Jurnal Israelian No. 28 - 18 Feb. 2021

Giornale Israeliano No.28 - Dante Alighieri

L'uomo che ha fatto l'Italia

LA INDIENI

JURNAL ISRAELIAN No.28 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Marga Grauenfels Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsor: Dumitru Ichim - Canada email: gadrian40@gmail.com

Foto NG - Craig Varjabedian

Azi - 48 pagini

Doream să aud măcar odată obsesiv, din nou și iarăși cântecul indian din New Mexico, undeva pe lângă Taos Pe când mă odihneam pe un covor bătrân departe suna o tobă de luptă cu ochi obosiți căutam orizontul era greu de văzut prin fumul acru al zilei printre corturi dormeau amintiri, gloria pierdută a celor născuți prea târziu, trăind în umbra unor superbe sate, jefuite de omul alb au rămas fantome, un schelet de buffalo care vorbește despre misterul naturii de comorile unei culturi dispărute rămasă fără cântece și legende apoi dansurile în cerc, cu mărgele și pene în jurul totemului străbun... să realizăm că nu ne rămâne decât o lecție de învățat despre care nu avem prea multe cuvinte, …cu greu rezist să fiu aici.

Coperta: Dante și Virgil în Iad – Divina Comeedia - ulei de William Bouguereau Invitat Special: Gabriel NAN

Ziceri despre guverne: - Un Guvern suficient de mare încât să-ți dea tot ce ai nevioe și să fie suficient de puternic ca să-ți ia tot ce posezi - Thomas Jeferson

Anunț: Editura Saga caută partener/ă pentru marketing, legături internaționale și dezvoltare tel: +972 545 75 1946 Jurnal Israelian No. 28

- Un Guvern care să conducă deșertul Sahara și în 4 ani să descoperi că este lipsă de nisip Milton Friedman

18-02- 2021

Pagina 2

Precizari despre Rambam (1135 -1204)

În anul 1148, Cordoba a fost cucerită de dinastia Almohazilor, iar creștinii, ca și evreii, au fost constrânși să se convertească la Islam. Mulţi evrei au fugit în nord, în teritoriile creştine. Alţii s-au strămutat în Africa, în căutarea unor cârmuitori musulmani mai toleranţi. Printre refugiaţi se găsea şi un tânăr şi strălucit cărturar, pe nume Moshe ben Maimon, cunoscut mai bine drept Maimonide, Rambam pentru evrei. Se născuse la Cordoba, pe 30 martie 1135, fiu al unui cărturar. Când oraşul a fost cucerit de către Almohazi, el abia împlinise treisprezece ani, dar încă de pe atunci era recunoscut pentru erudiţia sa, fiind considerat un copil-minune. Împreună cu familia, a plecat în bejenie prin Spania, ajungând probabil până în Provence, stabilindu-se în cele din urmă la Fez, în 1160.

Cinci ani mai târziu, sub presiunea unui nou val de convertiri forţate, au pornit-o din nou la drum, întâi pe calea apelor până în Acra, de unde Maimonide a vizitat pe rând toate Locurile Sfinte, apoi în Egipt, oprindu-se în Fustat, vechiul Cairo. Este locul unde Maimonide şi-a câştigat faima mondială atât ca doctor, cât şi ca filosof erudit. în 1177 a ajuns în fruntea comunităţii din Fustat, fiind numit doctor de Curte în 1185 şi devenind - după spusele unui cronicar musulman - „foarte mare în înţelepciune, ştiinţă de carte şi rang“.

Erudiţia sa cuprindea o imensă varietate de domenii, impresionând atât prin cantitate, cât şi prin calitate. Era sprijinit financiar de David, Jurnal Israelian No. 28

fratele său negustor, care făcea negoţ mai ales cu bijuterii, iar după moartea acestuia s-a apucat singur de negoţ sau trăia din onorariile pe care le primea ca medic. O discuţie despre Maimonide merită să fie făcută în detaliu nu numai pentru importanţa sa intrinsecă, ci şi pentru că nimeni altcineva nu ilustrează mai bine ponderea covârşitoare a erudiţiei în societatea evreiască medievală. El a fost arhetipul şi cel mai mare dintre erudiţi.

Guvernarea şi cunoaşterea erau intim asociate în iudaismul rabinic. Desigur că prin cunoaştere se înţelegea, în mod esenţial, cunoaşterea Torei. Tora nu era doar o carte despre Dumnezeu. Ea exista dinaintea creaţiei, asemenea lui Dumnezeu. De fapt, constituia prototipul creaţiei. Rabi Akiva o considera drept „instrumentul creaţiei", ca şi când Dumnezeu ar fi citit din ea precum un magician care își consultă ceasloavele. Shimon ben Lachish spunea că Tora ar fi precedat lumea cam cu două mii de ani, în vreme ce, în predicile sale, Eleazar ben Iosia susţinea că zăcuse în sânul lui Dumnezeu timp de 974 de generaţii înainte de a fi fost folosită de către Dumnezeu pentru a crea universul. Unii înţelepţi sunt convinşi că ar fi fost dată simultan la şaptezeci de naţii, în şaptezeci de limbi diferite, dar toate aceste naţii ar fi refuzat-o. Doar Israel a acceptat-o. De unde şi faptul că, într-un anume sens, nu era doar Legea şi religia, ci şi înţelepciunea lui Israel, şi cheia pentru cârmuirea evreilor. Filon o numea legea ideală a filozofilor, după cum Moise era legiuitorul ideal. Tora - scria el în cartea sa despre Moise -, era „marcată de sigiliile naturii", fiind „imaginea perfectă a organizării cosmice". Prin urmare, cu cât cunoaşterea Torei era mai profundă, cu atât era mai mare dreptul de a cârmui, mai ales asupra evreilor. Ideal era deci ca fiecare personalitate publică şi fiecare erudit să pună umărul la conducerea societăţii. Pentru ei, erudiţia în ceea ce privea Tora nu era câtuşi de puţin aridă, academică, îndepărtată de viaţa reală - aşa cum erau tentaţi să o privească cei din afară.

Cunoaşterea Torei oferea tocmai acea înţelepciune necesară în ştiinţa de a conduce, inducând în acelaşi timp virtuţile umilinţei şi milostiveniei, care preveneau coruperea puterii.

Cităm Pildele: „Al meu este sfatul şi buna18-02- 2021

Pagina 3

chibzuială, eu sunt priceperea, a mea este puterea."

Problema, era cum să combine studiul cu exerciţiul guvernării. Când, în timpul persecuţiilor comise sub domnia lui Hadrian, înţelepţii din Lyda s-au întrunit pentru a dezbate cele mai presante aspecte cu care se confrunta comunitatea lor primejduită, una dintre problemele aflate în capul listei era: „Este studiul mai important decât acţiunea?"

După ce au ascultat argumentările, au votat în unanimitate punctul de vedere al lui rabi Akiva, conform căruia studiul avea întâietate, deoarece „studiul conduce la acţiune". In termeni de merit spiritual, dobândirea înţelepciunii prin intermediul studiului şi folosirea ei pentru a satisface nevoile comunităţii erau considerate la fel de merituoase. Dar înţelepţii mai spuneau că dacă o văduvă sau un orfan vin la un înţelept pentru a-i cere sfatul, iar acesta le răspunde că e prea ocupat să-şi bată capul cu aşa ceva, Dumnezeu se va mânia şi-i va zice: „Te fac vinovat ca şi când ai fi distrus lumea."Un erudit care se îngropa cu nasul în carte era acuzat de faptul că „provoca distrugerea lumii“ - deoarece evreii considerau că lumea în care înţelepciunea nu-şi găsea aplicabilitate practică se va duce de râpă.

Un levit se putea retrage din viaţa activă la cincizeci de ani, după care nu avea decât să-şi consacre tot timpul studiului, dar un erudit de frunte trebuia să rămână la dispoziţia comunităţii până la capătul zilelor. Filon* scria cu sinceritate despre obligaţiile contradictorii ale studiului şi serviciului public. Viaţa lui a fost un exemplu în acest sens, deoarece, pe lângă scrierile sale prolifice, el a îndeplinit şi rolul de lider al comunităţii, reprezentând-o cel puţin o dată ca ambasador la Roma. Un asemenea erudit de marcă, în special cineva cu larga lui reputaţie, era asaltat de un şir nesfârşit de oameni care-i cereau sfatul. Din fericire, Filon a putut să-şi împartă îndatoririle obşteşti cu fratele său, unul dintre cei mai bogaţi oameni din diaspora, pe care Iosephus îl numeşte Alabarh.

Faptul că doi fraţi puteau să se ajute reciproc pentru a rezolva obligaţiile contradictorii ale studiului şi comentariului, pe de o parte, şi ale administraţiei judiciare, pe de alta, este unul dintre motivele pentru care catedocraţia Jurnal Israelian No. 28

iudaică era, de obicei, o afacere de familie Dinastiile scolastice proveneau iniţial din familii de scribi, constituind o caracteristică a vieţii iudaice încă din secolul al II-lea BC. In anumite societăţi iudaice, ele au durat până la începutul Primului Război Mondial - şi chiar şi după acesta.

Rambam stabilește "Cele 13 principii ale Credinței", care sunt și astăzi recitate de evreii credincioși în fiecare dimineață, ca o parte componentă a rugăciunii: 1. Cred că Dumnezeu este Creatorul și Conducătorul întregii lumi.

2. Cred că Dumnezeu este unic și nu există nici o altă unitate sau unicitate care să se asemene cu a Lui. 3. Cred că Dumnezeu nu are corp și nici o descriere de ordin fizic care I s-ar putea asocia.

4. Cred că Dumnezeu este veșnic, că El există de dinainte de a exista lumea și va continua să existe după ce aceasta se va sfârși.

5. Cred că rugăciunile și preamărirea trebuie îndreptate doar către Dumnezeu, și nu către oricine sau orice altceva.

6. Cred că toate cuvintele profeților sunt adevărate.

7. Cred că Moise este cel mai important dintre profeți, că nivelul său de profeție nu a fost și nu va fi atins niciodată de către nimeni altcineva.

8. Cred în faptul că Tora a constituit obiectul Revelației divine la Muntele Sinai și că Tora pe care o avem astăzi este aceeași cu cea primită de la Dumnezeu atunci.

9. Cred că Tora nu va fi niciodată schimbată de către Dumnezeu sau înlocuită cu o altă învățătură.

10. Cred că Dumnezeu este atotștiutor.

11. Cred că Dumnezeu oferă răsplată și pedeapsă în funcție de modul în care oamenii Îi respectă poruncile.

12. Cred că Mesia va veni și chiar dacă întârzie îl aștept în fiecare zi.

13. Cred că morții vor fi înviați în era Mesianică. * Filon din Alexandria - primul filosof evreu ( circa 40 AD)

18-02- 2021

Pagina 4

Librăria Congresului SUA În anul 1837 America face față la o recesie serioasă care a urmat unei pandemii. Caricatura lui Edward Clay blamează președintele Andrew Jackson care se opunea să tipărească bancnote!

MURPHY - isme Dacă nimic altceva nu te mai ajută, citește în sfârșit instrucțiunile. (Axioma lui Cahn) Trebuie să începi căutările de la cel mai nepotrivit loc. (Legea căutării) Niciodată nu îți ajunge timp să faci lucrul cum se cuvine, dar pentru a-l reface se găsește timp.

(Legea lui Meskimen)

Jurnal Israelian No. 28

Trebuie să-i poruncești leneșului să soluționeze cea mai dificilă problemă, el va găsi metoda cea mai ușoară. (Legea lui Hleyd) Cei care iubesc salamul și respectă legea nu ar trebui să vadă cum se face nici una nici alta.

(Principiul salamului) Lucrul în echipă este foarte important. Îți permite să dai vina pe altcineva. (A opta regulă a lui Finagle) Severitatea unei mâncărimi este invers proporțională cu accesibilitatea. (Legea biomecanicii) Orice lucru este ușor pentru omul care nu trebuie să îl facă. (Legea lui Holt)

18-02- 2021

Pagina 5

Alexandru Cazacu

The sparkling in your eyes

Ploaia cade la fel Prejudecata binelui rău și a răului bun precum cicatricile pe antebrațul celor care rup lanțuri atunci când primăvara șovăie iar totul în jur se uită la noi și are nevoie de încurajări ca să înceapă Ploaia cade la fel de tânără peste acoperișul de tablă mâncat de rugină al casei memoriale unei personalități despre care toți vorbesc cu evlavie ca şi acum treizeci de ani în acest la fel de târziu Februarie când domnișoara de la bar zâmbește și știe să facă asta așa cum ai fi vrut cu puțină compasiune și mister lăsându-ți impresia că este cu tine iar pe coridoare se întunecă și o melodie lentă vorbește despre deșerturi vindecate cu un simplu plâns despre ochiul lucitor al pisicii ce adastă și apasă asupra zilelor noastre

Oraşul fantasmă Pouă și noaptea stă lipită pe geam ca o radiografie iar lucruri jumătate pietruite te împresoară odată cu scârțâitul obloanelor acelui anticariat unde zăboveam seară de seară vara pe umărul aleii cu statui decapitate ca într-un un fel de Pompei al nostru scuturat de toate farmecele O fărâmă din viața noastră ar trebui să fie a altora prin ora inspăimântător de limpede cu sigiliu și emblemă lipsită de intermundii sub răpăitul apei cu stropi de lavă peste dalele de ciment și cel al pumnilor mici în lemnul ușiilor acestui oraş fantasmă Jurnal Israelian No. 28

Să vii într-o rochie de mătase galbenă precum galbenul viu atât de viu al acelor trandafiri zăriți candva într-o urbe din Sud unde ceața acoperă ferestrele blocurilor ca niște hoteluri apropiindu-se unul de celălalt Să așteptăm ca singurătatea noastră să facă un pas greșit chiar dacă n-a mai rămas piatră pe piatră din din templu acelor zile pe care nu îndrăzneam sa le numin într un fel anume de teamă că fericirea dispare când i se rostește numele Să nu vorbim prea mult despre plimbarea din jurul acestei joi după-amiază rămasă un fel de insursiune unde aflăm un turn de control pentru avioane utilitare stații meteorologice abandonate și alte lucruri neînsuflețite ce ne vor supravieţui dar nu vor avea puterea sa și amintească

Căutare Amiaza se descompune lent printre platanii care umbresc bulevardul când tu pleci din toate fotografiile şi mai ușor decât puful de papădie în aer plutește o iubire neîndurătoare Miroase teribil a iarnă cuvinte ce pot media se adună ca un cordon de militari şi devenim proprii noștri oaspeți prin mijlocul sufrageriei unde coafura te face să semeni cu Louise Brooks și fumul țigărilor stralucește în lumina rujului împrăștiat pe buze Cerceii cu safir stau uitați în paharul gol de șampanie ninsoarea cade precum lucrurile de pe o masă înaltă iar departe în zăpadă și viscol capacana pentru lupi este făcută din coastele unui lup parăsit și sfâșiat de haită.

18-02- 2021

Pagina 6

Dante Alighieri - 700 de ani de la moarte Partea a IV-a Infernul lui Dante, inspiră politicienii de azi - Despre cei indeciși sau necredincioși autor: GUY P. RAFFA traducere: AG

Divina Comedie a lui Dante, poemul epic care povestește călătoria florentinului prin Iad, Purgatoriu și Paradis, descrie viața de apoi, fiind cel mai faimos ghid de călătorie prin marele "dincolo". Dar Dante înseamnă mai mult decât atât. Întâlnirile lui Dante cu morții oferă lecții pentru cei vii, inclusiv o pildă care ne vorbește despre o problemă vitală astăzi. Conferința de presă a Guvernatorul din California, Gavin Newsom din 5 iunie 2020, reprezintă un caz de studiu dantean.

Guvernatorul a insistat că - instituțiile și comunitatea în general - trebui să se schimbe pentru a combate rasismul anti-negri. Îndemnându-i pe indivizi să „ia atitudine”, el l-a citat pe poetul medieval italian: Dante a spus " cel mai fierbinte loc din iad este rezervat celor care aflați într-o perioadă de criză morală care își mențin neutralitatea”.

Concluzia: „Nu este momentul să fim neutri”.

Trebuie să obiectez: „Dante nu a spus niciodată aceste cuvinte! Acestea implică faptul că neutralitatea nu este cel mai grav păcat pentru Dante, ci trădarea, iar pedeapsa pentru acest păcat nu este focul, ci gheața! " Dar nu vom face asta, pentru că viața complicată de azi tolerează citate fictive, atât de adânc înrădăcinată în lume, făcând corectarea inutilă. În plus, Dante are și el însuși o vină. Ceea ce spune el despre oamenii care rămân neutri în loc să ia Jurnal Israelian No. 28

atitudine, este de fapt atât de remarcabil , încât este ușor de văzut cum admiratorii ar putea cita greșit Infernul său, dar să rămână fideli mesajului, așa cum guvernatorul Newsom a făcut-o.

Odată ce Dante și ghidul său Virgil trec prin Poarta Iadului („Abandonați orice speranță, voi care intrați”, ne avertizează faimoasa inscripție), trebuie să traverseze o porțiune de pământ înainte de a ajunge la râul Acheron, dupa care se zareste primul cerc al Iadului. Dante creează acest spațiu neutru între poartă și râu pentru a preda o lecție esențială pentru înțelegerea lui și a universului său moral - la pe care trebuie să meditam înainte de a intra în Iadul propriu-zis.

Poetul populează această periferie infernală, cu sufletele celor „care au trăit fără rușine și fără cinste”. Aceste suflete neutre, care numără mulți îngeri (pentru că ei nu aleg între Dumnezeu și Lucifer), precum și ființele umane, sunt atât de ticăloși, de parcă „nu ar fi fost niciodată în viață”. Stând deoparte, ezitand, pândind oportunități - aceste etichete sunt adesea fixate unori indivizi neutri a căror putrezire morală principala este lașitatea, ceea ce îi face să nu fie dispuși să ia măsuri atunci când este necesar, pentru binele comunității.

Numărul lor în lumea interlopă a lui Dante este marginală, dar semnificația lor este mai mult decat clară.

Să zăbovim aici. Dante, care va arăta mai târziu milă, simpatie, respect și chiar venerație pentru anumiți păcătoși pedepsiți în cercurile Iadului, ne spune că acești oameni indeciși sunt periculoși - „disprețuiți de Dumnezeu și de dușmanii Lui” - nu merită deloc recunoaștere. " Să nu vorbim despre ei ", îi spune Virgil companionului său într-un vers devastator prin ideea de ignorare ," doar priviți și continuați". Ceea ce vede Dante confirmă în mod viu eșecul moral al acestor nenorociți nedemni nu numai de gloria cerească, dar și a suferinței veșnice în iadul „real” - ca și cum asta 18-02- 2021

Pagina 7

le-ar îmbunătăți cumva soarta în viața de apoi.

Suntem prezentați aici legii infernale - poetul o numește contrapasso - prin care blestemații primesc o formă de pedeapsă potrivită păcatului lor. Pentru că le-a lipsit convingerea și curajul, pe un traseu nesfârșit, sufletele indecise urmăresc un steag care nu este niciodată plantat. Deoarece nu au simțit nici o mustrare de conștiință și au fost la fel de nepăsători vi ori morți, neutrii sunt înțepați etern de viespi și muște de cai, lacrimile și sângele lor acoperind solul, devine un amestec care hrănește viermi dezgustători.

Dante condamnă lașitatea morală, atât de aspru pentru, că o consideră reprobabilă. Da, există un precedent biblic și medieval. „Pentru că ești călduț și nici rece, nici fierbinte”, tună Cartea Apocalipsei, „te voi scuipa din gura mea” (3:16). Într-un text apocrif din secolul al IV-lea, sufletele „nici fierbinți, nici reci” sunt cufundate în focului iadului „pentru că nu au fost găsite nici în numărul celor drepți, nici în numărul celor necredincioși”. Dar Dante își descrie lașii cu mai multe detalii , excluzându-i chiar și din Iad, pentru a adăuga o doză suplimentară de dispreț. De ce?

Dante avea greșelile sale, mândria printre ele, dar nu era în niciun caz un laș. El a dat dovadă de curaj fizic luptând pentru Florența ca tânăr cavaler la bătălia de la Campaldino din 11 iunie 1289. În ziua aceea au murit circa 3.500 din cei 21.000 de soldați. A fost la fel de curajos în bătălia politică dusă un deceniu mai târziu, când, ca membru proeminent al consiliilor florentine, a preluat poziții ostile celor mai influente persoane în politica Europei medievale, inclusiv Papa.

Papa Bonifaciu al VIII-lea a ripostat prin orchestrarea evenimentelor care au precipitat Jurnal Israelian No. 28

exilul lui Dante din Florența. Replica poetului, a fost să scrie cele trei părți ale Divinei sale Comedii , probabil darul literar suprem pentru lume. În Infern, el plasează un Papă predecesor care profețește sosirea lui Bonifaciu, și care este încă în viață în momentul călătoriei prin Iad al blestematului Dante care poate vedea viitorul.

Dante îi mustră pe mulți dintre cei mai înalți conducători spirituali și politici din țară pentru neglijența și corupția lor. Provocarea celor de la putere a fost cartea de vizită a poetului exilat.

Când Dante l-a văzut printre cei indeciși care „prin lașitate, au făcut o mare pagubă”, el a vrut probabil să spună - fără a pronunța numele Papa Celestin al V-lea, a cărui abdicare a dus la numirea odiosului Papa Bonifaciu al VIII-lea.

Acest eveniment a contribuit foarte mult la viziunea lui Dante asupra lașilor morali ca fiind mai de disprețuit decât indivizii vinovați de păcate mai grave, dar cel puțin fiind condamnați la plată pe măsura faptele lor.

Cititorii implicați au adoptat, la rândul lor, tratamentul dur al lui Dante față de aceste suflete neutre ca o condamnare a indiferenței și o chemare la acțiune cu privire la chestiuni de justiție morală, politică și socială.Investigațiile recente au identificat politicieni, activiști și scriitori de la începutul secolului al XX-lea până în prezent, care au atacat faima lui Dante de judecător al apatiei și al inacțiunii rușinoase. Teddy Roosevelt, după cum a arătat Akash Kumar, un cărturar al culturii medievale italiene, a fost un cititor entuziast al lui Dante, care probabil avea în minte "lașii" poetului când a pus în contrast „acele suflete reci și timide care nu cunosc nici victoria, nici înfrângerea” cu „ omul care apare în arenă" într-un discurs la Sorbona din 1910.

Citatul greșit al lui Newsom asupra textului lui Dante - cel puțin implicația că sufletele neutre locuiesc în cel mai rău sau cel mai nefericit loc din Iad - este o greșeală care ne duce până în Primul Război Mondial, relatează erudita literaturii medievale Laura Ingallinella, 18-02- 2021

Pagina 8

când un preot baptist a citat stanța cu pricina.

Din nou, citatul a reapărut în apelurile moratoare din cel de-al doilea război mondial, dar căldura nu a fost adăugată până când Henry Powell Spring, un filosof, a plasat lașii morali ai lui Dante în „cel mai fierbinte loc al Iadului” în anul 1944.

Pentru a depăși această problemă - „pentru a vedea din nou stelele”, așa cum o face Dante la ieșirea din iad - este nevoie de un alt fel de necazuri, de „necazuri necesare”, în cuvintele răposatului congresman, liderul John Lewis*.

Lewis a repetat aceste cuvinte într-un eseu pe care l-a scris cu puțin înainte de moartea sa în iulie 2020. „Trebuie, de asemenea, să studiezi și să înveți lecțiile istoriei”, ne-a reamintit el, „pentru că umanitatea a fost implicată în această luptă existențială, care distrug sufletul, de foarte mult timp”. John Lewis strălucește puternic printre cei care radiază curajul moral pe care Dante îl admira atât de mult. _______________________ * John Robert Lewis (1940 - 2020) a fost un politician american, om de stat și activist pentru drepturile civile și lider care a servit în Camera Reprezentanților Statelor Unite pentru districtul congresional Georgia, din 1987 până la moartea sa în anul 2020. ** autor: GUY P. RAFFA este profesor asociat pentru studiul Italiei clasice la Universitatea Texas. Cea mai recentă carte a sa este : "Cum Dante a inventat Italia"

Sofia Gelman

Oameni suntem

După eforturi inimaginabile spre a descoperi vaccinul contra cronometru - în întrecerea cu virusul nemilos - compania Pfizer a reușit să găsească antidotul potrivit. Au apărut și alte firme – Moderna, AstraZeneca de pildă, care furnizează și ele soluția ideală în speranța eradicării Coronei.

Israelul a obținut cantitățile necesare ale vaccinului (majoritatea Pfizer) spre a ocroti întreaga populație a țării. La începutul acțiunii, precum era logic, primii care au beneficiat de antidot, au fost cei în vârstă alături de bolnavii cronici. După entuziasmul primelor săptămâni când cu toții ne bucuram de numeroasele rezultate ale celor care deja se știau protejați, în momentul în care ministerul sănătății s-a adresat și celorlalte categorii de vârstă, interesul pentru vaccinare a lâncezit. În ultimul timp la policlinici se prezintă din ce în ce mai puțini oameni, deși cei care vor fi în posesia certificatului de rigoare vor putea participa la diverse evenimente la care altminteri nu ar avea acces. Cine și-ar fi imaginat situația de-a dreptul paradoxală potrivit căreia trebuie inventate pedepse – aici am ajuns – pentru ca lumea să îngăduie să i se dea … cadou ?

Desen de coperta carte: Baruch Elron

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 9

Medalion ION BARBU Biografie Ion Barbu este pseudonimul matematicianului Dan Barbilian (n. 18 martie 1895 la CâmpulungMuscel, d. 11 august 1961 la București). Este pseudonimul sub care a devenit cunoscut ca unul dintre cei mai importanți poeți români din secolul trecut, „dacă nu cumva cel mai mare”, scrie Alexandru Ciorănescu în volumul său publicat în 1981 la Twayne Publishers și tradus în limba română în 1996). Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial Barbu) și Smaranda, născută Șoiculescu.

Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuții în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian își dezvoltă și pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Științe din București, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care își satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial. În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaște pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi și mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanșat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa : acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.

Jurnal Israelian No. 28

țară.

Criticul și prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viața Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-și continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viață boemă, se întoarce în

Ion Barbu, Cuvânt către poeți ”La temeliile sufletului omului de astăzi zac straturi de păgânătate. De ele fățarnicul se rușinează, le tăinuiește cu grije, îngropându-le și mai tare într-însul sau le sărăcește înadins.

Nebună ispravă! Aceste funduri sunt bogăția, demonia naturii noastre și greutatea e numai să le găsim adevăratul rost.

De ce n-ar fi Poezia rostul, domeniul acestor forțe obscure, precreștine? Lumea cârmuită de cetele îngerești e sigur mai dreaptă și mai sfântă decât lumea Fabulei. Dar cea din urmă e mai poetică decât cea dintâi. În tinerețe am aruncat discuției cuvântul de lirism absolut. Mulți l-au întâmpinat cu potrivnicie. Astăzi pare sigur că dreptatea a stat de partea celora, nu a mea. Poezia e încă valoare relativă. E vălul de aparențe și încântare, fâlfâitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi.

Să alegi între grațios și Grație, între încântare și Mântuire, iată canonul întrebării.

Suflet mai degrabă religios decât artistic, am vrut în versificările mele să dau echivalentul unor stări absolute ale intelectului și viziunii: starea de geometrie și, deasupra ei, extaza.

Melodioasele plângeri ale poeților nu le-am prea înțeles. Și azi cred că locul întâi în Cetate e al Preotului, celelalte, urmând, ale Învățatului și Luptătorului. Dar, fără îndoială, al patrulea loc îndată după acestea se cuvine Poetului.

Lumea ar pierde o podoabă de preț dacă tribul ciudatelor, încântătoarelor făpturi s-ar stârpi. Ce jale a cuprins Vechimea când năierii din vremea lui Iulian Apostatul vestiră de acel

18-02- 2021

Pagina 10

glas de coabe auzit, sfâșiind mările: "Pan, marele Pan a murit!"

Mort, așadar Peisagiul; închise ochiurile de păduri; sleite gâtlejurile de ape; isprăvit jocul pâclelor, ca un suflet jertfit pe zări; spart sirynxul trestiilor; corul de oceanide al frunzelor pe veci întristat!

Dar zvonul s-a dovedit de minciună. După ierni pustii, cătușele de argint ale fântânilor prinseră să se topească. Alte primăveri coborâră din munte. Luxul izvoarelor și umbra codrului fură din nou cercetate. Încât, dacă trebuie zilei noastre poezie, fie aceea, străveche, a basmelor pădurii. E mai îndreptățită și mai sănătoasă decât nu știu ce tristeți grandilocvente de tineri prematur deznădăjduiți.

Poeți ai acestei reviste, ați vrut cu titlul pe care l-ați ales, să vă întregiți convoiului lui Dionysos, în care Silene și Pan au locuri de cinste. Urarea mea, dar numai urarea, vă însoțește. Dacă, la vârsta mea, aș mai putea cânta, m-aș alătura bucuros, dar și cu un oarecare scepticism.

Aș considera exercițiul poetic (și poetic naturist), ca o minunată himeră, mai mult pentru a slobozi din scorburile inimii poporul de joimărițe ori mumi ale pădurii, în chip de inofensive și strălucite baloane de săpun. Dar, m-aș pregăti pe această cale, de alt cântec mai vrednic, închinat lucrurilor care nu se zăresc, nici nălucesc: lucrurile care se văd. Un cântec care să întârzie asupra soartei, asupra morții și învierii.

Există o treaptă de experiență poetică, de la care versul se dovedește a fi rigoare și fervoare, nu interjecție dezvoltată ori celebrare mai mult sau mai puțin armonioasă...

Nadir latent! Poetul ridică însumarea De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea, Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Încheiere Stinsă liniștirea noastră (și aleasă), Isarlâk încinsă, Isarlâk mireasă!

Dovediții, mie, doisprezece turci Între poleite pietre să mi-i culci: Inima - raiaua, osul feții spân, Þeasta, nervii torși în barbă de stăpân, Clatină-i la Ciprul Negru, în albeață De sonoră vale într-o dimineață!

Vis al Dreptei Simple! Poate, geometria Săbiilor trase la Alexandria, Libere, sub ochiul de senin oțel, În neclătinatul idol El Gahel.

Inegală creastă, sulițată cegă, Lame limpezi duse-n țara lui norvegă!

Răcoriți ca scuții zonele de aer, Răsfirați cetatea norilor în caier, Eu, sub piatra turcă, luat de Isarlâk, La o albă apă intru - bâldâbâc.

Fie să-mi clipească vecinice, abstracte, Din culoarea minții, ca din prea vechi acte.

Eptagon cu vârfuri stelelor la fel. Șapte semne, puse ciclic: Ilustratie de M Teișanu

Via Maria Sava

Joc secund Din ceas, dedus...

Din ceas, dedus adâncul acestei calme crește, Intrată prin oglindă în mântuit azur, Tăind pe înecarea cirezilor agreste În grupurile apei, un joc second, mai pur.

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 11

Nicolae Coande Prefer să nu știu În casă este o femeie goală se plimbă printre cărțile mele Le atinge cu degetele și spune – unde sînt cărțile tale?

Pielea ei mătăsoasă ca după rut așteaptă răspunsul Eu fumez și prefer să nu știu ce s-a ales de cărțile mele Ea ar putea fi ultima dintre cărțile mele Pielea ei mătăsoasă mă știe ochii ei au citit tot Carte după carte nu se pot ascunde niciunde Ea știe cine le-a scris și ce a provocat suferința Așa cum florile știu cine le vorbește și cine Le va smulge pentru o coroniță de mai Privirea ei trece prin mine și ajunge pe cealaltă Parte a lumii Unde un bărbat stă liniștit printre cărțile sale Fumează și scrie o poveste cu cărți și o femeie frumoasă Care a citit toate cărțile mele În timp ce eu pe ea o scriam pielea ei mătăsoasă Coronițe pentru cei duși.

din somn, să noteze idei pentru poezia mea și eu îi spun așa și el răspunde ridică-te, ești poet, trebuie să ai curaj e adevărat, așa că am eliminat femeile salteaua caldă, durerea adulterului stau ferm ca la spatele unui Golden Retriever aflat în topul vieții.

Jaluzelele din dormitor sunt bine închise împotriva răului luminile Orientului orbesc iubiții gem toată noaptea și fac dragoste în parcuri și sub ziduri.

Deci încep începutul unei poezii numite „Câine”, cu sau fără un parc pentru câini cu sau fără un câine de om. Și evident că aș preferă să fiu un nor decât un poet, Ahmade. sau chiar o bucată de nisip folosită, pe terenul unui parc pentru câini, în al meu coșmar.

Mă duc să fac pipi pentru ultima oară liber, nepedepsit, verific dublu ușa este încuiată, mă duc înapoi în pat, după zid Ahmad ascute un cuțit care să taie...

Adrian. G Ahmad, vecinul poeziei I-am spus lui vecinului Ahmad că doresc a scrie o poezie numită „Parcul câinilor”.

Povestea e simplă: du-te la un parc pentru câini și încerca să intri în vorbă cu stăpânele cu puțin noroc vei avea o discuție insipidă dacă un poem numit „Parcul câinilor" are nevoie de un parc pentru câini în el sau doar de un câine. ea nu știe, nu citește poezie.

Deci mă ridic din pat, îi scriu lui Ahmad pe perete Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 12

Arta FOTOGRAFICA Diana Templeton a început să țină un jurnal: „Probabil că am început să scriu pentru că mă simțeam cu o asemenea intensitate și nu știam cum să o verbalizez. A fost un mod de aerisire ". Când Templeton s-a mutat din casa familiei la 21 de ani, și-a împachetat jurnalele și amintirile în cutii și plicuri. Când a dezgropat aceste relicve, 15 ani mai târziu, s-a gândit: „Ar fi bine dacă voi avea vreodată copii și aceștia trec prin momente întunecate sau grele, voi putea arăta că trebuie doar să aștepte și vor trece de ele. După recitirea a celor ce am scris, mi-aș fi dorit să fi crescut așa cu astfel de sfaturi". Templeton este probabil cel mai bine cunoscut pentru abordarea rafinată a fotografiei de stradă alb-negru, de la scene capricioase ale vieții suburbane la portrete neliniștitoare ale tinerelor corpuri feminine „tatuate”.

Când merge de-a lungul debarcaderului Huntington Beach sau călătorește,camera de vederi Leica îi atârnă întotdeauna de gât. După ce și-a revizuit fotografiile, ea își clasifică imaginile preferate. Acest proces a condus la o revelație care a precipitat proiectul ei What She Said, care va fi publicat în curând de Mack. Templeton scrie: „Timp de două decenii, am realizat portrete de oameni pe străzi fără sa am un plan special pentru ceea ce aș face cu imaginile. În ultimii opt ani, am ajuns la o realizare izbitoare. Multe dintre femeile pe care le-am abordat pentru portrete aveau anumite calități în comun; am fost atras de aceste femei dintr-un motiv. Fie eram eu când aveam vârsta lor, fie ceea ce mi-aș fi dorit să fim - frumoși, puternici, independenți, răi. Odată ce acest lucru a devenit evident, am înțeles ce vreau și acest proiect mi-a devenit foarte clar ".

1854

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 13

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 14

toate Fotografiile : Deanna Templeton and Mack.

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 15

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 16

Linda M-am hotărât să scriu povestea asta cu toate că Linda s-ar putea recunoaște ușor. Sigur s-ar vrea descrisă din punctul ei de vedere. În fapt e o poveste tristă!

Pe Linda am cunoscut-o la Iași. Trăia cu părinții împreună. O fată brunetă, plinuță, de statură potrivită, cu ochii negri, cu toate că tatăl ei avea ochi albaștri puternic conturați ca un artist de cinema. Mama ei era brunetă, tot micuță și plinuță dar în plus avea o voce ca de bărbat. Uneori i se vedea destul de conturat o mică mustață. Linda moștenise calitățile mamei. De câteva ori când am ajuns la familia ei în vizită mi s-au făcut pe loc pârjoale.

Probabil era felul lor de a te face să te simți bine. Intotdeauna tatăl ei mă primea în balcon!

Făcea plajă sau, cel puțin așa mi se părea că stau lucrurile. Devenise foarte gras după pensie! Dar ochii rămăsese la fel. Lucrurile s-au repetat și mai târziu după ce am emigrat în Israel după 1989. Revoluția a schimbat totul. Deseori i-am vizitat oferindu-le și niște bani sau câte o carte nouă de poezie.

Linda se căsătorise între timp. Soțul ei se dovedise un mare escroc. După 3 ani au divorțat. Cununia religioasă evreiască însă nu a fost anulată (ghet)! Motivul esențial a fost că Linda nu face copii. Pentru asta soțul Lindei a câștigat prin partajarea bunurilor și mașina pe care tocmai le-o cumpărase tatăl Lindei. Lucru ăsta l-a afectat profund pe tatăl Lindei.

Infarctul urmat imediat după divorțul Lindei nu i-a fost fatal dar a lăsat urme adânci ani de-a rândul. A mai trecut un timp și s-a căsătorit civil cu alt băiat evreu. Nici căsătoria asta nu a durat decât cîteva zile!

Nu știu motivul celui de-al doilea divorț.

Probabil s-a aflat amănunte din prima căsătorie! Linda, profesoară de limba engleză, nu s-a lăsat impresionată de problemele sentimentale. După un timp și-a găsit alt prieten. A născut un băiat care avea abilități deosebite. Bunicul se mândrea cu acest nepot care citea și socotea de la vârsta de 6 ani! Cum am intrat pe ușă nepotul era prezentat cu toate talentele pe care le avea nepotul. Asta îmi amintea și de copilăria mea. Tata făcuse la fel și Jurnal Israelian No. 28

cu mine. Cum intra cineva pe ușă trebuia să-i cânt la vioară Balada de Ciprian Porumbescu iar, mai apoi melodia Trandafirii tăi pe care el o cânta odată cu mine. Timpul a trecut, poate peste 20 de ani când-din nou- am întâlnit-o pe Linda la Eilat. Cum era „ola hadașa”, adică nou venită în țară, dar fără familie. Am încercat s-o ajut, la fel au făcut-o și alți prieteni din Israel Dar ea era de o încăpățânare sinistră. Nu i se citea pe față nimic. Nu asculta nici de sfaturile familiei. Rupse legătura cu ei. Primisem niște vești că nu se descurcă cu avocatul evreu la care locuia .Un timp a fost bine. Se lăudase că locuiește ca o regină în casa lui, dar, în realitate ajunsese să îngrijească de un fiu al său, autist, în scaun cu rotile. Mai mult, nu-i mai dădea nici bani de țigări. După cursul de ivrit își găsise ceva de lucru într-un supermarket mic al unei arăboaice. Mâinile ei erau greu lovite de marfa cărată. Ajunsese slabă, piele și os. Mânca numai ouă, sau un ou pe zi. În buletinul ei scria” divorțată”, dar în realitate nu primise ghet (act de la Rabanut) de la primul soț. În concluzie, dacă stau să mă gândesc Linda încă era căsătorită cu primul soț, mai ales în Israel, unde nu contează decât acest act. Îi povestesc de primul ei soț că l-am văzut pe F.B. și în realitate la Natania. Venise căsătorit civil cu o prietenă româncă din orașul lui din nordul României. Avea și copii. Tipul, nici mai mult nici mai puțin s-a apropiat de mine și mi-a cerut să-i caut o slujbă… la petrecerea comună la care am fost. Linda nu reacționează la această rugăminte a mea să-l caute pe tipul bigam pentru a desface căsătoria. Mai spera și Linda într-o căsătorie cu acel avocat de origine română .Dar, spre mirarea ei descoperă că el, avocatul, mai avea niște case în Eilat , case închiriate unor rusoaice frumoase. Nu știu cum a ajuns în posesia unui clip când avocatul uda cu furtunul grădina unui apartament închiriat iar în fundal o tipă tânără gesticula. Gelozia Lindei a intrat în funcție, deja se simțea trădată și singură. Colac peste pupăză avocatul a făcut un infarct. Linda l-a îngrijit la spitalul din Petah Tikva… Devenise iar amfitrioana casei.

Se credea stăpână deplină…Mai ales că locuiau împreună de peste 4 ani. Intre timp o nouă veste i-a deschis drum spre libertate…Primul ei soț a decedat subit! F.B. a divulgat totul. Și el a făcut un infarct… cu toate că era mult mai tânăr 18-02- 2021

Pagina 17

decât avocatul. Linda pleacă să-și viziteze băiatul din România. Fiul ei devenise student la fizică. Geniu în calculatoare. A preferat să-l lase în România cu bunica, în loc să facă armata în Israel. Intre timp bunicul murise. Și el s-a stins în urma unui infarct, brusc…căzut la podea.

Dar ghinioanele Lindei au continuat. Avocatul, sau omul cu care a locuit aproape 4 ani la Eilat a murit ți el subit în lipsa ei. Chemată urgent înapoi în Israel pentru înmormântare e primită de soția legitimă a avocatului, care i-a închis ușa în nas după ce a stat la pământ! Eilat-ul pentru Linda a rămas doar o amintire.

S-a întors acasă, la Iași, fără nicio lescaie.

Aventurile Lindei au luat sfârșit. Sper că, cel puțin acum, va avea noroc să scape de pandemie. De peste un an nu am nici o veste de la ea.

dacă de viață mi-este dor iar înserarea se coboară...

Bianca Marcovici (C)

* M-am autodepăşit de multe ori, dar tot nu am ajuns primul. * Strănută ca un cal şi tuşeşte ca un măgar...

O fi gripa porcină... * Cine vrea să vadă bine realitatea să-şi destupe urechile. * Toate dictaturile vorbesc în numele poporului. * E de preferat un taburet incomod unui tron instabil. * Prostia se ia la întrecere cu orgoliul şi câştigă oricum. * Adesea leacul e mai rău decât boala. * Dacă nu tuşeşti la concert, cum se va ştii că ai fost la concert? * Ţările civilizate pierd tocmai de aia. * S-a vrut călare pe Rosinanta, dar nu a ştiut că e o iapă. * Vecinul meu nu are capră. Cum procedez? * Şi un I.Q. mare se poate atrofia prin nefolosire... * Prietenul adevărat îţi iartă pânâ şi succesul. * Mi-a răspuns atât de amănunţit că nu mai ştiu ce l-am întrebat. * Inflaţia de cuvinte ascunde sărăcia de idei. * "Certitudini au numai cei care nu gândesc.

Sunt foarte sigur de asta". * Niciodată să nu spui niciodata, dar uneori poţi spune uneori.

Maia Kodrin

La război E frig și moarte-i peste tot și n-am ajuns aici de bine eu sunt soldat dar nu mai pot să fiu ce-am fost din ce-oi rămâne.

E trist pământul dar nu plânge nici pentru noi sau de dușmani căci este acuma plin de sânge ce gâlgâie-n minciuni de mii de ani iar toți ai mei care-au trecut nici nu mai înțeleg de ce căci am făcut tot ce-am putut să-mi apar țara... Unde e? În aer (!?) se va risipi și ea cu celelate care-au fost; în profeții ce-au spus ceva, iar să mai lupt nu are rost

Din fenomenul de coșmar alerg să scap și împietresc mă prind în luptă iar și iar, exploziile-nebunesc...

Mi-e inima împotmolită-n noapte, singur mă zbat la zi s-o trag aici nu-i nimeni toate-s iad, iar omenia... a plecat...

(Din Vol. in lucru: "Rănile unui soldat")

Dorel Schor: CAPRA VECINULUI

ca de niciunde să omor pe cine nu mai vrea să moară Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 18

HOMER - o sursă de informații prețioase, măsluite ici și colo Indro Montanelli

Despre Homer nu ştim nimic. Nici măcar nu ştim dacă a existat cu adevărat. Dacă ne luăm după legende , el a fost un „trubadur" orb al secolului opt, pe care domnii îl angajau ca să le spună minunatele sale poveşti. Ei nu puteau să citească, pentru că erau analfabeţi, iar timpul şi-l petreceau făcând războaie, vânând şi prădând. Poate însă că şi Homer era analfabet.

El culegea materialul acestor poeme direct din gura poporului şi, îl prelucra după gustul aristocraticilor săi ascultători. Cu tot respectul pe care îl purtăm geniului său, vom spune că acest om trebuie să fi fost un viclean, pentru că toţi cei care îi acordau ospitalitate găseau în poveştile sale ceva care să le gâdile orgoliul.

Fiecare din ei, în afara unor laude aduse faptelor de arme ale strămoşilor, descoperea şi un arbore genealogic care îl lega mai mult sau mai puţin de vreun zeu. Linguşind, el îşi câştiga pâinea, şi poate că a dus o viaţă fericită, de lux: dar, cu toate că nu trebuie să-i fi venit uşor să-i mulţumească pe toţi, datorită animozităţilor şi rivalii care îi separau, totuşi, a reuşit s-o facă.

Sigur că ceea ce ne-a lăsat el despre societatea ahee, care reprezenta o clasă dominantă restrânsă, nu este un tablou demn de luat în seamă, deoarece toate trăsăturile personajelor sale sunt schimbate şi înfrumuseţate nu numai de inspiraţia poetică a autorului, ci şi de nevoia de a fi pe placul clienţilor. Mulţi dintre ei erau descendenţi ai vechilor eroi. Un astfel de tablou poartă pecetea a ceea ce numim noi azi „stil convenţional". Chiar dacă portretul Jurnal Israelian No. 28

seamănă mai mult cu ceea ce dorea societatea lor să fie, din punct de vedere documentar el are o valoare însemnată şi ne permite să schiţăm cadrul acelei lumi. Homer spune că aheii erau un popor de oameni cu un fizic foarte frumos: toli bărbaţii, nişte atleţi; toate femeile, nişte regine ale frumuseţii. Probabil că nu e chiar adevărat. Dar e destul ca să ne facă să înțelegem că frumuseţea fizică reprezenta idealul cel mai înalt, şi poate şi singurul. Țineau foarte mult la eleganţă şi, deşi industria modei se afla într-un stadiu rudimentar, cu puţinul pe care îl aveau ei realizau minuni. Singura ţesătură folosită şi de femei şi de bărbaţi era cea de in. O purtau ca pe un sac, având o gaură pe unde să-şi vâre capul, dar fiecare adăugând la ea garnituri şi broderii foarte costisitoare, ca să-i dea o notă personală. Şi ţineau foarte mult la această îmbrăcăminte, căci Priam ca să obţină de la Ahile trupul ucis al lui Hector, i-a oferit aheului îmbrăcămintea sa în schimb, ca pe cel mai preţios „bacşiş". Casele săracilor erau făcute din lut şi paie; cele ale bogaţilor, din cărămizi, cu o temelie de piatră. Se pătrundea înăuntru printr-o uşă centrală şi, în cele mai multe cazuri, nu exista nici o impărţire în camere, iar ferestre nu aveau. Chiar şi bucătăria a luat fiinţă mult mai târziu. Se gătea mâncare în aceeaşi unică încăpere, iar fumul ieşea printr-o gaură făcută în tavan. Numai domnii cei mari aveau o cameră de baie. Şi sunt considerate drept extravaganţe fanteziile Penelopei, care şi-a comandat un fotoliu cu braţe, şi cele ale lui Ulise, când a pus să i se facă un pat dublu pentru el şi nevastăsa. E adevărat că trebuia să-i ofere femeii o oarecare compensaţie pentru cei douăzeci de ani de văduvie în care o lăsase . Faptul a stârnit un adevărat scandal. Temple nu existau. Deşi foarte religioşi, aheii cheltuiesc pentru palatele lor dar, ca să-i adăpostească decent pe zei, la asta se gândesc mai puţin. Ulise, care după atâtea aventuri, a devenit la bătrâneţe un sedentar şi un om de casă, şi-a construit chiar un fel de patio cu brazde de flori, cu pomi şi cu un grajd. Şi Paris, seducătorul Elenei, pusese pe cei mai încercați arhitecți din Troia să-i construiască o „garsonieră", dar nu ştim cum arăta ea. În afară de locuințe şi imbrăcăminte, cele două clase — dominatorii şi dominații — se mai diferenţiau şi prin regimul alimentar.

18-02- 2021

Pagina 19

Achiles Generalii războiului troian sunt carnivori, şi preferă purcelul de lapte; subofițerii şi soldații sunt vegetarieni, şi se hrănesc cu grâu prăjit şi cu peşte, atunci când îl găsesc. Cei dintâi beau vin, şi folosesc mierea drept zahăr. Ceilalţi beau apă. Nici unii nici alții nu ştiu ce sunt alea tacâmuri. Se folosesc doar de degete şi de cuțite. Nimeni nu e proprietar al pământului.

Proprietatea aparține familiei, în sânul căreia domneşte un fel de regim comunist. Familia e aceea care vinde, cumpără, împarte profituri, şi trasează fiecăruia ce are de făcut. Şi, cum ea este foarte numeroasă, iar organizarea societății pe categorii de meserii este încă rudimentară din punct de vedere artizanal şi profesional, familia este în general autosuficientă. Există întotdeauna un fiu fierar, unul tâmplar, un altul cizmar. Şi asta se petrece chiar în casele domnilor, până şi la curte, unde regele taie cu ferăstrăul, trage Ia rindea, coase şi bate cuie. Nu se prelucrează metale. Pentru obţ inerea lor nici măcar nu se deschid mine.

Se preferă importul obiectelor gata făcute, din Nord. Şi tocmai această carentă a provocat catastrofa aheilor, în ziua când s-au trezit faţă în faţă cu dorienii, mai barbari decât ei, dar înzestrați cu scule de oţel. Viața stagnează în aceste microcosmosuri domestice cu orizont limitat. Grecia este toată străbătută de lanțuri muntoase, care fac dificile deplasările şi contactele. Drumurile lipsesc. Iar ca mijloc de transport, există numai carul, tras de catâri sau de oameni. Dar, pe vremea aceea, a poseda un car e ca şi cum ai avea azi un iaht. Din familie, în afară de cei ce sunt uniți prin legături de sânge şi de avere, fac parte şi sclavii, mai puțin Jurnal Israelian No. 28

numeroşi şi mult mai bine tratați decât aveau să fie cei de la Roma. In general sunt femei care, până la urmă, ajung şi ele să fie considerate de-ale casei. Banii constituie doar un mijloc de schimb, nu şi un indice de bogăţie.

Aceasta se măsoară numai în bunuri materiale, hectare de pământ şi vite. De altfel, singura monedă cunoscută este lingoul de aur, talantul, folosit doar în tranzacţiile mai importante.

Altfel, oamenii se servesc de obişnuitul cocoşel sau de măsura de grâu, de raţă sau de porc. Din punct de vedere moral, ne situăm cam jos.

Ulise, prezentat ca exemplu şi model, este unul din cei mai neobrăzaţi mincinoşi şi escroci ai istoriei. Măsura măreţiei sale o dă numai succesul, care trebuie să fi fost şi singura religie a acestor oameni, dacă facem abstracţie de mijloacele prin care se ajungea la el.

Tratamentul aplicat de Ahile cadavrului lui Hector este o mârşăvie. Singura virtute pe care oamenii aceştia o respectă este ospitalitatea.

Probabil că le-o impunea asprimea locului, primejdiile care existau la tot pasul, şi deci interesul de a oferi azil, pentru a te putea bucura şi tu de el în caz de nevoie. Structura familiei este patriarhală, însă femeia ocupă un loc superior celui de la romani. Faptul că, pentru a incita poporul să meargă să moară sub zidurile Troiei, a fost nevoie să i se inventeze o poveste sentimentală, ne spune totul despre cât de mult conta în lumea ahee amorul. Tânăra fată, când se căsătoreşte, nu are de ales.

Ea trebuie să accepte alegerea făcută de tată, care în general încheie un contract cu tatăl viitorului soţ, în termeni de vaci şi găini. O fată frumoasă merită chiar şi o turmă întreagă sau o cireadă. lar la ceremonia nupţială, ia care iau parte amândouă familiile, se intonează cântece religioase, dar mai ales se mănâncă pe rupte şi se dansează în sunetele flautului şi ale lirei. Însă, odată devenită stăpâna casei, soţia ia totul în serios. Ea nu are dreptul să se plângă de infidelităţile bărbatului, care, de regulă, sunt destule; dar stă la masă cu el, se bucură de încrederea lui, îl ajută la treabă şi supraveghează educaţia copiilor, lucru care, de altfel, se mărgineşte doar la disciplină; nimeni nu este preocupat să dea sau să primească lecţii de citit şi de scris. O trăsătură curioasă, care subliniază caracterul domestic al vieţii lor, e că, de regulă, la bucătărie treaba o fac bărbaţii, nu 18-02- 2021

Pagina 20

femeile. Eie doar ţes şi cos. În general sunt fete caste şi soţii fidele. Cazul Clitemnestrei şi al Elenei poate fi considerat ceva senzaţional şi monstruos.

Polis-ul, adică oraşul propriu-zis, nu s-a născut încă. Se numeşte aşa doar simulacrul de palat sau de castel al seniorului aheu care, la început, are o putere foarte limitată asupra geni-lor din jur. Geni-le sunt ceea ce vor fi la romani grupuri de familii care îşi recunosc un strămoş comun. Unitatea este creată de primejdia venită din afară. În faţa unei invazii, capii de familie se strâng în jurul unui senior care îi convoacă într-o adunare şi, împreună, după caz, iau în mod democratic hotărâri. Încet-încet, din această Adunare, la care aveau dreptul să participe toţi cetăţenii liberi de sex masculin, s-a diferenţiat un Consiliu, un fel de Senat, din care făceau parte numai şefii genilor. „Seniorul" a început să se numească „rege" şi a deţinut toată puterea religioasă, militară şi juridică, dar numai sub controlul Consiliului, care putea chiar să-l şi detroneze. Nu exista o lege: aşa ceva era considerat doar verdictul regelui, verdict pe care acesta îl dădea după cum inţelegera el. Şi nu existau nici măcar impozite. Vistieria, care era de fapt seiful personal al suveranului, se alimenta din „daruri" şi, mai ales, din prăzile de război. De aceea şi erau aheii nişte cuceritori. Războaiele împotriva Cretei şi apoi împotriva Troiei au fost cu siguranţă impuse şi de o strâmtorare financiară. Şi, cu toate acestea, deşi asemenea cuceriri erau în întregime realizate peste mări, aheii nu constituiau un popor de marinari sau, oricum, mult mai puţin decât fenicienii care, în momentul acela, dominau Mediterana orientală.

Jurnal Israelian No. 28

Un om al peșterilor (neanderthal) ar fi considerat „puternic” în timpul nostru?

Dacă un bărbat modern înalt, în formă sportivă și puternic construit ar întâlni un bărbat adult neanderthalian și cei doi ar decide să se ia la bătaie unul cu celălalt, neanderthalul ar putea literalmente să-i smulgă brațele și picioarele și să bată omul modern până la moarte. Erau mult, mult mai puternici decât oamenii moderni. Puterea lor a fost comparată cu cea a unui cimpanzeu matur.

Scheletul unui bărbat adult neanderthalian este mult mai robust. Toate oasele sunt mai grele și de volum mai mare, inclusiv craniul.

Suprafețele de pe oase, unde ligamentele, tendoanele și mușchii fac contact cu ele sunt, de asemenea, semnificativ mai mari; indicând că neanderthalienii aveau o musculatură mult îmbunătățită față de a noastră. Pieptul Neanderthalului este, de asemenea, mult mai adânc, iar centrul lor de greutate mai jos.

Specialiștii apreciază puterea tipicului Neanderthal a fi de 3 ori mai mare decât cea a unui om modern. Într-o luptă echitabilă corp la corp, un om modern ar fi făcut eforturi incredibile doar pentru a răni un neanderthalian. Ei puteau rezista loviturilor care ar lăsa un om modern inconștient pe pământ. Și cine știe? În plus, la sfârșitul luptei, s-ar putea să decidă că vrea să te mănânce!

Iată aici o comparație cot la cot a scheletelor unui Neanderthal și ale unui om modern:

18-02- 2021

Pagina 21

Ute Frevert.

O scurtă istorie a umilinței

Umilirea este mai mult decât un sentiment individual și subiectiv. Este un instrument al puterii politice, mânuit cu intenție. La sfârșitul anilor 1930, procesele sovietice au folosit toate mijloacele pentru a degrada pe oricine considerat de Stalin un adversar potențial periculos. Național-socialismul a copiat această practică ori de câte ori a pus la încercare „dușmanii poporului”. Pe străzile Vienei în 1938, oficialii i-au forțat pe evrei să îngenuncheze pe trotuar și să spele graffiti antinaziste în râsul bărbaților, femeilor și copiilor neevrei. În timpul Revoluției Culturale din China, tinerii activiști s-au străduit să umilească fără încetare funcționarii superiori o practică obișnuită care, până în prezent, nu a fost mustrată sau condamnată oficial.

Democrațiile liberale, în special după cel de-al doilea război mondial, au luat în discuție aceste practici. Ne place să credem că am eradicat în mare măsură astfel de practicidin societățile noastre. În comparație cu regimurile totalitare din secolul al XX-lea, această credință ar putea Jurnal Israelian No. 28

părea justificată. Cu toate acestea, suntem încă departe de a fi „societăți decente” ai căror membri și instituții, în termenii filosofului Avishai Margalit*, „nu umilesc oamenii”, ci le respectă demnitatea. Deși construcția drumului către decență a început încă din jurul anului 1800, a fost - și rămâne - pavată cu obstacole și excepții.

Opoziția față de politica umilinței se face simțită la începutul secolului al XIX-lea în Europa, întrucât oamenii din clasa inferioară sau opus din ce în ce mai mult tratamentului nerespectuos. Slujitorii, călătorii și muncitorii din fabrici au folosit limbajul onoarei și conceptele de auto-valoare personală și socială - monopolizate anterior de nobilime și de clasele superioare - care cereau ca aceste categorii să nu fie insultate verbal și fizic de angajați și servitori.

Această schimbare socială a fost permisă și susținută de un nou tip de onoare care a urmat invenției „cetățenilor” în societățile de democratizare. Cetățenii care aveau drepturi și 18-02- 2021

Pagina 22

îndatoriri politice erau de asemenea posesorii unei onori civice. În mod tradițional, onoarea socială a fost stratificată în funcție de statut și rang, dar acum onoarea civică aparținea fiecărui cetățean și acest lucru a contribuit la creșterea stimei de sine și a conștiinței de sine. În consecință, umilința și alte demonstrații ale presupusei inferiorități nu mai erau considerate un mijloc legitim prin care să exerciți puterea asupra concetățenilor.

Din punct de vedere istoric, umilința a putut fi denunțată - numai odată ce noțiunea de cetățenie egală și demnitate umană a intrat în discursul și practica politică. Atâta timp cât societatea a subscris la noțiunea că unii indivizi sunt fundamental superiori altora, oamenilor le-a fost greu să se simtă umiliți. S-ar putea să se simtă tratați nedrept și să se răzvrătească.

Dar ei nu ar percepe un astfel de tratament ca umilitor. Umilirea poate fi experimentată numai atunci când victimele se consideră egali cu făptuitorul - în termeni de drepturi și demnitate. Acest lucru explică creșterea proceselor de calomnie din Europa în secolul al XIX-lea: ele reflectau sentimentul de onoare democratizat în societățile care acordaseră și instituționalizaseră drepturi egale după Revoluția Franceză.

De la Evul Mediu și până la începutul secolului al XIX-lea, rușinea publică a fost folosită pe scară largă ca pedeapsă suplimentară pentru bărbați și femei condamnați pentru fapte ilegale. Oficialii locali i-au obligat pe infractorii condamnați să stea expuși într-un cadru de lemn carele bloca capul și brațele, i-au bătut în public și, în cazuri grave, i-au marcat cu fierul roșu. Astfel de sancțiuni au fost menite să insufle rușine și, în mod ideal, remușcări vinovatului. Au urmat logica descurajării la fel de mult ca și manipularea consimțământului public. Făcând publicul complice la sancțiune, de exemplu, prin a nu face nimic pentru a împiedica oamenii să insulte sau să arunce obiecte dezgustătoare asupra infractorului, autoritățile au încercat să confirme și să reafirmeze ordinea morală încălcată de persoana pedepsită. În această perioadă modernă timpurie, rușinarea nu a fost văzută ca echivalentă cu noțiunea modernă de umilință, așa cum este explicată în era ulterioară a emancipării, Jurnal Israelian No. 28

democratizării și liberalizării. În timp ce umilința va fi criticată pentru negarea demnității autentice a oamenilor, rușinarea a fost privită ca un instrument legitim pentru aplicarea regulilor sociale și a standardelor morale, în special în mâinile autorităților legale. Rușinea a fost îndreptată împotriva celor care au păcătuit în speranța că îi va încuraja să se abțină de la alte nelegiuiri și astfel să merite reintegrarea socială.

După 1830 instanțele au abandonat rușinarea publică dar asta nu a însemnat că astfel de practici au dispărut cu totul.

Ritualurile rușinării fuseseră o parte integrantă a culturii populare din întreaga Europă modernă timpurie. Bărbații și femeile care au acționat, într-un fel sau altul, împotriva regulilor nescrise ale societății locale au fost adesea supuse unor forme colective de admonestare. În Anglia, femeile care și-au maltratat soții au fost forțate să meargă la așanumitele procesiuni skimmington în care adulterul (și uneori și perechea lui) așezați invers pe un măgar erau prezentați în jur, în timp ce vecinii și alți oameni din sat îi batjocoreau. Cei al căror comportament sexual, social sau politic nu era în sincronizare cu convențiile populare erau deseori forțați să participe la un fel de parodii simulate, însoțiți de zgomot de oale și tigăi și alte forme de „muzică dură” produse de spectatori.

18-02- 2021

Pagina 23

Fenomenul de rușinare a colegilor a rămas un element esențial în perioada modernă, chiar dacă autoritățile au încercat să combată practicile care le-au amenințat monopolul privind utilizarea legitimă a forței fizice. În anii 1820, în orașul englez Bristol, constructorii de nave au legat răzvrătiții (oameni care au continuat să lucreze în sfidarea grevei muncitorilor) de un catarg și i-au târât în jurul orașului. În anii 1920, minerii germani au apărut cu pancarte rușinoase pe care afișau numele spargătorilor de greve. În urma celui de-al doilea război mondial, mafioții din Europa au vizat femeile într-un mod special. După război, mulțimile au umilit în mod public zeci de mii de femei care au purtat relații amoroase cu soldații germani în timpul ocupației: le-au ras părul și au defilat pe străzi, în timp ce privitorii înveseliți au bătut din palme. În anii 1970, muncitorii italieni au folosit o muzică zgomotoasă și parade rușinoase pentru a-și umili șefii și supraveghetorii pentru o gestionare greșită.

Chiar și în 1971, în timpul tulburărilor din nordul Irlandei, femeile catolice care se întâlneau cu soldații britanici riscau să fie legate de stâlpii de iluminare, să li se taie părul și să fie tăvalite în catran și pene. Mediile religioase și etnice, precum și orientările sexuale au servit drept ținte populare ale umilinței . Și în timp de pace, ritualuri rușinoase au rămas populare până în secolul anterior. Chiar dacă sistemele juridice europene s-au abținut de mult de la administrarea sancțiunilor de acest gen, instituțiile controlate de stat, cum ar fi școlile, spitalele, poliția și armata, au continuat în mod deschis și deliberat să utilizeze strategii pentru a descuraja atitudinile aparent disfuncționale. Începând cu anii 1960, tendințele de liberalizare din societățile occidentale au contribuit la condamnarea unor astfel de strategii și au presat instituțiile să le abolească.

Dar parlamentului britanic i-a trebuit până în 1986 să adopte o lege care interzice pedepsele corporale în școlile de stat; în așa-numitele „școli publice” din Marea Britanie, au fost permise cu un deceniu mai târziu. Până în prezent, soldații sunt supuși unor practici crude de degradare personală în fața camarazilor lor. ( Să ne amintim degradarea rușinoasă a Jurnal Israelian No. 28

căpitanului Dreyfus!) Disciplină militară și spiritul de corp împiedică victimele să se plângă și să își afirme dreptul uman la demnitate; de obicei, doar câteva cazuri devin cunoscute public și declanșează indignare și repulsie. În sec XXI netul și rețelele de socializare au permis o comunicație liberă, necenzurată. Din păcate, tineri și răuvoitori folosesc comoditatea de a accesa un public larg și curând au apărut tehnici de jignire și defăimare gratuite numite shaming. Cu mare ușurință putem denigra, aplică stigme și vini imaginare unor persoane care au simpla vină de a intra în discuție.

Un exemplu stringent este al unui evreu grafoman din România (Boris Marian Mehr) care timp de ani a calomniat în scris, un imens număr de persoane, pe care le-a hărțuit diabolic, până la exasperare. În acest caz de shaming agresiv nu există legi sau mecanisme de protejare a victimei sau de pedepsire a infractorului. * Avishai Margalit (born 1939 in Palestine) is an Israeli Professor Emeritus in philosophy at the Hebrew University of Jerusalem

18-02- 2021

Pagina 24

Lumea românească. Numărul 1197.

Valentin Iacob GETA CARAGIU - "Când intra Toma în casă, răsărea soarele!"

De fiecare Crăciun şi An Nou, Toma Caragiu ne răsfăţa cu apariţiile lui scăpărătoare, debordând de umor fin, prilejul evocărilor este şi mai nimerit. Un Crăciun cu Toma Caragiu, aşadar. Amintiri de familie, povestite de sora artistului Geta Caragiu, marea doamnă a sculpturii româneşti.

Cu câteva zile înainte de Crăciun, doamna Caragiu mi-a deschis zâmbitoare şi energică, la cei 87 de ani ai săi, uşa casei sale de pe strada Polonă, din Bucureşti.

O casă de o eleganţă discretă şi caldă. Înşirate cuminţi pe pereţi, vechi icoane ardeleneşti pe sticlă şi pristolnice de lemn învăluie spaţiul într-un abur aparte, de har.

Vasăzică, acesta e locul unde venea Toma Caragiu, la părinţi şi la familie, să-şi petreacă Crăciunul şi Paştele, precum şi sfârşiturile de Jurnal Israelian No. 28

săptămână, atunci când reuşea să fugă de la filmări.

Bucuroasă să-i evoce amintirea, d-na Geta Caragiu începe să-mi arate imagini cu alte şi alte sculpturi realizate de ea, inspirate, toate, de marele actor dispărut.

A făcut o expoziţie în 2013, dedicată lui Toma, la Teatrul din Ploieşti. "Clovnul şi ai săi", a numit-o. "Înfăţişează familia noastră, Toma, Matilda şi eu", spune Geta Caragiu, deschizându-mi cum nu se poate mai bine drumul spre interviu.

- Vă pun o primă întrebare, care sper să nu cuprindă prea multă tristeţe în ea. Cum aţi realizat sculpturile care îl înfăţişează pe Toma Caragiu, fratele dvs.? După fotografii? Din memorie?

- Din memorie. Am început să le fac imediat după ce Toma a murit. Atunci, pentru mine s-a dărâmat pământul. Am suferit îngrozitor. Ce vedeţi aici, este durerea mea, întruchipată în sculpturi.

Mai încercasem şi înainte, când trăia Toma, să-i fac nişte desene tot din memorie. Dar nu eram mulţumită. Nu ieşea nimic. Pe urmă, mau mânat oful, suferinţa, tot ce adunasem. A fost o suferinţă îngrozitoare în familie, credeam că o să murim cu toţii. Mi-am pus tot sufletul în ce am făcut. Şi în bustul de lângă Teatrul din Ploieşti, şi în toate celelalte pe care i le-am făcut, este numai şi numai suflet. Şi ce am încercat eu să redau mai abitir au fost ochii aceia mereu umezi ai lui Toma, care te făceau să şi râzi, să şi plângi. Râsu' plânsu'. Ochii lui debordând de umor, dar un umor nuanţat şi subtil. Aşa că e şi râs, şi plâns în sculpturile mele. Mai şi râdeam când le făceam, că erau hazoase, uneori hidoase - aşa cum ne vedeam noi între noi, fraţii, când mai urâţi, când mai frumoşi. Şi am mai vrut să arăt prin sculpturile mele şi spiritul familiei noastre iubitoare şi tandre. Să ştiţi că nu numai eu, dar şi sora mea, Matilda, şi-a adus obolul ei de tandreţe, în memoria lui Toma, printr-o carte scrisă de ea: "Toma Caragiu - ipostaze”.

18-02- 2021

Pagina 25

- De ce aţi numit toate aceste sculpturi dedicate lui Toma Caragiu, "Clovnul şi ai săi”?

-Toma a avut două vise care nu i s-au mai împlinit. Voia să joace măcar o dată în viaţă în "Cyrano de Bergerac", de Edmond Rostand. Şi mai avea o foarte mare dorinţă, să apuce să joace rolul unui clovn, la circ. Am fost urmărită de această idee şi am ţinut să împlinesc măcar prin ceea ce fac eu această dorinţă a lui. De aceea m-am bucurat foarte tare că demersul meu a fost susţinut şi de Teatrul din Ploieşti, unde Toma a fost actor. De altfel, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti a sprijinit şi expoziţia "Clovnul şi ai săi" la festivalul organizat acum trei ani la Ploieşti. Şi-au împlinit şi ei un vis.

- Toate aceste portrete sculptate ale lui Toma Caragiu sunt altfel decât restul operei dvs.: dramatice, cutremurătoare…

- A fost durerea teribilă a morţii lui, moartea aceea cumplită, sub dărâmăturile cutremurului din 1977. Mă obsedează şi astăzi imaginile acelea. Fac mereu desene cu chipul lui. Am făcut câteva chiar zilele trecute. Şi toate din amintire. Încât mi-a zis o prietenă: "Tu îl ai pe Toma în sânge". Îmi amintesc ce-mi spunea şi Toma. "Mă, sor-meo, tu eşti cel mai talentat membru al familiei.

Tu faci, uite, atâta, o bucăţică, o ciopleşti, o torni în bronz. Păi aia rămâne în timp. Pe când la noi, la actori, verba volant". Dar uite că replicile lui Toma n-au zburat. Sunt reluate mereu la televizor. Oamenii îl iubesc şi azi.

Mă trezesc mereu cu telefoane: "E Toma la televizor!”.

- Toma, Matilda, Georgeta... Trei fraţi din Jurnal Israelian No. 28

familia Caragiu, toţi trei cu înclinaţii culturale şi artistice. Cum se explică? Aromânii au reputaţia de oameni pragmatici, mari negustori…

- Ei, au fost odată ca niciodată trei iezi cucuieţi: Toma, cel cu stea în frunte, şi două fete Matilda şi Geta. Toma a moştenit talentul de la mama şi de la bunica, care erau foarte hărăzite, transmiteau cu foarte multă uşurinţă hazul.

Despre bunica noastră, Toma zicea că a fost stagiară a Comediei franceze, fără şcoală. Era o fiinţă minunată, te făcea să râzi, ea rămânând serioasă, avea un comic din ăsta, mucalit şi sobru, pe care Toma l-a moştenit. Mama mi-a povestit că profesorul lui Toma din clasa a patra primară (eram încă în Cadrilater), i-a spus de atunci că Toma va deveni actor. O previziune extraordinară. Sora mea, Matilda, filolog şi academician, era o înţeleaptă, un cap foarte dotat, iniţial şi-a dorit şi ea să facă regie de teatru, dar nu a lăsat-o Toma, era plăpândă, avea plămânii debili. I-a zis că să fie regizoare e o muncă mult prea grea pentru ea. Şi atunci, Matilda a ales să meargă la filologie. Era foarte dăruită pentru asta, mai ales pentru studiul limbii române şi al dialectelor ei. Vorbea limbi străine cu uşurinţă, iar foştii ei studenţi şi-o amintesc şi azi cum îşi transforma în spectacol cursurile de limba română, de la Universitatea din Bucureşti. Chemarea teatrului nu dispăruse din ea. Cât despre mine, totul a plecat de la o profesoară a mea de desen pe care am avut-o la Ploieşti, Victoria Băncilă. Era nepoata pictorului Octav Băncilă şi făcuse Belle Artele.

Ea a simţit că există ceva la mine, văzându-mi desenele. Pe vremea aceea existau gazetele acelea de perete, pline cu articole anoste, iar dna Băncilă mi-a adus într-o zi o pânză neagră, cerată, mare şi lungă, şi creioane colorate: "Uite, asta să fie gazeta ta de perete!" - mi-a zis, iar după primele linii schiţate a început să mă dirijeze serios spre desen. Eram cam prin clasa a 11-a, destul de târziu, când m-am hotărât să merg la Arte. Am fost împinsă în direcţia asta şi de Matilda, că ea, fiind mai mare ca mine, îmi era un fel de mentor. Întotdeauna a avut sentimentul ăsta matern faţă de mine. Chiar şi Toma îi scria, când era în armată: "Vezi, ai grijă de ăla micu' şi frumosu'". Aşa mă vedea el, frumoasă…

18-02- 2021

Pagina 26

venit acolo, în 1928, au fost împroprietăriţi cu pământ de Statul român, cu 20 de hectare. Şi, în acelaşi an, am apărut eu pe lume. Satul copilăriei mele se numeşte Sarsânlar, din judeţul Durostor (azi în Bulgaria n.n.), şi era neasemuit de frumos. Era înconjurat de un peisaj extraordinar, cu dealurile alea molcome şi aurii, în soare.

- Fiindcă ne aflăm la un pas de Crăciun, sunt ispitit să vă rog să ne spuneţi poveşti de familie, bune de ascultat iarna, la "gura sobei". Unde începe istoria neamului Caragiu?

- Vezi, noi am fost o familie extraordinară, o familie de aromâni crescuţi neam de neam cu dragoste, în spirit de cinste şi de respect. Nu ştiu dacă mai există familii cum a fost asta a noastră.

Eu o venerez şi-mi pare rău că nu mai este nici unul dintre ei, am rămas doar eu singură să-mi duc durerea. Este aşa de vie în mine durerea, când mă gândesc că nu mai e Toma.

Când intra el în casă, ziceam că vine soarele. Se lumina casa. Când venea sora mea, Matilda, era la fel. Eram iar împreună toţi trei, ca în vremea începuturilor, a copilăriei. Iar începutul începuturilor a fost venirea părinţilor mei în Cadrilater, în Dobrogea, din Grecia, din Munţii Pindului, unde avuseseră turme de oi. Când au Jurnal Israelian No. 28

Sarsânlar era şi foarte, foarte bogat. Părea mai mult un orăşel, plin de magazine de tot soiul, cârciumioare şi brutării. Trăiau tot soiul de etnii în el şi toţi erau harnici. Tatăl meu, de pildă, în doar 12 ani, cât am stat noi acolo, până la cedarea Cadrilaterului, îşi mai cumpărase din munca lui alte zeci de hectare de pământ.

Aromânii îşi făcuseră casele sus, pe dealuri.

Satul era într-o căldare şi avea şi un lac extraordinar. M-am simţit fericită acolo, cu fraţii mei, ne jucam, făceam locuinţe în copaci.

Iar Toma construia leagăne cu care ne urca până la cer. Era un univers cu totul aparte. Pentru mine, copilăria la Sarsânlar a fost sursa mea de inspiraţie de mai târziu. De-acolo m-am inspirat când am sculptat "Lacul" şi "Paparudele" mele. Nu am putut uita niciodată cum în locul acela, cam arid şi fără ploaie, copilă fiind, priveam mereu fermecată cum ieşea părintele cu icoanele din biserică, însoţit de femei înveşmântate cu frunze, care cântau şi stropeau pământul cu apă, ca să aducă ploaia. Azi, casele acelea albe căţărate pe dealuri, ale aromânilor, părăsite de ei după cedarea Cadrilaterului, sunt goale.

- Cum eraţi înşiraţi în ani, cei trei fraţi, ca vârstă?

- Din doi în doi ani. Toma era cel mai mare.

Era născut în august şi a venit la patru ani în România. S-a născut în Grecia, la fel ca şi Matilda. Am fost foarte legaţi între noi de mici, şi până la moartea lor. Parcă eram fraţi siamezi.

Nu pot să vă spun cât de plăcute erau jocurile copilăriei noastre. Eu eram un fel de coadă a lui Toma. Zicea, glumind, că noi suntem "hâzii" familiei, doi urâţi, şi ne asociam foarte bine la toate năzbâtiile, străduindu-ne să facem toate lucrurile pe dos, anormal, ţin minte cum umblam pe picioroange, prin ploaie, ca să nu călcăm în noroi. Matilda era mai mândră, mai preţioasă, nu intra în toate jocurile cu noi.

18-02- 2021

Pagina 27

-

Ce

îndeletnicire

aveau

părinţii

dvs.?

- Mama era casnică. Făcuse şcoală românească în Grecia, doar şase clase, dar îi băga în cofă pe băieţii mei, când nu ştiau, la franceză, să decline verbele "être" şi "avoir". Tata nu. Tata era neam de oier, dar oier din ăla, cu miile de oi, ca un aromân adevărat. Iar bunicul nostru, cum spunea Toma, "umbla cu Homer în traistă". Era singurul care ştia să citească în satul acela din Grecia. Le citea şi celorlalţi, nepoţilor şi sătenilor, "Odiseea" şi "Efemerida", un ziar care ajungea în sat. Bunicul avea şi un dar al povestirii, cred că asta a contribuit foarte mult la formarea lui Toma, ţin minte că de fiecare dată când bunicul venea pe la noi, Toma îl ruga să ne spună poveşti cu ciclopi şi balauri.

- Cum erau Crăciunurile la Bucureşti, în familia Caragiu?

- Se umplea casa! Toma era totdeauna cu noi, că era Paşti sau era Crăciun. "Nu începeţi sărăbătoarea", zicea, "să nu vină Moş Crăciun fără mine". Trebuia musai să fie aici, să se bucure.

Făceam brad şi toţi primeam daruri. Interesant e că nu Toma era Moş Crăciun, ci soţul meu.

Toma vroia să fie liber, să vadă şi el ce se întâmplă, să vadă cum se mirau copiii, ce fericiţi erau. Ei, şi pe urmă cântam. Doamne, cântam toate colindele pe care le ştiam. Toma avea o voce superbă, o voce de operă. Matilda avea şi ea o voce extraordinară. Caldă, plăcută.

Cântase şi în corul "Madrigal". Aşa că, de Crăciun, amândoi, Toma şi Matilda, dădeau tonul cântărilor. Eu eram cam afonă, dar cu timpul, am început să mă acomodez şi să pot să cânt Jurnal Israelian No. 28

alături de ei. Şi pe urmă, ne aşezam toţi la masă, masa noastră, a familiei Caragiu. Masa asta, care a devenit acum mai mult o masă a tăcerii. Înainte ziceam că e "cina noastră cea de taină". Uneori, Toma aducea cu el şi-alţi actori.

Pe Ovidiu Iuliu Moldovan, nu ştiu de câte ori l-a adus. Mai veneau şi pictori.

Mai târziu, cina asta de familie, cina noastră cea de taină, am încercat s-o prind cu forţa nostalgiei, într-o sculptură, după ce Toma nu a mai fost.

- Vorbeaţi aromâneşte, la Crăciunurile în familie?

- Da, vorbeam şi vorbim încă aromâna. Toma o ştia perfect. Avem şi discuri, în care el spune versuri în aromână, cu Caramitru şi cu Matilda.

Până şi soţul meu, sculptorul Alexandru Gheorghiţă, care a trăit în această casă şi era moldovean sadea, ştia o aromână de te băga în cofă. A stat mult cu părinţii mei, pe care i-a adorat. Devenise aromân prin adopţiune. Zicea: "Îi iubesc pe aromâni, pentru că sunt cinstiţi, serioşi şi nu te trădează”.

- Cum de nu v-aţi căsătorit cu un aromân, după vechea lege a neamului?

- A existat şi un pretendent aromân, prieten cu Toma, actor, care a venit când încă locuiam la Ploieşti, să mă ceară de nevastă. Dar bunica mea, care încă trăia, îl întreabă: "Din ce familie şi din ce sat te tragi?". Iar el zice: "Păi, sunt din satul acela în care se făcea smoală". Şi bunica: "Aaa, nu dăm noi fata după ăştia care fac smoală!”.

- Aveţi vreo amintire aparte, legată de fratele dvs., cu care să facem încheierea acestor poveşti?

- Toate amintirile sunt la fel. Nu există o amintire mai frumoasă ca alta. Toma a iubit ţara asta. Una singură e tristă între ele şi dureroasă: atunci când Toma a murit. Aşa cum v-am spus, a fost o legătură formidabilă între noi. Pe urmă el murit şi ne-a lăsat săraci. Avea doar 51 de ani şi jumătate. Pentru noi, a fost o durere de nesuportat. Tata n-a supravieţuit, după trei luni a murit. Mama a mai trăit şapte ani.

Era mai puternică decât noi toţi. Acum, am rămas singură. Vine Crăciunul, şi la "cina cea de taină" din familia Caragiu am rămas numai eu.

18-02- 2021

Pagina 28

Cine este cel mai original filosof din istoria lumii și de ce?

Citind istoria filosofiei am realizat că este momentul în care ar fi necesar să recunoaștem că filosofia există și în afară Greciei (și, prin extensie, a civilizației occidentale), iar filosofii nu erau toți niște venerați bătrâni cu barbă lungă purtând togă. Să facem cunoștință cu Zhuang Zhou, un chinez care a trăit în jurul secolului al IV-lea BC. În afară de certitudinea că a fost un mic funcționar guvernamental, știm foarte puțin despre viața sa. Tot ceea ce se știe despre acest om, provine din lucrările sale (doar o mică parte a supraviețuit) sau când este menționat de alți cercetători. În concluzie, el este o enigmă. Cea mai faimoasă poveste este probabil visul său de a fi fluture (care este probabil și cel mai faimos în vest). Zhuang Zhou a visat că vrea să fie un fluture. Când s-a trezit, s-a întrebat dacă a avut visul de a fi un fluture, sau viața lui este de fapt un vis al unui fluture care se crede om.

Judecând după scrisul lui Zhuang Zhou , este un om destul de atent și plăcut, cu o mare imaginație și care tânjea după libertate.

Majoritatea ideilor sale se referă la a depăși limitele convenționale și de a fi una cu natura și lumea. Există o poveste pe care a spus-o despre un copac urât: ramurile copacilor se răsucesc și se întorc și sunt pline de umflături urâte.

Nimeni nu poate folosi ramurile copacului pentru a face ceva. Dar Zhuang Zhou a decis că, pentru copac, a fi urât este un lucru bun, pentru Jurnal Israelian No. 28

că astfel poate să trăiască liber în pustiu, fără a fi deranjat niciodată de oamenii care doreau să facă ceva din el. Deși este neverificată, există o poveste despre cum regele lui, Chu, l-a invitat pe Zhuang Zhou să se alăture curții sale ca prim-ministru. Zhuang Zhou a refuzat oferta spunând că ar prefera să fie o broască țestoasă plină de viață care se joacă în noroi în loc de o broască țestoasă moartă a cărei carapace este folosită în ritualurile plicticoase de la curte.

Zhuang Zhou a influențat gândirea mult dincolo de Asia de Est. Filosoful german Martin Buber i-a tradus textele în 1910. În 1930, Martin Heidegger a citat traducerea lui Buber a lui Zhou in discursul său de la Bremen „Despre esența adevărului”. Pentru a-și explica propria filosofie, Heidegger a citit din scrieria lui Zhuang Zhou care spune gânditorului Hui Shih: "Vedeți cum peștii ies la suprafață și înoată după cum doresc? De asta se bucură cu adevărat peștii." „Tu nu ești un pește”, a răspuns Hui Tzu, „Deci cum poți spune că știi ce bucură cu adevărat peștii?”

Zhuangzi a spus: "Tu nu ești eu, așa că nu poți știi ce știu eu că bucură peștii"

18-02- 2021

Pagina 29

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 30

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 31

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 32

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 33

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 34

DOMINIC DIAMANT PASTILE Sunt dezamăgit cum nu se poate spune de tot ce se petrece în această ţărişoară, unde toate relele sunt posibile şi mult prea puţin cele bune. La circăraie şi exhibiţionism nu ne întrece nimeni.Noi suntem cei ce facem şi dregem, noi promitem şi iar promitem noi baloane de săpun ce se sparg la cea mai mică adiere, nimeni nu e ca noi, vai de măiculiţa noastră ! . *** Noi ne tot zbatem şi ne perpelim în micul nostru univers mamonian, nu atât pentru progres şi prosperitate cât pentru supravieţuire, în timp ce pe planetă se petrec atâtea lucruri de-a dreptul uimitoare.

China a realizat deja un soare artificial, prin fuziunea atomilor, care dezvoltă temperaturi uriaşe, de zece ori mai mari decât ale soarelui astronomic, şi care poate influenţa mersul întregii umanităţi.

Dar şi mai puţin credibil este anunţul şocant al marelui profesor şi general israelian Haim Eshed care afirmă că s-a stabilit deja contactul cu extratereştrii dintr-o galaxie, existând deja o locaţie în adâncurile planetei Marte unde aceştia conlucrează în folosul civilizaţiei. Guvernul SUA şi însuşi preşedintele Donald Trump ar cunoaşte problema, dar nu o fac publică pentru a nu stârni panică şi isterie în rândul populaţiei care nu e suficient pregătită pentru asemenea chestiuni.

Un alt israelian, profilat pe aceste probleme, Hagar Yanai a scris o carte în care dezbate pe larg subiectul, intitulată „Universul de dincolo de orizont-conversaţii cu profesorul Haim Eshed”. *** Deşi mi s-a promis că voi fi onorat şi în numărul 4/2020 al rev.”Internaţional Writers Jurnal” din Ohio SUA, aceasta a apărut fără numele meu. Sunt tare dezamăgit şi cătrănit, pentru că doar aceste biete contribuţii mă mai ţin în viaţă. Nu mă îndoiesc că şi faptul că nu cotizez cu nimic la apariţia ei contează, dar dacă nu se poate, ce să fac ? Drept răspuns i-am trimis următorul catren . Pesemne că în Jurnal Israelian No. 28

universul meu / am mai rămas doar eu cu Dumnezeu / e bine şi aşa, decât nimic / cam asta este tot ce pot să zic. Iubire şi prosperitate! În timp ce unul ca mine dispare văzând cu ochii, marele parvenit al revoluţiei de rahat, mare proprietar de pământ şi restaurante, el însuşi atipic bucătar, inegalabilul pohet slobozian Mircea Dinescu se maimuţăreşte la propria emisiune a TVR :”Politică şi delicatese”.

Că aşa e-n tenis !

Iar apreciatul cântăreţ Paul Surugiu, cu numele de scenă Fuego, care prezintă emisiunea „Drag de România mea”, găseşte de cuviinţă să acorde o diplomă de excelenţă unui penal ca fostul prim-ministru Adrian Năstase, fals sinucigaş, condamnat de două ori pentru faptele sale de corupţie..La fel, că aşa e-n tenis !

Gabriel Nan - O altă Romă sau despre poetica esteticului asumat Versurile din această carte au cursivitate, sunt coerente și vivace, reușesc să te facă atent, interesat de lectura cărții de la "O zi în paradis" și pînă la "Visul" cel final. Trebuie remarcat și nivelul de imagistică revărsată peste fragmentele de trăiri existențiale, puseurile personale și nu în cele din urmă, amprenta hispanică, de care sunt cumva marcați cam toți poeții români trăitori în Peninsula Iberică. Alternanța între poemele textualiste și cele minimaliste creează un echilibru aproape perfect și o senzație de poematică care-și depășește propria condiție, aducând în prim-plan, o teribilă fotogramă a unei existențe damnate, prezentată în flash-uri de o intensitate maximală, pigmentată uneori cu punerea în prime time a familiei, ca un semn tacit de credință (încă) nezdruncinată de pribegia trăită departe de rădăcini.

Este până la urmă o carte demnă de remarcat, care punctează încă o dată importanța crescândă a școlii de poezie de la Madrid, acolo unde s-au făcut remarcați și alți poeți români. Vă îndemn să intrați în posesia acestei cărți care merită să fie citită nu neaparat 18-02- 2021

Pagina 35

ca pe o capodoperă dar cu siguranță, cel puțin, ca pe o carte prin intermediul căreia vă puteți face o idee despre nivelul de scriitură al poeților români din Spania. Gelu Vlasin Absența

Cum apasă golul acesta îmi mușcă degetele ce-ntind să mângâi o părere.

Spațiul adormit ridică îndoieli se trezește din fisurile străzii acum albastre și mă absoarbe ca o fântâna goală.

Trec de la a fi fericit la a fi absent. În acest loc umbrele își împart viața nocturnă m-ajută să cunosc spaimele tatălui meu.

Oase risipite plătesc tribut singurătății – o răsplată pentru sunetul lipsă.

Aici aflu de sinuciderea muzicii.

Cum apasă golul acesta!

Se-nfășoară după visul viperei activ și inutil ca odihna unui contrabandist.

Pământul e moale și încă mut zeul comunismului îmi dictează pașii.

Aici nu sunt îngeri de pază nici bețivi, nici moraliști nicio ființă vie.

Pielea mea absoarbe atingerea uitării aici cuvântul nimeni are trup.

Păsările au șters de pe harta lor spațiul acesta nimicul e o pușcărie iar umbrele sunt săbii ce-mi străpung orele.

Este aici unde uit de temperatura zero absolut. În acest loc sunt doar scorburi tăiate cu firul durerii suspinul noroaielor fără urme și anxietatea unui melc semănat în columna timpului perpetuu."

Jurnal Israelian No. 28

Acmeistul sau Poetul de lemn Yigru Zeltil În ciocolată Auzi Cum se gudură, cum toarce Nodul gordian. *** N-am nevoie de tine, femeie.

Decât dacă ești de apă. Și adu un aragaz Care să mă înghețe. *** Dar am greșit Ridicând un castel sub unghie.

Mai primesc premiul cel mare??

Ziceți da, am mai multe chipuri. *** Aer de lemn.

Beau un ceai de lemn.

Am gânduri de lemn.

Poemul se prelinge. *** Pădurea a crescut pe străzi.

Eu mă ascund de mine.

Presez o frunză între coperțile inimii.

Se face albă ca cerul. *** Recolta de lacrimi de zmeură Și cea de guri înflorite.

Unde-s?

Le-am aruncat în mare. *** Nu mai topiți oglinda. Îngrijiți-o ca pe voi înșivă!

Niciodată nu veți ști Dacă sugeți lapte de la ea.

18-02- 2021

Pagina 36

Poate că mă ascund sub căni.

Am tot dreptul!

E lumea mea Și fac ce vreau cu ea! Dar nu știu...

Franz Schubert Maria Sava

*** Ce vroiam să spun Voi putea spune doar când Mă voi compara cu roșia Și mustățile ei ce deschid jocul. *** Între un lac și o mare Am trăit dintotdeauna.

Am construit o mină de lapte Pe această țâță de nisip. *** Literele sunt răsturnate.

Eu i-am spus Că există și formația asta imaginară.

Literele le-am atins. *** Câmpia din spatele casei, Vidul în varianta pentru copii.

Noaptea, luminile or să mă prindă Când mă transformam în altceva. *** Eu i-am spus să nu cumpere Lumină de la vaci Și cerneală de la stele.

Acum crede că în America e noapte. *** Nu ies niciodată din casă Fără prietenii mei de gașcă: Bricheta sacră, scândura de lemn, Norul pe roți și căpșuna albastră.

Jurnal Israelian No. 28

Nu am pretenția că textele mele din domeniul muzicii sau al artelor plastice au vreo valoarea pentru specialiști. Scriu din punctul de vedere al simplului iubitor de artă. Astăzi, câteva cuvinte despre unul dintre compozitorii mei de suflet, Franz Schubert. A fost contemporan cu Beethoven, cu Hummel, cu Spohr, cu Weber, dar n-a avut aceeași notorietate ca ei. Asta nu înseamnă că era considerat un nimeni la vremea lui. Fire timidă și retrasă, Schubert n-a plecat niciodată departe de Viena, cu excepția a două călătorii în Ungaria unde a predat muzica fiilor contelui Johann Karl Esterhazy. A fost primul compozitor care nu cânta la un instrument și nici nu dirija vreo orchestră de aceea s-a impus destul de greu în lumea muzicii. Întotdeauna sa mulțumit cu puțin. Nu-i păsa dacă muzica lui 18-02- 2021

Pagina 37

ajungea pe scenă- el compunea piesele una după alta și-i spunea prietenului său Josef Huttenbrenner: ”Am venit pe lume cu unicul scop de a compune.” Însă, deși s-au scris multe pagini despre Schubert rămâne un personaj misterios. Multe se cunosc despre viața lui exterioară, dar prea puține se știu despre ceea ce simțea și gândea el. A lăsat puține scrisori și un jurnal cu panseuri adolescentine. După moartea lui, când lumea și-a dat seama de colosala personalitate creatoare care a fost, s-au făcut eforturi în strângerea de documente și mărturii rezultând un material foarte bogat.

A fost al doisprezecelea copil din cei paisprezece, supraviețuitori fiind doar cinci.

Tatăl lui era directorul propriei școli particulare care își avea sediul în casa în care s-a născut și Schubert. În 1808, Schubert a devenit sopran în corul capelei Curții la Seminarul Imperial și Regal unde și-a făcut și studiile primare. Franz se descurca bine la toate obiectele, dar la muzică era cel mai bun- cânta foarte bine la vioară și la pian și de la vârsta de 11 ani deja a început să compună. Uimit de talentul lui nativ, unul dintre profesorii de la seminar, Wenzel Ruzicka ar fi spus despre el: ”Pe copilul acesta l-a învățat Dumnezeu să cânte”, iar un alt profesor, Michael Holzer, scria mai târziu: ”Dacă voiam să-i predau ceva nou, descopeream că știe deja. De aceea nu i-am predat de fapt nimic, am stat numai de vorbă cu el și l-am urmărit cu o mirare tăcută.” În 1808, Schubert a făcut o impresie deosebit de puternică asupra lui Salieri care era directorul muzical al Curții și a devenit elevul lui la cursul de compoziție. Acasă, tânărul Schubert cânta muzică de cameră împreună cu tatăl și cu frații săi. În 1813, și-a piedut vocea, dar a rămas în continuare la școală cu o bursă să se pregătească pentru cariera de profesor și între 1814 și 1818 a fost asistent la școala tatălui său. În tot acest timp, a compus fără încetare, însă, rareori, s-a întâmplat ca un compozitor să fie nevoit să pună pe muzică fleacurile cu care era asaltat tot timpul Schubert. Muzica devenise un fenomen burghez: lumea se dădea în vânt după vals, apăruse moda operei italiene Jurnal Israelian No. 28

și a dramei germane. Mulți dintre membrii aristocrației dețineau propriile orchestre și saloane muzicale, iar cei din clasa de mijloc au început să participe la concerte, să se împrietenească cu compozitori și să facă din muzică o componentă importantă a vieții lor.

Schubert a trăit toată viața printre cei din clasa de mijloc iubitori de artă și muzică, nu s-a amestecat cu aristocrația așa cum făcea Beethoven. El se simțea bine în mijlocul boemei artistice, iar în 1818 a renunțat chiar la meseria de profesor frecventând lumea boemei și compunând pentru ea. Ducea viață de boem, rareori avea bani și locuia când la un prieten când la altul. Niciodată n-a avut suficienți bani ca să împrumute un pian, cu atât mai puțin să-l cumpere. Când avea nevoie de pian mergea la câte un prieten, relația lor fiind una tipic ”comunistă”, adică, între ei nu exista ideea de proprietate particulară, totul era în comun.

Cine avea bani plătea facturile, oferea o masă etc. Și totuși, cu toată această viață lipsită de ordine era foarte iubit și prietenii îi erau loiali. În general, era bine dispus și putea fi ușor convins să se așeze la pian și să cânte. Era un tip cât se poate de discret cu viața lui personală, nu exagera cu alcoolul și cu tutunul și avea destul de multe aventuri cu femeile. Nu s-a căsătorit niciodată. Cine l-a cunoscut și-a dat seama că în el sălășluiau două ființe total diferite - una care manifesta o puternică atracție pentru plăcere și cealaltă era a unui timid. Cu timpul, reputația lui a început să sporească, mai ales după organizarea acelor ”schubertiade” cum erau numite serile muzicale în care se cântau cu precădere lieduri. Din cele peste 600 de lieduri pe versurile a 91 de poeți, aproape 70 sunt pe versurile lui Goethe. ”Făcea ca poezia să sune și muzica să vorbească”, afirmă Grillparzer. Liedurile ”sunt o nebunie cromatică” după cum le caracterizează Schumann și pe bună dreptate, Schubert fiind un maestru al imprevizibilului. Mintea unui mare compozitor nu gândește în șabloane. Die Winterreise (Călătorie de iarnă), compuse în 1827 reprezintă cea mai mare serie de lieduri din literatură- triste, obsedante, plângătoare, 18-02- 2021

Pagina 38

crescând în melancolie și disperare până la zguduitorul Der Leiermann (Flașnetarul).

(Un flașnetar ambulant pe care nimeni nu-l ascultă, nimeni nu-i dă bani, câinii îl mârâie, toți îl alungă, dar el continuă să învârtă flașneta și să zâmbească. ”Misteriosule bătrân, să merg cu tine”) .

Pe 26 martie 1828 are loc primul și unicul concert public din viața lui Schubert, dar n-a fost comentat de nicio cronică. Întâmplarea făcea ca pe 29 martie să concerteze în oraș Paganini și să focalizeze toată atenția publicului meloman. În ultimul an al vieții, a luat hotărârea să studieze contrapunctul, dar lecțiile programate nu vor mai avea loc. În noiembrie a căzut la pat și pe data de 19 a aceleiași luni s-a stins din viață bolnav de febră tifoidă.

Grillparzer, unul dintre prietenii lui, a scris un epitaf pe piatra funerară: ”Arta muzicii a înmormântat aici o mare avere și, odată cu ea, speranțe și mai mari.” În scurta lui viață (doar 32 de ani) Schubert a compus enorm de multă muzică. Scria incredibil de repede și toate relatările prietenilor legate de felul lui de-a compune vorbesc despre rapiditatea cu care concepea o compoziție având aceeași scânteie divină ca și Mozart. Deși a fost unul dintre cei mai originali compozitori din istorie, Schubert nu a mers până acolo încât să nesocotească convențiile. În Viena contemporană lui erau la modă sonatele, concertele și simfoniile. Dintre simfonii, ”Neterminata” a făcut să se risipească multă cerneală pentru explicarea ei. A fost descoperită de Schumann, în 1839, printre hârtiile rămase la Ferdinand, fratele lui Schubert. Lucrarea fusese repetată la Viena în 1828, dar din cauza dificultății ei a fost abandonată.

A fost nevoie să treacă aproape patruzeci de ani după moartea compozitorului pentru ca omenirea să-și dea seama de geniul lui. Astăzi, locul lui este stabilit pentru totdeauna și este considerat primul poet liric al muzicii clasice.

al tuturor timpurilor, drept mulțumire pentru tot ceea ce-i datorez. Căci îi datorez totul.

Chiar în nesfârșitele săptămâni când zăceam în beznă, aproape fără nădejde că voi mai ieși dintr-însa, obișnuiam să fredonez pentru mine însumi, unul după altul, cântecele lui, ca școlarul care trece prin pădurea întunecoasă fluierând pentru a se amăgi că nu i-e frică.

Schubert avea 19 ani când a compus Erlkonig a lui Goethe și i-a trimis-o cu modestă dedicație. Nu voi ierta niciodată celui mai mare poet al timpurilor moderne că n-a răspuns un cuvânt de mulțumire celui ce i-a făcut nemuritoare poezia, același Goethe care a avut timp să compună scrisori de mulțumire lui Zelter, pentru o muzică mediocră. Goethe n-avea deloc gust muzical, după cum n-avea nici pentru artele plastice. A trăit un an întreg în Italia fără să priceapă nimic din arta gotică...Schubert n-a văzut niciodată mareași totuși nici un compozitor, nici un pictor, nici un poet în afară de Homer nu ne-a făcut să simțim mai bine ca el liniștea și splendoarea, misterul și mâniile ei năprasnice. N-a văzut niciodată Nilul și totuși primele măsuri din minunatul Memnon ar fi putut răsuna în templul de la Luxor. Nu cunoștea arta și literatura elenă decât din cele ce-i putea spune prietenul său Mayrhofer - și totuși Die Gotter Griechelands, Prometeu, Ganymede, Fragment aus Aeschylus sunt capodopere din vremurile de aur ale Eladei. N-a fost niciodată iubit de o femeie și cu toate acestea nu ne-a fost dat să auzim strigăt de pasiune mai zguduitor ca cel din Gretchen am Spinnrade, resemnare mai sfâșietoare ca în Mignon, mai dulce cântec de iubire ca în Standchen. A murit la treizeci și unu de ani, sărac lipit cum trăise.

Cel care a scris An die Musik n-avea măcar un pian al lui...”

(Axel Munthe, Cartea de la San Michele)

”Am de gând să-i cânt un umil cântec dragului meu Schubert, cel mai mare cântăreț Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 39

Aventura Coranului, de la extaz la agresiune Adrian Grauenfels Coranul, cartea sacră a musulmanilor, înseamnă "a citi cu voce tare" și conform legendei a fost scris de Dumnezeu în limba arabă (1) și oferit omului prin intermediul îngerului Gibril (Gavriel) profetului Muhammad, pe când acesta medita sus pe muntele Al Nour. Experiența este traumatică: Nabi obişnuia să se izoleze în grotele din Hira, unde se ruga timp de multe zile...

Deodată adevărul poposi în grota în care se afla. Îngerul veni la el şi îi ceru să citească.

Profetul i-a răspuns: "Eu nu ştiu cum să citesc" - îngerul m-a prins şi strâns neîndurător, insuportabil. Mi-a dat apoi drumul cerândumi iar să citesc şi eu am zis: "Nu ştiu cum se citeşte". Din nou m-a prin şi strâns, Citeşte! dar eu nu ştiam să citesc. A treia oară m-a eliberat din strânsoare şi mi-a zis: "Citeşte în numele Lui care a creat tot ce există, şi pe bărbat din noroi. Citeşte! Domnul este generos". Apoi profetul a coborât din munte plin de inspiraţie cu inima bătând nebuneşte.

S-a dus soția sa Khadijah şi i-a spus: "Acoperă-mă", ea l-a acoperit până i-a trecut frica şi i-a spus ce s-a întâmplat.

După o deschidere pașnică, citim în Coran, în secțiunea a 2-a Al-Baqarah că "Această carte este călăuză pentru cei smeriți, cei care cred sunt călăuziți de Domnul lor și aceia sunt izbânditori." Dar foarte repede, la versetul 6 și 7 se trece direct la amenințări: "Pentru cei care nu cred e totuna de-i previi sau nu-i previi; ei nu cred. Allah a zăvorât inimile lor și urechile lor, iar peste ochii lor s-a așternut o năframă. Ei vor avea parte de chin mare".[2:7] Vor urma în text negocieri intense cu cititorul, promisiuni și pedepse, în total 286 de versete care pot fi sumarizate de cele citite la 2:284: "Ale lui Allah sunt toate din ceruri și de Jurnal Israelian No. 28

pre pământ. Și dacă arătați sau ascundeți ceea ce este în sufletele voastre, Allah vă va cere socoteală pentru acest lucru. El va ierta pe cine dorește și va pedepsi după cum dorește.

Puterea lui este peste tot și toate".

Iată o credință bazată pe politica de intimidare și iertare. Pentru musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viață spirituală, un cod civil ce răspunde problemelor vieții cotidiene, ci și „o opera care îi mișcă pe oameni până la lacrimi sau îi duce pe culmile extazului".

Nu aprofundăm aici textul Coranului, ci vom cerceta istoria lucrurilor și istoria apariției acestei religii, uneori moralistă, iar alteori predică violență și agresiune. În anul 570 AD se naște la Mecca Muhammad, la o lună după moartea tatălui său. Profetul este crescut de mama sa Aminah până la vârsta de 6 ani. Apoi va trece în grija unchiului sau Abu Talib. La vârsta de 25 de ani se însoară cu Khadijah. Începe să aibe revelații, în centrul lor fiind afirmarea unui monoteism riguros, în care Allah, creatorul lumii și al oamenilor, este o divinitate unică, transcendentă, atotputernică și atotprezentă, 18-02- 2021

Pagina 40

căruia omul trebuia să i se supună (Islam = supunere). Conform Islamului, nu există intermediari între divinitate și credincioși.

Primul ales este el, Muhammad, sau profetul (nabī), un simplu muritor, însărcinat cu comunicarea adevăratei revelații, care era înțeleasă parțial și reinterpretată de evrei și de creștini, deja monoteiști.

Avea 40 de ani când este bătut de îngerul Gibril pentru că refuză să citească cartea domnului Coranul.

Dupa revelație, Muhammad coboară muntele și în 613 AD începe să propovăduiască credința islamică în care Allah este unic, iar credinciosul își predă destinul în mâinile lui. Își face prozeliți dar și dușmani printre politeiștii din Mecca. Profetul era covârșit de nesiguranță, ajungând în pragul disperării, demenței, sinuciderii - conform mărturiilor sale și versetelor Coranului-surate, o culegere postumă transmisă prin tradiție, a revelațiilor lui Muhammad. Arabia preislamică trăiește vremuri homerice, poezia îi deschide urechile și inimile. Ani în șir, profetul nu predică decât unui cerc de fideli, câtorva rude, nefericiți, oameni săraci: muncitorii, meșteșugarii, sclavii bogaților din Mecca. Așa era și Bilal, sclavul negru care va fi răscumpărat de Abu Bakr - prietenul și socrul profetului, care a devenit primul muezin al Islamului.

Gibril vine la Muhhamad Khadijah și Abu Talib mor în anul 619. Profetul cere ajutor triburilor din Taif (oraș lângă Marea Roșie) dar aceștia refuză. În Jurnal Israelian No. 28

anul următor, 620, vizitează călare pe Buraq (2) ,Ierusalimul, într-o singură noapte, poveste documentată în Coran. El caută cea mai îndepărtată moschee care este Al- Aqsa.

Acolo se roagă împreună cu alți profeți și apoi se ridică prin șapte ceruri ( Mi'raj) pentru a vorbi Domnului. Întâmplarea devine cel mai semnificativ eveniment al calendarului islamic. Bogații din Mecca, înfricoșați și iritați de propaganda crescândă, trec la ostilități. Ca să evadeze persecuțiilor, el și aderenții săi migrează la Medina în anul 622. Acest pelerinaj numit Hijrah marchează începutul calendarului islamic dar și 8 ani de războaie între Mecca și islamiști. Pomenim două bătălii importante: Badr, la sud de Medina, lupta este câștigată de Muhammad dar în Uhud în 625, păgânii Meccăi resping pe mahomedani. În 628 este încheiat un armistițiu la Hudaybiyya, care permite pelerinajul musulmanilor la Kaaba, pe baza unui compromis mai larg cu elitele meccane. Tot în același an a fost impusă Carta de la Yahtrib, prin care se făcea demarcarea netă dintre credincioși (mu'min) și necredincioși (kafir). Apare conceptul de Jihad (război sfânt), prin care credincioșii luptau pe calea lui Allah, o cale sprituală, războinică, a cărei ambiguitate a generat dispute doctrinare.

Perceptul unic era: "Allah este unicul zeu și Muhammad profetul sǎu". Pentru acest Jihad au murit nevinovați din trei continente. În anul 629 Muhammad, în fruntea unor credincioși convertiți (10.000 de soldați) cucerește Mecca cu foarte puțin sânge vărsat, iar in anul 631 mai toate triburile arabe acceptă Islamul. Se duc tratative cu evreii și creștinii pentru un tratat de pace. Anul următor, 632, după un pelerinaj la Mecca, Muhammad moare la 8 Iunie la Medina. Din 633 se cunoaște un unic Coran scris de califul Abu Bakr, iar în 645 califul Uthman comandă câteva copii ale cărții pe care le distribuie țărilor vecine. Coranul a fost tradus în latină în 1153, și mai târziu în franceză și engleză (1649). Istoria ne arată că drumul Islamului are o perioada de mare înflorire pe când arabii se extind, iar califatele lor acoperă un spațiu imens între Persia, nordul Africii și 18-02- 2021

Pagina 41

Spania. Imperiul Bizantin se prăbușește în 1453 când Constantinopole cade în mâna turcilor. Islamul asigură o unitate politicăefemeră, dar și o unitate religioasă reală în pofida diviziunilor și schismelor, musulmanii având elemente comune: coranul, doctrina, lăcașurile de cult, instituțiile religioase. Se petrece o sinteză culturală, fiind impusă limba și cultura arabă, exceptând Persia și India. Are loc o unitate economică aproximativă, care aduce progrese agricole, ca irigațiile, utilizarea pompelor, morile de vânt, cultura trestiei de zahăr, preluarea culturii orezului din Asia, contacte comerciale cu Africa sud-sahariană, prin schimbul de textile, arme și sare cu aur, sau comerț cu Asia, de acolo se cumpărau mirodenii sau mătase. Orașele s-au dezvoltat, au apărut altele noi ca Bagdad sau Cairo, dezvoltarea urbanistică depășind pe cea europeană. Secolele VIII-IX reprezintă apogeul civilizației islamice, Epoca de Aur a Islamului.

Acesta a avut o mare influență culturală și economică, inclusiv asupra Europei. Între evrei și arabi există o dispută pomenită de biblie cu privire la această animozitate între seminții care ne trimite în trecut pe vremea lui Avraam. Evreii sunt descendenţi ai lui Isaac, fiul lui Avraam și Sara. Arabii sunt descendenţi ai lui Ismael, de asemenea fiul lui Avraam. Cum Ismael era fiul unei sclave Agar (Geneza 16:116) şi Isaac era fiul promis care avea să-l moştenească pe Avraam, evident că exista o anumită animozitate între cei doi fii. Pentru că Ismael râdea de Isaac, Sara a vorbit cu Avraam să-i alunge pe Agar şi Ismael (Geneza 21:11-21).

Desigur acest lucru a provocat ură în inima lui Ismael pentru Isaac. Un înger chiar a profeţit lui Agar că Ismael va “trăi în ostilitate faţă de toţi fraţii lui” (Geneza 16:11-12). În epoca modernă crearea statului Israel și războaiele care au urmat în regiune, au reaprins vechiul conflict între evrei și Islam. Terorismul și fanatismul religios au devenit planetare, zdruncinând temeliile solide ale civilizației clasice.

Jurnal Israelian No. 28

Note (1) Timp de secole cărturarii au încercat să stabilească limba îngerilor, acel Ur-sprache care a fost folosit de om până la înălțarea turnului Babel: probabil ebraica, greaca veche sau o limbă proto-sinaitică.

(2) Buraq (fulger), îi este adus în dar de îngerul Gibril, este un animal ceresc, înaripat, alb, ceva mai mare decât un asin. califul Abu Bakr

Șerban Georgescu

Sfânta imbecilitate În „Legile fundamentale ale imbecilității umane”, o cărticică de 50 de pagini, scrisă în 1976 , italianul Carlo M. Cipolla (economist cu studii la Sorbona) propune o definiție surprinzător de simplă, concretă și concisă pentru imbecilitate. Pe scurt, domnul Cipolla spune că un imbecil este acel om care, prin acțiunile sale, provoacă pagube (materiale sau imateriale – n.a.) celor din jur, fără să obțină nimic în schimb, ba chiar uneori provocându-și pagubă lui însuși. Sunt pe lume, spune autorul, atât de mulți imbecili, încât aceștia constituie „una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii”.

18-02- 2021

Pagina 42

Acest grup eterogen de oameni, imposibil de determinat în termeni matematici, este totuși „mai influent decât Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul – este vorba de un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mână nevăzută…”. Și în orice categorie de oameni, indiferent de sex, religie sau naționalitate, fie că e vorba de șoferi, medici, măturători, studenți, oameni ai străzii, bogătași, profesori, analfabeți sau laureați ai premiului Nobel, există un coeficient alfa, mereu identic (dar „mereu subestimat”) de imbecili. Succesul și, în definitiv, supraviețuirea unei civilizații, sugerează autorul, depind în mod esențial, de modul în care civilizația respectivă reușește, nu să elimine imbecilitatea – ceea ce este imposibil -, ci să țină sub control această entitate enormă, întunecată și imprevizibilă. Cât timp imbecilii nu au nicio putere și niciun instrument la îndemână cu care să-și propage influența la nivel de masă, cât timp cei inteligenți sunt respectați, stimulați să creeze, protejați de influența imbecililor și recompensați (pe cât posibil) pe măsura meritelor lor, atunci totul merge strună.

Pentru că, da, dacă sunt lăsați în pace, oamenii inteligenți sunt capabili să tragă după ei societățile, în sus, cu imbecili cu tot. Dacă însă acest mecanism de autoprotecție nu mai funcționează, civilizația respectivă se află întrun mare pericol. Este, în opinia mea, exact ceea ce se întâmplă astăzi cu civilizația occidentală: mecanismul de autoprotecție împotriva imbecililor nu mai funcționează. Asistăm cu toții, în ultima vreme – dar nu numai în ultima vreme – la o degradare constantă a calității și a nivelului de competență al oamenilor politici care conduc destinele națiunilor occidentale.

Aproape toată lumea recunoaște asta și este vizibil cu ochiul liber pentru oricine. Întrebare: oare nu este momentul să începem să recunoaștem că votul universal, care a fost la vremea lui o victorie strălucită din punct de vedere al evoluției umanității, are o mare Jurnal Israelian No. 28

deficiență, și anume aceea că deschide, din ce în ce mai larg, calea imbecililor de pretutindeni de a alege în fruntea statelor, cu o precizie din ce în ce mai bună, de la scrutin la scrutin, pe acei oameni în care se recunosc și deci în care își recunosc, repet, cu o exactitate crescândă și cu un „curaj” pe măsură, simptomele propriei imbecilități și incompetențe? Oare nu așa s-a ajuns de la George Washington, la Donald Trump? Oare nu așa s-a ajuns de la Winston Churchill, la Boris Johnson? Dar dintre numeroșii factori susceptibili a fi contribuit, dea lungul timpului, la blocarea acestui mecanism de autoprotecție al lumii occidentale împotriva propriilor imbecili, aș vrea să mă opresc puțin asupra unuia dintre cei mai recenți din punct de vedere istoric: efectul toxic pe care procesul de integrare al țărilor ex-comuniste în structurile occidentale l-a avut și îl are asupra Occidentului însuși, prin amplificarea curentului anticapitalist preexistent aici. În euforia care s-a creat după 1989, Occidentul, cu desăvârșire convins că prăbușirea sistemului politic și administrativ care l-a instituit înseamnă automat și „sfârșitul comunismului”, nu a luat în calcul efectul devastator la nivel social și uman pe care acest sistem politic l-a lăsat în urmă în țările pe care le-a controlat.

S-a considerat, în mod fundamental greșit, că, odată cu creșterea nivelului de trai, țările ex-comuniste, pe care Occidentul a încercat și încearcă în continuare să le integreze, vor înțelege și vor prelua sistemul occidental, bazat pe libertatea individuală și a inițiativei individuale. Nici acum, după mai bine de 30 de ani, Occidentul nu înțelege (sau se face că nu înțelege) pericolul mortal pe care îl reprezintă această eroare monumentală. (De altfel, ar fi suficient să ne reamintim cum, în perioada de preaderare a României la UE, liderii occidentali s-au așezat la aceeași masă și au „negociat”, de la egal la egal, fără să impună niciun fel de condiții speciale, cu personaje precum Ion Iliescu sau Nicolae Văcăroiu, despre care știau foarte bine cine sunt și de unde vin, și care s-au confirmat a fi maeștri în arta de a maimuțări 18-02- 2021

Pagina 43

democrația occidentală, ca să avem o imagine asupra nivelului de degradare la care ajunsese deja în acel moment Occidentul). Observ, inclusiv în mediile intelectuale din Occident (acel „putregai frumos mirositor”, după cum îl numea Cioran, încă din anii 1960), o preocupare frenetică de a explica rezistența fostelor țări comuniste față de principiile de funcționare ale lumii occidentale, prin anumite „sensibilități” ale acestora, prin dorința lor de a-și apăra „tradițiile”, identitatea, suveranitatea, familia etc. Se vorbește, cu mult succes la public, chiar de „aroganța” cu care Occidentul a încercat să-și impună principiile în Est. (Dar care aroganță? Să ceri să fie respectate niște condiții elementare, de bun simț, pentru funcționarea unei societăți, înseamnă aroganță? Sau poate este vorba de acea aroganță pe care un imbecil își închipuie că o vede, din instinct de conservare, atunci când are de-a face cu un om inteligent?). Să-mi fie iertat, dar nu cred că țările ex-comuniste doresc să-și apere sensibilitățile, tradițiile etc.

Ele doresc să apere, instinctiv, cu totul și cu totul altceva, și anume ceea ce bolșevicii au implementat și cultivat aici în mentalitatea colectivă, la adâncimi greu de imaginat, timp de zeci de ani: principiul, mentalitatea, de tip medieval potrivit căruia cei care au, au pentru că au furat de la cei săraci și că, din acest motiv, trebuie să le dea totul celor săraci, adică celor care nu fac nimic (în afară, eventual, de a se angaja ca salariat sau de a depune undeva o cerere de ajutor social). Asta este marea și sfânta „sensibilitate”, marea și sfânta „tradiție” aici, în spațiul ex-comunist. Ceea ce ni se pare nouă, cetățenilor din societățile ex-comuniste, de neconceput, până în ziua de azi, este că propria inițiativă, spiritul întreprinzător, creativitatea, perseverența pot să producă bunăstare și bogăție, că la acea bunăstare și bogăție se poate deci ajunge și pe alte căi în afară de corupție și hoție. Și nu înțelegem, nu putem asimila acest principiu, din mai multe motive: Jurnal Israelian No. 28

1. Pentru că nu noi l-am creat, prin eforturile și suferința noastră (eforturile și suferința noastră au fost inutile, așa cum se întâmplă întotdeauna în comunism și în orice alt sistem totalitar incapabil să capteze, să încurajeze și să protejeze creativitatea individuală); 2. Pentru că suntem convinși, ca urmare a „educației” de tip medieval/diversionist pe care am primit-o de la comuniști (și de la continuatorii lor - în România), că e dreptul nostru „moral”, al tuturor, inclusiv al celor care nu crează nimic pe cont propriu, să beneficiem de aceleași drepturi și beneficii ca cei bogați pe care-i vedem la televizor, adică exact ca cei care și-au pus mintea la contribuție și au creat afaceri din care rezultă beneficii sociale (plus valoare, locuri de muncă etc); 3. Pentru că am văzut cu ochii noștri, în zecile de ani de comunism pe care i-am trăit, că la bogăție nu se poate ajunge decât prin hoție și corupție.

Geniul politic al lui Lenin, ale cărui efecte dăinuie până în zilele noastre, a fost tocmai acesta, că i-a dezlănțuit pe cei care formează imensa majoritate a oricărei societăți (și anume imbecilii incapabili de a crea ceva pe cont propriu – în afară de pagubă), spunându-le: De azi aveți aceleași drepturi cu cei bogați. Și că a obținut din asta ceea ce și-a dorit, anume să schimbe lumea. Ceea ce a „reușit” Lenin este, în fond, să anihileze (temporar) capitalismul prin revenirea la mentalitatea din feudalism, potrivit căreia cei bogați devin bogați doar pe spinarea săracilor și că deci, evident, ei, bogații, trebuie eliminați. Însă ceea ce ar trebui să priceapă cei care astăzi strigă pe toate drumurile sloganuri anticapitaliste și care nu mai pot de grija celor „defavorizați” este că, dacă la vremea lui, Lenin a reușit să-i dezlănțuie pe imbecili împotriva unei clase aristocratice care își clădise averile, într-adevăr, exclusiv prin exploatarea la sânge a celor săraci, ceea ce încearcă ei, „anticapitaliștii” de azi, să facă acum (și probabil vor reuși) este să-i dezlănțuie pe imbecili împotriva unei clase de îmbogățiți care și-a creat averile pentru că (ei sau cei pe care i-au moștenit) și-au pus mintea 18-02- 2021

Pagina 44

la contribuție și au creat, prin energiile și banii investiți în afacerile pe care le-au înființat, beneficii întregii societăți. Cu alte cuvinte să-i dezlănțuie exact împotriva celor care le asigură locurile de muncă de care au nevoie pentru a supraviețui. Anticapitaliștii de azi se comportă ca și cum ar lupta împotriva unor îmbogățiți veniți din feudalism. Însă, dacă observăm cu atenție modul lor de a raționa, cei care par să vină din feudalism sunt chiar ei, „anticapitaliștii”.

Pentru că Bill Gates nu este și nu a fost vreun latifundiar sau vreun moșier și nu cred că a furat nimic de la gura săracilor, ba dimpotrivă. Bill Gates și-a pus mintea la contribuție și a creat, din aproape în aproape, da, un imperiu, dar nu cu arma și cu biciul în mână, cum au făcut comuniștii, ci plecând de la principiul de bază al capitalismului: să supraviețuiești și să te dezvolți nu distrugându-l pe celălalt, ca în Evul Mediu sau în comunism, ci creând ceva mai bun decât cel mai bun produs (material sau imaterial) existent la un moment dat pe piață.

Beneficiile sociale incalculabile pe care le-a creat îi dau unuia ca Bill Gates chiar dreptul moral de a fi făcut (așa cum probabil a și făcut) anumite speculații, șmecherii, ”hoții” (cum neam învățat să spunem noi, ex-comuniștii) etc, ca să se îmbogățească și mai mult. Rămâne de văzut dacă milioanele de „victime” de pretutindeni ale capitalismului „sălbatic”, care în acest moment beneficiază de locuințe decente, mașini bune, telefoane mobile, care își permit să cumpere mii de tone de alimente (din care 40% aruncă direct la gunoi), care strâmbă din nas că uneori nu găsesc pachetul de unt cu procentajul de grăsime dorit și care își petrec serile privind știrile la televizor printre sticlele goale de pe măsuța din față, vor înțelege la timp că beneficiază de toate acestea nu doar pentru că muncesc pentru ele, ci în primul rând, pentru că au unde să muncească și că acele condiții în care muncesc, au fost create de cineva în prealabil, prin inteligență și Jurnal Israelian No. 28

creativitate. Și că „anticapitaliștii”, ca și antivacciniștii, conspiraționiștii, vestele galbene, militanții „antirasiști” care distrug statui ale unor personalități despre care nu știu nimic, invadatorii de la Capitoliu sau cei care restricționează accesul la filme precum „Pe aripile vântului” sau „Pisicile aristocrate” au în comun un lucru: prin acțiunile lor provoacă pagube celor din jur fără a obține niciun fel de câștig, ba chiar provocându-și singuri pagubă. Să sperăm. În definitiv, până când nu vom vedea sau auzi despre primii americani sau francezi fugiți din disperare în China ca să culeagă bumbac, mai putem încă spera la un reviriment al Occidentului.

Martha Izsak : Un prieten

„nepremiat" al evreilor Pe lon Cristofor l-am cunoscut chiar în clădirea Asociaţiei Scriitorilor din Cluj. Stătea într-o cămăruţă improvizată ce aparţinea atunci, dacă nu greşesc, revistei „Tribuna". De la început am remarcat finețea lui, erudiția. Mia dăruit un volum de poeme pe care-l păstrez cu sfinţenie pe etajera dedicată prietenilor.

Ulterior, drumurile ni s-au încrucișat de multe ori. Am remarcat la el de la început o aplecare pentru cultura evreiască. Spre deosebire de alții, această atitudine era sinceră, dezinteresată. Se simţea bine printre evrei.

Unor colegi naționaliști această atitudine li s-a părut bizară. În ceea ce mă priveşte, când merg la Cluj îl sun la telefon. Întotdeauna am apelat la el ca la unul „de-al nostru". În decursul anilor lon a publicat mai multe volume despre scriitorii de limbă română din Israel, toate pe banii lui, 130 de articole publicate în „Cetatea Culturală'", „Tribuna", "Convorbiri literare", "Curierul primăriei, "Făclia". Amintesc aici: "Scriitori din Ţara Sfântă"-, volumele I, II şi III apărute la editura „Napoca Star" din Cluj in 2000, 2002, 2004, "Amurgul dimineții 18-02- 2021

Pagina 45

convorbiri cu Gabriel Gurman", în 2005. Când domnul G. Mosari a făcut o vizită la Cluj îmi amintesc clipele frumoase petrecute împreună.

Căci el şi prietena lui, poeta Maria Pal, au fost nişte gazde ireproşabile. lon, ca orice poet, este uneori imprevizibil. Odată m-a sunat la telefon şi mi-a spus că a recitat un poem de-al meu despre Holocaust la o sinagogă din Cluj.

Munceşte mult. Conduce compartimentul cultural din cadrul Primăriei din Cluj-Napoca.

Când am drum la Cluj îl caut şi stăm „la un pahar de vorbă"; a scris despre cărţile mele la „Cetatea culturală și mi-a prefaţat un volum care n-a apărut încă din lipsă de fonduri. Pe lângă faptul că e „tobă de carte", este modest şi nu epatează cu realizările lui literare care sunt considerabile. A avut multe necazuri, inclusiv cu primarii, familie, aşa cum au in general poeţii care par „ciudaţi" la prima vedere şi, incredibil, a fost atacat unii colegi din mediul cultural pentru atitudinea lui pozitivă faţă de evrei. În volumul apărut anul acesta „Romaneşte la Ierusalim", tot la „Napoca Star", lon Cristofor trece in revistă cele mai însemnate nume de scriitori de limbă română din Israel, a căror operă, aşa cum subliniază chiar în capitolul „Rudele noastre de la lerusalim", continua să-l preocupe. Numele de referință care apar în această carte sunt: Al. Mirodan, Menahem Fermo, Getta Berghoff, lulius lancu, Petre Cioclu, Solo Iuster, Sonia D. Szimon, G. Mosari, Gabriel Gurman, Laura Segall, lancu Feldstein şi alţii. La sfârşitul cărții apar două interviuri realizate de doamna Luiza Carol în „Bună dimineața Israel" şi cel al dl. Sigi Sonntag apărut in 2010 in „Viaţa noastră".

Recent am participat la un eveniment de marcă din Cluj, organizat de Comunitatea evreiască Academia de Istorie cu prezenţe care ne onorează, Preşedintele Federației Comunităţilor Evreieşti domnul Aurel Vainer, intelectuali de elită, reprezentanţi ai Comunității evreieşti din Debreţin (Ungaria), politicieni, diplomaţi, etc.

Am asistat la premierea unor personalități care nu sunt evrei dar care au contribuit la realizarea unor legături durabile între cele două Jurnal Israelian No. 28

culturi. Numai că lipsea un nume de referință: Poetul, traducătorul, criticul literar lon Cristofor.

NR L-am cunoscut fugar în Tel Aviv în două vizite, invitat de ICR. După prima vizită am primit o revistă din Cluj editată de domnia sa, în care pomenea cu căldură despre scriitorii de la noi. Din păcate, în ambele vizite omul a fost acaparat de ASILR care i-a interzis lui Cristofor să se întâlnească și cu alte persoane sau grupuri literare din afara asociației.

De pildă noi cei de la AZOCLR (Asociația ziariștilor și a oamenilor de cultură). Mi-a adus aminte de o vizită a mea în fostul URSS , acum Rusia, când zi și noapte eram însoțiți de un "ghid" care avea grijă să nu deviem de la traseu sau să vorbim cu localnicii. Firmele se schimbă, năravurile nu. Îi dorim d-lui Cristofor activitate rodnică și poate o nouă vizită în Israel, de data aceasta eliberat de lanțurile odioase ale trecutului...

Despre Antonio Gaudi 1. Pentru că s-a îmbolnăvit în perioada adolescenţei,

Antonio Gaudi a devenit vegetarian încă de tânăr, la sfatul psihologului său.

2. Antonio Gaudi nu desena niciodată schiţe ale clădirilor pe care dorea să le construiască, ci întotdeauna realiza modele 3D în miniatură. Astfel, spunea el, reuşea mai bine să transpună în realitate imaginea pe care şi-o forma iniţial în minte.

3. Fiind o persoană extrem de credincioasă, Antonio Gaudi a fost cunoscut şi sub numele de „Arhitectul lui Dumnezeu” („God’s Architect).

4. Primul proiect oficial pentru care a fost solicitat a fost proiectarea unor felinare pentru iluminatul public.

Acestea au fost amplasate în Plaza Real din Barcelona şi încă pot fi văzute.

5. Antonio Gaudi a fost singur întreaga viaţă.

6. Printre cei care i-au criticat opera în timpul vieţii s-a aflat şi celebrul pictor Pablo Picasso.

7. Deşi autorităţile s-au opus de multe ori proiectelor lui Antonio Gaudi, arhitectul a câştigat totuşi premiul „Building of The Year” pentru Casa Velvet.

18-02- 2021

Pagina 46

Florența – orașul lui DANTE

Florența – orașul lui DANTE

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 47

CLELIA IFRIM Cartea mea ,, Oglindă de piatră, oglindă de apă - Miroir de pierre, miroir d eau ,, poate fi comandată prin rețeaua de librării ,,Cărtureşti. Este o carte de haiku, haibun (proză scurtă, cu 10 desene făcute de mine. Tradcerea în franceză, Nicole Pottier (Franța). Are şi o prefață făcută de Jane Richhold, SUA., poetă, editoare, traducătoare, premiată (cu ani în urmă) de Împăratul Japoniei, pentru merite culturale. *** EDITURA SAGA oferă donatorilor/ abonaților - cărți noi în valoare de 250 sekeli, o parte din ele ilustrate aici:

Jurnal Israelian No. 28

18-02- 2021

Pagina 48