EV MEDIU TARZIU

literaculitera.blogspot.com

EVUL MEDIU TĂ‚RZIU (1290-1485)

Perioada secolelor al XlV-lea şi al XV-lea apare în istorie drept o perioadă decadentă şi turbulentă. Războaiele civile şi cele purtate dincolo de graniţe - în special cele din Scoţia, Franţa, Ţările de Jos - sau prelungit şi au devenit din ce în ce mai costisitoare, implicând un număr tot mai mare de populaţie. Foametea, bolile şi, începând din 1348, ciuma au distrus aproape jumătate din populaţia Angliei. La sfârşitul secolului al XV-lea, oamenii de stat francezi surprindeau cu dezaprobare obiceiul englezilor de a-şi omorî regii sau copiii acestora (aşa cum s-a întâmplatîn anii 1327, 1399, 1461, 1471, 1483 Şi 14S5) cu o regularitate nemaiîntâlnită în toată Europa apuseană. Regele şi curtea sa, în special familia regală, erau centrul de atenţie al politicii şi guvernării britanice. Elementul central îl constituia stabilirea unei relaţii armonioase între rege şi supuşii săi influenţi, baroni, cavaleri sau comercianţi prosperi şi episcopi. Un rege acceptat era cel care reuşea să menţină o legătură paşnică cu pătura influentă a societăţii; aceasta era singura posibilitate de menţinere a stabilităţii politice, a unei guvernări eficiente şi a păcii interne. Accentul crescut pus pe autoritatea suverană a regelui în cadrul regatului său, subliniat de principiul preluării coroanei de către fiul cel mai mare al monarhului decedat, şi extinderea administraţiei regale în mâinile unei reţele formate din funcţionarii şi supuşii influenţi ai regelui, au fost menite să submineze puterea feudală, regională, a marilor proprietari de pământ. începând cu domnia lui Edward I nu a mai existat decadă în care englezii să nu poarte război.

După războiul civil din timpul domniei lui Henric al III-lea s-au făcut eforturi în vederea instaurării păcii, astfel încât să se stabilească o relaţie sigură între rege şi supuşii săi, relaţie care să aibă în vedere aspiraţiile şi drepturile fiecăreia din cele două părţi. Noul monarh, Edward I (1272-1307) s-a dovedit a fi un rege capabil, eficient în guvernare şi hotărât să sublinieze poziţia sa de suveran. Dar insistenţa sa în a-şi declara suveranitatea peste toate teritoriile din Insulele Britanice, chiar şi cele aflate în afara regatului său, au deschis era războiului perpetuu. în Ţara Galilor, Edward I a cucerit Gwynedd, cea mai viguroasă dintre proprietăţile locale independente ce au supravieţuit, iar în 1282, odată cu moartea lui Llywelyn Gruffydd, cucerirea Ţării Galilor era finalizată cu succes după 200 de ani de război intermitent. Astfel, Coroana îşi extindea teritoriile în nordul şi vestul Ţării Galilor pentru a forma un principat (principality) care să acopere jumătate din ţară; în anul 1301 aceasta i-a fost conferită fiului cel mare al regelui, drept primul prinţ născut englez al Ţării Galilor. La scurt timp s-au revizuit planurile de reconstruire a fortăreţelor; o administraţie permanentă a fost desemnată pentru teritoriile nou cucerite. Această administraţie a debutat ca un regim militar, dar, în scurtă vreme, a izbutit să aducă pace şi stabilitate, oferind o combinaţie judicioasă de inovaţii engleze şi experienţa practică galeză. Fermitatea, spiritul de dreptate şi conciliere a fost modul de abordare a noilor relaţii între guvernatorii nou veniţi şi populaţia galeză, iar rebeliunile din 1287, 1294-1295 şi 1316 nu au fost de proporţii mari şi, mai mult, nu au constituit ameninţări periculoase la adresa stabilităţii şi păcii. Soldaţi,

literaculitera.blogspot.com

marinari, arhitecţi şi meşteşugari au fost recrutaţi în fiecare comitat englez pentru a lucra în Ţara Galilor.

Edward I a adus biserica galeză şi pe arhiepiscopii ei sub controlul său direct. Cu toate acestea, existau în rândul galezilor sentimente de amărăciune, de vreme ce statul şi biserica le erau conduse de o ierarhie străină, iar această stare de spirit nu putea fi cu uşurinţă îndepărtată.

Edward I era tot atât de dornic să dobândească controlul asupra Scoţiei. Acesta era un plan deosebit de ambiţios, deoarece Scoţia îşi avea propriul monarh (spre deosebire de Ţara Galilor spre exemplu), iar sentimentul de independenţă al scoţienilor era mult mai puternic, în special în regiunile mai îndepărtate din nord. Dar, la fel ca şi în cazul Ţării Galilor, în timpul domniei Iui Edward I s-a ivit posibilitatea ca Anglia saşi afirme supremaţia. în anul 1286, la moartea regelui Alexandru al III-lea şi a nepoatei sale, moştenitoarea lui, patru ani mai târziu, Edward a acceptat invitaţia "gardienilor acestui regat" de .a lămuri problema succesiunii, iar Edward a profitat de această "Mare Cauză" (1291-1292) ("(Great Cause") pentru a impune recunoaşterea sa drept "lordul superior" ("superior lord") al Scoţiei. Rezistenţa scoţiană şi eforturile lui Edward de a-şi vedea pretenţiile transpuse în realitate, au deschis o perioadă de ostilitate reciprocă între cele două ţări, stare ce avea să dureze până în secolul al XVI-lea. Scoţienii au apelat la ajutorul francezilor (1295) şi la sprijinul papal, manifestând un patriotism viguros în apărarea independenţei politice sub comanda lui William Wallace (executat în 1305) şi a lui Robert Bruce (regele Robert I, 1306-1329). Câteva invazii engleze în jumătatea de secol de după 1296 au reuşit să stabilească cu greu o prezenţă administrativă şi militară nesigură în Ţările de Jos, prezenţă ce trebuia însă finanţată din Anglia. Tratatul de la Northamptoii (1328), care-1 recunoştea pe Robert rege al Scoţiei şi care conţinea cedarea pretenţiilor Angliei asupra Scoţiei, a fost renegat de către Ediuard al IIIAea, care a preluat personal puterea asupra guvernării, în anul 1330.

Relaţiile anglo-scoţiene de după acest moment au devenit un şir de raiduri de frontieră, invazii, ocuparea temporară de către englezi a unor comitate din sud, tratate franco-scoţiene, care s-au întărit în "AULD ALLIANCE", chiar capturarea regelui David al II-lea la Neville's Cross (1346). Scoţia se dovedea a fi o problemă persistentă şi costisitoare.

Regele Robert I a încercat să prevină eventualele operaţiuni engleze în Scoţia exploatând situaţia din Irlanda. între anii 1315-1318, fratele său, Ediuard Bruce, după ce-şi asigurase sprijinul căpeteniilor galeze, a fost declarat rege al Irlandei (The High King of Ireland) în anul 1316. La scurtă vreme, Robert însuşi a vizitat Irlanda, acest lucru fiind probabil menit să stimuleze o mişcare "pan-celtică" împotriva lui Ediuard al II-lea al Angliei (1307-1327). Intervenţia scoţiană a constituit un şoc pentru guvernarea engleză, constituind totodată şi dovada fragilităţii regimului englez de la Dublin. Nici un rege englez nu a vizitat Irlanda între anii 1210 şi 1394, nici măcar Edward I, cuceritorul galezilor. în schimb, Edward I a păgubit ţara de resurse umane şi financiare, de provizii, utilizându-le în special pentru războaie sau pentru construirea de castele în Scoţia şi Ţara Galilor. Abuzurile de ordin administrativ, lipsa ordinii au fost speculate de negustorii angloirlandezi (magnates) şi de căpeteniile galeze. Oficialii trimişi de rege prezidau peste o administraţie vlăguită, în timp ce secolul al XlII-lea a

fost martorul unei revigorări politice şi culturale galeze. Unul dintre semnele eşecului guvernării engleze 1-a constituit faptul că aceasta a recurs la discriminări rasiale şi culturale, culminând în persecuţii şi promulgând diferite decrete, ca de exemplu, statutul Kilkenny (1366).

1337-1453» Războiul de 100 de ani Recunoaşterea supremaţiei monarhilor englezi, pretinsă de aceştia populaţiilor scoţiene, galeze şi irlandeze, îi era refuzată regelui francez în Gasconia, unde aceiaşi regi englezi, în calitatea lor de duci ai Aquitaniei, fuseseră vasali feudali ai coroanei Franţei încă din anul 1204. Gasconia se afla la baza relaţiilor anglo-franceze atât înainte cât şi după terminarea Războiului ele 100 de ani (1337-1453)- La accederea pe tron a lui Edward I, această provincie prosperă, producătoare de vin, era singurul teritoriu francez aflat în posesia Angliei, iar legătura politică cu Anglia era întărită de exportul de vin şi de transportul porumbului pe mare, la Bordeaux sau Bayonne. In timp, au apărut neînţelegeri cu regele Franţei în legătură cu frontiera Gasconiei, iar drepturile gasconilor au fost treptat subsumate unor noţiuni mai largi ca ideea de naţiune sau suveranitate, noţiuni avansate de un stat francez din ce în ce mai conştient de importanţa unui control strict asupra tuturor provinciilor sale şi asupra vasalilor săi (inclusiv ducele englez de Aquitania). De cealaltă parte, Edward I şi succesorii săi priveau cu aversiune accentuarea drepturilor pretinse de Franţa, în special când acestea îşi găseau aplicare practică în Gasconia. Rezultatul a constat într-o serie de incidente, conferinţe de pace şi războaie de scurtă durată (în care armatele franceze au pătruns pe teritoriul Gasconiei) şi expediţii engleze (chiar şi o vizită întreprinsă de Edward /însuşi, între 1286-1289).

Relaţiile între Franţa şi Anglia ar fi continuat probabil să evolueze în aceeaşi manieră, dacă noi factori nu ar fi intervenit să devieze cursul evenimentelor.

Guvernarea engleză privea cu ostilitate alianţa franco-scoţiană (datând din 1295) şi era înfuriată de faptul că francezi îi oferiseră adăpost regelui scoţian David al II-lea (în anul 1334), după ce Edward al III-lea invadase Scoţia. Şi mai discutabile erau însă consecinţele faptului că linia masculină a casei regale franceze de Capet era pe cale de dispariţie. Moartea a patru regi francezi, în succesiune rapidă, între 1314 şi 1328, regi care doriseră Gasconia cu orice preţ, a pus problema succesiunii la însuşi tronul Franţei. în acest context, noul rege englez, Edward al III-lea (1327-1377) nu era îndreptăţit să pretindă pentru sine tronul Franţei, prin mama sa de origine franceză, Isabelle, dar în anul 1337, când problema Gasconiei se deteriorase îngrijorător, Edward al III-lea a făcut acest lucru. Acţiunea sa pare să fi fost mai degrabă una de ordin tactic, menită să stânjenească pe noul monarh de Valois, Philip al Vl-lea, deşi accederea unui rege englez la tronul Franţei ar fi avut incontestabilul merit de a fi rezolvat problema Gasconiei pentru totdeauna. Astfel, când o flotă franceză a fost văzută în dreptul coastelor Normandiei, pregătită, credeau englezii, pentru

literaculitera.blogspot.com

Scoţia, a început războiul ce avea să se extindă pe o perioadă de mai bine de 100 de ani. În secolul al XlV-lea, diplomaţia de război a Angliei era dictată de o seriede probleme imediate, de exemplu, cum să menţină conducerea independentă în Gasconia, sau cum să oprească atacurile scoţiene de la frontiera nordică. Legături dinastice, consideraţii de ordin strategic şi comercial, chiar şi diferite atitudini faţă de papalitate, care fusese instalată la Avignon din 1308 până în 1378, s-au combinat, extinzând conflictul anglo-francez până în Ţările de Jos, Castilia şi Portugalia, precum şi în Scoţia, Irlanda şi Ţara Galilor. Războaiele de început au fost asedii în nordul Franţei, între 1338 şi 1340, care s-au extins în provinciile Bretagnia, Gasconia şi Normandia în 1341-1347. Aceste evenimente au fost urmate de marşuri întreprinse sub conducerea lui Edward the Black Prince(Edward, Prinţul negru), fiul ce mare al lui Edward al III lea, în Gasconia, şi alte raiduri conduse de rege însuşi, spre Rheims, scaunul tradiţional de încoronare a regilor francezi. Reînnoirea războiului în Castilia (1367) a inaugurat o perioadă de campanii în Portugalia, Flandra şi Franţa.

Avantajul fusese pentru început deţinut de Anglia, deoarece era mai bine organizată. Experienţa sa de război cu Ţara Galilor şi Scoţia era acum nepreţuită. Existenţa unor provincii franceze independente au dictat strategia adoptată de englezi. Anglia s-a aventurat în acest război peste mare în acelaşi timp în care trebuia să apere frontiera cu Scoţia, să menţină calmul în Ţara Galilor şi să prevină eventualele rebeliuni în Irlanda. Edward al IlI-lea a aplicat în Anglia uh regim care era mai puţin strict decât fusese cel al lui Edward îşi mai capabil decât cel al lui Edward al II-lea.

Aceste războaie au determinat în Anglia schimbări sociale, prefaceri constituţionale şi conflicte politice care ar fi apărut poate la o altă scară şi mult mai lent, în alte condiţii. în secolul al XlV-lea, împreună cu restul Europei, Anglia experimenta fluctuaţii de ordin economic şi în ceea ce priveşte populaţia, ceea ce a dus la creşterea tensiunilor şi a nesiguranţei. Acestea au rezultat într-o serie de crize, care au demonstrat cât de fragilă era relaţia dintre rege şi supuşii săi.

*** Maniera aristocratică de conducere a regelui a dat naştere la relaţii tensionate cu supuşii săi influenţi. între anii 1290 şi 1297, comercianţii şi în special, clerul au fost obligaţi să plătească taxe grele pentru a sprijini campaniile regelui în Franţa şi în Insulele Britanice.

Trupe armate erau convocate să rămână dincolo de graniţa regatului pentru perioade foarte lungi de timp, iar încercările lui Edward de a suprima mişcările de rezistenţă au şocat clerul. La moartea lui Edward I, în iulie 1307, pe când se pregătea pentru o nouă expediţie în Scoţia, problema războiului a rămas nesoluţionată. Edward I a lăsat moştenire fiului, şi urmaşului său pe tron un război costisitor în nord ce nu promitea să se încheie avantajos, precum şi o situaţie internă turbulentă. Aceste două chestiuni - stabilitatea politică şi războiul au dominat agenda politică a regalului în următorii două sute de ani, afectând profund coeziunea politică şi socială a acestuia, precum şi prosperitatea sa economică.

Domnia lui Edward al II-lea a stat sub auspiciile luptei pentru reforma politică şi a beneficiilor individuale. Lipsit de tact şi înconjurat

de apropiaţi ambiţioşi şi nedemni de încredere, regele a depus jurământul de încoronare în anul 1308. Magnaţii din jurul regelui, conduşi de Thomas, conte de Lancaster, au încercat să obţină de la Edward al II-lea concesii şi reforme pe care Edward I refuzase să le acorde. Odată cu depunerea jurământului, noul rege s-a văzut mai obligat ca oricând să ia în considerare legea şi tradiţiile engleze; în anul 1311 magnaţii au întocmit ordonanţe menite să limiteze libertatea de acţiune a regelui; aceste ordonanţe au fost anunţate în Parlament pentru a câştiga sprijinul larg.

In tot acest timp, povara războiului şi a măsurilor de apărare suportate de supuşii regelui nu era mai uşoară decât fusese în timpul cuceririlor lui Edward I, şi în plus, se manifestau pe fondul unor grave crize sociale şi economice, cauzate de o succesiune de recolte dezastruoase şi maladii printre animale, între anii 1315-1322. Războiul civil (1321-1322) şi detronarea regelui au constituit rezultatul dramatic al lipsei de cooperare între rege şi supuşii săi. Edward a denunţat ordonanţele în anul 1322, din nou în cadrul Parlamentului (la York), şi, după înfrângerea oponenţilor săi la Boroughbridge, în acelaşi an, acesta a executat Lancaster-ul. Patru ani mai târziu, în anul 1326, depoziţia regelui în favoarea propriului său fiu şi moştenitor, părea singura alternativă viabilă capabilă a pune capăt unui regim opresiv.

Acest pas a fost planificat cu cunoştinţa reginei Isabela şi a prinţului Edward. De la cucerirea normandă încoace nici un rege englez nu mai fusese destituit de pe tronul său. în anul 1327, s-au făcut eforturi pentru a se ascunde ceea ce nu putea fi ascuns. Regele, vlăguit, a fost nevoit să fie de acord cu propria sa abdicare, şi o întâlnire în Parlament a fost folosită pentru a răspândi responsabilitatea cât mai larg posibil.

Deşi în anul 1327 Edward al III-lea avea doar 15 ani, acesta a devenit în curând părinte şi s-a dovedit a fi mai capabil decât fusese vreodată tatăl său, fiind mai ales sensibil la atitudinea şi aspiraţiile magnaţilor săi. Planurile populare şi grandioase ale noului rege în ceea ce privea Franţa au ridicat probleme similare cu acelea puse de incursiunile lui Edward I în Insulele Britanice şi în Gasconia. Dacă tentativele lui Edward al III-lea aveau să fie sortite eşecului, Anglia se afla în pericolul de a trece din nou printr-o criză de tipul celei declanşate în timpul domniei lui Edward al II-lea. Izbucnirea unui război prelungit în anul 1337 a însemnat şi mărirea taxelor şi impozitelor la un nivel neatins nici măcar în timpul domniei lui Edward I. Edward al IIIlea s-a arătat la fel de nemilos ca şi Edward I faţă de comercianţi, bancheri şi proprietarii de pământ. Ordonanţele lui Edward (emise la Walton-on-Thames în anul 1338) pentru guvernarea engleză de dincolo de graniţele regatului au dus la fricţiuni între rege şi consilierii săi din nordul Franţei, pe de o parte, precum şi cu cei rămaşi în Anglia, pe de altă parte. Unii se temeau chiar de posibilitatea ca, în eventualitatea câştigării războiului, Franţa să ocupe primul loc în mintea regelui, şi nu regatul Angliei. Astfel, în perioada 1339-1343 o nouă criză s-a declanşat, criză în care magnaţii, comercianţii şi Camera Comunelor în Parlament au protestat în faţa regelui. De această dată, reconcilierea şi recăpătarea încrederii în monarh au fost posibile datorită pragmatismului şi înţelepciunii lui Edward al III-lea. Acesta a numit miniştri acceptaţi de către magnaţii săi, dezvoltând, în acelaşi timp, în perioada imediat următoare, raporturi remarcabile cu supuşii săi, care au sprijinit domnia sa în Anglia, precum şi ambiţiile privitoare la Franţa pentru încă o jumătate de veac.

Perioada anilor 1370 a venit în enorm contrast cu perioada anilor 1380. Frustrarea populaţiei a crescut odată cu reluarea războiului cu Franţa (din 1369), dar şi odată cu şirul nesfârşit de dispute de la graniţele irlandeze şi scoţiene. Un motiv în plus de nemulţumire 1-a constituit reluarea impunerii de taxe, măsură ce venea după o perioadă în care Anglia se bucurase de profiturile obţinute de pe urma războiului.

Controlul nesigur asupra Canalului punea în pericol comerţul şi produsele comercianţilor englezi. Mai mult, după 1369 Edward al III-lea a căzut într-o stare de senilitate ce avea să-i întunece judecata şi să dea o lovitură fatală sănătăţii monarhului.

Tot în această perioadă, un val de anticlericalism a străbătut regatul, aducând cu sine alungarea de la putere a clericilor apropiaţi lui Edward al III- lea în anul 1371, precum şi numeroase procese de corupţie intentate personalităţilor bisericeşti. Astfel începea o nouă criză, ce avea să culmineze cu organizarea unei adunări în Parlament în 1376, în cadrul căreia pretinşii miniştri corupţi erau acuzaţi de către Camera Comunelor şi judecaţi în faţa Camerei Lorzilor, utilizându-se o procedură nouă şi deosebit de eficientă: o acuzaţie ce susţinea ca persoanele deţinătoare de oficii înalte să răspundă public pentru acţiunile lor publice.

Criza a intrat într-o nouă fază atunci când însuşi regele Edward a murit în iunie 1377. Această moarte fusese succedată de cea a unicului fiu şi moştenitor al lui Edward, Prinţul Negru mort şi el în anul 1376), care era în vârstă de 10 ani. Anglia se venea nevoită acum să înfrunte problema înscăunării unui rege minor, situaţie cu care se mai confruntase doar în anii 1066 şi 1216. în cel de-al doilea context, Anglia a fost martora unor turbulenţe politice centrate în jurul tânărului Henry al III-lea; o situaţie similară s-a dezvoltat şi după anul 1377 şi a jucat un rol important în Revolta ţăranilor (1381) din estul şi sud-estul Angliei. O serie de taxe au fost impuse între anii 1377-80 pentru a finanţa războiul. Aceste taxe erau mai ridicate decât de obicei şi au generat o serie de acte de violenţă împotriva colectorilor de taxe din East Anglia şi împotriva judecătorilor care au încercat să impună cu forţa litera legii. Ceea ce a transformat aceste nemulţumiri ale populaţiei într-o rebeliune de proporţii au fost prelungirea unui război tară sorţi de izbândă, impactul epidemiilor de ciumă recurente, precum şi atmosfera anticlericală din vremea respectivă. Speranţele de remediere puse în tânărul rege Richard s-au dovedit a lî zadarnice, deşi acesta a dovedit un deosebit curaj în înfruntarea rebelilor din Londra, în timpul verii lui 1381.

Richard nu avea încă decât 14 ani, şi era înconjurat de rivali în rândul aristocraţilor din cercurile conducătoare, nu mai puţin în rândul rudelor regelui. Acest context, precum şi lipsa succesului militar în Franţa au periclitat reputaţia consiliului responsabil cu conducerea Angliei în numele lui Richard, afectând însăşi poziţia regelui în faţa supuşilor Regele Richard se dovedea a fi un monarh independent şi încăpăţânat, care depindea însă de persoane apropiate moştenite de la Edward al III-lea. Odată cu maturizarea, regele a dorit să-şi lărgească anturajul. Printre noii prieteni şi asociaţi ai regelui se numărau persoane care primiseră de curând titluri aristocratice, şi care erau patronate cu generozitate de către rege, în detrimentul celor care nu se bucurau de favorurile lui Richard. în anul 1386, Parlamentul literaculitera.blogspot.com

împreună cu o serie de magnaţi i-au atacat pe cei mai apropiaţi asociaţi ai regelui, ameninţându-1 pe însuşi regele. Cu toată încăpăţânarea Plantageneţilor, Richard a refuzat să cedeze. Această atitudine a atras cu sine o serie de acuzaţii aduse împotriva asociaţilor săi de către cinci lorzi apelanţi.

O încăierare a avut loc la Radcot Bridge în decembrie 1387, în care prietenul cel mai apropiat al regelui a fost pus pe fugă.

In anul 1388, în faţa Parlamentului, regele a fost nevoit să se supună corecţiei aristocratice care, dacă ar fi fost susţinută, ar fi alterat în mod semnificativ caracterul monarhiei engleze. încă o dată, presiunea războiului, tensiunea creată de guvernarea personală, precum şi ambiţiile magnaţilor au dat naştere unei noi crize politice şi constituţionale. Instituţia monarhiei ereditare a supravieţuit, fără critici prea severe, perioadei de mai bine de un veac de crize, dar critica adusă sfătuitorilor regelui a determinat crearea unui nou prag de eficienţă la nivelul administraţiei. Totodată, secţiuni mai largi de opinie îşi puteau exercita influenţa asupra evenimentelor în mod semnificativ.

Aceste transformări au marcat pregnant viaţa socială şi economică a Angliei în perioada evului mediu târziu.

Cadrul schimbărilor sociale Bogăţia Angliei în epoca evului mediu târziu constă în pământurile sale, în a căror exploatare erau implicaţi majoritatea englezilor: creşterea porumbului, producerea de produse lactate, precum şi creşterea animalelor. Cea mai importantă ramură industrială a Angliei, industria textilă, se baza indirect pe bogăţia pământurilor, regatul producând lâna de cea mai bună calitate din Europa.

Preocuparea regelui pentru războaie îl făcea pe acesta dependent de starea materială şi de toleranţa supuşilor Dacă prosperitatea indivizilor sau a instituţiilor lăsa de dorit, poziţia şi proiectele regelui erau direct afectate.

Populaţia Angliei ajunsese probabil, la sfârşitul secolului al XIIIlea la un număr de peste 4 milioane de locuitori. La momentul respectiv, nu exista suficient teren cultivabil pentru a asigura tuturor familiilor de ţărani un nivel de trai adecvat. Un număr mare al populaţiei, asociat unor standarde scăzute de existenţă însemna inevitabil sărăcie, foamete, epidemii şi o rată ridicată a mortalităţii ce stopa procesul creşterii demografice. Problemele celor ce trăiau la limita sărăciei au fost adâncite de numeroase dezastre naturale legate de exploatarea excesivă a pământului, sau a unor intemperii, în primele decade ale secolului al XlV-lea.

Mai de lungă durată şi mai profunde au fost probabil consecinţele ciumei, cunoscută la începutul secolului al XVI-lea, când şi-a făcut probabil apariţia pentru prima dată sub denumirea de The Black Death (Moartea neagră). Epidemia de ciumă a redus populaţia Angliei cu aproximativ o treime. La mijlocul secolului al XV-lea, populaţia a scăzut constant, atingând cifra de 2 500 000.

Comunităţi întregi au fost abandonate - aşa-numitele "sate pierdute" ale Angliei -, datorită crizelor demografice şi a prelungirii războiului. Doar la sfârşitul secolului al XV-lea populaţia Angliei a început să crească în mod semnificativ, dar ea nu avea să mai atingă cotele avute în anul 1300 decât în secolul al XVII lea.

După ce populaţia s-a adaptat şocului psihologic al ravagiilor făcute de epidemie, societatea engleză s-a recompus din mers.

Ordonanţa lui Edward al III-lea din anul 1349 pentru a restabili nivelul plăţilor din perioada anterioară dezlănţuirilor de ciumă, descurajând astfel mobilitatea în rândul forţei de muncă mai emancipate, a obţinut statut parlamentar în anul 1351. Mai mult, magnaţii şi persoanele înstărite se bucurau de surse de venit suplimentare: patronaj regal sub forma unor concesiuni de terenuri, bani şi chiar funcţii înalte în administraţie, moşteniri de familie sau căsătorii avantajoase.

Efectul cumulativ al tensiunilor economice, sociale, politice şi militare din Anglia secolului al XlV-lea este oglindit cel mai fidel probabil în Răscoala ţăranilor (The Peasants' Revolt) din anul 1381.

Violenţa s-a răspândit pe întreg teritoriul regatului datorită instituirii unor noi serii de taxe, Populaţia a răspuns la început prin sustragere, apoi prin violenţă îndreptată împotriva colectorilor de taxe şi a judecătorilor şi, în cele din urmă, în iunie 1381, cu răscoala.

Agricultorilor din estul şi sud-estul Angliei li s-au alăturat orăşeni şi chiar londonezi. Presiunile făcute asupra guvernului şi apelul către noul rege au întărit speranţa rebelilor că problemele lor vor fi ascultate.

Populaţia din Londra se arătă simpatizantă a cauzei rebelilor. Aceştia din urmă s-au îndreptat spre Londra dinspre Essex şi Kent (avându-i pe Wat Tyler şi pe John Ball ca lideri). Răsculaţii au deschis prin forţă închisorile, au distrus reşedinţele miniştrilor regelui, au jefuit Turnul Londrei, încercând să-1 înspăimânte pe Richard al II-lea pentru a-1 determina astfel să facă concesii cu bătaie lungă şi care, în cazul în care ar fi fost implementate, ar fi revoluţionat întregul sistem de posesiune a pământurilor, controlat de stat şi de Biserică. Din nefericire însă, rebeliunea a fost precar organizată, având mai degrabă caracterul unei izbucniri spontane de furie şi frustrare colectivă. Până în data de 15 iunie, rebelii rupseseră rândurile, îndreptându-se spre casă.

Turbulenta perioadă 1390-1490 în anul 1389, când Richard al II-lea a împlinit 22 de ani, acesta s-a declarat capabil să conducă propriul regat. Evenimentele din perioada anilor 1386-1388, când lorzii apelanţi au încercat să dicteze alegerile regelui în materie de prieteni apropiaţi şi sfătuitori şi să controleze acţiunile politice ale monarhului, au otrăvit relaţiile între regele neiertător şi criticii săi. Printre aceştia din urmă se aflau unii dintre cei mai puternici magnaţi din regat, care deţineau proprietăţi în regiunea centrală şi sudică a Angliei, proprietăţi ce, împreună, rivalizau în mărime pământurile mai îndepărtate ale Coroanei în Ţara Galilor, Cheshire şi Cornwall. După 1389, regele Richard s-a impus cu precauţie drept regele Angliei încercând - cu curaj şi inteligenţă - să se ocupe de consecinţele ambiţiilor predecesorilor săi şi de optica politică a secolului precedent. într-o perioadă de relativ calm politic, Richard a construit în jurul său un grup de persoane loiale, grup ce provenea din propria casă regală, precum şi din Cheshire şi nordul Ţării Galilor. Expediţia în Irlanda din anul 1394, costisitoare şi de proporţii, prima condusă de un rege englez din anul 1210 încoace, a reuşit să revitalizeze autoritatea

literaculitera.blogspot.com engleză, obţinând supunerea lorzilor galezi şi irlandezi printr-o tactică îndemânatică ce combina fermitatea şi spiritul de conciliere. în ceea ce priveşte Scoţia, după înfrângerea de la Otterburn (1388), Richard a adoptat metode mai tradiţionale, încurajând magnaţii scoţieni dizidenţi şi planificând organizarea de campanii militare. în perioada de după 1390 însă, regele a ajuns să aprecieze beneficiile pe care le aducea pacea. Un tratat cu Franţa în anul 1396, precum şi căsătoria lui Richard cu Isabelle de Valois au pus capăt unui război din ce în ce mai debilitant. Dacă încetarea ostilităţilor ar fi urmat cursul propus (până în 1426), acest lucru ar fi constituit cea mai lungă perioadă de pace de la începerea Războiului de 100 de ani. Pe plan intern, regele s-a dovedit a fi capabil să se concentreze asupra reabilitării guvernării regale, compromisă de slăbiciunile politice şi personale din perioada anilor 1370-1380. în acest scop s-au folosit în mod creativ ceremoniile şi simbolismul drept propagandă regală.

Richard a devenit cu timpul din în ce mai extravagant în decizii, capricios şi lipsit de simţul just al măsurii lucrurilor. între 1397-1398, regele 1-a exilat pe contele de Warwick, executându-1 pe cel de Arundel, a dat ordin ca contele de Gloucester să fie omorât, exilându-i apoi pe conţii de Derby şi de Nottingham. Ultimii doi ani de domnie ai lui Richard au fost consideraţi pe bună dreptate tiranici. Papa a fost determinat să ameninţe cu excomunicarea pe oricine ar fi încercat orice acţiune ce ar fi prejudiciat dreptul Coroanei, al regalităţii sau al persoanei regelui. Tratatul cu Franţa prevedea faptul că regele va furniza Franţei ajutorul său, la nevoie chiar împotriva propriilor supuşi.

Metodele regelui au depăşit orice lege sau tradiţie engleză, punând la grea încercare toleranţa supuşilor cu greutate ai regelui. Dar detronarea sa, la scurtă vreme, în 29 septembrie, în acelaşi an, a pus capăt celei mai coerente tentative de a ridica povara războiului de pe umerii englezilor.

Detronarea lui Richard al II-lea a fost o decizie importantă. în ciuda precedentului din 1327, situaţia creată în 1399 era diferită într-o privinţă importantă. Era pentru prima oară de la moartea lui Richard Inimă de Leu când un rege englez îşi încheia perioada de domnie fără a avea un fiu sau un moştenitor; regatul se Şasea în faţa posibilităţii unei dispute pentru succesiune, încă din 1216 tradiţia investea cu dreptul de succesiune la tron reprezentanţii din linia masculină în funcţie de prioritatea de vârstă, chiar dacă aceasta însemna că moştenitorul tronului era un copil (aşa cum se întâmplase în cazul lui Henry al III-lea sau al lui Richard al II-lea însuşi). Dar nu exista nici o regulă pentru situaţia în care descendenţa masculină nu era asigurată, în anul 1399, alegerea (din punctul de vedere al legăturii de sânge) trebuia făcută între contele de March, în vârstă de numai 7 ani descendent din partea bunicii al celui de-al doilea fiu al lui Edward ai III-lea, şi Henry Bolingbroke, fiul lui John, al treilea fiu al regelui Edward şi care era în vârstă de 33 de ani. Bolingbroke a acaparat Coroana, după ce fusese asigurat de sprijinul familiei Percy pe care Richard o înstrăinase. Dar în circumstanţele extraordinare create de detronarea lui Richard al II-lea şi de punerea lui în închisoare, nici March şi nici Bolingbroke nu aveau pretenţiile cele mai îndreptăţite.

Astfel, aşa cum se întâmplase şi în secolul al XII-lea, un element de instabilitate dinastică a fost "injectat" în politica engleză, fapt ce a contribuit la tulburări interne, încurajând totodată intervenţiile şi intrigile externe din secolul imediat următor.

literaculitera.blogspot.com

între timp, Anglia nu se putea descătuşa de consecinţele încercărilor sale de a subjuga populaţiile "celtice" din Insulele britanice, în practică, regii englezi au abandonat toate intenţiile serioase de a implementa pretenţiile de stăpânire a Scoţiei şi, în mare parte, a Irlandei. în secolul al XV-lea, regii englezi s-au aflat în defensivă împotriva scoţienilor, în parte deoarece războiul în Franţa căpătase forţe noi, şi în parte datorită dificultăţilor interne ale Angliei din timpul domniei lui Henry al IV-lea (1399-1413) şi de după anul 1450. Scoţienii au trimis chiar ajutoare substanţiale francezilor în 1419. Pentru o perioadă scurtă (1406-1424) captivitatea în Anglia a regelui James I a descurajat ostilităţi de proporţii dincolo de graniţă, dar apoi, scoţienii au devenit din ce în ce mai incisivi, sperând să recupereze Roxburg Castle şi Berwick, pe care le-au cucerit între 1460-1461. Raiduri, acte de piraterie sau conflicte pe mare se combinau pentru a da naştere unei stări permanente de "război rece". Abia după terminarea Războiului de 100 de ani (1453) şi odată cu stabilirea regimului casei de York în Anglia (1461) au existat tentative^ consistente de instaurare a unei relaţii mai stabile. în anul 1475 a fost încheiat un tratat anglo-scoţian, iar în anul 1502 s-a stabilit "pacea perpetuă", în ciuda neîncrederii în Franţa şi a campaniilor ocazionale în Scoţia întreprinse de englezi, cum ar fi cea sub comanda lui Richard, ducele de Gloucester, care a capturat Berwick în 1482. Această situaţie a marcat o schimbare semnificativă în relaţiile dintre cele două ţări, deşi în regiunile de graniţă continuau să existe raiduri şi ciocniri între cele două populaţii.

Obţinerea unei echilibru în relaţiile cu Irlanda a fost mai greu de realizat, iar rezultatele au fost mai puţin satisfăcătoare pentru Anglia decât pentru populaţia galcză şi pentru nobilimea anglo-irlandeză, încercarea lui Richard al II-lea de a-şi afirma autoritatea regală a eşuat şi nu avea să mai fie repetată de către alt rege în perioada Evului Mediu.

Autoritatea regelui în Irlanda era fragilă. Galezii se bucurau de independenţă şi de relativă prosperitate, iar anglo - irlandezii deţineau propria lor putere, ajungând la o serie de înţelegeri cu omologii galezi.

Preocuparea majoră a Angliei era securitatea. Baronii anglo-irlandezi erau singura sursă de putere pe care guvernul se putea baza' să implementeze autoritatea engleză. Majoritatea englezilor se arătau neîncrezători şi îndoielnici când era vorba de a călători în Irlanda, conducerea efectivă de la Dublin era imposibilă, iar resursele pentru o eventuală cucerire lipseau cu desăvârşire. Echilibrul în relaţiile Angliei cu Irlanda a fost obţinut doar cu preţul cedării controlului englez în mâinile irlandezilor.

In Ţara Galilor, moştenirea cuceririi complete a adus cu sine numeroase probleme, în special resentimente care, apărute într-un climat economic instabil, la sfârşitul secolului al XIV-lea, erau concentrate în oraşele anglicizate şi erau îndreptate în special împotriva oficialilor Statului şi Bisericii, care proveneau din regiunile de la graniţa cu Anglia. Aceste resentimente au fost transformate în rebeliune de către Owain Glyndwr în 1400. După această experienţă neplăcută, majoritatea englezilor priveau Ţara Galilor cu suspiciune şi teamă.

Henry al V-lea a dat dovadă de fermitate, dar şi de spirit de conciliere în abordarea relaţiilor cu galezii, imediat după prăbuşirea rebeliunii. Regimuri engleze succesive, de la Henry al Vl-lea la Henry al Vll-lea, au căutat să menţină pacea în Ţara Galilor, îmbunătăţind calitatea guvernării şi controlând pătura magistraţilor şi a moşierilor, încercând astfel să îndepărteze pericolul ce plana asupra regiunilor de graniţă, şi să asigure stabilitatea regatului.

Puterea teritorială deţinută de magnaţii englezi (baroni, viconţi, conţi, marchizi sau duci) era crucială pentru pacea în teritoriu şi pentru succesul guvernării regale. Magnaţii au devenit, în secolul al XV-lea un grup social ereditar strict definit, şi care era practic similar grupului social al Pairilor parlamentari din Camera Lorzilor. Monarhul putea acorda această calitate de pair (Henry al Vl-lea şi Edward al lV-lea şi-au exercitat acest drept) sau putea să-i avanseze pe cei existenţi în funcţiile mai importante, în timp ce patronajul regelui era esenţial pentru a menţine influenţa şi bunăstarea magnaţilor.

Umilinţa înfrângerii suferite în războiul cu Franţa şi pierderea de teritorii engleze au avut consecinţe directe asupra magnaţilor şi au fost unele dintre consecinţele pe care Edward al IV-lea sau Henry al VII-lea au încercat să le evite ulterior.

Rebeliunea galeză a avut rădăcini adânc înfipte în solul societăţii coloniale. Populaţia suferea de pe urma epidemiilor, a proprietarilor de pământ veniţi în Ţara Galilor din Anglia; exista chiar un resentiment faţă de Anglia pentru îndepărtarea lui Richard al II-lea. Toate acestea au adus Ţara Galilor în pragul revoltei în anul 1400. Varietatea motivelor, precum şi diviziunile în cadrul societăţii britanice demonstrau faptul că răscoala nu avea un caracter naţional, patriotic.

Totuşi, ea a reprezentat cea mai serioasă ameninţare la adresa lui Henry al IV-lea şi totodată cea mai costisitoare de suprimat. Durata revoltei, absenţa bătăliilor decisive, precum şi zădărnicia expediţiilor regale au măsurat succesul revoltei. Glyndwr avea sub comanda sa 8.000 de persoane, el căutând ajutor în Franţa (în 1403), dar şi in Scoţia şi Irlanda (în 1401).

Englezii, conduşi de rege şi de fiul său mai mare, Prinţul Henry, au conclus câteva campanii galeze (1400-1405), a căror strategii au fost similare celor adoptate în cazul campaniilor din Franţa. Glyndwr întâmpina propriile probleme în ceea ce privea armamentul, banii şi chiar trupele. în consecinţă, marşul său spre Worcester după 1405 a fost un eşec. După ce şi-a pierdut aliatul scoţian atunci când James a căzut în mâinile englezilor (1406), doi ani mai târziu, în 1406. Anglia şi Franţa au aranjat încheierea unui armistiţiu. în anul 1408, principalele pericole care-1 pândiseră pe Henry al IV-lea erau depăşite. Perseverent, decis şi ferm, regele a reuşit să-şi urmărească inamicii pe întreg teritoriul Angliei şi al Ţării Galilor. Dând dovadă de un spirit conciliant, monarhul a obţinut sprijinul Parlamentului fără a fi nevoit să renunţe la nici unul dintre prerogativele sale regale. Henry al IV-lea reuşise să asigure fundaţii solide pentru dinastia sa. Acceptarea internaţională a fost asigurată prin încheierea de alianţe cu Germania, Scandinavia şi Britania.

Henry al V-lea a moştenit un regat care era suficient de paşnic, loial şi unit pentru ca monarhul să se poată concentra asupra campaniilor în Franţa (începând din 1415) şi să petreacă jumătate din următorii şapte ani de domnie în străinătate. Cu experienţa sa de război şi de guvernare deprinsă ca Principe al Ţării Galilor, Henry al V-

literaculitera.blogspot.com

lea s-a dovedit a fi un monarh autoritar, capabil şi netemător, care a abandonat tacticile prudente ale tatălui său. Chiar şi în timpul absenţei sale din Anglia, pe perioada şederii sale în Franţa, domnia sa a fost fermă şi energică, dându-i regelui posibilitatea de a purta un război care era tot atât de popular pe cât fuseseră campaniile lui Edward al III-lea. Domnia lui Henry al V-lea a constituit punctul culminant al Angliei în timpul casei de Lancaster.

Ambiţiile regelui coincideau cu aspiraţiile supuşilor săi. Armate numeroase au fost ridicate sub conducerea entuziastă a magnaţilor sau a cavalerilor. A fost construită inclusiv o flotă pentru a domina Canalul. Acest entuziasm nu şi-a pierdut din intensitate nici după moartea lui Henry al V-lea, deşi Camera Comunelor şi-a exprimat în 1420 îngrijorarea în privinţa consecinţelor pentru Anglia ale unei eventuale cuceriri a teritoriului Franţei.

Strategia lui Henry al V-lea era similară cu cea adoptată de Edward: de a se alia cu nobilii francezi pentru a le exploata diviziunile şi a-şi impune în final propria dinastie. De-a lungul războiului, sprijinul Burgundiei a fost un element esenţial pentru succesul Angliei. La scurtă vreme însă, aspiraţiile invadatorilor s-au lărgit, incluzând dorinţa de cucerire şi colonizare a teritoriului Franţei la un nivel fără precedent. între 1417-1420 Henry şi-a propus să cucerească Normandia ce, împreună cu teritoriile adiacente a constituit principala scenă de luptă în timpul şi după domnia lui Henry. Tratatul de la Troyes (1420) încheiat cu Charles al Vl-lea l-au făcut pe monarh regentul Franţei şi moştenitor al tronului de la Valois. Acest tratat a dictat relaţiile anglo-franceze pentru mai bine de o generaţie. Deşi Henry al V-lea nu a ajuns niciodată regele Franţei (el a murit înaintea lui Charles al Vl-lea în anul 1422), fiul său, Henry al Vl-lea al Angliei, având şi titlul de Henry al II-lea al Franţei, avea să moştenească monarhia duală.

Henry al V-lea împreună cu John, ducele de Bedford, fratele şi succesorul său în funcţia de comandant militar în Franţa, au împins frontiera normandă la est şi la sud în perioada 1417-1429, înfrângând succesiv armatele franceze în 1415, 1423 şi 1424. Acesta a constituit punctul culminant al dominaţiei engleze în Franţa. în perioada imediat următoare, Parlamentul englez a fost nevoit să finanţeze cu sume tot mai însemnate războiul din regiunea de nord a Franţei. Englezii se aflau strâmtoraţi din punct de vedere financiar şi militar, de această dată fără abilitatea lui Henry al V-lea. în perioada anilor 1430 necesitatea obţinerii păcii devenea din ce în ce mai stringentă. Guvernul 1-a eliberat pe ducele de Orleans (care era captiv în Anglia) pentru ca acesta să promoveze pacea în rândurile prinţilor francezi, deşi misiunea sa nu s-a bucurat de prea mult succes. în anul 1445, Henry al Vl-lea s-a căsătorit cu nepoata reginei Franţei, Margaret de Anjou, dar nici acest eveniment nu a rezolvat decât încheierea unui armistiţiu, o întâlnire între cei doi regi neavând loc niciodată. în cele din urmă, Henry al Vl-lea a promis să cedeze teritoriul obţinut cu greu în comitatul Mâine drept dovadă a dorinţei sale personale pentru pace. Eşecul regelui de a obţine sprijinul supuşilor săi în legătură cu această decizie - în special sprijinul magnaţilor şi a micii nobilimi care deţineau terenuri în Franţa - au condus la un atac disperat al francezilor în Normandia în anul 1449, cauzând armatelor engleze pierderi imense. Gasconia, care fusese puţin implicată în conflict în timpul domniilor lui Henry al V-lea şi Henry al Vl-lea, a fost invadată de către armatele franceze triumfătoare, iar după victoria de

la Castillon din iulie 1453» teritoriile engleze din regiunea de sud-vest au fost în totalitate pierdute. Aceasta a fost cea mai surprinzătoare lovitură: Gasconia aparţinuse englezilor încă din secolul al XH-lea, iar comerţul cu vinuri şi stofe, ce avea loc de multă vreme între Anglia şi sud-vestul Franţei, a fost grav afectat.

La mai puţin de trei săptămâni după bătălia de la Castillon, Henry al Vl-lea a suferit un colaps psihic şi fizic care a durat 17 luni şi din care nu avea să-şi mai revină complet niciodată. Pierderea regatului Franţei (Henry al Vl-lea a fost singurul rege englez încoronat în Franţa) ar fi putut fi principalul factor răspunzător pentru căderea fizică şi psihică a regelui.

Guvernul lui Henry era în pragul falimentului, iar autoritatea sa în provinciile din Ţara Galilor şi Irlanda era paralizată. în vara anului 1450 a avut loc Prima revoltă populară din 1381, condusă de un personaj obscur dar priceput - John Cade - care a capturat Londra Pentru câteva zile, condamnându-i pe miniştrii regelui.

Henry al Vl-lea era un monarh bine intenţionat, cu aspiraţii lăudabile în domeniul educaţiei şi al religiei; el a căutat pacea cu Franţa, dorind să-şi răsplătească prietenii şi servitorii. Dar nici un rege medieval nu putea guverna doar cu bune intenţii. Monarhia duală creată de tatăl său a pus pe umerii săi responsabilităţi mai mari decât cele pe care le-au avut cuceritorii militari de talia lui Edward al III-lea sau Henry al V-lea.

După moartea lui Gloucester în 1447, Henry era singurul descendent major pe linie masculină în viaţă al lui Henry al IV-lea, ceea ce-1 făcea neîncrezător în ducele de York, moştenitorul contelui de March, cel care fusese neglijat în anul 1399.

In ciuda bolii regelui, acestuia i s-a născut un fiu în octombrie 1453, ceea ce a întărit dinastia de Lancaster, dar a îmbunătăţit prea puţin planurile pentru viitorul imediat ale regatului sau ale lui Richard de York. In calitatea sa de prim duce al Angliei şi de văr al lui Henry, York a fost de două ori numit în funcţia de protector al regatului pe perioada incapacităţii regelui (1454-1455, 1455-1456). în 1460, York a pretins coroana pentru sine. După moartea sa, la Wakefield, la scurtă vreme, fiul său Edward a preluat coroana la 4 martie 1461, cu ajutorul contelui de Warwick. Perioada războiului dinastic, cunoscut sub denumirea de Războiul celor Două Roze (War of the Roses) era în plină formare, alimentat de condiţii prielnice încă din 1450.

Noul monarh din dinastia York, Edward al IV-lea suferea de un dezavantaj major: regele detronat, regina şi fiul lor erau în libertate; ei constituiau astfel centrul în jurul căruia se strângeau aderenţii lor, precum şi simpatizanţii scoţieni şi francezi, dornici să pună într-o situaţie delicată un regim englez slăbit.

După ce Henry a fost capturat undeva în nord în anul 1465, Edward s-a simţit mai în siguranţă. Deşi fostul monarh era ţinut prizonier în Turnul Londrei, regina şi fiul său au primit adăpost în Scoţia şi mai apoi, în Franţa. Edward a eşuat în a câştiga sprijinul larg al magnaţilor englezi.

In anul 1469 a izbucnit revolta în Anglia, încurajat de Ludovic al XI-lea al Franţei, regele a căzut la înţelegere în iulie 1470, cu regina exilată Margaret, din Casa de Lancaster. Warwick, Clarence, membrii Casei de Lancaster şi dizidenţii din dinastia de York s-au reîntors în Anglia, obligându-1 pe Edward al IV-lea să se refugieze la aliatul său, ducele de Burgundia. Henry al Vl-lea a fost reinstaurat la tronul Angliei, literaculitera.blogspot.com

devenind astfel primul rege care să aibă două domenii separate. Dar Edward, detronat acum, era şi el în libertate capabil să-şi regrupeze forţele cu ajutorul Burgundiei. Mai mult, regimul proaspăt reinstaurat al lui Henry a fost subminat de o serie de conflicte datorate coliziunilor de interese sau loialităţi.

Astfel, când Edward s-a reîntors în Anglia, în martie 1471, el a reuşit să-1 ucidă pe Warwick la Barnet, înainte de a se îndrepta spre vest pentru a-i învinge la Tewkesbury pe regină şi pe prinţ, proaspăt reîntorşi clin Franţa; în sfârşit, domnia lui Edward al IV-lea era asigurată din punct de vedere dinastic. Regina Margaret a fost capturată după bătălia de la Tewkesbury, iar fiul său a fost ucis în timpul luptei. în noaptea în care Edward s-a întors victorios la Londra, Henry al Vl-lea a murit în Turn, probabil ucis. Principala linie regală a Casei de Lancaster se stingea astfel.

Perioada de relativă securitate politică de care s-a bucurat Edwarcl după 1470 i-a permis acestuia să adopte o serie de iniţiative cu scopuri constructive. Monarhul a încercat să reabiliteze reputaţia Angliei în afara graniţelor regatului, instituind noi alianţe cu Bretania, Burgundia şi Scoţia, reluând totodată paşii făcuţi de ceilalţi regi englezi în privinţa Franţei.

Când Edward al IV-lea a încetat din viaţă la 9 aprilie 1483, fiul şi moştenitorul său, Edward, era un copil de 12 ani. Perioada de timp până la majoratul acestuia nu era lungă, dar degenerarea comportamentului politic încă din 1480, materializată în special în acţiunile arbitrare şi ilegale întreprinse de Edward al IV-lea, Warwick şi Clarence, au făcut ca accesiunea lui Edward âl V-lea să fie plină de pericole. Fraţii de York: Edward, Clarence şi Gloucester nu păreau dispuşi să se conformeze datoriilor aristocratice. In anul 1483 Richard de Gloucester a plănuit să-şi însuşească Coroana tânărului său nepot.

Drept urmare, ducele a uzurpat tronul în 26 iunie, aruncându-i în închisoare pe Edward al V~lea şi pe fratele său pentru a ordona uciderea lor, executându-i apoi pe fratele reginei şi ducele de Hastings.

Acţiunile şi metodele lui Richard al III-lea au condus la revigorarea conflictelor interdinastice. în august 1483, Henry Tudor a debarcat din Franţa în Anglia pentru a pretinde tronul, deşi pretenţiile sale, bazate pe descendenţa din linia Beaufort a fiului lui Edward al III-lea, John, erau destul de fragile. Cu toate acestea, la Bosworth Field, în 22 august 1485 Henry Tudor 1-a ucis pe Richard al III-lea. La acea vreme, linia regală a lui Richard era oricum întreruptă, deoarece soţia şi fiul său nu mai erau în viaţă.

Un număr de factori l-au ajutat pe Henry al VII-lea să-şi păstreze coroana după incidentele de la Bosworth. Sprijinul pe care 1-a primit din partea unor membri deziluzionaţi din casa de York a fost crucial, în special cel al reginei lui Edward al IV-lea. De asemenea, magnaţii Angliei erau obosiţi de război; puterea lor teritorială era, în multe cazuri, fie slăbită, fie distrusă complet. Drept rezultat, tentativele de a-1 detrona pe Henry au fost slab sprijinite în Anglia, iar pretendenţii Casei de York, neconvingători.

Luptele efective ce au avut loc între 1455 şi 1485 au ţinut în jur de 15 luni în total. Dar semnificaţia bătăliilor nu are nici o legătură cu forţa numerică sau cu pierderile înregistrate.

Războiul celor Două Roze a fost foarte aproape de a distruge baza ereditară a monarhiei engleze, iar acapararea Coroanei de către Henry

literaculitera.blogspot.com

Tudor nu a făcut prea multe pentru a o întări. Henry s-a impus drept reprezentantul şi moştenitorul atât al Casei de Lancaster, cât şi a celei de York, dar, în realitate, el a devenit rege şi a rămas rege, prin efortul propriu.

Primele simptome ale închegării naţiunii Regii englezi s-au bucurat de o autoritate şi putere ce ar fi putut fi oricând invidiate de către monarhii francezi. Coroana reprezenta unitatea Angliei. Ceremonia de încoronare sublinia calitatea semidivină a regelui.

Tentaculele administraţiei regale - ce se ocupa de implementarea hotărârilor legale, de luarea de decizii şi stabilirea de impozite şi taxe se întindea spre extremităţile Insulelor Britanice în toate direcţiile.

Administraţia regelui presupunea cooperare. în fiecare comitat, şerifii şi mai noii judecători de pace funcţionau mai bine dacă aveau ajutorul nobilimii şi a micii nobilimi locale, ale căror interese erau strâns legate de cele ale monarhului; acesta din urmă constituia singura sursă de bogăţie şi patronaj din întreg regatul. Parlamentul, cu reprezentanţii săi adunaţi în Camera Comunelor, a ajuns să joace un rol important în guvernare în epoca medievală târzie.

In timpul domniei regelui Edward I, războaiele şi tulburările sociale acutizaseră deja nevoia regelui de a se consulta cu supuşii săi, pentru a primi sfaturi în luarea de decizii de larg interes. Era, de asemenea, înţelept, ca din când în când, să fie introduşi în Parlament (adunarea centrală) reprezentanţi locali, precum şi reprezentanţi ecleziastici.

Parlamentul englez, unic între parlamentele din Europa medievală, discuta atât probleme importante, cât şi subiecte minore deschise de diverşi membri. Era instituţia care se ocupa de monopolul taxelor, alcătuia legi noi şi le modifica pe cele existente prin intermediul legislaţiei. Chiar şi membrii Camerei Comunelor au câştigat privilegii individuale, printre care dreptul la libera opinie, sau imunitatea ce făcea imposibilă arestarea lor atâta timp cât erau membrii în Cameră.Parlamentul rămânea în esenţă un instrument de guvernare la dispoziţia regelui, dar tot el putea aduce critici la adresa politicii regale şi a miniştrilor, chiar dacă nu îndrăznea să-1 critice pe monarh însuşi.

Atunci când nevoile practice care au adus Parlamentul în existenţă au dispărut, acesta s-a întrunit mult mai rar, o dată la trei ani, în medie, între 1453 (terminarea Războiului de 100 de ani) şi 1509 Membrii care participau la guvernare erau sfătuiţi să cântărească cu grijă informaţiile pe care le vor transmite în comitatele de unde proveneau, pentru că ele influenţau în mod semnificativ opinia pe care supuşii regelui urmau să o adopte. în acest scop erau folosite metode speciale de comunicare, precum şi propagandă.

Regele, curtea şi miniştrii săi rezidau în principal la Westminster, London sau Windsor. Altarul monarhiei engleze se afla la Westminster Abbey, iar Parlamentul se întrunea de obicei la Westminster. Diferitele departamente ale guvernării s-au stabilit treptat, fie la Westminster sau la Londra, acesta din urmă devenit cel mai mare şi mai înstărit oraş. Mai târziu, în epoca evului mediu, Londra a devenit capitala

literaculitera.blogspot.com

nedisputată a regatului în toate sferele, cu excepţia domeniului ecleziastic (a cărui capitală rămânea Westminster).

Caracterul tipic englez al bisericii în Anglia a constituit a doua calitate stabilă şi semnificativă a regatului în evul mediu târziu.

Adoptând doctrina catolică, pe care o împărtăşea împreună cu alte biserici latine, Anglia accepta ideea conform căreia această biserică universală, condusă de Papa de la Roma, părintele său spiritual, era constituită dintr-o familie de biserici individuale, fiecare cu autonomie şi caracter propriu. Spiritul englez al bisericii a devenit mai pronunţat spre sfârşitul evului mediu, drept dimensiune ecleziastică a naţiunii engleze. Acest fapt era datorat limbii engleze, precum şi experienţei unice trăite de poporul englez, în mare măsură tradiţiilor şi legilor engleze, ce formau cadrul în care trăia populaţia de secole. începând din anul 1307, rolul Papei în organizarea administrarea bisericii engleze, sau chiar în numirea episcopilor a început să fie din ce în ce. mai puţin dorit. Majoritatea papilor din secolul al XlV-lea erau născuţi în Franţa, iar între 1308-1378 aceştia au locuit la Avignon, unde exista pericolul ca ei să intre sub patronajul şi influenţa directă a regilor Franţei. Doar un singur papă fusese englez (la jumătatea secolului al XII-lea) şi nici unul nu a vizitat Anglia, lucru ce a rămas valabil până în anul 1982.

Răspândirea cititului şi scrisului, precum şi utilizarea crescândă a limbii engleze au fost dezvoltări paralele în secolele al XlV-lea şi al XVlea. Ele erau fenomene simptomatice pentru dezvoltarea unei conştiinţe engleze în legătură cu afacerile publice ale regatului, reflectând totodată sentimente de patriotism şi de afiliere la o naţiune.

Un indiciu general în ceea ce priveşte transformările survenite în societatea engleză este oferit de compararea detaliilor celor două răscoale importante din Evul Mediu Târziu: Răscoala Ţăranilor (1381) şi Rebeliunea lui John Cade (John Cade's Rebellion-1450). In anul 1381 plângerile ţărănimii din Kent şi Essex au fost prezentate regelui oral, aşa cum s-a făcut comunicarea între rege şi revoltaţi pe tot parcursul răscoalei. Douăzeci de ani mai târziu, cererile adepţilor lui Cade au fost redactate, în câteva versiuni care au circulat printre rebeli. Erau documente lungi, cu argumente consistente şi coerente, exprimate în limba engleză, chiar dacă aceasta avea un iz colocvial.

Sir Thomas More estima cu entuziasm, la începutul secolului al XVT-lea, faptul că 50% dintre englezi ştiau să citească şi să scrie.

Lumea literată era din ce în ce mai mult o lume engleză. Facilitatea de a vorbi şi de a înţelege limba franceză (deci şi de a o citi sau scrie) era în declin înainte de sfârşitul secolului al XlV-lea. Chiar şi în chestiuni oficiale, limba engleză devenise cel puţin tot atât de comună ca şi franceza. Discuţiile în Parlament erau purtate de asemenea în limba engleză la jumătatea secolului al XlV-lea.

Realizarea acestei revoluţii culturale a avut la bază motive complexe: patriotismul generat de lungul război cu Franţa, îndemnul dat de Coroană şi de nobilime, participarea supuşilor vorbitori de limbă engleză în afacerile regatului, mai puţin în Parlament.

Problema dialectelor regionale a fost depăşită datorită folosirii extensive a limbii scrise pentru comunicări oficiale pe întreg teritoriul regatului în timpul primei jumătăţi a secolului al XV-lea. Un alt factor important a fost şi apariţia Londrei, în secolul al XlV-lea, drept capitală a Angliei, având ca centru administrativ subsidiar York-ul, şi Bristol-ul drept cea de-a doua metropolă comercială, fiecare dintre ele

dezvoltând un dialect ce avea să devină, inevitabil, comprehensibil pentru ceilalţi, fuzionând în cele din urmă în engleza standard.

Engleza devenise limba unui popor nu cucerit, ci cuceritor.

Chaucer s-a impus ca cel mai important scriitor medieval, bucurânduse de patronajul păturii înstărite şi influente.

Atâta timp cât Anglia fusese condusă de duci normanzi, şi baronii anglo-normanzi deţinuseră terenuri pe ambele laturi ale Canalului, la fel cum alţii avuseseră proprietăţi atât în Anglia cât şi în Scoţia, fusese imposibil pentru elita conducătoare să se considere exclusiv engleză.

Acest lucru a devenit posibil odată ce Normandia şi^Anjou au fost preluate de francezi şi cedate oficial de către Anglia în anul 1259. Regii englezi, începând cu Edward I, dovedeau un spirit din ce în ce mai englez, într-adevăr, Henry al VI-lea, în timpul domniei sale de 39 de ani, nu a vizitat niciodată Scoţia sau Irlanda.

Sentimentul apartenenţei la o singură naţiune nu a venit brusc.

Confruntările englezilor cu diferite civilizaţii, rase şi culturi i-au făcut conştienţi de natura lor, de unitatea, tradiţiile şi istoria pe care le împărtăşeau împreună.

literaculitera.blogspot.com