Revista IUVENTA, nr. 11 by Revista IUVENTA

SUMAR 4

EDITORIAL POEZIA-între simțire și rațiune

INTERVIU Primul autoportret al lui Nicolae Tonitza - interviu cu Zoltan Ionescu DREPT ȘI SOCIETATE

10 Does everyone know the (basic) facts of life? MULTICULTURALITATE

16 The Nuer. Social context. Evans Prichard’s interpretation 24 Copains, camarades, amis: nul ne peut vivre sans amitié ARGUMENTATIV 26 ESEU Despre purtarea noastră cu alții sau Mistrețul rănit în orgoliu

31 Magia și cotidianul - poezia ca modus vivendi 34 Cum văd poetul 36 Eu știu că poezia e fir... de tort

DE PĂIANJEN 43 PÂNZĂ „Faust- o tragedie” - Johann Wolfgang Goethe

49 50 51 52 53 54 56

INVITAȚIE LA VIS Cercuri de galben Confuzie Celor din zare Cuvintele unui singuratic Mutanții Noi suntem poezie Ce suntem Poezia - punte de legătură între inimă și minte Be free

FRUMOSULUI 58 COMPOZIȚIA It’s hopeless Desen 33 Poveste cu tăceri Ninsorile știu Furtuni de noapte Lumini albe 64 Învelit în albastru Ego 65 O zi din noi Război 66 Părăsit de MINE

59 60 62 63

REDACȚIA IUVENTA

Redactor-șef Dragoș- Andrei PREUTESCU Redactor-șef adjunct Elena UNGUREANU Editare& Design Irina IVANOV Corector Simona CASAPU Redactori Carmen Ana ROTARU Codruţa RĂBĂGEL Sergiu-Andrei FLONDOR Cornelius Ioana DRĂGAN Simina RENŢEA Ştefania ARGEANU Roxana LIXANDRU Alexandru Daniel LEŞAN Ionuţ BADEA Mădălina POPA Victoria BALTAG Miruna BACALI Foto Oana ROMAN Ina CIOBANU Alexandra MAFTEI Elena MAFTEI Mălina NETCĂ

POEZIA – între simţire şi raţiune

Dragoş-Andrei Preutescu: Distribuţia simţirii şi a raţiunii atunci când vorbim despre poezie cred că se face între poet şi realitatea pe care el o trăieşte. Realitatea oferă imaginea raţiunii, o dezvoltă, pe când poetul este cel ce dă simţire actului real, o metaforizează. Poate fi luat totul ca un joc sau ca o necesitate. Poezia este consecinţa unei cauze ce se găseşte oare între simţire şi raţiune? E posibil să fie aşa. Dacă este să iau în considerare ce spunea Henry David Thoreau că „poezia nu reprezintă altceva decât echilibrul mental al vorbirii”, atunci ideea propusă de mine nu mai poate fi susţinută, doar dacă ne gândim că o posibilă cauză reprezintă echilibrul. Trebuie să se întâmple ceva pentru ca simţirea şi raţiunea să devină poezie. Multe persoane găsesc în a scrie poezii liniştea şi ordinea de care au nevoie, reacţia bazată pe spontaneitatea care critică sau contestă ceva ce este contemporan cu el. Oare poate un poet să depăşească şi limita prezentului, iar prin ceea ce scrie să definească şi ceea ce va fi, nu doar ceea ce este? Elena Ungureanu: Suflul poeziei cucereşte universul uman, de multe ori

strivit de cuvintele mult prea umane. Poezia se naşte ca o vibraţie unică, atemporală, ca un proces sufletesc caracterizat printr-o maximă disponibilitate artistică, printr-o autorelevare în plan subiectiv a unor trăiri artistice latente. Acest proces intrinsec nu poate fi constrâns să se producă, nu se concepe, nu se calculează, nu se alcătuieşte prin căile logicii. El îşi are logica sa proprie, care, bazându-se pe legi psihice, nu este mai puţin natural decât orice logică. Corespunzător legilor vieţii, oricare asemenea „proces sufletesc” pe care îl reprezintă poezia, poartă în sine tendinţa de a se desăvârşi. Această explozie de trăiri şi sentimente transpusă prin intermediul poeziei atrage după sine eliberarea unor energii care se topesc în matca difuză a unor emoţii artistice trecute, prezente şi viitoare. Dragoş-Andrei Preutescu: Ai pus în discuţie două forme ale conceperii poeziei: logica şi desăvârşirea. Eu aşa le văd, chiar dacă ne spui că nu există o logică mai calculată în imaginaţiile poeţilor. Mă gândesc la o celebră operă în versuri scrisă de Walt Whitman, „Song of

myself”, unde e adevărat că poetul caută o cale de desăvârşire. Iată ce spune la un moment dat: „... I permit to speak at every hazard / Nature without check with original energy.” Hazardul este logica naturală, care pare să îi confere loc pentru o mai bună devenire, cunoaştere, înţelegere şi face asta ajutat fiind de realitatea pe care o trăieşte. Îmi permit acum să iau un exemplu şi de logică impusă, pe care se pare că o conteşti în cazul poeţilor şi a poeziilor. Annei Sexton, la recomandarea unui doctor psihiatru, i se cere să scrie poezii, pentru a depăşi stările depresive ce o puteau duce către actul suicidal. În poemul „Admonitions to a special person”, refuză realitatea pe care o trăieşte şi printr-o structură logică transmite mesaje ce dezvăluie adevăruri sub forme metaforice a ceea ce noi vedem, dar nu vrem să înţelegem. Redau doar trei versuri aici: „Watch out for intellect, / because it knows so much it knows nothing / and leaves you hanging upside down.” Ce vreau să punctez aici este că metafora e o logică impusă, pentru că doreşte în primul rând să transmită ceva concret şi poate duce la desăvârşirea poetului, a creatorului sau a cititorului. Nu ştiu dacă se reuşeşte eliberarea de acele „energii” la care ai făcut referire, pentru că Anne Sexton comite suicidul la un moment dat.

Elena Ungureanu: Cazul Annei Sexton de care ai amintit este o excepţie. Structuri poetice, teme, metafore şi simboluri obsedante, afinităţi (s)elective, imagini arhetipale, gramatici şi rime, nu sunt suficiente pentru a depăşi anumite stări depresive. Dimpotrivă, poate fi o modalitate de a accentua aceste stări. De ce? Pentru că poetul este într-un zbucium creator continuu, un însetat după Absolut. Problema cea mai acută pentru el va rămâne mereu determinarea raporturilor dintre Dumnezeu şi lume, dintre existenţa definită ca vremelnicie şi Fiinţa identificată cu Veşnicia. Acestor exigenţe îi este subordonată întreaga sa lume lirică, conturată prin intermediul cuvintelor. „Cuvântul este reminiscent” d e m o n s t ra C o n s t a n t i n N o i c a î n excepţionalul său comentariu la dialogul platonician Cratylos (cf.Platon, Opere, vol.III, E.S.E., 1978). Cine pătrunde în tărâmul poeziei nu poate face abstracţie de energiile remanente ale cuvântului, trepte, în fond, pentru poetul însuşi de urcare / coborâre spre origini. Atunci când cuvântul îşi pierde energiile liturgicsacramentale, atunci Orfeu, cu gestul ultim al deznădejdii, îşi azvârle în haos harfa şi, odată cu ea, se scurge întreaga lume concepută după armonicele muzicii sale. Gestul acesta mitic – cea mai concentrată, mai profundă şi cea mai frumoasă escatalogie din literatura

noastră – este una dintre cele mai grele taine: poetică şi mistică în acelaşi timp. „La baza poeziei se află, întâi de toate, o conştiinţă ce simte violenţa ineluctabilă şi rezistenţa principiului vital.”, nota Mihai Eminescu în caietele sale. Această

conştiinţă devine pe parcursul actului creator un dor mistuitor dupa unitate, plenitudine şi beatitudine, după nepătrunsurile lumii şi după pătrunderea tuturor acestora. Elena UNGUREANU Dragoș-Andrei PREUTESCU

VIVA LA VIDA

omul din oglinda

Primul autoportret al lui Nicolae Tonitza - interviu cu Zoltan Ionescu, în colecţia căruia a fost regăsit acest autoportret -

Despre această lucrare, pe care o considerăm una dintre primele încercări portretistice ale lui Tonitza, nu s-a scris şi nu a fost reprodusă până în prezent în nici o publicaţie. Animaţi de convingerea că ea merită cu prisosinţă să fie studiată şi consemnată, am reluat lungul şi sinuosul drum al vieţii şi creaţiei artistului, spre a stabili câteva repere artistice ale acestui studiu de portret. Nu ne-a fost uşor, mai ales că din perioada de maxim interes pentru noi – primul deceniu al secolului XX – s-au păstrat puţine documente, cum de altfel s-au păstrat şi puţine lucrări din anii de şcoală ai artistului. Multe dintre creaţiile de început ale lui Tonitza s-au pierdut ori stau neştiute prin colecţii particulare, mărturie în acest sens fiind inclusiv pictura de faţă. (Raportul de expertiza al d-nei Dr. Doina Ionescu Reghiş)

Tabloul a aparţinut familiei Grandpierre, colecţionari de artă împătimiţi Revista Iuventa: Înţeleg că aveţi un autoportret semnat Tonitza. Cum aţi intrat în posesia unei picturi atât de valoroase? Zoltan Ionescu: Da, este o moştenire din familia soţiei. L-am primit de la mătuşa soţiei mele, printre mai multe lucruri vechi. Ea era colecţionară, a ieşit la pensie şi noi o mai ajutăm uneori. S-a gândit să ne recompenseze şi ne-a oferit mai multe obiecte, printre care şi această lucrare, căreia nu i-am dat la început importanţă.

RI: Mătuşa soţiei ştia despre originea autoportretului? ZI: Posibil să fi ştiut, dar în ultimii ani nu mai ştia ce are, deoarece din cauza vârstei nu mai ţinea cont de lucruile pe care le deţinea. Fiind dintr-o familie foarte bună, avea multe obiecte de colecţie. De altfel majoritatea membrilor familiei Grandpierre avea acest hobby. RI: Să înţeleg că soţia dumneavoastră are rădăcini franţuzeşti? ZI: Da, familia din partea mamei este de origine franceză. Au fost foarte renumiţi în Ardeal, familie de magistraţi. Şi-au atribuit mai târziu şi numele de Kolosvari, adică „Cluj” în limba maghiară.

omul din oglinda

Am avut impresia că este un portret de proletar, din cauza băştii de pe cap RI: Cum a început istoria Tonitza? ZI: Tabloul nu avea ramă şi l-am depozitat pe un dulap în unul din dormitoare. În urmă cu trei ani, exact în această perioadă, în preajma sărbătorilor de iarnă, la o curăţenie generală, soţia m-a rugat să-l înrămez pentru a-l păstra ca amintire. Nu am vrut pentru că nu mi se părea deloc interesant. Am avut impresia că este un portret de proletar, din cauza băştii de pe cap. L-am aşezat în living, în ideea că o să văd eu ce fac cu el. RI: Cine anume v-a atras atenţia că s-ar putea să fie de fapt un Tonitza original? ZI: Soţia a spus, după ce am dezlipit banda, că portretul este semnat Tonet, dar acest nume nu ne spunea nimic. A văzut semnătura care era ilizibilă, tabloul având o bandă de hârtie lipită împrejur, ca un passepartout. RI: Când anume aţi realizat că Tonet e de fapt Tonitza şi cum anume v-aţi dat seama? ZI: Tot soţia mi-a spus că ar fi semnat Tonitza, dar ea nu ştie ca Tonitza să fi pictat aşa. Ştia de picturile cu ochii rotunzi, opera mai târzie a pictorului.

Apoi ne-au confirmat şi nişte prieteni, că semnătura ar fi Tonitza. RI: Într-adevăr lucrarea a şi fost numită primul autoportret al pictorului. Care a fost reacţia când v-aţi dat seama că aveţi o comoară în colecţie? ZI: Ne-am hotărât să facem expertiza, în momentul în care am văzut în licitaţie la Artmark, un portret de femeie care semăna izbitor ca manieră cu lucrarea noastră. Ne-am bucurat. În primul moment ne-am bucurat, apoi ne-am gândit că deţinem o lucrare valoroasă, nu numai material. Mai ales când experta ne-a confirmat că este o lucrare de început, posibil primul autoportret al pictorului, am fost maguliţi că îl avem şi că noi am descoperit semnătura.

Sper să pot păstra autoportretul pentru fiica mea, Carla-Beatrice

RI: Cât valorează autoportretul în acest moment? ZI: Nu ştiu, nu pot estima. RI: În Ştirea de Cluj citisem despre o estimare de 40 000 de Euro. Credeţi că suma aceasta este corectă? ZI: Nu pot spune. Ziaristul de la Cluj şi-a dat cu parerea. Pentru că nu eu am spus această sumă. Sincer, chiar nu ştiu,

omul din oglinda

probabil preţul va fi stabilit de experţi în cazul unei vânzări la momentul când vom cere acest lucru. RI: Aţi fi dispuşi să vindeţi tabloul într-un viitor apropiat? ZI: În acest moment spun că nu. Sper să-l pot păstra pentru fiica mea, CarlaBeatrice, care acum are 9 ani. RI: De când aţi descoperit că apartine maestrului Tonitza, autoportretul a fost expus public? ZI: A fost publicat în revista România antichităţi şi în alte câteva publicaţii care au preluat ştirea. Acum este la Galeria de Artă din Piteşti.

dumneavoastră? ZI: Avem mai multe lucrări, nu numai de pictură. Ne plac. Dar, într-adevar cele mai multe lucrări sunt de pictură. Avem lucrări din Academia Julien, Şcoala franceză, Şcoala rusă, picturi de BaiaMare, un portret semnat Barabas Miklos, un mare portretist. RI: Care este preferata dumneavoastră din colecţie? ZI: Toate, dar cel mai mult o marină, semnată Lev Lagorio şi o fotografie George Enescu din 1921, cu autograf. RI: Ce apreciaţi în mod special la o imagine, fie ea pictură sau fotografie? ZI: Execuţia lucrării.

RI: Mai aveţi şi alte picturi în colecţia Carmen ROTARU

V Ă Z D U H

drept ,si societate How can we account for the diversity in stated beliefs as to where babies come from? Does everyone know the (basic) facts of life? From little date seeds, great things are born Namibian Proverb (Ukwendu, Jeanne Egbosiuba, African Proverbs on Pregnancy and Birth, online at: http://www.bellaonline.com/articles/art69184.asp, available on 09.12.2012).

he world was always analysed from the binary aspects of its existence: positive/negative, yin/yang, hell/heaven, h u m a n / s u p e r h u m a n , legitimate/illegitimate, good/bad, male/female, life/death, demon/angel etc. Edmund Leach (1969, p.9) finds that „Binary oppositions are intrinsic to the process of human thought. Any description of the world must discriminate categories in the form p is what not p is not”. The basic facts of life (birth, marriage, death) have a very important role in any society, either ancient or modern, and were explored from the binary opposition. This essay will examine one of these basic facts of life, namely birth and babies' origin. In the beginning, an introduction into the topic of babies' origin belief will be made. The following part will present the different views about birth, conception and the anthropologists point of view towards the diversity in stated beliefs as to where babies come from. The last part will conclude the statements mentioned above.

As the anthropologists started exploring different societies from different continents, and they found completely new habits, beliefs, behaviors toward the inhabitants, the issue of conception became a real debate for any researcher in the field – as they find this subject completely unlike with the European knowledge. The theory of procreation has implications for far more than the relation between sexes, for it entails notions of coming-into-being at a wider, more encompassing level (Delaney, 1986, p. 502). Bronislaw Malinowski (1948) in his Magic, Science and Religion, presents the belief of the people from Kiriwina (Trobriand Islands) about babies origin as a reincarnation of ancient spirits from the family (on the matrilineal branch). The spirit of a dead, baloma, after resting a while in Tuma – the spirits land - come back to the world and entering in a woman womb, takes the form of a new human being – through the new born child. The impregnation method is not very clear though. The most common way is through water, when the woman

drept ,si societate

bathe in a river or lake and baloma (which was sitting in water waiting for) choose the woman and make her pregnant (Malinowski: 218). Other beliefs say that the baloma is sitting inside a stone and the impregnation is possible when the woman touches the stone. Moreover, the necessity of sexual intercourse before pregnancy is only because the woman needs to be 'opened-up'. In other words, the biological link between the child and the father doesn't exist. ''It must be clearly understood that social and psychological fatherhood (the sum of all the ties, emotional, legal, economic) is the result of the man's obligations towards his wife, and psychological fatherhood doesn't exist in the mind of the natives'' (Malinowski: 226). In Kiriwina, girls have no sexual restrictions and can have intercourse from six years old with any male they choose: „the unmarried girls from six upwards are generally supposed to practice licence well-high every night. (…) for the native of Kiriwina sexual intercourse is almost as common an occurrence as eating, drinking or sleeping”. Also, there are katuyausi – some expeditions of amorous adventure, „in which the unmarried girls of a village go to another village and there sleep with the youth of that

village. Any single male who fancies one of the girl guests give her (through an intermediary) some small present (a comb, some shell discs or turtle shell rings) which is handed over with the words kam paku. If accepted, the two belong to each other for the night”. As intercourse is not forbidden, the importance of procreation becomes related to the ancestors (baloma is a spirit of a dead relative), but the man who cohabits with the woman. Malinowski finds this belief simply ignorant because the absence of knowledge: „The problem of the ignorance of impregnation is not concerned with the psychology of belief, but with the psychology of knowledge based on observation.'' As for Trobrianders, the children are the reincarnation of an ancestor, for the Kimberley natives (Leach, 1969), the spirit children were created by the Ra i n b o w S e r p e n t ( w h i c h w e r e previously incarnated in animals, birds, fish, reptiles), and they look either like a small child (of a walnut size) or a small red frog. The impregnation is made when one of these enters a woman. They are in the food that her husband gives to her. Once she eats it and become sick, this is a sign she is pregnant. In this situation, the husband of the woman is the social father of the

drept ,si societate

child. „Questioned on the function of sexual intercourse natives admitted that it prepared the way for the entry of the spirit child'' and „the woman 's legally recognized sexual partner has an exclusive status as father of the child'' ( W. E. Roth in Leach, 1969). In the North Central Queensland, the Tully River Blacks natives believe that a woman „begets children because: a) She has been sitting over the fire on which she has roasted a particular species of black bream which must have been given to her by the prospective father , b) she has purposely gone ahunting and caught a certain kind of bullfrog, c) some man may have told her to be in an interesting condition, or d) she may dream of having the child put inside her'' (Leach, 1969, p.87). In Christian religion, three entities contribute at a child conception: the woman, the man and God. Jesus, son of God (sometimes God himself), is born of a mortal virgin, but becomes immortal. The Greek mythology has a similar story: Dionysus, son of Zeus, is born of a mortal virgin (Leach, 1969, p.95). Leach agrees that the myth of Virgin Birth does not imply ignorance of the facts of psychological paternity, but serves to reinforce the dogma that the Virgin's child is the son of God. Doctrines about the possibility of conception without male insemination do not stem from

innocence and ignorance, as E. Leach states in his Genesis as Myth (1969); they are consistent with theological argument of the relationship between gods and men. On the other hand, the potency of conception can be an expression of class status and power – the gods are perfect and powerful, men are imperfect and impotent (Leach, 1969, p.109). Also, in the Roman Imperium, the landlord could have intercourse with any of his slaves as a sign of power and ownership. Moreover, the Christian myth about the Virgin is compatible with a social system based on the patriarchal line, a society in which men never marry into the lower classes, but in which they will take slaves concubines and give their sons the ranks of the elite. Likewise, the mortal Virgin gives birth to the Son of God - immortal who will become a God himself (Jesus being in some cases considered God himself). On the other hand, Delaney states that ''it is God who creates and transmits, Mary is the medium for the manifestation of this creation – she is the one through whom the word became flesh. Her contribution is what makes Jesus human, a person of flesh and blood'' – the Muslim belief. Mary is not imagined as co-creator, her role is secondary, supportive and nurturing. In the Old Testament, man has the whole power on Earth. God is just a

drept ,si societate

mediator and overseer. God punishes men when he sins: '' (... ) The child is born, but dies, as a punishment for David's sin'' (Leach, 1969, p.62), but gives him the whole freedom. Man is God on Earth. No virgins give birth to children, but women with husbands. The most powerful will have the best: daughters seduce their father, sons seduce their mother, brothers kill their brothers for taking their wives or marry their half-sisters etc. The man's blood is the most important on Earth: they will marry with non-foreigners and keep the patrilineal kinship. The origin of the babies is known as a part of the woman, a part of the man and a part of the God. On the other hand, Carol Delaney (1986) in The Meaning of Paternity and the Virgin Birth Debate states his theories drawn during his research in Turkey about the notion of paternity and the fact that the anthropologists didn't understand the meaning of paternity and have distorted the beliefs of others. He concludes: ''(â&#x20AC;Ś) I show that paternity has meant begetting; it has meant the primary and creative role, while maternity has meant nurturing and bearing''. In the Muslim religion, the theory of procreation is clear and simple: 'Women are given to you as fields, go therein and sow you seed' (Sura 2:233, in Delaney, 1986, p.496). The man sees

the woman as a field where he should sow his seed. The seed carries spark of life which is theoretically eternal, but demands that men produce sons to carry it down generations. Delaney says that in Turkey, women continue to bear children until a son is born. The son is the incarnation of the father and the one who can continue the patriline. Moreover, the husband-father is considered the second god after Allah. '' The Muslim family is the miniature of the whole Muslim societyâ&#x20AC;Ś the father and his authority symbolizes that of God in the world (Hossein Nasr in Smith 1980:13, in Delaney, 1986, p. 500). Men are considered to be the creators of children as God is thought to be the Creator of the world (Delaney, idem). In Europe, nowadays are still a lot of myths about the origin of the babies. The most common is that the babies are delivered by a stork. On the boards website I have found another interesting b e l i e f (http://boards.straightdope.com/sdmb/ showthread.php?t=495818): ''I think God makes babies, using a very special magic. They grow in a mummy's tummy. I think God rolls a dice, maybe, that's got hundreds of numbers on it. Each lady has a number, and if that number matches the number that is on the dice that God throws, the lady gets a baby growing in

drept ,si societate

her tummy'' or ''... and then Mommy kissed Daddy, and the angel told the stork, and the stork flew down from heaven, and put the diamond in the cabbage patch, and the diamond turned into a baby!''. (Just wonder if these beliefs are more puerile than the Trobriands natives' beliefs on the children origin.) In Europe there are many known practices to help a woman or man to conceive. From magic elixirs to some special food eaten (as fish, fruits, wine), all these practices are made to help the human being to conceive and not to make some spirits to come by and

impregnate the woman. After all, the science came and even if it cannot give the meaning, it is a resource that can be drawn upon. In procreation, the woman and the man are co-creators and equal partners in this endeavour. As the biological explanation for the origin of babies is very well known and the genetics tell us that the baby has parts taken from mother, father and their ancestors, one single fact remains unsure, namely, the provenience of the soul. Maybe this is the spirit that the Trobriands natives talk about.

Bibliography: Barnes, J.A., 'Gentrix: genitor :: nature : culture'. In J. Goody (ed), The character of kinship, Cambridge University Press, London, 1973. Delaney , C. , 'The meaning of paternity and the virgin birth debate'. Man, 21 (3): 494-513, 1986. Dube , L., 'Seed and earth: The symbolism of biological reproduction and sexual relations of production'. In L. Dube, E. Leacock and S. Ardener (eds), Visibility and power: Essays on women in society and development, Oxford University Press, Oxford, 1986. Leach, R.E., 'Virgin birth', in Genesis as myth and other essays, Johnatan Cape Ltd, London, 1969. Malinowski, M., Baloma; the spirits of the dead in the Trobriand islands. In Magic, science and religion, Free Press, U.K., 1948. Sahlins, M., The use and abuse of biology: An anthropological critique of sociobiology, The University of Michigan Press, USA, 1977. Strathern, A., 'Kinship, descent and locality: some New Guinea Examples'. In J. Goody (ed) The character of kinship, Cambridge University Press, London, 1873. Victoria Baltag Sociologist PhD student, Anthropology, University College London

A bright world

multiculturalitate The Nuer. Social context. Evans Pritchard's interpretation Omnium autem rerum, ex quibus aliquid acquiritur, nihil est agri cultura melius, nihil uberius, nihil dulcius, nihil homini libero dignius. (Of all the occupations in which gain is secured, none is better than agriculture, none more profitable, none more delightful, none more becoming to a freeman.)

Marcus Tullius Cicero (106-43 B.C.) We live in the society. A society made by ourselves, an adaptive mechanism which „maintains its internal harmony as a natural organism is supposed to do” (Dumond, 1968). Although, the society suffered some noticeable changes over the past years. Louis Dumond (1968) agrees that „the comparison of modern with non-modern societies turns into two contrary configurations of value”. A modern society sees a man as an individual, the individual subject as an end in himself while for a non-modern society a man „it is to a large extent the society, the collective man, to which the individual is referred to” (idem). This essay refers to the latter, namely the holistic society. First, a short introduction into anthropology will be shown. Here I will underline the new movements of the social sciences between 1895 (when Emile Durkheim set up the first European

Department of Sociology and published his Rules of the Sociological Method) and 1940 (when the research about the Nuer, by Evans Pritchard was published). In this specific period of time new concepts arose on Sociology, Ethnography and Anthropology. Secondly, I will present the English scientific view among the social in that specific time (1895-1940). Lastly I will underline the work of E. Prichard. The fallowing paragraph will explore Prichard's research about the Nuer. Here I will organize my work into another three short parts: a) Life of survival – where I will present the Nuer's very strong bonds with the environment they live in - the animals , the time and space, ecology; b) Life organization – where I will discuss the political system, the lineage system, the age-set system, and c) Values and symbols, underlying the Nuer's religion, the meaning of sacrifice, ornaments, domestic and war

multiculturalitate

tools, and creation of songs and poetry. The next part of the essay will answer to the question: What E. Prichard understands to be the social among the Nuer? Here I will point out some information related to the division of labour inside Nuer, the structuralism of their society, the new perspective that Prichard evoke with his research on Nuer. In the end, I will conclude the essay with some scientific criticism about Prichard's work and my own personal point of view. The late of XIX century, beginning of XX-s, was a prolific time for the separation and development of sciences. For the social sciences it was a big step forward. Durkheim, Marx and Weber are most cited as the three principal promoters of modern social science. As academic disciplines began to differentiate over the course of the nineteenth century, anthropology grew increasingly distinct from the biological approach of natural history, on the one hand, and from purely historical or literary fields such as Classics, on the other. Anthropology as it emerged amongst the Western colonial powers has generally taken a different path than that in the countries of southern and central Europe. In the former, the encounter with multiple, distinct cultures, often very different in organization and language from those of

Europe, has led to a continuing emphasis on and a receptiveness to certain kinds of cultural relativism. It was a very welcomed period of time for new ideas, evolution, new point of views. In Britain the studies of new human cultures were very well supported as the UK governance needed a better understanding of its colonies. Also, it was about the curiosity of finding out more about other peoples' lives â&#x20AC;&#x201C; so different than the usual one. Another solid example is the USA situation. The necessity of understanding and curiosity for the indigenous people led to the establishment of ethnology as a scientific field , which began to mature early in the XIX century, during the presidency of (1829â&#x20AC;&#x201C;1837). (Jackson was responsible for implementing the Indian Removal Act, the coerced and forced removal of an estimated 100,000 Native Americans during the 1830s to Indian Territory in present-day Oklahoma â&#x20AC;&#x201C; Wikipedia, History of Anthropology). This was the study of human beings - typically people living in colonies. Studying the language, culture, physiology, and artifacts of simple societies was a noticeable improvement into the anthropology, ethnology, ethnography and social understanding. Still at that time in Britain, anthropology was driven by the structural

multiculturalitate functionalism (according to Bronislav Malinowski, the social practices could be directly explained by their ability to satisfy basic biological needs). At Cambridge, as a student, there was another driven anthropologist, RadcliffeBown, who came with his organic theory (Dumond, 1968, p.334): the fundamental units of anthropology were processes of human life and interaction. The function of a practice was just its role in sustaining the overall social structure, insofar as there was a stable social structure (Radcliffe-Brown 1957). In 1950, Evans Pritchard, as an Oxford graduate, famously disavowed the commonly-held view that anthropology was a natural science, arguing instead that it should be grouped amongst the humanities , especially history. He argued that the main issue facing anthropologists was one of translation finding a way to translate one's own thoughts into the world of another culture and thus manage to come to understand it, and then to translate this understanding back so as to explain it to people of one's own culture. Dumond, in the Preface to the French Edition of the Nuer (1968) narrates: “It was only in 1950, in his Marrtet Lecture, that Evans Pritchard exploded the bomb whose fuse had been burning for at least ten years: he rejected the pretensions of social anthropology to be one of the natural sciences, he challenged positivism, and drew logical conclusion,

this time in an extreme form, of the transition from laws of structure”. Prichard's main researches were focused on the understanding of the cultural life of two tribal communities, namely the Zande and the Nuer (Sudan). It was a difficult work to do, he shares that when he entered a cattle camp, he was not only a stranger, but as an enemy, and they seldom tried to conceal their disgust at his presence, refusing to answer to his greetings and even turning away when he addressed them (E. Pritchard, 1940, p. 11). He didn't understand the language and so, agreed that the structuralism of the language is very important in anthropology. The language structuralism was not a new theory though. Ferdinand de Saussure (1857-1913), came to the conclusion that language provides a modal of the World. Dumond himself stated that ”in practice the specialists of any given discipline must and do read in the original language” (1968). Therefore, Prichard tried to learn and understand the Nuer's language through his research. Observing, talking with the Nuers, participating at some social events, Pritchard offered a “contribution to the ethnology of a particular area rather than as a detailed sociological study” and let ”for others to make investigations in the same field and among neighboring people” (E. Pritchard, 1940). This actually happened

multiculturalitate later on, when many researchers studied again the Nuer – I would like only to mention the amazing Nuer Dilemmas of Sharon E. Hutchinson who completed the Prithcard's anthropological monography (marriage, reproduction, symbolism, violence, power etc.) and come with more information on the Nuer adaptation of the new societal challenges imposed or offered. The Nuer live a semi nomadic, pastoral - agricultural life based on raising cattle and horticulture. It seems that their existence lies in a kind of symbiosis with nature and animals. They take care of their cattle the best they can as they use them for different purposes (food, curing, religious sacrifices, art inspiration, household tools etc.). More than that, ”their social idiom is a bovine idiom” and ”the cattle are their dearest possession and they gladly risk their lives to defend their herds” (Pritchard, 1940). The cattle are their friend. A circumstance that determines Nuer movements is the abundance of insect life – so they try to protect their cattle from the mosquitoes and other insects. In some cases, they make fire and smog to drive the insects away from the beasts. Another reason of moving is the lack of water. In the dry season, they step close to rivers where they can fish and water the cattle. The Nuer have a very organized lifestyle. Everything is well structured:

the time of moving from one land to the other, the frequency of growing millet and maize on the same land (they have a horticultural calendar), milking time etc. On the other hand, the organization of life inside the Nuer society is focused on the lineage system, the age-set system and the political system. The kinship lineage is very important: “The bond of cattle between brothers is continued long after each has a home and children on his own…[..] Her grand parents, maternal uncles, paternal and maternal aunts, and even more distant relatives, also receive a portion.” (Pritchard, 1940, p. 17). The adoption procedure which is including the new person into the lineage is also interesting: “he has become a member of the community, [..], the man who captured him becomes his father and his sons become his brothers” (Pritchard, 1940, p. 222). Talking about the age-set system, there are again many rules and laws. For example, the milking is made only by women and uninitiated boys. After initiation, all the men are scheduled in a stratification group based on age. At a specific time, all the male Nuer are initiated from boyhood to manhood: “Their brows are cut to the bone with a small knife, in six long cuts from ear to ear.” (Pritchard, 1940, p. 249). Regarding the political system I will only point out Prichard's note in The Nuer (1940, p. 5): “ Indeed the Nuer

multiculturalitate

have no government and their state might be described as an ordered anarchy. [..] the emergence of prophets, that in them we may perceive the beginnings of political development. Leopard-skin chiefs and prophets are the only ritual specialists who, in our opinion, h a v e a ny p o l i t i c a l i m p o r t a n c e ” (Prithcard, 1940, p. 6). The last point in this part is about values. Values and symbols, underlying the Nuer's religion, the meaning of sacrifice, ornaments, domestic and war tools, creation of songs and poetry. Stating about the religion of Nuer, Pritchard (1956, p. 316) notices that „Nuer religion is pneumatic and theistic”. The basic feature of Nuer religion is the idea of Spirit. The prophet seeks to complete a union with a spirit “that he is no longer himself but the spirit” (idem, p. 318). The Nuer religion and practices are influenced by their whole social life. For the Nuer, God is not only as the father of all people but also under a variety of forms in relation to various groups and persons. Morover, God is a guardian of the social order as well. They believe in a sort of life compensation: for example a cattle is sacrificed for the health of the new young man initiated, or when somebody is sick, at the birth of a first child, or at the birth of twins, when a ghost is troublesome, before a largescale fishing, before war etc. (Pritchard,

1956, p. 198). Despite to the whole order and social structure that the Nuer have it inside the community, they are truly free entities, creative, „brave and gentle people”. Prithard (1950, p. VIII) states: „My warmest thanks are further rendered to the many Nuer who made me their guest and befriended with me. […] I express my general respect for this brave and gentle people”. Nuer sing songs, create poems, sculpt mug figures, paint ornaments, create household and war tools, make human and beasts accessories etc. All the facts that I tried to present about the Nuer, summing up their social life. I dare to say that the mechanical solidarity (E. Durkheim, 1894) it is so clear reflected in the Nuer community. The tribe is a self sufficient entity, they supply their own needs which are produced usually in the household, and the religion values have an important role in the society. Moreover, the whole Nuer population behaves as a big family: „This kinship obligation is acknowledged by all and is generously fulfilled, because it is recognized that the needs of children are the concern of neighbors and relatives, and not of the parents alone” (Pritchard, 1940, p. 21). According to Dumond (1968), „The Nuer opened the way for a trend in contemporary anthropology” and Prichard explored the groups and the relation between the groups analizing a

multiculturalitate

„system of unilineal descent groups without a territorial dimension”. M.G. Smith (On segmentary Lineage System, 1956, p. 64) declares that “ the lineage is governmental and ideological kinship”. Inside the Nuer, the system of the territorial groups, taken as the political system, is in very close relation with the environment, while 'the lineage system has only an indirect connection with it' (Dumond, 1968). Pritchard ironically agreed that „The Beduin Arab has been called the parasite of the camel. With some justice the Nuer might be called the parasite of the cow. [..] but it might be said with equal force that the cow is a parasite of the Nuer, whose lives are spent in ensuring its welfare.” (1940, p. 36) Pritchard analyzed the manifold complementarity between the internal and external faces of society, namely the relation between people and the relation between people and their surroundings. He shows that Nuer existence arises out of their relations. Moreover, „A Nuer identifies himself with a local community and, in doing so, separates himself from other communities of the same kind” (Pritchard, 1940). „The insight is structural”, Dumond agrees, but “The Nuer show that here Evans-Pritchard was not expressing the main current of British social Anthropology” (formed under the auspices of Radcliffe-Brown).

Differentially, for Pritchard the structure contrasts with the laws of social life; he makes a distinction between territorial and political groups on one hand, and descendant groups, namely clans and lineage, on the other hand. There is order without rule, and the ordered anarchy inside Nuer appears as a beginning of a countable literature on the political aspect of the tribal societies. The political lineage is the social for Nuer and Evans- Pritchard underlines this aspect sui generis. As a conclusion, I will state Dumon's opinion in the French version of the Nuer (1968): “Henceforth it is clear, for me at least, that the truly structural perspective is antithetical to the overvaluation of the political”. In The Nuer I saw maybe the best sustainability of using nature and environment. From thousands of years, human beings used the nature and environment as much as they could. They resisted in the World because they adapted to the nature and environment. (This was only in the past, because now, human beings change the nature and environment to make their life better.) The need for having an easier life made humans to search for new lands, to invent new tools, to adapt to other requests. But the Nuer consider that they have the best land ever, and having

multiculturalitate

their cattle as subsistence and friend, adapt their life to them and organize their life around beasts, time, temperature and the environment they had. The nature offered them almost everything they need for their existence and with the social structure they had, life was simple, organized and well structured. According to Maslow pyramid (1943), Nuer could simply satisfy the physiological needs (food, water, breathing, shelter, clothes, sleep), then the safety and security needs (health, family and social stability, the

division of duties inside the community), then the need for love and belonging (friendship, family, intimacy, sense of connection), then the need for selfesteem (confidence, achievement, respect of others) and in the last, the need for self actualization (creativity, spontaneity, experience purpose etc.) â&#x20AC;&#x201C; all their necessities are fulfilled inside the Nuer community and so, this is the reason for keeping their life under a primitive aspect and hardly move on to new things and modern life.

Bibliography: Dickens, Peter, Reconstructing Nature. Alienation, Emancipation and the Division of Labour, London: Routledge, 1996, pp. 1-39. Dumont, Louis, preface to the French edition of The Nuer. Translated by Mary and James Douglas. In J.H.M. Beattie and R.G. Lienhardt (eds) Studies in social anthropology, Oxford: Clarendon Press, 1975, pp. 328-342. Durkheim, Emile, The division of the labour in society, New York: Palgrave, 1984. Hutchinson, Sharon, E., Nuer Dilemmas, London: University of California Press, 1996. Maslow, Abraham H., A theory of human motivation. Psychological Review, 50(4), 370-96. Retrieved from http://psychclassics.yorku.ca/Maslow/motivation.htm, (collected at 30.11.2011) Pritchard, E.E. Evans, Nuer Religion, London: Oxford University Press, 1956. Pritchard, E.E. Evans, The Nuer, Oxford: Oxford University Press, 1940. Smith, M.G., On Segmentary Lineage System, in Journal of the Royal Anthropological Institute, 86 (2): 39,80, 1956, p. 64. Wikipedia, (website), The history of Anthropology, http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_anthropology, (collected 12/10/2012).

Victoria Baltag, Sociologist PhD student, Anthropology, University College London

Perla

multiculturalitate Copains, camarades, amis: nul ne peut vivre sans amitié On ne vit pas seul au monde. Dès le plus jeune âge, les enfants s'entourent de copains qui prennent souvent une partie importante dans leur activité et leurs préoccupations. Est-ce que l'adolescent de nos jours a une certaine difficulté à communiquer avec le milieu familial et il a besoin d'échanger avec d'autres, idées et sentiments? D'un côté, ceux-ci essaient fiévreusement de se convaincre que, somme toute, les adolescents ont toujours été révoltés du manque de communication et que la situation actuelle n'est pas nouvelle. Actuellement, les psycholoques parlent de plus en plus de ce sujet. Ils considèrent que tout cela n'est pas seulement le résultat d'une incomprehénsion, d'une commodité, d'un manque de tolérance. Plus l'âge est avancé, plus on juge les actes des jeunes. Dans le monde des adolescents, c'est l'amitié que règne. Pour cela, il y aura toujours des gens désireux de partager des choses, des sentiments, des idées. En plus, dans une revue pour les ados, on montre qu'on lie l'amitié avec quelqu'un qui a les mêmes goûts que nous, les mêmes passions et que les actes des gens, leur vocabulaire, leur conduite, leur façon de s'habiller, leur

musique ne sont que des manifestations de l'âge, le désir d'être à la mode, de rendre plus évidente leur manière de comprendre l'amitié. De l'autre côté, il ne s'agit pas de refuser l'amitié, il s'agit seulement de ne pas se laisser tromper. Les ados d'aujourd'hui hésitent rarement entre un bon ami et un vrai ami. Dans une émission de télé où le sujet débattu c'était l'adolescence, j'ai eu l'opportunité d'écouter l'opinion d'une personne qui a dit: „Ce qui j'apprécie chez un ami, c'est la sincérité, la bonté, la patience d'écouter surtout quand nos opinions sont contraires, la capacité de penser aux autres, la générosité, la discrétion. Il doit savoir garder un secret, parler lorsqu'il faut et ce qu'il faut. Il doit avoir une forte personnalité et tenir sa parole. Ce sont mes critères pour le choix d'un ami.” Pour tout cela, on se dit que l'amitié joue un rôle formateur dans la construction de la personnalité d'un adolescent. Cependant, il ne faut pas oublier que l'amitié éveille le désir de rêver et d'oublier les soucis de la vie. C'est un véritable refuge de paix et de vérite, l'ingrédient cherché par tous les ados. Pour conclure, il faut préciser que l'amitié c'est la musique de notre vie, de

multiculturalitate

notre temps et de notre espace, qui nous apprend davantage sur nous-mêmes, qui nous rend plus intelligent, plus

sages, plus hereux aussi. Mais il faut n'oublier jamais, „l'amitié sans confiance, c'est une fleur sans parfum.” Elena Ungureanu Redactor-şef adjunct, Revista Iuventa

Ordinary people

eseu argumentativ Despre purtarea noastră cu alţii sau Mistreţul rănit în orgoliu

„Cei mai mulţi oameni sunt aşa de subiectivi, încât nimic nu are pentru ei un „adevărat interes afară de ei înşişi. De aici vine că în tot ce se vorbeşte, ei se gândesc îndată la dânşii şi că orice raport întâmplător cu ceva ce le este personal, fie cât de depărtat, le atrage şi le consumă toată luare-aminte, aşa încât nu mai au nici o înţelegere pentru adevăratul obiect al vorbirii; şi nici argumentele nu au vreo tărie pentru ei, îndată ce sunt în contra interesului sau deşertăciunii lor. De aceea şi sunt aşa de uşor distraşi, atinşi, supăraţi sau ofensaţi, încât, vorbind cu ei despre orişice obiect, nu ne putem îndestul feri de vreo relaţie posibilă, poate nefavorabilă, a celor zise de noi cu prea preţioasa şi prea delicata dumnealor persoană, care se interesează numai de sine însăşi şi de nimic alta. Şi pe când asemenea oameni nu înţeleg şi nu simt ceea ce este adevărat sau frumos sau plin de spirit în vorbele altora, au cea mai gingaşă susceptibilitate pentru tot ce ar putea atinge, fie cât de departe şi indirect, mica lor deşertăciune sau ar putea să se reflecteze în mod nefavorabil asupra mult merituoasei individualităţi a dumnealor. Aşa încât, în uşurinţa lor de a fi vătămaţi, seamănă cu căţeluşii cei mici, cărora le calci pe labă fără să vrei şi ai pe

urmă să le auzi chelălăitul; sau se pot compara cu un bolnav plin de răni, de care trebuie să te fereşti cu cea mai mare luare-aminte să nu-l atingi. Unii merg aşa de departe, încât iau şi cea mai mică umbră de spirit ce o arată cineva în conversaţia cu ei, drept o ofensă, deşi se prefac deocamdată; cel lipsit de experienţă se gândeşte mai pe urmă şi-şi munceşte capul în zadar ca să înţeleagă prin ce şi-a putut atrage ura şi mânia lor. Însă tot aşa de uşor este să-i linguşeşti şi să-i câştigi. De aceea judecata lor este mai totdeauna prevenită şi numai o frază în favoarea partidului sau castei lor, dar nu o judecată obiectivă şi nedreaptă. Cauza a toate aceste este că în ei intenţiunile covârşesc cu mult inteligenţa şi că mintea lor cea slabă este cu totul robită voinţei, de care nu poate scăpa nici pentru un singur moment.” (Arthur Schopenhauer asupra înţelepciunii în viaţă)

Aforisme

A fi vanitos constituie un lucru foarte ruşinos şi lipsit de onoare. O mândrie fadă ce nu ţi-o poţi astâmpăra reprezintă un mare păcat şi totodată un impediment în calea dezvoltării tale ca

eseu argumentativ

individ echilibrat. Putem identifica două forme de orgoliu care nu sunt necesare să se substituie reciproc, pot coexista prosper într-un singur suflet. Prima formă de orgoliu este cea activă, directă, în care cel care dă dovada acestui atribut negativ se mândreşte întro manieră puternic ostentativă cu fiece fleac realizat sau dimpotrivă, cu o realizare importantă. Vă veţi gândi, bine, înţeleg să nu te lauzi cu chestiuni insignifiante, însă a te lăuda cu ceva semnificativ nu poate constitui un păcat sau dacă totuşi îşi însuşeşte acest calificativ, atunci ar trebui să fie încadrat undeva mai jos pe o posibilă scară a intensităţii păcatului, să fie un morav mai lesne tolerat, iar participanţii dialogului ce îl are pe individul orgolios în cauză, să fie mai indulgenţi. În special, veţi spune, dacă măreaţa realizare nu este privită ca atare de către restul lumii. Totuşi, greşeală, această insuficienţă de caracter rămâne damnabilă, iar pentru un om moral, ce aspiră la un echilibru raţional şi sufletesc, nu ar trebui să comporte diferite grade de percepţie. Cel puţin în această situaţie, eroarea de a te î n d e p ă r t a d e ra ţ i u n e ş i d e u n comportament etic este aceeaşi deopotrivă, fie că săvârşeşti greşeala de a te lăuda neîntemeiat, fie că o faci în mod merituos. Având intenţia de a fi partizani ai civismului, nu putem accepta discrepanţe în moralitate, considerând că

un anumit comportament este puţin mai etic decât altul, care probabil, nu este deloc. Fie este în totalitate, fie deloc. Bine, veţi spune, dar toate acestea depind de filtrul de percepţie al moralităţii fiecăruia, de complexitatea trăirilor individuale, de relativismul şi subiectivismul participanţilor. Aşa este, însă să ţinem cont de faptul că ne referim la o moralitate imanentă, lăuntrică, nu una de ochii lumii, dacă persoana în cauză consideră din adâncul sufletului ei că acţiunile întreprinse sunt juste, iar argumentele altora nu aduc nimic nou stării lor intrinseci de justiţie asupra propriului raţionament, atunci putem conchide într-adevăr, că acel individ crede cu tărie în acea expresie a moralităţii şi în valoarea de adevăr a faptelor sale. În ce măsură acea persoană îşi sincronizează logica argumentării cu conceptul de adevăr universal, de altfel indefinibil, nu ne putem pronunţa, nefiind în interesul acestui demers. Nu ne propunem a stabili diferitele grade de adevăr sau a cărui raţiune este mai bună, ci abordăm problema dintr-o perspectivă lăuntrică, unde conchidem a fi adevărată orice aserţiune care provine direct din sufletul emitentului, nefiind viciată de circumstanţe. Odată stabilită perspectiva din care abordăm această temă, să reflectăm asupra următorului fapt: în

eseu argumentativ

care dintre aceste două cazuri procedăm mai puţin greşit – când într-un dialog cu o persoană spunem adevărul pe care îl simţim, cu riscul de a jigni interlocutorul nostru, sau când alegem o atitudine pasivă şi diplomată, afirmând ceea ce nu credem, de fapt. Desigur, veţi spune conform ideilor enunţate anterior, că am fi îndreptăţiţi să ne susţinem cauza, pentru că doar astfel putem fi sinceri cu noi înşine şi doar în felul acesta avem certitudinea de a nu păcătui moral, însă din punct de vedere civic, comitem o i n j u s t i ţ i e f a ţ ă d e i n t e r l o c u t o r, netolerându-i opinia. Omiţând ipoteza ce ar stipula că cel căruia ne adresăm, aduce argumente dinadins împotriva noastră, doar pentru simplul amuzament, putem trage concuzia că stabilim un paradox. Suntem conştienţi de faptul că trebuie să acceptăm şi alte versiuni, diferite de ale noastre, acesta fiind un act condescendent, de cultură socială, însă totodată ne lovim de imposibilitatea de a trece peste principiile noastre, odată atent studiat un răspuns pe care noi îl considerăm adevărat. Având în vedere faptul că noi considerăm judecata noastră ca fiind întocmită pe argumente valide şi inamovibile, am crede că este în interesul celuilalt de a i le prezenta detaliat şi de a încerca a-l convinge de veridicitatea lor, situaţia în care

finalitatea noastră de a-l orienta pe interlocutor către principiile noastre doar de dragul vanităţii fiind exclusă. Gândim că ne putem încredinţa întru totul logicii şi concretului, în ceea ce priveşte tehnica argumentării, fiind conştienţi că acestea sunt pretutindeni constante, precum truismele sau axiomele, însă acesta nu este cazul mereu. Ce putem face cu un interlocutor ale cărui aserţiuni sunt fondate mai mult pe temei emoţional, nefiind de multe ori ancorate în raţiune, ale cărui exemple şi argumente sfidează logica şi pragmatismul şi pe care nu-l putem convinge de raţionamentul său eronat? Cedăm din principii, din validitatea argumentelor, din caracterul moral al judecăţii noastre şi îi îngăduim cauza, tolerând argumentaţia deficitară şi agreând opiniile sale eronate, totodată adâncindu-l în pâsla neverosimilului de care se înconjoară? Avem sau nu dreptul, nu, datoria, de a acţiona şi a insista asupra discuţiei, făcându-l să înţeleagă, separându-l de al său preaiubit subiectivism şi de neţărmurita sa empatie? Cum putem desluşi acest paradox, această dihotomie, în care dacă insistăm asupra raţionamentului valid suntem în concordanţă cu etica, însă prejudiciem relaţia cu interlocutorul, iar dacă ne călcăm peste principii şi dăm dreptate unor argumente emoţionale, îndeplinim actul de constanţă civică, însă ne detaşăm împovărător de sentimentul

eseu argumentativ

de moralitate? Nu putem. De aceea dăm dovadă de orgoliu, acest meschin viciu ce ne întunecă sufletul, ne înnegreşte judecata şi ne ostracizează din punct de vedere social, conturând în noi frustrări şi angoase ale neputinţei. Nu resimţim acest orgoliu sub o formă activă, apoteozând luciditatea propriei noastre argumentări, ci ne este inoculat de către interlocutor, odată cu sfidările, aroganţele neîntemeiate şi judecăţile de valoare eronate ale acestuia. Această a doua formă de orgoliu, pasivă, apare atunci când logica, retorica, pragmatismul, echilibrul, certitudinea, raţiunea, obiectivismul nu sunt îndeajuns pentru receptor, dezminţindu-le prin gesturi sau vorbe persiflatoare. Atunci, acest orgoliu de care dispunem, ne este rănit, iar asemeni unui mistreţ rănit, ne dezlănţuim şi noi la rândul nostru subiectivismul asupra partenerului,

compromiţându-ne atât din punct de vedere social, civic, cât si raţional, moral. Înţelesul acestui demers este vădit şi demn de însuşit, pentru orice persoană echilibrată care doreşte să rămână astfel şi totodată să se bucure de o viaţă socială. Împotrivirea pe temeiuri morale şi principiale, nu atrage altceva decât aneantizare socială şi în cele din urmă şi raţională. Decât să încercăm a ne păstra scrupulozitatea şi a face totodată eforturi de a îndrepta judecata partenerului, situaţie care în majoritatea cazurilor degenerează, privându-ne atât de civism cât şi de etică în cele din urmă, mai bine tolerăm tacit inepţiile altora cu riscul de a rămâne cu conştiinţa încărcată că nu-i săvârşim un bine, însă cu câştigul unei diplomaţii şi cu un raport acţiune-efect mai favorabil. Cu alte cuvinte, suntem împăcaţi cu sufletul, că nu ne vom împăca cu ideea.

Ionuţ BUDA student UBB, Cluj-Napoca

Lost in space

Christmas lights

eseu argumentativ Magia și cotidianul – poezia ca modus vivendi Cotidianul este considerat sinonim

reușește să vadă frumusețe și acolo

cu prozaicul și prin urmare se află la polul

unde la prima vedere ea nu există. Omul

opus față de tot ceea ce ține de poezie.

încearcă să dea un sens hazardului,

Dintotdeauna

fascinat

reușește să transfigureze estetic cele

doi

poli

mai banale și nesemnificative detalii.

„disecarea”

Aici ne reîntâlnim, fie în viața de zi cu zi,

cotidianului pentru a-i revela tainele. În rândurile ce urmează, am să încerc, într-

fie în literatură, cu poezia. Tot în paradigma prozaicului intră

o alcătuire ceva mai neconvențională, să

și relațiile superficiale dintre oameni. Ne

ilustrez ideea transcenderii materialului

spunem

în cotidian cu exemple selectate nu din

vreme și banalități, apoi ne luăm rămas

lirică, ci din proză, dar nu mai puțin

bun cu niște formule lipsite de prea mult

lipsite de poezie. O să observați

sens. Nu reușim să pătrundem dincolo

însă,

întrepătrunderea aparent

m-a

acestor

incompatibili,

ziua,

vorbim

despre

folosesc

de pânza aceea subțire, și totuși atât de

termenul de poezie într-un sens mai larg

opacă, prin care suntem despărțiți.

și nu mă refer atât la poezie ca lirică sau

Întrucât vreau să exemplific această

versuri propriu-zise, cât ca sentiment, ca

transfigurare

filosofie, ca expresie a unor realități mai

(menționată mai sus) prin câteva pasaje

greu

literare, am să amintesc de cuplul Fred –

Weltanschauung. Să-mi fie deci iertată

doamna T. din romanul „Patul lui

jongleria poate pe alocuri derutantă cu

Procust” al lui Camil Petrescu. Doamna

conceptele, pe care sunt gata s-o risc în

T. Îi arată lui Fred un alt mod de a trăi, îi

numele unui demers care sper să

revelează niște adâncimi nebănuite care

rezoneze măcar cu câțiva dintre voi. Când ne gândim la cotidian, ne gândim în

îl sperie și îl împing, în final, la sinucidere. O posibilă explicație ar fi că

primul

rutină,

omul nu e obișnuit să trăiască la un

mecanizare; ne apare în fața ochilor imaginea marelui oraș ca un furnicar

asemenea nivel de adâncime. În roman, procedeele folosite în

uman, așa cum este prezentă în textele

descrierea femeii iubite sunt expresia

expresioniste.

Dar

excelență,

ființă

accesibile,

rând

că

bună

chiar

plictiseală,

omul

estetică

cotidianului

este,

prin

trăirilor interioare care fac să vibreze

creatoare,

care

exteriorul: „Fața ei, care de obicei era

eseu argumentativ absentă

și

gânditoare,

înregistrând

capătă semnificații nebănuite: „Numai

interior și lin cele mai mici nuanțe ale

întâmplarea ne poate apărea ca un

clipei, de îi puteai urmări succesiunea

mesaj.

gândurilor doar pe crisparea ușoară a

necesitate, tot ce e de așteptat și se

buzelor, pe obraji, pe ochii albăstriți ca

repetă zi de zi nu e decât un lucru mut.

trecerea umbrei unui nor pe apă...”, sau,

Numai întâmplarea ne spune ceva. Iar

mai departe: „Frumusețea ei era foarte

noi ne străduim să citim în ea, așa cum

sensibilă la viața interioară, și cred că

citesc țigăncile în figurile desenate de

niciodată n-a fost mai frumoasă ca la vreo câteva luni după începutul iubirii

zațul cafelei pe fundul ceștii.” Importanța dimensiunii estetice

noastre. [...] Și atunci avea ochii intenși,

în cele mai banale circumstanțe este și

dar de o limpezime care făcea ca albul

ea evocată de Kundera în mai multe

corneei (nu era chiar alb, avea ceva din

rânduri:

catifelarea nedefinit verzuie a unei petale

frumosului,

de trandafir alb, căruia i s-a injectat

imprevizibil [...] într-un motiv ce se

artificial culoarea verde...) să dea o

înscrie și rămâne în alcătuirea vieții

impresie de vis.” Celălalt exemplu literar la care

sale. Revine asupra lui, îl repetă, îl modifică și-l dezvoltă, așa cum face

vreau să mă refer este „Insuportabila

compozitorul cu tema sonatei sale. [...]

ușurătate a ființei” de Milan Kundera.

Omul, fără să-și dea seama, își

Doctorul Tomas, unul dintre personajele principale ale romanului, este incapabil de a fi fidel femeii pe care o iubește. Infidelitatea funciară pare a fi de natură biologică, însă pe parcurs se dovedește că în spatele apetitului său se ascunde mai degrabă o motivație metafizică. Tomas dorește să găsească la fiecare femeie irepetabilul, ceea ce o deosebește de celelalte. În afară de acest aspect, se remarcă și rolul înlănțuirii întâmplărilor în desfășurarea romanului. Povestea de dragoste dintre cele două personaje principale este, de altfel, urmarea unei înșiruiri

întâmplări

care,

văzute

separat, sunt irelevante, dar împreună

Tot

„Omul,

petrece

animat

transformă

simțul

evenimentul

eseu argumentativ compune

viața

potrivit

legilor

nicidecum separate printr-o linie clară de

frumosului, chiar și în clipele cele mai

demarcație, ci se întrepătrund. Sacrul se

adânci ale disperării. [...] i se poate

ascunde în profan, în cotidian. Ce altceva

reproșa omului, pe bună dreptate, că e

sunt

orb la aceste întâmplări cotidiene,

întâmplările

păgubind în felul acesta viața de

impresionează, ne fac să râdem cu gura

dimensiunile frumuseții sale.” Această

până la urechi pe stradă, ca niște nebuni,

ultimă afirmație nu este altceva decât

decât

un îndemn la căutarea frumuseții în

cotidian? Ce altceva se întâmplă atunci

cotidian. Începând cu apariția curentului

când constatăm, pentru a mia oară, cât de mică e lumea, sau când ni se întâmplă

post-structuralist

consacrat

lucruri ce ar sfida probabil calculele sau

afirmații-program precum „totul este text”, „totul este literatură”. Eu aș

statisticile unui expert în combinatorică? De aceea, pledez pentru păstrarea

îndrăzni să merg mai departe și să afirm

ochilor

că totul e poezie. Suferința e poezie,

transformarea vieții într-o călătorie în

bucuria e poezie. Sentimentul sacrului

cautarea micilor minuni care așteaptă să

nu e altceva decât poezie. Mircea Eliade

fie

spunea, în „Sacrul și profanul”, că

potențialului poetic care există ciar și în

aceste două dimensiuni nu sunt

rutină, în desfășurarea aparent banală și

s-au

micile

minuni

care

manifestări

larg

ale

deschiși

descoperite.

Iar

zi,

mișcă,

sacrului

și

în

pentru

privința

r e p e t i t i v ă

evenimentelor, înclin să le

dau

dreptate

nenumăraților

scriitori

care spuneau că între viață și literatură nu există

niciun

fel

bariere. Miruna Bacali master Studii Sud-Est Europene la Universitatea „Friedrich Schiller” Jena, Germania

eseu argumentativ

Cum văd eu poetul? „Poetul este cel care te face poet, care te face să visezi, care te determină să scrii, care provoacă, sugerează, declanşează.” -Andrée Chedid-

Veşnic însetat de texte, de opere

discuţii

publice

mediatizate,

de artă, de peisaje, de prieteni. Nu se

prefeţe, activitate de critic, încurajarea

mulţumeşte

tinerilor poeţi. El nu poate concepe

răspândeşte cunoştinţe şi celorlalţi. Nu-i citează doar pe cei consacraţi, ci

scrisul fără un prozelitism tenace în favoarea creaţiei publice. Este fidel

mizează şi pe poeţii tineri, îi ghidează, le

muncii, creaţiei sale şi luptă pentru a-şi

deschide

publică indispensabilă. Militează pentru

dobândi o statură impozantă. Curiozitatea sa ignoră

reviste astfel încât distanţa dintre el şi

prejudecăţile naţionaliste, lingvistice

cel care citeşte să se reducă. Poezia

sau de generaţie. Acceptă influenţele

pentru el nu este doar o colecţie de

sau „contaminările”. Acordă atenţie

texte preţioase sau un mod de a

altruistă şi generoasă textelor celorlalţi

concepe

poeţi, le caută şi le analizează. Acest

să

calea

cunoască,

spre

existenţa,

recunoaştere

mai

ales

practică, un fel de meserie complexă şi

lucru

delicată, care pretinde o confruntare

intelectuală,

neîncetată cu ceilalţi creatori şi publicul.

procesul creator, intuitiv prin natură. De

De aceea nu poate fi despărţită de o

la primele însemne scrise cu ardoare, el

anumită convivialitate şi implică o

simte

răspundere socială. Poezia nu este pentru el un

Cuvintele se sustrag, se împotrivesc şi creează un spaţiu nou care se oferă

hobby, ci o angajare şi o pasiune

fabricantului

durabilă şi încăpăţânată. În numele ei,

poezie

consumă o mare energie în direcţii

neprevăzut,

multiple: învăţământ, citirea şi recitirea a numeroase texte, conducerea de

propriile tergiversări. Poezia nu este doar exersarea

reviste,

creaţie,

unei virtuozităţi gratuite sau căutarea

adunături de lectură cu voce tare,

ineditului în sine. Ea vizează în principal

ateliere

că

înseamnă ci

este

în

şi

doar intuiţie

ucenic

textului. parte din

curtoazie faţă

vrăjitor.

Astfel,

orice

naştere

din

întâmplare,

din

eseu argumentativ

să pună în scenă raportul primitiv al

Chedid spunea că: „am trăit de zece ori

poetului cu adevărul lumii, şi anume cu

în pielea altcuiva.”

partea cea mai nevralgică şi mai

Actul creator produce, din punctul

originală a relaţiei triple care ne leagă

meu de vedere, „o ciudăţenie psihică”.

de ceilalţi, de noi înşine, de lucrurile

Unde se situează eul? Numeroase

concrete înconjurătoare. Imaginarul poetic este înainte de

poeme recurg la „eu” şi dau iluzia unei confesiuni. De fapt, conturile eului sunt

toate spaţial, punctat cu câteva motive

nesigure, greu de surprins. Poetul pare

importante, dintre care se detaşează

să fi fost alungat din propria carapace,

destructurarea,

fărâmiţarea

în care visează să se întoarcă, după o

generalizată a lumii. Realitatea poetului

căutare epuizantă în lume. Eul poate fi

este divizată din totdeauna. Andrée

peste tot, nevăzut dar mereu prezent. Elena Ungureanu Redactor-şef adjunct, Revista Iuventa

eseu argumentativ

Eu ştiu că poezia e fir… de tort Născut la Iaşi (25 iulie 1876), în

parale,

cursurile

Facultăţii

familia magistratului Mihail Constantin

Medicină, Filozofie (va audia cursurile

Codreanu - căsătorit cu Natalia Mîrzescu

acestei

(descendentă a unei prestante familii

prelegeri de filologie română, ţinute de

moldoveneşti, viitorul poet îşi începe

savantul Al. Philippide) şi Teatru (va lua

studiile

germanului

lecţii de artă dramatică la Paris de la

Schenck, apoi la Gimnaziul „Alexandru După

marele actor Sylvain). După debutul editorial cu volumul

Codreanu,

Diafane (1901), Codreanu este redactor

cel

Bun”

absolvirea

Institutul

şi

Liceul

liceului,

Naţional. Mihai

facultăţi),

spirit creator de factură enciclopedică

porneşte

colaboratorul

demersul

unor

călătorii

ziarului

ieşean

Litere

(audiază

„Mişcarea”

revistelor

şi

“Viaţa

deopotrivă,

românească” şi „Flacăra”, apoi profesor

cochetând, pe rând, cu studii în: Drept

de „dicţie, citire expresivă, critică,

(obţine şi o licenţă în acest sens) -

psihologie

remarcabil este faptul că, urmează, în

Conservatorul

ştiinţifice

şi

umane

teatrală de

şi

scenică”

Muzică

şi

Artă

eseu argumentativ

Dramatică din Iaşi. Astfel, Mihai

Pe Mihai Codreanu îl definesc: Codreanu,

preocuparea pentru forma ideală a

considerat drept cel mai prolific sonetist

poemului, ce constituie „o ştiinţă a

român,

contururilor

membru

corespondent

subţiri”

(după

cum

Academiei Române (1942) - a debutat

consemnează Daniel Corbu în prefaţa

în

"Lumea

volumului Piramida Leilor, intitulată

ilustrată" (1891), cu poeziile Sonet şi

sugestiv: Mihai Codreanu, maestrul

Glossă. Titluri ca: Poetul, Rastignire,

sonetului românesc), sculpturalitatea

Requiem

său

lirică, caracterul plastic al versurilor

soarta

„săpate în marmură cu dalta”, cum

damnată a creatorului (regăsită în

însuşi spune, din care rezultă un lirism

versurile: „În glasul tău e suc de

„stăpânit şi rece”, o poezie de mare

mătrăgună”, „Tu-mi eşti deodată leagăn şi sicriu.”), alteori de ipostaza homo

fineţe intelectuală. Poetul ieşean credea în lumina

religiosus - prin raportarea retorică a

inspiraţiei, care facilitează vederea cu

mundanului la divin, la “nemărginire”

ochii minţii (pe care o preferă vederii

(„De ce-ai zvârlit în gol noroi de stele?”,

obişnuite). De altfel, în Mângâierile unui

„De ce sunt mic şi mărginit şi rău?”, „De

orb, spune: „Când Milton, orb, îşi scrie

ce-mi pui crucea minţii în spinare?”)

Paradisul,/Vedea prin întuneric foarte

revista

artistic,

bucureşteană

întregesc definit

imaginarul

uneori

eseu argumentativ

bine.” Ipostazierea sa cu Milton continuă

Creaţiile

aflate

ecou

sub

în sfârşitul sonetului Orbul, publicat în

recognoscibilul

numelui

1955 în „Iaşul literar”: „Lumina n-a vazut demultă vreme, Dar de-ntunericul etern se teme Ca de o vâltoare ce l-ar înghiţi… Şi-atuncea ochii îndreptând spre soare, Deşi nu-l vede, parcă l-ar privi Acum şi-n veci prin bezna viitoare.”

sonetistului român, Mihai Codreanu, surprind, de fiecare dată, lectorul, printr-un nou mesaj liric, printr-o nouă atitudine faţă de logos. Din acest punct de vedere, perspectivele codresciene se întrepătrund

cele

sorginte

argheziană, cumulând, în esenţă, o receptare distinctă a conceptului de

To t o d a t ă ,

acordă

sens

şi

poezie, dar şi a mecanismelor propice

semnificaţie şi celei de-a doua faze ce dă

făuririi ei. Astfel, întâlnim în Testament,

suflu operei poetice: cea raţională -

Ex libris, dar şi în Cum se căleşte fierul,

definită de rigurozitate în elaborarea

Cum

tehnicii, care cere condensarea ideilor şi

deşertăciunii o perpetuare a tradiţiei

sentimentelor într-o manieră precisă.

testamentare,

Într-un Omagiu închinat muzei, surprinde existenţa unui „verb aprins, turnat în

române. O temă cardinală a lirismului

forme reci”.

arghezian este şi poezia autodefinirii,

doarme

diamantul, specifică

Cântecul literaturii

arie tematică în care se înscrie şi Cum se căleşte fierul: Şi-aşa în templul meu cu porţi închise Frumosului i-am închinat discret Şi-nfiorarea caldă de poet, Şi arta rece care-o stăpânise.

Testament,

deschide

volumul

Cuvinte potrivite din 1927. Universul poetic al lui Mihai Codreanu redă, de asemenea, viziunea asupra creaţiei şi rolului artistului, versurile următoare fiind

Cum doarme diamantul: În piept suspinele când se frământă, Pe liră dulce, tot mai dulce cântă... Şi-n melodii durerea-şi ia fiinţă...

edificatoare:

culegător

vise/

„Ca Am

pătimaş cultivat

abstractul în sonet", „Cu mintea sufletul mi l-am călit". În concepţia ambilor poeţi, arta este o formă de transfigurare a realului, idee regăsită în „Am cultivat

Iar gemetele-s armonii pe strune, Căci poezia doarme-n suferinţă, Cum doarme diamantul în cărbune.

abstractul în sonet/ Fiindu-mi silă de banal concret", „Numai aşa am izbutit/ ...vulgara lacrimei exuberanţă", dar şi în „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după

eseu argumentativ

moarte,/ Decât un nume adunat pe o

carte”,

armonizează

susţinută

şi

prin

seriile

frământă,/

lira

dulce"

inefabilul

trăirilor,

antinomice: „i-am închinat discret/ Şi-

sesizat şi la nivelul liniei de pauză

nfiorarea caldă de poet,/ Şi arta rece care-o stăpânise", „Ca să schimbăm,

(prezente în Cum doarme diamantul). Cântecul deşertăciunii, ars

acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi

poetica, asemenea celor interpretate

brazda-n calimară", „Făcui din zdrenţe

muguri şi coroane”, „Veninul strâns l-

sonetului codrescian, context în care

am preschimbat în miere,/ Lăsând

versul incipient „Sonetul meu acesta e

întreaga dulcea lui putere" . Aceste

suspin”, alăturat versului final “Reîncep

versuri, alături de metafora diamantului

mereu cântarea mea deşartă”, îmbină,

care

veşnicia

pe fondul unei muzicalităţi subtile,

accepţia

sesizate la nivelul conţinutului, tonul

doarme,

cuvântului,

conturând

amintesc

surprinde

trăsăturile

trece

impersonal cu clocotitoarea lavă din

peste nemărginirea timpului,". În acest

sufletul eului. Efortul creator este vizibil

sens, se instalează un dialog simbolic cu

în evocarea imaginii lui Sisif, prin

lectorul,

exprimarea dorului către senin a eului

eminesciană:

„Numai

dincolo

poetul

spaţiul

supus ireversibilităţii timpului şi prin

temporalităţii.

imaginea infinită a mării, care nu îşi Şi dacă „E miraculos cuvântul!",

poate depăşi ţărmul, la fel cum nici

fiinţa umană poate crea din cuvinte nu

fiinţa umană nu-şi poate transgresa

doar toată natura, din nou, ci şi afectul,

propriul

credinţele, aspiraţiile, năzuinţele. De

poetului se va asemăna acelui visător

asemenea,

elevaţie

care vorbeşte în „limbă de sonete” cu

sprituală, creaţia înnobilează spiritul,

„strigăt de trompete”, aşa cum aprecia

având rol de catharsis: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă." Îndemnul eului creator

criticul literar George Călinescu. Afirmaţia freudiană: „Omului îi

al lui Mihai Codreanu - "Nu te-ngrozi,

trebuie un vis ca să suporte realitatea"

poete, de durere" reiterează "slova de

rezonează

foc " şi "slova făurită" de sorginte

dobândeşte,

argheziană, într-un tablou al artei care

„nimicniciei", unui univers grotesc şi

necesită inspiraţie, migală, "nfiorare

tragic, pe fondul umanităţii decăzute,

caldă"

abandonate efectului primar, definit

şi

formă

„statornică

putere."

destin.

Şi

totuşi,

efectul

în

final,

care

îl

transgresarea

Semnificaţia durerii, cu predilecţie, a

deopotrivă

„razei de mistere", a „suspinelor când

exuberanţă: „o adiere/ Atât de caldă şi

destinul

vulgaritate

şi

eseu argumentativ

de parfumată", „o rază de mistere", "iar

creionat atât la Mihai Codreanu, cât şi la

gemetele-s

strune."

Arghezi, cu miraculozitatea actualităţii,

Apropierea omului de om se realizează

datorate artei, poate şi pentru că, aşa

prin

cum

armonii

întoarcerea

sensibilitate,

aprecia

Baudelaire:

„E

profunzime, adevăr, pasiunea de a

miraculos privilegiu al artei că oribilul,

culege

artistic exprimat, devine frumuseţe."

vise,

în

contextul

dezolant

Ştefania Argeanu studentă, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, specializarea Psihologie, UAIC, Iaşi, http://auraedaile.blogspot.com/

panza de paianjen „150 – Cine preface-n patimă furtuna? Şi-n grave minţi aprinde-amurg molcum? Şi cine floarea primăverii-ntruna Iubitei i-o aşterne-n drum? Cu simple frunze cine-ncunună Valoarea? Cine-asigură concret Olimpul şi zei ţine împreună? Puterea omului ce stă-n poet.” 185 – … Eram în devenire eu, Când în cântarea mea adâncă

Ţîşnea izvorul, nou mereu, Când lumea se-ascundea în ceaţă Şi muguri promiteau minuni, Când flori rupeam din văgăuni Şi văi ce fremătau de viaţă. N-aveam nimic şi-aveam de-ajuns, Nutrind iluzii, de-adevăr pătruns. Dă-mi aprigul avânt al firii, Norocu-adânc şi chin, nevoi, Puterea urii şi-a iubirii, Dă-mi tinereţea înapoi.”

(Johann Wolfgang Goethe – „Faust – o tragedie”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005)

-1Extrasele din poemul dramatic goethean ilustrează aspiraţia omului de aşi depăşi condiţia prin efortul raţiunii, ca şi năzuinţele spiritului de a învinge graniţele temporalului prin cercetare şi cunoaştere, în care se oglindeşte, bineînţeles, reflexul mundan devorat de setea curiozităţii. Ni se dezvăluie treptat, în cheie retorică, de alfel, logosul ca imago mundi, ca sursă a celor două resorturi diametral antagonice din om: materia şi spiritul, simţirea şi gândirea, „puterea urii şi-a iubirii", răul şi binele, „ceaţa" şi „adevărul", profanul şi sacrul. Primele opt versuri zămislesc subtil un specatacol lăuntric dedicat deopotrivă concretului, dimensiunii estetice raţionale („grave minţi", „asigură concret") şi emoţiei, sentimentului de iubire, zvâcnirii clocotinde: „Şi cine floarea primăverii-ntr-

una/ Iubitei i-o aşterne-n drum?", în care se acordă sens preţuirii simplităţii existenţiale „Cu simple frunze cinencunună/Valoarea?". La fiecare căutare de răspuns intervine artistul, el, demiurgul, a cărui menire este de a înnobila furtuna, astfel încât, cu bagheta trăirilor difuzate în cuvinte să o transforme în pasiune, pentru ca, în final, ea să decodifice nu doar sensurile universale, ci mai ales pe cele individuale, personale, intime - „puterea omului ce stă-n poet". Totodată, poezia este patimă, furtună, cunoaşterea concretului, spectacol al vieţii, dar şi o înrâurire de simboluri, cadru în care invocarea mitului exprimă evidenţierea, prin aducerea în prim-plan, a matricei, a imaginii primordiale, imaginea care îşi dobândeşte harul doar prin exteriorizarea

panza de paianjen

vie a cuvintelor dansând cu rost în versuri. Dovezi care îi atribuie lui Faust denumirea de poem de concentraţie enciclopedică sunt şi trimiterile intertextuale: astfel, sesizăm, îndemnul devenirii nietzscheiene („Să devii cel ce eşti!") - „Eram în devenire eu...", dar şi cumulul profunzimii khayyámiene, amintind, evident de poemele persane, Rubaiyate. În acest sens, versurilor goethene: „Când lumea se-ascundea în ceaţă,/ Nutrind iluzii, de-adevăr pătruns (...) Norocu adânc şi chin, nevoi,/ Puterea urii şi-a iubirii" le corespund catrenele semnate de Omar Khayyám: „Credinţa şindoiala, eroare şi-adevăr,/ Ca boaba unei spume, uşoare sunt şi goale. / Opacă sau bogată în irizări de cer, / Această boaba-i chipul şi tâlcul vieţii tale; Atâta duioşie la început. De ce?/ Atâtea dulci alinturi şiatâtea farmece/ În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Şi-acum,/ De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?” C o n s t a t ă m c ă Fa u s t e s t e cercetatorul nemulţumit de cunoştinţele sale despre lume, titanul în al cărui cuget sălăşluiesc două suflete, întruchipând duplicitatea şi superficialitatea formelor fără fond a naturii umane. Prin umare, esenţa superioară a sufletului omenesc capătă vizibilitate doar atunci când eul se cunoaşte pe sine, încercând să întâmpine lumea în totalitatea ei, „ca pe o adevarată planetă,

cu legi proprii de supravieţuire."(Romul Munteanu, Literatura europeană în epoca luminilor, 1971) Referinţe: 1. Yalom, Irvin, Plânsul lui Nietzsche, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2010, p. 378. 2. Khayyám, Omar, Rubaiyate, catrenele XI, XII (format electronic). 3. Munteanu, Romul, Literatura europeană în epoca

luminilor,

Editura

Enciclopedică

Română, Bucureşti, 1971, p.180.

Ştefania Argeanu

-2Fiind obligat să citesc „Faust – o tragedie”, pentru că de multe ori găseam scriitori care citau din această operă, am fost surprins să văd cât de bine reuşeşte Goethe să evidenţieze spiritul omului care stă întotdeauna între un “Mefisto” şi un doctor „Faust”. Nu ştiu acum dacă traducerea în limba română, ce pare foarte ritmată şi cu versuri curgând parcă, este atât de perfectă şi în limba germană. Nu sunt convins dacă voi reuşi o comparaţie, doar dacă voi fi răbdător să învăţ limba germană, ceea ce e puţin probabil. Revenind însă la textul de faţă, selecţia nu a fost făcută întâmplător. Am vrut să redau acele versuri care admit că poetul este un constructor de „Olimp”

panza de paianjen

unde omul şi nemuritorii se întâlnesc pentru a crea frumosul şi universul. A fi poet pare a semăna cu o putere dată omului, dar nu oricărui om. Este acel om care reuşeşte să combine sau să metaforizeze iubirile, invidiile, realităţile, enormităţile lumeşti şi exagerările lacome ale gândurilor noastre. El este cel care „asigură”, „aşterne”, „preface” pentru că are darul de a uni polii opuşi şi contrastele văzute. A doua parte a textului nu propune altceva decât mirajul omului aflat în „devenire”. El există, împărtăşeşte, devine vers sau versuri pentru lumea în care trăieşte, fiindcă ştie că nimic nu e lipsit de iubire, ură, minuni, iluzii. Iluzia este pentru Goethe un adevăr. De ce? Pentru că de multe ori iluzia merge cot la cot cu speranţa sau idealul, iar tinereţea, timpul întotdeauna dorit şi niciodată obţinut, este punctul final al unui destin ce tu îl procuri. Dacă vrei să fii tânăr, trebuie să ştii că în caracterul tău e nevoie de impozantele atitudini ale iubirii şi ale urii. Tinereţea dă această putere. Maturitatea o macină şi o dizolvă în devenire.

-3În „Faust - o tragedie”, toate trăirile care se succed în mesajul poetic duc la intertextualitate. Structura binară a poemului, determinată de „puterea omului” şi „puterea creatorului”, sugerează o relaţie ale cărei conotaţii se regăsesc în adresarea directă: „Cine preface-n patimă furtuna? / Și-n grave minţi aprinde-amurg molcum? / Şi cine floarea primăverii-ntruna / Iubitei i-o aşterne-n drum? / Cu simple frunze cinencunună / Valoarea? Cine-asigură concret / Olimpul şi zei ţine împreună?”. Graţia ritmică şi structura metrică concordă cu năzuinţa spre Absolut, identificată în modul cel mai simplist cu drumul creaţiei şi al iubirii. Această atmosferă se regăseşte şi în repertoriul artistic arghezian. Creaţia lui Goethe exprimă chinul dramatic al unui spirit însetat de cunoaştere, deschis impetuos spre infinitul tinereţii, dar în acelaşi timp, incapabil de a găsi căile şi mijloacele pentru a realiza acest vis. Sufletul captiv intuieşte însă cursul normal al acestui zbucium: „Eram în devenire eu...”.

Dragoş-Andrei Preutescu Elena Ungureanu

panza de paianjen

-4Puterea omului ce stă-n poet răsună pretutindeni şi dintr-o parte în alta a vieţii totul se atinge. Atingi şiamurgul şi furtuna, găseşti întotdeauna în al tău pas iubire, dar şi ură; toate se răsfrâng în cântec prin muguri, flori şi iluzii ale firii. Norocos este acela ce a primit în dar condeiul cu care cucereşte tot în lumea acesta, ba chiar şi zeii din răstimpuri, imaginând atât iubire, cât şi ură. Acela e poetul! Existenţa artistică permite auzirea unor gânduri mari ce trec întotdeauna prin furtuna tomnatică, revin apoi în primăvara dulce ce poate aduce noroc, dar şi iluzii. Cu mintea rătăcită între drumuri sinuoase, poetul are dreptul, vrea şi poate să renunţe la tot ce are în cotidian doar pentru a nota

adânc şi apăsat ale sale clipe de mai mult, lăsând în urma sa cuvântul. Acesta e poetul, trăieşte şi există prin cuvintele culese şi încondeiate care pentru sine înseamnă menirea în lumea ce promite minuni şi le face iluzii. Cuvintele nu sunt perisabile, rămân şi rostesc adevăruri, fapte, drame şi-aventuri ce vor strălucii prin puterea cu care poetul le-a aşternut posterităţii. El nu ascunde mai nimic, ci doar creează dând viaţă unor noi idei. E mulţumit de tot ce are, e mai bogat decât ai săi semeni. El pleacă-vine, plângerâde, construieşte şi dărâmă, fiind singurul stăpân al scrierilor sale. Aşa, el are tot, are de-ajuns pentru a se considera util în aprigul avânt al vieţii.

Codruţa Răbăgel

Running out of time

Miracolul unui anotimp

invitatie , la vis Cercuri de galben Cobolzii se uitau spre strânsul ferestrei, Groase prelingeri de sevă contrasă Îl ispitesc ca vietate; Se sfărâmau cele florilegii cusute cu iederi Din ele se înfiripau reci grauri insulari Cataracte la porţi au năvălit în goană avană S-au învăluit maluri de ţărnă aprinsă Spintecând merii cu cozi împlântate în astre luminiş.

Confuzie

Viţa ierbii cumpănitoare În albie cu ciucuri Ţipăt de dumicare mlădiţei a dat. Surpriza trecutei mărci pe soclu s-a suit, Gângăveşte surâzând liota pricăjită a lor. Nu mai îmbată cu cocteiluri Pe cel băutor al cuprinsului, Râde cu silă scârbitul stăpân, Vreascuri tihneşte în a lui ţeastă Flori putrede şi ţărână cu plastic, Furtună de tablă şi silozuri, Îi împlinesc domnia umană; Rumpere de arbori, În portul primirii, Docuri răzbunătoare cu junghiuri, Dureri ale firii.

invitatie , la vis

Celor din zare Pluteşte lucirea pe creste Vorbind cântăreţilor ascunşi, Uitarea şi căderea de volbură Unduire păsărească vaietă, Din multul cel de odinioară, Strâmb întemeiat de ocară, Palate, ţinuturi de domni şi de fii, Pe cuprinsul ţărânei începute, Va hohoti.

Cuvintele unui singuratic În spaţiul vid coridoare prelungi se arată, În nepriceput şir albastru drepţi pereţi se urmează, Fâşii triunghiulare de moloz, care strivesc timpanele vieţii, pe membrele noastre superioare se prind cu gheare ascuţite, Un univers de dragoni din sălbaticia primordialităţii noastre apar, Pe neguri de gheaţă picioarele lor de pământ oceanic se aşează în cădere neînfricată. În marmora stâncii alboase curge seva de jad înfocat, Se-nfruptă dragonii cei verzi din plăcile tectonice ale codrilor de jăratec, Logos epifanic ne străpunge maţele pline de patos. Ca lăncile războinicilor dintre noi asprele cuvinte au devenit inimi, fiere şi sânge năvălitor peste dealurile de oţel. În salturi măreţe şi jocuri de nou-născut dragonii victorioşi sunt contemplaţi pe măsură, Nespusa dulceaţă a sângelui lor de ceară ucigătoare în gânduri ni s-a înfiripat; Văd pietrele roşii ce-şi mişcă particulele neostoite în dorinţă înăbuşită de tunete vii.

Sclipire vie 50

invitatie , la vis

Mutanţii O oprire din cântecul tău plin de viclenie, Numai atât am avea nevoie în matca împricinuitoare Adunătoare de oase smalţuite de titani. Răpunătorii cerbului pământean! Nevolnice priviri şi căutări de sugrumare a braţelor tale, arbitru pentru mulţime şi indivizi! Înaltă muzică din lupta muntelui pribegit! În surda muntelui simplitate şi singurătate Spăimântate creşteri albinde Se prefac în ţipăt arboros, Plângerea din creştet a fost însutită în cânt. Sordide veacuri ne-a fost lăsat să murim Când ne vom întâlni? Când ne vom întâlni? Poet al vieţilor din umbră ce presari aur mortuar în tulnice nerăbdătoare Când ne vom întâlni? Când ne vom întâlni? Badea Ionuţ Absolvent al stagiului de licenţă şi de master din cadrul Universităţii “Valahia” din Târgovişte, Facultatea de Ştiinţe Umaniste, specializarea Istorie

1000 de ganduri

invitatie , la vis

Noi suntem poezie Mergem pe stradă într-o zi oarecare, suntem prinşi şi ne ţinem strâns legaţi de rutina zilelor, a vieţii proprii şi a societăţii. Vremea e ştearsă, ne gândim că, deşi este începutul iernii, pare mai mult un început de toamnă. Ce ironie a naturii! Mereu există un început. Călcăm alţi paşi sub ai noştri, plutim într-un val de indiferenţă, ne gândim ce să mâncăm în seara asta, ce mai avem de rezolvat pentru a doua zi, pe cine trebuie să mai sunăm. Părem banali şi plini de probleme. Dar nu suntem! Sunt sigură că de multe ori s-a întâmplat să trăiţi într-o zi ca cea descrisă mai sus, dar ceva, la un moment dat, se schimbă. În obisnuinţa clipei, dintr-un anumit motiv se poate întâmpla să vă treziţi cuprinşi de o vrajă şi să conştientizaţi toată frumuseţea din sufletul vostru, din oameni, din toată existenţa şi bineînţeles, din voi. Se produce o trecere de la banal la esenţă, de la gri la alb, care vă curge prin respiraţie şi pori. Este momentul în care simţiţi că faceţi parte din întreg, că fără voi nimic nu ar fi la fel în niciun colţ al lumii, că voi sunteţi schimbarea, aveţi potenţialul, sensibilitatea şi inteligenţa de a face din viaţa voastră o creaţie minunată a propriilor gânduri. În fiecare zi normală avem nevoie să conştientizăm raportarea noastră la noi înşine pentru a deveni apţi să împărtăşim frumosul din noi şi celorlalţi. Ce poate fi mai înălţător decât satisfacţia că aţi bucurat un om printr-o stare care a trecut deja prin sufletul vostru? Lucian Blaga spunea că datoria omului în lume este de a participa la crearea actului de cultură. Consider că, din momentul în care ne raportăm la existenţă ca la un întreg deja creat şi ne definim în el, ne găsim punctul pe care să paşim spre ceea ce suntem cu adevărat, iar poezia nu este altceva decat un mijloc care face legătura între sine şi descoperirea lumii. Deci, poezia există pur şi simplu, ea se defineşte în ceea ce suntem noi, ca oameni. NOI SUNTEM POEZIA. Adunătura de gânduri şi stări manifestate prin iubirea frumosului... prin cuvinte. Asta am simţit eu că trebuie să transmit oamenilor prin publicarea primei mele cărţi. „Asemănări - tu şi cealaltă ea” este o îmbinare de poeme şi gânduri în care mă aplec meditativ asupra întrebărilor existenţiale şi purităţii sufleteşti: viaţa, adevărul, moartea, existenţa unei forţe supreme, destinul. Despre iubire, scriu că: ne doare mereu când ne iubim prea mult, mereu când ne iubim prea puţin. Iubiţi cântecul esenţei vostre şi lăsaţi poezia să fie!

invitatie , la vis

Ne curg prin vene toate fericirile lumii, Toate emoţiile toamnei, Toate suferinţele pământului. Ne trec prin vene toate asupririle, Toate nedreptăţile şi veştedele planuri, Toată boala, toată paranoia Acestei lumi. Ne curge prin vene toată feminitatea, Toată masculinitatea, tot frigul. Ne curg prin vene toate învăţăturile, Toate predicile, toate filozofiile,

Toate ADN-urile, tot sângele vărsat Al omenirii. Toate gândurile pătimaşe, sadice, Tot cerul, tot soarele, toată fiinţa Acestui Univers, Suntem. Ne curgem prin vene unul altuia Şi ne întrebăm de ce nu ştim De ce suferim, Ce suntem?

Mădălina Popa Elevă, Constanţa, http://cealalta-eu.blogspot.com

Frozen lights

invitatie , la vis Poezia - punte de legătură între inimă şi minte

Am citit de curând o povestioară cu tâlc, intitulată „Tâmplarul”, pe care am să v-o redau pe scurt acum: „Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte. Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie. „Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta". „Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata". Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas

cu gura căscată. Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: „Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!" Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într-ale sale. „Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata". "Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit." Am redat această povestire ca o analogie, căci aşa e pentru mine poezia un pod, o legătură diafană între suflete, o împărtăşire cu ceilalţi a propriilor trăiri sublime, o reflectare în cuvinte a profunzimilor interioare. Poezia divin inspirată este cea care crează o punte între inimă şi minte, între simţire şi raţiune, unificându-le, punându-le la unison. Astfel poezia de calitate

invitatie , la vis echilibrează, înalţă, face sufletul să vibreze, aduce armonie, fericire, iubire. Am „răsfoit” o mulţime din poeziile de pe internet de când am creat propriul meu de blog de poezie şi am rămas uluită ce reflectă majoritatea lor - pesimism, depresie, cenuşiu, banal, vulgaritate; după părerea mea aceasta nu e poezie, ci exprimarea în cuvinte întunecate a stărilor mai puţin armonioase pe care oamenii zilelor noastre le trăiesc, gârboviţi fiind de mintea lor plină de griji. Unde şi-au ascuns inima, bucuria de a trăi, fericirea? Astfel de „poezii” crează tensiuni, nu armonie; dezbină, nu unesc; ele nu construiesc poduri, ci adăposturi, garduri, ziduri. Eu una, nu pot citi şi nici nu pot scrie aşa ceva. Şi nici nu vreau, căci e contrar principiilor mele „literare” şi morale. Eu cred în forţa cuvintelor, în ecourile pe care ele le trezesc în inimi, în magia versurilor de dragoste, în rezonanţele benefice pe care le produc în cei care le citesc sau le ascultă. Poezia este pentru mine ceea ce este muzica pentru un muzician, este inspiraţie, este felul şi modul în care eu pot respira aerul unor paradisuri, mă pot îmbăta cu aroma lor şi-l pot transmite mai departe celor care au nevoie de un alt fel de „aer”. Poezia este cântecul inimii, este limbajul ei, al iubirii, este încântarea simţurilor, este simţire, este meditaţie, este tăcerea din spatele cuvintelor. Poezia curge de la Dumnezeu prin poet spre ceilalţi oameni!

Dedic acum cititorilor acestei minunate reviste următoarea poezie: Atingerea poeziei Mă mângâie pe creştet cu alb-strălucitor şuvoiul cuvintelor! În cascade de lumină coboară literele spre inima larg deschisă. Se decantează în potirul inimii, se îmbogăţesc cu nuanţe noi, se colorează anume, se pregătesc pentru întâlnirea cu tine, cititorule, cuvintele ce picură în mine nectarul de Sus! În cascade de lumină se revarsă versurile spre sufletele oamenilor. Ne mângâie pe inimă cu parfum de iubire atingerea rafinată a poeziei! „OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI " (Isaac Newton).

Dr. Simina Renţea Constanţa,www.poeziaiubirii.blogspot.com

invitatie , la vis

Be free Aşadar i-am spus - buzele tale mă condamnă la moarte. O moarte sigură care nu ţine de pamântean, ce ţine de frumos. O moarte pe care o s-o regret că aşa se vrea, că aşa se cere, că aşa e dualismul meu mult ştiut, că aşa cântă cântecul ăsta francez afurisit, că eu mă dizolv în tot şi-n toate, că mă prefac mort şi nu sunt de fapt decât un minuscul poet împărţit prin oraşe răpuse de timp şi de soarte, o moarte a noastră a tuturora în care beţi nu vom mai afla nimic, nici dacă eu am devenit gol la aflarea iubirii adevarate, nici dacă m-am ascuns ruşinat în căuşul albastru al lunii crăpate. Aşadar i-am spus… Cornelius Drăgan Student, UAIC Iaşi

Frozen sky 56

compozitia , frumosului It's hopeless

Sunt confuz. Tot ce este e doar gheara ultimului poet din poveste. Te dezbrac. Te dezvăţ. Tu iubire muritoare, doritoare… strident sparg clipa, mă înverşunez în pielea-mi şi devin ceva ce numai tu ţii... oare? Râd, eu nu ştiu ce am devenit. Sincerul din mine devine tăcut şi uite aşa mai trece o clipă, trec două, timpul meu se sparge, devin una cu pământul, glasurile pe care le aud şi le revoc, totul, dar absolut totul, iubirile mele se fac ca valul, mai iute ca nevăzutul fior al întâiului sărut, devin ceva ce aş mai vrea... şi da tare aş mai vrea… mă prefac că pierd marea din mână... că nisipul meu nu e aici… unde sunt? Plouă… sau nu. Totul e aievea. Asta vrei tu? IUBIRE CE EŞTI CÂTEODATĂ ATÂT DE NEPĂSĂTOARE. Cornelius Drăgan Student, UAIC Iaşi

Captiv

compozitia , frumosului Desen 33 Eşti ca un cuvânt pe care încerc să-l uit dar mocneşti neîncetat în mine iată, suntem liberi să facem orice iubeşte-mă ucide-mă eliberează-mă desprinde-mi uşor toate tristeţile de pe trup o să mă acopăr cu aripile e de ajuns să nu rănim pe nimeni putem să ne ridicăm pe umeri soarele o să ne aruncăm unul în altul n-o să ne audă nimeni, promit o să murim alb o să ne găsească primăvara la un colţ al insomniei o să ne resusciteze dar stelele noastre vor fi deja inundate şi nu va fi nicio urmă de crimă doar cuvintele or să ne vibreze prin umbre noi vom dispărea dincolo de zidul de zori suntem doi orbi care rătăcesc pe cărările deschise de soare să ne cuibărim într-un loc luminos şi să ne otrăvim în tăcere buzele din sărut abia aştept să ne găsească ploaia ca nişte fantome făcând dragoste pe ascuns cu nefericirile noastre azi suntem liberi să facem orice dacă m-ai atinge, ar izbucni din mine amintiri coralii azi aş avea voie să te uit dar eşti cuvântul care mocneşte neîncetat în mine

Lixandru Roxana Elevă, CN „Dinicu Golescu”, Câmpulung, Argeş

compozitia , frumosului Poveste cu tăceri venise vremea de a săvârşi o crimă perfectă unde minutele care se destrămau n-aveau nimic de spus... asfinţise cuvântul sub stele şi soarele se îmbătase şi căzuse-n comă în alte galaxii. luna care-mi adormea încrucişată la piept îmi străpunsese pielea şi-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele pentru că cerul care-i era sprijinit de coloane frânsese piatra lor şi ajunsese în genunchi ca o femeie care plânge şi umbra lui se lăsase uriaşă peste seară. de sub ruinele lui am scos un briceag frunzele se răsuceau; taie venele tăcerii, ai spus, omoară depărtările şi hai să fugim şi te-am ascultat supusă şi naivă cât de firavă-i era epiderma infinitului aşa uşor s-a rănit şi urla ca un şoim şi mai tare-şi înfigea suliţa de negură în pământ, dar te-atinsese moartea îşi râdea printre gene şi mi-ai şoptit că fusese aproape perfect dar rămăsesei gol; dă-mi o parte din tine să mă locuiască, mi-ai zis şi m-am despicat ca un fulger într-o linişte paradisiacă nu-mi vorbise nimeni despre cum o să mor dar ştiam că acolo unde fug n-o să mă întrebe nimeni pe unde am umblat înainte

compozitia , frumosului

tocmai mă strigau ai mei îngeree, îngeree, vino aici, e timpul să dormi dar o parte din mine le răspunse de la o margine de cer improbabil: ne vedem într-o naştere viitoare şi-am căzut printre undele tulburi ale Trecerii omorâsem luna şi auzisem moartea fâlfâindu-şi aripa aproape se întâmplase ceva în ziua aia, nu-mi aduc aminte, dar cred că dimineaţa următoare cunoscusem lumina şi deopotrivă, învăţasem tăcerea. nu mai ştiam nici unul din noi să vorbim.

Lixandru Roxana Elevă, CN „Dinicu Golescu”, Câmpulung, Argeş

Libertate 61

compozitia , frumosului Ninsorile ştiu

ninsorile ştiu. sunt ca un copil fugit de acasă. alerg în nopţile de nesomn goală, ducând pe umeri o libertate imensă şi sar în afara luminii ca-ntr-un ocean mă opresc la marginea lumii şi încep să plâng în hohote nimicuri, să urlu, să sfâşii liniştea ca o cobră regală mă aud stelele, mă pâră singurătăţilor, şi ele mă cheamă înapoi le privesc pieziş, dar apoi totul devine firesc, îmi îngop la infinit secundele în uitare, mă cuibăresc în mine şi-aştept noaptea, să fug

mă descompun rătăcirile, sângerez litere mă salvează totdeauna ninsorile de la răpirea aceasta şi mă ceartă şi lasă gheaţa lor să mă biciuie mă întorc acasă cu vânătăile cuvântului pe trupul gol plec şi revin mereu, până vântul o să-mi sufle curajul de-a fugi în lume, şi-atunci...

Lixandru Roxana Elevă, CN „Dinicu Golescu”, Câmpulung, Argeş

Niciodata singur

compozitia , frumosului Furtuni de noapte când nopţile dau năvală-n gândurile mele îmi laşi cheia dimineţii, strânsă-n palma visului captiv, aşteaptă. stranii căi aleg, fiecare zi ascunsă-n palma ta, strigă după al ei soare năvalnic, de ce-mi cânţi tu? seară amăgită sub un astru rătăcit...

Sergiu-Andrei Flondor

Pasind in reverie

Lumini albe O duminică învelită-n fum O oglindă-n faţa mea zace, De-mi părea rău când tu priveai La cum lumina albă înceta A mai fi pe cerul doborât de timp, Cioburi de sticlă arsă În ochi îmi spărgeam şi pe podea numai sânge, Numai tu, oglindă Numai eu, lumină. Am uitat foc soarelui să-i dau Ochii tăi din nou să-i poarte lumina O duminică tăcută fără glasul tău reapare, Numai tu, oglindă Numai eu, lumină.

compozitia , frumosului Învelit în albastru

ţi-am furat chiar şi ultimii stropi de ploaie nopţi albe învelite-n cer albastru ce mai eu, ce mai astru... ce s-a întâmplat cu zborul păsărilor chiar şi ultimele stele ascundeau frica zilelor cu soare ce mai tu, ce mai vreme... ne-am rupt chiar şi ultimele fărâme de tandreţe poze umbrite de timpul necruţător ce mai noi, ce mai sete...

Ego

exuberant în lanţuri de rugină sunete izbesc în carne, deasupra noului meu ego, dureri dispersate, ploi dezlănţuite îngroapă pumnalul în sărutul dulce al viselor împlinite, de bariere întrecute, de zile salvate Ego, supunere, cine mă ascultă? Eliberare, dublură, plumbul din picioare, prins într-un zid vechi de o mie de ani sunt actorul propriei mele piese de teatru, asemenea unui magician scoţi asul din mânecă, respiri din nou, e ceva mai presus decât nobila plăcere a timpului? un zâmbet dispreţuitor înveleşte calea, spre grădina crinilor albi păşeşti nesigur, un rai numai al tău, o istorie scrisă-n venin ai vrea să plângi, poţi să fugi în zorii reci, ai vrea să rămâi, dar acei ochi tulburi îţi şoptesc întruna: Totul se prăbuşeşte sub privirea-ţi neputincioasă. insecte vânzolesc prin iarba cristalină, mai poţi vedea doar c-ai fost construit ca să distrugi şi priveşti adânc în cerul putred. Arată-mi ceea ce vezi la atingerea ploilor, dă-mi ceea ce noaptea-ţi ascunde-n palmele eroilor.

Sergiu-Andrei Flondor

compozitia , frumosului O zi din noi

Luna calc-aceleaşi dealuri Însa nimeni n-o ia-n seamă, Pe alei, îndragostiţii, N-o mai vor şi n-o mai cheamă. Ea şi astazi trece dealul, Trece-n fiecare noapte Numai că de-o vreme, nimeni Versuri nu-i mai spune-n şoapte. Nu mai poate să-mprumute Din privire tinereţe Nici căldura nu găseşte, Nici poeţi s-o mai răsfeţe. Nu mai are azi, de unde Să adune gingăşie Ca la rîndu-i s-o întoarne Tineretului şi mie. Nu-i decît un boţ de gheaţă Care în zadar revarsă Raze de argint în noapte Peste lume, ca o farsă… Doar un tanc îşi mai ridică Fruntea căutînd spre cer Pentru el, ea mai păstrează Tinereţe şi… mister.

Război

Au dezertat speranţele hulite, De nopţi păstrate-n jurămînt etern, Soldaţi cu puşti din ac de gămălie, Luptînd s-aducă soarele-n infern. Pe strada amintirilor deşarte Mai pîlpîie un felinar Ce triste amintiri în miez de noapte Ce luptă surdă dusă în zadar. Pe mal oştiri debarcă ne-ncetat, Cutremurînd nisipul fin prin unde apăsătoare, Păşind cu pasul mic spre continent, Furnici cu mantii roşii, de ură purtătoare. E un război fără vărsări de sînge Fără scăpare, doar cu prizonieri, Mă ţin închis şi-ndepărtat de lume, Iar strajă mi-s iubirile de ieri.

Alexandru Daniel Leşan

Clear blue 65

compozitia , frumosului PĂRĂSIT de MINE

Au început să mă părăsească visele, Urcă pe o scară spre linia orizontului, M-au părăsit şi puterile, Fug care cum pot spre cei tineri. Se fac nevăzute şi dorinţele, Aleargă ca din tun spre unul mai optimist, Pînă şi legile mele m-au privit în ochi şi mi-au spus „De azi nu te mai poti ghida dupa noi!” Ultimul care a plecat a fost cuvîntul meu, Căutînd pe cineva mai „de cuvînt”... M-am uitat în hol şi nu am mai văzut

decît speranţa, Bătrînă şi obosită de atîta slugărnicie în viaţa mea, I-am spus „şi tu... de ce nu fugi de mine la fel ca ceilalţi?”, Mi-a răspuns: „Dacă plec şi eu stapane... vei sufla în candelă şi vei încuia uşile... Toţi te vor uita”… Toţi mă vor uita... Părăsit de mine…

Alexandru Daniel Leşan

Praf de stele 66

Părerea ta contează!

Dacă te afli printre tinerii dornici de a-şi exprima ideile, de a-şi susţine punctele de vedere, de a-şi face simţită prezenţa în vârtejul ideilor, te aşteptăm cu drag să te alături echipei IUVENTA. Orice articol scris de tine poate contribui la modelarea unui nou reper în rândul tinerilor. Adresa de e-mail revista.iuventa@gmail.com îţi stă la dispoziţie!

De asemenea, dacă doreşti să ne susţii şi să fii alături de noi la startul către un nou drum spre cultură, aşteptăm sugestiile, opiniile tale pe site-ul revistei www.revistaiuventa.ro sau ne poţi contacta la următoarele numere de telefon:

Dragoş-Andrei Preutescu -0740.099.013 – redactor-șef Elena Ungureanu – 0748.350.285 – redactor-şef adjunct