Dansează cu mine by INSEMNE CULTURALE

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Coordonator: Corector: Arhivare: Tehnoredactare: Copertă:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Sofia Sincă Gina Zaharia Gina Zaharia

Maria Ileana Belean

durerea stă culcată pe spate din lutu-i modelat elegant au scăpat doar câteva nopţi care aveau mâinile la piept în formă de cruce ştiu acele nopţi erau prea mici dar destul de încăpătoare încât să cuprindă un doi acele nopţi mai pot să-mi intre sub pielea ridată de sub cearcăne cum putea să fie o noapte aşa albă sinele ei ştia cel mai bine să respire deşi purta stigmatul negrului avea ochii verzi ciorapii roşii şi degetele albe mereu speriate de atingeri acum zac albăstrite cu buzele deschise spre un nicăieri ahotnic cu vise inel când mă trezesc va fi prima zi fără noapte sau urma unei nopţi peste cearşaful unei înserări tu cum mai eşti noapte albă

Maria Ileana Belean

când n-o să mai pot recunoaşte roşul mă întind pe nisipul acoperit de frunze uscate la ce bun că există lumi fără nestăvilite fulgere zilele păşesc în manuscrise le mângâi pe cele atârnate de luceferi sau pe cele îmbrăcate în piele de cerb umbrele lor sunt rare dulci trecătoare vara hibernează în iarnă tropotind pe culcuşuri calde trece din braţul stâng prin cel drept în ierbarul vieţii schimbând poli e ca şi cum rămân muguri pentru urşii culorii albe în iarna fără vară fără început nu mai găseşti urme de roşu gura unui orb nu molipseşte cu blesteme iertarea

Dansează cu mine

timpul se face libelulă în spatele casei în pădurea de salcâmi este singurul loc unde pot atârna eul în crengi aici arde neiertarea cenuşiul poate lua forma unei frunze sau neastâmpărul unei veveriţe astfel încât să treacă prin mine tremurul unei încolţiri mă-nfior orele ocolesc pădurea timpul iese din clipă face pact cu anotimpurile ca şi cum m-ar inventa aştern covor de muguri şi lăstari dacă nu apucă să înflorească se transformă-n licurici de aceea pădurea mea era plină de luminiţe e ca şi cum aş fi de tine doar atinsă sunt rece ar trebui să ştiu că aceasta nu e încă vremea, sau poate este clipa care nu mai are început aştept în tăceri ca timpul să se facă libelulă voi prinde rădăcini în umbra luciului de piatră te port în braţe aproape de focuri cu gândul primului vals lipit de frunte 7

Maria Ileana Belean

prin geamul îngheţat privesc absentă cum ninge încet melancolia dă târcoale colţurilor deoarece nu mai poate intra cu uşurinţă în odaie prinde ideea morţii aşteaptă să păşesc siguranţa dar nu mai ţine am învăţat să privesc cerul plin de stele şuierând veşnicia-n puncte cardinale nu mă atinge nimic aşez pietrele lângă cununi de măr înflorit să le ningă această imitaţie face să curgă în vene albastru strălucirea o aşez pe umeri jos nimicniciile vieţii pălesc în fața liniștii și a focului niciun zgomot nu răzbeşte eiii nu încerca să cauţi trăirea în cărţi n-o vei găsi doar eul aşează câteva nimicuri din univers la picioarele unei idei am uşa deschisă armonia priveşte duios cu milă întrebările îmbolnăvite de lipsa răspunsului printre luceferi eul are sâmburele 8

Dansează cu mine fără de care nu pot râvni veşnicia

Maria Ileana Belean

primesc gândurile tale în pagini înzăpezit va fi drumul de lungi așteptări spinteci duioase pânze precum Iona dar fiecare cu nada sa fiecare cu cercul său albastru în care fluturi se zbat în lanțuri de nuanţe atârn cerul ca pe o eșarfă albă de catargul unei nădejdi să mă simţi parte din umbra ta respir gândurile prind culoare culoarea fluturilor peste palmele sărate ale clipelor las ţipătul sărutul să picteze colţurile abrupte ale sufletului este și acesta un fel de a iubi trecător

Dansează cu mine

cum voi şti dacă această zi este şi a mea sau dacă memoria acestor rânduri îşi va întinde paleta de culori peste desenul unor vase arse ochii sunt ceață în timp ce visurile alunecă pe arcuirea genelor macul roşu al îmbujorării se opreşte pe creştetul buzelor mă întreb dansul fluturilor zborul este un vis menit să deschidă ochii păsării care moare de ce ar vrea să se nască acum tocmai când frunza s-a făcut fulger

Maria Ileana Belean

poate visurile nu fac altceva decât să mute ziua la subsuoara macilor să treacă tremurul stelelor dincolo de anotimpuri flămânde lutul înfloreşte din neastâmpărul izvoarelor mă voi prelungi peste murmurul cailor sălbatici ca să nu-şi schimbe drumul coama întunecată să țină râul pe loc pentru a le putea arăta unde sunt petale poate nu văd dâra lăsată de nechezatul lor nu știu să caut iubitule te las pe tine să duci visul în cuibul lebedei pentru a despuia cenușiul amurgului

Dansează cu mine

multe întrebări s-au lipit de trup chiar nu vezi că sub rana buzelor cuvintele au început să șovăie iar sfârșitul își caută început aștept toate vorbele să se întoarcă în linie dreaptă ca dimineața să alunece ușor ...să-mi spui că sunt frumoasă să nu mă sting trimit blândețea spre cuvinte flămânde să lumineze veșnicia celei mai trecătoare clipe încă nu știu să mă obișnuiesc cu tine iubite

Maria Ileana Belean

e doar poezie mă prinde de mijloc albastrul mimând nerușinat veșnicia de la mine până la tine inele de zale pe cărări ne adorm pașii într-o promisiune o să pun sărutul între malurile gândurilor va rotunji ceața alergarea spre tine dorurile iubite albastrul tău aleargă peste dâre albe înnegrind roua știu primele cuvinte sunt masca de bal las răbdarea să le dea jos de pe albul poemului să le îngroape în țărână sau în zborul veșnic al fluturilor mereu avem de ales sau va rămâne poezie

Dansează cu mine

ai spus că pe partea mea de cer ai desenat o floare albastră și că i-ai împrumutat culoarea dorului din gânduri dar nu e desculță pășesc nesigură prin iarbă nu ating tăcerea caut cu privirea cerul cerul meu sub aripă văd cum se revarsă bătaia inimii și dezgolirea sufletului aș vrea să trec alături de gând amintirile de pe tâmplă peste care să-ți treci căldura albastrului iubite cerul meu are chip de iguană floarea ta împrumută verdele verdele gândurilor mele

Maria Ileana Belean

îmi spui mereu că mă iubești când îți lipsesc cuvintele să fie un altfel de tot nesăgetat curgerea șoaptelor rup margini de cer ca pe o pagină albă pe care privirea ta a așezat (ca un șaman în stare de veghe) lalele plouă încet urlă primăvara i-aud chemarea dincolo de geam privirea-i o să-mi răstoarne evanghelia clipa cu timp cu tot iubite această idee descătușată va străpunge temerile care urcă și coboară pe versantul sânilor plânși de atâta așteptare „te iubesc în verde” intersectându-se cu verdele meu refac marginile rupte ale fostelor așteptări

Dansează cu mine

nu ai fost în grădina viselor noastre mă vedeai printre lalele jocul cu ziua anotimpurilor a început trasând cărarea pașii îți sunt felinare sărutul fâșii le las semn ca Hensel și Gretel ca să nu te pierzi iubite întâmplarea stă atârnată printre flori gingășia lasă pete pe umbra pașilor nătângi nu faci decât să lipești clopote pe cer nu știi să culegi flori nu știi să vezi o să rup o lalea pentru a-ți dărui un sentiment roșul abia născut se înalță printre doruri nu pot ridica privirea nu vreau din ochii mamei evanghelia arde tămâie conștiința îngenuncheată în absida începutului pâlpâie când spre fereastră plutește condorul alb să deseneze primii pași de dans

Maria Ileana Belean

întunericul e singur gândurile tale cu acelaşi gest domol aşează orhideea spre marginea lucarnei aşteaptă momentul potrivit să-i cânt iubite cântecul răsare ciopleşte din taină cumpăna e în vârful plopilor decizia ei mă caută insistent

Dansează cu mine

ar trebui să mă hotărăsc umblu cu ziua sub braţ negăsindu-i locul răsăritul mă arde iar „iubito” îmi strigă ecouri în pliurile noroiului ai spus ca trebuie sa simt fluturi nu tropot sacadat în piept iubite tăcerea de acum nu va mai fi jertfă apusul a îngenuncheat în urma trecerii visului

Maria Ileana Belean

ştiu iubite Dumnezeu a spus: Maia, pune-ţi haine de gală dimineaţa bate mătănii la geam de atâta rouă în jur îngerii se înalţă deschide pumnul mic sa vadă cum arată „iubirea” nu are formă arde, zboară lasă răni înnobilează o vreau ochii mari desprind de pe retină imprevizibilul vis în zori dimineaţa coboară cântând la mandolină

Dansează cu mine

noaptea stă trează pândind la naşteri indecise nu vede că nu ştie să privească păşeşte precaut să nu strivească cântecul care soseşte din cer prin lucarna mică mâna întinsă cerşeşte un pas atingerea dezrădăcinează îndoiala și o face vis pe următoarea treaptă

Maria Ileana Belean

în oglindă ochii încercănaţi îmi dau o palmă amurgul tremură mâine urc treptele albastre și înguste aşteptând ca o șoaptă să-mi treacă peste umeri dezgolindu-i

Dansează cu mine

în jumătatea dimineţii nu mai caut în vestigii de amintiri fulgere si tropote care sapă bezmetic după aripi de lumină pentru a trezi polenul iubirii din primul vers invoc vederea sufletului petrec strofa stelelor hoinare aşez frunze pe crengi mai pun un vers pe strofa nou născută deasupra gândului desenez fluturi la umbra unei hore încinse a unei zbateri iubite las mâna protectoare a lui Proteus să mângâie nou-născutul ultimului vers

Maria Ileana Belean

nu am întârziat vibraţii ale chemării îmi încolăcesc mijlocul nimeni nu mă mai strigă pe nume nu mai intru în labirintul magazinelor de vise oricât de colorat ar fi înțelesul lor am ales de bună voie ca pasul tău să lumineze în fiinţa noastră o orhidee nu are pământ reavăn la rădăcină aşa ajung să mă întreb – ce culoare are realitatea mea Dumnezeu nu-mi răspunde îmi zâmbeşte și tace cum tac zeii

Dansează cu mine

tu vrei să fii numai tu izvor parte de iubire și blestem dar nu noi am trasat linii drepte strejuite de şuierul bătrânilor nu înțelegi iubirea se pierde în adâncul fântânii unde izvorul doarme nu-ți spun te iubesc grâul ar încolți în puncte cardinale iar cerul tău albastru ar înfrunzi în verdele crud culoarea mea iubite îți ascult vocea grăind cuvinte în ploi de vară privirea din urmă a unui mut poate spune mai mult într-un alt răsărit încă odată miruind voi da drumul din palmă zborului

Maria Ileana Belean

în orice clipă ești în orice închidere de ochi imagini adun din priviri din Tu și Eu din trupul tău zăpezi urmele sângerii le topesc sub atingerea sărutului sunt izvorul clipei nu mai vreau să fug iarba ta răstignește noaptea fără a îngropa ziua dintre primăveri tăcerea din altar înfrunzește mă-nfior...

Dansează cu mine

tu scrii umbrei mele scrii cu sângele din altă viață scrii cu piesele unui puzzle care pare a fi nesfârșirea cândva vei începe să invoci culori și anotimpuri invocată de himere sau poate evadată dintr-o altă clipă iubesc trupul tău când rămâne doar cuvânt când sărutu-i doar veșmânt înstrăinat de tine o să mă întorc duminică pe clipe fără patimi fără răpiri cu verde cu tot doar cuvânt să tăcem împreună pentru îmbrățișarea amintirilor care ar fi putut să se nască

Maria Ileana Belean

tu scrii cu umbra mea care ți-e reazăm toiag dar iubite vino să mă vezi în floarea de cais cum tac ușoară ca duioșia dimineții să-nvețe să respire lasă-ți umbra să foșnească până la fructul oprit de pe ram să te ning cu doruri rozalii nu în vis aici acum te fac stăpânul cerului iar când n-am să mai fiu nici măcar umbra unei frunze să nu mă cerți voi fi în dorul umbrei învăț primii pași spre nemurire

Dansează cu mine

primul vals este o duminică răsplată pentru toate absențele anotimpurilor izvoarelor a întins șansele pe creștetul nostru nu mai căutăm sens dimineții în clipe sterile duioșie fluturi atârnați ca pietrele în pieptul unui vis nătâng primul vals este o călătorie într-o lacrimă bolnavă de așteptare în marsupiul stejarului prea înverzit ascultăm acorduri line aici nu mai simțim aerul gri al secundelor iubitule nu mai sunt singură în pielea așteptării unui mâine primii pași de vals se vor înălța deasupra incertitudinii plouă cu verde clarul lunii este mugur

Maria Ileana Belean

un căluț de mare avea steaua lui albastră îi spunea povești o sorbea din ochi vroia să strige să afle toți despre ea au început să treacă clipe zile fapte pe alături până ce steaua s-a apropiat de uitare când și-a adus aminte prin gheața albă era un licăr slab fluturii morții slujeau în jurul ei sclipirea altădată sidefie era ceață căluțul de mare credea că se stinse în smirnă și tămâie se-ntunecă prin oglinda de gheață adevărul e alunecos mângâierea nu seamănă cu nimic la atingere nici cu focul nici cu nisipul ultimele pale de frig se retrag pe cedrul bătrân al nordului e soare prin apa cristalină steaua-și lungește brațele-n adâncuri în palma-i călduță căluțul de mare zace inert masa la care stă albastrul la taifas cu primăvara se surpă a nedumerire 30

Dansează cu mine iubitule stelele mor doar în mintea muritorilor de ce trebuia să mă vezi doar prin gheața albă de azi voi zbura alături de cel care îi va deschide albastrului care a fost sortit să moară ochii dimineților

Maria Ileana Belean

gândul trece spre timpul în care puteam împleti margarete cununa o așezam pe gardul de nuiele bunica spunea că atrage dragostea așteptam o credeam departe de bănuieli după ore zile se usca invariabil și nerăbdarea pălea odată cu ea gândul poartă cu el multe sacoșe într-o mână și în alta roșii cenușii mereu clătinate de adâncimi frica curge în neant irupe în jur doar eu și ea pierdută-n gândirea cu geanta albă pe umăr iubite acum viața are alte măști margarete se reîncarnează absolut în culori duios se reazemă pe colțul buzelor dorul sărutului dulcea-i privire măsoară secundele până la soare nu știam că gândul are fruct în ultima geantă obosită pun câtă lună răsare-n nopți 32

Dansează cu mine apoi îmbrățișăm atingerea cu degetele visului jocul se vindecă

Maria Ileana Belean

de ce lumina clară n-o așezi între noi iubite nu mai împart vorbe cu tine pentru că nu înțelegi melodia care vorbește despre cântec n-o să-ți mai trimit doruri în contul risipirii incerta mea lumină crește spre un alt orizont n-o să mai trezesc agonia clipelor care vor pleca o să-mi torn din nou în pahar așteptarea privirea udă îmi mângâie cărarea când verdele sărutului bate toaca vecerniilor neașteptate parcă aș visa cu un alt început despre nesfârșire

Dansează cu mine

nu pot uita dorurile promise îmi bat sacadat în piept iubite nu pot păși pe drumul vieții fără să-mi amintesc că te iubesc pe la răscrucile trăirii aș rămâne fără chip dacă n-am fi fost împreună știu că uneori trimiți luna printre perdele să se reazăme pe albul torid al sânilor jocul cu lumina îmi vindecă ochii

Maria Ileana Belean

îmi cad din ochi păsări albe verzi albastre ce nu-ți pot atinge nupţiala lumină lângă culorile cărții cenușiul își ține ofrandele în mâini trimiți aripi tăiate de ghilotina încercărilor sterile între noi culorile se deșiră nu știi să faci diferența nu știi să colorezi în nuanțe simplitatea atingerii unei despărțiri nu-i poți schimba drumul de ce ești orb iubite se veștejesc culorile în neputință precum ecoul pe fruntea peșterii

Dansează cu mine

este prea târziu să mai învăț să înțeleg distanța dintre cuvinte mă agăț frenetic de iarbă nu-i găsesc marginea din care să-mi iau țărână să modelez cu sidefiul mâinilor încă o stea însingurată albastră a mea verdele gândului în făptura urmei albastrului tău se oglindește-n ape line nu mai căuta urme în vestigii demult părăsite închegată-n spaimă mă scufund în frica de a nu atinge cerul albastrul e rană deschisă mereu deasupra verdelui

Maria Ileana Belean

nu e nevoie să deschizi umbrela plouă doar gânduri nu pot împăna cerul doar cu o așchie de lemn gingășia orhideei își pleacă fruntea peste genunchii uzi ai frunzei tandru sărutul cu o cădere lină se desprinde din ceață lasă urme sângerii sub tremurul buzelor flacăra se stinge cum să fiu frunză fără lumina ei privirea îmi rămâne încremenită ca un cer în sufletul pietrei orhideea va învăța ce este rugina depărtărilor

Dansează cu mine

între deznădejdi duci amfore cu maci pentru altarul Maiei pentru îngeri fără de faptă bobul de neghină albastru printre zambile și toporași ține sub aripi mâinile noastre unite-n vina alergării celeste dezmierdând vorbele mamei las printre degete să se prelingă atingeri prefăcute-n rubine așteptarea nu mai are pași iubite doar o privire să-mi trimiți și îți voi întinde o crenguță de măr aburind hotărârea mii de scântei vor fi ușa unui schit care ne va sfinți sentimentele șuierul mâinilor pune peste ochi gradenuri de vise acum aici

Maria Ileana Belean

Maia sta chircită lângă zid ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități privirea-i goală se umple de adâncuri albe albastre negre nu le mai putea distinge căldura după sensuri erau doar proaspete șerpi nemișcați pe pământ elegant încovoiau iarba rupând tăceri odată am învățat și eu să aplec iarba în melodii unice muzică de Bach în competiții mereu pierdute Maia știa cel mai bine să stea lângă ziduri mereu în aceeași cămașă neagră picioarele goale speriată de verdele rece mușchi și licheni îi alunecă pe frunte atingerile rochiei de voal și brocart nu o mai recunosc șarpele privește orhideea care-și smulge singură petalele în reverberații de senin cu ce se mai poate măsura nisipul din ziduri

Dansează cu mine

să vii în liniștea nopții în partea ta de noapte culorile se spală-n vin și împing agale întreg târziul înspre răsăritul luminii aștept aștept înainte de miezul nopții când fereastra este întredeschisă spre albul din inimă o sosire mucegaiuri și-au întins tranșee când vei trece pervazul te vei albi vrăjitor subțiat de voaluri fără iluzii căzând în palme nu mai vreau ca mările pe muchii de cuvânt să-și caute umbra nu mai vreau răsuflarea întretăiată în care lăcașuri sacre pe urma unei destăinuiri năruiau altare iubite o să las peste umărul tău să cadă mușchii și lichenii zidului brume și mucegaiuri noi ne vom atinge frunțile albite de ghiocei (chiar dacă sunt amenințate de căderi) cu frunțile cele mai roșii ale merelor nepământene semne mi s-au lipit de trup vreau și eu cântecul aripilor când adun cerneala din coaja merelor știu că sunt vie

Maria Ileana Belean

din temeri a rămas un sunet slab nu-i mai simt greutatea ai reușit să mă îmbraci în alb să pot strânge lumina la piept până nu-i mai rămâne cer voiam peste strigătul arborilor să mut zile să cer iertare anotimpurilor acum ești aici cu zâmbetul celei mai duioase povești-ofrandă pâinea zilei este a mea atât de pură încât pot crede în foamea codrilor și-n nesfârșirea poveștilor o împart cu tine până la ultima înghițitură orice neînțeles ne înălțăm aproape de porțile raiului cu numele iubirii pus cruce în palmă

Dansează cu mine

ajung întrebările să măsoare totul sărutându-mi părintește fruntea Dumnezeu este mereu o trecere niciodată nu s-a oprit ca să-l întreb ce culoare sau gust au tihna cerului există oare un design încrustat în lentile de culoare albastră care ar putea semăna cu nesfârșirea? n-o să mai fiu chinuită cu diferite abordări nu mai vreau va fi doar una limpede care deschide albastrul în palmă când aduce răsăritul din poveste când fuioare torc trăiri în vești colorate țesând cel mai deosebit borangic săgețile șoaptelor își deșiră simțurile în tablou și melodia lunii e stratificată între albul și roșul rugului într-un final pe tâmpla copacului dezosat de frunze uscate adoarme vântul gustul deznădejdii tu nu poți face asta nu știi să asculți dar mai ales cu nepăsare strivești cântecul

Maria Ileana Belean

cea mai frumoasă atingere a darului a fost să descopăr gingășia privirii albastre mai presus de ființă devenind sclavă nu am nevoie să gândesc buzele sunt ecoul spontan al rugii tale iarăși singură contemplu muntele sfântului semn Arunașalla încă păstrează culoarea purpurie acesta este fundalul limpede și luminos al existenței sau ne-existenței punctul de reper imposibil să rezist farmecului său orice aș face oriunde m-aș afla conturul blând rotunjit al crestei sale desenează căderea-n gol albastru adânc strălucitor de stele fără număr se boltește licuricii transformă grădina într-un covor de lumină plutitoare o ultimă privire o figură subțire și dragă întrezărită pentru ultima oară la ultima pâlpâire a felinarului plouă încet urc în Carul Mare și mă scufund în noaptea înmiresmată izgonită dintr-un măr

Dansează cu mine

azi de ziua mea aștept pe alb de gând să-mi trimiți primăvara în dar ca pe o zestre de petale în zadar în tolba-ți plină ai mult albastru dar nu pentru mine m-am avântat cu frenezie peste oceanul magiei unde plecări pline de speranță s-au sfârșit un naufragiu îmi pune norii în sân te-am primit oaspete pe divanul lui Maharișhi ca pe o dimineață senină mă visam Șeherezada să-mi pui ofrande la picioare strălucire-n păr ...tu iubite îmi dai abisuri șuierul corului nocturn doar seamănă cu cel al dimineților doar că este adânc și misterios în neputință în jur se aude alunecarea mătăsoasă a șopârlelor liliecilor zădărniciei de ziua mea cadoul (efectul unei toane a destinului) se năruie are gustul unei toamne pe harta destinului clipa îngălbenește tresărirea din bobocul singur al altarului 45

Maria Ileana Belean

știam eu că va veni și acest moment din prea mult alb această zi prea colorată s-a îndrăgostit de mine în nebuna mai presus de ființa ei m-a făcut sclavă culori deșirate în neștire ale unui timp încremenit într-un singur nume se poate zări uneori calea sfinților știu că tu ai împins culorile cât mai aproape în apele line devin fade mă lepăd în trup de inocența absurdă numai așa pot privi în ochii zeilor un pictor poate reînvia trupul așezat lângă un fir verde nevăzut

Dansează cu mine

zilele alături de umbra ta nu sunt oarecare sunt profilate pe un cer străveziu timidă rup ramuri din ele în sinele lor sunt petale pe care șoaptele s-au așezat fluturi fiecare răsuflare din vocea-ți suavă o strecor în ființă atingând cerurile cu acordul ei contemplu cu privirea neștiutoare mișcări orientări ninse cu praful așteptării vise umbrite de lăstari sădiți foarte des reiau drepturile și cresc nestăpânite peste ape ceruri răsărituri cu mâini prelungite până-n stele înclin sărutul în noaptea de diamant a ochilor tăi copleșiți de albastru împreună vom săruta iarba dimineților prinse-n tâmple iubite vocea ta e un balsam pentru clipe când voi desprinde frunze să-mi fie pleoapă

Maria Ileana Belean

moartea melcului în mugure gândul plutește deasupra mâinii ce ține lăstarul privesc orizontul care zboară nelocuit de începuturi și sfârșituri un zbor pe geana pietrelor un zbor docil înflorește cu alunecarea mâinilor lutul poeziei într-un culcuș de liniște se împletesc muze în seri pare să fie despuiată de rugina cifrei unu lumina se va revărsa-n cascade de duioșie melcul prinde la tâmple infinitul restul zilelor au numerele într-o ordine asemănătoare cu vârstele rugul gândului va ține drumul pe loc până când îmi vei spune că unu și cu unu nu va fi doar un măr de sticlă melcul are același drum fiindcă locuiește acasă

Dansează cu mine

se apropie ora ora de întâlnire mă gătesc și mă așez pe locul cald (ignorând răceala și singurătatea PC-ului) cu mâna pe obrazul tastaturii aștept momentul potrivit să pot trece ecoul dragostei dincolo de ecran emoțiile gâtuie respirația în seara aceasta o să-ți văd chipul chipul pe care clădesc trăsături de fotografie adevăruri contorsionate sau acoperite înadins cu adieri de vise calde până la ora asta mi-am schimbat cameleonic de câteva ori culoarea și chipul gândurilor nu sunt eu știu că-ți place albastrul dar vreau să te joci în șuvițele verzi de pe tâmpla verii ochii care zidesc adevăruri aprind focuri în combustii nevăzute ignoră particule fade dintr-un trup volatil trecător și în acest amurg sângeriu lasă lumina să muște din măr această realitate ignoră legile universului căldura nu poate fi falsă iubite îmbrățișați de parcă eu aș fi tu înțelegem adevăratul sens al florilor nepământene

Maria Ileana Belean

nu știu cine sunt sau ce multe doruri de dor încolțesc nu știu iubirii să aduc ofrande dar îți știu albastrul ochilor vinovați flămânzi iubite ești de vină pentru așezarea bătăilor inimii deasupra sfinților pictați în altar pentru orbirea noastră pentru jertfa tăcerii mi-ai spus că acest drum duce spre veri de aceea l-am ales urc încrezătoare împrăștii scântei încă un pas nu este doar o floare de vară este o poiană în mii de petale simțuri într-un tril haotic aleg alerg nu pot cuprinde adâncurile absolutului durerea fericirii foamea foamea de cuvinte care vor să-și zidească eternitatea în noi este timpul să despici existența ideea de a fi ca pe un fruct să gust pentru prima oara numai așa va coborî copilul din icoană zâmbind 50

Dansează cu mine

unde vezi tu drumul urcând cărările mă strâng o ultimă întindere a duioșiei palisadă a somnului iernii mă ajută să merg pe mijloc nu mă las păcălită de cărări voi înceta să mai cred că albastrul clopotului mă strigă cobor la fântână izvoarele promise aștept (cumpăna adulmecă miezul alb al mărului) până când cineva cu cărările la fel de strâmte va plânge de sete în adâncuri pe scheletul celei mai lungi secete buchetul de flori adie o rugăciune de parcă m-ar proteja de atingerea liliecilor tu – un oarecare – pune pâinea lângă Cina cea de taină

Maria Ileana Belean

nu este nimeni de vină că seara adună urma poveștilor rotunde revin cu aceleași tropote timpul nereușind să-i domolească scânteile nici după zile luni erau așa albe încât și acum intră cu năvală în odaie aș putea să-i ating sariul încă fierbinte pentru încă o clipă iar și iar inspir aceleași tropote aprind pădurile de parcă regele Solomon și-ar petrece sabia peste râsul lor peste curajul de a mai face un pas de a gândi de a mima Maia a fost iubită adâncul privirii ei vocea obedientă năruia ideea de a fi minciuna-i răcea atingerea ochilor nici măcar nu-și dădea seama că se născuse oarbă și că se jucase cu chibrituri că în palmele-i sidefii frica trecerii peste munți și inedit îi era rouă Maia mai lasă PC-ul copiilor le este foame vremea este schimbătoare se anunță secetă sau ploi măcar știe să asculte bătăile din sângele vinului și pâinii

Dansează cu mine

nu-mi este ușor să mă descurc cu atât de multe sensuri potrivnice cuvintele umblă împiedicate am lăsat doar tăcerea-mi să se așeze lângă Muntele Sfântului Semn să mă învețe cum se tace înalt până în adâncimile ochilor binefacerile liniștii senine care doarme pe prispă îmi spune cât de aproape este depărtarea uit pași între mersul de exaltare și târâtul deprimărilor adânci în același punct imposibil de trecut limbajul lăuntric și cel exterior sunt diferite de al tău pentru a putea trasa o linie dreaptă Maharișhi plutește înspre înălțimi olimpiene... ceva din sufletul împietrit al Arunașalei a trecut în chihlimbarul ochilor mei mai presus de gândire firesc ca o moarte sau ca o naștere confruntate cu augusta prezență nu mai sunt doar slăbiciuni mărunte este însuși seninătatea inalterabilă acel vis alb din care nu mai ții minte nimic pentru a lua adevărul din palmă va trebui să ies din cântecul tău să pot curge lin fără a compara înțelepciunea cu viața 53

Maria Ileana Belean strălucitoare ca zăpada caldă ca soarele este clipa conștiinței că sunt este de ajuns doar cu o singură mână pe roata olarului să modelezi ulciorul și să întelegi că salcâmii sunt flori ce-și au cuibul în noi să îngenunchezi în rugăciune doar cuvintelor

Dansează cu mine

abisul poate fi trecut ușor din partea mea iau o cană cu apă misterul cu care se învăluie banalul gest este că ar fi mai fericită dacă ar aduce cu blândețea privirii celălalt mal aproape să-ți număr sclipirile din iris dar în ochii tăi întrebarea e mută încerc să-ți trimit cuvinte tăcânde poate vei citi totuși gândul pe buze urmăm în junglă un drum umbrit care duce spre un loc gol și plin de soare picioarele ni se înfundă în nisipul luxuriant în timp ce cu mâinile pline de răni se cațără înspre floarea de colț însetați flămânzi doar scheletele poartă visul în oase coroana florii se lărgește deasupra noastră ca o umbrelă în sfârșit transfigurați de lumina lăuntrului (care doar pe creștetul munților prinde rădăcini) sorbim apa din aceeași cană îmi iau bocceluța cu amintiri zâmbetul de buzunar - nu mai sunt prizonierul gândurilor triste doar mâna întinsă a lui Proteus înspre un schelet ambulant care-și poartă visul în oase mai poate naște îndoieli

Maria Ileana Belean

profesorul cu rigla în mână conturează o hartă a faptelor în neștiute - se spune că India este cea mai frumoasă nestemată a Coroanei britanice mă desprind din visare și îmi adun gândurile pe buza clepsidrei viața începe din acest punct un perpetuum mobile netezind anii mereu în aceeași direcție: India Muntele Sfântului Semn sunt ore care ar trebui scrise cu litere de aur în calendarul vieții cum ar fi așezarea privirii tale de-a curmezișul drumului scântei luminând dansul fiori conturând imposibilul acest joc poate duce la pierderea drumului care duce spre ființă zbaterea este continuă agonia smulge lumina din ochi caut frânturi de înțelepciune o dumirire din care să pot porni pentru a dezlănțui răspunsul clipelor pereții sunt din lut uscat acoperișul nu mai rezistă vântului în jur spinii din cactuși arată începutul pământului arid oglinda știe apa liniștită a mlaștinii de alături atrage tăcută miruind în ochi de iris petale

Dansează cu mine

doar mâinile noastre printre amintiri se amăgesc cu false trăiri ochii prea obosiți confundă albastrul cu cenușiul cu fiecare cuvânt clipele se ghemuiesc într-un măr pe sticla aburită desenez jucării din amintirea bunicii zborul îmi fulgeră tâmpla iubite ia tu mărul și așază-l în formă de dragoste la margine de drum semn că-i cer iertare primăverii

ultimul dulce din bocceluță este scos la licitație în ritmul izvoarelor de munte de parcă neatingerea s-ar desface în mii de cioburi spini de gheață prea devreme prea ușor prea neînțeles privirea îmi rămâne încremenită spre răsărit din dorința că poate voi zări un senin care să semene cu ochii lui Iisus

Maria Ileana Belean

azi gândul e o apă pe care ard cuvintele nespuse chipuri înțelese greșit voi netezi calea să te poți naște acum când soarele îmi este silabă și lutul bun de modelat o să-ți desenez chipul aproape de rai cu numele căluțului de mare înaripat pe frunte azi voi cultiva promisiuni cu „da” să prindem rădăcini în lumina șoaptelor

Dansează cu mine

reverie te vei întoarce picioarele pline de noroi stau în pădurea de cuvinte nespuse doar sălciile îmi cresc pe umeri răzvrătindu-se la auzul țipătului de bufniță de lilieci ...aștept să-ți trăiești ecoul iubirii care mi-o porți dincolo de râul întoarcerii preferi să privești cum în urmă apa se dizolvă ceața se rotunjește malul se surpă în mână port ramuri de măslin mărul de sticlă stă să cadă fără de păcat

Maria Ileana Belean

tot mai bine este acasă în acel colț din grădină unde salcâmii au foșnet de miere îmi așez hainele cenușii în crengi răzvrătite ca albul să scoată din buzunare fiecare nor îmi plac la nebunie florile de salcâm pentru că seamănă puritate în ochiul cunoașterii gustul dulce îmi amintește de copilărie de vremea când gândurile umblau hai-hui cu zâmbetul atârnat până în călcâi eram mică atât de mică încât mereu eram câte zece în grădină bunica striga: - Maia, joacă-te, joacă-te, zâmbește privirea-I cumpănă întindea plase cenușiul ca să nu-mi atingă obrajii pe gânduri clipele nu mă mai caută amurgul își trece valurile nestingherit peste florile schilodite de mirare tremur frică m-a prins hoața umerii cad nu îmi mai este rouă teama trecerii peste Judecata cea Mare

Dansează cu mine iar și iar izvorârea apei sau poate lacrima îmi atârnă clopote cu limbile tăiate de gâtul incertitudinii

Maria Ileana Belean

sunt acolo când îmi spui că acele broboade albe sunt ploi îți fac semn ca să taci – să nu lași liniștea să treacă dincolo de orizont – taci – pune-ți voaluri și brocarturi corbul cel rău care nu a încăput în fabule să nu-ți fure primăvara din pâine și dorința de a gusta din măr – taci tremurul urlă a nepăsare iau pe furiș mărul roșu îl ascund sub dorință și plec cât de frumos ai fi putut fi ce bine că eşti

Dansează cu mine

urăsc nesfârșirea labirinturilor melodia trece prin tuia cu ochii închiși simte cântecul care a născut neastâmpărul de sub gene sărutul care tremură de frig de dor ...cum voi putea găsi cărarea ta? plouă încet sarea cuvintelor nespuse îți arde fața pentru că așa vrei când stai în cubul tău îngust cerșind la nesfârșire un petec din lună suava melodie își schioapătă notele prin colțurile labirintului iar sufletul respiră rugăciune

Maria Ileana Belean

ard în clipe de gingăşie în urma ta căldura alintului dă-n flăcări misterul buzelor îl închid în şoapte uşa viselor se deschide şi-mi străbate cerul frunţii adiind culori nu te mira iubite că-ţi petrec vioara valurilor acompaniind cerul cu urmele lutului meu este cald zâmbeşte... iţi surâd te dor mă dori şi-n lungul sărutului sădim panseluţe aplec genunchii ca să-nvăţăm cum se clădesc promisiunile orgoliul este somnul adânc care se târăște spre vis primăvara stă în puterea adierii trecătoare în ploi mărunte de păcat din morminte şuierul trecerii întoarce fără privire regretul oare de ce sărutul şovăie?

Dansează cu mine

ce fel de joc este acesta care se îngroapă în unu fără de reguli nu vezi adevărul este pana vântului nuanțele nu seamănă cu nimic nici cu focul nici cu nisipul naufragiază acolo unde sentimentele mor în jocul acesta mi-e groază să deschid ochii mi-e groază să dezlipesc buzele nu știu dacă dau de nisipul Saharei sau de lăstari fără început joc parșiv nu ești zeu nici înălțare nici culoare renunț la tine și o să-ngrop în unu al meu primăvara-n toamnă evadarea reînvie strigarea mărului

Maria Ileana Belean

pentru tăcere îți dau un bănuț când o să știi că mori din iubire două zile din una când vei ști să ieși din cubul tău minuscul o zi din două când vei trage cu un gest încetinit de capătul pădurii până la lună și-napoi vei primi doi bănuți să privești umbra dalb vrăjitor care te urmează tăcută să-i dezvelești umărul sub care inima scrie cu cerneluri de sânge povești dar iubite tenebre ale muțeniei te urmăresc în pagini albe aștepți înfrigurat să-ți scrie altcineva o oarecare poezia de dragoste înainte de a prinde rădăcini pentru trei bănuți o să mori fără culoare în fiecare clipă în pădurea cuvintelor nespuse printre ziduri bănuții se rostogolesc dulce-amar

pier clipe 66

Dansează cu mine în desenul strâns a fericire într-o singură culoare pictez frunze pe copac ale verii file pot reține freamătul din clipe a frunze mereu mă voi desfrunzi pictez inimi tot câte două pe uitare pe alei peste pași frunza copacilor reînvie clipe pe partea inimii unde sentimentul trăiește nedesenat ufff am uitat să pictez viața ...oare ce culoare ar putea avea?

Maria Ileana Belean

îmi spui „iubito” dar sunt ploaie șoptesc când lin când în ropote când tac dar sunt ploaie stropii sunt cuvinte te îmbracă începi să vezi cu mâna departe nu auzi cum se dilată dâre între clipe nu vrea să se nască paiața dar te vindec să încapi în clipa care se va naște ploaia pierde stropii șoptind

Dansează cu mine

doar dacă privesc mărul exist o să spui – și ce dacă vreau Sahara va fi apă zâmbești vreau să trăiesc și toamna care înflorește caișii – e nebună hei tu nu sta cu privirea în jos gândurile nu se întorc mai pure din ecouri exist putem împleti dacă vrei stele dacă razele sunt strâmbe între fluturi și lumânare între cuvinte și toamnă dinspre început și sfârșit nu înseamnă că lumina ar îmbătrâni rămâi un semn pe frunze rugăciunea în care tac devine veacul următor

Maria Ileana Belean

dansează cu mine te port încrustat pe rever să ai grijă de mine de răni nu se lipește nici uitarea în care anotimp vom dansa în care ne-am pierdut pașii care brațe mă ascund în umbra picturilor când unde culorile sângerează dansăm se dezice ritmul de clopoței de moartea fluturilor de zei o singură noapte să ducem iubirea până în zori dansează iubite în cântecul meu atunci voi curge veșnic

Dansează cu mine

jumătate fără chip adevăruri îți atârnă nestingherit de trup un trup atins de treceri efemere sau nu ale unei respirații este un altfel de timp pe care îl atingem cu degetul un aer fierbinte pe buze aburind clipe se alungesc mă rostesc timp după timp cât sunt cât îmi ești urmă un timp cu parfum de duminică un cadou alb între absențe gri aripile-ți atârnă de frica greutății îmi pasă caut sens acestei sărbători care stă ghemuită lângă zid într-un pumn de aer fierbinte peste pielea așteptării ruginii mă ridic deasupra cuibului de praf ca să te pot vedea cât de frumos ești cu aripile ridicate

Maria Ileana Belean

gând târziu de dragoste visul meu așază vorbele cu fața înspre peretele tău o durere în piept de care nu se mai molipsește nimeni eu privire atârnată între da sau nu tu lumina între eu si tu după un somn lung sculptezi aripi sub gene și împingi agale șoapte la nunta florilor de salcâm poteca care urcă șerpuind începe povestea veșnicul tablou rămas mat își vindecă pictura partea mea din tine în acest timp se revarsă la umbra unui măr

Dansează cu mine

vin în fiecare seară nu doar să-ți aud vorbele ci pentru a-mi încălzi odaia culoarea atmosferei e liniștită scăldată într-o frumusețe lăuntrică aproape palpabilă am uitat din cuvinte dar nu am pierdut nimic din influența păcii adâncurile ei au sfărmat coaja gândirii nu voi putea scăpa nici nu vreau cu drumurile noastre suprapuse ceasurile trec peste creștetul pădurii într-un dans în care balerina șoptește partitura – ești frumoasă sub cerul plin de stele puternică în tăcere cu un gest încetinit un semn de binecuvântare trage atingerea peste frunte ulciorul întunecat în căutarea vindecătorului a găsit semnul peste gardul de nuiele mă întind după sâmburele de măr este al meu

Maria Ileana Belean

sub greutatea umărului iarnă sub pleoapa dreaptă toamnă stau în praful magic al verii unde-și revarsă lumina bătăile aripilor mă reazăm de cuvinte rotunde iar ele îmi cântă rup tăcerea ca ruga să ajungă la mine se înfruptă din azi pentru mâine în nisipul fântânii clipele sfâșiate nu se lipesc sunt doar un punct de neghină cu care te joci arată-i luminii timpul minuscul care se stinge poate așa se va sfârși acest joc fără început vei rămâne cu râsul sculptat iar eu desenând pe trotuar inimi voi fi Seherezada a rămas în mine doar praful verii o lumină fără pași

Dansează cu mine

în seara aceasta de marți e tot mai învăluitoare infinitatea înfloririi îi îmbrac haina largă largă ca inima să aibă loc să crească nebună bună rezemată de șoapta petalelor desculță despletită urmez cărarea bătătorită de atâtea încercări renunț la trup precum își pierde muntele duritatea până la flori să fii numai tu peste urmele ultimelor respirații de parcă m-aș hrăni din tăcerea lor ating cu palma vederii floare după floare ochii se vindecă pentru încă un an un unu un dor * până nu demult nu vedeam mâinile întinse ale florilor îmi trimiteai săruturi să-mi hrănească somnul apelor în izvor neliniștii în țărână odaia avea culoarea laptelui bunica supraveghea în liniște din tabloul vechi de unde cobora doar când rătăceam cărarea trasată de ea voit 75

Maria Ileana Belean sau nu * fericirea clipei o petrec prin zale ce strâng restul zilelor acele zile de peste an în care sunt mică mică și doar amintirea florilor albe scoate urmele sărutului bine ascuns în tulpini mi-o aşează pe frunte și cheamă toți fluturii să-mi cânte până izvoarele își pierd rădăcina din ochi am început să văd cu degetele prin oglinda florilor

Dansează cu mine

am pregătit asta pentru tine într-una din nopțile acelea tuciurii care-și lungeau clipele rele până-n bocanci lipește una din fotografiile mele pe retina ochiului care mă uită cu ramurile desfrunzite în jur cu amurgul sângeriu tot mai puternic iar tu un oarecare închide intrarea în tine ca să nu dau năvală ai afla adevărul despre cum dintr-o firavă tulpină cresc două frunze atunci ai respira așa mult încât ai uita să te oprești timpul ar mări pasul și nu vreau ca tu să mergi mai repede ai muri iar bocancii mei s-ar umple de noroi am rătăcit sau pierdut toate duminicile pe care le-am iubit mi-e teamă că n-o să mai pot ieși din odaia bocancului împietrit dar mai ales mi-e teamă că n-o să aflăm adevărul nicicând despre cele două frunze din copacul ars

Maria Ileana Belean

citesc poemul tău scris în pietre cu nisip marea este un loc din care privești cerul iar scoicile sunetul la capătul căruia pot să ajung mereu nimeni nu-mi simte lipsa dorm de ani în crengile mărului anotimpuri desenându-mi pe piele incantații coji nimeni nu-mi vede lipsa în fiecare scoică las răvașe și cu un gest alene le așez în nisip doar în partea stângă unde cordul lasă bătăile mai dese mai sacadate și calde dar nimeni nu-mi aude lipsa uneori aș vrea să dau pâinea inimii firimituri pradă păsărilor să ducă ele semnul printre pietre și nisipuri ca nu cumva elixirul vieții să nu aibă hrană și să o ia razna de nebun să nu te mai găsească cu mâinile noduroase modelez plastilina nisipului sub cântecul suav al sirenei marea șoptește ascultă o să vină și acea clipă în care plasa liniștii ne va sta de strajă strivindu-ne

Dansează cu mine

În seara aceea Macul a înflorit cu adevărat. Atunci am înțeles cum e să treci dincolo de geam. Erai preocupat să aprinzi lumânarea, să-mi desenezi silueta umbrei pe peretele pictat în verde, desenul să-ți umple golul din perne. Nu erau cioburi. Nu erau garduri. Vino, ziua aceea! să-ți simt respirarea dansând în păr, lasă mătasea să treacă dincolo de marginea fricii, să fii azi, urmă să vii. Timpul tău să-mi mângâie fața arămie, slăbită de căldura depărtărilor. Îţi aud pașii sărind peste violetul serii, adulmecând buzele aburinde. Marginea zâmbetului tău însetat atârnă povești pe lobul urechii. Sărutul pășește tot mai aproape, râvnind prospețimea bujorilor din obraji. În depărtări, nechezatul cailor sălbatici trece tremurul cu fața spre lună. Ziua aceea mă-nvelește să dorm diafană.

Maria Ileana Belean

te dezleg de jurămintele înșirate de la lobul urechii stângi cu atingeri ușoare până la cer și înapoi fără chipuri desenate pe umeri șoapte care umpleau golul pernei s-a sfârșit începutul cearşaful grădinii mustind de parfum cade cade într-un zbor lin după ultima sentință dată dulcelui deschiderea aripilor mă înlăcrimează pământul este tot mai mic de ce culoarea albastră ne visa

Dansează cu mine

te voi suna să nu-ţi mai aud tânguitul plânset blajin rostogolindu-mi lacrimile pe stânci doar pe orizontală doar acolo unde cordul îşi pierde bătăile fără ecou o să te sun să-ţi trimit jarul învelind mâinile în pecetea iubirii veşnice iar tu să recunoşti măcar că în noi a înviat somnul albului pentru prima dată lin să ne aşezăm pe divanu-i fulg am ieşit din mine cea oarbă şi orfană – alo bună dimineaţa seară

Maria Ileana Belean

doinesc tânguitor între unu și doi o ultima lecție a unui gând peste umărul înghețat doinesc ape curgătoare nu mă opresc și mai ales las lupul să doarmă la tine o să vă desenez urletul nocturn în cuibul rândunelelor doar așa vei învăța că înfrigurarea doinelor înclină pădurile sufletului de-o clipă a unui zbor și vei învăța că promisiunea unui lup este sacră sau aripile cad la picioarele rozătoarelor bolnave

Dansează cu mine

îmi sprijin vorbele de colțul inimii tale nu mi le mai primești citești ai întors luna în dungă razele pieziș nu mă mai nimeresc odată cu ele nici privirea ta obosesc am intrat în gândurile tale ca într-un film interzis admiram roua ochelarilor de soare tricoul alb cu două numere mai mare mă purtai lipită de piept gândeam doar înspre tine acum gândurile strigă un ultim geamăt între buze cuvintele se gârbovesc le fac cadou lunii poate îți citește cândva doar ea echidistantă între mine și partea mea de neiubită

Maria Ileana Belean

gerul crește crește de pe stele uscate de focuri inelul cade din ochiul florii de salcâm curg mirări de ce pentru ce Judecata cea Mare împacă unul cu doi ieri cu mâine începe exilul verdelui

dansează cu mine

te port încrustat pe rever să ai grijă de mine de răni nu se lipeşte nici uitarea în care anotimp vom dansa în care ne-am pierdut paşii care braţe mă ascund în umbra picturilor când unde culorile sângerează dansăm se dezice ritmul de clopoţei de moartea fluturilor de zei o singură noapte să ducem iubirea până în zori