Revista Art Out Lounge nr. 1

Page 1


Echipa Editorială Art Out Lounge Redactor Permanenți |

L Lucia Găvan Dragoș Argint aura

Redactori Colaboratori |

Olimpiada Vidrașcu Nicoleta Ailincăi Maria-Amalia Ghighilicea David Ardelean Jorge Nunes Ioana Șandru Radu Costin Claudia Romaniuc Andreea Ferigeanu Laura Stan Carmen Nițu

Traduceri DE |

Cuprins

Editorial | Laura Lucia Găvan și Dragoș Argint Create Refresh: obține un grant ca să lupți împotriva mașinii de cenzură a Internetului | Cezara Panait De ce vreau să urmez o carieră diplomatică? | Olimpiada Vidrașcu Interviu cu Excelența Sa domnul Eric Poppe, Delegat al regiunii Valonia-Bruxelles în România | Laura Lucia Găvan Suflul Călătoriilor. Calea spre Autocunoaștere. Nicoleta Ailincăi Interviu cu Max Baillie: Sounds of violin | Dragoș Argint Recenzie expoziție Monet la Roma | Laura Lucia Găvan Interviu cu arhitectul Viorel Vișan | Sistemul românesc și arhitectura | Dragoș Argint La început de drum. Viața unei stewardese | Amalia Ghighilicea Frumosul în deșertăciune. Fotografia religioasă | David Ardelean

I Maria Tudorașcu Adriana Șarpe Maria-Monica Maxim

Portugalia: obiceiuri vechi și tendințe de schimbare | Jorge Nunes

Grafică și DTP DE |

Credinciosul meu dușman | Dragoș Argint

Art Director

Arhitectura peisagistică | Radu Costin

rina

Simona Șerban Grafician DTP Ediție Simona Șerban Design Copertă Simona Șerban Design Copertă Spate Simona Șerban

Interviu Jessica Sandler: Voluntariatul internațional | Dragoș Argint Peisaje transilvănene | Ioana Șandru

Viața unui student Erasmus | Claudia Romaniuc Stockholm | Andreea Ferigeanu FUTURES | Laura Stan

Notă: Opiniile exprimate în cadrul materialelor publicate aparțin exclusiv autorilor și nu intră în răspunderea redacției./ The opinions expressed through the published materials are own exclusively by the authors and they are not necessarily the magazine responsibility.

Interviu cu top modelul portughez Diogo Filipe | Dragoș Argint Acasă de pretutindeni | Carmen Nițu


3 | Editorial

Editorial | 4

Arta de a aduna amintiri. Căutarea schimbării. O altă viziune Laura-Lucia Găvan Redactor-șef Art Out Lounge

Iată-ne la primul număr al revistei Art Out

Lounge, un proiect editorial necesar cadrului românesc, care să transforme voci în lideri și idei în mesaje, toate însoțite de un subtil apel la acțiune. Pentru că da, căutăm schimbarea alături de voi, pentru o viziune nouă despre cultură, artă și mai ales societate. Dorim ca paginile revistei să depene amintiri, să cuprindă direcții de viitor și mai ales să creeze dezbateri și să aducă în discuție teme de actualitate. Vrem să scriem și să citim aici despre lucrurile cu adevărat importante, despre bucurii, dar și despre probleme și soluții posibile, despre societatea civilă, despre instituții, companii private și organizații non-guvernamentale, despre reprezentanții lor și despre public, despre oameni care ne atrag atenția. Aflați în căutarea schimbării, avem convingerea că soluția constă într-o altă viziune despre ce și cum să se scrie. Soluția? Să oferim spațiu de dezbatere pentru cei neasculați până acum, pentru cei care au multe de spus, dar din varii motive nu s-au exprimat public încă. Calitățile extraordinare ale acestui prim număr sunt varietatea și bogăția de informații și per-

spective, multiculturalismul și ineditul relatării și sinceritatea poveștii. Alături de voi, vom crește, vom dezvolta materiale multimedia de la număr la număr și vom continua să luăm parte activ la schimbare. Vom descoperi arta de

The art of gathering memories. Looking for a change. A different vision. Translated by Maria-Monica Maxim

a aduna amintiri, de a exprima lucruri aflate poate în adâncime, vom analiza și privi critic/ detașat, vom căuta direcții de viitor. Nu voi uita entuziasmul și promtitudinea cu care autorii au răspuns invitației noastre și vi s-au deschis vouă în articole, povestiri, eseuri sau interviuri. Împreună creăm porți între zone, regiuni și națiuni. Ne pregătim de final de an, un an greu, complicat, aflat la intersecția cu alți doi care vor contura viitorul țării și al Europei. De aceea, v-am pregătit povești de viață și frânturi din problematici specifice unor profesii în industrii creative, pentru a încheia luminos parcursul numit 2017 și pentru a putea privi cu încredere către viitor. Ne înclinăm ție, cititorule, pentru că ne ești alături și vouă, tuturor celor care ați făcut posibilă apariția acestui prim număr. Promitem să venim cu subiecte mereu actuale număr de număr și să vă surprindem prin diversitatea tematică și abordarea interdisciplinară. Scrisul eliberează și ademenește, îmbie și învăluie, dar mai ales îndeamnă și creează noi dimensiuni. În pragul sărbătorilor de iarnă, ne pregătim agenda editorială pentru 2018 cu apariții bimensuale ale revistei și subiecte proaspete și aromate precum bunătățile bunicii. Privirea dulce, gândul bun și atitudinea corectă să ne conducă toate acțiunile prezente și mai ales viitoare!

Here, we are publishing the first number of

the Art Out Lounge Magazine, a very needed editorial project meant to turn into unheard voices into leading ones and ideas into messages that are accompanied by a subtle call for action. We are looking for a change that should start together with all of you, for we are ought to establish a new vision on arts, crafts, culture and society. We would like for our magazine to rewrite history, to create new paths for the future and also to create debates on different present topics. Our aim is to write here about truly important things, about joy with all its possible issues and solutions, about the civil society, institutions, private - and non-governmental companies, as well as about their representatives and the large public or simply about people who stand out from the crowd. Constantly searching for a change, we are convinced that the solution actually lays in a new way of how we should be writing and moreover, what we should be writing. Our idea is to give to those people who haven’t been heard until now the chance to speak up, the chance of being heard. The extraordinary qualities of this first number are the variety and richness of bits of information, different viewpoints, multiculturalism and the original approach to writing and narrating. We are going to grow together with you and we are going to develop multimedia materials from number to number, in order to actively take part in this change. We are going to discover the art of making memories, to express topics of a deeper meaning, we are going to analyze and

Laura-Lucia Găvan Chief Editor Art Out Lounge

observe different occurrences in a critical but detached manner, and last but not least, we are going to find paths for the future. I will not forget the enthusiasm and the promptitude that our authors have responded to our invitation and opened up to you through articles, stories, essays or interviews. We are bringing together different geographical areas and nations. We are preparing for the end of a though, complicated year that lays in between other two years that are bound to change the future of the country and the future of Europe. This is why we are writing of life stories or bits of problems that appear in different professions of the creative industry. We would like to get to the end of 2017 in a light manner and to enable us to positively look forward to the future. We kindly thank you, the readers, because you are the ones standing by our side and to all those of you who made the appearance of this magazine possible. We promise you to constantly come up with current and interesting topics in each number and to surprise you with the thematic diversity and the interdisciplinary approach. Writing is liberating and luring, inviting and encompassing, but most importantly, it determines and creates new dimensions. As the winter festive season is approaching, we are preparing our editorial agenda for the year 2018, inasmuch the magazine will appear every second month with “fresh” topics. Good thoughts and the right attitude should guide all our present and future actions!


Editorial | 6

5 | Editorial

Dragoș Argint Redactor Șef-Adjunct Art Out Lounge

Epicentru...

Poveștile oamenilor sunt cele mai importante.

Am plecat la drum și mi-am spus că fiecare dintre noi are o istorie care trebuie împărtășită. Într-o societate contemporană aflată în continuă agitație, echipa Art Out Lounge propune să tragem aer în piept și să luăm doza noastră zilnică de momente cu noi înșine. Bineînțeles, în intimitatea care ne face atenți la cei din jur. Scrisul ce îmbracă haina jurnalismului social se împletește în paginile următoare cu experiențele oamenilor și învățămintele lor. Pornim într-adevăr în lumea multiculturalismului, care oferă posibilități nebănuite de a ieși din cotidian. Muzica, diplomația, călătoriile, arhitectura, moda sunt doar câteva dintre subiectele pe care le veți putea descoperi în paginile revistei noastre. Profităm de acest mic refugiu scriitoricesc și ne întoarcem la valorile care definesc arta și cultura. Articolele redate oferă o imagine de ansamblu a faptului că oamenii își creionează propriul drum treptat, spre a-și atinge visele. Noi îi încurajăm și ne alăturăm. Drept urmare, construim pas cu pas Art Out Lounge ca un punct de reper ce te face pentru un moment să îmbrățișezi adrenalina pozitivității.

Numărul lunii decembrie ne-a ajutat să punem în lumină ideea potrivit căreia, dacă cel puțin o parte dintre noi am face ce ne place, la ce ne pricepem mai bine, cu siguranță am ajuta

măcar proximitatea să fie un loc mai frumos. Puterea exemplului autorilor primului număr Art Out Lounge ne inspiră să rămânem drepți în munca noastră. Pornind de la această premisă, încercăm o redimensionare a scrisului și forțăm barierele culturale în a reinterpreta lumea ca fiind un spațiu unde perseverența, motivația, curajul sunt atributele oamenilor de succes. Mulțumim tuturor celor implicați deoarece am făcut încă un pas împreună spre atingerea celor menționate anterior. Cu toții susținem valorificarea potențialului uman ca formă indispensabilă a evoluției artistice și culturale.

Sărbători fericite!

Epicenter... People’s stories are the most important. I set off saying to myself that everyone has a story that should be shared.

In today’s society, while facing its hustle and bustle, Art Out Lounge suggests taking a deep breath and reconnecting with ourselves; of course, still being attentive to the world. In the next pages, writing in the form of social journalism mixes together with people’s experiences and lessons. We start our journey in the world of multiculturalism which is a source of endless possibilities to escape the mundane. Music, diplomacy, travels, architecture and fashion are only few of the numerous subjects that can be found in our magazine. We reap the benefits of this shelter and turn to the values that define our art and culture. The articles shape the idea that people make their own way, trying to achieve their dreams. We encourage and stand behind them. Consequently, we build step by step Art Out Lounge as a beacon, a tool that can make somebody, at least for a moment, embrace the exuberance of positivity.

Dragoș Argint Deputy-Chief Editor Art Out Lounge

The December issue helps us shape the idea that if some of us do what we love, what we are best at, certainly, the world around us will be a bit more beautiful. The powerful example of the authors of the first issue of Art Out Lounge inspires us to remain just in our work. With this as our starting point, we try to redifine writing, pushing the barriers that constrain the world, reinterpreting the world as a place where success is gained by those who presevere, who are courageous and motivated. We would like to thank everybody involved as this is a step further that we took together in achieving our goal. We all support the development of human potential as an indispensable form of artistic and cultural evolution.

Happy holidays!


7 | AOL

AOL | 8

Create Refresh: obține un grant ca să lupți împotriva Cezara Panait,

mașinii de cenzură a Internetului.

Intern la Asociația pentru Tehnologie și Internet

Sigur ai auzit, cel puțin o dată în viață:„Nu te

face artist, că o să mori de foame!” Din fericire pentru artiști, există campanii care susțin interesele creatorilor și le oferă granturi. Adică bani prin care să-și pună în aplicare ideile originale. CreateRefresh.eu te provoacă la o competiție pe baza unui brief simplu: arată într-un mod vizual inedit cum ți-ar afecta activitatea propunerea de reformă a legislației dreptului de autor în UE. Noi, la Asociația pentru Tehnologie și Internet (ApTI), ne implicăm în reforma copyright și luptăm pentru drepturile artiștilor (și nu numai). Vrem ca ei să se poată exprima liber, fără constrângeri. De aceea, desfășurăm o campanie prin care dorim să arătăm cum te poate afecta noua legislație, dacă va fi adoptată în forma actuală. Te invităm să te abonezi la campania video ApTI și să afli mai multe detalii despre propunerea de reformă copyright pe www.apti.ro/copyright-reform. Înscrie-te la newsletter-ul lunar pentru a primi update-uri despre discuțiile europene despre copyright și ce se mai întâmplă nou în lumea drepturilor digitale. Ce înseamnă propunerea de directivă? UE vrea să introducă filtre automate care să cenzureze orice conținut încărcat online, iar artiștii vor fi primii afectați, pentru că nu își vor putea face publică munca la fel de bine.

Așa că, dacă vrei să încarci pe Internet un videoclip, un meme, o fotografie, o melodie, un articol, benzi desenate sau orice altceva, algoritmi inteligenți vor scana conținutul și ți-l pot cenzura. Comisia Europeană s-a gândit să scaneze tot ce urcă un artist pe o platformă online, prin filtre „inteligente”, care să le verifice automat materialele înainte de upload, ca nu cumva să încalce drepturile de autor.

Practic, ți se vor bloca materiale legale, originale (de exemplu atunci când faci remix-uri, parodii sau caricaturi și folosești automat - și în mod legal de altfel - opere protejate de drepturi de autor) sau din cauza unor aproape previzibile greșeli ale sistemelor de filtrare. Vezi mai multe aici despre cum dau greș filtrele “inteligente”. Mai pe șleau spus, Internetul pe care îl știm astăzi este amenințat. Creația și distribuirea conținutului pot fi grav afectate dacă UE adoptă noile reglementări ale drepturilor de autor în mediul digital. Aproape orice artist își publică acum munca în mediul online.

Dacă descoperă vreo nepotrivire, le blochează conținutul. Dar ce spui de faptul că au mai fost folosite filtre de acest tip și au fost atât de „inteligente”, încât au blocat materialul academic al unui profesor universitar de la Harvard, fiindcă ar fi avut inserate într-un argument câteva versuri dintr-o melodie pop? Sau: un videoclip cu o pisică ce toarce a fost blocat pentru că a fost identificat ca fiind material protejat, deținut de o mare casă de discuri.

Așa că, mai multă grijă când postați videoclipuri cu pisicile voastre, să nu fiți dați în judecată după!

Dar nu e totul pierdut! Alătură-te campaniei Create Refresh Dacă ești artist, scriitor, blogger, muzician, dansator, fotograf, grafician, designer, regizor sau creator de orice tip de conținut, Create Refresh te provoacă să creezi un scurt material care să explice ce va însemna articolul 13 (care impune filtre pentru upload) pentru munca și publicul tău. Materialul creat poate fi sub forma unei compoziții muzicale, a unui videoclip distractiv, a unui desen, un scurtmetraj, o animație, un mesaj filmat sau orice altă formă de creație cunoscută publicului tău și care poate fi distribuită online.

Află toate detaliile campaniei Create Refresh pe www.createrefresh.eu.


9 | AOL

AOL | 10

De ce vreau să urmez o carieră diplomatică? Olimpiada Vidrașcu

Și ce mă atrage în această activitate?

Diplomația este o profesie unică și pres-

tigioasă care m-a atras încă din facultate. Mereu am fost interesată de istoria diplomației, de personalitățile ei, de istorie, politică, de alte culturi și nu mi-am putut imagina viața fără să călătoresc și să mă stabilesc pentru o vreme în alte țări. Nu pot să spun că eu am ales calea diplomației, mai corect ar fi să recunosc că ea m-a ales pe mine. Înainte de a mă alătura personalului Ambasadei Portugaliei în Bulgaria, mi-a plăcut foarte mult să învăț limbi străine, am studiat în străinătate (Polonia, Portugalia), am lucrat în străinătate (Azerbaijan, Cipru, Portugalia), am studiat relațiile internaționale, iar cariera diplomatică s-a dovedit a fi o alegere destul de naturală pentru mine. Primul “contact” cu lumea diplomatică l-am avut în timpul stagiului meu în cadrul Ambasadei României în Portugalia. Aici a trebuit să învăț repede că un diplomat bun trebuie să găsească rapid o mare varietate de subiecte de actualitate (referitoare la energia nucleară, la sistemele juridice străine, la politica comercială etc.), să poarte conversații inteligente despre acestea în alte limbi străine cu experții locali și cu experții locali și să identifice modalități creative de a asigura interesele ambelor părți. Tot aici, am cunoscut persoana care m-a influențat cel mai mult în viața profesională dar și cea personală, doamna Mihaela Crăciun, consilier la Ambasada României din

Portugalia. Dumneaei m-a făcut să ies din zonamea de confort, m-a învățat că niciodată nu pot să renunț oricât de pierdută mi s-ar părea o cauză și să insist cu zâmbetul pe buze până reușesc tot ce mi-am propus, iar toate astea au contribuit la formarea mea profesională. Am aplicat la concursul oferit de Ministerul de Externe Portughez pentru un an de stagiu într-o ambasadă portugheză din lume, deasemenea ca urmare a sfatului și încurajării mentorului și prietenei mele, doamna Mihaela Crăciun. Am reușit să fiu admisă pe locul 14 din cele 80 disponibile și din mai mult de 700 de candidați care au participat la concurs. Acum sunt în Bulgaria și pot să spun că sufletul meu este exact unde și-a dorit să fie. Ador varietatea. Fiecare zi este diferită și interacționez cu grupuri de oameni din arii diverse, ceea ce mă face să învăț și să avansez pe plan profesional în mod constant. Toți cei din jurul meu sunt informați și cu un bagaj solid de lecturi - colegii mei sunt toți cei mai buni mentori. De asemenea, faptul că știu că aduc o mică contribuție pentru a apropia două țări, două națiuni și două culturi diferite, mă determină să vin zilnic cu plăcere la birou. În încheiere, pot spune doar atât: facând ce îți place chiar dacă nu știi ce drum vrei să urmezi, pașii te vor duce exact unde trebuie. Celebrarea a 25 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice între Moldova și Bulgaria - Sofia, Bulgaria


11 | AOL

AOL | 12


13 | AOL

AOL | 14

Interviu cu Excelența Sa Domnul Eric Poppe, Reprezentant al Delegatiei Valonia-Bruxelles în România. Laura-Lucia Găvan, în colaborare cu Patricia Savu (Light View) Mulțumim domnului Șerban Nichifor, compozitor, prof. dr. al Universității Naționale de Muzică București, pentru sprijinul acordat în vederea realizării interviului Interviul video poate fi urmărit aici (versiune în limba franceză) https://youtu.be/6o-9pxmpj0Y

Belgia și România sunt nu doar două țări francofone europene, ci și două spații culturale care se aseamănă în multe privințe și care-și pot fi pandant, de aceea legăturile culturale, economice și diplomatice sunt foarte importante. Anul acesta am participat la Festivalul de muzică belgiană organizat în București și am descoperit frumusețea și specificitatea muzicii și poeziei belgiene. Tot atunci l-am cunoscut pe Excelența Sa Domnul Eric Poppe, diplomat de formație, reprezentant al Delegației Valonia-Bruxelles în România. Ne-am dorit să vă prezentăm mai multe aspecte ale viziunii și misiunii delegației, de aceea am considerat oportună o discuție detaliată la sediul instituției. Am cunoscut mai bine cadrul relațiilor Belgia-România, dar și puțin din personalitatea Excelenței Sale. Dar mai multe aflați din interviul redat aici mai jos.

Laura-Lucia Găvan (L.L.G): Aveți deja mai bine de doi ani și jumătate de când sunteți Delegat general al Delegației Valonia-Bruxelles. Care a fost prima impresie pe care ați avut-o despre România și cum o vedeți acum? S-a schimbat ceva de-a lungul acestei perioade?

Excelența Sa D-l Eric Popppe (ES E.P.): Este dificil de spus. Atunci când locuim într-o anumită zonă, e dificil de văzut dacă țara se schimbă, dar cu siguranță s-a schimbat. Și trebuie să spun că prima impresie a fost excelentă. Am ajuns în luna iulie, am avut câteva zile în care să-mi pot construi reperele, să-mi caut locuința ș.a.m.d. În august, în România este o vreme magnifică, e cald, e frumos, am descoperit foarte

repede calitatea extraordinară a vinurilor, dar și alte asemenea lucruri, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte bine aici încă de la început. Nu pot spune că a fost o descoperire, pentru că eu cunoșteam deja România, am venit aici pentru Sommet-ul Francofoniei în 2006, așa că cunoșteam deja puțin România. Este o țară care mă atrăsese deja, dar da, m-am simțit încă de la început ca acasă aici. Cât despre ceea ce s-a schimbat de-a lungul acestor doi ani...este adevărat că s-au schimbat câteva lucruri în această țară. Pentru mine, fiecare țară reprezintă o formă de a mă imbogăți cultural cu experiențe. Eu nu sunt chiar aceeași persoană cu aceea care venise acum doi ani aici. Asta este evident. Același lucru pot spune despre experiențele mele profesionale precedente. Un lucru e sigur, doi ani reprezintă o perioadă bună pentru un post de diplomat, pentru că începem să simțim puțin mai bine specificul țării, începem să avem mai mulți parteneri și cred că din acest punct de vedere, acești doi ani ne pot permite să facem efectiv un bilanț, o recapitulare, așa că acest interviu e un bun moment pentru a-l trasa și pentru a trasa perspectivele. (L.L.G): Pe ce durată se întinde misiunea în România? (ES E.P.): Bună întrebare. Nu vă pot da un răspuns acum. Știu că vorbesc în limbaj de lemn. Cred că întâi trebuie să explic parcursul diplomatic. De obicei, avem termene fixe - 4 sau 5 ani. Atunci când m-am angajat, acum câțiva ani, era 4 ani, acum este vorba de 5 ani. Acum rămâne de văzut cât va dura mișcarea diplomatică, mișcarea presupune ca toți diplomații Delegației Valonia-Bruxelles să se rotească în același timp. Așteptam în această vară această mișcare, nu a avut loc, așa că așteptăm ca ea să aibă loc poate vara următoare. Totul depinde de ceea ce vor hotărî guvernele noastre, așa că nu pot răspunde la această întrebare, va fi o surpriză frumoasă. E drept că dacă voi rămâne puțin mai mult aici, mă simt bine aici, pentru mine acest lucru nu

este o neplăcere. (L.L.G): Ar fi interesant pentru cititori să știm cum se întâmplă lucrurile în general. Beneficiați de o formare sau instruire despre locul în care urmează să ajungeți cu Delegația? Cum sunteți anunțat că aveți o misiune într-o anume țară? (ES E.P.): Întâi trebuie subliniat faptul că Belgia este o țară puțin aparte, pentru că în fiecare țară din lume există o rețea diplomatică, o rețea a ambasadelor. Pentru Belgia, lucrurile sunt puțin diferite, avem trei rețele diplomatice - cea federală, ambasadele și, dincolo de acestea, există rețeaua pentru partea flamandă și cea pentru zona Valonia-Bruxelles. Belgia este un stat federal și deci avem regiuni și comunități care au competențe în mediul internațional, de exemplu dacă România dorește să realizeze un acord cultural cu Belgia, nu-l va putea semna cu guvernul federal, va trebui să meargă la cele trei guverne. Avem un acord cultural cu România, dar este delegația Valonia-Bruxelles care a semnat acest acord. Cred că este singurul exemplu din lume al unui stat care permite entităților sale federale să realizeze acorduri, este ceva cu totul neobișnuit, în majoritatea cazurilor, statele federale își păstrează aceste prerogative la nivel. Nu se întâmplă acest lucru și în Belgia. În privința Delegației Valonia-Bruxelles, domeniile noastre de competență prevăd capacitatea de a semna tratate, acorduri de cooperare cu diferite țări. Ambasada părții francofone a țării este direct responsabilă de acest lucru. Pentru a vă răspunde la întrebări, trebuie să spun că eu cred că prima calitate a unui diplomat este puterea de a se adapta. Nu avem neapărat o formare prealabilă înainte de a ajunge într-o țară, dar din momentul în care ajungem acolo, începem să ne interesăm la istoria țării, la cultura și limba sa și deci fiecare diplomat cred că din acel moment începe să se intereseze la o serie întreagă de aspecte, pentru a se integra


15 | AOLAOL

mai bine în funcția sa. Bineînțeles, asta presupune și întâlnirea cu predecesorul său, pentru a discuta și a face ceea ce se numește la prise-remise, instalarea în funcție. Nominalizarea în funcție și pentru o anume țară,intră în atribuția guvernului, a guvernelor, în cazul nostru, pentru că Delegația Valonia-Bruxelles depinde de două guverne - de cel al Federației Valonia-Bruxelles, pentru tot ce ține de cultură-educație și de guvernul regiunii valone pentru toate celelalte aspecte. E complex, am încercat să fiu cât de simplu posibil. (L.L.G): Dacă ar fi să rezumăm parcursul, putem spune că nu știți niciodată înainte de numire, unde urmează să aveți misiune diplomatică? (ES E.P.): Nu, nu știu niciodată. De aceea este o profesie atât de interesantă. Mie-mi place mult să pot să mă mișc în cadrul meseriei. Îmi place ca lucrurile să se miște și consider că am șansa să nu trebuiască să schimb meseria pentru asta, este meseria care schimbă lucrurile prin ea însăși. E adevărat că nu există două țări să-și semene, sunt realități diferite pe care le putem avea. Am avut un post la Paris, am avut un post în cadrul Uniunii Europene, la Bruxelles, e adevărat că acolo era în țara mea, dar eram angajat al unei instituții internaționale. Am avut o misiune diplomatică în Africa. Sunt într-o misiune aici, la București. Ce pot să vă spun e că din aceste patru posturi, nu există niciun punct comun și asta face parte de asemenea din șarmul meseriei, pentru că iată, suntem întotdeauna într-o perioadă de învățare și aceasta este foarte interesant. Există întotdeauna o fază în care trebuie să ne adaptăm, una în care să învățăm, nu este neapărat ușor, trebuie refăcute parteneriatele, atunci când ajungem într-o țară nouă, începem constant de la zero, dar asta construiește dificultatea și șarmul meseriei. (L.L.G): E dificilă schimbarea și trecerea de la un sistem la altul, de la o țară la alta?

AOL | 16

(ES E.P.): În cadrul fiecărui post, învățăm din cel precedent. Asta e iar foarte interesant cu privire la meseria de diplomat. În plus, asta ne îmbogățește foarte mult. Dar asta are și părți dificile, pentru că este adevărat că atunci când suntem într-o țară, ne atașăm, pentru mine nu există nicio țară în care să fi locuit și să nu mă fi îndrăgostit. Dar e și foarte grea adaptarea uneori, primele mele luni în Africa mi-a fost foarte greu, contextul era puțin complicat - în special cel familial - și deci la început a fost greu, dar când am plecat, eram trist că plec și părăsesc acele locuri. Asta este o meserie compusă din emoții foarte puternice, unde nimic nu e liniar, cu bucurii și șarm, dar și cu dificultăți. Nu e neapărat ușor din punct de vedere emoțional. Eu nu resimt asta ca pe ceva ușor. Dar îmi place foarte mult, pentru că-mi oferă senzații pe care altfel nu le puteam avea, dacă rămâneam doar în țară să lucrez într-un birou, lucrând până la pensie în acel domeniu. Așa ceva pentru mine e foarte greu de conceput. Am nevoie de experiențe diferite, am nevoie să învăț constant și acestea sunt lucruri foarte importante pentru mine. (L.L.G): Din acest punct de vedere, se poate spune că țara vă influențează acțiunile și activitățile zilnice din cadrul misiunii postului? (ES E.P.): Țara și nevoile sale influențează modul în care vom acționa și vom construi parteneriatele. Pentru a scchematiza puțin diferitele experiențe pe care le-am avut, prima dată am fost angajat al Delegației Valonia-Bruxelles la Paris. Mă ocupam de Organizația Internațională a Francofoniei, o organizație internațională, cu comisii, la fel ca ONU, ca orice altă organizație internațională. E nevoie de diplomați care să reprezinte interesele țării și să facă parte din comisii. Asta era într-o țară care mi-e foarte apropiată, pentru că Parisul e la 300 de km de Bruxelles. Mărturisesc că nu era o schimbare majoră, chiar dacă există și dif-

erențe între cele două țări, dar nu a fost un șoc cultural. După, a urmat reîntoarcerea în Belgia, la Bruxelles, pentru a lucra în cadrul Uniunii Europene. Am revenit în țara mea, dar în cadrul unei instituții internaționale care nu are nimic de-a face cu Organizația Internațională a Francofoniei. E vorba de ceva cu totul diferit, ce vizează la UE chestiuni de drept intern al țărilor membre. Acolo suntem în logica negocierii textelor (de lege). Mergem la reuniuni și negociem texte, constant. Iată contextul - două orașe apropiate, dar contexte diferite. Apoi am avut ocazia să fiu trimis în Africa, unde eram directorul Biroului Organizației Francofoniei din Africa Centrală și din Oceanul Indian. Acolo am trecut de cealaltă parte a oglinzii, tot ca diplomat, dar nu mai reprezentam o țară, ci o organizație internațională. Clar, acolo contextul era diferit. Am fost în Africa într-o zonă unde facem mult mai mult o muncă de cooperare, am reprezentat politic OIF, dar a trebuit să gestionez programe de cooperare cu țările din regiune, aveam 15 țări de gestionat, am fost în fiecare dintre ele minim o dată și, uneori, de 3-4-5 ori, depindea de la țară la țară. Iată încă o dată un context complet diferit, în Africa. Apoi a urmat misiunea din România, ca Delegat general Valonia-Bruxelles. Aici sigur că nu suntem în logica cooperare-dezvoltare, suntem aici într-o relație de win-win. E vorba de două țări membre UE. Aici lucrăm pe domenii diferite - marile axe de competență ar fi cultura, bineînteles, unul din elementele foarte importante ale intervenției noastre aici. E adevărat că e vorba în special de cultura belgiană francofonă. Susținem artiștii belgieni francofoni prezenți aici, care vin în special în cadrul Festivalului de muzică belgiană, dar nu doar în cadrul lui. Misiunea noastră are și elemente de formare și educație, dar și a cooperării și cercetării științifice. Am avut frumoasa surpriză să constat în România că aveți laboratoare care ar face să viseze mulți dintre cercetătorii belgieni, pentru că beneficiați de fonduri europene și deci aveți laboratoare care sunt de ultimă generație din punct de vedere

al tehnologiei, ceea ce noi nu mai avem în Belgia. Cred că există posibilități de colaborare foarte interesante, există mai multe fonduri pentru cercetătorii belgieni, dar mai multă tehnologie și aparatură pentru cei români, așa că schimburile și colaborarea sunt foarte utile. (L.L.G): Poate fi vorba și de un anotimp cultural România-Belgia? (ES E.P.): De fapt, există deja, dar nu se numește așa, pentru că există EUROPALIA. Există de foarte mult timp în Belgia, este o organizație veche care permite, de fapt, ca timp de mai multe luni în Belgia să ne concentrăm pe o țară. Acum de exemplu, suntem pe zona Europalia-Indonezia, dar următoarea va fi Europalia-România, care va avea loc în 2019, începând cu al doilea semestru. Va fi o serie de evenimente culturale care aduc în lumină specificul cultural al unei țări. Este o asociație privată care organizează Europalia. Timp de mulți ani, foștii ambasadori deveneau președinți ai asociației Europalia, nu mai e cazul azi. Dar în orice caz, este un eveniment de mare amploare. (L.L.G): Care sunt similitudinile și diferențele pe care le-ați observat între cele două culturi, cea belgiană și cea română? (ES E.P.): Există deja un prim lucru care adună cele două culturi - latinitatea. Pentru mine, acest lucru e foarte important și, în același timp, emoționant, observând că avem atât de multe țări la nivel european care au același patrimoniu lingvistic. Am fost foarte surprins să constat cum o limbă latină cum e româna a putut să se păstreze așa într-un context al Europei de Est, înconjurată de țări în care se vorbesc limbi de origine și structură slavă. Asta ne face să înțelegem că România este o țară foarte specială pentru spațiul francofon - este țara cea mai


17 | AOL

francofonă dintre toate statele europene unde franceza nu este limbă oficială. Nu cunosc alte țări care să facă atâtea pentru limba franceză cum e cazul României. Mă gândesc la bursele Eugene Ionesco, dar nu doar la asta. Cât despre diferențe, acestea sunt produsele istoriei și ale culturii. Există un trecut al României care este diferit de parcursul Belgiei, există și această influență turcă și apoi redescoperirea latinității prin legăturile care au existat. Ceea ce e interesant e că cu unul-două secole în urmă, se vorbea mult de România ca de Belgia Orientului, așa o numea Bismarck, de exemplu. De ce? Pentru că era vorba de o dezvoltare economică specifică sfârșitului de secol XVIII, iar România se putea inspira din dezvoltarea Belgiei, o țară cu o populație comparabilă, la acea dată, un stat în totalitate francofon, o țară care reușise bine la nivel economic. Revin la diferențe, ele sunt produsul istoriei. E evident că trecutul comunist al României a influențat mentalitățile aici și trecerea foarte rapidă de la o societate comunistă, la una capitalistă și uneori ultra-liberală antrenează diferențe în comportamentul oamenilor. Dar în final nu cred că sunt diferențe care să ne marcheze mult și facem cu toții parte din marea familie de popoare europene, iar diferențele s-au estompat, o dată cu aderarea României la UE. Schimburile s-au intensificat. aderarea României la UE. Schimburile s-au intensificat. (L.L.G): Care considerați că sunt cele mai mari provocări pentru mediul francofon, astăzi? (ES E.P.): Suntem într-un context care nu e neapărat ușor pentru limba franceză, dar care e plin de oportunități. Trebuie să știm care sunt prioritățile și care sunt atuurile limbii franceze. Primul și cel mai important, poate singurul, este că franceza e o limbă africană. Faptul că franceza era vorbită în țările latine, asta era interesant acum un

AOL | 18

poate singurul, este că franceza e o limbă africană. Faptul că franceza era vorbită în țările latine, asta era interesant acum un secol, dar faptul că franceza este limbă internațională, este în special pentru că este vorbită în Africa. Să ne imaginăm franceza ca fiind o limbă care nu e vorbită acolo și deja devine o limbă marginală. Franceza este o limbă africană și dacă înțelegem asta, vom putea vorbi de mai multă modestie din partea vorbitorilor de franceză ca limbă maternă sau care vorbesc franceza de sute de ani, cum se face în Franța, Belgia sau Elveția. Cred că trebuie să ne gândim la centrul de gravitate al Francofoniei. Pentru mine, acesta e Africa, nu mai e Europa. O dată ce luăm act de faptul că centrul de gravitate s-a deplasat, asta ne va conduce la o atenție sporită acordată Africii. Și evident, pentru asta trebuie să ne bazăm și pe state care doresc să sprijine asta și cred că România e unul din ele. România are istoric vorbing legături în Africa, iar România face multe pentru Francofonie, în special prin bursele sale Eugene Ionesco, care aduc un ajutor deloc de neglijat, bursa e de peste 1,000 de euro, ceea ce e o sumă bună. Și cred că nu suntem suficient de atenți la această idee de latinitate. Încă de la grădiniță, ar trebui să-i învățăm pe copii o altă limbă latină. Ar trebui să existe mult mai mult această solidaritate între țările latine. Și cred că avem de prea multe ori tendința să confundăm Franța cu Francofonia și asta nu e bine pentru niciuna dintre ele. (L.L.G): Ați susținut aceste idei și în cadrul misiunilor diplomatice avute la Paris și Bruxelles sau ați avut această nouă logică privind Francofonia în urma experienței în Africa?

(ES E.P.): Nu, este viziunea pe care o am despre Francofonie de mult timp. E adevărat și ca Africa este o prioritate a Francofoniei, instituțional vorbind. E destul să ținem cont de numărul de vorbitori de franceză în Africa pentru a ne da seama de importanța pe care o joacă acolo și în lume. Și cred că logica trebuie dusă mult mai departe, deplasând centrul de gravitate. Asta e o viziune personală și cred eu inedită, dar fundamentală. (L.L.G): Sunt obiectivele Delegației Valoniei legate de cele ale Francofoniei sau ale Uniunii Europene? (ES E.P.): Nu, nu, sunt diferite. E drept că avem și câteva axe unde ele se întâlnesc. Un exemplu este în România un program derulat de Organizația Internațională a Francofoniei care vizează ameliorarea nivelului de cunoaștere a limbii franceze în rândul funcționarilor aflați în funcții publice în România. Noi, prin Delegația Valonia-Bruxelles, îl sprijinim. Colaborăm cu Institutul Francez, ei organizează seminarii lingvistice, iar noi organizăm seminarii tematice în limba franceză, axate pe temele Uniunii Europene. (L.L.G): Aveți și priorități pentru mediul de afaceri? (ES E.P.): Acest aspect e destul de complicat. Atașatul economic și comercial al Valoniei se ocupă de aceasta. Avem Agenția Valonă de Export care gestionează aceste direcții. (L.L.G): Ați putut participa la diferite evenimente din domenii variate - cultură, sport, social. Cum vedeți comunitatea francofonă și belgiană în România? Există caracteristici locale?

(ES E.P.): E foarte uimitor că nu e foarte importantă comunitatea belgiană de afaceri în România, cu o singură excepție - compania Sonaca, care activează în domeniul aeronauticii, prezentă în regiunea Valoniei. Dar în mod curios, majoritatea investițiilor belgiene în Valonia sunt investiții flamande. În România, observăm contacte numeroase între membrii mediului de afaceri local și cei ai mediului de afaceri din Belgia sau din țări europene francofone în general. (L.L.G): Și dacă revenim la partea culturală, ce reprezintă Festivalul de muzică belgiană? (ES E.P.): E foarte important, în special pentru că inițiativa festivalului e venită din partea românilor. E frumos să observăm cum există pasionați de cultură francofonă și în special belgiană. Domnul profesor Șerban Nichifor este un prieten al Belgiei și cu oameni ca dumnealui ajungem să legăm relații și să realizăm lucruri. Există de exemplu la Cluj un Centru de studii lingvistice belgiene de limbă frranceză. Delegația generală Valonia-Bruxelles nu este un centru cultural în sine, asta înseamnă că noi nu organizăm evenimente culturale, dar putem să le susținem. [...] (L.L.G): Ce își propune Delegația Valonia-Bruxelles pentru perioada 2018-2019, ce ne puteți spune?


19 | AOL

(ES E.P.): Ce e sigur e că vom avea lucruri, o frumoasă expoziție, ca în fiecare an. Căutăm tema pentru anul viitor, dar mie mi-ar plăcea mult să putem lucra o temă înscriindu-ne în programe de durată. Anul trecut am lucrat mult pe tema romanului polițist, dar una din pistele posibile pentru anul viitor ar fi lucrul pornind de la ilustrația pentru tineri, pentru că avem un sector foarte puternic aici. Avem și autori de bandă desenată pentru tineri, autori belgieni traduși în română. Există o expertiză aici, bazată pe numerizare. Un exemplu ar fi Benoit Socal, un artist de bandă desenată care este și designer de jocuri video. El concepe jocuri video de un grafism magnific, superb. Și asta e foarte interesant, pentru că ne poate permite să lucrăm atât pe zona hârtiei, cât și în sectorul tehnologic, numeric. (L.L.G): Dacă facem o mică recapitulare, care sunt schimbările pe care le-ați observat în Belgia și în România, pentru perioada 2015-2017? (ES E.P.): Atunci când trăim undeva, nu vedem schimbările. Atunci când plecăm și revenim mai târziu, vedem cum se întâmplă lucrurile. Ceea ce constat totuși în România - este un mare dinamism. Simt că suntem într-o țară care se mișcă. Cu dificultăți, să nu negăm, dar se mișcă lucrurile. În Belgia, ne hrănim cu succesul, dar am uneori impresia că nu mai avem acest dinamism care să ne împingă să ne depășim și să schimbăm societatea. În România, ca în mai toate țările Europei de Est, simțim foarte puternic acest dinamism, cu tot cu contradicțiile sale puternice, pentru că e o țară care e îmcă foarte rurală, cu valori care sunt încă foarte conservatoare, dar lucrurile avansează. Constatăm asta și prin micile localuri care se deschid și care sunt din ce în ce mai atente la calitate. Acesta e semnul unei societăți care se mișcă. Sunt adesea tinerii care provoacă această schimbare. Tinerii călătoresc mult, revin în țară și pun pe picioare firme, cam așa se întâmplă. [...]

Interviu | 20

(L.L.G): Și dacă ar fi să vorbim de lucruri mai simple, care ar fi locurile pe care le preferați? Ați putut cunoaște și alte localități sau regiuni, dincolo de București? (ES E.P.): Bineînțeles, îmi place să mă simt bine, să profit de locurile unde trăiesc. Aici, în imediata apropiere a biroului, există o mulțime de locuri unde se mănâncă și se bea bine. Eu mă plimb mult în București. Și da, am avut ocazia să călătoresc mult, aproape peste tot. Am fost la Suceava, Iași, Sibiu, Brașov, Contanța, Buzău, Timișoara - am văzut o bună parte din țară și a fost emoționant. Sunt foarte atașat de Cluj, îmi place mult, pentru că e un oraș frumos din punct de vedere arhitectural, la fel ca

Sibiu și Brașov, dar există și ceva în plus acea vitalitate a orașului, grație faptului că e oraș universitar. Timișoara, Iași au și ele șarmul lor. În funcție de anotimp, există mereu ceva frumos de văzut în România. Îmi place mult țara și pentru că a păstrat sate frumoase, cu tradiții pe care noi în Belgia avem tendința să le pierdem. E de necrezut aproape că oamenii la țară își fac încă vinul propriu, cârnații, ca în Italia. Eu nu sunt o persoană prețioasă, în sensul negativ al termenului. Apreciez și restaurantele șic, dar apreciez cu adevărat plăcerea momentului și asta poate fi și când împărțim un vin bun de casă, cu brânză și cârnați. România permite și acest tip de momente de convivialitate, în special cele ce țin de masă și asta pentru mine e important.

(L.L.G): Pentru a încheia, spuneți-ne unde vă poate întâlni publicul, dincolo de biroul Delegației? (ES E.P.): Particip la evenimente și mai ales acolo unde sunt invitați artiști belgieni. (L.L.G): Vă mulțumim încă o dată pentru acest interviu. (ES E.P.): Eu vă mulțumesc, pentru că ați împărtășit acest moment cu mine.


21 | AOL

Eseu | 22

Suflul Călătoriilor. Calea spre Autocunoaștere. Nicoleta Mădălina Ailincăi

tectura clădirilor, gastronomia fiecărei bucătării autohtone, să vezi autenticitatea fiecărui loc, să te plimbi singur, fericit pe străzi, să vezi oameni educați și civilizați, spitale curate, altă educație, alte mentalități și... oameni liberi, oameni fericiți, oameni cărora li se dă șansa la un sistem corect, bazat pe valori și principii solide. Viața în străinătate nu poate fi definită într-un fel anume, deoarece depinde de fiecare om în parte cum percepe lucrurile, însă

Eu sunt Nicoleta, o tânără, care a acceptat

provocarea inițiatoarei acestei reviste de a redacta un articol despre ceea ce mă pasionează, despre experiențele trăite în afara țării și despre ceea ce am învățat acolo, cum au contribuit aceste experiențe la evoluția mea și cum e să trăiești departe de România. Pentru început, dragă cititor, primul cuvânt care îmi fulgeră în minte este călătorește. Știu, de fapt, cred că nu există om căruia să nu-i placă să călătorească, dar, totuși, la nivel național, românii nu pun accent pe călătorii din diverse motive despre care nu voi scrie acum, ci, poate, într-un alt articol. În ceea ce mă privește, cred că pasiunea pentru călătorii, am avut-o dintotdeauna, însă nu am avut ocazia să o explorez decât începând din anul II de facultate, când prima plecare a mea din țară a fost în Bruxelles și Bruges, unde am stat 3 zile, iar de atunci mă gândesc tot timpul cum să-mi economisesc niște bani pentru a mai face câte o escapadă. Acest lucru nu se datorează faptului că am fost fascinată de Belgia, ba dimpotrivă, ci mai degrabă, cred că a fost momentul în care am conștientizat cât de tare este să te urci într-un avion, zburând spre necunoscut, știind unde zbori, dar neavând nicio idee ce se va întâmpla acolo, ce oameni vei întâlni, unde vei locui, ce vei vizita, etc. De atunci și până în prezent, cu 7 țări și 16 orașe vizitate, pot spune că este fascinant să descoperi multiculturalitatea orașelor, arhiFoto: Nicoleta Mădălina Ailincăi

în acest articol, vă voi povesti ce înseamnă ideea de străinătate pentru mine, studiu versus muncă, mediul formal versus mediul informal, oameni axați pe carieră și oameni care nici măcar nu vorbesc despre acest aspect, dar, cu toate acestea, care au ceva în comun, sunt fericiți și împliniți. Voi începe cu experiența din Franța, unde am fost plecată, cu ajutorul unei burse Erasmus, să studiez la una dintre universitățile cele mai cunoscute din Lyon, experiență


23 | AOL

care mi-a fost de ajutor în anii care au urmat. Decizia de a pleca acolo, am luat-o pe ultima sută de metri, dându-mi demisia de la job, având două obiective foarte clare: să văd Parisul și să mă autodepășesc. Și...ce credeți? Am realizat mai mult decât atât, însă ideea este alta, cel mai important lucru pe care am putut să-l conștientizez este să ai încredere în tine, să-ți dorești să evoluezi și să nu cedezi niciodată. Totul poate începe de la un vis, de la o dorință, de la o întâmplare, în fond, de la tine. Viața studentului Erasmus este plină de provocări, este despre studiu, despre oameni noi, despre călătorii, despre un alt mediu de viață, despre curaj și încredere în propriile forțe. Dincolo de toate aceste aspecte pe care le-am trăit, am învățat foarte multe despre mine, am învățat să fiu mai pozitivă, să primesc cu mai mult entuziasm ceea ce mi se oferă, am învățat să zic nu/da când e vorba de decizii, să fiu mai hotărâtă, am învățat să lucrez mai mult în echipă și să înțeleg de ce unele lucruri se întâmplă atunci când te aștepți mai puțin. Aveți curaj pentru a ieși din zona de confort, de a face pași pentru a vă autodepăși zilnic, de a lupta pentru ceea ce vă doriți, de a nu vă fie teamă de nimic, de a avea visuri mărețe, de a crede mereu în voi și în propriile forțe și de a realiza că Universul vă va oferi întotdeauna ceea ce căutați, trebuie doar să căutați, iar aceste lucruri vi le spune, o persoană care, în trecut, era foarte timidă, lipsită de încredere, venită în București, dintr-un oraș micuț, necunoscând pe nimeni, dar care nu a renunțat niciodată. Și cum viața Erasmus, înseamnă și studiu, îmi pare rău să o zic, dar România mai are nevoie să crească pentru a ajunge la nivelul celor din Occident. Alte state europene investesc foarte mult în educație, au multe proiecte ce presupune munca în echipă, munca pe teren, sunt foarte deschiși, oferă stagii de practică, cele mai multe dintre ele remunerate, iar studenții din anii terminali, nu sunt prea îngrijorați cu privire la viitorul lor, nu

Eseu | 24

am auzit pe nimeni să se lamenteze că nu știu pe ce drum al carierei să meargă. Cât am stat în jurul lor, vorbeau numai despre proiecte faine, despre ieșiri cu prietenii, despre unde vor mai călători sau pe la ce instituții vor mai merge pentru a se dezvolta pe ceea ce au studiat. Pe când și la noi acest lucru? Cât oare ne vom mai adresa întrebări retorice, fără niciun răspuns concis? Ce voi face când voi termina studiile? Unde mă angajez? De unde fac rost de bani pentru chirie? Cât mă mai pot întreține părinții? Oare dacă fac o altă facultate, cu un profil mai practic, există șansa să îmi găsesc un job mai bun? Iar în ”cazul fericit”, cum să fac să îmi schimb jobul, ca să îmi permit să investesc în mine, să pot călători, să le fac un cadou părinților, fraților, surorilor? Aceste tipuri de întrebări îngrijorătoare, nu există în rândul studenților, ba dimpotrivă, au înțeles că ei reprezintă stâlpul societății, al evoluției și al dezvoltării statului. Cele 5 luni petrecute în Franța, cred că au fost, mai degrabă, despre mine, despre mine în raport cu ceilalți, despre un altfel de ciclu

Foto: Nicoleta Mădălina Ailincăi

de studiu, despre noi perspective de viitor și despre un nou început, puțin mai târziu, despre un început în alt colț al lumii, doar că într-un context diferit, mai pe scurt, work and travel, dar nu în America, ci tot în Europa. Plecările în străinătate, pentru mine, cel puțin, pornesc de la niște curiozități, curiozități în ceea ce privește cultura, tipologia oamenilor, mediul de viață, sistemul de guvernare din acel loc sau din dorința de a învăța lucruri noi și, așa s-a întâmplat și anul trecut, când am luat decizia să plec în Spania pentru câteva luni, asta și ca urmare a unei săptămâni de vacanță în Palma de Mallorca și Madrid.

Foto: Nicoleta Mădălina Ailincăi

Știam că avea să îmi placă Spania dinainte să o văd, știi, acel feeling pe care nu pot să-l exprimi în cuvinte, eram curioasă de ce un


25 | AOL

număr foarte mare de români au ales să emigreze acolo, eram curioasă cum sunt ei ca oameni, cum gândesc, ce principii au, cum reușesc să atragă atât de mulți turiști, etc și... zis și făcut. M-am trezit într-o dimineață, undeva prin decembrie, încă lucram în resurse umane și miam zis: „vreau să plec în Spania”. Am început să caut oportunități, însă nu mi-a luat prea mult timp acest lucru, întrucât o prietenă de a mea lucrase în cadrul unei companii care îi oferise deja această oportunitate, cu un an în urmă și...zis și făcut, am dat un telefon, am depus un CV, iar după două interviuri, aveam să fiu anunțată că am fost selectată pentru gândul din acea dimineață din decembrie, și că va trebui să învăț fotografie, deci ceva nou, ce nu făcusem niciodată. Datorită faptului că, așa cum v-am spus și adineaori, am învățat să fiu foarte deschisă la noi provocări, am zis da, fără să stau pe gânduri. În luna martie, deja știam că voi pleca în Lanzarote, în Insulele Canare, unde voi locui, minimum 6 luni de zile, la vreo 8 ore de România cu avionul, departe de familie, prieteni și tot ce înseamnă țara pe care o iubești.

Eseu | 26

Pentru ei, fericirea înseamnă să mergi cu drag la muncă, să ai timp pentru tine, pentru familie, să ai un salariu decent, cu ajutorul căruia să-ți permiți să călătorești, să-ți educi copii, să nu ai grija zilei de mâine, să fii tratat cu seriozitate în spitale, să ai o infrastructură impecabilă, să fii apreciat la locul de muncă și să evoluezi prin propriile forțe, fără a interveni amical, politic, alte persoane din exterior. Știți ce sentiment plăcut e să știi că trăiești într-o lume civilizată, unde oamenii se respectă între ei, indiferent de naționalitate, religie, orientare sexuală, limbă, origini, etc, unde își zâmbesc pe stradă, în autobuze, în magazine, când îi observi cât sunt de cinstiți, când nu se urcă în autobuz, dacă șoferul este plecat pentru 1 minut și nu are cui să plătească biletul de transport, când taximetristul îți dă rest și ultimul eurocent, neschimbându-și atitudinea, deschizându-ți portiera, la plecare, ca și atunci când ai intrat în mașină, când știi că ieși din casă și ești sigură că autobuzul trebuie să ajungă la fix în stație fără a avea întârziere nici măcar 30 de secunde?

Cea mai bună învățătură de aici, a constat în: primește cu entuziasm ceea ce Universul îți oferă și nu dramatiza dacă așteptările tale nu s-au concretizat, ba dimpotrivă, chiar au luat o altă direcție la care, în mod cert, nu te așteptai. De ce spun acest lucru? Pentru că experiența de aici, m-a învățat asta și nu ai idee cât mă bucură. Și cum această decizie, a plecat de la niște curiozități, acolo, bineînțeles că am urmărit să le clarific, confirm sau infirm. Ceea ce am înțeles eu și, tind, să cred, că este foarte important, se rezumă la faptul că un anumit statut în societate, din punct de vedere profesional, nu-ți oferă nici cea mai mică garanție că poți fi fericit, iar fericirea înseamnă nu să câștigi mii de euro, așa cum credem noi, ca societate (ceea ce înțeleg

Și în acest context, nu vorbim de o mare metropolă a unui stat, nu vorbim despre oameni care au nu știu ce funcții profesionale, nu vorbim despre un oraș cu un număr semnificativ de licee și facultăți de renume, ci despre o mică insulă, ai cărei locuitori au înțeles că viața trebuie simțită, nu doar trăită.

într-un fel, pentru că la orice instituție de ordin public, la care mergi, trebuie să dai bani dacă nu vrei să fii ignorat complet).

Foto: Nicoleta Mădălina Ailincăi

Iar acum, probabil vă întrebați de ce m-am întors în România, dar stați liniștiți, că și eu fac acest lucru, însă, cred, că m-am întors aici pentru părinții mei, pentru familie, pentru că, încă, îmi mai iubesc țara și... îmi doresc mult să nu se piardă această iubire, însă după ce am avut ocazia să vizitez și să trăiesc în alte țări, începe să se diminueze radicalismul și hotărârea definitivă de a rămâne aici.

Foto: Nicoleta Mădălina Ailincăi

Îmi doresc ca fiecare dintre noi să fie fericit, să aibă un trai de viață decent, să aibă motive de bucurie în fiecare zi, să aibă dreptul la educație, la sănătate, la un sistem corect, fără corupție, să fie pur și simplu... împlinit și nu am niciun dubiu că ar fi imposibil. Este perfect normal să ne dorim o viață normală, nu vă condamnați pentru asta. . O sugestie am și pentru cititorii studenți ai acestei reviste, vă sugerez cu tot dragul să plecați cu burse Erasmus


27 | AOL

Foto: Nicoleta Mădălina Ailincăi

Eseu | 28


29 | AOL

Eseu | 30

sau să vă interesați de alte programe, nu stați pe mult pe gânduri, nu vă gândiți la bani și nu vă puneți singuri obstacole, aveți încredere în voi, faceți-vă prieteni în toate colțurile lumii, fiți încrezători în propriile forțe, fiți cinstiți și rămâneți demni întotdeauna, împărtășiți lucrurile frumoase din România, faceți-o cunoscută și fiți mândri că sunteți români.

Experiențele din străinătate, mi-au deschis noi orizonturi, m-au ajutat să am încredere în mine, să evoluez, să-mi fac prieteni în întreaga lume, să cred că orice este posibil și să gândesc pozitiv. Tot din călătorii, am învățat că fericirea vine din lucruri mărunte și am înțeles că atragi ceea ce ești și ceea ce gândești.

Foto: Nicoleta Mădălina Ailincăi

Foto: Nicoleta Mădălina Ailincăi


31 | AOL

Interview | 32

Sounds of violin. Interview with musician Max Baillie. Dragoș Argint Music is the art of self understanding. The human being is a conglomerate of feelings that merge together in sounds and vibrations. British singer Max Baillie, through his perspective, shapes an overview of the way a violinist and a cellist feels. We enter for a while the world of those people whose imagination, work and artistic style will become part of the world’s heritage.

Dragoș Argint (D.A.): My first question is inspired by a recent discussion I had with my sister who also plays the violin. What do you think is the key element that makes the violin such a special and unique instrument compared to all the others? Max Baillie (M.B.): There are few things humans have made which we have found little or no need to change, update, or redesign. The violin has remained basically the same for over 400 years whilst the world around it has transformed so radically. In its consistent form it is a rare and pure connection to past traditions, cultures, and philosophies, but in a way that is perhaps even more powerful than standing in a building or looking at a painting: the vibrations it makes are live and (magically) transient, linking us fleetingly and imaginatively to the abstract, as well as a physical, experience of those who have preceded us in time. This may also be true of some other instruments but none have played the role of songstress, lyricist, and story-teller for the muses of great imaginations to the extent that the violin has. Its nature is as a melody instrument, but polyphony has been demanded of it since Bach distilled the work of two hands on a keyboard onto its four strings,

as violin playing went, I ‘caught the bug’, as they say, when I was around 11 and switched to an inspiring teacher who motivated me to practice. I was encouraged by making quick progress. But, I’ve always felt that I might have been another kind of musician altogether. I do love the violin but I think I could easily have ended up as a drummer, (I played in a drumming band right through my 20s and it felt like I was embracing a hidden identity), or a guitarist, or a producer... Circumstance matched me to the violin but I am chameleonic by nature. 1

expanding its technical and expressive boundaries and inspiring others to do the same. Even before its function is explored its very object presents the challenge of mastery in craft... that of woodwork: again, an ancient human tradition. The violin is an old companion of musical and cultural history and its versatility has brought it to a central role in so many musical styles across the globe. And with the most human of sounds, it is a rare breed of tool indeed that reveals the character of the wielder so readily. D.A.: Tell us more about how you chose this road – when did you discover your passion for music? Was it as a child or later on in life? M.B.: I grew up as the youngest child in a musical family in which everybody played, and to begin with took the constant presence of music for granted. As well as going to concerts (often my father’s) I constantly listened to tapes in my bedroom, an eclectic mix of different music which included Dixieland Jazz, Klezmer, 80s pop, and Classical. I would sing along and imagine I was playing: JacoPastorius’ bluesy bass solo from Weather Report, the melodies in Schubert’s Death and the Maiden played by the Amadeus Quartet… As far as

Photo: Max Baillie 1

You can go on his personal website, for more details - www.maxbaillie.com.

D.A.: If you could return to a specific moment in your childhood, what would that moment be and why? M.B.: Do you mean return as myself or to meet my childhood self? I think the second would be far more interesting, and would probably make me laugh. I would invite little me to play some violin duets!


33 | AOL

Photo: Max Baillie

Interview | 34


35 | AOL

AOL| 36

surprise chord actually be a surprise; it requires a kind of self-mind trick, to not know what you know is coming until it is actually there! This is linked to improvisation because it gives the music a sense of live, on-the-spot creation, which is what we do when we have no written music to instruct us. But even written music is only a very basic set of instructions to which we bring our own choices about sound and delivery. I am inspired by players who sound unique on their instruments, who have found a way to go beyond the basic sounds: players who tell stories in their own way, who can be rhetorical as well as lyrical, who can groove as well as sing. The violin itself is also an inspiration, with its extraordinary range of possibilities in sound production: from the hard and gritty to the wispy and breath-like colours, there is a universe of sound that can be coaxed from this wonderful instrument. D.A.: I suggest we now go through Marcel Proust’s questionnaire, personalizing it with your answers and with the field that you are representing today: MUSIC. Therefore, what is your main virtue? Photo: Max Baillie

D.A.: I know that improvising is what makes your style so unique. Where do you find your inspiration to play the violin in such a special way? M.B.: Improvisation is essential to music-making. It goes beyond whether or not we are actually making up the notes as we play - it’s a way of experiencing music in real time, that’s to say, as we hear it rather than in a way that feels planned or expected. When we speak about written music this can be a hard thing when you know that, for example, a surprise chord in a Beethoven sonata is about to arrive. You have to be fully present in the music and let that 2

For an example of improvisation, listen this: https://www.youtube.com/watch?v=YGe16sZBuDo.

M.B.: I value and try to uphold a creative curiosity in my approach to music because this leads me along an exciting journey of discovery. I’m not sure if that’s a virtue or even that one should speak of one’s own virtues! D.A.: What quality do you mostly appreciate in a musician? M.B.: A great musician needs a whole collection of skills of which many are opposites: the ability to be bombastic but conversely also intimate and private, to lead and to be led, to convey strength but also vulnerability. All of these qualities are important and in a sense we are actors, taking on the roles that the music portrays. I most appreciate the ability to give oneself imaginatively to these

D.A.: Tell us one weakness that an artist should avoid. M.B.: Vanity. To really convey great music we must retain a humbleness towards it, to see ourselves as vessels for it, no matter how well we may play. D.A.: What would be for you the worst scenario that could happen on stage? M.B.: A gigantic hungry lion bursting through the doors at the back of the hall and bounding up the aisle towards me! D.A.: What is your idea of happiness?

Photo: Max Baillie

qualities are important and in a sense we are actors, taking on the roles that the music portrays. I most appreciate the ability to give oneself imaginatively to these characters, to take the leap of faith that so much music demands.

D.A.: My friends’ main quality should be.…?

M.B.: To love life, and when that feels tough, to help each other.

D.A.: Your hobbies besides music are..…?

M.B.: I like to swim outdoors, preferably in lakes, rivers, and the sea. If I see water I want to jump in whether it’s cold or not! Maybe that’s my star sign.. I am a March baby: Pisces.

M.B.: Being fully in the present, whether it is the note I am on that leads to another note, or the note I have arrived on, or the note I am on because I am leaving another behind... or the hillside I am clambering up, or the friends I am laughing with, or the floor I am dancing on... D.A.: We will leave behind Proust’s questionnaire, for a moment. You graduated Yehudi Menuhin School, Cambridge University and Berlin’s UdK. In your opinion, what should a student do before applying to one of those institutions? M.B.: Two things strike me: firstly, that a student has researched those places, asked many questions of people who have been there, what their experiences were, how their expectations were met or exceeded or perhaps even disappointed... Secondly (and more importantly) that they understand that their education is the result of an interaction between their own self-learning, curiosity, and motivation, and the outside influences


37 | AOL

Photo: Max Baillie

AOL | 38


39 | AOL

that an institution offers. I would go so far as to say the education is led by the student, and the quicker the student learns this, the sooner she or he will progress. D.A.: I have noticed that Johann Sebastian Bach is one of your favorite composers. Why should Johann Sebastian Bach’s composition be mandatory for students? M.B.: Bach’s music (particularly the solo Sonatas, Partitas and Suites) can be played in so many ways. Engaging in the detective work necessary to make one’s mind up of how to play it is a valuable part of maturing as a musician: the text we begin with is a bare code with little instruction of sound, articulation, and phrasing. There is much to be discovered in it: ‘Go beyond the way that you have always heard it played. Find what makes sense to you in the music...and why!’ Beyond this, I like to think of Bach’s music as covering a spectrum which stretches from the earthen and rustic dances of the C major Suite to the celestial musings of the B minor Partita. Surely all musical travelers must want to explore the rungs of such a ladder between earth and heaven?

AOL | 40

D.A.: What can you tell us about the ensemble ZumRotenIgel (ZRI)? M.B.: ZRI (ZumRotenIgel) is a quintet I play in and is named after the Red Hedgehog Tavern in Vienna where Brahms and Schubert went to drink beer and hear the gypsies play. They were influenced by this music, and so ZRI began by putting folk instruments (the santouri or cymbalom, and the accordion) into Brahms’ clarinet quintet and the Schubert C major quintet, both amazing pieces which draw inspiration from East European themes, gypsy music and Viennese Cafehaus melodies. We are working on several other projects: a revival of Romanian gypsy fiddler Georges Boulanger’s work, and also some Mendelssohn. We like to dance on the line between classical and folk, and the music we make embraces on the one hand the rowdy and raucous, the funny and silly, and on the other the heartbreaking and monumental. The others in the group are dear old friends and feel like kindred spirits who like to make music as I do: with a sense of live creation, with risk-taking, and with full commitment. We hope to play in Romania one day!

D.A.: How was your collaboration with Mr.Alexander Baillie? What did you learn from him? M.B.: Alexander Baillie is my father and a very fine cellist. We just returned from playing some concerts out in the remote islands of Orkney, off the northern coast of Scotland, and we made a disc of violin and cello duos from eastern Europe (including Kodaly, Martinu and Bartok). This music is close to our hearts and we are often asked after concerts if we have Hungarian blood, or if we are actually English! (My father is Scottish and my mother is German). There is an old video of us playing together in 1987 when I was six, so we have been playing together for over 30 years... It’s not always the case that family members play well together, or even u nderstand each other! But I feel I have a special musical bond with my father: he is a fellow adventurer in the world of sound! From him I learned to tell the story of the music, to make an honest phrase, and to hear in shapes. D.A.: Returning to our questionnaire: where is the place you call „home”....? M.B.: Home has been London for over 10 years, but for the last few months I have Wanderlust bubbling up inside and I am happy touring, and answering the call to adventure... D.A.: Who is your favourite painter?

Photo: Max Baillie

M.B.: That’s a tricky one… For Dali I like the sense that your best artistic self may in another life have made one of his paintings; for Picasso I like the untethered artistry and the sense of spontaneity in creation; for Rothko I like the calm majesty and the mysticism. Finally, my mother Christel Baillie is an amazing painter who can capture the subtleties of a human

face (and inner world) like the masters. D.A.: Nowadays you are the own „painter” of the music that you produce. A painter who wants to leave something behind. In this context, could you please tell us about your collaboration with the National Youth Orchestra of Great Britain? M.B.: My unconventional path as a musician has taught me some valuable lessons and I want to inspire the next generation. In my view music education (in general) suffers a lot from old-fashioned approaches, from a passivity in the learning process, from many bad habits, and the result is that students so often don’t reach their full potential. With the knowledge I have now I feel I am only beginning to engage with my own potential and I want to empower young musicians to realise this sooner: to take ownership over their own learning, to be smarter in the way they train. I am directing an NYO course early in 2018 but my work for the NYO goes beyond this: I am creating an extensive library of online (free) tutorials for anyone to access from around the world. My short videos take the old generation of players like Jascha Heifetz and Isaac Stern as examples, presenting an investigative approach to the technical challenges of string playing and encouraging students to think creatively. D.A.: Finally, a very short quiz: metaphorically speaking, imagine music as a broken puzzle that is only missing one piece. What would this piece be in your opinion? M.B.: That missing piece is the gateway to where your inner world meets the pictures and stories conjured by the playing of instruments. This is where a unique storm of vibrations can lead you deep into the corners of your own hidden universe or out into a realm you never imagined...


41 | AOL

AOL | 42

nate de Claude Monet care ghidează parcursul de vizitare.

Claude Monet la Complesso del Vittoriano în Roma.

Sau despre dragostea pentru culoare și pentru nuferi.

Laura-Lucia Găvan

Pentru fiecare iubitor de pictură, de cu-

loare, Claude Monet este cu siguranță o personalitate de referință. Nu de multe ori îți este dat să vizitezi o expoziție Claude Monet - și nu una oarecare, ci una dedicată compozițiilor sale cu nuferi! -, dar atunci când reușești acest lucru, te consideri norocos și cu sufletul pe deplin împlinit. Sau cel puțin așa mi s-a întâmplat mie. Este senzația pe care alții o au când își întâlnesc idolii preferați, la festivaluri. Sau și mai bine exprimat, e senzația pe care ai putea-o avea atunci când te delectezi cu cea mai fină prăjitură din lume, cea la care te-ai tot gândit de multe ori. Vizita în Roma în noiembrie este o încântare, pentru că găsești orașul sub alte culori, cu o vreme blândă și nu atât de mulți turiști ca de obicei, ceea ce îți îngăduie să te plimbi în voie pe străzi și să descoperi lucruri și locuri. Așa s-a întâmplat cu expoziția Claude Monet - capodopere, găzduită de Complexul Del Vittoriano până pe 11 februarie 2018. Seria de capodopere expusă pentru prima dată în această formă la Roma invită parcă privitorul într-o grădină secretă, a cărei frumusețe parcă doar maestrul Monet a știut să o redea. Nouă, publicului, nu ne rămâne decât să îi descifrăm misterele, secretele, istoria și să o contemplăm.

Expoziția, curatoriată de Marianne Mathieu, este organizată de Arthemisia, în colaborare cu Muzeul Marmottan Monet din Paris și prezintă 60 de lucrări ale promotorului impresionismului, lucrări care au fost păstrate în primă fază în casa artistului de la Giverny, înainte de a fi donate de fiul artistului către Muzeul Marmottan Monet. Pictura modernă este diferită de la seriile lui Claude Monet și asta pentru că acesta a transformat pictura plein air într-un ritual de viață, în grădina sa pe care a iubit-o la fel de mult cum iubea culoarea și soarele. Expoziția aceasta prezintă evoluția carierei artistului, reflectând totodată bogăția și diversitatea formelor de expresie alese de pictor de-a lungul vremii. De la caricaturile celebre de la finalul anilor 1850, la peisaje rurale și citadine din diferite regiuni (Londra, Paris, Vétheuil și Pourville), ajungând și la portretele copiilor săi și la compoziții cu flori care prezintă dragostea de o viață a maestrului impresionismului - grădina cu nuferi. Printre capodoperele expuse publicului la Roma se numără și Portrait de Michel Monet bébé (1878), Ninfee (1916-1919), Le Rose (1925-1926) și Londres. Le Parlement. Reflets sur la Tamise (1905). Conceptul curatorial al expoziției surprinde privitorul în mod plăcut prin proiecții animate ale celor mai cunoscute lucrări sem-

Călătoria pe care publicul o poate face de-a lungul expoziției e una care ne conduce către un alt mod de a înțelege pictura, lumina, culoarea și diferitele stiluri de pensulație și expresie întâlnite de-a lungul pânzelor expuse. În final, expoziția se încheie cu re-materializarea uneia dintre lucrările artistului, pierdută în 1958 într-un incendiu tragic de la Muzeul MoMa din New York.

Grație ultimelor tehnologii, Sky Arte HD a recreat lucrarea Nuferii (1914-26), expusă pentru prima dată în public. Publicul pleacă pe deplin încântat în urma acestei călătorii în timp de-a lungul uneia din cele mai frumoase perioade artistice impresionismul, unde Claude Monet a excelat, transformând fiecare pânză într-o nouă poveste de dragoste de viață care te vrăjește pentru totdeauna, făcându-te să rămâi captiv (fie și pentru câteva momente) feeriei grădinii de nuferi și a podului japonez.


43 | AOL

AOL | 44

Sistemul Administrativ și Arhitectura. Dragoș Argint

Interviu cu Arhitectul Viorel Vișan.

Orașul de pe malurile Dunării, Drobeta-Turnu Severin, este locul unde istoria și arhitectura se îmbină pentru a reda transparent convingerile ferme ale domnului arhitect Viorel Vișan. Locuind astăzi în Cartierul Nemțesc, atunci când am ajuns aici, pe lângă lecția de istorie extrardinară pe care am primit-o, dorința de a face și de a schimba a prins contur prin cuvintele dumnealui.

Dragoș Argint (D.A.): Cum a apărut pasiunea pentru arhitectură? Viorel Vișan (V.V.): Născut în Craiova, severinean de origine, mi-am petrecut o parte din copilărie în anii 1950-1960 în Caracal. În afara celebrei butade privitoare la acest oraș, aș aminti câteva lucruri care m-au marcat în alegerea carierei profesionale: Elita intelectuală interbelică de cultură franceză, încă activă în acei ani - profesori, medici, avocați - și patrimoniul construit al orașului existent pe acea vreme – Teatrul (a doua jumătate a secolului al XIXlea și printre primele din România), Parcul, Sediul Prefecturii și cel al Tribunalului, amalgamul atât de suav al arhitecturii eclectice de sfârșit de secol XIX și a celei moderne a anilor 1930. D.A.: În opinia dumneavoastră, care este modalitatea prin care se poate atinge succesul în domeniul pe care îl reprezentați chiar și în acest moment, la un asemenea nivel? V.V.: Nu cred că sunt cel mai avizat de a vorbi despre o cheie a succesului acum, spre final de carieră. Pot însă să spun că, uitându-mă în urmă, am un sentiment de mulțumire al lucrului bine făcut. Dacă acest fapt este un succes, rămâne la judecata altora.

D.A.: Se vede acum arhitectura, după 38 de ani de carieră, diferit? V.V.: Cum poți să vezi arhitectura diferit după atâția ani?! Eventual poți fi într-o continuă căutare a menirii profesiei, a asimilării transformărilor uluitoare din ultima perioadă de evoluție a umanității. D.A.: Dacă ați avea posibilitatea să schimbați un lucru din trecutul dumneavoastră profesional, care ar fi acela? V.V: A schimba ceva din trecut poate însemna a regreta. Nu pot să regret decât că m-am născut poate prea devreme și a fi mereu, cei de vârsta mea înțeleg, generația de sacrificiu din tinerețe pentru a construi „Visul de Aur al Omenirii” și la vârsta bătrâneții „Capitalismul cu fața umană”. D.A.: Timp de 6 ani ați studiat pe băncile Institutului de Arhitectură Ion Mincu din București, dacă ar fi să ne întoarcem în timp, asupra cărui moment important v-ați opri? Puteți justifica răspunsul, vă rog?

V.V.: În primul rând, primii 3 ani de școală în meserie i-am făcut la Timișoara și abia apoi – conform organizării din anii 1970 am fost licențiat, după încă 3 ani, la fostul Institut de Arhitectură Ion Mincu – actuala Uuniversitate de Arhitectură și Urbanism Ion Micu. Momentul cel mai important din acei ani a fost când am fost acceptat de domnul profesor Radu Patrulius să-mi îndrume proiectul de diplomă. Îi datorez întreaga carieră profesională bazată pe respectul „Lucrului bine făcut”. D.A.: Cât reprezintă talentul și care este contribuția muncii permanente în cariera unui arhitect? V.V.: Poți fi un scriitor, un actor, un pictor și de ce nu un „artizan de talent”. În meseria noastră, da MESERIE, talentul l-aș numi chemare. Sunt atât de multe implicate în misiunea profesională a arhitectului, încât aș spune că fără chemare și IMENS de multă muncă nimic nu poate fi. D.A.: Ne puteți vorbi despre oameni care au avut un aport semnificativ în dezvoltarea dumneavoastră din punct de vedere profesional? V.V.: Am mai amintit despre domnul profesor Radu Patrulius. Nu pot să uit nici de Arhitectul-Șef din anii 1970 al proaspătului denumit Drobeta-Turnu Severin care a pus creionul în mână unei întregi generații de arhitecți severineni - domnul arhitect Pavel Popescu. De asemenea, fără tăgadă pe cel care, printr-o dăruire greu de estimat pentru profesia de dascăl, mi-a îndrumat primii pași în profesie la Timișoara – arhitectul Ioan Fakelman. D.A.: Anterior discuției noastre de astăzi am vorbit despre Vila Leonida din Bușteni. Ce face

această construcție specială comparativ cu toate celelalte lucrări? V.V.: În primul rând a fost o provocare, având în vedere starea deplorabilă a edificiului după retrocedare. De asemenea, respectul pentru fratele generalului (din 1947) Leonida, inginer al cărui nume îl poartă Muzeul Tehnic Roman (ne mai amintim cine a conceput primul automobil cu forme aerodinamice din lume?! – are aceasta vreo legatură cu arhitectura?!), lupta cu aparatul birocratic și nu în ultimul rând, cei 16.000 de kilometri parcurși pentru ca un architect din Mehedinți sa obțină o Autorizație de Construire în Bușteni. Trebuie subliniată onoarea de a avea un Beneficiar responsabil față de Patrimoniu, dispus să sacrifice bani și multă, multă răbdare. D.A.: Ați avut ocazia în perioada 1992-1993 să descoperiți administrația franceză, în cadrul Institutului Regional de Administrație BASTIA. Ce ar trebui aplicat concret, pornind de la modelul administrației franceze, în țara noastră, pentru a ajunge la rezultate perfomante? V.V.: Nu numai că am descoperit sistemul administrativ francez, ci am fost implicat de la nivel local până la nivel central, în actul administrativ, în cadrul misiunilor îndeplinite ca stagiar. Așa am luat contact cu o mașinărie perfect rodată care a avut la momentul respectiv, peste 200 de ani de funcționare, bazată pe profesionalism și înainte de toate, pe o reală posibilitate de evoluție în carieră a funcționarului. La întoarcerea în țară, deși efortul financiar al Guvernului Francez nu a fost mic pentru formarea mea, nimeni nu m-a întrebat ce s-ar putea aplica concret în România. Răspunsul ar fi fost simplu. Tradus chiar prin cuvintele de primire ale Directorului IRA de Bastia: „Dacă fugi cu casa de bani a Primăriei nu este chiar grav. Dar să te porți urât cu


45 | AOL

solicitanții sau să iei mită nu este tolerabil – afară și la prison”. D.A.: Ce ne puteți spune despre perioada de incipit a carierei dumneavoastră în zona Mehedințiului? V.V.: Multe speranțe și dezamăgiri pe masură. De altfel, după ce să spunem <am obosit> în lupta cu incompetența (Șeful Secției Județene de Proiectare (SPJ) - inginer de instalații miniere, iar șeful de proiect pentru noul sediu SPJ - ce mutilează și acum Centrul Severinului – technician constructor) și din păcate, a lipsei de interes a unora dintre colegii mei, toți eram tineri –, toți am văzut Severinul ca o trambulină spre Vest. Totodată, dacă ai fost cuminte ai fi primit PAS - Permisul pentru Micul Trafic de Frontieră cu (Yugoslavia) -, drept urmare, am decis să trec în Administrație. Nu știu nici acum dacă a fost o decizie bună sau rea, dar am avut ocazia să mă lupt și să regret, în același timp <planșeta>. D.A.: Reprezintă epoca comunistă un reper semnificativ în evoluția arhitecturală a orașului de pe malurile Dunării? Puteți argumenta răspunsul, vă rog? V.V.: Îmi cereți să fiu eu judecătorul perioadei comuniste? De fapt trebuie să vorbim de Bolșevism. Sunt un om al secolului al XX-lea, însă puteți să-mi spuneți măcar o figură marcantă a acelui secol, care în tinerețe să nu fi fost de stânga și la maturitate de dreapta? Să revenim la întrebarea dumneavoastră. În perioada de <Democratie Populară> Turnu Severin – îmi este greu să adaug și Drobeta - a avut o

AOL | 46

evoluție miraculoasă. Am părăsit pentru studii un oraș de 33.000 locuitori și l-am regăsit după 6 ani la circa 100.000 locuitori. Planuri anuale de realizare de locuințe, încălcarea în numele cantității a oricăror principii de dezvoltare urbană, slutirea structurii urbane desenate cu aproape 200 de ani în urma a planului stabilit de Regulamentele lui Kisellef (uite că au adus și rușii ceva bun, dar acum 200 de ani). De altfel, eu nu știu dacă prin intermediul clădirilor pe care le-am proiectat în Severin își va mai aduce cineva aminte de mine, dar sigur nimeni nu va ști ce a însemnat lupta cu CPCP (Comitetul pentru Consiliile Populare) de a salva principala arteră istorică a Severinului de la demolare. Ce a urmat după 1990… D.A.: Urbanistic vorbind, este orașul Drobeta-Turnu Severin pregătit în viitorul apropiat să devină oraș european? V.V.: Categoric – NU. O dată cu înființarea spre sfârșitul secolului al XIX-lea a Căi Ferate ce lega Regatul României de Imperiul Austro Ungar – în zona localității Vârciorova – orașul a fost rupt de Dunăre. În anii 19701980 o dată cu lucrările pentru lacul de acumulare a Porților de Fier II s-a ratat ocazia de a reda legătura orașului cu Dunărea – mutarea Căii Ferate. Or, această legatură este definitorie pentru evoluția unui oraș în care de-abia după 1910 populația de etnie română a devenit majoritară. Eu însămi locuiesc în Cartierul Nemțesc. Cum să îi mai aducem înapoi pe cei care au venit pentru Dunăre și care au asigurat legatura cu Europa? Viitorul îndepărtat poate va aduce mai multă înțelepciune unei elite administrative care, prin schimbul generațiilor, va deveni mai conștientă.

D.A.: Ați fost timp de 11 ani Șef al Serviciului de Urbanism în Consiliul Județean Mehedinți, există schimbări majore între ce s-a realizat la momentul respectiv și ce există acum? Care sunt eventualele măsuri ce ar trebuie adoptate pentru îmbunătățirea sistemului? V.V.: Conform organigramei actuale am fost Arhitectul-Șef al Județului Mehedinți. Mă mândresc că pe vremea vechiului regim am riscat închisoarea. Da, am mințit cu nerușinare că demolăm sute de locuințe în mediul rural. Mi s-a spus că nu merit diploma de architect – nu colectasem 50.000 de ouă din comuna Punghina. Mi s-a spus să-mi caut de lucru pentru că m-am opus, să fim bine înțeleși, atât cât puteam, desfigurării Severinului. Din păcate profesioniștii nu mai sunt atrași de locuri în administrație (și nu este de mirare – în Franța doar 100 de arhitecți lucrează pentru Administrație, în funcția de Arhitect al Clădirilor Franței. Unul singur în fiecare department și după studii suplimentare. Nu în ultimul rând, fiind singurii autorizați să lucreze în particular pentru clădirile de patrimoniu și zone protejate). Prin urmare, constat că nu se întreprinde nimic pentru pregătirea unor funcționari cu studii medii sau echivalente de a deveni competenți în domeniul legislativ al urbanismului și autorizării construcțiilor. D.A.: Știu că s-au început nu demult lucrările de renovare la Piciorul Podului lui Traian construit de Apollodor din Damasc. Este un prim pas spre a valorifica potențialul extraordinar al orașului nostru ori se va stinge treptat și această inițiativă și vom rămâne doar cu “rămășițele”?

V.V.: Eforturi – lamentabile – s-au făcut în anii 1980 o dată cu crearea lacului de acumulare Porțile de Fier II. Din păcate în lipsa unui Theodor Costescu, să amintim de ctitorul Colegiului Național Traian din Drobeta-Turnu Severin, al Căminului de Fete al aceluiași liceu - actualul PĂTIMIT Muzeu al Porților de Fier și la fel de PĂTIMIT Teatru din Severin, șansele sunt foarte mici. Știți cum se spune: Vremurile sunt mari – oamenii sunt mici. D.A.: Care sunt sfaturile dumneavoastră pentru cei aflați la începutul carierei, indiferent că vorbim despre ahitectură, urbanism, patrimoniu, administrație publică etc.? V.V.: Demnitate. Deontologie. Muncă. Modestie. Cunoașterea Istoriei. Devotament pentru chemarea spre MESERIE. Fără a avea pretenția de a fi profet, vă voi spune 2 nume : arhitectul Anton Raul Alexandru și viitoarea arhitectă Badea Beatrice Gabriela. Vor avea multe de spus în Meserie și în <TAGMĂ> vor fi apreciați. Sper să le mai pot fi alături pentru ceva timp. D.A.: Acum, la final, dacă ar fi să faceți un exercițiu de imaginație, care ar fi sintagma sau zicala/citatul care va rămas în minte de la modelele pe care vi le-ați însușit din arhitectură, de-a lungul timpului? V.V.: Zicala îmi apartine: “În România doar două facultăți au aceeași durată, Medicina și Arhitectura. Când medicul greșește - acoperă pământul, când greșește arhitectul - greșeala rămâne cel puțin 100 de ani în picioare.”


47 | AOL

AOL | 48

La început de drum, viața unei stewardese. Amalia-Maria Ghighilicea

Numele meu este Amalia Maria Ghighilicea

și lucrez ca însoțitor de zbor. Cum am ajuns să lucrez la “cea mai bună companie aeriană în 2017” potrivit surselor de specialitate este datorită lui Dumnezeu care m-a îndrumat și mi-a pavat drumul cu experiențe, ce miau fost de folos pe parcursul acestor luni și a prietenilor care m-au sprijinit în perioada stresantă a interviurilor.

Visul unui copil ce a devenit realitate, atunci când nu se mai aștepta. Dar totul se întâmplă cu un scop, iar prietenii și evenimentele anterioare prevestesc viitorul într-o mică măsură, asta dacă vrem să o vedem. După ce am petrecut două veri în Statele Unite și un semestru în Portugalia, acesta a fost doar începutul unei frumoase aventuri în jurul lumii. Nu ai cum să nu te îndrăgostești de sentimentul plăcut de a cunoaște oamenii din toate colțurile lumii, să realizezi că imaginea ta despre lume devine mai clară și înțelegerea diferitelor comportamente umane se expandează. Atunci când mă întreabă cineva despre cum este viața printre nori, fața mi se luminează și zâmbetul își găsește loc pe buzele mele. Răspunsul vine fulgerător: “este un carusel de emoții”. Azi te trezești, îți pregătești bagajul și zbori spre Europa, în aceeași săptămână ajungi să te joci cu urșii koala, să dai mâncare cangurilor în rezervațiile din Australia și chiar atunci când îți spui că ești obosit și următoarea oprire îți dorești să fie patul de “acasa”, ai un zbor spre São Paulo, unde

oamenii care dansează pe străzi îți transmit acea energie de care aveai nevoie pentru zborul de întoarcere. Viața unei stewardese este hectică. Sunt multe schimbări cărora trebuie să le faci față ca de exemplu, schimbarea fusului orar, diferențele de temperatură, bariera lingvistică și culturală, mâncarea internațională, munca într-o echipă multiculturală și ceea ce unora le este foarte greu, schimbarea domiciliului. Ca orice alt job și acesta are plusuri și minusuri. De asemenea, depinde foarte mult de ceea ce ne atrage și ce ne aduce satisfacție, despre modul în care noi percepem rolul nostru în avion și de motivația noastră intrinsecă, respectiv extrinsecă. Pentru mine este important ca munca pe care o depun să mă recompenseze emoțional și mental, conexiunea cu oameni de credințe diferite să mă ajute să-mi lărgesc sfera de înțelegere a lumii, să îmi bucur retina cu peisaje frumoase, triste, controversate, de diferite culori, să găsesc mândrie în uniforma pe care o port. Motivația extrinsecă vine la pachet cu locul de muncă, posibilitatea de a călători în locuri diferite ale lumii, iar un salariu atrăgător îți menține motivația vie.

Foto: Amalia-Maria Ghighilicea


49 | AOL

AOL | 50

Pozitivitatea este însușirea principală ce nu ar trebui să îi lipsească unui însoțitor de zbor. De cele mai multe ori lucrurile nu sunt așa cum ni le-am dori, iar pasagerii nu sunt cei mai agreabili oameni, supervizorii “can give you a hard time”, iar diferențele dintre crew pot fi prezente. Acestea pot transforma un zbor ce pare a fi unul liniștit, într-un zbor solicitant și stresant. Important este ca noi să fim pozitivi, fiecare zbor e diferit și te pune la incercare Răbdarea este esențială în munca de zi cu zi. În interacțiunea cu pasagerii, cu colegii de muncă Să nu uităm că este un mediu multicultural. Neînțelegerile pot apărea de la un cuvânt folosit greșit. Flexibilitatea este primul pas spre adaptabilitate. Schimbarea domiciliului, acceptarea și respectarea țării în care va fi noua ta casă, respectiv al oamenilor de alte credințe sunt puncte de o importanță deosebită. Te adaptezi la noul program de lucru, la temperaturi și mâncăruri diferite. Nu în ultimul rând, toleranța joacă un rol important în această ecuație, lucrul cu oamenii, înțelegerea lor, comunicarea eficientă cu aceștia se bazează pe toleranță. Iar prezența acestei calități te va ține departe de conflicte. Toate astea te vor schimba, iar lucrurilor ce înainte nu le acordai atenția cuvenită vor deveni factori importanți în viața cotidiană, calitatea timpului liber, somnul va deveni un ritual, prieteniile suferă o randomizare naturală și vei ajunge să apreciezi mai mult oamenii importanți din viața ta. Foto: Amalia-Maria Ghighilicea

Your wings already exist. All you have to do is flying.


51 | AOL

AOL | 52

Frumosul în deșertăciune. Fotografia religioasă. David Ardelean

Poate că de la an la an îmi schimb citat-

ul preferat, ori din 10 în 10 ani îmi schimb preferințele față de genul muzical, ori față de îmbrăcăminte...oamenii se schimbă. Iar eu sunt om. Însa este un lucru complex, (în mintea mea e încă în dezvoltare), pe care l-am descoperit în copilărie, l-am aprofundat în perioada facultății, (mi-am făcut licența pe acest subiect) și îl trăiesc tot mai intens, căutând să-l exprim și să îl fac tot mai înțeles... Pot spune Cine este. Pentru că dacă aș încerca să spun ce este...nu m-aș încadra în spațiu.

Sunt două laturi pe care le-am trăit și le trăiesc. Mă consider un om echilibrat...astfel că pot să vorbesc despre suferință...dar tot odată, cu mult patos despre pofta și motivul de a trăi. Tot astfel mărturisea și Heraclit spunând că “nu există armonie fără existența contrariilor”.

Mi-a plăcut de mic să adâncesc problemele existenței umane. Cred că prima poezie am scris-o în jurul vărstei 9 ani. Am scris multe la aceea vârstă. Atunci, cred eu, a fost perioada când mi s-a revelat maturitatea...însă matur nu știu dacă am devenit încă. Sufletul întotdeauna a căutat spre copilărie, pe când mintea mi-a alergat spre răspunsuri și explicații. Astfel cred că se explică de ce atât sumbrul cât și frumosul pentru mine pot să locuiască împreună într-o expoziție sau chiar amândouă în aceeași fotografie. De mic copil am crescut între psalmi și cântări de jale. Cu alte cuvinte, am fost împrietenit cu Dumnezeu de mic...familia m-a ajutat să reușesc asta. Așa că la vârsta de 9 ani când a trebuit să plec la spital pentru că fusesem depistat cu diabet zaharat tip 1, ”l-am luat și pe Dumnezu cu mine”. Și tot împreună am ieșit de acolo. Frumosul și sumbrul...amândouă tipuri au fost pentru mine egale. Eclesiastul 9.4

Totul are însemnătate în această fotografie. Cartea Eclesiastul aparține poporului evreu, iar cimitirul în care este realizată fotografia este cimitir evreiesc. Femeia simbolizează deșertăciunea, câinele este subiectul din Eclesiastul 9.4, iar “leul” despre care se vorbește în acel verset reprezintă regi și persoane cu poziții înalte în societate. Câinele având acum în lipsa lor mai multă însemnătate... Am crescut iubind cuvintele și forma, versurile și desenul...am descoperit însă mai târziu fotografia și fotografiind neîntrerupt cred că din clasa a 10-a până astăzi. În clasa a XII-a părinții mi-au dăruit primul aparat foto dslr. Nu știam pe atunci mai nimic despre fotografie, nu știam nici despre artă prea multe.

Locuiam la sat și liceul l-am făcut într-o comună din județul Arad. Însă, ce aveam și s-a dovedit a fi cel mai de preț în timp, a fost educația religioasă de acasă. Asta m-a inspirat ca încă de la inceput să am principii și limite. Nu poate exista grație, spunea Miguel de Carvantes, acolo unde nu există discreție. Am fost fară limitări, dar întotdeauna cu limite în fotografie. Am făcut și greseli, dar le pot spune ”minime”, ”decente” pentru un fotograf. Chiar dacă prin anii liceului nu știam mai nimic teorie, am descoperit mai târziu ca am fost în asentiment cu Ansel Adams care spunea că “fotografia este scoaterea la iveală a ordinii din haos.” Timpul, spațiul și lumina pentru mine au fost și sunt priorități.


53 | AOL

AOL | 54

În perioada facultății am descoperit că ceea ce mă atrage cel mai mult este simbolistica. Cu toate că premiile mele în fotografie nu au fost niciodată în această direcție. Pentru mine așezarea subiectului și a detaliilor acolo unde vreau sa fie este lucru de capătâi. Transmiterea unui mesaj prin fotografie este ceea ce îmi doresc să realizez întotdeauna. Totuși... primul premiu în fotografie (la Concursul Național de Arte pentru Liceeni) și-a pus major amprenta asupra stilului meu de a fotografia. Din regulile concursului am rămas cu deprinderea de a refuza “manipularea genetică” a fotografiei (dacă nu este neapărată nevoie). Așa că urmaresc ca elementele să fie dinainte așezate acolo sau...uneori se întamplă să ajung să iubesc o fotografie pentru care parcă nu aș putea spune că am merite. . Timișoara, 15 februarie 2013

Arad, Bonțești, 2015 | peisaj cu oi și foc


55 | AOL

AOL | 56

Arad, 2016

Paris, 2016 | instantaneu | “Maratonul evoluției”

Așa cum se poate observa în aceste cinci fotografii, predomina cifra 3. Am o serie largă de fotografii în care, (aș putea zice întamplător), se regăsește 3. Ar fi și alte lucruri de evidențiat, lucruri care țin de echilibrul imaginii; în fotografia din Ierusalim, de la omul în vârstă până la copii, traseul ochilor este ajutat de acele guri de canal, care conduc privirea de la un subiect la celălalt. În primele trei fotografii se poate observa că subiecții nu se suprapun. Pentru aceste detalii deja pot spune că miam format instinct.

Alerg să spun trei lucruri care mi-au format ”caracterul de fotograf”. Aș minți, m-aș forța să zic ce fotografi m-au inspirat...până pe la 23-24 de ani nu am cunoscut mulți fotografi. Însă am avut 3 criterii după care să fotografiez : 1) fotografii care s-ar putea încadra să fie expuse în Cer, dacă ar fi să ne imaginăm o expoziție acolo 2) Un portofoliu care ar putea fi ales de către o casă regală. 3) Frumosul

Revin la începutul textului, unde am vorbit despre acel lucru care m-a pasionat și mă pasionează extraordinar de mult încă. Se numește Deșertăciune. M-am întrebat eu la un moment dat “dacă tot ce se petrece sub soare este deșertăciune, atunci ce își mai are rostul aici?”. Sunt pasionat de acest cuvânt în sensul că am vrut să descopăr ce nu este deșertăciune pe acest pământ și ce merită totuși să fac ca om în existența mea, parcă prea mult spus existență. Licența mea s-a numit ”Eclesiastul - Frumosul în deșertăciune”. Oricine dacă stă puțin să se gândească, nu are încotro și va accepta realitatea că toate lucrurile trec. Însă e ceva ce trece foarte greu, cu toate că oamenii cred la prima

impresie că e opusul. Frumusețea și lucrurile frumoase trec mai greu. Dacă ar fi să ne gândim câți oameni răi din istorie ne amintim și despre câți vrem să ne amintim...o să vedem că sunt cațiva doar, puțini. Dacă însă ar fi să enumerăm oameni buni, frumoși...sunt nenumărați. Apoi, furtuna nu e permanentă. Culmea e că nu vremea rea conduce. Predomină ziua frumoasă, datorită unui soare care tot frumos e. La fel consider că trebuie să fie arta. Tot ce ar trebui sa râmană în urma noastră, ar trebui să fie decența, să fie motivația spre bine și de a trăi cu rost. Pentru că la final, Cartea Eclesiastul ne prezintă realitatea și finalul oricărui


57 | AOL

AOL | 58

Arad 2015

om. Final pe care încerc și să îl captez prin intermediul fotografiilor Ceea ce mă motivează să continui e faptul că a trăi nu depinde de mine. Astăzi sunt și mâine pot să nu mai fiu, dar nu în puterile mele stă aceasta. Nu lupt să supraviețuiesc. Ceea ce ține de mine este să povestesc despre lucrurile importante prin ceea ce știu să fac cel mai bine; fotografia si videografia. Cred că viața merge de la sine cât timp sunt sădit într-un pământ bun. Este Unul care se îngrijește de grădină (Pământ). Din punctul meu de vedere, sufletul omului este o specie de copac care simte anotimpurile, aduce roade, simte frumusețea primăve-

rii, se bucură de urmași. Dar e o specie care se poate muta încotro vrea. Care poate decide. Are libertatea de a alege. Omul bun este ca un copac sădit lângă un izvor de apă. El își aduce rodul la vremea lui și nu se teme că se va usca. Nici eu nu mă tem că fotografia este un rod menit să promoveze frumusețea umană și frumusețea Lui. Dacă astfel de suflete am fi și am aduce roadă în artă, grădina ar fi frumoasă. Însă e lesne de observat că sunt izvoare infectate și tot mai mulți copaci (suflete) se plantează lângă aceste izvoare și își trag apa din ele. Le vedem și roadele.

Ceea ce fac prin fotografie (de curând și video) implică întotdeauna oamenii. Toate proiectele mele au fost despre oameni și cu oameni. Aș fi absurd să spun că nu există suferință, ori tragedie. Totuși, Larry Grabb a spus “durerea este o tragedie. Niciodată însă ea nu este numai o tragedie. Pentru creştin, ea este întotdeauna o etapă necesară a lungului drum spre bucurie”, mesaj surprins nu de puține ori în munca mea cu aparatul de fotografiat. Și clar, nu îi țin ascunsă identitatea Marelui Artist care mă inspiră și care îmi inspiră viață și fotografia - Este Dumnezeu.

Ierusalim 2016 | zona palestiniană

jud Arad, 2015 | La cules de piersici


59 | AOL

AOL | 60

Portugal:velhos costumes e ventos de mudança. Jorge Nunes Uma combinação (nem sempre) harmoniosa de quase oitocentos anos de história e mais de trezentos de jornalismo.

De tradições e velhos costumes se faz

muito do que é Portugal. De geração em geração, os portugueses nascem com uma corrente que os liga à história do país, ao legado de gigantes que nele viveram, e que o engrandeceram, para lá das fronteiras físicas. Superação. Esta é que é uma boa palavra para descrever Portugal. Um país de gente sofredora, que canta o seu fado, aguerrida, que ultrapassa o inultrapassável, que experiencia o que mais ninguém se atreveu a tentar, e que sente, entre outras emoções e vivências, saudade, mas nem vale a pena tentar explicar o que isso é. É uma coisa só nossa. No centro do planisfério, abraçado pelo atlântico, sempre olhámos para o mar como sendo um caminho para o mundo, e não um obstáculo, com uma curiosidade que inveja o maior dos jornalistas, e uma história que inveja o maior dos repórteres. Acho que o facto de não nos confinarmos a ser este retângulo no oeste da península ibérica fez de nós um dos maiores impérios que a humanidade já testemunhou, e um dos principais embaixadores da globalização, em plena idade média, e ainda antes sequer da imprensa ter visto a luz do sol, já nos utilizávamos “sóis” mais distantes para nos ajudar a compreender o mundo e arredores … Aprende, Gutenberg. Em 1715, no século posterior ao da invenção

da imprensa, nasceu em Portugal o 1º jornal oficial, chamado “Gazeta de Lisboa”. Portugal tinha territórios nos 4 cantos do mundo, e Lisboa era a capital do império, o epicentro, era uma espécie de Nova Iorque no século XVIII, uma cidade cosmopolita, com especiarias da Ásia, produtos exóticos da América do sul, e histórias que eram bombardeadas de terras distantes e que cá explodiam. Isso fazia com que este fosse um dos jornais mais inclusivos no globo, um jornal mundial, um dos primeiros desse género, ou, utilizando a denominação da primeira edição: “Notícias do Estado do Mundo”, mundo esse que só sabia, aquilo que Portugal noticiava, porque a informação chegava cá primeiro. Daí a enorme importância do jornalismo português. Viajamos no tempo de volta ao século XXI. Deixamos para trás um Portugal enorme em adulto, para agora nos depararmos com um Portugal… velho. Parece que se contentou com o avanço que levava face a outros países, e congelou no tempo, não mostrando qualquer indício de desenvolvimento. Enquanto em anos dourados prosperou, agora senta-se no banco de jardim, e olha para os países da Europa a crescer ao ritmo galopante da idade contemporânea. E embora no contexto jornalístico, esta seja a posição ideal para estar, distante o suficiente da história para não haver influência de nenhuma das partes, mas

também não longe demais para que se possa absorver a maior informação possível, esta resignação fez com que Portugal ficasse para trás das superpotências mundiais, que aumentavam e dinamizavam os seus impérios, e produziam jornais com uma diáspora cada vez maior. Acho que hoje em dia a exigência das massas é maior. Exige-se informação ao minuto, exige-se mais quantidade do que qualidade de notícias, uma vez que as pessoas têm cada vez menos tempo para disponibilizar das suas vidas atarefadas para apreciar uma boa peça noticiosa, como podemos comprovar com a imensa quantidade de fontes de informação existentes na internet, e que intrinsecamente vão provocar o aparecimento de conceitos alheios aos antepassados do jornalismo, tais como o yellow journalism,, o clickbait, e o mais abominável e paradoxal de todos, as fake news. Esta é uma alteração que acontece a nível mundial, porque vivemos num mundo globalizado, na world wide web, num tempo e espaço em que o globo, nunca esteve tão perto de si mesmo, e é por isso que estes fenómenos afetam todo o tipo de jornalismo e em todo o lado. Portugal está a ter especiais dificuldades em adaptar-se aos novos tempos. Nas redações estão (ou parecem estar) perpetuados os licenciados do papel e da caneta, do estudo de biblioteca, do telefone em punho, da exposição de informação extensa e da caligrafia artística. Sempre privilegiaram a qualidade sobre a quantidade. Não fossem eles portugueses! Temos orgulho naquilo que produzimos, não porque produzimos em grande número, mas sim em grande qualidade.Eu considero que no mundo atual tanto existe o jornalismo puro e duro, que vai buscar informação rica à fonte, e trás o cântaro cheio para deliciar os leitores, ouvintes, ou telespectadores com informação fresca e rica, como há jornalismo que rica, como há jornalismo que não respeita o código deontológico, recorre a fontes desleais, e publica notícias de cariz sensacionalista. Mas porque é que isso acontece? Resposta simples: porque dá dinheiro. Cada vez mais os jornais noticiam não o que é importante,

mas o que as pessoas querem ler, e isso acontece porque dá dinheiro. Em Portugal esta espécie de jornalismo resume-se a uma trilogia que é composta por: crimes, figuras públicas, e futebol. Se um jornal se dedicar a estes 3 temas, e for capaz de combinar pelo menos 2 destes pilares do sucesso financeiro, com uma pitada aldrabada de sensacionalismo aos textos ou peças, está feita a receita para atingir sucesso financeiro, mas não boas práticas jornalísticas. E agora a pergunta que mais se coloca: que futuro espera ao jornalismo? Bem, esta é uma pergunta á qual não nos é possível responder com total exatidão. Ainda assim, podemos teorizar analisando a sua evolução até ao momento. As pessoas mais pessimistas acreditam que este será o início do fim do jornalismo, porque entendem que as bases que faziam do jornalismo a ferramenta tão importante que outrora era, chegando mesmo a ser considerada por alguns teóricos como o 4º poder, a par dos poderes legislativo, executivo, e judicial, pela forma como este pode influenciar as massas, estão a ser destruídas pelo jornalismo de interesse exclusivamente financeiro. Já eu tenho uma visão mais otimista. Embora concorde que o jornalismo está a passar uma fase cinzenta da sua história, acredito que haverão sempre órgãos de comunicação social que se manterão fiéis aos ideais do jornalismo, independentemente se este lhes trará mais ou menos receita, e que relembrarão à sociedade o porquê de terem desejado e procurado o jornalismo como fonte do saber, em primeira instância. Urge reestruturar os valores do jornalismo, reergue-los. Urge relembrar às massas a sua importância não só para a agregação da sociedade, mas até mesmo para a sua formação, até que estas se apercebam novamente que não conseguem viver sem informação na ponta dos dedos . Mas isso só acontecerá se reerguermos o bom jornalismo de outrora. Pode ser que ele apareça, numa manhã de dezembro.


61 | AOL

AOL | 62

Portugalia: obiceiuri vechi și tendințe de schimbare. Jorge Nunes Tradus de Dragoș Argint O împletire (nu întotdeauna) armoniosă de aproape 800 de ani de istorie și mai mult de 300 de ani de jurnalism.

Despre tradiții și obiceiuri vechi s-a scris

mult în Portugalia. Din generație în generație, portughezii se nasc cu un curent care descrie istoria țării, descrie oamenii care trăiesc aici și care contribuie la depășirea orizonturilor, dincolo de toate delimitările fizice. Depășire. Este un cuvânt potrivit pentru a descrie Portugalia. O țară a oamenilor care suferă, care își cântă propriul fado, o țară războincă, care depășește neprevăzutul, care este în stare să realizeze ce alții nici măcar nu au cutezat să încerce, și ce simte, între alte emoții și trăiri, dorul de sine! dar nu se încearcă din păcate să se explice ce e acesta. Este un lucru atât de al nostru! În centrul globului, îmbrățișați de oceanul Atlantic, privim spre mare ca a fi o casă pentru lume, și nu un obstacol, cu o curiozitate, care îi face invidioși pe cea mai mare parte a jurnaliștilor și o istorie, care determină reporterii să nutrească aceleași sentimente. Găsesc confirmarea faptului că a fi dreptunghiul de pământ din vestul peninsulei Iberice face din noi, unul dintre cele mai importante imperii pe care lumea deja le-a cunoscut. Unul dintre principalii ambasadori ai globalizării, în plină epocă mediatică. Și chiar înainte ca presa să vadă lumina soarelui, deja noi foloseam sori diferiți, mai distanți pentru a ne ajuta să înțelegem lumea și împrejurimile... după cum ne învață Gutenberg. În 1715, în secolul anterior apariției jurnalismului, s-a născut în Portugalia primul

ziar național, “Gazeta de Lisboa”. Portugalia deținea teritorii în patru colțuri ale lumii. Lisabona era capitala imperiului, epicentrul, era un fel de New York în secolul al XVIII-lea, un oraș cosmopolit, având condimente din Asia, produse exotice din America de Sud și istorii despre asediile unor țări îndepărtate, care au căzut aici rând pe rând. În acest context, ziarul menționat avea să fie unul dintre singurele de pe glob, un ziar internațional, unul dintre primele de acest gen sau, utilizând denumirea primei ediții: “Știri din statul lumii”, această lume care abia știa, aceea pe care Portugalia o informa, pentru că informația ajungea acolo prima dată. Se dădea o importanță enormă jurnalismului portughez. Am călătorit până în secolul XXI. Am lăsat în urmă o Portugalie în rândul statelor dezvoltate, pentru ca acum să poposim într-o Portugalie...veche. Pare că suntem mulțumiți cu progresul celorlalte țări, am înghețat în timp, nu se face niciun pas concret către a progresa. În timp ce în anii trecuți țara a prosperat, acum ea stă pe o bancă în grădină și privește la alte țări din Europa cum se dezvoltă în ritmul galopant specific societății contemporane. Deși trăim în acest context jurnalistic, într-o poziție ideală pentru a fi suficient de departe de istorie și a nu fi supra-influențați de niciun aspect, cu toate acestea, nu suntem într-atât de în urmă pentru a putea absorbi majoritatea informației. Resemnarea face

ca Portugalia să rămână în urma super puterilor mondiale. Cele care și-au mărit și stabilizat imperiile și care produc ziare care au din ce în ce mai mulți cititori din străinătate. Găsesc că astăzi exigența maselor este mai mare. Se produce informație la fiecare minut. Se produc știri mai mult cantitativ decât calitativ. Astfel, oamenii au de fiecare dată mai puțin timp pentru a renunța la viețile lor ocupate și pentru a aprecia titlul unei știre bune. Cum putem dovedi acest amănunt în imensul bombardament informatic? Între nenumăratele surse de informații de pe internet? În mod intrinsec vorbind, se va produce apariția unor concepte nemaiîntâlnite, străine antecedenților jurnalismului, precum jurnalismul galben, clickbait-ul și cel mai abdominal și paradoxal dintre toate, știrea falsă. Este o schimbare ce se întâmplă la nivel mondial, deoarece trăim într-o lume globalizată, în world wide web, într-un timp și într-un spațiu unde planeta nu a fost niciodată ca acum, mai aproape de ea însăși. Este motivul pentru care fenomenele citate afectează orice tip de jurnalism, pretutindeni. Portugalia are mari dificultăți în a se adapta timpurilor noi. Totuși, în redacții sunt (sau pare că sunt) acceptați licenciații hârtiei și stiloului, cei ai studiului în bibliotecă, licențiații care stau cu telefonul în mână, datorită enormei expuneri de informații și a caligrafiei artistice. Întotdeauna ei au privilegiat calitatea și nu cantitatea. Nu au fost ei portughezi! Suntem mândrii de ce producem. Nu pentru că producem un număr mare. Ci, pentru că este de o calitate superioară.Consider că în lumea actuală există atât jurnalismul autentic, cât și cel de tip dur. Acela care va căuta sursa bogată în informații. Acela care dă înapoi cezarului ce este al cezarului, pentru a încânta cititorii, ascultătorii și telespectatorii cu informație proaspătă și bogată. Aidoma jurnalismului care nu respectă codul deontologic, recurge la o sursă nedreaptă și care publică știri de factura senzaționalului. Dar, de ce se întâmplă asta? Răspuns simplu: din cauza banilor. Tot mai multe ziare nu anunță ce este important, ci doar ce oamenii

vor să citească, totul din cauza banilor. În Portugalia, acest gen jurnalistic se rezumă la o trilogie compusă din trei elemente: crime, persoane publice și fotbal. Dacă un ziar se dedică acestor trei teme, dacă respectivul ziar are capacitatea să îmbine doi dintre acești stâlpi ai succesului financiar, având titluri tip senzațional în cadrul articolelor, atunci se va atinge succesul în materie de bani. Însă, nu cu bune practici jurnalistice. Și acum întrebarea care se adresează frecvent: ce viitor așteaptă jurnalismul? Bine, este o întrebare la care nu ne este posibil să răspundem cu exactitate. Fără îndoială, putem teoretiza prin analizarea evoluției jurnalismului până în prezent. Persoanele mai pesimiste cred că acesta va fi sfârșitul jurnalismului. Pentru că, ei înțeleg că fundamentele care fac jurnalismul un instrument atât de important ce o dată a fost - ajungând să fie considerat de unii teoreticieni a patra putere în stat, în afară de puterea legislativă, executivă și judecătoreacă, în forma de a influența masele -, sunt în curs de a fi distruse de jurnalismul cu interes exclusiv financiar. Deja eu am o viziune mai optimistă. Deși sunt de acord că jurnalismul trece printr-o etapă dificilă din istoria sa. Cred că vor exista întotdeauna organe de comunicare socială care vor fi fidele la ideile jurnalismului, indiferent dacă le vor aduce mai multe sau mai puține venituri și care vor aminti societății de ce jurnalismul este dorit și căutat ca o sursă a ști, de a fi informat într-o primă instanță. Este urgent să se restructureze valorile jurnalismului, să se revitalizeze. Este necesar să amintim maselor despre importanța pe care o au nu doar pentru agregarea societății, cât și pentru formarea acesteia. Până în momentul în care se percepe că nu se poate trăi fără informație până în vârfurile degetelor . Schimbarea nu va avea loc până când nu va înflori jurnalismul profesionist de altă dată. Și cine știe, cel din urmă tip jurnalistic poate apărea chiar într-o zi de mâine a lunii decembrie!


63 | AOL

AOL | 64

experience influence your personal and professional life?

International Volunteering Today Jorge Nunes Jessica Sandler is very dear to me. She agreed to share her ideas on the importance of international volunteering with us. She talked about challanges and positive outcomes that aim to help us develope more than just our professional skills. Moreover, understanding that failure is an essential part of the learning process is one of the many things I have learned from Jessica. Next, we will try to appreciate which are the skills necessary to become a strong volunteer.

Dragoș Argint (D.A.): Firstly, tell us a bit about yourself. What are you currently doing? Jessica Sandler (J.S.): Hi! My name is Jessica, I am 22 years old and I study social economics in Nuremberg, which is in Bavaria (Germany). Besides my studies I currently spend my time working for a student organization which stands up for children’s rights and education. Apart from that I love practicing sports, reading, meeting with friends, travelling to new places, having coffee andlong discussions. D.A.: What does working as a volunteer mean to you? J.S.: Being a volunteer means doing something which makes you and other people happy. It means having an opinion and not only talking about what you want to change, but actively changing something. It means meeting new friends and having fun together. It means giving something back to the world. D.A.: Do you remember your first activity as a volunteer? Can you tell us more about that moment? J.S.: My first activity as a volunteer was when

I worked for a student organization at university. My job was to help other students find social projects, which we offered in less developed countries around the world. At the same time, I was part of the team organising anintern conference. We worked in a team of five for half a year. This meant a lot of work and wasn’t always easy to handle with university. Without a doubt, there have been some moments, in which I have failed in what I was doing. But in the end, another student telling you about his or her unique experience at theproject you had worked on, makes everything worth the effort! D.A.: What is the opinion of German people about volunteering? Is it important in their careers? J.S.: I am not sure, if I am able to make a statement about German people in general. I think most of them would say, that volunteering is a good thing, but only a few are taking action. What really is a phenomenon in Germany, is that everyone is getting crazy about his or her CV. No one wants to have a gap in it and volunteering is often required for some jobs or internships. And of course, this is a nice side effect of volunteering, but shouldn’t be your main motivation. D.A.: Can you tell us about your most important volunteering action? How did this

J.S.: My biggest project was during my semester abroad in France. I thought it would be nice joining the same student organization that I was already part of in Germany, mostly because I wanted to meet new people. However, just a few weeks after my arrival I was told that the organization doesn’t exist anymore, as all members from last year’s committee quitted. Together with another guy and the help of the ational board, I started to rebuild the committee completely. We promoted our group on Facebook and through lecture visits at university, interviewed new members and planned an introduction day. After four months, we were 15 students, had regular meetings and a partner for our projects.During this experience I met so many interesting and open-minded young people, all very motivated to reach one common goal. Of course, I learned a lot for my professional life as well, starting with presentations in a different language, planning workshops and meetings for our members or setting myself milestones and deadlines. But what really influenced me in my personal life, was working with a bunch of students from all over the world, trying to make it a little bit a better place. D.A.: What should we do in order to promote International Volunteering as a mandatory value for young people from all over? J.S.: Telling people about your experience as a volunteer may help. At least this is what I am trying with this interview Volunteering is so much more than just fulfilling a social responsibility, it really is fun and you get to know so many interesting people! Another way could be that the government promotes volunteering more. I think there need to be more incentives provided by the state for volunteering jobs. D.A.: We have met in France during our studies.

What means for you that moment, as a team leader of an international group? How was it different? How did you manage? J.S.: Realizing that I am responsible for our group, really made me proud. It was different from my former commitment, because everyone had expectations towards me and suddenly people asked me what to do. It was more time consuming as well, but I loved seeing the improvement we made. I think the attitude of our whole team was my main motivation to keep going. D.A.: Which qualities should a global volunteer leader have? J.S.: You need a goal and the will to achieve it. That’s all. I know a lot of people think they don’t have the qualities to be in such a position but actually you will gain all the qualities you need during the experience. D.A.: Is the global mindset of French people different than the German mentality? Can you talk shortly about differences and similarities? J.S.: I didn’t realize any huge differences in the global mindset of French and German people during my time in France. Maybe that’s because the countries are really close to each other and share the same values in general. Most people I met were very open-minded and had a lot of friends around the globe. One thing which is probably more common in Germany, is travelling as a student. I think a lot of French people are too scared by their English skills or getting out of their comfort zone and it doesn’t get that promoted in France as it is in Germany. D.A.: Now, you are a strong volunteer. A person who travelled a lot. You have encountered


65 | AOL

AOL | 66

many cultures in your travels. How can you value the Human kind’s potential through volunteering actions after all? J.S.: Meeting people from different places and with different backgrounds, cultures and attitudes, the thing I love about people committed to shape the world they are living in, is that they all have a goal for which they work hard. And by doing so, they learn about their personal strengths, personal values and passions. You will get out of your comfort zone several times and you will discover your potential. And the best thing about that, by doing so, you often help others to fulfil their Human kind potential too! D.A.: Why do you think that young people must be volunteers? J.S.: I strongly recommend volunteering to everyone, because this is an experience you can only profit from. When I started, someone told me that as much effort and time you put into your volunteering work, as much learning experience you will get out of it. And this is so true! Further, volunteering means taking an active role for something that you are truly convinced of and contributing towards making the world a better place for everyone. D.A.: What is your opinion about the evolution of volunteering in the near future? J.S.: Well, I hope that even more people are willing to volunteer in the nearer future. There are so many different projects that you can support or even start something completely new. You can take action in your own community, helping people in need, or even fight for global rights. There is still a lot of inequality in our world and I think it’s the responsibility of everyone of us to change that.

Foto: Jessica Sandler


67 | AOL

AOL | 68

Uneori aceste gânduri sunt mult mai grele decât povara drumului ce pare a fi un dalmațian încrucișat cu un Shar Pei.

Peisaje transilvănene.

Dar sa revenim. GPS-ul ne-a îndemnat bine și iată că am avansat până la DeutschWeißkirch. Veste bună! Drumul se împrietenește în sfârșit cu noi. Privesc totul și îmi dau seama că albastrul cerului presărat cu norii cei leneși îmi șoptesc să le fac o poză. Zis și făcut.

Ioana Șandru

Satul săsesc cu influențe englezești Cum cobori plaiurile pitorești, pe drumul ce te poartă lin de la Sighișoara către Brașov, chiar înainte de intrarea în comuna Bunești, faci dreapta. Intri pe DN104L. Astfel poți ajunge în retrasul sătuc săsesc de la Viscri. Cu siguranță că ați auzit de această localitate mult prea mediatizată prin prisma „vizitelor Prințului Charles, de pe la noi, de prin Transilvania”. Ei bine, ne-am urnit în aceasta călătorie dornici să percepem și noi peisajele și profunzimea acestora prin toate cele 6 sau 7 simțuri (parcă de curând mi s-a dezvoltat și simțul numit „românism”; alții ar spune patriotism, dar eu simt că îl am mai mult în ADN decât în sânge). Nici nu am apucat bine să intram pe drumul nostru că deja simțim cum o chinestezie puternică ne izbește. Este vorba de drumul foarte accidentat care nu era încă gata să ne primească, amintindu-ne prin fiecare porțiune că trebuie să fii bruscat ca să te asiguri că nu trăiești un vis. Nu aș putea spune exact ce vis trăiam, întrucât căsuțele pe care le priveam erau rupte dintr-o poveste și asta mă amuza teribil. Apoi mi-am dat repede seama că simțeam genul acela de „fericire-tristă” care te apasă.

Satul liniștit ne uimește prima dată prin cum retina îți este gâdilată dar mai apoi îți dai seama că ai timp să te gândești la foarte multe subiecte cum ar fi de exemplu: oare ce posibilități au oamenii care stau „ascunși” în aceasta zonă? Ce fel de activități au oamenii de aici si câte șanse au să evolueze? Ce proiecte interesante ar putea fi făcute în aceasta zona astfel încât să o dezvolți din punct de vedere al economiei dar poate și socio-cultural? Cu toate acestea mi se părea bizar că localitatea este la o distanță apropiată de orașe importante precum Mediaș sau Sighișoara... Cum de un drum atât de prost face legătura cu locul acesta spre care toata lumea vine mânată de curiozitate?

pustietatea sa. Apoi prin arhitectură, bineînțeles. Ai fi zis că este un sat vesel, dar tăcerea întâlnită printre ulițe era aproape „adormitoare”. Soarele și vântul rămâneau singurii care puteau perturba liniștea dintre dealuri. Continuam să mergem încet și să admirăm fiecare căsuță în parte și totuși nu reușeam să pătrundem în fiecare micro-univers. Pietrele drumului de țară scrâșneau sub roțile mașinii. Curțile strejuite cu porți mari din lemn par a ascunde secrete nebănuite și te îndeamnă să bați la ele, știind că ele vor răsuna în ecoul trecutului. Știați că... Viscri – este doar unul dintre satele săsești din Transilvania. Unul special însă, datorită minunatei biserici fortificate inclusă în lista de monumente UNESCO. Documentele arată că satul Viscri a fost întotdeauna un sat liber, nefiind niciodată parte dintr-o proprietate nobiliară. Pe la anul 1500, în sat erau 51 de gospodării, 3 păstori, un dascăl și doi săraci.

Foto: Razvan Udrea

Astăzi, Viscri este încă un sat mic, având nu mai mult de 500 de locuitori, din care doar 27 de sași. Se spune că la Viscri se află cea mai pitorească biserică fortificată din Transilvania.1 Fără să ne dam seama, ajungem și la „casa Prințului”. Deși mă așteptam să văd cai albi la porțile mari și închise, văd cu tristețe cum suntem întâmpinați doar de o căruță trasă de doi căluți brun-maronii. Ce priviri trise aveau bietele animale! Aceasta era introducerea noastră în povestea transilvăneană cu prinți și căsuțe pitorești. Vă voi pune o poză „furată” de la casa cea mult vorbită. Ce-i drept, mi-era teamă că din moment în moment cineva putea să vină să îmi spună ca nu am voie sa fac poze. Dar aici, la tara totul era diferit de cum stiam ca erau „obiceiurile pe la capitala”.

Vă invit să privim preț de câteva secunde și apoi să cugetam. Poate că este un peisaj relaxant și oarecum vesel, demn de pus într-un tablou, însă eu, mai pragmatică puțin din fire, prefer să pătrund dincolo de aceste simple aspecte. Mergând cu 5-10 km/h simți

http://www.viscri-info.ro/viscri.html

1

Foto: Razvan Udrea


69 | AOL

AOL | 70

Am urcat spre biserica fortificată. Dau repede un „search pe Google”. Mă simțeam puțin vinovată că am venit cu lecția neînvățată...în acest concediu. Viscri este doar unul dintre satele săsești din Transilvania. Unul special însă, datorită minunatei biserici fortificate inclusă în lista de monumente UNESCO. Când sașii au colonizat zona Viscri, exista aici o capelă micuță. În timp, aceasta a suferit mai multe transformări. Biserica actuală din Viscri este o biserică-sală în stil romanic, lărgită la începutul sec. XVI-lea, pentru a forma o navă cu formă trapezoidală, cu numeroase elemente artistice valoroase. 2 Foto: Razvan Udrea

Acasă la Charles Prima impresie? Am văzut o căsuță simplă și aranjată, cu ferestre mici, ingrijite și perdeluțe de un alb imaculat. Nu aș fi zis că acolo poate alege să stea un prinț, dar am înțeles apoi modestia alegerii și implicit a micului palat. Am admirat în tăcere, am zambit subtil și am continuat drumul.

numai. Dar mi-aduceam aminte ca eram in concediu, si ca trebuia sa las gândurile negative deoparte.

In drumul nostru am trecut și pe langa magazinul din sat, strejuit de câțiva bolovani vopsiți în gărgărițe. Acesta era pustiu în lumina lină a soarelui adormit. Obosit și el, se pregătea să apună tomnatic. Cam așa se putea vedea din mașină. Cred că am ajuns în centrul satului. Aici, întâlnim o mica lecție despre cum „așa DA și așa NU”. Mi-a plăcut acest indicator deși am simțit că e ca o „floare care (nu prea) aduce primăvara”. Aruncând cate o privire in stânga si dreapta, am văzut un unele case încălcau destul de mult aceste reguli si deci distrugeau patrimoniul. Ar fi fost foarte bine să avem câte un semn de acest fel de foarte mult timp și în fiecare localitate importantă din punct de vedere arhitectural și nu

De când am plecat de la Sighișoara către Viscri, îmi doream mult să gust sau cumpăr ceva „de-al lor”, poate chiar o pâine rotunda, calda, rumenita si proaspat scosa din vatră; deja imi imaginam cuptoarele vechi. Însă, spre surprinderea noastră singura brutărie care avea și porțile larg deschise, nu mai avea marfa. Deci nu ne-a putut primi, in ciuda modestei reclame de pe stalpii din imprejurimi. Atunci, ne-am orientat către „talciocurile ” de la porțile oamenilor si m-am încumetat să-mi iau o eșarfă alba și pufoasă precum norii care leneveau și se plimbau agale pe cer. Voiam sa imi amintesc cu drag de acest concediu linistit care tocmai imi incarcase bateriile. Mica noastră excursie din acest sat atât de liniștit seapropia de final. Impresia generală nu era una foarte bună ,ce-i drept, din cauza: accesibilității și a infrastructurii bineînțeles, dar și a arhitecturii care nu era bine conservată. Peisajele, însă, au mai crescut puțin nota acordată. Plecând spre Rupea din modestul Viscri, întâlnim o doamnă la o venerabilă vârstă, care ne făcea semn să oprim. Fără să pregetăm am oprit curioși și am aflat că doamna voia să ajungă tot în Rupea. Motiv pentru care, după un schimb de priviri și un dat din cap, bunul samaritean din noi s-a activat. http://www.viscri-info.ro/viscri.html

2

Foto: Razvan Udrea

De obicei, fie că e de bine sau de rău, nu obișnuim să luăm oamenii „la ocazie”, însă de această dată am avut un bun feeling sau doar o intuiție. Și iată cum călătoria noastră se sfârșea și iarăși începuserăm să mergem cu mașina pe un drum cel puțin la fel de neîngrijit precum cel de la începutul călătoriei. Ceea ce pot eu să vă spun despre ardeleanca noastră pe care tocmai o primisem să ne însoțească pe al nostru drum este că ne-a surprins. Cel puțin pe mine. Era combinația aceea tipică de văduvă septuagenară din Ardeal, cu chef de vorbă si povești doldora, dar demne de spus mai degrabă la gura sobei la un ceai, nu așa rapid pe drum. Pe doamna noastră o să o numesc tanti Valeria. Recunosc că am fost un ascultător bun, chiar incitator uneori, punând adesea întrebări mânată fiind de o curiozitate firească față de de experiența de viață a acestei doamne. Copiii, soț, nepoți, Canada, mătuși, mamă, Lugoj, Ardeal, sași, Franța. Iată ce îmi mai pot aminti din lungile și totodată neîntreruptele cuvântări ținute de tanti Valeria. Mai că simțeam cum purtam asupra mea un fel de povară a întregului neam atât de numeros al doamnei Valeria, cea pe care o întâlnisem de abia acum 10 minute. Moștenirea milenară și povara nostalgiei că nu își poate reuni familia mult iubită plecată prin toată lumea și mai ales loialitatea și respectul pentru soțul abia pierdut. Recunosc că a fost o surpriză destul de plăcută și că tanti Valeria se încadra perfect în acest peisaj transilvănean. Omul acela simplu, sincer, plăcut la vorbă și neaoș. Ardeleanul! Cu siguranță dacă vom mai trece prin Rupea, îi vom face o vizită.Astfel se încheie mai încheie un alt episod scurt dar intens destinat descoperirii „țării românești de dincolo de pădure”. Să vedem unde ne vor mai purta pașii în următoarele zile.Deși o poză nu poate cuprinde multitudinea sentimentelor trăite, va voi lăsa câteva aici câteva instantanee care sper să vă ajute să călătoriți un pic alaturi de mine, poate chiar să luați o pauză de la muncă. De asemenea, sper ca toate acestea să vă insufle o parte din iubirea pe care această țară chiar o merită din plin.


71 | AOL

Foto: Razvan Udrea

AOL | 72


73 | AOL

Foto: Razvan Udrea

Foto: Razvan Udrea

AOL | 74

Foto: Razvan Udrea


75 | AOL

Foto: Razvan Udrea

Foto: Razvan Udrea

AOL | 76

Foto: Razvan Udrea


77 | AOL

AOL | 78

Arhitectura peisagistică. Radu Costin

A

,, înţelege natura înseamnă a înţelege viitorul, dar a face ceva pentru salvarea naturii atât de amenințată azi, înseamnă a contribui la fericirea omenirii. ‘’- Eugen A. Popa. 1 Din punctul meu de vedere în momentul în care ,,omul a învins natura’’, umanitatea a fost condamnată la decădere. Scopul suprem ar fi trebuit să fie nu învigerea naturii, ci făurirea echilibrului suprem. Rezultatele unui cadru natural dezechilibrat sunt vizibile astăzi în oraşele mari unde haosul a subjugat natura. Există astăzi oameni şcoliţi în a crea grădini sau parcuri impunătoare care să compenseze starea generală de dezordine a umanităţii contemporane. Domeniul peisagisticii, căci aşa este numit domeniul care se ocupă de arhitectura spaţiilor verzi şi împrejurimile acestora este o activitate care a stat la baza bunăstării cetăţenilor încă din antichitate. Grădinile suspendate din Babilon, (construite de regele Nabucodonosor al II-lea pentru una din soţiile sale, Amytis), Grădinile din Mesopotamia (în vechime aceste grădini se numeau EDEN)2 şi multe alte grădini de pe teritoriul fostului Imperiu Roman sunt câteva exemple spectaculoase din istorie. În prezent, puțină lume știe faptul că spațiile verzi au o anumită clasificare, în funcție de suprafața pe care o ocupă. Pădurile parc sunt cele mai importante din acest punct de vedere deoarece dețin primul loc în această ierarhie. Suprafața minimă pe care trebuie să

o ocupe o astfel de amenajare pentru a se încadra în această categorie este de minimum 100 de Ha3. Personal apreciez foarte mult aceste locuri deoarece reprezintă surse de recuperare a energiei vitale, îmbunătățesc calitatea aerului, pot delimita extinderea orașelor etc. În România astfel de zone se pot găsi în vecinătatea marilor orașe. Două exemple valoroase care rămân repere de referință pentru amenajarea peisajului la acest nivel sunt: Parcul Romanescu și Parcul Herăstrău. Consider că aceste reușite în domeniul proiectării își vor menține valoarea mult timp de acum înainte, grație valorii artistice incontestabile și a prudenței de care au dat dovadă arhitecții peisagiști, în procesul de creeare a compoziției vegetale (arbori, arbuști, flori). Pe parcursul anilor s-a urmărit, în general, ca proiectele de extindere și adiție de specii noi, să nu altereze structura inițială a parcurilor. În spațiul european pădurile parc sunt foarte bine reprezentate în țările care au avut și continuă să aibă dinastii regale. Personal, apreciez ansamblul de grădini istorice ale Palatului de la Versailles, care se intind pe o suprafata de peste 800 de hectare, pentru multitudinea de perspective aparte, pe care le oferă și deoarece beneficiază la capătul amenajărilor de începerea pădurii. Un alt exemplu notabil îl constituie pădurea-parc Richmond din Anglia care are o suprafață de 955 de hectare și căreia i s-a atribuit su-

superlativul de cel mai întins parc urban împrejmuit de ziduri din Europa4. O altă caracteristică aparte a acestui refugiu natural este prezența animalelor sălbatice precum cea a căprioarelor, veverițelor și iepurilor care se pot deplasa în voie5. Se pot remarca diferențe foarte mari între amenajările peisagere din aceeași categorie, în special atunci cand comparăm doua creații din țări diferite. Spre exemplu, parcul Herăstrău, evaluat ca unul dintre cele mai mari parcuri naturale din estul Europei, poate fi ușor neglijat atunci când privim spre parcul Palatului de la Versailles. Diferențele devin mai vizibile cu cât reușim să analizăm mai atent semnificația compoziției. În Franța, planurile arhitectului peisagist Andre le Notre au ajuns să se materializeze intr-un ansamblu de parcuri monumentale, grație înclinației pentru frumos, pe care o

avea Ludovic al XIV-lea. Acest arhitect a fost dornic să îmbogățească și să modifice timp de aproape 40 de ani opere unice pană au atins forma actuală. Putem afirma cu ușurință că parcul superb al palatului este un adevărat muzeu în aer liber în care se regăsesc numeroase ansambluri sculpturale, fântâni și o sumedeniede statui ce înfăţişează anotimpurile, continentele și temperamentele umane6. Vechimea amenajării sporește importanța acestei destinații turistice. Pe de altă parte, Parcul Herăstrău, amenajat în mai 1936, a reprezentat cel mai intins spațiu verde la acea vreme din București (aproximativ 110 Ha7). Destinat funcției de ameliorare a climatului urban și de satisfacere a necesităților cotidiene de recreare și destindere fizică și psihică în aer liber, acest parc, reușește să includă un teatru de vară, pavilioane de expoziții, cluburi nautice și


79 | AOL

Articol AOL | 80 |?

de sport, cafenele și restaurante dar și o varietate mare de specii arboricole. Stilul în mare parte peisager al acestei amenajări i-a conferit succes de-a lungul timpului. O diferență clară între cele două exemple de mai sus, este că din momentul proiectării, fiecare amenajare a avut un public-țintă diferit. Amenajarea grădinii Palatului de la Versailles a trebuit să aibă un caracter impunător, destinat în exclusivitate familiei regelui Ludovic al XIV-lea, în schimb ce Parcul Herăstrău a reprezentat un proiect social pentru populația Bucureștiului. Așadar, arhitectul peisagist are mult mai multe responsabilități de îndeplinit într-o societate, gestionarea spațiului verde dintr-un oraș sau din afara lui presupunând și un mic studiu sociologic. Din fericire, mă număr printre norocoşii care au oportunitatea să studieze la specializarea de Arhitectura Peisajului, o interdisciplină relativ nouă în spaţiul românesc. De ce spun asta? Pentru că la noi a ajuns să se studieze de abia din anii 90’. Cu toate acestea există numeroase izvoare istorice care indică faptul că încă din secolele XVI-XVII pe pământul românesc se practică amenajarea spaţiilor verzi (în special la curţile boiereşti şi bisericeşti)8. Atunci când am început studiile la specializarea Peisagistică nu am fost sigur că ştiu ce va urma să învăţ, însă până la sfârşitul anului I am înţeles că acest domeniu îmi va aduce numeroase satisfacţii pe plan profesional. Plăcerea de a crea, am avut-o încă de mic, când am început să realizez diferite construcţii din carton sau hârtie. Dorinţa de a desena sau picta a fost mereu prezentă pe parcursul anilor de şcoală. Toate acestea m-au ajutat să fac mai târziu o alegere bună în privinţa facultăţii. Consider că în domeniul proiectării spaţiilor verzi există întotdeauna oportunităţi de a învăţa lucruri noi. Acest fapt mi-a fost confirmat şi în mai 2017, când am fost selectat de

Universitate să particip la Agronomiada pentru concursul de Proiectare Peisagistică. În urma acestei competiţii desfăşurate la nivel naţional şi găzduită în capitală, pe lângă faptul că am obţinut locul doi, am dobândit experienţa necesară pentru a elabora proiecte de calitate. Recunosc că am fost impresionat de modul în care organizatorii ne-au planificat vizita. Programul activităţilor a fost diversificat în măsura în care am avut timp să vizităm Palatul şi Grădina Mogoşoaia, dar şi Parcul Naţional Văcăreşti. Aceste experienţe mi-au deschis perspective noi în ceea ce priveşte înţelegerea arhitecturii peisajului. Din experienţa pe care am acumulat-o până acum pot spune că acest domeniu este într-o continuă schimbare. Cei care doresc să aleagă această profesie ar trebui să fie deschişi la noutăţi, să aprecieze arta şi frumosul şi nu în ultimul rând să respecte natura. Oportunitățiile în acest segment profesional

cresc odată cu experienţa pe care ai dobândit-o, portofoliul proiectelor realizate simbolizând cartea de vizită a viitorului arhitect peisagist. În ţara noastră resursele financiare destinate proiectării spaţiilor verzi sunt mai reduse în comparaţie cu țările din Occident. Este necesară o investiţie mai mare pentru ca proiectul să fie viabil? Răspunsul este da deoarece gazonul, plantele floricole, arborii şi arbuştii au nevoie de o întreţinere permanentă. În funcţie de mărimea suprafeţei pe care dorim să o amenajăm, instalaţia de irigat poate fi mai ieftină sau mai costisitoare. Din păcate în România există numeroase parcuri, scuaruri sau grădini private care nu au prevăzute instalaţii de irigat și astfel, potenţialul peisagistic al multor specii nu este atins la maximum.


81 | AOL

Un avânt considerabil l-am remarcat în sectorul amenajării grădinilor private. Dorinţa oamenilor de a sta la casă şi de a avea un spaţiu natural privat se reflectă în numărul tot mai mare de cereri de amenajare. În opinia mea, această latură a arhitecturii va continua să se dezvolte tot mai mult la noi în ţară deoarece oamenii au conştientizat rolul pe care îl are peisajul şi modul în care ne poate schimba viaţa. Experienţa acumulată pe parcursul celui deal doilea an, ca student la peisagistică, m-a ajutat să realizez o propunere de amenajare a Parcului dendrologic al Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului Timișoara (U.S.A.M.V.B.T.) suficient de bună încât să fie acceptată de profesori şi să poată fi pusă în aplicare. Proiectul nu a fost unul uşor deoarece au existat mai multe elemente care au trebuit luate în considerare. Ideea de bază a proiectului a fost creearea unui loc de studiu şi relaxare destinat studenţiilor. Am considerat că este oportun să propun realizarea unui amfiteatru în aer liber destinat festivitatiilor şi anumitor cursuri pentru a fi cât mai aproape de natură. Zonele menite relaxării studenţiilor sunt o componentă esenţială a oricărei amenajări peisagere din apropierea centrelor universitare. Corpul uman se încărca cu energie din natură prin urmare, studenţii au o nevoie evidenta de spaţii verzi pentru aer curat şi inspiraţie. Pentru mine ocazia de a putea realiza o amenajare destinată colegilor din universitate a reprezentat o mare onoare.

AOL | 82

Perspectiva pe care o am în acest moment asupra peisagisticii este una simplă: dorinţa omului de a se întoarce în natură va continua să crească pe măsură ce societatea antropizată de azi va continua să se concentreze în metropole supraaglomerate.

BIBLIOGRAFIE Adelina DUMITRAȘ, Alexandru TELEUȚĂ, Nina CIORCHINĂ, Eugeniu ALEXANDROV, Ion ROȘCA, AMENAJAREA SPAȚIILOR VERZI, Editura Chișinău, anul 2012, pag. 3. 2 http://www.iseoverde.ro/gradinile-din-asiria-si-mesopotamia-intre-legenda-si-adevar/ 3 Adelina DUMITRAȘ, Alexandru TELEUȚĂ, Nina CIORCHINĂ, Eugeniu ALEXANDROV, Ion 4 https://www.royalparks.org.uk/parks/richmond-park 5 https://www.royalparks.org.uk/parks/richmond-park 6 http://ziarullumina.ro/gradinile-de-la-palatul-versailles-81810.html 7 http://www.herastrauparc.ro/ 8 dr. ing. CezarValentin TOMESCU,ARHITECTURĂ PEISAGERĂ ȘI DESIGN FORESTIER-SUPORT DE CURS, anul 2006-2007, pag. 15. 9 poza 2 - http://www.turisteuropa.ro/tag/program-de-functionare-al-palatului-versailles# 10 poza 3 - http://mapio.net/pic/p-82009034 1


83 | AOL

AOL | 84

Credinciosul meu dușman

Elena Dumitrescu-Nentwig

Dragoș Argint

Dacă aș vorbi despre oamenii cărora tre-

buie să le mulțumesc, doamna Elena Dumitrescu-Nentwig este cu singurață unul dintre aceștia. Am avut ocazia să o întâlnesc pe autoarea romanului „Credinciosul meu dușman”1 la Lisabona, moment în care s-a prilejuit lansarea unei alte cărți, despre care doar voi aminti, „Noi, romii și restul lumii” 2. În acest sens, rândurile următoare sunt dedicate muncii neobosite a sopranei, care se dovedește a fi un scriitor pe măsura abilităților sale artistice. Născută în Brăila, reușește astăzi să ne surprindă cu a cincea carte.3 Lupta și ambiția de a demonstra că se poate trăi drept, corect și liber este o idee susținută pe parcursul operei curente. De altfel, acestea sunt calități însușite de autor și în viața reală. Doamna Elena Dumitrescu-Nentwig pătrunde în spatele ușilor închise de tirania comunistă și devine aidoma elevei de origine evreiască, „o învingătoare!”. Fundamentul cel mai adânc al ființei umane scoate la iveală atât răutatea, cât și binele corelate într-o manieră inedită, prin intermediul evoluției personajului principal, Mary Schor. Acțiunea romanului, sinonimă pe alocuri cu biografia solistei de operă, se derulează în două planuri narative distincte. Astfel, apelul la utilizarea tehnicii narative, povestirea în ramă (povestire în cadrul unei alte povestiri) marchează apariția opoziției dintre două fațete ale aceleiași Mary Schor: Elena Dumitrescu-Nentwig, „Credinciosul meu dușman”, Editura Limes, 2017. Elena Dumitrescu-Nentwig, „Noi, romii și restul lumii”, Editura Limes, 2015.

arhietipul elevei (caracter neadaptat, fără putere totuși în fața regimului totalitar existent în România gulerelor albe din mașinile negre – Securitatea) și arhietipul sopranei (femeie glorioasă, triumfală care se luptă și izbândește împotriva sistemului). Pornind de la afirmația poetului Radu Ruba “...Este cartea unor mari șocuri și a unor puternice ricoșeuri…” , romanul începe cu imaginea fetei cu ciorapi murdari, umezi de la ploaie; victima unui viol brutal, care avea să o urmărească în întreaga ei existență. Astfel sunt trasate brusc și foarte șocant premisele de la care se pleacă în construcția unui destin ce trăiește în antiteză cu vremurile și contextul socio-politic. Treptat, în toate punctele culminante, scenele sunt totale. În cadrul acestora, rasismul și discriminarea joacă roluri esențiale. Limbajul specific unui scriitor de esență tare ilustrează realist procesul familiei Schor și întâlnirea din spital cu tatăl aproape mort. Serile la hotelul din Buzău, Mamaia și performing în fața tovarășei Elena Ceaușescu, urmate de fuga din țară într-o barcă atașată la o mașină, într-o prima etapă. În al doilea plan, concertul inițial din seara de Crăciun, opera, înfruntarea bodyguard-ului avocatului dușmanului în fața casei și a presei din Galați alături de avocata Didița Sătneanu. Rezistența la trădarea soțului și pe de altă parte, Valentin Teodorin, - profesor și în viața reală a sopranei - și citatul său: „Mary, tu

Foto: Dragoș Argint

ai să fii o învingătoare!”. Prin urmare, există o contopire între stilul abordat și acțiunile din ambele cadre, Mary – eleva subjugată de comuniști și Mary – soprana, femeia dornică să redobândească legal casa părintească. Stindardul suprem este redat prin construcția personajelor într-o poziție în care se luptă cu exacerbare, pentru dreptatea absolută și recâștigarea demnității umane. Scopul întregii colectivități ancorate în jurul protagonistei o ajută să devină ceea ce ea însăși este în prezent – MUZICĂ. Participarea la evenimentul lansării de carte intitulate, „Credinciosul meu dușman”, găzduit de librăria Eminescu, la București a fost un prilej de a mă revedea cu Doamna Elena și o parte din familia dumneaei. Am putut regăsi aceeași vitalitate. Este omul a cărei prezență m-a făcut să fiu plin de o stare de bine nemaiîntâlnită. Cred că asta ne rămâne până la urmă. Pe lângă această fuga după „Money! Money! Money!”, pentru supraviețuire, sintagmă scrisă cu substrat în roman, în anumite momente; ne rămâne puterea de a trăi frumos și bine. Participarea la evenimentul lansării de carte intitulate, „Credinciosul meu dușman”, găzduit de librăria Eminescu, la București a fost un Elena Dumitrescu-Nentwig, „Naufragiații din Brăila”, Editura Limes, 2014 Preluare din critica de pe coperta cărții “Credinciosul meu dușman” – autor: Sergiu Radu Ruba

1

3

2

4

prilej de a mă revedea cu Doamna Elena și o parte din familia dumneaei. Am putut regăsi aceeași vitalitate. Este omul a cărei prezență m-a făcut să fiu plin de o stare de bine nemaiîntâlnită. Cred că asta ne rămâne până la urmă. Pe lângă această fuga după „Money! Money! Money!”, pentru supraviețuire, sintagmă scrisă cu substrat în roman, în anumite momente; ne rămâne puterea de a trăi frumos și bine.Am învățat din această scriere și de la autoare că a face lucrurile bine, este mult mai important decât a ne risipi în van. Astfel, nu ne putem degrada nici conștiința. Absurdul, Marius Dragoș - așa-zisul personaj-dușman – este un produs al acțiunilor sale negative, realizate cu ajutorul unor personaje asemănătoate. Acest fapt conduce la apariția unei forțe și mai mari, care luptă pentru umanitate; asemenea eroinei Mary Schor. Așadar, într-un roman unde triumful muzical este sinonim cu reușita în viață, Elena Dumitrescu-Nentwig aduce în peisajul actual o notă de rafinament iminentă, prin curajul de a transpune frânturi din propriile trăiri cu imaginația debordantă a unui scriitor cu experiență. Spiritul bogat al acestei doamne arată că este o învingătoare – replica lui Valentin Teodorian, afirmație confirmată în finalul cărții: „Dacă stau bine și mă gândesc, cred că a avut dreptate.”


85 | AOL

AOL | 86

Gândurile unui student Erasmus. Claudia Romaniuc

sunt în mașină, în drum spre Slovenia

,spreLjubljana, locul care imi va fi casă pentru următoarele cinci luni. Aștept cu entuziasm această experiență și sunt încrezătoare că, deși nu am mai fost plecată singură atâta timp, mă voi descurca. Mă așteaptă o “călătorie” interesantă, în care imi propun să ies din zona mea de confort, să călătoresc, să descopăr oameni și lucruri noi și să mă distrez. Nu am cum să descriu orașul fără ca automat să il compar din când in când cu Bucureștiul și cu ideea de acasă. Prima impresie pe care am avut-o când am ajuns a fost că toamna își pusese mai repede amprenta pe oraș decât în București. Poate și din cauza faptului că era o zi mohorâtă și ploioasă de toamnă, dar, cu siguranță, copacii erau mai ruginii. Ljubljana este un oraș mic, are 280.000 de locuitori, în condițiile în care toată Slovenia are aproximativ două milioane de locuitori. Am norocul să stau fix în centrul orașului, deci în toate drumurile mele în oraș trec prin piața centrală. Râul Ljubljanica străbate agitat orașul în zilele ploioase și liniștit în cele însorite. Mergând de-a lungul lui, sunt multe poduri care leagă cele două maluri, majoritatea fiind realizate de Jože Plečnik, arhitectul care a proiectat aproape toată Ljubljana. Contribuția lui Plečnik pentru arhitectura orașului este cunoscută și apreciată de toți locuitorii. Numeroasele sale intervenții ingenioase le poti găsi peste tot prin oraș, de la podurile de peste Ljubljanica (dintre care cel mai faimos este Podul Triplu), la traseele unor străzi, la Biblioteca Națională, până la micile intervenții de pe malul râului (faimoasele colonade). După terminarea studiilor, a

plecat la Viena si la Praga, unde și-a lăsat și acolo amprenta, ca, în cele din urmă, să se întoarcă în Ljubljana, unde să se ocupe de proiectarea orașului, dar și de studenții lui. De-a lungul râului stau înșiruite casele vechi și colorate care susțin atmosfera liniștită și primitoare a orașului. La parterul lor se gasesc cafenele și restaurante unde turiștii se opresc să-și bea cafeaua, admirând priveliștea oferită de centrul orașului și de barcuțele care plimbă turiștii pe râu. Deasupra orașului, se înalță pe deal castelul care pare că veghează asupra liniștii urbei. Castelul este vizibil din majoritatea locurilor, și, recunosc, m-a ajutat să mă orientez spre centru de multe ori, in primele mele săptămâni în care nu cunoșteam orașul așa de bine. Tot în primele săptămâni l-am și vizitat și am fost foarte plăcut impresionată. Deși din exterior nu mi s-a părut nimic special, restaurarea din interiorul său mi-a lăsat o imagine plăcută. Aș recomanda tuturor să îl viziteze, întrucât, odată ajunsă în curtea interioară, am știut că nu voi regreta drumul destul de abrut până la castel. Restaurarea lui este una dintre cele mai delicate și sensibile pe care le-am văzut. Multă sticlă, lemn frumos finisat și corten sunt materialele noi care pun în valoare zidurile vechi de piatră. De asemenea, am urcat în turnul castelului, unde, la finalul sutelor de trepte, m-am bucurat de priveliștea aeriană asupra orașului. Urmând firul râului, mereu ajung în Piața Presceren, unde statuia poetului stă îndreptată aparent ciudat spre una din clădirile ce

Foto: Claudia Romaniuc

marginesc piața. Legenda spune că în acea clădire este, la primul etaj, în interior, o statuie a celei pe care Presceren o iubea. Piața aceasta, mereu plină de turiști, în care se intersectează multe straduțe, a devenit rapid punctul nostru de întâlnire de fiecare dată când ieșim în oraș. Facultatea de Arhitectură din Ljubljana este în centrul orașului și am marele avantaj că fac doar cinci minute până la școală, cu toate că, dacă nu aș sta așa aproape, probabil aș face maxim 20-25 de minute. Clădirea de aici are și ea două corpuri, unul vechi și cel nou, la fel ca facultatea din București, însă, ca dimensiune, este mult mai mică. Prima zi de facultate am așteptat-o cu emoții. Ajunsă în holul principal, am întâlnit oameni la fel de dezorientați ca mine, care așteptau și ei să afle cum ne vom organiza. De abia după câteva săptămâni, pot spune că i-am cunoscut chiar pe toți colegii veniți și ei cu

Erasmus. Nu suntem mulți – vreo 45, dar cu toate astea a durat ceva până i-am cunoscut pe toți, întrucât fiecare din noi și-a ales cursuri diferite, în funcție de cerințele facultăților noastre “de acasă”. Primele săptămâni au fost destul de confuze, pentru că fiecare a trebuit să își aleagă materiile pe care vrea să le studieze și nimeni nu a avut orarul definitiv. Cursurile principale sunt în slovenă, pentru că nu sunt îndeajuns de mulți studenți străini, însă materiile opționale sunt, în general, ținute în engleză. Cu toate astea, profesorii sunt foarte înțelegători și stabilesc întâlniri separate cu noi, în care ne explică în engleză ce trebuie să facem. Am cunoscut și foarte mulți studenți sloveni, care sunt foarte săritori când vine vorba despre studenții străini. De fiecare dată când am avut vreo întrebare, m-au ajutat și m-au îndreptat către ceea ce am avut nevoie. Mereu am crezut în ideea că oamenii


87 | AOL

AOL| 88

sunt buni, însă am aceasta nedumerire: “Oamenii de aici sunt draguți pentru că așa sunt ei în general sau pentru că știu că ești străin?” Încerc să cred în ideea că pur și simplu așa sunt ei, iar faptul că te aud vorbind în engleză nu are nicio influență asupra comportamentului lor.

astfel de stație. Cardul costa doar 3 euro pe an și, cu ajutorul unei aplicații, poți afla ușor care este cea mai apropiată stație de tine, dacă stația are locuri libere pentru a-ți lăsa bicicleta, câte locuri libere are și câte biciclete libere sunt. Mi se pare o metodă foarte bună de a încuraja oamenii să facă mișcare și o alternativă viabilă de a elibera traficul aglomerat de mașini.

De la colegii mei am aflat foarte multe lucruri despre ei, despre țările din care vin ei, căci stând de vorbă cu ei am schimbat foarte multe informații și am făcut multe comparații între România și Cehia, Slovacia sau Liban. Cu ei am închiriat o mașină și am vizitat deja o grămadă de locuri noi: orașele de pe coasta Sloveniei și a Croației (Koper și Piran în Slovenia și Novigrad, Poreč și Rovinj în Croația), castelul renascientist din Predjama construit într-o peșteră, Zagreb și lacurile Plitvice din cel mai vechi și mai mare parc național al Croației, dar și orașul Banja Luka, al doilea cel mai mare oraș din Boznia și Herțegovina și cascada Pliva din orașul Jajce. Cred că a descoperi locuri noi, alături de oameni noi, este una din cele mai satisfăcătoare activități pe care un om pasionat de aventuri le poate avea, activități care lărgesc sfera cunoașterii și, cu siguranță, te miscă din zona de confort.

Experiența mea de până acum este una care știu că mă ajută să “cresc”. Pentru fiecare student plecat cu Erasmus, pentru fiecare om care locuiește în altă țară o perioadă mai lungă de timp, experiența este cu atât mai folositoare cu cât își învinge temerile, reținerile și neîncrederile și se avântă în afara zonei de confort, mereu in căutarea a ceva nou. Toate întrebările pe care le-ai putea avea înainte de plecare, precum “Dacă nu o să mă descurc să vorbesc în engleză?”, “Dacă nu o să îmi fac prieteni?”, “Dacă nu o să mă adaptez?”, “Dacă...dacă...dacă”, devin hilare după ce îți dai seama că tu chiar poți să vorbești engleză sau că și alții vorbesc mai greu engleză, că poți să iti faci usor prieteni și că o să te adaptezi, pentru că...trebuie (plus că, din moment ce ai luat decizia de a pleca, deja ești îndeajuns de curajos, deci te vei și adapta).

Ca student aici ai multe avantaje și cred că cel mai important este cel legat de sistemul de mâncare. Fiecare student este înregistrat în sistem pentru Študenski Boni. Ce implică acest lucru? Aproape toate restaurantele au un meniu special pentru studenți, iar când comanzi, apelezi un anume număr de telefon și obții automant o reducere pentru un meniu întreg: supă, fel principal, salată și fructe, pentru 3 sau 4 euro. De multe ori este mai ieftin să folosești această reducere decât să cumperi ingredientele și să gătești acasă. De asemenea, primim reducere de studenți pentru închirierea mașinii cu care plecăm în excursie. Pentru autobuze, există o reducere, însă orașul este atât de mic, iar sistemul de piste pentru biciclete este atât de bine pus la punct, încât poți ajunge rapid cu bicicleta dintr-un capăt în altul al orașului. În oraș, există “stații” de la care, pe baza unui card, poți închiria biciclete, pe care le poți lăsa la orice Foto: Claudia Romaniuc

Foto: Claudia Romaniuc


89 | AOL

AOL | 90

Manele, artă și Stockholm. Andreea Ferigeanu

sa orice concediu peste hotare, experiența

din avion, de obicei, merită împărtășită. Mai ales când pleci din România. La ora 7 dimineața, într-o dimnieață mohorâtă de noiembrie, în drumul spre Stockholm am ascultat manele. Atât live, cât și înregistrare. Cu Wizz am zburat, dacă vă întrebați. Dar stați liniștiți, nu au înlocuit mesajele de ”Please fasten your seatbelt” cu Salam, nici vorbă. Unul dintre pasageri, coleg de zbor, spuneți-i cum vreți, se trezea la propriu pe manele. După ce a flirtat nevinovat cu toate femeile din jur, le zâmbea însoțitoarelor de zbor și interacționa insistent cu ele (probabil, ulterior, au postat și ele pe Facebook o anecdotă cu #metoo), a început să cânte manele, stând în picioare pe culoar, fix în dreptul rândului 22, unde eu tânjeam după o cafea. Thank you for flying with us! Enjoy your flight!, desigur, bucurați-vă de manele. La aterizare, după ce i-a obosit vocea probabil, a pus muzică pe telefon – din fericire era mai în spate, iar acum auzeam doar un ecou de dușmani, valoare și femei. Un peste alta, avionul coborâse suficient de mult încât să avem o vizibilitate bună. Vedeam Marea Baltică și o mare de pădure. Deși Noiembrie, un verde intens de conifere. Eram în Suedia! Era soare și bătea un vânt rece. Primul lucru fain pe care l-am observat la ei a fost că autobuzele de la aeroport spre oraș sunt în legătură cu zborurile. A aterizat, vine autobuzul și ia toți pasagerii din avionul respectiv. Drumul spre Stockholm a fost presărat cu natură, văcuțe și ocazionalele plânsete de copil.

Cum am ajuns în oraș ne-am și rătăcit, bineînțeles. În drumul spre cazare, în loc de metrou, am luat trenul. Sună stupid când o spun așa, dar pentru noi în momentul ăla avea foarte mult sens. Metroul lor este semnat cu T, de la Tunnel și nu, nu se suprapune cu trenurile, ca în Berlin! Am mers 2 stații în afara Stockholmului, până ne-am convins că nu e bine ce facem. Peisajele nu erau deloc industriale, verde în continuare, foarte multe stânci (imaginați-vă Cheile noastre!) și multe tuneluri. Limba nu ne ajuta deloc, ne era greu spre imposibil să descifrăm numele stațiilor și orice altceva. Am revenit în Gara Centrală, am luat metroul două stații și am ajuns la cazare în 10 minute. Evrika! În următoarele zile, am mâncat, am băut cafea și ne-am plimbat. Am aflat că ei plătesc cu cardul orice, oriunde. Când ceream nota, veneau direct cu POS-ul. Îmi doresc să văd un suedez în România care se duce la magazinul de la colț, și tanti îi spune că nu are POS. Nu cred că ar înțelege ce i se întâmplă. Eu nu prea înțelegeam ce mi se întâmplă. Oamenii erau toți zâmbitori, dar în totalitate neinteresați de noi, de viețile noastre. Nu mi s-a mai întâmplat până acum când călătoresc să nu am parte de small talk când comand de mâncare, când cumpăr suveniruri, când întreb direcții pe stradă: ”Where are you from? Poland, Russia? ...Oh, Romania, beautiful country! Ceaușescu, Hagi! How long are you staying?” Suedezii ne ignorau complet, ne răspundeau politicoși la întrebări, ne zâmbeau și erau drăguți cu noi, dar chiar nu le păsa. Și am apreciat atitudinea lor, mi-a dat un sentiment de libertate. Iar cea mai frumoasă parte din Stockholm sunt bătrânii.

Foto: Claudia Romaniuc

Zâmbesc, beau cafea, vin sau bere, ies din casă, se plimbă sau se duc într-o cafenea să se încălzească. Sunt mulți și luminează străzile prin atitudinea lor optimistă. Din punct de vedere culinar, sunt adaptați foarte bine globalizării; găsești restaurante italienști (cu mâncare foarte bună!), englezești, chinezești, sushi, foarte mult sushi, thai, etc.). Am încercat și faimoasele chifteluțe suedeze și mi-au plăcut. Nu am mâncat niciodată la Ikea București, deci nu pot să compar. Dar mi-au plăcut. Cum am o pasiune pentru vin, am observat că foarte multe vinuri din meniu se pot servi la pahar, ceea ce a fost îmbucurător. Fika! Un concept suedez care se bazează pe cafea; pauze scurte, dar dese de cafea, prăjiturele sau plăcintă. Cafenelele sunt cele mai frumoase locuri din Stockholm. Și nu se găsesc doar în centru, se găsesc oriunde. Locuri intime, spațioase, pline de cărți, perne, și muzică bună. Cafeaua este mare, tare și

bună. Așa cum se cuvine:). Am luat un sightseeing tour cu barca, ceea ce recomand. Durează cam o oră, audio inclus și este un mod plăcut prin care vezi cam tot orașul, parcurgând canalele, aflii curiozități despre oraș, clădiri, urme de istorie. Barca este acoperită, ca un soi de ferry boat, deci nu vă faceți probleme de frig sau vânt. Apropo, Noiembrie în Stockholm. Vineri-Sâmbătă a fost chiar plăcut, undeva pe la 6 grade, seara se lăsa mai frig. Duminică am prins 0 grade, -1. Am decis să-mi iau multe haine pe mine, stilul în straturi. Mi-a fost bine. Și mănuși, am apreciat mănușile mai mult ca niciodată. Un mic dezavantaj pentru noiembrie, este că la 16.00 pm este deja întuneric. Ziua se scurtează considerabil, și vor fi locuri pe care vrei să le vezi, însă vei ajunge seara. Oricum, ca în orice oraș, noaptea are farmecul ei, și până la urmă chiar m-am bucurat să-l văd și pe întuneric.


91 | AOL

Foto: Claudia Romaniuc

AOL | 92


93 | AOL

AOL | 94

Muzeul de Artă Modernă. A fost oaza mea de fericire. Înainte de toate, au extrem de multe muzee prin oraș, mare parte dintre ele fiind cu intrare liberă. Pentru că am prins weekendul, timpul era scurt, programul era redus, era duminică, am reușit să intrăm doar în două. Primul, Muzeul de Artă Modernă este obligatoriu de văzut. Intrare liberă, Picasso, Dali, Duchamps (cu tot cu instalații), Warhol, Picabia, Pollock, Magritte, Mondrian, doar ca să vă deschid apetitul.

Că tot suntem la capitolul artă, pentru mine tot orașul este o operă de artă. Metroul este o piesă DADA întunecată, clădirile sunt ca picturile lui Mondrian, liniare, colorate, perfect aliniate, străzile sunt doar alei urbane frumos luminate, însoțite peste tot de piste pentru biciclete.

Lipsește Salam din această listă culturală, dar ne-am descurcat și fără. Expoziție de fotografie, proiecții, ceai, cafea. Un alt doilea muzeu pe care l-am văzut și cam cel mai cunoscut din Stockholm este Fotografiska, un muzeu de fotografie, deschis pănâ la 01.00 am. Când am ajuns, organizaseră o expoziție, și era foarte aglomerat, astfel că nu am mai intrat să o vedem. Însă, în prima cameră, poți găsi tot ce știi și ce nu știi despre fotografie: albume, cărți și așa mai departe. Pentru pasionați, este Crăciunul în orice perioadă a anului.

Foto: Claudia Romaniuc

Stockholm e un film, și Stockholm in the winter sunt convinsă că ar fi cel mai bun film de Crăciun al lui Wes Anderson. Foto: Claudia Romaniuc


95 | AOL

AOL | 96

FUTURES.

Laura Stan

Gwangju Design Biennale 2017, Coreea de Sud

Istoria omenirii poate fi citită ca o succesi-

une de schimbări revoluționare. Prima perioadă de acest fel, cunoscută sub numele de Revoluția Industrială, a avut loc în secolele XVIII-XIX și a marcat dezvoltarea societății urbane în detrimentul celei agrare. Cea de-a doua revoluție industrială a fost adusă de invenții precum telefonul, becul, motorul cu combustie internă. Revoluția digitală, aflată încă în curs, a început în anii ’70-’80 prin producția și răspândirea la scară industrială a computerelor, telefoanelor și Internetului.

Din ce în ce mai mulți experți afirmă că în prezent ne aflăm în pragul celei de-a patra revoluții industriale – revoluție care va schimba drastic modul în care comunicăm, trăim, lucrăm prin crearea de tehnologii precum inteligența artificială (DeepMind), tehnologia block chain (BitCoin), biotehnologie (Crispr), nanotehnologie, imprimare 3D.

‘Futures of the Past’, principala expoziție a Gwangju Design Biennale 2017, s-a constituit ca o abordare arheologică a proiectării viitorului prin raportare la trecut. Această afirmație pornește de la premisa că, prin analiza viitorului imaginat de generațiile anterioare, am putea estima în ce măsură sunt fezabile visurile pe care le avem acum. Expoziția a dezvăluit tipurile de viitor pe care oamenii le prevedeau în trecut, prin etalarea în ordine cronologică de diverse materiale (poze, cărți, video, obiecte), permițând astfel vizitatorilor să analizeze care previziuni s-au adeverit și care nu.

Funcționând sub sloganul ”Design-ul este o forță ce poate schimba lumea”, aceasta a avut ca scop revelarea designului principalelor tehnologii care vor contribui la declanșarea celei de-a patra revoluții industriale și la îmbunătățirea condițiilor de viață: AI (inteligență artificială), IoT (Internet of Things, conectivitate), roboți și imprimare 3D. Și, mai presus de atât, aduce pe tablă o altă întrebare importantă: care este și care va fi rolul designului în șlefuirea societății viitoare, din perspective multiple (industrie, locuri de muncă, stil de viață)?

Foto: Laura Stan

Foto: Claudia Romaniuc

Zâmbesc, beau cafea, vin sau bere, ies din casă, se plimbă sau se duc într-o cafenea să se încălzească. Sunt mulți și luminează străzile prin atitudinea lor optimistă. Din punct de vedere culinar, sunt adaptați foarte bine globalizării; găsești restaurante italienști (cu mâncare foarte bună!), englezești, chinezești, sushi, foarte mult sushi, thai, etc.). Am încercat și faimoasele chifteluțe suedeze și mi-au plăcut. Nu am mâncat niciodată la Ikea București, deci nu pot să compar. Dar mi-au plăcut. Cum am o pasiune pentru vin, am observat că foarte multe vinuri din meniu se pot servi la pahar, ceea ce a fost îmbucurător. Fika! Un concept suedez care se bazează pe cafea; pauze scurte, dar dese de cafea, prăjiturele sau plăcintă. Cafenelele sunt cele mai frumoase locuri din Stockholm. Și nu se găsesc doar în centru, se găsesc oriunde. Locuri intime, spațioase, pline de cărți, perne, și muzică bună. Cafeaua este mare, tare și

Gwangju Design Biennale1, aflată anul acesta la a 7a ediție, a pus în prim plan acest concept prin patru expoziții principale, numeroase conferințe academice și alte evenimente – toate reunite sub tema „FUTURES”. La acest eveniment au participat 528 designeri și 318 companii din peste 34 de țări, cu un total de 1,268 de exponate . 2

Foto: Laura Stan

În viziunea organizatorilor, viitorul nu este doar o etichetă pentru ceea ce urmează a fi, ci și un alt nume pentru agenda umanității, pe care se află probleme ce trebuiesc rezolvate prin uzul mijloacelor tehnologice, culturale și umanistice. De aceea, “Futures of the Past” a fost prezentată simultan cu o altă expoziție importantă: “Design! the Future”.

Foto: Laura Stan

Foto: Laura Stan

Printre exponatele menite să aducă un răspuns la această întrebare s-au numărat: stație de alimentare pentru mașini ecologică, o umbrelă capabilă să citească nivelul de poluare și expunere la radiații solare, o platformă revoluționară de reciclare, aplicații destinate bătrânilor care trăiesc singuri, o imprimantă 3D pentru mâncare, o carte ale cărei pagini pot fi folosite pentru a filtra apa, dar și obiecte de artă inedite.


97 | AOL

Foto: Laura Stan

AOL | 98


AOL | 100

99 | AOL

Proiectul care mi-a atras cel mai mult atenția și care ar aduce mari beneficii Coreei, dar nu numai, este coșul de gunoi mobil. Portocaliu și având roți, Robotul Detector de Gunoi este capabil să identifice zonele aglomerate și să se facă disponibil astfel încât oamenii să poate scapă cu ușurință de gunoiul acumulat în mișcare.

Scurtă biografie: Absolventă de Relații Internaționale și de Limbi Străine în București, Laura Stan locuiește actualmente în Coreea de Sud, unde urmează un master de studii socio-culturale în calitate de bursieră a guvernului coreean. Domeniile sale de interes includ, dar nu se limitează la: studii de securitate, studii identitare, studii asiatice, istorie, artă, filozofie.

Când este plin, robotul se deplasează singur în zona desemnată pentru depozitarea gunoiului. Tot acolo vor exista și stații de alimentare. Odată bateria reîncărcată și gunoiul depozitat, coșul de gunoi se poate deplasa într-o altă zonă. Gwangju Design Biennale este un prilej anual de a reflecta asupra anumitor problematici care privesc comunitatea globală. Tema pentru 2018 a fost deja anunțată: ”Granițe imaginate” și se dorește o invitație la reconsiderarea conceptului de ”frontiere” economice, politice, culturale și psihologice.

Foto: Laura Stan

Foto: Laura Stan


101 |AOL

Foto: Laura Stan

AOL | 102


103 | AOL

AOL | 104

D.F.: Yes, among other factors, a strong self confidence is essential.

Interview with Portuguese top model Diogo Felipe. Dragoș Argint Translation: Irina Tudorașcu Walking an internationally renowned catwalk is, at first glance, any top model’s dream. We will find out more about what happens backstage at such a fashion event, about what viewers cannot usually see, from Diogo Felipe, an international top model of Portuguese origins.

Dragoș Argint (D.A.): What does Elite Fashion Models mean for you? Were you surprised when you won Elite Models Look 2011? How long have you prepared for this competition? Diogo Filipe (D.F.): Elite Models Look was the beginning of a new chapter in my life, a key factor that shaped my personality. There have been some very emotional moments during the competition which I will always remember. Although I knew winning was possible, I wasn’t necessarily expecting it, so I was very happy when it happened.

D.A.: Which is your favorite catwalk and why? D.F.: I especially enjoy Portugal Fashion, as it takes place in Porto, the city where I live. D.A.: According to the interview you gave for “palavrasdesaltoalto”, your idol in fashion is top model Rúben Rua. Can you please tell us, from a professional point of view, what makes Rúben Rua different / unique from all other top models, both at a national and international level? Why is he so special to you?

D.A.: Can you please tell us what was the most difficult moment in your career so far and how did you overcome it? D.F.: I would say the most difficult time was when I lived in Milan for a month and a half, being away from my family and friends at only 18 years old. It is not necessarily about overcoming a situation, I just had to embrace this reality, live with it, which in the end made me stronger. D.A.: „Porto with feeling” is a very special and important project for you as a journalist. Tell us more about how this idea developed. What does Porto mean to you? D.F.: My blog displays all the love I feel for the city I live in. It is an online platform where I can develop my passion for writing and photography. At the same time, I try to put

D.F.: Rúben has been the one person who stood beside me from the very beginning of my career, and this is why I have such a deep respect for him. Also, I look up at him for being an amazing top model and an extraordinary person. D.A.: How did your family receive the news of you wanting to become a model? D.F.: They were extremely positive about it, my mother has always guided me and she was the one who encouraged me to pursue this journey.

Photo: Sal Nunchakov

D.A.: From your point of view, is self confidence one of the secrets for building a successful career as a top model?

Photo: Diogo Filipe

together all that is best from Porto, Portugal and also other countries. D.A.: You have worked alongside Jerome Haffner, an amazing photographer. How is Jerome as a person, beyond his incrediby professional photographs? D.F.: Indeed, Jerome is a great photographer, whom I had the opportunity to meet. He is French and you can meet him in Lyon, hehe D.A.: We first met 3 years ago, in 2014, in Timișoara, Romania, during your ERASMUS studies. Would you repeat this experience? Do you find it important for a top model to meet people from different countries and professions?


105 | AOL

AOL | 106

D.F.: I enjoyed my ERASMUS experience in Romania a lot. It is a fantastic country with amazing people. If I could, I would live my entire life moving from one ERASMUS program to another, but unfortunately this is not possible. As a model, I have the opportunity to meet many new people. And of course, through my travels and the people that I meet, I get a much larger perspective on the different cultures I interact with. D.A.: What is your opinion on Romania after having lived there? Has your opinion changed or is it the same as you have imagined before discovering this culture? D.F.: As I have already said, Romania is a fantastic country. I am aware that unfortunately people have a preconceived opinion about this country. I didn’t come to Romania with such an opinion. I went to visit Timișoara and I was not at all disappointed, I would repeat this experience in a heartbeat, anytime. I am ready for the flight! D.A.: What do you think you’ll be doing tomorrow? Or 5 years from now? Do you have any plans for leaving Portugal with your career as a top model? D.F.: To be honest, my greatest goal would be to become a journalist, to work in an area connected to communication. This is what I focus on. D.A.: If you had a superpower, what would you do? Would you use it to change something in the fashion industry or would you use it for something personal? D.F.: I would love to be able to fly. This would allow me to visit all the cities that make me feel better and to dream big.

Photo: Jerome Haffner


107 | AOL

AOL | 108

Interviu cu top modelul portughez Diogo Filipe. Dragoș Argint Defilarea pe un podium cunoscut la nivel internațional este la prima vedere scopul tuturor fotomodelelor din lumea întreagă. Despre culisele evenimentelor de modă și tot ce nu vedem noi, spectatorii respectiv telespectatorii, în cadrul unui show de modă ne va răspunde la întrebări în cele ce urmează, top modelul internațional de origine portugheză, Diogo Filipe.

Dragoș Argint (D.A.): Ce înseamnă Elite Fashion Models pentru tine? A fost ceva neașteptat câștigarea Elite Models Look 2011? Cât timp te-ai pregătit pentru această competiție? Diogo Filipe (D.F.): Concursul Elite Model Look a fost începutul unei noi etape în viața mea. Această etapă a fost și este un factor esențial în modelarea personalității mele. Au fost momente de emoție pe care le-am trăit în timpul concursului pe care mi le voi aminti pentru totdeauna. Speranța de a câștiga nu a existat, dar știam că era o posibilitate și am fost fericit pentru că aveam să cunosc acea posibilitate.

D.A.: Care este catwalk-ul tău favorit? Poți argumenta răspunsul, te rog? D.F.: Îmi place nespus să defilez la Portugal Fashion, în special pentru că acest eveniment se realizează în orașul unde eu trăiesc, Porto. D.A.: Potrivit interviului pe care l-ai acordat pentru “palavrasdesaltoalto”, idolul tău în modă este top modelul Rúben Rua. Profesional, de ce Rúben Rua este diferit/unic/special între toate modelele la nivel național și internațional? D.F.: Rúben a fost persoana care m-a acompaniat încă de la început, de aceea am un respect aparte pentru el. Bineînțeles, și pentru că este manechinul și persoana din prezent. D.A.: Care a fost opinia familiei tale când ai decis să îmbrățișezi drumul modei? D.F.: Foarte pozitivă, mama mea dintotdeauna m-a sfătuit și ea a fost cea care m-a încurajat să pășesc în lumea modei. D.A.: Din punctul tău de vedere, încrederea în tine este un secret în cariera de top model? D.F.: Da, între alți factori, a avea încredere în tine este esențial.

Foto: Sal Nunchakov

Foto: Diogo Filipe

D.A.: Poți vorbi te rog despre momentul cel mai dificil din cariera ta și cum ai depășit situația respectivă? D.F.: Poate atunci când am trăit în Milano o lună și jumătate. Au fost acele momente mai dificile, deoarece am fost departe de familia și prietenii mei la vârsta de numai 18 ani. Nu am depășit situația, pur și simplu am învățat să percep realitatea și aceasta m-a făcut mai puternic. D.A.: Porto with feeling este un proiect foarte special și important pentru tine, în calitate de jurnalist. Poți să ne spui cum a apărut această idee și ce reprezintă Porto pentru tine? D.F.: Blogul meu reprezintă toată dragostea pe care eu o simt pentru orașul unde trăiesc.

Funcționează ca o platformă online unde pot să-mi dezvolt abilitățile mele de scriere și fotografie. În același timp, încerc să adun tot ce este mai bun din Porto, din Portugalia cât și din străinătate. D.A.: Jerome Haffner este un fotograf foarte bun alături de care tu colaborezi. Cum este Jerome în spatele fotografiilor sale incredibile și profesionale? D.F.: Da, Jerome este un fotograf foarte bun, pe care am avut oportunitatea să îl cunosc. El este francez și îl putem întâlni în Lyon, hehe. D.A.: Ne-am întâlnit petru prima dată cu trei ani în urmă (2014) în Timișoara, România în timpul studiilor tale ERASMUS. Vrei să încerci încă o dată? Este important pentru un super model să cunoască oameni din țări și domenii diferite?


109 | AOL

AOL | 110

D.F. : Mi-a plăcut foarte mult experiența mea Erasmus în România. Este o țară fantastică cu persoane incredibile. Eu mi-aș trăi viața pentru a călători și a face Erasmus, dar nu e posibil din păcate. Ca menechin este de la sine înțeles că am oportunitatea de a cunoaște mulți oameni. În mod clar, prin călătorie am o perspectivă mult mai largă despre fiecare cultură a fiecărei persoane pe care o întâlnesc. D.A.: Care este opinia ta despre România acum, după ce ai trăit acolo? Părerea ta este diferită acum în raport cu ce ți-ai imaginat înainte să descoperi această cultură? D.F.: Cum deja am spus înainte, România este o țară fantastică. Știu că oamenii au în general o opinie preconcepută despre această țară, din nefericire. Eu niciodată nu mi-am format nicio idee. M-am aventurat să călătoresc în Timișoara pentru a vedea cu proprii mei ochi și adevărul este că nu m-am amăgit nici măcar o clipă, aș repeta totul din nou. Sunt pregătit de zbor! D.A.: Ce îți imaginezi că vei face mâine? Sau de aici în 5 ani? Vreun plan pentru a părăsi Portugalia în calitate de model de top? D.F.: În realitate, cel mai mare obiectiv al meu este să devin cel puțin jurnalist, într-o etapă incipientă, să muncesc în ceva relaționat cu domeniul comunicării. Aceste este focusul meu. D.A.: Dacă ai avea o super putere, ce ai face? Ar schimba ceva în modă sau ar fi ceva personal? D.F.: Mi-ar plăcea să pot zbura, pentru a fi mai ușor să vizitez toate orașele care mă fac să mă simt bine și să visez.

Photo: Jerome Haffner


111 | AOL

AOL | 112

“Home” is in your heart. CARMEN NIȚU

It’s the end of Summer 2012 and here I am

staring at the chock-full suitcase in front of me which carries all my life, memories and dreams, wondering if there is still any pocket left empty where I could jam my stuff into. The one way ticket I’m holding in my hand fills me with excitement about a new chapter in one of Denmark’s oldest city, Aarhus, where I will begin my postgraduate studies. Any previous travel experience is too minimal to help ease the anxiety, so I embark on this life-changing trip full of expectations and curious to discover the new place I will call „home”. Little do I know what future holds in store for me, and how other adventures on faraway lands will forever uproot my stereotypical mentality and change the way I define „home”.

joyful, and beautiful, how to live a life connected with loved ones. Hygge affirms values such as community, belonging, simplicity, cheerfulness and reciprocity. Imagine a beautiful winter day out in the snow with your loved ones. At the sunset you all gather in front of the fireplace, wearing those silky soft sweaters and getting warmed up with a cup of tea. You feel happy, but too tired to express your emotions, so you are satisfied just to stand by the fire in contemplation. And it feels good. So good. Such a sensorial experience can best describe what hygge is and how it feels. All Danes use the term hyggeligt when they do something pleasant. For me, hygge can also come from enjoying a tasty chocolate, cuddling in my partner’s arms,

One year later I’ve learnerd to bear up the low temperatures with ease, the gloomy weather doesn’t manage to break my spirit any longer and the bicycle has become my best travel companion throughout the city. The landlady with whom I share an apartment has been great at teaching me that here the ice cream is enjoyed regardless of the season, and in any desired quantity, a rule from which we cannot withdraw whenever we have the chance to meet-up for dinner. Not to mention that I have full-heartedly adopted the hygge lifestyle. In „The Book of Hygge”, Louisa Thomsen Brits describes it as a state of mindfulness: how to make essential and mundane tasks dignified, Photo: Diogo Filipe


113 | AOL

admiring nature on a spring day, or reading a good book. The year goes by rapidly, and my adoptive city not only doesn’t offer me the answers I’ve been expecting, but it still awakens in me a new set of existential questions and a thirst to continue my anthropological research on some less familiar grounds. Therefore I decide to apply for internships at companies from different Asian countries, and the winner turns out to be India. “Uff, it’s not Japan this time, but I know I’m gonna go there soon!” I firmly encourage myself. Luggages are packed again, which is easier this time because in the meanwhile I’ve learned how to let go of inessential belongings, and I migrate to Mumbai (formerly Bombay), the most populous city in India, the land of contrasts, of Bollywood (Indian film industry), the country’s financial capital, but also the home of the third-largest slum in the world. The three-month internship turns into a one-year contract with a new residence in Delhi, giving me plenty of time to develop my career and to immerse myself in a long journey of self-discovery.

AOL | 114

It is said that you either love or hate India, although I tend to fluctuate between the two and sometimes I feel both emotions at once. I cannot hate a country where I have met so many wonderful people. They welcomed me into their homes openheartedly and without preconceptions, invited me to witness the important events of their lives, shared their rituals and served me their traditional food, making me feel like part of the family. At the same time I cannot completely love the same country where the status of women is still denigrated by some part of the population, hence making females attract undesired attention in various environments. In India my own definiton of “normality” has been completely challenged and I’ve learned that there is no such a thing as “normal”, nor that there is one mould we should all conform to. Being an expat is totally different from travelling as a tourist and admiring the landscapes. I have decided not to regard any cultural differences as barriers, but to transform them into opportunities of learning new things, to open my mind and soul so that I

could acknowledge the goodness in everyone I meet. I’ve analyzed many customs, traditions, and I’ve been able to have a heart to heart communication with people who wouldn’t share the same language. My first thought, after realizing that I am going to spend a good time of my life away from the place I would call “home,” has been to learn as much as I could about that particular country, its language, habits, culture, gastronomy, geography, and enjoy it all without thinking that I will completely forget my past or my national heritage. On the contrary, experience has proven me that by interacting with people of other nationalities I could better understand my own roots.


115 | AOL

I will conclude by sharing some of the most important lessons that have completely changed my life, with the hope that I have awakened in you the desire to travel or to get to know yourself better. This is what I’ve learned from living abroad: 1.Love is universal and has no boundaries. Love has been the same in any part of the world I lived in. Many loved ones are left behind as one embarks on his prolonged journey, but true friendship transcends time and distance. I’ve learned the art of saying goodbye and of moving on with my life. I’ve built healthier and stronger relationships, outside of cravings or attachments.

AOL | 116

2.Stereotypes are mental filters. You can relate to everyone in the world if you look past the superficial things that separate you. And the main lesson I’ve had is that no matter to what culture we belong, we are all human beings with the same emotions. We are people who can love and hate, cry and laugh, have moments of sadness and incredible joy. Human suffering is universal, same as love, and the deepest problems of humanity are the same irrespective of their geographical position. The difference lies in how individuals react to a particular situation they face in their day to day life. Everyone wants validation, love, security, enjoyment and hopes for a better future. The way they verbalise this and work towards it is where things branch off, but we all have the same basic desires.


117 | AOL

AOL | 118

3.The comfort zone blocks evolution.

5.Gratitude.

I believe many times our mental patterns, or our deeply rooted attachments to a particular way of thinking, prevent us from being fully rational and seeing reality as it is, not how we would want it to be.

Living in India has made me appreciate that I have a roof above my head, a soft bed to sleep in every night, fresh food and a healthy body.

We live in a delusive world of fictional normality, we want everyone else to see life through our own filters, we judge but don’t like to get judged, and all that is foreign or different is labeled as “negative.” For this reason I have made a personal commitment to constantly study new things that take me out of my comfort zone, like public speaking, learning a new language or acquiring a new set of skills from a different field than the one I’m engaged in. I’ve looked for people who could challenge my vision of the world. I’ve carefully listened to their beliefs, opionions and got to know their part of the story. And above all, I’ve tried to learn as much as possible from a direct experience, not only from theories. 4.The joy of small things. Career consumes most of our time and can throw us into a fight for admiration, validation and respect. All are very important, but they lose their value if one no longer behaves authentically or places his personal interests above interhuman relationships. I’ve chosen to say no with diplomacy and to renounce activities that are incompatible with my principles of life. In the past I would try to please others by neglecting my own needs, in order not to fall into disgrace with anyone. I’ve learned how to rejoice in the little things, like a walk in the park, a visit to my favourite museum, a good movie or cooking diiner with friends.

I have created the ritual of writing down at least ten things that I am grateful for every day. It helps dissolve the veil of ignorance that could prevent me from being present to everything life has to offer. 6.Everyone has a great strength within them. I have learned that being a victim does not bring any long-term benefits and it drains those around you of vital energy. The constant expectation that someone has to come or something has to happen to create the required conditions for your growth, is just a self-sabotage. Nobody and nothing can help you fulfill your dreams until you help yourself. The greateast physical, mental and emotional support lies within you. 7.Trust people. Foreign lands forced me to listen to my intuition and to learn that I can trust others. I’ve also learned how to express my intentions with confidence and to know when to ask for help. All the relationships, with good or with bad, have left their imprint in the transformation of my character and development of my inner wisdom. Home starts to follow you wherever you go, and you see in the world what you carry in your heart.

Most importantly, I’ve learned to be a HUMAN.


119 | AOL

AOL Articol | 120 |?

„Acasă” de pretutindeni. CARMEN NIȚU

27 de ani, Călătoare, Iubitoare de cărți, Om

Sfârșitul verii lui 2012 mă găsește cu toate

lucrurile și amintirile strânse până atunci îngrămădite în bagaje, cu buzunarele pline ochi și cu un bilet de plecare spre Danemarca, unde urmează să-mi încep studiile masterale într-unul dintre cele mai vechi orașe ale țării, Aarhus. Naivă, cu puține experiențe anterioare în ale călătoriei, îmi iau zborul plină de entuziasm și nerăbdare să încep o nouă etapă a vieții mele, împreună cu așteptarea de a-mi găsi propriul loc pe care să-l numesc ,,acasă”, neștiind că vor urma alte aventuri pe tărâmuri mult mai îndepartate ce-mi vor schimba radical această definiție și-mi vor dezrădăcina gândirea stereotipică.

o băutură caldă în mâini. Sunteți fericiți, dar prea obosiți să vă exprimați emoțiile, așa că vă mulțumiți să priviți focul în tăcere. Și vă e bine. Tare bine. O astfel de experiență senzorială poate descrie cel mai bine ce este hygge și cum se simte. Toți danezii folosesc adjectivul hyggeligt atunci când au o experiență plăcută. Pentru mine, hygge poate veni și din savurarea unei căni de ceai, cuibăritul în brațele partenerului, admirarea naturii într-o zi de primăvară sau lectura unei cărți bune.

Anul se scurge cu rapiditate, iar orașul meu adoptiv nu numai că nu-mi oferă răspunsurile pe care mă așteptam să le primesc, ba chiar îmi conturează o serie nouă de întrebări existențiale și o sete de a-mi continua cercetările antropologice pe tărâmuri mai puțin familiare.

După un an, bicicleta îmi devine cel mai bun prieten cu care traversez orașul în lung și-n lat, tolerez cu ușurință temperaturile scăzute, vremea mohorâtă nu mai reușește să-mi întristeze sufletul, iar proprietăreasa apartamentului în care locuiesc m-a obișnuit deja cu faptul că aici înghețata este savurată indiferent de anotimp și în orice cantitate dorită, regulă de la care nu ne abatem oricând avem ocazia să stăm la o șuetă. Să nu mai spun că am adoptat cu mare căldură stilul de viață hygge, termen dificil de tradus, pe care autoarea Louisa Thomsen Brits, îl descrie în cartea sa „The Book of Hygge” prin a trăi conștient: a știi să faci din lucrurile esențiale niște obiceiuri pe care să le practici cu demnitate, frumusețe și bucurie. Imaginează-ți o zi de iarnă petrecută afară, în zăpadă, alături de cei dragi. Lăsarea întunericului vă adună pe toți în fața șemineului, îmbrăcați cu pulovere groase și cu câte o băutură caldă în mâini. Sunteți fericiți, dar

Foto: Carmen Nițu

Decid să aplic la internship-uri în diverse țări din Asia, câștigătoarea fiind India. „Uff, ce nașpa că nu e Japonia, dar știu că va urma în curând!”, mă încurajez cu ardoare. Așa că îmi iau din nou casa în spinare, de data asta mai ușoară pentru că între timp am învățat cum să mă despart de obiectele vechi, și migrez spre Mumbai (fost Bombay), cel mai populat oraș indian, tărâmul contrastelor, al industriei Bollywood, capitala economică a țării, dar și locul cu a treia cea mai mare mahala din lume. Internship-ul de trei luni se transformă într-un job permanent de un an, cu un nou domiciliu în Delhi, acordându-mi suficient timp pentru a-mi dezvolta latura profesională și pentru a porni într-o incursiune în adâncurile cunoașterii de sine. Foto: Carmen Nițu


121 | AOL

Se spune că fie iubești India, fie o urăști, deși eu oscilez între cele două și uneori simt ambele lucruri în același timp. Nu pot urî o țară în care mi-am format legături de suflet cu oameni complet străini, care m-au primit în casele lor, m-au invitat să fiu martoră la evenimentele importante din viața lor, miau împărtășit ritualurile lor și m-au servit cu mâncare tradițională, m-au întâmpinat cu căldură și fără prejudecăți, devenind o nouă familie pentru mine, dar nici nu pot iubi pe deplin aceeași țară în care statutul de femeie continuă să fie puternic inferiorizat de către o bună parte a populației, iar prezența feminină atrage priviri nedorite în diverse locuri sau contexte. Totodată, țara încă funcționează după sistemul de caste, unde clasele inferioare nu au dreptul la educație.

AOL | 122

În India am fost confruntată cu ceea ce credeam eu că înseamnă „normalitatea”. A locui pe termen lung în altă ţară este cu totul diferit faţă de a merge ca turist şi a admira peisajele. Am decis să nu privesc diferenţele culturale ca pe nişte bariere, ci să le transform în oportunități de a învăța lucruri noi, deschizându-mi astfel mintea și sufletul pentru a primi ce e mai bun de la oamenii pe care i-am cunoscut. Am analizat obiceiurile, tradițiile, și am putut comunica fără probleme cu oameni cu care nu împărtășeam același limbaj, suflet la suflet. Primul meu gând, după ce am realizat că voi petrece o bună perioadă din viață departe de locul pe care îl consideram a fi „acasă”, a fost cum să aflu cât mai multe despre țara în care urma să stau, să învăț cât pot din limba, obicei-

Foto: Carmen Nițu

urile, cultura, gastronomia și geografia loculului, și să mă bucur de toate acestea, fără a mă gândi că îmi voi uita complet trecutul. Din contră, experiența mi-a dovedit, în timp, că mi-am putut înțelege mai clar originile prin interacțiunea cu oameni de altă naționalitate. Cu speranța că ți-am trezit apetitul pentru a călători sau a te cunoaște pe sine, voi încheia prin a-ți împărtăși câteva lecții importante ce mi-au schimbat definitiv felul în care gândesc și relaționez cu cei din jurul meu. Iată ce am învățat din experiențele călătoriilor: 1.Iubirea este universală și nu cunoaște granițe. Iubirea a fost aceeași în orice parte a globului în care am ajuns. Am lăsat oameni dragi în urmă, apoi am cunoscut alții, pe care i-am iubit la fel de mult și am mers mai departe. Am învățat arta de a-mi lua la revedere și să întrețin relații sănătoase din punct de vedere emoțional, în afara sferei de atașament de care nu eram conștientă. Am descoperit că adevăratele prietenii transcend timpul și spațiul. Foto: Carmen Nițu


123 | AOL

AOL Articol | 124 |?

2.Stereotipurile sunt filtre mentale.

4.Bucuria pentru lucrurile mărunte.

În nicio ţară nu trăiesc câini cu covrigi în coadă, la fel cum orice pădure are propriile uscături. Indiferent de ce cultură aparținem, suntem cu toții ființe umane și împărtășim aceleași emoții. Suntem oameni care pot iubi și urî, plânge și râde, care au momente de tristețe și bucurii de neimaginat. Există prea multă diversitate pentru a forma generalități legate de cetățenii unui anumit popor.

Viața profesională ne ocupă cea mai mare parte din timp și ne aruncă într-o bătălie pentru admirație, validare și respect. Toate sunt foarte importante dar își pierd valoarea atunci când nu mai acționăm din autenticitate și le punem mai presus decât relațiile interumane. Am ales să spun nu cu diplomație, să renunț la activități incompatibile cu principiile mele viață, pe care le făceam de dragul celorlalți, pentru a nu le cădea în dizgrație, neglijându-mi astfel propriile nevoi. Am descoperit că mă pot bucura în tihnă de lucrurile făcute pentru sufletul meu, precum o plimbare în parc, vizita la muzeul preferat, un film bun sau o cină gătită alături de prieteni.

Suferința umană este universală, la fel ca iubirea, iar problemele cele mai profunde ale umanității sunt aceleași indiferent de poziția geografică, diferența fiind modul în care indivizii reacționează la situațiile cu care se confruntă în viața de zi cu zi. Toată lumea dorește validare, dragoste, siguranță, bucurie și are speranță pentru un viitor mai bun. 3.Zona de confort împiedică evoluția. Consider că uneori tiparele mentale, sau mai bine zis atașamentul față de ele ne împiedică să raționalizăm și să vedem realitatea așa cum este ea, nu cum am dori noi să fie. Trăim în puful unei normalități imaginare, vrem ca toată lumea să privească viața prin filtrele noastre, judecăm dar nu vrem să fim judecați, iar orice lucru diferit este etichetat ca fiind „negativ”. De aceea, mi-am luat angajamentul de a studia în permanență, de a face lucruri noi care să mă scoată din zona de confort, precum vorbitul în public, învățarea unei noi limbi sau dobândirea unui nou set de cunoștințe, dintr-un domeniu diferit celui în care profesez, atrenându-mă astfel în controlarea propriilor emoții.

Foto: Carmen Nițu

6.Sprijinul izvorăște din interior.

5.Recunoștința. Traiul în India m-a făcut să apreciez faptul că am un pat cu așternuturi moi ce mă așteaptă în fiecare seară, un acoperiș deasupra capului, mese calde și un corp sănătos. Mi-am format ritualul de a enumera în fiecare zi cel puțin zece lucruri pentru care sunt recunoscătoare și de a da la o parte vălul de ignoranță ce mă împiedică să fiu prezentă la tot ce-mi oferă viața.

Foto: Carmen Nițu

Am învățat că statutul de victimă nu aduce niciun beneficiu pe termen lung, îi seacă pe cei din jur de energie, iar așteptarea ca cineva din exterior să vină și să-mi creeze condițiile favorabile dezvoltării nu este decât un mecanism auto-sabotor. Nimeni și nimic nu ne poate ajuta în împlinirea viselor până nu ne construim propriul stâlp interior de susținere fizică, psihică și emoțională. Foto: Carmen Nițu

7.Încrederea în oameni. Tărâmurile necunoscute m-au forțat să-mi ascult intuiția și să învăț că pot avea încredere în cei din jur, să mă simt încrezătoare în a-mi face cunoscute intențiile și să știu cui să-i cer ajutorul. Toate relațiile, cu bune sau cu rele, și-au lăsat amprenta în descoperirea și nutrirea propriei înțelepciuni. Sentimentul de a fi ,,acasă” începe să te însoțească oriunde te duci și vezi tot ce e în lume conform cu ceea ce porți în inimă.

Am căutat oameni care au putut să-mi conteste viziunea personală asupra lumii. Le-am ascultat cu atenție conceptele de viață, credințele, opiniile, și am ajuns să înțeleg punctul lor de vedere. Mai presus de toate, am încercat să învăț cât mai mult posibil prin creare unor experiențe directe, nu doar din teorii.

Cel mai important, am învățat să fiu OM. Foto: Carmen Nițu



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.