă. Lui Dellu nu-i mai trebuia o altă aventură cu toate că multe din fetele cunoscute îi puseseră gând rău. De ce nu ar pune mâna pe un ofiţer? În ceea ce priveşte gazda, după un început furtunos, nu o mai căuta fiind şi periculos... iar acum, era mulţumit luând cât mai mult din relaţia fierbinte cu tânăra care nu ştia ce să-i mai facă spre a fi mulţumit şi să nu o alunge de lângă el. Atunci când el o dorea, îi stătea la dispoziţie manifestând un devotament neîntâlnit în viaţa lui aventuroasă. Venea la Dellu când acesta dorea, la orele înserării

Pag. 91

spre a nu fi văzută. Se îmbrăca ca de sărbătoare la fiecare întâlnire, şi îi era ca un câine credincios în apropiere aşteptând doar un semn al lui. Timpul, prieten şi duşman a ajuns la sfârşit, lucrarea se terminase şi urma să-şi schimbe locul într-o altă lucrare. Ar fi fost nedrept să nu fi recunoscut că-i devenise dragă. Cât de greu devenise a-i spune despre plecare. - Voi lipsi un timp după care voi reveni... S-a uitat la el lung, cu mâhnirea citită în ochi şi în suflet. Plângând cu suspine i-a spus: - Am ştiut de mult că va veni şi ziua asta. Nu putea ţine toată viaţa, cu toate că mi-aş fi dat şi viaţa pentru tine la nevoie. Am încercat să mă obişnuiesc măcar cu gândul, dar... am amânat mereu imaginea clipei despărţirii. Am ştiut că voi plăti scump îndrăzneala de a-mi ridica ochii la un om cu un rang atât de înalt pentru mine, dar, nu m-am împotrivit soartei. Vezi? Eu care ghicesc soarta altora, nu mi-am putut-o ghici pe a mea. Înţeleg că am beneficiat de ceea ce nici în cel mai fericit vis al meu n-am realizat şi pentru tot ce a fost, eu îţi mulţumesc! Te voi ţine în sufletul meu tot restul vieţii mele cu dragostea cu care numai o ţigancă poate iubi un bărbat. Mi-ai dăruit cele mai fericite clipe din chinuita mea viaţă, clipe care-mi vor ţine tovărăşie tot restul vieţii mele, iar când voi fi singură, le voi retrăii pe fiecare în parte, doar în sufletul meu. După ce i-a sărutat mâinile care-o mângâiaseră de atâtea ori, a fugit spre a nu o mai vedea cât era de distrusă. Mult timp după ce plecase, fiorii voluptăţii abia trecute dar prezente în trupul lui îl cuprindeau în mantia lor. Niciodată nu reuşea să se sature unul de altul atunci când începeau nopţile lor, iar când se terminau doreau mereu a le continua. Aşteptau înfioraţi revederile, repetarea iar şi iar, fără sfârşit. Din spusele ei, educaţia pe care o primise în şatră, era dirijată spre realizarea scopurilor comunitare şi se ştia că pentru a o obţine se cerea o sumă foarte mare, pe drept revendicată. Bulibaşa răspundea de fixarea zestrei iar ei nu-i rămânea altceva de făcut decât să-şi aştepte într-o supunere totală soarta. Au trecut în fugă un număr de ani. Lucra la periferia unui oraş, când, la picioarele lui, înecată în lacrimi de foc recunoscu pe „ţigăncuşa” lui! Surprins de repeziciunea cu care se petrecuse evenimentul, a ridicat-o în picioare, şi privind-o în ochi, a îmbrăţişat-o sub privirile întrebătoare ale militarilor care nu apucaseră să o îndepărteze de lângă aparatul unde lucra şeful lor, crezând că este vreo cerşetoare oarecare. Nu se schimbase aproape deloc. O basma neagră îi acoperea frumosu-i păr negru şi parcă-i întuneca frumosu-i chip, umbrindu-i şi zâmbetul ei... devenit atât de drag

Pag. 92

cândva. Ştergându-i lacrimile de pe ochii ei adoratori, aceasta a reuşit cu greu să-i spună: - Domnul şi stăpânul meu, doar în gândurile mele mai speram la ceea ce părea imposibil, să te mai revăd măcar odată! Dellu le-a dat liber militarilor, miraţi că stă de vorbă cu o ţigancă. A invitat-o la o cofetărie unde sub privirile mirate sau contrariate ale vânzătoarei a ascultat povestea celor întâmplate după plecarea lui din comună. Conform promisiunii, Bulibaşa a vândut-o pe un preţ bun celui care o iubise din copilărie. Muncise ca un rob spre a putea agonisi banii ceruţi pe ea şi reuşise să fie a lui într-o nouă viaţă împreună. Acesta nu a întrebt nimic. Ea era îngerul lui păzitor. Dar totuşi, cu timpul a mirosit ceva. După ce a bătut-o măr a mărturisit că „s-a iubit cu un domn”... Cei din şatră au vrut să o omoare pentru trădare, dar Bulibaşa a fost forţat să o ierte, în urmă şantajului la care a fost supus. - Dacă-mi face ceva, eu îl denunţ la poliţie pe Bulibaşa, unde ţine aurul topit al şatrei. Aceasta ar fi dus la arestarea lui şi cine putea prevedea ce soartă ar fi avut şatra fără cel care-i conducea. Averea întregii şatre se afla sub formă de lingou topit şi introdus în oiştea de la căruţa Bulibaşei, cel care administra nu numai viaţa lor, dar şi fructificarea furturilor care se transformau imediat în aur. Era rezerva supravieţuirii în caz de urgenţă. Nimeni nu a putut înţelege cum a aflat ea acest secret ştiut doar de cei câţiva bătrâni, ajutoarele imediate ale Bulibaşei. Poate el beat îi mărturisise? Poliţia îl arestase de nenumărate ori, îl cercetase cu metodele moderne de care dispunea dar niciodată nu putuse afla în ce constă şi unde-i depozitată toată averea şatrei. Dacă-l descopereau, aurul l-ar fi confiscat şi apoi l-ar fi condamnat la ani grei de temniţă, deţinerea aurului în acea vreme fiind un delict deosebit de grav. Şatra ar fi rămas fără conducător sau ar fi dus la lupte interioare necruţătoare pentru ocuparea acestei înalte funcţii. - Trebuie să-ţi spun că nu te-am uitat o clipă, fie bună, fie rea. Dar gândul că am iubit şi am fost iubită de un boier, fie măcar pentru o clipă, o iubire Domnească, m-a făcut să mă simt şi eu un om şi nu doar o simplă ţigancă. Destul o clipă spre a nu te uita o viaţă! Te voi iubi până-n ultima clipă a vieţii, sufletul meu te va reţine până la moarte şi de acolo mai departe! A fugit apoi cu aceeaşi grabă cu care se apropiase. O chemau, poate, noile-vechile îndatoriri. Soarta... Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

CATASTROFA

ra o seară de vară, într-o ţară oarecare, aflată pe un continent numit nu se ştie de ce, bătrânul continent, cu toate că el avea exact aceeaşi vârstă ca şi celelalte. Aşaaa, cam pe la mijlocul telenovelei de maximă audienţă, se întrerupse, fără nici un avertisment, curentul electric. Faptul în sine, deloc surprinzător în acea ţară, stârni reacţiile obişnuite. Populaţia urbană, în marea ei majoritate se puse pe înjurat după cum urmează: societatea Electrica, salubritatea, primăria, guvernul, preşedinţia, N.A.T.O., Uniunea Europeană, războiul din Irak, americanii cu bombele lor tâmpite (este remarcabil ce repede aceştia luaseră locul ruşilor în imprecaţii), masoneria, mă rog, tot ce ştia fiecare, dar fără nici o discriminare, cu belşug de metafore şi fantezie. Telefoanele sunau fără încetare la dispeceratele din teritoriu ale societăţilor de electricitate, la care nu mai răspundea nimeni, pentru că nici ei nu ştiau ce se întâmplă. O foarte mică parte dintre oameni, cei cu memorie, îi mai înjurau şi pe extratereştri, deoarece ştiau ei foarte bine, aceştia şi în trecut se ţinuseră de astfel de pozne pe care nătăfleţii le explicaseră în fel şi chip ca să-i prostească pe cei interesaţi de adevăr. Tinerii din discoteci, dând dovada unei perseverenţe remarcabile, nu şi-au întrerupt activităţile de bază: băutul, datul la nară, sau la venă şi unduiala în ritmul muzicilor şi a stelelor ce li se învârteau prin cap. Oamenii aflaţi prin restaurante au constatat cu surprindere că pot mânca la lumina lumânărilor, fără neoanele acelea specifice de regulă sălilor în care se fac operaţii pe creier, despre care li se spunea că-i ajută să nu-şi bage furculiţa în ochi şi, mai ales, fără frica exploziei stomacului, sau a ficatului din cauza zgomotelor făcute de instrumentele electronice ale orchestrei. Foarte fericiţi au fost şi îndrăgostiţii, mai ales că descopereau existenţa lunii; amanţii, fiindcă nu mai circulau lifturile şi astfel scădea procentul de risc; fetiţele cu multă vechime în branşă, că la întuneric se puteau da drept şcolăriţe; spiritiştii, babele ghicitoare şi, evident, hoţii, cu alte cuvinte o parte însemnată a populaţiei active de la oraş. Populaţia rurală, am putea spune că nu a prea observat nenorocirea din cauze oarecum diferite însă convergente. În primul rând erau cei pentru care electricitatea nu se inventase încă, apoi cei care se mulţumeau cu becurile de pe uliţă, cei frânţi de muncă, sau de băutură care la ora aia dormeau de mult, sau cei care deşi aveau instalaţii electrice în toată casa nu le foloseau decât când era nuntă, botez, cumetrie, sau lăsata secului, în rest electricitatea fiind mult prea Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

scumpă pentru a o risipi. Oricum fiecare gospodar avea lampă cu gaz, lumânări pregătite pentru orice situaţie, chibrituri, felinare de vânt, opaiţe şi multe alte chestii necunoscute la oraş unde se crede că totul se rezolvă cu telecomanda. Mai bine zis se credea până atunci, pentru că nici a doua zi curentul nu a revenit, deşi mătrăşirea expresă a tuturor directorilor din zona de interes fusese anunţată de ministru prin telef o a n e l e speciale, ca fiind de natură să restabilească imediat, dar imediat, situaţia, iar primăriile să anunţe cum or şti ele acest lucru poporului, deoarece: „vin alegerile, bă, boilor şi câştigă dobitocii ăilalţi, ăia de-i beştelirăm noi trei ani la rând, şi ne pun pieile pă băţ, bă, cretinilor, lua-v-ar dracu’ dă idioţi”! Deşi noii directori, împreună cu prefecţii, primarii, plus lingăii puterii, se străduiră, pe cât îi ducea pe fiecare mintea, să îndeplinească ordinele primite, fiind în joc interesele lor şi nu durerea ăluia de-i zice popor la alegeri, apoi turmă, curentul electric nu se lăsă impresionat, rămânând ascuns cine ştie pe unde! În scurt timp nu mai circulă nici o maşină, nici un tramvai, sau tren, nu mai apăru nici un ziar, televizoarele deveniră utile doar ca acvarii, radiourile nici măcar atât, consignaţiile se umplură de sisteme audio-video şi home-cinema, lipsite de valoare de piaţă, becurile electrice erau folosite ca ornamente în grădini şi, în general, tot ce se lega de ideea de electricitate deveni inutil. Oamenii începură să respire un aer care, spre deosebire de trecut, nu mai era vizibil, dispărură migrenele şi alergiile, se reauziră cântecele păsărelelor, în schimb nu se mai auziră scandalurile din parlament dintre aşa-zisa opoziţie şi presupusa putere. Guvernul declară naţiunea în pericol, starea de catastrofă şi ceru ajutorul comunităţii planetare, care trimise la faţa locului un înalt comisar (aceştia sunt întotdeauna înalţi, deşi cel sosit acum purta talonete şi se ridica pe vârfuri

Pag. 93

când verifica cu propria lui mână, înaltă şi ea, că lungă nu putem spune, dacă nu cumva se aprind becurile când manevrează EL întrerupătorul). Cum becurile nu-şi dădeau seama cu cine au de-a face, rămâneau stinse ca proastele şi, îngândurat, înaltul comisar petrecu câteva seri la rând într-un restaurant dând o înaltă (cum putea fi altfel!) apreciere feluritelor specialităţi gastronomice pregătite din produse ecologice la foc domol, de vatră, lăutarilor, cărora nu li se vedeau decât talentul şi dinţii, precum şi celor două zeiţe ale nopţii, care printr-un miracol desigur, produceau tot felul de curenţi, unul mai electrizant decât altul, folosinduse cu o remarcabilă dibăcie doar de limbuţele lor catifelate. Edificat asupra problemelor, înaltul comisar, prezentă forurilor diriguitoare un raport amplu în care spuse că nu este vorba de nici o catastrofă (acestea fiind exact definite în codurile de procedură ale comunităţii planetare!) şi că, în urma verificărilor pe teren, poate afirma fără nici o îndoială că oamenii din acele locuri sunt fericiţi şi o duc bine, la adăpost de poluare, consum de droguri, accidente ecologice, sau nucleare, deşertificare, boli psihice, deraieri de trenuri, catastrofe aviatice, electrocutări, greve, infecţii post operatorii şi câte şi mai câte! În zonă era exclus, pe o perioadă îndelungată şi războiul, deoarece nu avea nici un sens să agreseze cineva un stat care nu mai producea nimic. În urma acestui raport, comunitatea răsuflă uşurată şi trecu la problemele importante ale planetei, respectiv războaiele de rutină, vulcanii, încălzirea globală simultană glaciaţiunii şi ruperii păturii de ozon, ameninţările teroriste la adresa bunăstării generale, proliferarea pornografiei, a armelor chimice, a show-urilor televizate şi multe alte probleme cu adevărat serioase. Disperat, guvernul ţării aceleia îşi dădu demisia în bloc şi nici nu se mai alese vreunul deoarece nemaifiind televiziune, nici ziare, nici maşini cu girofar, iar hainele de firmă, ghiulurile şi brăţările nu se mai vedeau, nu mai avea nici un haz să fii demnitar, că nu mai ştia nimeni ce mare şi tare eşti tu, aşa că: „hai, acasă, măi băieţi, să ne vedem de treburile noastre, mai dă-i în pielea mea pe ingraţii ăştia de mocofani, că-ţi pierzi sănătatea pentru ei şi uite răsplata: acum nici nu mai ştiu de noi!” Şi în plan demografic se produseseră mutaţii semnificative! Populaţia urbană se trezi fără acel important segment de cerşetori, scormonitori în gunoaie şi boschetari fără de care nu se putea concepe civilizaţia marilor aşezări. Îi măturase frigul, foamea, faptul că nu mai erau resturi de aruncat la gunoi, iar banii aveau doar întrebuinţări numismatice. Dispărură şi hoţii odată cu prăbuşirea conceptului de valoare preexistent şi înlocuirea lui cu supravieţuirea prin

Pag. 94

muncă. În iarnă, frigul năprasnic alungă şi ultimele rămăşiţe ale vechii gândiri, împreună cu maidanezii de toate categoriile şi o bună parte a locuitorilor care-şi stabiliră domiciliul (un fel de a spune, deoarece nu se mai eliberau buletine, sau cărţi de identitate) la ţară. Primii ani au fost mai grei până când oamenii au reînvăţat să muncească, să-şi producă bunurile necesare traiului (acum numai de folosinţă îndelungată, termenul de unică folosinţă dispărând nu numai din graiul ci şi din mintea tuturor), apoi lucrurile au intrat pe un făgaş ce părea de mult uitat, reluându-se obiceiurile horelor, ale sărbătorilor tradiţionale (a dispărut încântătorul Halloween, precum şi atât de popularul Valentine’s Day) şi cum nu mai erau nici prezervative, sau televizoare cu o prezentatoare nostimă care săţi spună când să te culci, naşterile se ţineau lanţ, semn că înainte de somn oamenii nu mai erau frământaţi de gânduri prosteşti. Aproape firesc, zona fu declarată paradisul turismului ecologic, milioane de oameni de diferite naţii venind să vadă cu ochii lor cum de este posibil să se trăiască fără electricitate. Şi mai uimiţi erau când localnicii dădeau dovada unei indiferenţe criminale faţă de telefoanele mobile 3D, laptopuri, camere digitale, palmtopuri, voice-record-uri, MP-uri şi câte şi mai câte fleacuri pe care turiştii le arătau cu mândrie, iar apoi le ofereau ca răsplată pentru o cazare şi o masă cu vestitul borş de fasole cu tarhon. Abia spre casă îşi reveneau din uimire că, uite, spre surprinderea lor, fuseseră refuzaţi cu indignare şi cu asigurarea dată de localnici că ei au în pod o mulţime de jucării d’astea, printre nucile de la uscat. Meşteşugurile tradiţionale, morile de apă, de vânt, industria lemnului şi a pietrei sculptate, a îmbrăcămintei confecţionată manual, la fel ca şi încălţămintea, din piele, lână, bumbac, in, sau mătase (produsă din gogoşi nu din petrol) au cunoscut un mare succes de piaţă, deşi se produceau greu şi foarte ineficient cum ar fi spus economiştii (spre fericirea tuturor nu mai existau prin acele locuri!), numai că preţurile încasate erau pe deplin compensatorii. Lipsa aşa-numitelor programe sociale, eliminase de mult parazitismul social şi se considera normal să trăiască numai cine este în stare să o facă, ceea ce a acţionat, în timp, ca un veritabil sistem de selecţie naturală cu efecte în planul sănătăţii, la asta contribuind şi dispariţia sistemului sanitar de care, pe vremuri, se plângea toată lumea. Cei care nu munceau din diferite motive, emigrau în lumea cealaltă, aia bună, bună de tot, că în aia bună din restul continentului nu aveau cum, fiindcă nimeni nu avea paşaport. Au reapărut desigur babele cu leacurile lor naturiste, mult mai eficiente după cum apreciau străinii, ăia Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

care aveau cum să facă diferenţa, ierburile de leac având mult mai mare căutare la export decât, pe vremuri, oţelul, cimentul, sau îngrăşămintele chimice. Dispăruse şi fierul vechi de peste tot, în parte vândut, în parte transformat în unelte agricole de fierăriile săteşti, pădurile ocupau cea mai mare parte a suprafeţelor şi erau pline de animale considerate pe vremuri pierdute ca specie, de vânat se vâna cu suliţa, cu arcul, sau cu nişte capcane rudimentare, la fel se şi pescuia, că acum nimeni nu mai considera asta un sport, trofeele nu mai împodobeau holurile vilelor de lux şi nici peştii nu mai erau scoşi din apă pentru a fi pupaţi pe bot ci pentru a-şi îndeplini rolul biblic de hrană pentru oameni. Este drept că, din când în când, în zonă apăreau tot felul de indivizi îmbrăcaţi în haine de camuflaj şi pălărioare cu pană de cocoş, purtând încruntaţi puşti cu lunetă, hotărâţi parcă să mântuie, precum odinioară sfântul Gheorghe, omenirea de dihăniile din acele locuri, dihănii despre care se vorbea în şoaptă pe la sindrofiile lor de mari specialişti cinegeticieni. Numai că, fiarele din acele păduri nu erau pregătite pentru un astfel de eveniment nefiind hrănite la ocol cu grăunţe şi sedative şi nici nu stăteau legate cu lanţul de copac în bătaia puştii. Fiind deci ele atât de proaste şi hămesite, adeseori, din temerari mai rămânea doar pana de la pălărie, sau vreun ciot de puşcă rupt de fioroşii colţi ai bestiilor necivilizate. Chiar şi religiile se revigorară, apropiinduse de nevoile fireşti ale oamenilor, iar aceştia nu mai mergeau la biserică ca să-i vadă lumea, sau să asculte cântece la sintetizatorul de voce, ci pentru că inima lor, curăţată de multe ispite, trăia simplu adânca bucurie a iubirii întru Domnul. Cum cărţile nu se mai puteau edita peste noapte, dispărură şi turmele de scriitori tăiaţi de irepresibila nevoie de a comunica omenirii ce-i frământă pe ei, spre bucuria copacilor care nu se mai vedeau astfel sacrificaţi în zadar. În mănăstiri, reapărură scribii, cei care lăsau adevărata moştenire culturală urmaşilor, în frumoase bucoave scrise de mână cu arabescuri şi înflorituri. Pe scurt, deşi statisticile arătau că locuitorii acelor pământuri erau printre cei mai bogaţi de pe continent, veniturile realizate din turism şi vânzarea produselor specifice fiind uriaşe (ce-i drept nu funcţionau nici băncile care mor de dragul bunăstării clienţilor), ei nu doreau cu nici un chip să se modernizeze, trăiau ca nişte primitivi, ceva de neînchipuit pentru civilizatul continent, drept care regiunea a fost declarată rezervaţie a naturii, civilizaţii băgându-i în mă-sa pe localnicii cei încăpăţânaţi, după cum suna o formulă foarte mult uzitată pe acele meleaguri, ceea ce nu i-a împiedicat pe băştinaşi să declare că lor li se rupe şi Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

că ei, aşa sălbatici cum sunt, o duc bine şi n-au nevoie de altceva. Adică, altfel spus, erau fericiţi nesimţiţii, dând astfel mare bătaie de cap altor guverne, lua-i-ar dracu’ să-i ia de dobitoci! Dar, după cum bine ştim, fericirea în lumea asta este ceva suspect de trecător, aşa că, într-o bună zi, la fel de misterios cum dispăruse, curentul electric reapăru! Omenirea răsuﬂă uşurată, iar troglodiţii începură din nou să înjure, ﬁindcă asta nu uitaseră! De data asta însă, primii pe listă erau extratereştrii cu tot neamul lor de hahalere ce se ţin numai de porcării şi de experienţe riscante, pe pielea altora, bineînţeles!

LA REGIM, CA LA REGIM Mi-aduc aminte că, în urmă cu mai mulţi ani, am urmat un regim de slăbire, numit şi de alimentare raţională, ce-i drept nu singur ci împreună cu un grup de oameni, un grup mai măricel, care se cheamă de fapt popor. Regimul era atât de bine alcătuit încât purta chiar numele inventatorului său, omul care se ocupa şi de aplicarea lui, un tip foarte priceput, vestit în acele vremuri pentru modul genial în care făcea praf tot ce atingea. Până la urmă ar ﬁ reuşit şi cu noi, numai că, proşti cum suntem, n-am înţeles valoarea ştiinţiﬁcă a experimentului, toată ziua umblam după crăpău, pârlind tot ce părea comestibil şi evident eram plini de boli şi belele, aşa cum ne asigurau nutriţioniştii vremii. Până la urmă disperat de încăpăţânarea cobailor, directorul experimentului a făcut o cădere nervoasă şi se pare că a cerut unor trupeţi să-l împuşte la un zid, ceea ce ăia chiar au făcut cu un entuziasm sincer, dar cu foarte puţină îndemânare. Sensibilă, soţia omului, cea cu care el împărţise tot felul de bogăţii, titluri şi onoruri, mai puţin alimentaţia raţională, dar asta numai din cauză că doamna era, bineînţeles, perfectă şi n-avea nevoie de astfel de prostii, ce şi-a zis ea în mintea ei perfectă : - Ia să împart eu cu ăsta al meu şi ultima afacere, dar mai lacomă, (mde, ca orice femeie) şia însuşit cea mai mare parte a trasoarelor expediate de răcani. La sfârşit, în mod cu totul surprinzător, dacă te luai numai după expresia feţei, părea destul de mulţumită de câştigul acela neaşteptat. Din toată povestea asta, scăpat eu întreg la trup, că la minte mi-e greu să-mi dau seama, am jurat să nu mai ţin regimuri de slăbire, să trăiesc normal, mâncând conform puterii buzunarului şi am constatat foarte uimit că după cincisprezece ani nu mă loviseră bolile acelea cumplite pe care mi le prevesteau specialiştii, având toate drept cauză,

Pag. 95

îmbuibarea. Vă daţi seama deci, cam cu ce sentimente am primit mai zilele trecute, anunţul foarte înţepat al soţiei, că ea, împreună cu un grup de doamne de cea mai bună condiţie, care citesc reviste de specialitate, la coafor, unde au şi un fel de stat-major, au luat hotărârea fermă de a se hrăni sănătos respectând cu sfinţenie preceptele unui regim de slăbire prezentat într-o revistă americană de o blondă superbă, beneficiară a acestor miracole, ce se cheamă sparanghel, pătrunjel şi mai ales fenomenalul ceai de troscot . - Femeie, nu-l mânia pe Dumnezeu, nu ştii că orice tâmpit care flămânzeşte va slăbi chiar dacă nu vrea şi doar cei înţelepţi se pot bucura de savoarea bucatelor şi totuşi să nu se îngraşe ? „Femeia” mă priveşte cu scârbă şi pleacă la club, cartierul general, de unde arhanghelii alimentaţiei raţionale vor mântui lumea de păcatul poftelor trupeşti. Intru oarecum în depresie constatând cu tristeţe că mult mai are de muncit creatorul până când îşi va desăvârşi opera. Ca de obicei când simt angoasa băgându-şi ghearele în sufletul meu dau telefon unui prieten, mare specialist în tămăduiri pe profil şi îl invit a doua zi, sâmbătă, să punem de un descântec, de o vrajă, ceva, să nu cumva să rămân în halul ăsta şi să mă apuc de scris poezie onirică. Prietenul meu înţelege rapid despre ce este vorba şi a doua zi pe la ora prânzului, vremea când la clubul femeilor se cădea în extaz pentru salata de anghinară, se prezintă cu sculele şi toată ştiinţa sa de mag. De fapt prietenul meu este scriitor de

umor, gastronom, nu varsă nici o picătură din paharul care-i stă în faţă, cu mare dar în a povesti tot felul de snoave care de care mai hazoase, pe scurt, cel mai potrivit remediu în asemenea situaţii. Omul venise, precum vedeţi bine pregătit, (este desigur prietenul care se cunoaşte la nevoie) mă priveşte, declară că-s pe ducă şi-mi propune o terapie de salvare, una citită de el pe un papirus din Regatul vechi al Egiptului. Treaba e simplă şi

Pag. 96

lipsită de durere: libaţii şi jertfe. Fug în cămară şi scot o sticlă cu ţuică de Văleni, galbenă ca mierea, înnobilată de iubirea doagelor de dud ce au ţinuto în braţe doisprezece ani. Plini de grijă pentru sănătatea noastră, că şi vraciul trebuie să se apere de relele influenţe, tragem primele gâturi direct din sticlă. Depresia mea începe să chiţcăie înspăimântată, iar lui îi vin puterile tămăduitoare. Aprindem şi jertfelnicul din fundul grădinii în timp ce magul pune pe farfurii puţină brânză de oaie, câteva măslinuţe şi nişte cârnaţi afumaţi, de Pleşcoi, ce poartă în ei aromele păcatului şi ştiinţa vrednicilor munteni din părţile Buzăului. În felul acesta alte câteva păhărele de ţuică iau drumul sufletului chicotind vesele. Între timp se face şi jarul pe care arunc, fără zgârcenie, o păstrămioară de batal, câteva felii de pulpă de porc pe care le-am frecat cu usturoi şi mirodenii, câţiva cârnaţi graşi, aroganţi, cu aere de nobili, aureolaţi de aroma cimbrului, apoi, aşa să fie acolo şi nişte cotlete cu steluţă de grăsime la mijloc şi os tânăr numai bun de ros. Fumul jertfei se înalţă spre cer, Dumnezeu se milostiveşte de mine, depresia cade zdrobită la pământ şi nici nu mă grăbesc să o calc în picioare cu dispreţ. Susţinem digestia bucatelor cu o pâine neagră făcută la vatră şi o Băbească de zile mari, dintr-un an secetos, pe care o păstrez eu în sticle îngropate în răcoarea pivniţei, special pentru asemenea zile de criză. Curg bancurile, râdem de întâmplări pe care nici nu prea mai putem să le povestim, până şi Ramses, boxerul meu auriu, pare vesel deşi n-a băut nimic, dar s-a ghiftuit ca un porc. Spre seară când începusem să devenim deja melancolici şi ne curăţam gura cu nişte mere roşii şi crocante ca obrajii unei blonde care a fugit prin ger, apare nevasta mea afişând un aer victorios şi o culoare cam pământie. Ne priveşte, evident cu milă şi dispreţ, apoi se duce să se schimbe. Peste zece minute se întoarce schimbată mai mult la faţă şi rade tot ce a scăpat de la noi, apoi sparge nişte nuci şi le cinsteşte cu vinul cel vârtos. Spre norocul ei, noi nu mai putem rosti cuvântul troscot, despre sparanghel ce să mai spun, aşa că nu ne arătăm curioşi asupra virtuţilor noului regim de viaţă lungă, promovat de blonda şi apetisanta americană.Umanizată complet după al doilea pahar de vin, draga de ea ne face nişte cafele groase, cu caimac pe care le onorăm pufăind ţigări de foi cu banderolă aurie.Ne despărţim când luna ne cam arată obrazul, îl conducem pe terapeut, iar la întoarcere îmi trec braţul peste talia destul de plinuţă a dragei mele soţii. Mesajul a fost bine înţeles şi, a doua zi, am ajuns la concluzia să recomandăm ceaiul de troscot unei vecine de peste drum, o babă ţicnită care ne aruncă melci în grădină. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Emilian MARCU Adrian Frăţilă, La arat văzduhul, editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2013, 80 p, coperta semnată de Vasi Pleşa ( O rânducică rătăcită sub tavanul unei încăperi), Scrisoare generaţiei următoare, editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2013, 86 p. Ilustraţii de Viorel Surdoiu. Apărute în condiţii grafice deosebite, demonstrând astfel că poez i a bună s e poate prezenta cititorului în cărţi frumoase, cele două cărţi ale lui Adriasn Frăţilă fac o notă aparte în avalanşa de apariţii editoriale. Făcând parte dintr-o generaţie de poeţi care cu adevărat au învăţat lecţia marii poezii de la indiscutabilii maeşti ai literaturii române, preţuind cuvântul şi metafora, Adrian Frăţilă scrie : „Trosneşte zodia fecundă/ A clopotului cu carbid/ Bătut amarnic într-o dungă/ De limba timpului perfid// Deasupra faptelor furnicii/ Dintre mormintele de fier/Unde primim în dar rugina/Unde nu-s orb şi unde sper// Mai mult decât îngheaţă ora -/ Acest produs artizanal/ Intors sub ultramicroscoape/ De zeul uns la carnaval// Care-i dă umbrei mari conturul/ Şi joacă rolul adecvat/ Cu un olimp de recuzită/ Şi un trident adevărat”. Adrian Frăţilă a învăţat lecţia de poezie şi mai ales de singurătate şi ştie că gloria nu se face nici la uşi de cafenele şi nici în haită precum fac iştii de astăzi, cei care consideră că litaratură mare începe cu ei. Acestei generaţii i se adresează Adrian Frăţilă prin noua sa carte de poeme, spre a înţelege şi a preţui poezia devărată. Fără a fi, neapărat, o carte polemică sau un manifest cartea de poeme „Sscrisoare generaţiei viitoare” este o lecţie şi o probă de poezie. Născut cu satul în glas el scrie: „La înălţimea gândului ridic/ A satului Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

icoană-ncărunţită/ În care pâinea se mai surpă-n spic/ Iar mierea lângă buze-i drămuită” sau „ Mamă, de voi lipsi prea multă vreme/ Să ştii că nu din spate m-au prins arme/ Şi-ai să-nţelegi că sângele nu doarme/ Precum un crin uitat între poeme”, Nu doarme nici metafora nobilă, acea pecete de aur pe inima poemului şi poezia te încântă, te bucură şi te împlineşte. Un aer primăvărarec străbate poezia din aceste două cărţi ca un imn adus strămoşilor, patriei, înaintaşilor, eroi sau anonimi. Un poem frumos dedică Adrian Frăţilă, şi nu mă surprinde asta, lui Eminescu, un poem pe care îl voi cita aici: „S-a născut ca în poveste-/Prinţ romantic şi frumos/ tăinuind pumnalul sorţii/ Ascuţit, până la os// luminează fără seamăn/Simplu şi-ntemeietor/ Frunte lui încoronată/ Tot de gânduri şi de dor// Are-n ochi nemărginirea/ Şi-ale lacrimilor ploi/ Cu iubire înfiorată/ Ţărmul umerilor goi//Vine-nfăşurat în manta-i/ De îngheţuri şi de foc/ Însoţit numai de umbra/ Ploilor fără noroc”. Pe alocuri polemică, scrisă într-o limbă înţelepţească, limbă poetică, poezia lui Adrian Frăţilă face cinste acestei generaţii care aşa cum spuneam mai sus a învăţat lecţia marii poezii de la clasici. Pentru el poezia este „ Povară de lumină şi orb i r e / P e drumul vieţii strâmt şi sinuos/ O, lumea este plină de iubire -/ A cuielor de palma lui Hristos.” Despre această patimă şi despre această iubire scrie cu mult har atunci când ne îndeamnă: „ Hai, intră fără teamă-n colivie/ Trage zăvorul greu de pe artere/Poţi să ciopleşti fără anestezie/ La monumentul ăsta de durere”. La acest monument de durere îşi ciopleşte poemele Ardian Frăţilă, în linişte şi cu preţuire specială faţă de cuvânt şi de cititor.

Ion Maftei ( Flavus), Umbra aşteptării (din nou, false poeme), Editura Junimea, Iaşi, 2014, 210 p. Cu aparat critic.

Pag. 97

Construită temeinic, această nouă carte de poeme, Umbra aşteptării, a lui Ion Maftei (Flavus), aduce cititorului un nou set amplu de poeme, odată cu “ Bucuria prea bună şi curată,/Care şi nouă/ Cu binecuvântare/ De la-nceputuri ne-a fost dată/ Din mila prea Bunului Tată,/ Ne rugăm/ În veci să ne fie/ Lumină neînserată…” aşa cum remarcă în poemul Lumină neînserată, poem ce încheie această carte. Bogăţia specifică aceluia născut în satul Bogata, nici că se putea numi un sat mai frumos şi mai adevărat ca acesta, este transmisă cu asupra de măsură cititorului, cel pentru care Ion Maftei (Flavus) cu modestie trudeşte să aibă sufletul bogat. Fie de la microfonul studioului de radio Iaşi, unde a lucrat o viaţă şi a dat multiple şanse tinerilor scriitori de a se afirma, fie ca profesor la un liceu din Iaşi unde a şi înfiinţat cenaclul “Prima verba”, Ion Maftei (Flavus) a ştiut să împărtăşească şi să dăruiască din prisosul său de bunătate, asumându-şi sarcina de mecenat literar. Cele şase cărţi de poeme şi proză dovedesc faptul că a ştiu să şi construiască pentru sine, deşi a făcut-o cu un fel de modestie specific ţăranului roman, cu o anume sfială, care nu totdeauna a fost astfel receptată. “Toată poezia lui Ion Maftei (Flavus) pendulează între mâine şi azi, parcă pentru a fixa definitiv un ieri al vârstei de aur; acestea sunt imaginile-pivot unde se topesc amăgirile trecutului şi vanităţile de nu-se-ştie-cînd şi unde se (pe)trece secunda vremii omului. Mîine e gata cămaşa de iarbă/ În care vom aştepta fericiţi/ Întîlnirea cu veşnicia. ” scrie, cu multă aplicare şi competenţă, critical şi istoricul literar Ioan Holban, unul dintre cei mai rafinaţi cunoscători ai fenomenului literar contemporan românesc. Ştiind că “Nu-i uşoară calea de la pământ la stele, aşa cum remarcă Gruia Novac în articolul său cu acelaşi titlu, când comentează una dintre cărţile lui Ioan Maftei (Flavus), în care constată reflexivitatea-i neobosită, şi că şi-a stabilit un punct în univers, în jurul căruia a adunat tot ce curge în spaţiul nedeterminat, şi, subordonîndu-i cosmosul, a ajuns a face din Bogata, satul şi punctual său, un loco positus (pus la locul său) care să se contopească cu întregul, devenind egal şi, prin consecinţă,

Pag. 98

important”. Despre sat, despre această eternitate a matricei, scrie în poemele sale, fără să se grăbească, Ion Maftei (Flavus), cu temeinicie şi, mai ales, cu multă răbdare, ştiind că un templu durabil se face cu aşezarea perfectă e fiecărei cărămizi. “ Timpul meu doarme/ În toamna lui târzie/ Şi visează urât,” ne avertizeadă poetul din unul dintre poemele din această carte ştiind că “Vântul aduce toate negurile-ncoace,/ Orizontul se-neacă,/…/ Timpul şi gândul de tot s-au oprit/ Şi nici dimineaţă, nici noapte/ Nu se mai face”, anunţând o anume solidificare, până la împietrire a timpului dar şi faptul că timpul este foarte răbdător cu omul, ca şi gândul. Ce se remarcă, în mod special, dincolo de frumuseţea versurilor din poeme sale, în această carte ca şi în celelalte? O perfectă cunoaştere a limbii române, o stăpânire a sensurilor cuvintelor, ceea ce nu prea se mai întâmplă în lirica acestor vremuri, când poeţii tineri, mai ales, în sfidarea limbii române, aruncă la “plesneală”, cum se spune, cuvintele, doar, doar, vor reuşi să şocheze cumva, dacă nu prin idei, prin poezie, cel puţin prin alăturarea de cuvinte, ale căror sensuri nici ei nu le cunosc îndeajuns. Deasemenea se remarcă frumuseţea limbii şi acurateţea ideilor. “ Vă aştept pe toţi” ne avertizează poetul “ De câte ori a cântat ciocârlia/ Acolo am fost, să mă bucur,/ Cerului să mă închin”. Sorin-Constantin Cotlarciuc, Meandrele destinului, editura PIM, Iaşi, 2014, 178 p. Prefaţă semnată de poetul şi prozatorul Valeriu Stancu ( Scrierea unei fiinţări). Poet şi umorist de forţă, activist neobosit pe tărâm cultural, social şi chiar politic, Sorin-Constantin Cotlarciuc îşi exprimă talentul, de astă dată, în romanul memorialistic Meandrele destinului, un roman în care personaj principal este chiar autorul dar în care se poate regăsi întregul său arbore genealogic, cât şi conturul, până la detaliu al unui sat bucovinean, cu întregul său avatar. Constituite şi reconstruite ca nişte adevărate amintiri din copilărie, Meandrele destinului, este „Un interesant amestec între ficţiune, memorialistică, monografie, eseu, o carte cu amintiri din copilărie (şi nu numai), concepută şi materializată, nu doar de scriitorul, ci şi de publicistul Sorin-Constantin Cotlarciuc, al cărui exerciţiu jurnalistic este valorificat şi în paginile pe care le-a adunat prin vreme sub numele său”, radiografiază, sintetizând cu o extremă precizie, Valeriu Stancu, atunci când scrie despe acest roman în prefaţă. Pentru a spori doza de mister şi de provocare a citorului, prozatorul şia ordonat cartea pe nişte capitole, extrem de sugestive, cum ar fi: Crucea de tortură a copilăriei, Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Preamblul unui renegat, Expozeul genitorilor, Albumul de familie, Originile, Ursita copilăriei furate, Liceul, paradis al tinereţii mele, Europa liberă, Milităria, datorie de onoare, Cine sunt eu! sau Răul şi binele, sunt capitole care fiecare în parte pot constitui nuvele aparte sau chiar subiecte de viitoare romane. Viaţa trepidantă, mereu presărată cu fracturi, emoţii, nesiguranţă şi alte multe atrocităţi, îl prinde în mrejele sale pe autorulerou de poveste, schimbându-i şi deturnându-i de mai multe ori destinul. El spune: „ O latură bine conturată a identităţii şi personalităţii mele în formare, încă din primul an de liceu, a fost înclinaţia spre muzică. Lecţiile de pian învăţate cu doamna Frenkel, de acordeon cu Liviu Mihalache, de percuţie cu tata, de tehnica solfegiului predată de mama şi includerea în corul şcolii, au pregătit terenul pentru viitorul meloman al postului de radio „Europa Liberă”, de unde putem concluziona, fără teama de a greşi, că Sorin-Constantin Cotlarciuc, prin intermediul muzicii, a început să simtă şi să-şi dorească gustul libertăţii, al cunoaşterii unei lumi cu adevărat libere, o lume visată şi sperată în adolescenţă. Din aceste frământări, dar şi din foarte multele experienţe, Sorin-Constantin Cotlarciuc, construieşte romanul memorial, Meandrele destinului, o subtilă trecere în revistă a unei adevărate provocări pe care a avut „şansa” de a o primi prin meandrele destinului. Printre paginile, adesea suculente, cu trimiteri picante la lumea satului, ale acestui roman, descoperim multe dintre „jocurile” adolescenţei noastre, multe dintre expresiile care dominau toate matrapazlâcurile pe care şi noi le făceam dar de scris le-a scris, aici, doar autorul. Ar trebui să redau, pentru acurateţea şi frumuseţea lor, aceste expresii, aceste dicţionare ale adolescenţei, pe care memoria autorului le-a conservat, şi pentru noi, cititorii acestei cărţi dar şi pentru generaţiile care s-au perindat, sau se vor perinda după noi. Satul bucovinean Vama, se desfăşoară în toată slendoarea dar şi grandoarea sa din paginile cărţii aducând acel aer mistic dar şi mitic cu care sunt înzestrate toate satele din Bucovina, să fie cunoscute şi re-cunoscute prin aceste Meandre ale destinului unui trăitor de aici. Ioan Dobreanu, Mărturisirea, Editura Papirus Media, Roman, 2013, 494 p. Prefaţă de Nicolae Dabija şi Gheorghe A.M. Ciobanu şi postfaţă de Doina Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Dobreanu şi pr. Cornel Paiu. Construind un roman prin simularea unui jurnal descoperit de autor, aşa ca din întâmplare ( semn că întâmplarea nu-i mereu întâmplătoare) , un jurnal format din mai multe caiete, Ioan Dobreanu construieşte de fapt un roman cu povestiri în povestiri. În primul rând, după lectura acestui roman ( care se citeşte, ce-i drept, cu mult interes) eşti extrem de interesat de soarta ulterioară a personajelor, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Pe scurt, autorul îşi propune şi propune cititorului cunoaşterea până în detaliu a vieţii unui personaj dintr-o zonă a României ocupată de hortişti, de pe valea Mureşului, din satul Poiana, fuga lui din acel sat chiar în noaptea când satul a fost ocupat, după ce acesta, împreună cu un văr al său figit la rândui din altă localitate deja ocupată, apără un cârciumar evreu care sfârşeşte prin a fi omorât de către jandarmii hortişti,invadatori. Cei doi îi dezarmează, la rândul lor pe acei jandarmi şi apoi pornesc într-o lungă peregrinare peste munţi spre Bucovina. Ajutaţi de oamenii locului reuşesc să ajungă până într-o zonă mai puţin expusă pericolului, după care se despart. Bogdan Vidraşcu, acesta este numele eroului acestui roman, provine dintr-o familie de învăţători ardeleni, cu şcoala bine asimilată şi o educaţie frumoasă. După îndelungi peripeţii prin liceu, cu examenul la Facultatea de filosofie de la Cluj, şi apoi prin fuga din sat, ajunge la Vatra Dornei unde un preot ortodox, pe nume Silvestru Dragomir, care se ocupa de rezolvarea situaţiei transfugilor din Ardeal, îi oferă cele necesare pentru a se înscrie la facultatea de filosofie de la Sibiu, unde tocmai se refugiase universitatea clujeană unde fusese admis ca student, tânărul Bogdan Vidraşcu. Dar nici viaţa de student de la Universitatea din Sibiu nu este de lungă durată pentru că după terminarea anului I Bogdan Vidraşcu se încorporează voluntar în armată şi ajunge în Basarabia, la Chişinău cu gradul de sublocotenent. Acolo îşi cunoaşte marea dragoste dar soarta le este potrivnică. Femeia iubită, o mare artistă, dispare chiar în seara în care urma să-i mărturisească faptul că este însărcinată. Spre finalul romanului,

Pag. 99

când are loc reîntâlnirea lor după aproape 50 de ani, află această veste şi anume că este tată dar şi faptul că înaintea acelei întâlniri că a fost răpită de ruşi. Băiatul care îi este fiu şi-l cunoaşte când aceasta avea 49 de ani. Bogdan Vidraşcu se reîntoarce în ţară, îşi urmează studiile dar are un destin de calvar. Arestat , nici el nu ştie exact motivul arestării, îşi duce viaţa, cu chiu cu vai, după eliberare, ca profesor sublinitor, deşi era licenţiat, întrun sat de lângă Târgu Neamţ, la Vânători, până aproape de pensionare când, începe să i se recunoască meritele dar mai ales diploma, şi este angajat la liceul din oraş, ca profesor. După marea dragoste trăită la Chişinău mai are câteva experienţe, dar amprenta acelei trăiri profunde l-a marcat pentru totdeauna. Autorul, Ioan Dobreanu, ne facilitează cunoaşterea unor medii intelectuale de marcă, a unor trăiri excepţionale, a unor medii deosebite prin acest masiv roman „Mărturisirea”. „Cu romanul „Mărturisirea, autorul îşi face intrarea în literatură dovedind o adâncă cunoaştere a psihologiei umane. Stăpân pe mijloacele de expresie, de limbă, el construieşte încet dar cu siguranţă personaje, punându-le în situaţii din cele mai neaşteptate. Aproape că nu observi când trece de la naraţiune la descriere. Participă la bucuriile şi suferinţele personajerlor, dovedind o sensibilitate revelatoare. Volumul poate fi citit ca un roman de dragoste dar şi ca unul de observaţie socială şi politică, al unei vieţi de familie atât de mult dorită, dar furată, de meditaţie asupra unei istorii vitrege şi de o fină analiză psihologică. Personajului principal, deşi îi este sortit un destin care nu iartă, el trăind experienţe ale unui timp nefast, nimic din ceea ce este uman, nu îi este străin. O excepţie pare însă evidentă, compromisul” spune în cuvântul său Pr. Cornel Paiu, poet de sensibilă trăire lirică. Romanul Mărturisirea a lui Ioan Dobreanu se înscrie în categoria prozei memorialistice, proză emoţionantă şi luminatoare pentru unele timpuri atât de tulburi ca acelea pe care le-a străbătut eroul romanului. Beatrice Ruscu, Creionul desculţ, poeme, Editura Premier, Ploieşti, 2014, 186 p. O poezie spre ludic, spre jocul de-a copilărirea şi de-a copilăria, scrie Beatrice Ruscu în această carte de poeme, Creionul desculţ, în care, aşa cum spune, încă din primul poem: „ îşi asumă mut şi orb cele mai virulente epitete” care „ de cele mai multe ori dezamăgeşte,/ se scaldă în ape tulburi...”. călătorind în lumea imaginară, o călătorie posibilă doar în lumea inefabilă a copilăriei, acolo unde fiecare gând este posibil, indiferent de ilogis-

Pag. 100

mul care ar putea fi lesne sesizat de cei maturi. Se remarcă în această carte bucuria cu care ştie poeta să se implice şi să se transpună, din lumea celor maturi în lumea copiilor şi percepe, cu maximă fidelitate, „ cum mângâie sunetul la capăt de rând/ ca paşiim desculţi pe nisipul rece/ iată, o plajă rece este poezia nescrisă.” ( Creionul desculş, p. 9). Ea, poeta, se visează „... c-o carte în mână/ sub frunzarele reavăne să mă ascund/ şi foşnet de vârfuri să cat/ prin pomi şi prin file.” De altfel Beatrice Ruscu, în poemul de pe coperta a patra se autodefineşte cu maximă precizie astfel: „În poemele mele libertatea/ ia formă de interlocutor incert/ bărbat, femeie, zeu, erou, semizeu sau ego/ acceptă şi refuză, vine sau pleacă/ hamletian e sau nu e şi se întreabă/ zâmbeşte sau tace, mai ales tace,/ îşi asumă mut şi orb cele mai virulente epitete...”. „Dacă metafora ar avea culoare/ aceea ar fi cu siguranţă albastru/ pătrunzător şi strigător la cer..” ne avertizează autorea dând astfel dimensiune infinită posibilităţilor de copilărire, extinzând la maximum lumea inefabilă a copilăriei,acolo unde este posibil orice. În clipele da adevărate revelaţii, atunci când se rupe de lumea demitizării ea scrie un poem care este dedicat tatălui, poem intitulat Pentru tata (odă oximoronului), în care încearcă schiţarea unui portret sărind din ludic în nota garvă spunând:” Ai purtat şi porţi toate războaiele lumii/ neîncetat, neîntrerupt, netulburat/ cu o constanţă supranaturală/ populezi planeta de eroi./ Cicatricile intimidează adversarul iar tu,/competitiv alegoric, ţi-oi fi zis că de numeri tot mai multe/ cu atât mai mare martiriul înspăimântă./ E şi asta o filosofie, voluntară sau fortuită,/ un univers de bandaje strânse lejer/ aşa se face că devii înfiorător/ de blând în fiecare luptă.” În această luptă cu metafora, în care poemele au libertatea în formă de interlocutor incert, poemele din cartea Creionul desculţ, de Beatrice Ruscu, învingătoare iese poezia, ca răspuns la întrebarea: „ – Ce vrei, poezie sau proză?/ - Poezie am surâs,/ Dacă nu le pot avea pe amândouă.” Deocamdată, Beatrice Ruscu, în această carte are parte de poezie, şi nu e deloc puţin lucru. Cu timpul, se poaste ajunge şi la proză, dar nu ca o trădare a poeziei ci ca o împlinire a universului copilăriei. Onyx

An 3 - nr 9-10 (25-26)- sept.- oct. - 2014

Data naşterii: 9 Noiembrie 1933, Burdusaci, Bacău Absolvent al Facultăţii de Arte Plastice laşi (1967) Absolvent al Institutului de Arte Plastice N. Grigorescu Bucureşti, promoţia. 1982 Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Romănia. Expoziţii personale 1975 – Galeria ,Alfa”, Piatra Neamţ; Casa Tineretului laşi; Casa Sindicatelor, Tg. Neamţ 1. – Aula Bibliotecii Centrale Universitare. Bucureşti 2. – Galeriile de arta, Braşov; – “Rotonda” – Institutul de Medicină şi Farmacie laşi 3. – Teatrul Mic, Bucureşti 1980- Teatrul Naţional ,V.Alecsandri” laşi 1981 – Galeriile de arta, Braşov 1983 – Galeriile de arta ,Cupola” Tasi 1985 – Galeriile de artă ,Cupola” laşiNeculai_Ciochina_Artindex_011. – Galeriile de artă, Baia Mare 2. – Galeria ,Galateea”, Bucureşti 1. – Galeriile de arta ,Cupola” laşi 2. – Galeriile de arta „N.N.Tonitza”, Bărlad 1999 – Galeria de artă ,Cupola” laşi 2004 – Galeriile de arta N. N. Tonitza” Bărlad Expoziţii colective şi de grup Din anul 1975 participă la numeroase expoziţii colective şi de grup organizate la laşi, Slănic Prahova, Rărşnov, Timişoara. Baia Mare, Vaslui, Bărlad. Braşov, Focşani, Tulcea. Paşcani. Tg. Mureş. Tg, Neamţ Orăştie, Făgăraş, Bucureşti Bacău. Horezu. Paşcani, Cămpulung Muscel; leud. MaramureşNeculai_Ciochina_Artindex_021979 -1983 -,Voronetiana” – 5 ediţii Suceava 1982, 1985,1995 – Participă la sintezele expoziţionale ale artiştilor ieşeni deschise la Bucureşti 1. – Bienala de pictură şi sculptură, Sala Dalles, Bucureşti 2. – Expoziţia republicană a profesorilor de desen, Muzeul Colecţiilor de Artă. Bucureşti 3. – flori şi. naturi statice” Muzeul de Artă laşi 4. – Ex. szi ia “Arta ie eană contem..rană” Sala Dalles. Bucuresti 2. – Expoziţia republicană a profesorilor de desen, Muzeul Colecţiilor de Artă. Bucureşti 3. – ,Flori şi. naturi statice” Muzeul de Artă laşi 4. – Expoziţia “Arta ieşeană contemporană”, Sala Dalles. Bucureşti 5. – Bienala de pictura si sculptura. Saia Dalles, Bucureşti 6. – 1988 – Salonul Artelor Plastice, Sala Dalles. Bucureşti 1990 – „Arta ieşeaniă contemporană”- Chişinău; Expoziţia comemorativă ,Minai Eminescu”, Chişinău, Republica Moldova 1. – „Arta ieşeană contemporană”, Galeriile de artă Etaj 3/4 Teatrul Naţional, Bucureşti 2. – Picturiă şi sculptura moldovenească, Romănia – Poitiers, – FranţaNeculai_Ciochina_Artindex_03Salonul de toamnă al Filialei laşi a UAP: 1992„1993.1994,1995. Sala ‘Victoria laşi; 1. – Festivalul Naţional ,Lascăr Vorel” – Piatra Neamţ, nominalizare 2. – Saloanele Moldovei – Chişinău – Bacău; Galeria „Alfa’” a Muzeului de Etnografie Bacău. Chişinău. Repablica Moldova 3. – Saloanele Moldovei – Chişinău – Bacău – Galeria “Alfa” a Muzeului de Etnografie Bacău. Chişinău, Republica Moldova 2001,2002, 2003, 2004, 2005 „Artişti ieşeni la Bacă’u”. Galeria ,Alfa” a Muzeului de Etnografie Bacău 2001, 2002.2003. 2004. 200′ ieşeni la Chişinău”, Chişinău. Republica Moldova 2002, 2003. 2004. 2005 Salonul ARTIS al Filialei UAP laşi 1996,1997,1998,1999,2000.2001.2062,2003,2004. 2005 1. – Expoziţie – Nicolae Ciochină şi Grup 3 Meiloiu – Galeria de artă “Cupola” laşi 2. – Expoziţie – Nicolae Ciochină şi Grup 3 Meiloiu – Casa de Cultură a Ministerului de Inteme. Bucureşti 2001 — „Artişti ieşeni I. Rădăuţi”, Galeriile de arta – municipiul Rădăuţi. 1. – „Artişti ieşeni la Constanţa” Muzeul de arta Constanta 2. – Expoziţie de grup – Galeriile de arta – Centru] Milita: Naţional Bucureşti. 3. -,Artişti ieşeni la Bistriţa” Galeriile de arta ale municipiului Bistriţa Nasăud. - Salonul ARTIS al Filialei laşi a U.A.P. 2006 – „Artişti ieşeni ia Bărlad” Galeria de artă ,.N. N. Tonitza’ 1. ,Artişti ieşeni la Bacău” Galeria ,Alfa” Muzeu de Etnografie Bacău 2. ,Artişti ieşeni la Chişinău” Republica Moldova 3. Salonul ARTIS al Filialei laşi a U.A.P. – Diplomă de Excelenţă