Aliterația timpului

Page 1

Irina Lucia Mihalca

Aliterația timpului

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012


Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Gina Zaharia Sofia Sincă, Maria Ileana Belean, Corina Militaru, Violeta Florentina Ion Copertă si grafică: Laura Lucia Mihalca Coordonator: Corector: Tehnoredactare: Colaboratori:

Copyright – 2012 – Irina Lucia Mihalca Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/


Irina Lucia Mihalca

Aliterația timpului



Irina Lucia Mihalca Viața – zbor între poezie și filozofie

Descinzând pentru prima oară prin lirica Irinei Lucia Mihalca, iubitorul de poezie va avea senzația că a pătruns într-o veritabilă „peșteră a lui Aladin” preaplină de cuvinte frumoase, înșirate în versuri inspirate, alcătuind poezii ca niște salbe și diademe adamantine, de o strălucire uimitoare. Înarmată cu finețea observației, întotdeauna documentată, indiferent de domeniul abordat – lumea faraonilor, a beduinilor sau cea a țăranului român – dovedind o minte enciclopedică, dar fără a deveni didacticistă, cu profunzimea percepției estetice și filosofice, poeta ne dăruiește cu modestia și generozitatea specifică omului valoros acest minunat volum de versuri – Aliterația timpului – o adevărată revelație prin substanța sa profund meditativă. Veșnic bântuită de nisipurile mișcătoare ale ființării, poeta își pune nenumărate întrebări existențiale (unde suntem, cine suntem, de ce mai suntem, de unde venim, cui aparţinem, încotro ne îndreptăm), însă tema principală pe care o tratează rămâne Timpul, ca dimensiune a trecerii și a neantizării, conştientă fiind de starea noastră de muritori, dar, mai ales, de neputinţa de a-l controla şi de a-l supune voinţei noastre, căruia suntem nevoiţi a-i recunoaşte ireversibilitatea: „Parfum de cireş bătut – timpul înghite totul,/ Mergi mai departe, în urmă uitarea se-aşterne/ pe un drum îngheţat şi pustiu. Pe rând,/ gazdă sau oaspete, moartea îşi joacă rolul.” Scrisă într-un stil absolut original, cartea atinge pragul de sus al sensibilității. Ce este, de fapt, Timpul? Este Umbra, este Urma, este Clipa, pe care poeta o vrea perfectă: „Posibil să rămâi în secunda clipei – perfecta secundă –/ Să respirăm clipa acum, inspiră adânc!/ Dincolo de perfecţiune nu mai e nimic!” Implacabila vremuire o preocupă pe autoare până la obsesie, am putea afirma. Confruntându-se cu drama înaintării inexorabile către deznodământul ştiut, ea devine tot mai conştientă de inutilitatea multor acțiuni care seacă secunda prezenței noastre pe Pământ: „Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne,/ în rest nişte cruci!” „În nisipul clepsidrei, înţelegem, oare,/ clipa înşirată mult prea repede, că primăvara e doar o zi,/ că florile nu mai înfloresc, că păsările nu mai cântă,/ că oamenii nu mai zâmbesc şi soarele nu mai răsare?” reprezintă 5


Irina Lucia Mihalca regretul, dar și revolta poetei în fața inerentului sfârșit și, mai cu seamă, a vidului de dincolo de efemera existență: „Nu moartea, în sine, e cumplită,/ ci tot ce se întâmplă după ea”, cel mai greu de acceptat fiind capătul călătoriei, dincolo de care, e posibil, să nu mai existe absolut nimic. Oamenii sunt ceea ce au trăit, de aceea Timpului îi dăm girul amintirii, fiindcă „va veni refluxul” și „doar amintirile vor rămâne pe nisip” și, poate, „un nume adunat pe-o carte” (Arghezi). Condamnată la irepetabilitate, poeta recurge adesea la paliativul nostalgiei, care îi creează şi întreţine iluzia că retrăirea trecutului este posibilă, fie ea şi sub forma dorului de clipele ce s-au dus. Irina Lucia Mihalca ştie prea bine că, pentru noi, orologiul nu îşi opreşte bătăile decât o singură dată şi atunci definitiv: „Viaţa se scurge prin timp,/ iar timpul îşi are timpii lui!/ Labirint este viaţa,/ labirint este moartea!/ Coridoare invadate de alte coridoare care nu duc nicăieri”. Doar „Poetul va vedea, astăzi şi mâine,/ cu toţi ochii, prin toţi ochii/”. Doar „Poetul va simţi, astăzi şi mâine,/ cu toate inimile, prin toate inimile/. Doar „Poetul va râde şi plânge, astăzi şi mâine,/ cu lacrimile noastre, prin lacrimile noastre/. Doar „Poetul va scrie, astăzi şi mâine,/ cu toate mâinile, prin toate mâinile/”. Numai și numai „ Poetul va trăi şi muri, astăzi şi mâine,/ cu toate morţile voastre, prin toate morţile voastre.” Pentru că, doar Poetul este parte din lacrima divină. Vasilisia Lazăr

6


Aliterația timpului

O poveste e viața!

Spre a se cunoaşte, omul are nevoie de provocări, Avem acelaşi fond, reacţiile ne sunt diferite – apogeul simţirilor! Fiecare primăvară e irecuperabilă, uşor rămâi de treci peste urmele rămase. Poate, asta ne atrage, privind sufletul, dincolo de imagine - dorinţe, bariere, cicatrice, vise – un spectacol! Cel de ieri e diferit faţă de cel de azi. Plusul de mâine e-un minus continuu! Din prima zi, asemeni vieţii de-o zi a fluturelui care nu ajunge să cunoască noaptea acelei zile. Posibil să rămâi în secunda clipei – perfecta secundă – Să respirăm clipa acum, inspiră adânc! Timpul e asemeni valului care va şterge castelele de nisip. Dincolo de perfecţiune nu mai e nimic! La marginea lumii e totul sau nimic. Când nu mai găsim perfecţiune, cui aparţine diferenţa privirii? Culorii, retina n-o distinge. Nu privim, ci căutăm privind, abandonăm şi iar căutam! Ne căutăm şi ne privim în atâtea imagini. Astăzi nu-i târziu, mâine e deja foarte departe, ieri e adevărata pierdere! Nu toate sunt la vedere. Din contopirea întunericului cu noaptea a apărut Lumina!

7


Irina Lucia Mihalca Prin câmpul verde m-am plimbat, am fost adierea vântului, stea de pe cer! Voi număra macii noi răsăriţi sub clar de lună. O poveste e viaţa! Fiecare om are şi-un colţ negru de unde se alimentează râul. Puţini separă secundele de minute, să le oprească nici atât - un moment pe care nici divinitatea nu-l poate ascunde! Nu toţi reuşesc să găsească uşa tainică. Ca s-o găsești trebuie s-o cauţi, ca să cauţi trebuie să ştii s-o faci. Acolo e taina, puţini îi cunosc cifrul!

8


Aliterația timpului

În visul copilului

În visul copilului – nepreţuita comoară a lumii – respiră o mică necuprindere. Ritmic balans legănând tainic viitorul. În faşă sunt toate, paleta de gânduri, cuvintele toate, faptele toate, inocenţa, ispite, păcate, toate misterele vieţii. Temeţi-vă înaintea copilului, a micilor lui mâini! Încă din leagăn va fi judecător. Cu nepăsare, mâna copilului se joacă cu umbrele vii: jocul privirii, jocul iubirii, jocul trăirii, jocul uitării numelor noastre...

9


Irina Lucia Mihalca

10


Aliterația timpului

Simţi, spune-mi, tu simţi? / Ducheşhţzâ, spuninji, tini ducheşhţzâ? (română-aromână)

Simţi, spune-mi, tu simţi?

Simţi, spune-mi, tu simţi bătăile inimii noastre? - respiraţii, tăceri de lumină, muguri ce pulsează seva vieţii prin picăturile ploii din noi. Simţi, spune-mi, tu simţi roiuri de fluturi multicolori care ni se perindă prin primăvara iubirii? fiorii pe aripile cărora plutim ? căutări, magie, vis, durere, zbor, dorință, regăsire, renaştere! Simţi, spune-mi, tu simţi paşii Destinului ce ne pierd cărările în balansul fără sfârşit? Un fulger atinge marea formând perla din timpul ce se-ascunde într-o lacrimă! Simţi, spune-mi, tu simţi bătăile inimii noastre? – respiraţii, tăceri de lumină, inocenţă de gesturi şi gânduri, acel puf de păpădie ce vine, vine şi pleacă cu primul fir de vânt ce va trece pe la porţile sufletelor noastre. 11


Irina Lucia Mihalca Fără frontiere este sufletul omului, doar când ne adoarme este cu adevărat acolo unde îşi doreşte – amprente de neşters sunt atingerile petalelor de vis trăit, adânci inspiraţii din curcubeul de culori...

Ducheşhţzâ, spuninji, tini ducheşhţzâ?

Ducheşhţzâ, spuninji, tini ducheşhţzâ cumu batu a noastri ininji? - duhurli, tâţzeri di lunjinâ, bâbuchi ţzi dau njiedzlu a banâiei pitu chicutli a ploiurlor ditu noi. Ducheşhtzâ, spuninji, tini ducheşhtzâ aţzei mulţzâ şhi îmşhaţzâ fituri cari nâ si pirindâ pitu primuveara vreariei? cutrimburări pi arichili ţzi azbuiuramu ? câftări, ligâturi, yisu, dureari, azbuiuratu, mirachi, unâ nauâ aflari, unâ nauâ fţzeari! Ducheşhţzâ, spuninji, tini ducheşhţzâ a soartâei toari ţzi nâ chieru cârărli tu ligânarea fârâ di biţzeari? Un chiritu deadi di amari şhi'adră perlâ di'tu chirolu ţzi s'ascundi tu unâ lacârmâ! Ducheşhţzâ, spuninji, tini ducheşhţzâ cumu batu a noastri ininji? - duhurli, tâţzeri di lunjinâ, mâcsânji lucri şhi minduieri, 12


Aliterația timpului aţzelu pufu di pâpâdii ţzi yini, yini şhi fudzi cu protlu hiru di vintu ţzi va's treacâ pi la porţzâli a suflitilor a noastri. Fârâ di mardzânji iasti suflitlu a omlui, maşhi cându nâ bagâ tu somnu cadialihea iasti aclo iu va seamni di ni aşhtirdzeari suntu atindzerli di pitali di yisu bânatu, adânţzâ aizvuri di'tu muşhuteaţza di buiei...

13


Irina Lucia Mihalca Ca un râu care curge

Când mi-ai auzit prima dată vocea, ca un râu care curge, ai intrat ca în transă, un glas din adâncuri ți-a spus: „– Hai, vino cu mine, căci, altfel, te vei ofili și muri, știi bine că, odată cântărită inima, la marea judecată trebuie să fie perfectă!”, erai conștient că era împrăștiată, bucăți-bucăți, în câmpia sufletului, trebuia să le-aduni, să le unești și să le-mbini în bulgări cristalizați de lumină, până ce nu ți le-ar fi cules Persephone și nimfele ei ducându-le în lumea din adâncuri și date în paza șerpilor din infernuri. ..................................................................... Fiecare fragment ți-a fost luat de cei care te-au însoțit, un timp, pe drumul ce duce spre Nicăieri, ca, apoi, la o anume intersecție, să se risipească fără motiv, topindu-se ca în ceața umbrelor, nu ți-era clar cum reușeau atâția oameni să-ți invadeze gândul și lumea visului, ba chiar, de atâtea ori, să-ți zdrobească inima înainte de a înțelege că toate acestea erau doar niște năluci. (poate și ei la fel gândeau despre tine dacă ar fi putut, poate nu!) Toate se derulau în viteză, ca și cum, rând pe rând, te întâlneai cu acești călători, la fel de orbiți în privința scopului, apăruți pentru o clipă, doar pentru o clipă, în calea ta. Doar iluzii și vis! ....................................................................... Ascultându-mi vocea, uimit, gândul te-a purtat, prin împletirea timbrului nostru, spre acea casă cu grinzi din lemn în care ne-am regăsit, – explozii de lumină – pe fereastră ai zărit acel peisaj de munte știut cândva, 14


Aliterația timpului în șemineu mai mocneau câțiva bușteni, scânteile lor dansau în umbrele translucide ale serii, pe fundalul cântecului nostru, ne legănam, în pași de dans, ascultându-ne, simțindu-ne, respirându-ne, totul atât de firesc, atât de firesc! Te priveam ca și prima dată, zâmbeam, încă te inhiba acea teamă – să nu încurci pașii, să nu te împiedici, să nu... să nu... să nu... – oare chiar conta?! – știam ce-ți lipsea: gustul fericirii, gustul tuturor lucrurilor, acea particulă subtilă, misterioasă, care să te împlinească și care odată intrată în inima ta, ți-ar expanda universul în oceanul de efluvii celeste, acel „trăiesc, da, sunt viu!” radiai, fără să știi cred... atunci ți-am șoptit: „Cât de frumos ești, dragul meu! Strălucitor de frumos!” Adâncit în lumina ochilor mei ai pășit pe acea nouă treaptă a fundației, ca, prin cercul de Lumină, să-ți simți pulsând inima, toate acele fragmente adunate în întregul ei, devenind, astfel, zei. .......................................................................... Ai înțeles că vipera Paradisului, de îi permiți, ți se strecoară în inimă, sugrumând-o, fragmentând-o, lăsându-te pradă Infernului Cerului.

15


Irina Lucia Mihalca

16


Aliterația timpului

Între noi – chemare, dorinţă, iubire! „Ambârţzâteadzâ laonlu şhi v'as eshţzâ ambârţzâtatu, T'as ai cadialihea ţziva, lipseaşhti s'nu ai ici ţziva.” – di'tu mintea budistâ – „ Îmbrăţişează universul şi vei fi îmbrăţişată, Pentru a avea cu adevărat ceva, trebuie să nu ai deloc.” – învăţătură budistă –

Avem nevoie de clipe să ne descătuşăm – o picătură de viaţă, Un lanţ al vieţii, fiecare picătură contează! Orice cuvânt ajuns la noi face înconjurul lumii şi se opreşte cu un mesaj exact acolo unde trebuie. Nu toţi citim mesajul, nu puţini sunt cei ce vor spune: „n-am înţeles nimic de la viaţa asta!” Posibil să fi fost un mesaj, posibil încă să mai fie vreme să îl desfacă. M-ai chemat, m-ai adus în unda noastră, deschizându-mi, rând pe rând, petalele. De când simţi că eşti, aici, în adâncurile mele? De foarte demult! Dacă mi-ai cucerit teritoriul viselor înseamnă că este veche memoria clipei, căci visul e starea de amintire a unor clipe din memoria sufletului. Poate că, în vis eram acolo mereu şi, în lumina viorie a dimineţii, doar, ţi s-a revelat trăirea. 17


Irina Lucia Mihalca În vis suntem noi! Gestiunea mea e clară – zero stoc – pe programul meu transparent aşa arată – zero – nicio grijă! Oare când ai ceva, ai şi griji? Oare şi iubirea este o grijă? Ce ne este dat în inventar trebuie păstrat în „condiţii optime”, mai ales iubirea este o gestiune cu un produs extrem de perisabil ce implică o atenţie deosebită. O adâncă simţire, trăire! Aşa ne trăim viaţa – simţind-o, aşa au apărut şi zeii – din intensitatea iubirii şi metamorfoza luminii! O gestiune nu are simţiri… do, re, mi, fa, sol... tot ce creşte va descreşte! Te iubesc, lumina vieţii mele ceţoase, ştiu, vrei stele aprinse şi în plină zi! Vreau să te împlinesc, adânc, să-ţi tai respiraţia de plăcere, – „ochii tăi ca două stele sunt dorinţele mele” – să plângi pentru că nu-ţi poţi controla emoţia, să simţi magnetul dintre noi, să accepţi ciocnirea faliilor, să te bucuri de cutremur, să simţi intens momentul divin, să râzi, să ne scuturăm ca valul de emoţii, 18


Aliterația timpului să revenim în noi calmi, aşezaţi! Asemeni fântânii care ne ascultă tainele adâncului trimiţând înapoi, potolit, ecoul ce se risipeşte... Inima mea pe tine te cheamă, îi asculţi cântecul? Un dulce preludiu la simţirea din adânc este cântecul inimii tale şi asta nu vine oricând, dar când vine, vine şi te surprinde. Un vis prelungit la infinit! O energie dulce, o mângâiere nesfârşită, o adiere de vânt, o simţire subtilă, o cutie pe care n-o poţi deschide oricând, acel ceva pe care nu-l poţi cuprinde în cuvinte – iubirea!

19


Irina Lucia Mihalca Cândva despărţite de Calea Lactee

Doi aştri se căutau eoni de ani şi nu reuşeau să se întâlnească... Două stele, – cândva despărţite de Calea Lactee – ce trebuiau să se întâlnească, pe un pod o dată în viaţă, în cea de-a şaptea zi, a celei de-a şaptea renaşteri, când vântul de primăvară îmbrăţişează roua dimineţii. Într-o clipă se scurge pasiunea lor, un vis, doar, le pare ziua lor hărăzită, Vor suporta, atunci, un alt drum spre casă? Dacă iubirea lor e nemărginită, oare de ce, cu durere în inimă, dorul le strigă, noapte şi zi, împreună să fie? Parcă numai în inima unei femei cuvântul se modelează până ajunge lacrimă apoi se cristalizează până devine ciob, iar în timp, cu noi cuvinte, cioburile devin nisip şi uite-aşa la un moment dat începi cu teamă să crezi că inima unei femei seamănă cu o clepsidră în care poate într-o zi 20


Aliterația timpului n-o să mai ai loc... Ciudată clepsidră! Incertitudinea ta e un bulgăre ce zace în stare latentă. La o uşoară adiere, privire sau şoaptă a minţii, se va rostogoli în abisul mlaştinilor din meandrele Styxului, Un tăvălug ce va târî prin focul patimii, în ceaţă şi umbre, amintiri calde, lumina şi zâmbetul, spre a uitării lui Lethe... Clepsidro, ciudato, fă-te bulgăre sau incertitudine, apoi fă-te că zaci peste noi ca în poezia aceea cu braţele tale şi fixează-te spre starea noastră latentă de cărbune... Părea clepsidră şi şoaptă părea când ne rostogoleam păcatele unul spre celălalt şi uite-aşa totul părea tăvălug cu patimi, ceaţa părea umbră, amintirea părea caldă şi lumina părea zâmbet, De aceea clepsidro, ciudato, uită-te de acum spre noi ca spre o călătorie peste cele cinci râuri... Două aripi stinghere la intrare 21


Irina Lucia Mihalca încearcă să se atingă, să simtă aerul primului şi ultimului zbor, clipa trăită în nimbul eternităţii. Ca stelele moarte demult sunt vorbele, În fiecare frunză te măsori, spre soare-ai fugit, – necunoscutul din voi odată aprins – privind infinitul din ochii ei (întreaga frumuseţe a lumii) lumina te conduce spre tine…

22


Aliterația timpului

Le vent, le cri

Îmi place, acum, piesa lui Morricone! – îi spui într-o zi de septembrie... Acum i-a sosit clipa, un val ce-şi caută malul! Piesa asta parcă zice: „Să nu te temi de valuri, se întorc în mare liniştite, scuturate de emoţii, calme, aşezate!” Ca după un timp sa revină cu noi emoţii, cu noi nelinişti, cu noi forţe. Un zbor, un dans, o căutare! În toate se aşează liniştea, cauţi sensuri lucrurilor ascultând-o, eu văd cum mă izbesc de stânci, doar! îi spui. Încearcă să te înalţi puţin mai sus, Acolo alta e panoramă... Acolo sunt albatroşii, pescăruşii! E cerul şi albastrul lui şi de acolo pluteşti. Sunt lângă tine, în lumea şi unda creată, O mângâiere vei simţi ca adierea sufletului! Fiecare cu partea lui, atât merit, poate! Meriţi mult, ştii bine! Nu mai mult decât mi s-a dat să am, Dacă voi găsi un sens într-un sens ce nu are sens, am să-ţi spun dacă va mai urma ceva. Viaţa îţi va oferi multe surprize, uimirea-ţi va fi în multe! Piesa se termină cu un pui de albatros, Începe cu o pasăre matură, stăpână pe ea, 23


Irina Lucia Mihalca şi se termină cu un pui de albatros fricos. Nu ştiu de-i fricos! Puiul îşi continuă zborul, Acolo, în zbor, albatrosul e stăpânul mărilor, trebuie doar să aibă încredere în el. Mi se închid ochii, vino aici! Eşti legănat de dulcea oboseală, Cât vei dormi, te voi privi ascultând şoapta vântului, tânguirea mării!

24


Aliterația timpului

25


Irina Lucia Mihalca Opriţi timpul, dar cu clipa ce facem?

Fiecare om cu povestea sa, dintr-o poveste cresc noi poveşti, – Un timp oprit doar! Opriţi timpul, dar cu clipa ce facem? O simţim, o trăim, ne întoarcem, apoi, în cercul unde ne regăsim. Orice sfârşit este un nou început! S-a sfârşit ceva, cu un foc nou va începe altceva. Cine nu-şi mai aminteşte trăirea e amnezic sau doar îşi protejează acea trăire? Cândva o ştiai! Orice zi începe şi se stinge, a doua zi e un alt început! Diferenţa trăirilor ne este dată de treapta pe care ne aflăm. De sus lumea se vede mică! Suntem pe aceeaşi undă, momentele calde le ai, doar cuvintele nu ţi le mai aminteşti. Unde eşti tu, cu adevărat? Uitându-mă la om, în spatele imaginii văd sufletul lui, – o creaţie, un spectacol – În toţi găsim comori, doar să le căutăm, Nu toate sunt la vedere, aici e marea taină! Asta mă atrage, privind detaşat omul! Viaţa-i mai mult decât un coridor vertical, de la naştere până la moarte, mai are o lărgime şi-o adâncime nebănuită.

26


Aliterația timpului Realitatea-i un văl ce trebuie îndepărtat, apoi ars, spre a pătrunde în profunzimea ce-o acoperă. Să găsim micile Himalaya ascunse, secretul vieţii ne poate reduce la neant moartea! Unde suntem, cine suntem, de ce mai suntem? Omul este mai presus de tot! Avem ce am dorit sau lăsat să se întâmple, – o soartă trasată în multe direcţii şi intersecţii – Timpul este curgere sau stagnare? Urmele noastre-s un vis sau întrupare reală? Unde-i, oare, vis, unde-i realitate? Câte îngândurări!

27


Irina Lucia Mihalca La izvorul de lângă cruce

Acolo, pe un deal, este o cruce lângă un izvor, Acolo, caii obosesc şi omul îşi opreşte căruţa, Se aşează, se odihneşte şi priveşte întinderea vălurită, dealurile şi munţii... Nu este singur! În acea linişte se întâlneşte cu toţi cei plecaţi, Acolo, omul îşi lasă gândurile – un semn al învierii, locul unde este cu Dumnezeu –, Un drum parcurs la graniţa dintre lumi, Un drum care duce spre cursul râului din zare. Acolo, pe un deal, este o cruce lângă un izvor, O cruce care urcă spre Cerul deschis, Un cer străbătut mereu de nori... Acolo omul se opreşte, Se aşează şi este pentru un timp, undeva. Îşi priveşte dintr-un punct libertatea – un loc al privirii, un loc al opririi – şi-i înţelege esenţa, Un zbor, o plutire şi eliberarea – fixarea, desprinderea şi intersecţia timpului „prezent” şi-a gândului „a fi” – în „a fi prezent”... călător aici şi pe cer... atât de firesc! Acolo, pe un deal, este o cruce lângă un izvor...

28


Aliterația timpului

Timp de-amintire, timp de uitare

Era un timp când alergam spre tine, un timp dilatat ce ne îmbrăţişa în secundele sale, Era un timp când doar lumina din noi conta Când odată privirile întâlnite, metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acţiona instantaneu, Când te mirai că-ţi revedeai inexplicabil imaginea ta pe chipul meu impregnată de adierea blândă a zefirului, a apei reflectată de oglinda sufletului nostru. Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat rănindu-ne, devenind un alt timp. Doar Helios surâde... Ştie el ce ştie!

29


Irina Lucia Mihalca Tu... Eu

Alunecăm ca două iluzii, Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem, Traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă.... Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre, Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi a ierbii... Uşor ţi-e numele, ca briza mării, Totul începe cu marea, acea sălbatică mare, Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit! Un ţărm de mare pe care valurile Se sparg în mii de bucăţi-destin! Ştiu că dacă mi-ai strânge mâna ai fi fericit, Ştii că dacă te-aş zări aş plânge... Tu... Eu Poem nocturn plutind într-un vis, Fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg Iar moartea ar mirosi a salcie, Mereu prea devreme, Mereu prea târziu...

30


Aliterația timpului

Timpul carnivor – fără timp

Timpul ni s-a depărtat treptat-treptat, Ne-am fărâmat puţin câte puţin, În urma noastră a rămas totul, Agonia inimilor e doar durerea prezentului. Poate ne vom reîntâlni Într-o toamnă-primăvară cu fum de frunze şi parfum de vis. Îmi vei strânge mâna fără să te ştiu, fără să mă ştii, Vom fi iarăşi copii târzii, Într-un alt vis, într-o nouă viaţă.

31


Irina Lucia Mihalca

32


Aliterația timpului

Taina inimii

Printre iluziile din palma cerului ne continuăm drumul. Ca prin vis s-a stins acea muşcată albă înflorită... Cum este realitatea, îngerule? – Nu aşa cum ne-o dorim, nu aşa cum este! Dar lumea cum este? – Nicicum, prin orice ne complicăm! Doar iubirea nu se complică, ea, pur şi simplu, curge, acel fluviu de lumină care ne inundă. – Se complică şi ea, în trepte vine! Ca să urci, te complici! Acea parte regăsită în tine iubeşti în om? – Iubesc ce el nu ştie despre el, felia lui lipsă este în altă parte, în noi rămâne veşnic un semicerc! Taina lui! Cheia spre tine! Cine l-a creat şi de ce a creat, cine l-a deschis şi de ce a deschis cercul? De unde venim, cine suntem, cui îi aparţinem, încotro ne îndreptăm? – Nu ştim de unde venim şi nici nu vom şti, Nu ştim cine suntem, dar purtăm un nume, Nu ştim cui aparţinem, dar aparţinem totuşi, Nu ştim unde ne îndreptăm, deşi mereu ne trecem! În umbra noastră, ascunse sunt porţiuni din noi, – constelaţii de trăiri din timpuri – Vino cu mine, iubirea mea e cheia pentru poarta temniţei tale, 33


Irina Lucia Mihalca Vino cu mine, în zborul spre paradis, împreună suntem o singură pereche de aripi!

34


Aliterația timpului

A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate?

Urci. Urci mereu, urci pe firul unui vis, Tot mai sus. Tot înainte. Sus, cât mai sus. Crezi că acolo pe creste, în vârf Iubirea te-aşteaptă cu buchete de maci roşii şi albi. Inutile noduri fac oamenii în viaţa lor, te leagă cu noduri. Multe noduri, de nedesfăcut... Urci. Mereu urci. Înainte. Mereu mai sus. Îţi cauţi poteci. Îţi deschizi drumul. În iubire nu sunt făcute cărări. Singur îţi despici cărările. Parfum de cireş bătut - timpul înghite totul, Mergi mai departe, în urmă uitarea se-aşterne pe un drum îngheţat şi pustiu. Pe rând, gazdă sau oaspete, moartea îşi joacă rolul. Urci. Chiar dacă florile şi-au împrăştiat demult petalele în trecerea vântului nebun. Urci. Chiar dacă ştii că iubirea – înfocata iubire – e doar ceaţă, abur şi fum. Pe pământ sufletul este un nou născut, cel ce poate să găsească urmele unui alt timp îşi va căuta şi sufletul pereche, corespondentul trăirilor. Păşim pe urmele lor, sufletul păstrează memoria tuturor clipelor! Închide ochii, o lacrimă te vede, păstreaz-o! Aproape de inimă s-o pui la lanţul de la gât, E ca un bob de rouă pe petala unui mac ce dulce se joacă cu gravitaţia şi o înşeală! Prizoniere inimii – dureri rostogolite prin dorul gândurilor, Prin timp, mereu navighezi spre infinit 35


Irina Lucia Mihalca în căutarea iubirii visate. Urci chiar dacă în vârf în locul macilor găseşti doar spini. Urci şi mulţumeşti – nu florilor, nu spinilor – Mulţumeşti doar Cerului – Puterea Divină – prin care-ai putut urca şi simţi tot ce-ai simţit. O să faci undeva o deltă să-ţi laşi durerea, Focul îl arde doar pe cel ce se-apropie de el, de departe privindu-l poeţii cad în melancolie şi scriu! – A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate?

36


Aliterația timpului

37


Irina Lucia Mihalca Timpul şi noi cei rămaşi în ochiul furtunii

Nimic nu mai pare ce-a fost, nimic nu mai e în ordine, ne întrebăm unde oare ne-a fost dat să ajungem? Pierduţi într-un spaţiu fără spaţiu mai îndurăm un timp. Evacuaţi în locuri rarefiate plutim fără ancore, ne menţinem echilibrul în aşteptarea unei lumi ce nu se mai potriveşte cu piesele noului puzzle. Agăţaţi de fiecare speranţă, rug, rugă, scenariul nu se mai respectă, actorii îşi pot continua drumul separării purtând aceleaşi măşti, baricadaţi în buncărele fricii nici ei nu ştiu ce aşteaptă... Deschizând cufărul cu vise piesa se rescrie la dorinţa actorilor din ochiul furtunii. Conduşi în zone purificate se reîntorc firesc în curentul vieţii cu fiecare respiraţie, cu noi vibraţii, cu roluri simple, fără efort, spre autenticul sine, spre farul luminii interioare, spre a crea ce au nevoie în viitoare vremuri. Capitole vechi, un sfârşit al trecutului, o moarte de final 38


Aliterația timpului se încheie fără regrete. Tineri călători purtaţi în locuri noi pe unda inimii, liantul şi puntea de legătură între propriul spaţiu şi ceilalţi, centraţi şi în ochiul furtunii. Întoarce-ţi privirea spre tine!

39


Irina Lucia Mihalca Prin ochii copilului, fulg în devenire

Privirea adâncă a copilului aducea lumina, nu întreba nimic, din infinitele raze, sclipiri albastre ce topesc pustiul îngheţ, mânia, tristeţea, balsam ~ rotunzii ochi pătrund în centrul inimii, mâna mângâie chipul, şterge lăcrima, viscolul ce-l cotropea prin timp, urletul umbrelor nopţii, zâmbetul învinge fulgerul negru, ghearele demonilor ce-adânc îl sfâşiau. Coborâtor din stele, îngerul luminii, copilul chemat la dorinţa iubirii, candelă şi adăpost, prin forţa privirii şi puterea cuvântului deschide ferestrele larg, ridică barierele sufletului înlănţuit în durere, devorat de spaime şi patimi, eliberează inimii Credinţa, Speranţa, Iubirea, prizoniere-n întuneric. Prin ochii copilului se revedea pe El, redevenea – .................................... fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, sacră lumină, Infinit!

40


Aliterația timpului

Unu cânticu tricu pitu stizma di chiatrâ / Un cântec a trecut prin zidul de piatră (armână-română)

Un cânticu tricu pitu stizma di chiatrâ

Singuru aştipta toamna Ca şi cum va s'aşteaptâ un ghisu di ciatzâ Unâ altâ bana sau ţzi-şi va. S'nu amânji - ţzâ dzâţzi. Pitu cârărli lunjinati di lunâ Fârâ di trupu frândzâli azboairâ câtâ alti gări, Ca unu trenu cinuşiu tu cari ti alinji fârâ ca sâ ştii Spuninji iasti multu amânatu tu chirolu a nostru? Dipriunâ lunjina şi aumbra, dipriunâ noi azbuiuramu di didindi di chiro, Dipriunâ elu iasti steaua şi ea barca ţzi-şi caftâ mardzina. Ia vedzâ ponjii ţzi ti ambarţzitarâ unâ oarâ cu elu, Singuri şi limunii, antunicoşi şi arşinoşi cum ţzâ iara arâslu, V-as achicâseşţzâ ma înclo, vahi multu ma amânatu... Înclidi oclii, dişclidi palma s'ţzâ disfacu nufirii, La poali ţzâ suntu şi vintulu şi aizvurli, Unu nioru cu pitali da ploai pisti ei cu chitchi, Purtati di vintu, unu curcubeu sârpu pisti chiro şi locu. Lunjinedzâ aclo iu nu iasti lunjinâ, Unu cânticu tricu pitu stizma di chiatrâ - greu cânticu! Ascâldatu tu lunjina blândâ a soarilui di toamnâ Imnâ pi'u treaţzi arâulu. Apa s'toarnâ la vaslu a ei. Ascrisu inji iasti ta-s amu la tâmpla unâ steauâ şi S'azboiuru pi aţzeali patru vinturi,

41


Irina Lucia Mihalca Spuninji iasti multu amânatu tu chirolu a nostru? T'as ti doarâ lipseaşti S'ti andâmaseşhţzâ cu pira şi vrearea ei! Mutrea tu liniili di-tu palma ta, tu liniili ascrisi, Ditu aştiptarea a noaptiei suntu multi pâghidi, arâderi, chireri. Apili aspealâ zboarâli, arâulu inji ciuciurâ cânticlu, Arâul di sândzâ ditu inima ta. S'minteaşhti chirolu, ahânda i'asunâ toarâli, Un cânticu daima cleamâ soarili la-andâmâsirea cu luna. Ascultâ, ascultâ iholu di'tu casa farâ di mardzânji a chirolui, Spuninji arâu! Cari plândzi şi cari azburaşhti... Cari pi cari cleamâ şi cari pi cari caftâ - aspuninji! Ascultâ, ascultâ şi ina la mardzina di api a chirolui, Elu iasti aţzelu ţzi cleamâ, elu iasti aţzelu cari plândzi - ascultâ! Ti voiu, ti voiu! - ţzâ aspuni. S'nu amânji - maşhi ahâtu ţzâ aspuni.

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

Singur aşteptând toamna Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă, O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii – îţi spune. Printre potecile luminate de lună Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gări, Ca un tren fumuriu în care urci fără să ştii, Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru? Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp, 42


Aliterația timpului Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţărmul. Iată vezi copacii ce te-au îmbrăţișat odată cu el, singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul, Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu... Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii, La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele, Un nor cu petale plouă peste ei cu flori, Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc. Luminezi acolo unde nu-i lumină, Un cântec a trecut prin zidul de piatră – baladă-ntr-un gând! Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei. Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi Să plutesc pe cele patru vânturi, Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru? Ca să te doară trebuie Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei! Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri. Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul, Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi răsună paşii, Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna, Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp, Râule, cine plânge şi cine vorbeşte – spune-mi, Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută – spune-mi, Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului, El este cel care cheamă, el este cel care plânge – ascultă, Te iubesc, te iubesc – îţi spune. Să nu întârzii – doar atât îţi mai spune.

43


Irina Lucia Mihalca În memoria pietrei, o poveste

Pentru fracţiuni de clipe se întâlnesc oamenii, Cărări se împletesc în lumea lor de umbre – o curgere tandră – Poţi privi în oglindă cerul şi pământul, Aici-acolo, oare, nu suntem tot noi pe aceeaşi pagină? Desculţă bucuria păşeşte pe durerea intensă. Un manuscript scris de divinitate eşti, un paradox pe care mulţi nu-l înţeleg. Privind de pe o treaptă cauţi esenţa. O poveste care-a rămas acolo, în memoria pietrei, – o chemare, o rugă, un strigăt, privirea tristă spre o fereastră îndepărtată – Piatra şi respiraţia ei! Diamantul meu, prin mine te redescoperi! Asemeni fluturilor albaştri, clipe ce zboară dintr-un timp secat, se spulberă în roiuri, contopindu-se cu cerul. Acolo se împrăştie bucuriile colorate, diluându-se treptat în albastrul zării, de unde se întorc, sporadic şi neaşteptat, amintirile, fâlfâind în mirajul pudrat al aripilor, în desenul punctelor violete, albe şi indigo. Atunci ne şoptesc florile, traducându-ne foşnitor, parfumat, multicolor, poveştile ce par a fi fost ale noastre. Închide ochii, te ating în lumina care ne inundă, hai, lasă-ţi gândul sa curgă aici spre mine, Între cer şi pământ suntem noi, eu, tu şi universul creat! Aşteaptă-mă, am nevoie de tine, 44


Aliterația timpului am nevoie de iubirea ta, aşteaptă-mă, Ai nevoie de mine, ai nevoie de iubirea mea. Să dăm deoparte norii de pe cer, lăsând doar soarele să ne zâmbească! La un capăt eşti tu, la celălalt eu, luminoşi în timpul ăsta gol şi orb, împreună, nemuritori parcă, strălucind şi nicicând despărţiţi, în timp ce întunericul, mereu întunericul, stă în ungherele morţii, iar noi lucirea irizantă din razele curcubeului.

45


Irina Lucia Mihalca POVESTEA CELOR 1000 DE VIEȚI ȘI-O NOUĂ VIAȚĂ

– Bunicule, ce sunt acolo în zare? – Nişte dealuri. – Şi după dealuri? – Alte dealuri. – Şi după alte dealuri? – Dincolo sunt munţii, puiule! – Dar tu, micule, ce îţi doreşti în viaţă? – ALTĂ VIAŢĂ! – Şi după altă viaţă? – O ALTĂ VIAŢĂ! – Şi după şi acea viaţă? – ULTIMA VIAŢĂ sau O NOUĂ VIAŢĂ! Ibn Al-Nadim derula prin imaginile touchscreenului din Fihrist oglinda Timpului când visul călătoreşte prin nopţi şi zile arabe de-a lungul atâtor sute de vieţi. Fiica povestitorului îi prevestea lumina tămâiosului zâmbet din manuscrisul Saragossei, fiece viaţă prin pierderea nopţilor arabe. El viaţa-şi dorea, suplimentarele nopţi la cele o mie şi una nopţi, povestea tuturor poveştilor şi viaţa fără de moarte... Vedea derularea unei stranii, crude, inexplicabile iubiri cu unica fată, trăite în acea parte a oraşului, dincolo de fumul amestecului de culori, miresme ale unei primăveri şi toamne. Uitând de tărâmul de dincolo de voal atinsese Absolutul prin priviri, gânduri, vise, trăiri. Un vis răscolit persista printre timp, frânturi de imagini, flori, sălcii plângătoare, o tânără fată la mijloc de pod, o tulbure apă reflecta lacrima privirilor ei, un tânăr pătruns de frigul durerii din ea, apoi se trezea, 46


Aliterația timpului un tremur, ud leoarcă, frisoane, o spaimă de moarte. Şeherezada atât doar ştia – trandafirul luminii nu înfloreşte în somn, Căprioara acum doar se-adapă din al său izvor 1000 ‫ وﻟﯾﻠ ﺔ ﻟﯾﻠ ﺔ أﻟ ف ﺗ ﺎب‬de vieţi şi ultima viaţă.

47


Irina Lucia Mihalca

48


Aliterația timpului

Şarpele din sufletul tău

Şarpele din sufletul tău se strecoară insidios din miasmele stătute ale pământului şi apelor, din întuneric spre lumina crucii. Ascuns după masca fără chip şi nume, alunecă, muşcă, sufocă, otrăveşte, zâmbeşte. El crede în jocul acesta uitând că jocul final e Moartea ce-şi numără corect zilele. Cu o prăbuşire, va trăi groaza sutelor de mii de prăbuşiri, Cu o singură dorinţă va trebui să reziste ispitelor sutelor de mii de dorinţe, Cu o singură moarte, va pătimii sute de mii de morţi, ca în final sa ia asupra sa haosul tragic al lumii, Va învăţa să sufere prin el purificându-se. – Iată o realizare pe care mintea nu o poate cuprinde! Va trebui să înveţe ce înseamnă a fi OM. Şi pentru asta va trebui să evoce în sine toate infernurile. Să le evoce, să le cunoască, să le strălumineze, într-o continuă luptă a sinelui. În fond, aceasta e lupta pentru fericire. Căci fericirea – o simte fiecare – s-a pierdut pe undeva. Stăpâneşte, Omule, fiara din tine, doar astfel îţi vei regăsi armonia sufletului spre care tânjeşti! 49


Irina Lucia Mihalca Imposibila desprindere

Vino să te sărut, iubita mea, pe conturul trupului tău, Pe conturul liniei inimii noastre... În visul meu atingi perfecţiunea, acel minus al tău era în plus la mine. O întâlnire pe care timpul şi destinul ne-a oferit-o pentru-a intra în aurorele boreale ce ne acoperă nopţile noastre?! M-am îndrăgostit de tine, Închid ochii, îmi răvăşeşti toate simţurile şi-o dulce nebunie mă cuprinde. De nedesprins, zidită eşti în mine – un magnetism –, adâncul l-am simţit în cuibul de fluturi, acolo, am gustat aroma fructului copt. Sunt lângă tine acum, te privesc în adevărul ochilor tăi, în lumina ta. În inima nopţilor tale mă găseşti, o alchimie contradictorie, totul respiră, totul vibrează, un amestec de forţă şi vulnerabilitate – imposibila desprindere. Cu mângâieri divine ne-am bucurat sufletele, am pornit, am trecut bariera. Cobori din vis! – o lume aparte –, Treaz mă cuprinde plăcerea, instant mă tulburi... Dincolo de frontiere, păşim împreună prin absolutul născut în mine, în tine, în noi. Dincolo de cuvântul însuşi, păşim împreună în necunoscut, în universul subteran, unde ni se dizolvă lăuntric toate codurile. În infinitul emoţiei, o contopire nebună 50


Aliterația timpului – plăcerea durerii sau durerea plăcerii –, Sublimul simţirii naşte viaţa sau zeii, Acel punct culminant a electrizat clipa, cu buzele am simţit aroma adunată pe trupul tău... Prin adevărul din noi pătrundem în continentul epidermei, Căutăm, ne căutăm, atingem absolutul. Sărutul pluteşte cerc în jurul nostru – un cod descifrat. Alunec în braţele tale, mă voi topi, te vei topi – un foc sacru – în infinitul de culori, arome şi simţuri, care se vor atinge şi propaga, spre cer, în cercuri de lumină.

51


Irina Lucia Mihalca Te-ntrebi ce se-ntâmplă / On se demande ce qui se passé (română-franceză)

Te-ntrebi ce se-ntâmplă

În fiecare dimineaţă aspiri litere din tine, litere mari, reci, calde, vii, fantasme care pulsează în dansul lor – imagini în oglindă – îmbrăţişate-n culori spre noi forme de viaţă. Umbre desprinse care tremură-n lumina lunii, Oare nu cumva se joacă cu tine, cu mine, cu noi, din dorinţa reînvierii cuvântului nou? În fiecare dimineaţă eşti mereu altul, te-ntrebi ce se-ntâmplă – copacul ce creşte între noi – Ah, multe se întâmplă... şi câte nu se întâmplă?!... Beţie de simţuri, de stări şi de vise - cuvinte, poeme, cântări, cântarea cântărilor ce s-au scris, se vor scrie... Şi zeii te privesc cu invidie, uneori, pentru bucata ta de cer şi fluturii de pe umăr – curenţii de aer ce urcă, urcă şi coboară. În fiecare dimineaţă aspiri litere din tine ce atârnă uscându-se în bătaia vântului, Nu ai nevoie de cântecul altora, ştii ce-i zborul, flacăra, apa şi focul, îţi porţi dorinţa-ecou prin fiecare iubire, Oare tu eşti aici, acolo, risipit pe aripi de vis în fiecare gând, lacrimă, respiraţie, lumină?

52


Aliterația timpului

On se demande ce qui se passe (Traducere: Carmen Catană)

Chaque matin, on aspire des lettres de soi, Des majuscules, froides, chaudes, vivantes, Des fantasmes qui frémissent dans leur danse - des images dans la glace Embrassées en couleurs vers de nouvelles formes de vie. Des ombres détachées qui frémissent au clair de la lune Elles semblent jouer avec toi, avec moi, avec nous, pour faire revivre le mot « désir ». Chaque matin, on est toujours un autre On se demande ce qui se passe - l'arbre qui pousse entre nous Ah, beaucoup de choses se passent ... et comment ça ne se passe pas?!... Ivresse de sens, d’états et d’ombres - mots, poèmes, chansons, le chant des chants, ce qui a été écrit, sera écrit ... Et les Dieux te regardent avec envie, parfois ... pour ton morceau de ciel et les papillons sur tes épaules des courants d'air qui montent, montent et puis descendent. Chaque matin, on aspire des lettres de soi Les lettres qui sèchent suspendues dans le vent , On n’a pas besoin de la chanson des autres, parce-qu’on sait ce que le vol, la flamme et la glace signifient, L'écho de ton désir traverse chaque amour, Es-tu là ou tu te disperses sur les ailes du rêve dans chaque pensée, chaque larme, chaque respiration, toi Lumière?

53


Irina Lucia Mihalca

54


Aliterația timpului

Inscripţie pe o piatră / Inscription sur une Pierre (română-franceză)

Inscripţie pe o piatră

Cerul s-a înnegrit de atâtea deziluzii, frunzele nu mai zboară, timpul s-a plictisit de sine, de tine, de mine... Prea obosit să mai strigi, singur şi pustiu eşti, nu va mai fi nimic, doar morţii ce speră, nici iarba ce-ai atins, nici lacrima ta, nici amintirile noastre... Nu va mai fi nimic! Ochii tăi, ochii mei, această ploaie rătăcită din noiembrie într-o zi de primăvară... În geamuri, imaginea ta va fi spălată, surâsul meu la fel... Nu va fi mâine, nici ieri, În oarbe oglinzi, iubirea noastră va ţipa, copiii nu vor mai avea părinţi, nici cerul albastru nu va mai fi, doar Moartea senzuală ne va zâmbi... Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne, în rest nişte cruci! Cruci şi pietre, inscripţii şi ceva litere, Ascultă timpul lor – picăturile ce curg pe clavirul anilor!

55


Irina Lucia Mihalca Cruci de lemn, albite de timp, peste movile, pietre spălate de vreme şi lacrimi, multe pietre, în multe straturi! Pietre care zac pe inimi şi le apasă, fără repaos roţile Timpului se rostogolesc, Să spargem în două clepsidra ca din ea să iasă somnul adânc! Priveşte inima mea cu inima ta...

Inscription sur une pierre (Traducerea: Gabriela Tudose)

Le ciel s’est noirci à cause de tant désillusions, Les feuilles mortes ne volent plus, le temps S’est ennuyé de lui, de toi, de moi... Tu es trop fatigué pour crier, tu es seul et désolé, Il n’y aura rien, rien que les morts qui espèrent, Il n’y aura ni les herbes touchés, ni tes larmes, Nos souvenir non plus... Il n’y aura plus rien! Tes yeux, mes yeux, Cette pluie perdue de novembre Dans une journée de printemps... Dans les vitres, ton image sera effacée, Tout comme mon sourire ... Il n’y aura ni demain, ni hier, Dans les mirroirs aveugles, notre amour criera, Les enfants n’auront plus de parents, 56


Aliterația timpului Le ciel ne sera plus bleu, Seule, la Mort sensuelle nous sourira... Tout ce qu’on construit et tout ce qu’on écrit restera en temps, Quant au reste, rien que des croix tombaux! Des croix et des pierres tombaux, des inscriptions et quelques lettres Ecoutes leur temps - les gouttes s’écoulant sur le clavier des années! Croix en bois, blanchis par le temps, sur le buttes, Pierres lavées par le temps et des larmes Pierres par tout, en plusieurs couches! Des pierres qui gissent sur les coeurs et les pèsent, Les roues du temps roulent sans arrêt, Cassons en deux le sablier Pour qu’il en sorte le sommeil profond! Regarde mon coeur avec le tien...

57


Irina Lucia Mihalca Şoaptele timpului, subtil parfum de iasomie

Trăim în lumi paralele, presărate ici-colo cu oglinzi din care rar se reflectă imagini-tablou, labirinturi prin care intrăm inconştient. Şoaptele timpului ~ exorcizarea viselor în timpul unei prohibiţii la zâmbet, Un înger damnat vinde şi cumpără lumea în numele echilibrului. Lacrimi se preling prin cioburi, raze de lumină reflectă scântei deformate de tăişul sticlei, Nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil. „A whiter shade of pale... She said there is no reason and the truth is plain to see.” – Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea, cărarea râdea, ochii-ţi zâmbeau, ochii-ţi plângeau, te iubeam dincolo de viaţă şi moarte. Nu se auzeau nici măcar şoapte, doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor. Mâna mea îţi contura chipul învăluit în ceaţa timpului, zefir de primăvară îţi adia lumina din visul tău reconstruit în secvenţe-fragmente repetitive, încă nedesluşit, doar mâna o ştiai, zâmbet fugar al unei clipe, subtil parfum de iasomie. Simţea nevoia să-ţi mângâie obrazul, ca şi cum ţi-ar fi alinat sufletul. Cercuri noi se deschid... 58


Aliterația timpului

Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui!

Eu, tu, aici, acolo, rotunde piruete în paşi de dans împrăştie fiori în adierea visului, suspin e cântecul, Prin frunzele risipite de toamnă asculţi curgerea timpului, din amfora antică sorbi melodia – delicat mir – beţie a umbrelor nopţii, emoţie furată din astre. Prin noaptea-nvăluită în vrajă, o mână mângâie perna, un fluture albastru adie... O însingurare solară răsfiră cuvinte, adânc pătrund în respiraţia unui timp comun, pare sa ne coase unul de altul în punctele cardinale ale inimii. Estompat este totul, ceva s-a pierdut acolo în vânt, nimic nu mişcă durerea, asemeni unui lac liniştit... Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui! Labirint este viaţa, labirint este moartea! Coridoare invadate de alte coridoare care nu duc nicăieri, pânza vieţii nu derulează nimic, mileniile însele trăiesc în adâncuri! Stăpâna omului este viaţa, surprizele ei, feliile tortului de migdale, când dulci, când amare. Un paradis pe care nu-l vedem trece prin dreptul mâinilor noastre, spre visul unei patimi. Ştii că ceea ce trăieşti în clipa asta depinde de întâlniri întâmplătoare? Peste ani, clipa prezentă 59


Irina Lucia Mihalca va fi la rândul ei o uitare întâmplătoare. Pe unda sufletelor pereche, umbrele sunt îngeri, când ele nu mai sunt locaţii în materie, îşi caută alţi timpi, îngeri care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea cu noi. Nimic aici, doar tăcerea ce curge din bolţi ...

60


Aliterația timpului

61


Irina Lucia Mihalca Ekphrasis, miniatură în mantia unui înger

Undeva în timp, ascult Vangelis, efigia zâmbetului tău rămas în palma mea, o frunză memoriei furată, monada oglindită în creatoarea diadă. Esenţa de caprifoi prin culorile toamnei şi-a mistuit sufletul, sleit de putere, prin căutări de la izvoare sau începuturi. În inima lor şi-au scris poemul bucuriei, ekphrasis, miniatură în mantia unui înger coborât pe urmele paşilor lor din constelaţia cosiţei dedicată zeiţelor. Şoaptele vântului, mesagerul primăverilor pierdute, adie poemul singurei lor respiraţii în lumina uitată, nălucirea unui tainic sărut în oglinzile cerului ţes cuvinte, poeme de stele, din raze şi roua petalei. În duble spaţii timpul s-a închis în sine, o tânără fată trece prin lacrima gândului, cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul tău, NU SUNT EU. Din templul său, cu ajutorul Meduzei, tânăra nimfă cu păr frumos, Perseu începe căutarea timpului pierdut prin valuri plesnite-n noapte. Pare absurd dar e logic, – Aşa a fost Voinţa lui Dumnezeu! Reţii doar gestul ei din gară, ochii ei plutind de dincolo de timp, 62


Aliterația timpului secundele lui niciodată sunt geamuri, când tânăr reflectau speranţa, acum prăfuite, citeşti printre rânduri, fum şi pseudo-stele. Nu s-a pierdut, s-a rătăcit, dar această rătăcire e mai tristă ca pierderea.

63


Irina Lucia Mihalca Să treci, să simţi şi să accepţi

Prin noi totul prinde viaţă! Am rămas suspendată în taina serii, Viaţa este o provocare, dar adevărul îl vom şti vreodată străbătând câmpiile noastre? De scoţi nişte tablouri postate atâta timp, pe un perete, simţi că peretele devine vlăguit, inert. – amprenta petei de culoare ca o rană a timpului adânc imprimată în noi – Ne regăsim pe întinderea aceluiaşi câmp, În nisipul clepsidrei, înţelegem, oare, clipa înşirată mult prea repede, că primăvara e doar o zi, că florile nu mai înfloresc, că păsările nu mai cântă, că oamenii nu mai zâmbesc şi soarele nu mai răsare? Nu moartea, în sine, e cumplită, ci tot ce se întâmplă după ea. Oglinzi acoperite, o moarte-a vieţii, secundele oprite şi agonia prin rătăcirea-n labirinturile minţii. După o zi, după două, după trei, după o săptămână, după două, după trei, după o lună, după două, după trei, Picături ce cad în aşteptare... Lacrimi de neputinţă, ocean de lacrimi, ecoul strigătului lăuntric – „Ţipătul” lui Munch – reverberat în mii de cioburi-frânturi, Mintea se zbate, 64


Aliterația timpului cauţi o punte spre malul celălalt, continui să mergi pe malul râului, cauţi şi cauţi acea punte, chiar dacă ştii că nu o vei găsi. Negarea şi întoarcerea-n filele trecutului, reluarea peliculei oprite la ultima secundă şi derulată-n golul fundalului alb... Priviri, atingeri, şoapte, lungi umbre, o mână întinsă, vis, dorinţă, parfumul memoriei, conturul formei, senzaţia prezenţei, un zâmbet şi-o lumină, balsam de gânduri, imagini revăzute cadru de cadru, ca apoi, o disperare şi convingerea că nu se va mai întoarce niciodată. Cele mai crude clipe când vezi – chiar dacă ştii – că nu mai vine, Să treci, să simţi şi să accepţi capătul oricărei călătorii!

65


Irina Lucia Mihalca Între singurătate şi destin Să trăieşti frumos şi să spui mereu: „Viaţa e o poveste, e stare, e emoţie, e vis... ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă!”

Asemeni picturii lui Bruegel, – iluzie şi vis – ca-ntr-un teatru al umbrelor care se desfăşoară năluci par oamenii. Căutând dantela veche a amintirilor noastre, oglinda viitorului rămâne numai trecutul. Prin trecerea discretă a serii, într-o crudă zi de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii. – Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre! ….................................................................................... Conştiinţa-i o provocare! Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea. Ce vor, de fapt, femeile? Să fie iubite! Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve! De ce se caută jumătăţile spre perfecta completare a sferei separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare! Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină. O poartă deschisă-ntre lumi, o întâlnire-cheie, rezonanţa sufletului pe care-o simţi perfectă. Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului! Cuvinte cu-adânci înţelesuri pe care o singură viaţă nu poate să le pătrundă. Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri. Întrebări. Răspunsuri. Explozii de lumină. Culori de cuvinte, cuvinte de iubire, de dor, de durere, 66


Aliterația timpului şoapte, poveştile memoriei. Oameni care vin, pleacă. În ceaţă dispar lucrurile! Amintiri concentrice. Rămân sentimentele. Bărbaţii iubesc reacţiile femeilor, dar nu au timp să le cunoască, să le iubească. Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept. Nu există constrângeri când iubeşti! Pătimaşe sărutări, un vis eşti pentru oricine, mă răvăşeşti toată! Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu, acoperită erai de sărutări. Peste tot câte una, să dai drumul fluturilor spre înălţimi, Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţia! Pe tine te cunosc, structura ta o am, o nebunie de emoţii simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului! În casa cu grinzi de lemn, în acea casă rustică te-am văzut singură. Acolo, în mine, s-a născut ceva! În liniştea nopţii, îmi doream să fii cu mine, Dorinţa de a-ţi simţi conturul feţei şi-al trupului a prins viaţă. În gândul nopţii am ajuns lângă tine, în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă. O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă! Am reţinut repetiţia: „atinge-mă cu respiraţia ta!” Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea. Prin unda iubirii căutăm să înţelegem adevărul Luminii. Avem nevoie de iluzii, Vreau ecoul acelei camere, este un alt timp! Acolo ne risipim şi ne-adunăm înainte de venirea zorilor? Nemăsurată este dorinţa de a fi cu tine, 67


Irina Lucia Mihalca nu pot reda emoţia. E doar iubirea, atunci îi simţi lăuntric sufletul, Chemarea ţi-am simţit-o! O lume paralelă realităţii, căci dincolo de conştiinţă este perfecţiunea! Voi intra în visul tău! Perfecţiunea iubirii prin evantaiul de simţuri, divină întâlnire! Ne privim în ochi atingându-ne sufletul, comunicăm prin priviri. Apa vie din fântâna interiorului nostru! Prin tot ce trăim ne-activăm înflorind lotusul iubirii, iar, de acolo, cerurile se deschid. Mi-ai venit în vis, sălbatico, îmi transferi totul prea mult! Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium, strigăt în strigăt – extaz şi durere – ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia! Încet şi blând se micşorează acest spaţiu. Să păstrăm pietrele noastre, Am gustat lacrima, e lacrima hoya, floarea inimii! Trăieşte visul! Felia ta este la mine. A venit vremea, visează-l, închide ochii şi trăieşte secvenţa de-acolo! Un timp premeditat altor timpi, Te aştept în vis sau, şi mai bine, primeşte-mă în visul tău! Privindu-ţi chipul, ai să zâmbeşti, e ca şi cum te-aş fi cunoscut sau, mai precis, recunoscut. Vino, de vrei să te visez! Voi veni în visul tău, te vei oglindi, vioara mea, „Un cântec a trecut prin zidul de piatră”! Pasăre de foc e iubirea, Priveşte marea întâmplare! Simţi, spune, tu simţi? O fată ţi-a străbătut timpul, 68


Aliterația timpului un alt timp în acest Poem nocturn, – Timp de-amintire, timp de uitare – Două clipe, mai mult decât una! Mâine e prea departe, căci odată venit aici somnul se desprinde, totul se uită, rămân sclipiri, frânturi de vise, incertitudini, un gest, un zâmbet, o adiere, iubirea ce-ndepărtează întunericul, nori agăţaţi, umbre profilate pe cerul nimănui. În lacrimă e împletită iubirea., Tu... Eu... Atât de aproape şi totuşi departe! ...........................................................................…...... Între singurătate şi destin ne pendulează timpul! Totul se derulează ca şi cum, pe un drum nesfârşit, pentru o clipă, ţi-apar călători în calea ta care, ca şi tine, nu-şi ştiu ţinta. Alţii, te-nsoţesc un timp, apoi la o intersecţie de drum, dispar fără motiv, topindu-se ca nişte umbre. E un mister cum de ajung oamenii întâlniţi să-ţi ocupe gândurile şi fantezia, rupându-ţi chiar inima, înainte de a se înţelege ceea ce erau, nişte năluci. Poate că şi ei, la fel, credeau despre tine...

69


Irina Lucia Mihalca Şoaptele luminii ~ Transcendenţă

Ateh (Selma) adoarme, un somn greu o cuprinse, gânduri, lumini, trăiri, vârtej de vise, întreabă al ei spirit, Ea, fiica Luminii, se-nalţă, pluteşte, în al său templu, pe AMON RA îl caută, doreşte în ritm sacadat de tobe păşeşte printre coloane uriaşe, hieroglife, culori, simboluri şi semne pe-acordul lirei, lăutei, chimvalei, pătrunde în sala hipostilă magie de forme, frize şi fresce, ochi nevăzuţi o-nsoţesc, figuri, umbre şi suple forme se-ndreaptă departe, adânc, spre întunecata-ncăpere, ferit de arşiţa zile, pe-Osiris, trinitatea, întâlneşte, continuă drumul şi dintr-o aură Isis-Hathor, Stăpână a tronului, lumina nocturnă, zeiţă a cerului, soţie şi mamă, ce cu credinţă îngrijeşte, un lotus i-oferă şi-o cupă de aur din care licoarea să soarbă

şi Hathor, zeiţa iubirii-i zâmbeşte, în stânga-i surâde senină Bastet – „ochiul lui Ra”, blânda zeiţă cu cap de pisică, simbol etern feminin, treptat, în albastra lumină a lui RA, ea pătrunde, se scaldă şi intră, simţindu-se acasă, în ia meri, „pământul iubit” din Egipt, ştie şi simte oricând calea deschisă spre ta nutri, pământul zeilor şi templul lui Ptah din Memphis... uşoare şi scurte sunete de tamburină şi talger, ritmuri suave de flaut şi nai încep s-o trezească e vis sau aievea?? 70


Aliterația timpului pe pernă o petală de lotus adie şi-n palmă un semn ce doar ea îl mai ştie zâmbeşte-n lumina înc-albăstruie...

71


Irina Lucia Mihalca

72


Aliterația timpului

Atingerea sufletului

Totul respiră, totul vibrează! Respiraţia de unde vine, iubitule? Respiraţia înseamnă viaţă, dacă există, există şi viaţă! Unde eşti? Sunt aici, cu tine, a ta! Încă de acum? Până în zori mor! Mă simţi? Anormal de bine, un cuib de fluturi eşti, Am păşit, am trecut bariera, sunt dincolo de vis! Cu respiraţia te-ating, Ne topim în plăcere, o plăcere unică, dură, greu de suportat. Cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele, O încleştare, Fără arsuri, fără nimic, am electrizat clipa! Aşa m-am trezit, – o linişte şi-o nebună plăcere – pătrunşi, contopiţi, nicio mişcare, un transfer de lumină! Zidită sunt în tine! Prin cântecul sufletului mă readuci aici, cu plăcerea de-acolo simţită. Un strop de privire, un strop de extaz! Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine. În contopirea noastră ne sărutam, ne priveam şi-nţelegeam durerea plăcerii. Peste tot te-am atins, o respiraţie grea, sacadată, 73


Irina Lucia Mihalca Curgeam dintr-unul într-altul. Vioara ta ţi-am fost, un cântec şi un vis! În armonia privirii tale mă oglindesc, adâncul din tine-l simt. Cine poate cuprinde toate căutările pe care le purtăm în noi? Oare de ce mă durea? Era prea mult? M-am trezit fără tine, s-a topit acel moment, dulcea plăcere. Instant mă faci viu, închid ochii şi mă ia nebunia! Pătrunde-n realitatea acestui vis, atât de mult te doresc, prin trupul tău vreau să las rădăcini! Un evantai de stări, în ochii tăi, inima mea şi-a regăsit Cerul! Copleşitoare tandreţe simt, nemărginită iubire, imagini însorite scrise cu scenariul trupurilor noastre. Dincolo, în vis e viaţa! Nebună dorinţă, o regăsire! În vis am ochii şi ochii-s pe tine, cu buzele am simţit aroma altfel adunată, – sălbatică-n reacţii – De durere, de plăcere, m-am trezit. Ce să aleg? Sunt clipe şi pe pământ, iată dovada! Se naşte adevărul! O altă falie de timp! Revelate clipe – verigile eternităţii – Urmează-ţi dorinţa şi nu-ţi răni inima! Ai înţeles esenţa iubirii – o taină, amestecul imposibil de forţă şi vulnerabilitate, o alchimie contradictorie, mister, lumini şi umbre filtrate, seducător contur, un paradis de-o clipă, 74


Aliterația timpului timida respiraţie a primăverii, o hartă a dorinţelor, atingeri, vibraţii, scântei şi emoţii, avalanşa în care ne-afundăm până la extaz, până la leşin, pulberea solară risipită peste noi, acea împletire de fericire inconştientă şi dor, zâmbet, suspin, balsam şi mângâiere, melancolii, tristeţi, lacrimi de durere, de plăcere, lacrimi, o singură inimă pulsând cântecul dragostei, un zbor, un dans, un vis... sublimul vis – e Viaţa! Contopirea nopţii cu ziua, un freamăt, o primăvară, perene rădăcini, adânca pasiune şi-un nou înţeles la fiecare privire, la fiecare pas, Aşa se scriu legendele!

75


Irina Lucia Mihalca Fibrilaţia ventriculară ~ severa tulburare de ritm a inimii

Crezi încă în karma iluziei, reduci la absurd gând, suflet, lumină, spirit, cu precizia chirurgului, prin intervenţii dure, induci asistola cardiacă crezând într-o protecţie a miocitelor retrograd prin sinus coronar administrezi cardioplegia cu sânge, tehnici rafinate de circulaţie artificială, oprirea circulatorie, hipotermia profundă ţi-era de ajutor vase dilatate riscau să mi se spargă contra-cronometru, conştient de efectul prelungit, mi-ai produs leziuni ireversibile răspunsul inflamator indica clinic sindromul postperfuzie anestezia anevrismului localizat în spatele ochilor nu bănuia punctul mărit de lumină, culoarul de trecere spre graniţa temporară dintre viaţă şi moarte imagini derulate tridimensional în viteza filmului unui alt timp, plutirea prin spaţii şi lumi intuite fără să ştii lumina păcii a fost absorbită de întreaga lumină eleusină – Fibrilaţia ventriculară – cea mai severă tulburare de ritm, cauza morţii subite prin cord.

76


Aliterația timpului

Omul, doar omul

Sclipiri de raze prin ochiul dintre lumi, papirusuri înscrise în piele şi în suflet, la margine de noapte asalt de doruri, animate gânduri, dansezi cu cerul speranţe, regăsiri. Omul visează, omul te visează, Omul întâlneşte, omul te-ntâlneşte, Omul iubeşte, omul te iubeşte. Omul răneşte, omul te răneşte, Omul pierde, omul te pierde, Omul uită, omul te uită. Pisc şi abis, contrast lumină şi-ntuneric, omul te-nalţă, te coboară, în depărtări imense, sub triste constelaţii, noian de-ntinse ape, refluxul din genuni, adâncul-ametist, pe margini de prăpăstii, pustiuri şi tăceri, frânturi de realitate, şoapte, imense ziduri, potop de suferinţe, prin oglindiri de umbre furtuni nenumărate. Din lacrimă de stea, călătorind prin ceaţă, oceanul de lumini, răsare-o albă floare, surâs purtat în suflet pe-aripă de vânt prin timpuri, lumina păcii este şi dincolo de moarte o viaţă într-un vis, El, Ea, Omul, doar Omul iartă, iubeşte, Omul te iartă, te iubeşte.

77


Irina Lucia Mihalca Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi!

Poetul va vedea, astăzi şi mâine, cu toţi ochii, prin toţi ochii. Poetul va simţi, astăzi şi mâine, cu toate inimile, prin toate inimile. Poetul va râde şi plânge, astăzi şi mâine, cu lacrimile noastre, prin lacrimile noastre. Poetul va scrie, astăzi şi mâine, cu toate mâinile, prin toate mâinile. Poetul va trăi şi muri, astăzi şi mâine, cu toate morţile voastre, prin toate morţile voastre. – Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi! – Vorbeşte-mi de mirajul noilor primăveri, de prima sau ultima vară. – Vorbeşte-mi de-a ta nestinsă flacără, chiar dacă continui să râd şi să plâng prin ninsoare. – Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi! – Dar nu lăsa cuvintele iernii să ne viscolească inimile.

78


Aliterația timpului

Undeva în timp…

Undeva în timp, în faţa rondului intuit surâs parfumat, Prin vitraliul privirii licăriri de stea, aţipind pe banca amintirilor îţi ascult sunetul inimii, raze de ceaţă, dublura mea te-a luat de mână peste pragul Timpului, galbene frunze purtate de vânt pe aleea dintre lumi, miresmele serii ne-nvăluie paşii-n oglinda din vis umbrele arţarilor duc taina spre nori, încercând să oprim clipa, continuarea unui alt timp în acest timp, zâmbetul meu – o frunză memoriei furată... Lacrima gândului tău ne-a readus iluzia prezentului, suspinul inimii a spart Poarta dintre lumi în capcanele Uitării prin ochii ei revezi copacii care ne-au îmbrăţişat în palma ei, purtată de vânt, efigie – o frunză galbenă. Ţi-a cuprins chipul în cercul mâinilor ei, Ţi-a mângâiat infinitul oprit acolo unde nu mai sunt cuvinte, gânduri, Poate cândva o vei reîntâlni într-o toamnă-primăvară cu fum de frunze şi parfum de vis. Poate cândva, undeva în timp...

79


Irina Lucia Mihalca Puizii di noapti / Poem nocturn (versiunea armână-română)

Puizii di noapti

Cum aşhitiptamu vintulu mi lo somnulu pi mardzina di arâu, Pi apâ tu vali şhideau limunii frândzâ ţzi arâspândeau di anvârliga cânticlu a vreariei - lunjina angliţză tu truplu a meuŢzi vdzi câtâ ţzeru nu eara ghislu, nu eara luna. Unu njicu tora aflatu easti suflitlu pri locu, Aţzelu ţzi poati ta-s aflâ toarili a unui altu chiro va-şhi caftâ şhi suflitlu preacli, aţzelu ţzinji aşhiteaptâ duchirli! Imnămu pi toarili a lor şhi ţzânemu amintirea la tuti ţzi tricumu... Cum aşhitiptamu vintulu noaptea aesta va sâ şhtiibâ s-tacâ, Unâ noapti anfârmâcatâ cari nâ leagâ di eta aesta, di eta la alti etzâ, Cu ureaclea alichitâ di locu asculţzâ ţzi doruri nâ armasirâ ni cântati di vintu, Ditu alti eţzâ tâţzearea tu noi va-s treacâ seamni chiruti pritu chiro.... Pi aunda a suflitilor preacli Aumbrili suntu anghili, cându chieru, suflitli îşhi caftâ alti bani! Multu amânatu v-as videmu mâni 80


Aliterația timpului Cându v-a nâ dişhitiptâmu anaparti di lunâ! Iu s-aflâ casa a inimâiei a noastri, Iu mutreşhţzâ tini, gione? Tu amarea veardi şhi anghilicioasâ ditu oclii a tai v-as anoatâ mirăchili a meali şhi diunâoarâ cu eali cupia de ghisi şhi mini ahânda va mi arucu tu tâţzeari aclo iu puilu cu arichili di malmâ cu jali v-aşhi cântâ vrerea tu aţzelu ditu soni cânticu...

Poem nocturn

În aşteptarea vântului am adormit pe malul râului. Pe apă la vale pluteau frunze îngălbenite risipind în jur cântul iubirii, – lumina îngheţa în trupul meu – Ce a plecat spre cer nu era visul, nu era luna. Un nou născut este sufletul pe pământ, Cel ce poate să găsească urmele unui alt timp îşi va căuta şi sufletul pereche, corespondentul trăirilor! Păşim pe urmele lor păstrând memoria tuturor clipelor... În aşteptarea vântului noaptea aceasta va şti să tacă, O noapte tristă care 81


Irina Lucia Mihalca ne leagă de lumea asta, de lumea altor lumi. Cu urechea lipită de pământ asculţi ce doruri ne-au rămas necântate de vânt, Din alte lumi tăcerea în noi va rostogoli amprente pierdute prin timpuri... Pe unda sufletelor pereche umbrele sunt îngeri, când ele nu mai sunt, sufletele îşi caută alţi timpi! Mult prea târziu vom vedea mâine când ne vom trezi de cealaltă parte a lunii! Unde se află casa inimii noastre, unde priveşti tu, iubitule? În marea de smarald a ochilor tăi vor înota dorurile mele şi-odată cu ele coloana de vise, iar eu adânc mă voi arunca în tăcere acolo unde pasărea cu aripi de aur tânguitor îşi va cânta dragostea în ultimul ei cântec…

82


Aliterația timpului

Un nufăr înflorit petală cu petală

Ştii ce-mi faci, dragul meu? Întorcându-ne spre adevărul lăuntric, mă faci dependentă de bucăţica noastră de cer, de albastrul lui infinit, de visul din noi din cea mai înaltă octavă-a iubirii. Suntem senzorii propriilor trăiri transmise în eter marelui Univers. În fiecare clipă simţirile noastre, căutările şi împlinirile noastre sunt transmise acolo unde trebuie să ajungă. Tu eşti, acum, muntele meu! Iubirea, un nufăr înflorit petală cu petală, o floare delicată, vibraţii din Lumină, eşti tu doar când laşi inima să simtă prin tine! Oare ce este femeia, iubitule? Femeia? O poveste, un sentiment, o stare, un vis! Nu-s capabili bărbaţii să citească povestea, să trăiască sentimentul, să simtă starea şi să viseze cu ea. Ce crezi că este bărbatul, draga mea? Asemeni realităţii şi visul e necesar vieţii, Femeia e poezia, bărbatul proza, forţa pe care-o poate dirija! Un zeu! Împreună formează întregul, doar propagând emoţie radiază şi el. Bărbatul este ramura de care stă agăţată femeia pentru a-i depana povestea, a-i transmite starea, 83


Irina Lucia Mihalca a-i comunica sentimentul şi a-l duce în visare! Observ viaţa, purul şi acel simplu din noi toţi, Tu eşti o torţă, azi, ce arde mocnit, eu sunt o vrabie peste care va trece trenul chiar dacă iubesc viaţa, iubesc omul şi, câteodată, animalul din el! Oare ce iubim în om, acea parte care piere în timp sau spiritul, sufletul din om? Flacăra lui reflectată în oglinda celuilalt! Cum să iubeşti doar o formă?! Ce segment iubeşti tu în mine? Nu eşti un tot? Izvorul din tine iubesc, acel segment de neuitat, acea chemare din foişorul inimii! Unde-i calea către izvor? Un fir de apă ce se varsă în izvor! Găseşte-i calea şi caută izvorul, chiar dacă nu se vede! Nu ne seacă izvorul! Apa curge printre noi, ne simţi durerea? Ştim, curg împreună! Nu poţi simţi durerea dacă nu te-a durut cel puţin la fel de mult aşa cum ceri să simt! Eşti un gând, căci aşa eşti, dar eşti şi cineva demult cunoscut, iubit, iar eu, lumina suficientă să-ţi conducă paşii, cu încredere în tine, tot mai departe, printre umbrele create, risipind pericole şi obstacole din drum, spre comorile din adâncul întunecat al peşterii tale. Nu ştii nici unde sunt, nici care sunt, dar lumina lor, imaginea comorilor văzute în trecere, persistă şi-ţi va da forţa să-ţi continui călătoria – uneori obositoare, uneori periculoasă – chiar dacă, în drumul tău, 84


Aliterația timpului vei avea nevoie să aprinzi noi torţe. Ştii că peisaje fantastice din peşteră te pot ademeni, Ştii că poţi să te afunzi sau să ajungi în labirinturi subterane, chiar dacă atractive, care nu duc la nicio comoară. Ştii că poţi descoperi locuri noi în care ai dori să rămâi, dar, orice se va întâmpla, îţi continui călătoria. Înaintezi, înaintezi, fără să te-ntorci, pentru că lumina comorilor a rămas în tine, suficientă să-ţi conducă paşii. Să trecem dincolo de cuvinte, prin culoare, să spargem graniţele acestei realităţi, Pornind pe firul călătoriei, în noi cineva vorbeşte!

85


Irina Lucia Mihalca

86


Aliterația timpului

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa, Intersecţii de raze şi umbre Punţi către cer. Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii, păstrează nisipul din vidul clepsidrei, Razele sufletului oglindesc mozaicul paşilor mei prin întuneric. Prin lumina felinarelor aripi de îngeri sfâşie tăcerea, Prelinse în urmă două din umbrele mele se întind către cer. Sunt umbrele sufletului nostru risipite în tu... în eu... în eu... în tu... Îşi caută urmele noastre în timpuri...

87


Irina Lucia Mihalca Îţi vei atinge steaua! / Tu vas frôller ton étoile! (română-franceză)

Îţi vei atinge steaua!

Ce soartă îl aşteaptă pe om? Ne ducem pe alei neştiute printr-un timp care, când curge, când stagnează, oprindu-se clipei fatal, când aprig, îl simţi în zbatere-curgere! Nu toţi au acelaşi punct de aprindere, de sclipire, Avem acelaşi fond, doar reacţiile ne sunt diferite. Reacţii în funcţie de direcţia privirii, de stări, de cum acceptăm totul... Poate că încă n-a sosit timpul, îţi vei atinge steaua! Dacă n-o ating înseamnă că a căzut, Eu stau mereu cu mana întinsă, dar cerul nu se apropie spre mine ca la alţii! Te aşteaptă acolo, păşeşte spre ea! Ea cade şi se aşează pe un suflet. Omul şi steaua lui! Cade atunci când sufletele deja s-au întâlnit dincolo. Fiecare scurtează drumul, pentru unii pare sa fie mereu prea devreme, pentru alţii mereu prea târziu. Se grăbesc să se atingă când este ziua lor, abia atunci putem spune - omul cu steaua lui, Omul vechi şi omul nou! În fiecare clipă decidem aleea pe unde vom păşi, – un labirint şi destinul – Să eliminăm barierele, lăsând doar lumina între noi! 88


Aliterația timpului

Aşa-s oamenii înainte de impactul cu soarta – ajung la jumătăţi de măsură. Suntem în căutarea celeilalte jumătăţi până murim. Soarta ne încearcă, dar nu e punctul final, – vindecarea este în noi – Cu gândurile şi respiraţia noastră ne regenerăm, Poarta tainică nu se deschide tuturor, o clipă de lumină! Fiecare lucru îşi are vremea lui, Dincolo de perfecţiune nu mai există nimic, Căutăm privind, abandonăm şi căutăm iar. Ne căutăm şi ne privim în atâtea imagini! Va veni refluxul, Doar amintirile vor rămâne pe nisip. În curând voi căuta urmele pe ţărmul mării, printre nisipul înăsprit, paşii ei spălaţi de valuri, Nu ştiu ce-mi dezvoltă sau îmi anulează mângâierile! Priveşte urmele scăldate de valuri, Priveşte macul răsărit prin bariera gardului... Totul este făcut din bucăţi. Vrem sa le aşezăm să devină ceva fără crăpături, fără asperităţi, Avem impresia că bucata la care am renunţat odată era cea mai potrivită – acea perfecţiune fără denivelări – Putem să ajungem lucrurile de mai sus, Spiritul omului poate să locuiască în două locuri - în inimă şi în minte Începe reflexia noastră, începe alchimia noastră, – în tine mă văd pe mine – De aici, căutările şi aranjarea pieselor! Eu sunt o piesă din ansamblul tău? 89


Irina Lucia Mihalca Tu eşti Tu, tu eşti Eu, tu eşti şi semnul meu, Ne regăsim cuantele de lumină... În fiecare clipă, suntem nişte semne pentru altcineva, suntem fragmentul de text al unei cărţi infinite ce determină lumea să o citească integral, pentru a-i înţelege sensul, destinul. Avem pasajul potrivit înţelegerii noastre, doar efortul de citire şi înţelegere este necesar!

Tu vas frôller ton étoile! (Traducere: Laura Lucia Mihalca)

Quel destin est préparé à l’homme? Nous allons sur des alées inconnues au long d’un temps qui Coule et qui cesse, en s’arretant fatalement à l’instant, Quand fougueusement on le sent dans l’agitation – ruisseau! Les hommes n’ont pas tous le même point qui les allument, qui les fassent scintiller, On a le même fond, seulement nos réactions sont différentes. Ce sont des réactions qui varient en function de la direction du regard, Des états, du façon dont on accèpte tout… Peut-être qu’il n’est pas encore le temps pour cela et tu pourra frôller ton étoile! Si je ne la frôlle pas, cela signifie qu’elle est tombée, Je reste toujours, la main étendue, Mais le ciel ne s’approche pas de moi comme aux autres! Elle t’attend là, marche vers elle!

90


Aliterația timpului Elle tombe et s’assis sur l’âme. L’homme et son étoile! Elle tombe au moment où les âmes se sont déjà rencontres là. Chacun raccourcit le chemin, Pour quelques-uns cela semble d’être plus tôt, Pour d’autres, toujours plus tard. Ils se dépechent à frôller quand c’est leur anniversaire, À peine dans ce moment-là, on peut dire - l’homme avec son étoile, L’ancient homme et le nouvel homme! À chaque instant on décide l’alée par où on va marcher, - Un labyrinthe et le destin Éliminons-nous les barrières, en laissant seulement la lumière entre nous! Ainsi sont les hommes avant l’impact avec le destin – Ils arrivent à mi-chemin. Nous sommes en recherche De l’autre moitié, jusqu’à la mort. Le destin nous essaye, mais ce n’est pas le point terminus, - La guérison est en nous Avec nos pensées et notre respiration, nous nous régénérerons, La porte mystérieuse ne s’ouvre pas à tous, un moment de lumière! Pour chaque chose il y a un temps, Au-delà de la perfection, il n’y a rien, On cherche en regardant, on abandonne et on cherche de nouveau. Nous cherchons et nous nous regardons dans si nombreuses images! Le réfluxe viendra, Seulement les souvenirs resteront sur le sable, Bientôt je chercherai les taches au bord de la mer, Parmi le sable rendu rèche, ses pas lavés de vagues, Je ne sais pas ce que les caresses me développent ou m’annulent! Regarde les traces baignées par les vagues, Regarde le coquelicôt poussé par la barrière de la clôture… Tout est composé de morceaux. On veut les réunir Pour devenir quelque chose Sans crevasses, sans aspérités, 91


Irina Lucia Mihalca On a l’impression que Le morceau dont on a rennoncé une fois Était la plus juste - Celle perfection, sans denivellations On peut arriver aux choses de plus haut, L’esprit de l’homme peut habiter Dans deux endroits - dans le Coeur et dans la tête Notre réflexion, notre alchimie commence, - Je me reflète dans toi D’ici, les recherches et le ranjement des pièces! Je suis une pièce de ton ansemble? Tu est Toi-même, je suis Moi-même, tu es aussi mon signe, On retrouve les quantas de lumière… À chaque instant, Nous sommes des signes pour quelqu’un d’autre, Nous sommes le fragment de texte d’un livre infini Qui déterminant le monde de le lire intégralement, Pour lui comprendre le sens, le destin. Nous avons le passage adéquate à notre comprehension, Seulement l’effort de lire et la comprehension sont nécessaires!

92


Aliterația timpului

Lacrima din abisul durerii „Lacătele de piatră Se deschid cu râuri Lacătele de apă Se deschid cu stele Lacătele din noi Se deschid cu o lacrimă.” Definiția lacrimei – Octavian Paler

Aripile Îngerului Negru s-au desfăcut peste abisul durerii un singur trofeu ţi-a cerut – inima, vârtej înnegurat de gânduri, tu suflet neliniştit, Chanchala Sarvaga*, orbit uiţi visul, trăirea, iubirea, rătăcitor, cu fiecare pas, adânc calci şi-ntuneci lumina, amintiri risipite în cioburi-vitralii le-mprăştii în neant luciri de ape învolburate ne-ndepărtează timpul, tot mai străin te târăşti cu fiece gând, în urmă doar răni, lacrimi, fum, drumuri tot mai retrase în ceaţă, privind în oglinda de ieri doar gârbova ta umbră trece, bâjbâi pribeag călător prin întunericul nopţii cu o mută strigare tot mai singur în cercul durerii ziduri înalte ţi-apar iar în cale, destrami inutil un alt cerc, osândă ţi-e veghea-n eternul pustiu, nesomnul, o singură cheie va dezlega lanţul blestemului atras lacrima si întoarcerea prin cercul de foc, prin labirintul de ieri, poarta spre Ochiul Luminii, nemărginita iubire din inima pierdută din casa-gândului fiece unitate ne cere o nouă trinitate...

93


Irina Lucia Mihalca EA S-A NĂSCUT

Ea s-a născut pe muntele răsărit din apa întunecată. Ea s-a născut lumină şi lacrimă în inima florii de lotus ce a înflorit pe vârful muntelui. Azurul nu şi-a construit bolta. Seara, floarea s-a închis ascunzând în ea copilul, ca dimineaţa să se deschidă. Ea s-a născut frumoasă ca ea însăşi. Prin iubirea aerului şi ploii au apărut zeiţa Cerului şi zeul Pământului. Soarele i-a despărţit ridicând-o în braţe. De atunci Cerul şi Pământul au fost separaţi prin aer. Era aproape de potop, foarte puţin timp a trecut. Va trebui un alt potop şi o altă arcă pentru ca să se nască o altă poveste?

94


Aliterația timpului

95


Irina Lucia Mihalca Un timp, în timp – o flacără vie!

Lumea pentru mine se formează din două coordonate: până la tine şi cu tine! Avem nevoie de iubirea, de simţirea noastră, Istoria se parcurge: înaintea erei noastre şi-n timpul erei noastre. Şi, aşa şi iubirea, toate se parcurg. Am nevoie de tine, frumos mă tulburi, dorinţa-mi este nebună. Îţi voi căuta palmele, liniile, şi-ţi voi călători cărările! O dulce nebunie! Simt pasiunea în sângele meu, simt adevărul, dorinţa-i vie, Te ştiu dintotdeauna, iubirea mea divină! La un moment dat dispar trupurile, rămâne starea de nedescris, o neputinţă, o dulce durere, aroma împlinirii, (să rămâi prin durere cu mine!) o alchimie a iubirii, un dans este totul, simţiri profunde, un schimb divin de energie. O durere interioară, atemporală! Nuferii se deschid, în constelaţia cerului interior, la lumina pe care-o simţim şi purtăm. Adâncă îmi este iubirea pentru tine, dincolo de acesta lume. Te doresc și dorinţa nu separă corpul! 96


Aliterația timpului Adânc te voi pătrunde cu iubirea mea, cu tot ce am eu, împart cu tine totul. Simte mâna mea caldă, mângâierea mea, sărutările mele! Ne-am activat soarele intern, dorinţa ta m-a deschis – femeia-floare, femeia-lumină, femeia-femeie! Odată căzută în braţele mele clepsidra va curge în sus, divinitatea aşteaptă. Trăiesc o mare iubire, un timp, în timp – o flacără vie!

97


Irina Lucia Mihalca Până la suflet şi dincolo de el

Regăsirea este fantastică, dorinţa-mi este ameţitoare, te iubesc adânc, până la suflet şi dincolo de el! Prin geometria luminii, – un dar al vieţii – ceremonia inocenţei codificată alchimic! Sufocaţi de durere, de plăcere, amestec de doi, o contopire năucitoare, Închid ochii şi-mi este bine, o nebunie, atingi perfecţiunea! Să te zidesc în mine vreau, nemărginită este dorinţa mea! Un vis înflorit, aici, pe tărâmul iubirii! O emoţie îmi este trupul, atingerea cu tine, o vindecare. Un fulg eşti, Cu cerul în priviri, pierdută eşti în mâinile mele! Simt să-ţi spun că te iubesc adânc, dincolo de sufletul tău, dincolo de toate punctele lui cardinale. Prin lumina privirii, omul străbate eteruri – întoarcerea în noi! Este atât de mult drum şi-atât de mult mi-am dorit să te caut, Lasă-mă să te înving, fortăreaţo, am nevoie de tine! Adânc intră în mine cântecul tău – izvor şi însetare! 98


Aliterația timpului Cu fluxul şi refluxul te voi aştepta, până la stele te voi ridica şi chiar te voi întâmpina la ţărm, La pieptul meu vreau să te pierzi, să te iubesc adânc, dincolo de tine, până la topire. În focul inimii ne vom topi, activându-ne! Promit să te navighez prin toate strâmtorile, până la suflet şi nu numai... Dincolo de timp, rezonează chintesenţa matricei, unică şi totuşi diferită, cu prima respiraţie, cu prima bătaie a inimii, un jurământ sacru, o punte spre viaţă ne este dată!

99


Irina Lucia Mihalca Sincope temporale

Ecoul întrebărilor străbate închise universuri interioare, Acolo unde mergi Tu, Moartea te însoţeşte pas cu pas, Cei ce se aseamănă călătoresc prin trecutul zilei de mâine, prezentul din fluidul anilor, din adâncul timpului mistuitor. Distanţe întinse în toate direcţiile prin tăceri lungi, intersecţia viitorului Lui cu trecutul Ei, prin punţi ţesute între ele de pretutindeni frenetice culori ţâşnesc în negura misterului. Marea Ţestoasă* s-a mişcat prin dimensiuni palimpseste. Lumea nu este nici ce pare a fi, nici ceea ce nu pare, şi ceea ce pare a fi, şi ceea ce nu pare a fi, toate la un loc, Vălul de ceaţă subţire o înfăşoară prin striaţii suprapuse iar Moartea, fluidul albastru, albastru ca marea, albastru ca cerul dispărut în gura monştrilor. El, călătorul albatros, schimbător ca cerul, înghiţit de paradoxuri, îşi îndreaptă corabia în derivă, dintr-un ţărm necunoscut în altul, umplându-şi vidul orelor din pustiul zilelor din anii sterpi. Necunoscutul l-a înghiţit, lumea şi-a schimbat polii, pomii forme mişcătoare, pământul topit, cerul solid, iarba şoptea, florile cântau, aerul dansa. Prin desişuri întunecate a intrat în mormântul pădurii, umbre şi forme prin aer pluteau, un vuiet tot mai puternic prin nepătrunsul de verde-pădure, haotic urcă cărările muntelui spre vârf, înfruntă groaza cunoaşterii, istovit, tot mai adânc în el se scufundă urcând muntele în adâncul Infernului. Cel care pătrunde în flacără, în zbor, în vânt şi Mâna-Ce-a-Scris-Totul va descifra hieroglifele sufletului tatuat Există o cale de salvare: - Voinţa prin care deţii controlul! Priveşte spre sursa de lumină, fie ea palidă, difuză, dar lumină, dacă există culoare există şi lumină, chiar dacă nezărită!

100


Aliterația timpului Renunţă să mai caute, se trezi din mlaştina disperării, Uitase durerea amorţită de timp, trebuia să se întoarcă în el spre ieşire, în călătoria interdimensională prin labirint, Obstacole de trecut - pândind monştrii lăuntrici puteau oricând lovi prin agoniile trecutului, proprii săi viermi, demonii ce ardeau în focurile interioare măcinându-i puterile, De erau mai puternici murea descompunându-se în ne-fiinţă sau putea continua drumul întemniţat în ruinele minţii prin corpul slăbit. O călătorie prin pustiul tărâm care-i distrusese bucuria şi unica sa comoară viaţa! Atât de aproape, dar la o eternitate distanţă! Amintiri tânguitoare prin profunzimile lumilor infinite, intrarea în existenţa timpurilor trecute, viitoare, alegerile le aparţin, în botezul focului s-au căutat, în chipul din ochiul morţii. Focul din Ea putea să-l mistuie, gheaţa din Ea putea să-l vindece! Aflaţi în cercul cel mai îndepărtat din cercurile concentrice, spre punctul în care simţurile se contopeau cu vidul, a traversat infinitul să-l caute la marginea conştiinţei, în expediţia ei de salvare, acolo unde paradoxuri sunt descifrate rând pe rând. Asemănători şi totuşi diferiţi, călătorind prin potenţiale timpuri prezente, eliberând cele mai tăinuite spaime întrupate şi-au croit calea întâlnirii prin infinitele timpuri prezente, prin potenţiale viitoruri, descoperind momentele cheie, punctele de răscruce în timp, călăuza de-a lungul unei linii de flux în universuri reasamblate. Privind în direcţia Ei o imensă flacără arzând în mijlocul frunţii Şi, în aceeaşi clipă, fâlfâirea şi umbra de gheaţă a unor aripi imense. Misterul Lui: prin El va rămâne frumoasă, nu va muri, prin El va primi darul timpului etern, tot ce-şi dorea să caute, să ştie, să devină, să fie, suprapuse imagini, chipuri, sufletele s-au scufundat adânc în ei înşişi. Palidă luna răzbate prin ceaţă, albi stropi de lumină împrăştie asupra lor, mereu vulnerabili în faţa iubirii, noi Începuturi stropesc nisipurile Timpurilor. 101


Irina Lucia Mihalca Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului

Plouă ca în vechile tale poeme, precum aerul un abur ne urmează paşii gravaţi prin umbrele ce ne-nsoţesc lumina. Sunt o vrabie peste care va trece trenul! Dacă au dispărut cuvintele golite de sensul lor ne rămân pictogramele interiorului nostru. Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului, eşti prea obosit ca să mai strigi timpul ce separă clipa durerii de înţelegerea ei. Prin umbra nopţii încerci să o priveşti în lună. Plutind de dincolo de timp frunze răvăşite de vânt sângele s-a făcut ţărână şi tot nu ai uitat primul şi ultimul zbor visat în singura călătorie a vieţii. Spiralat drum, mereu primul şi ultimul, la nesfârşit, încet se va retrage mareea tăcerii din cuvântul havaya prin care-i cauţi cheia. Peste ani vom păşi în adâncul pădurilor verzi, pe ţărmuri cu nisip, hai dă-mi mâna, acum e timpul sa te întorci aici, 102


Aliterația timpului pentru că ai crezut în frumuseţe mereu o vei vedea, pentru că ai crezut în iubire mereu o vei simţi, pentru că ai crezut în lumină mereu te va însoţi în imensitatea cerului tău - (misterul pe care puţini îl acceptă din lumina filtrată de trestiile gândului şi tăcerea ascuţită a gheţarilor) Fiecărei căderi îi va urma o nouă cunoaştere... Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet şi nu le putem atinge, doar în vis o putem face, Le atingem cu inima şi sufletul luminându-ne drumul, cu visul adânc din noi...

103


Irina Lucia Mihalca Neînțeleasa ploaie

Prin picuri de ploaie amurgul scutură petalele florilor de prun, pe ramuri copacul suspinului* îşi poartă uşor mâţişorii. Neînţeleasa ploaie, prin argintul nopţii, despică umbrele iubirii-culori, vârtej de imagini silabe spaţii cuvinte... Frânturi de umbre se preling prin zborul sufletelor regăsite printr-un sărut, lacrima lui o aude în sufletul ei. Frunze de pelin împrăştie aroma tristeţii, cândva s-au plimbat pe marginea vieţii, azi rătăcesc prin ceaţa pădurii. Margini pierdute prin vis... pe pod o fată prin lacrimi priveşte apa şi timpul domol curgător. În liniştea apei, prin pleoapa închisă, depărtările scad, acum el pluteşte în barca cea neagră, vremea furtunii s-a sfârşit. Pe băncile goale, pe alei, străzi, vânt şi frunze, tăind curcubeie, prin raze de soare si stele Ea ştie, mereu El e în inima ei...

104


Aliterația timpului

105


Irina Lucia Mihalca Dulceața cireșelor amare

Unele lacrimi zidesc fundaţia unui viitor zâmbet gânduri îngheţate plutesc umbre se nasc din nimic, cresc, dispar, pier. În oceanul amintirilor mantie de stele. În vocea ei simţi lacrima durerii, ce-i zgârie inima la fiecare pas. cuvinte, clipe, amintiri se deşiră în neant, simple proiecţii peste umbrele unei cândva întâlniri-regăsiri-iubiri. În urmă pluteşte în ceaţă visul, între mugur şi floare, lumină şi zâmbet, frânturi de viori, cuvinte, silabe aroma dulceţii cireşelor amare...

106


Aliterația timpului

SUNTEM

Ca un vis neîntrerupt vreodată ca un gând ce pulsează la capătul străzii ca un adevăr purtat mereu în inimi ca o furtună peste necuprinse întinderi ca o salbă de stele ce ne înconjoară ca o centură de timpuri prin spaţii ca o revoltă de semne pe bolta cerească ca o înverşunare de eroi în ultimele lor fapte de arme ca un soare ce ne înconjoară printre razele de nori ca ziua ajunsă dinaintea eternităţii Noi suntem. Suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, cuvinte in delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumini, curcubeu reflectat prin oglinzi paralele, tunel ascuns in labirint ul iubirii, suflet in căutarea perechii care negăsindu-l pe pământ il caută in Cer cutreierând ierarhia ingerilor, suntem piesele aceluiasi puzzle, suntem TU, EU, manifestarea ABSOLUTULUI prin NOI.

107


Irina Lucia Mihalca La margine de viaţă

În toate există o căutare, o chemare! Mă căutai în cântecul ploii pe care, deşi toţi aud, doar cei sensibili îl înţeleg, Mă căutai în mugurii ce-aduc, timizi, dorinţa lor de lumină, Mă căutai în lacrimile dulci de floare ce tremurau când respiraţia ta le-atingea... Tot ce este puternic vibrant şi-apoi nu mai este, aduce un pustiu de nu-l mai umple nimeni! Dulcele este doar un moment. Nu evenimentele ne afectează, ci doar ideile ce ne rămân sunt greu de suportat! De aici, pe firul izvorului vieţii, drumul spre împlinire, spre copacul din ceruri. Pe aceeaşi undă, fără bariere pornim în căutarea noastră, dincolo de timp şi loc! Căutarea ne dă starea de oboseală şi plăcerea de a fi, de a exista! Oare cum ai fi fost un întreg, căci după tot nu mai urmează nimic?! După tot urmează noi căutari, trecerea în noi spaţii... Îţi place să atingi stelele şi să revii pe pământ, Din palma mea, una câte una îţi cobor stelele pe pământ - întinse emoţii, adânc simţi ecoul vibraţiilor Când căldura te invadează, lacrima se deschide! Să păstrăm timpul! … În spatele la tot stă un timp pierdut, acel timp ne dă toate sentimentele de dragoste sau ură, de împlinire sau sacrificiu. Ce ne este interzis ne satisface! În drumul meu acolo, la margine de viaţă, 108


Aliterația timpului am văzut o biserică luminată, cu flăcări şi pe dinafară. Cineva mi-a spus: ” - Vezi, asta-i biserica ta! Atâta lumină ai adus aici!” Dincolo de substrat, privirile ne rămân în lumină. Pe pânza tabloului redăm imaginea din noi. Privitorul nu are timp să privească tot, uneori chiar se pierde. Partitura abia a început să fie cântată! Un cântec ce creşte, se-nalţă, trăieşte din sămânţa iubirii sădită-n adâncul inimilor noastre...

109


Irina Lucia Mihalca În faţa oglinzii - doar noi şi singurătatea noastră!

Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet şi nu le putem atinge, prin vis o putem face! Dincolo de noi începe pustiul, Dincolo de noi mor singuri copacii, Dincolo de noi lucrurile dispar, Dincolo de noi e noaptea şi întunericul ei, Dincolo de noi sunt cerurile noastre, Dincolo de noi e şoapta din adâncuri auzită în trecere. Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi! Prin dispărute păduri va trece vântul, Râurile, din apa unde nu ne-am aplecat să bem, vor seca, Trupurile vor muri treptat, prin părăsire, odată cu lucrurile ce ni s-au învechit prin sertare. De însingurare vor muri mâinile neatinse, Din lipsa luminii vor pieri visele nevisate, Din lipsa iubirii vor înceta bătăile inimilor îngheţate, În noi e lumina şi taina ei - ecoul ascuns în liniştea gândului ce va trece prin fiecare oglindă. Prin ochiul vederii de dincolo de vedere ne adăpăm setea la izvorul vieţii. Au început să picure câţiva stropi mici, Sunt lacrimile celor ce nu au apucat să-şi plângă dorul aici! Asculţi ploaia, ploaia asta care ne sărută, asculţi ploaia şi descântecul ei? Şi ploaia asta! De ce vine aşa rece? Uneori e tristă şi rece, alteori e caldă şi veselă, o ploaie senină de vară! În taina fiecărui ceas, 110


Aliterația timpului prin umbră - celălalt chip al luminii ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre. Oare ce iubesc oamenii? Oare de ce nu se întreabă de ce nu iubim toţi la fel? Eu te iubesc pe tine, posibil tu să nu mă percepi pe mine aşa cum vreau eu! Important e doar iubirea - suntem lentila luminii! La o margine a vieţii, în încercarea de a nu pleca, târziu intri în piramida singurătăţii. Simţi că momentul inimii e răsăritul Luceafărului din unda deschisă, simţi că doar prin întoarcerea ta vei îmblânzi focul. În faţa oglinzii - doar noi şi singurătatea noastră! Tu şi eu, aceeaşi inimă...

111


Irina Lucia Mihalca Note rămase-n partitură Alâcâsişhi tini calea... ama apa tutu aclo agiundzi (poem regăsit)

În palmă păstrez nufărul - efigie cândva dăruită ce-şi deschide, rând pe rând, petalele - lumina iubirii, flacăra şi taina ei! Să te gândeşti la mine, de nu voi veni vei primi un mesaj din alt univers! Sunt în inima ta! Mărgăritare, boabe de rouă îmi picură verde-şuvoi. Flori albastre vor creşte din lacrimile tale, Pe-o rază-n zori tristeţea ţi-o agaţă! Ai schimbat tu cursul... dar apa tot acolo ajunge. Amândoi, deodată, înlăturăm barajele, M-am cam îndrăgostit de tine – iată secunda de sinceritate! Cred c-am atins locul acela ce lipseşte din cercul tău. M-ai răsfirat printre petale, uşor mi-ai suflat adieri de gânduri, dulci emoţii. Fugi, aici nu-i vremea destulă, Este târziu, foarte târziu! Târziu peste tot! Prin culoarul visului, viaţa trece prin moarte, lumina prin durere, speranţa prin pustiu, ca raza de soare ce sparge întunericul, iar inimile noastre îşi vor trece una prin alta bătăile şi-al lor destin. 112


Aliterația timpului Să revii să-ţi atingi steaua, să-mi dai un semn, orice semn! Da, în câmpul petalelor! Mă voi uita într-un punct, vreau să găsesc întoarcerea, felia ta lipsă! „Întoarce-te!” – te va chema ea, Să nu rătăceşti pe acolo, nu e încă timpul, Nu uita iubirea, e tot ce contează în balada noastră! Ce simţi, acum, tu? Că îmi lipseşti mereu! Suntem vii, suntem noi, tu şi eu, aceeaşi vibraţie, ţi-am auzit chemarea - “vino” lotusul ni s-a activat deschizându-se! Ne continuăm drumul... miroase-a muguri şi-a primăvară.

113


Irina Lucia Mihalca

114


Aliterația timpului

ÎNTOARCEREA SPRE LUMINĂ...

Într-un nou cer, nicicând real, lumina reapare în fiecare dimineaţă. Ceva aveai de făcut, ceva ai uitat. Clipa e goală, un timp fără sfârşit. Nicăieri nu e lumea. Închizi ochii, te-ntorci lăuntric, imagini şterse au revenit, un vânt îţi spulberă amintirile, păşeşti pe urmele ştiute cândva într-o singurătate deplină .. Demult era o tărâm în care copiii se năşteau copii, tinerii-tineri şi bătrâniibătrâni. Nu ştia nimeni de ce te naşti copil, tânăr sau bătrân. Ce se ştia sigur era că acolo moartea nu exista. Aveai impresia că în acel paradis fericirea era continuă, dar nu era aşa căci o eternă existenţă poate fi, uneori, un chin cumplit. Într-o zi, o tânără fată a găsit un izvor cu apă cristalină. Uitându-se în oglindă apei i s-a reflectat chipul unui tânăr dintr-un alt tărâm, cel al muritorilor. - Ţi-ai dori nemurirea, de s-ar putea?, îl întrebă Ea. - E posibil să mă plictisesc şi eu, cred, doar că noi, muritorii, avem o salvare – Uitarea!, îi răspunse tânărul. Fata zâmbi, amintindu-şi că şi ea, când a fost muritoare a încercat să uite, ajungând apoi în Utopia, căci nimicul e imposibil. Ea trăieşte în realităţi paralele, pe care le separă în legea ei. Singurul punct în care realităţile acestea se întâlnesc este moartea, doar ea face posibilă întâlnirea fetei cu necunoscutul (care o citeşte ca pe o pagină). El este cel care pătrunde în visul ei, acaparându-i spiritul. Această Realitate, paralelă cu celelalte o înspăimântă, o goneşte spre alte Realităţi în care Ea speră că va găsi refugiul, idealul, crezând că acolo nu o să plângă din senin, tăcut, înghiţindu-şi suspinele. În vis mereu aleargă printr-un culoar slab luminat. Ea, visătoare, copilă şi matură în acelaşi timp, pesimistă, încăpăţânată, iar El, acel culoar, cel care îi alimentează fetei Realităţile, alergând prin el buimacă. Neştiind cum să primească iubirea şi nefiind sigură de ea încearcă să îi nege existenţa: „...nu, nu, să nu mă iubeşti!”. În orice frumuseţe Ea presimte sfârşitul, încercând să evadeze din propria tristeţe. Ştie că sfârşitul ar presupune o renaştere, o altă viaţă, alte realităţi şi alte amintiri despre vieţile trecute, despre toamna care arată tot timpul la fel. Aceeaşi toamnă în care jumătăţile se întâlnesc indiferent de numărul Realităţilor, iubesc şi mor... ca să poată iubi din nou! 115


Irina Lucia Mihalca Încercând sa oprească clipa, adânc au pătruns în cercul lor, trezindu-se amândoi dintr-o altă realitate într-un timp, continuarea unui alt timp. Să dormi, să cunoşti nesfârşitul... Geamurile plâng de singurătate, sângele tău e stingher fără Ea, Cândva stăpâneai Timpul, acum nici uitarea nu-ţi mai mângâie tâmpla. O vezi zâmbind fericită agitând un mănunchi de chei (ale tăcerii-trecerii voastre?), ţinând de mână un copil imposibil de frumos, plecând amândoi atât de liniştiţi ca o metaforă impenetrabilă şi tu urmărindu-i pasul zvelt, mai trist ca nicicând, scoborând într-o lumină bolnavă. …................................................................................ Totul e nimic, nimic nu e real, nimic nu e vis, Nimic nu va mai fi, nimic nu este, nimic nu a fost, Cuvântul-nimic, gândul-nimic, trăirea nimicului, Cine abandonează şi cine e abandonat? Nimic nu a fost, nimic nu este, nimic nu va mai fi, Nimic la marginea visului... nimic dincolo de vis. Poate vor trece ani de lacrimi şi ceaţă, ca-ntr-un ţipăt de gheaţă, o nouă viaţă se va întrupa... poate, Poate o cifră să explice disperarea sau vreun cuvânt tăcerile morţilor sau regăsirea voastră? Păşind pe urmele memoriei, piatra se-nfioară contopindu-se cu durerea din visul nestins.

Salvarea e în tine, în dăruire, în iubire – dând vieţii sens şi adevăr, În inima ta trăieşte-o minune – Suflete, să nu-i uiţi cântecul, întoarce-te spre Lumină!

116


Aliterația timpului

Şi dincolo de nefiinţă!

Unde-i casa inimii, dragul meu? În noi, dar nu prea vedem asta! În noi sunt toate! Şi cântul, şi poezia, întreg universul de vise, culori şi lumini! De ce doar unii oameni scriu, de ce doar unii oameni cântă? Oamenii scriu pentru că sunt impregnaţi de parfumul bucuriei sau tristeţii, a fericirii sau singurătăţii, pentru că iubesc sau pentru ca suferă aducând, astfel, lumina stelelor atinse prin cuvânt. Scriu pentru că prin literele aglomerate în adâncuri îşi modelează fiecare stare, idee, dorinţă, respiraţie. Scriu pentru că aşa simt din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăştiate de norii cerului lăuntric. Scriu pentru că se îndrăgostesc şi poezia izvorâtă le curge prin sânge, scriu când se despart şi cred că prea puţine sau prea sărace le sunt cuvintele pentru a-şi lămuri cascada de trăiri. Scriu din dorinţa de a evada, eliberându-şi astfel lanţurile durerii sau temerii adunate în străfunduri. Scriu pentru ca realitatea li se pare de multe ori absurdă sau, poate, din neputinţă, pentru a stinge propagarea ţipătului auzit din adânc. Scriu pentru că avem nevoie de noi şi, doar, prin energia cuvântului oamenii se pot întâlni, în această realitate. Scriu pentru că ne imaginăm zâmbetul, lumina şi atingerea celui iubit, zâmbet înflorit dacă nu pe chip, măcar în floarea de lotus din palme sau pe pernă din apropiere. Scriu din chemarea, din şoaptele, din muzica auzită, cu sufletul sau prin sufletul altora, prin petalele răsfirate, prin culori şi sunete, scriu privind în oglinda celuilalt, prin gândurile undei intrate, pentru că prin litere oamenii se pot întâlni pe cărarea fundaţiei construite. Scriu ca o rugăciune şi pentru ca să se audă rugăciunea. Scriu mai mult sau mai puţin, coerent sau aberant, pentru viaţă, ignorând moartea, pentru trecut sau viitor. 117


Irina Lucia Mihalca Scriu pentru soarele care le inundă cu lumină totul sau prin jocul umbrelor de la lumina lumânării. Scriu la malul mării sau de pe vârf de munte, sacadat sau în goana impulsului, mai "pe scurt" sau mai mult, descifrabil sau nu, printre semnele ortografice ce le stăpânesc timpul - mirări sau întrebări - prin spații albe sau puncte ivite din senin, cu linii sau apostrofuri. Sublim sau anost, la nervi sau în joacă, mutând munţii sau coborând văile, cântând sau plângând. Scriu modelând, conturând, pictând, sculptând, amestecând, redând într-o măsură sau alta simfoniile de trăiri, curcubeul de stări, spectrul de lumini sau de umbre ţâşnite din straturile interioare. Scriu pentru că altfel ar cânta, ar desena, ar dansa, ar privi această lume sau s-ar exprima într-un fel sau altul, într-o perioadă sau alta de timp. O eliberare adusă la exterior, amprenta trecută prin filtrul propriilor simţiri, gânduri, crezuri, modelând gândul prin cuvânt, sunet, culoare, materie, metamorfoza creaţiei prin scânteia divină! Un carusel de stări prin care ne redescoperim, redefinindu-ne! Spre neuitare, dragul meu! Pentru o flacără vie ce arde şi dincolo de nefiinţă! Astăzi desenez flori, voi ce puteţi să le dăruiţi, nu ezitaţi! 14 Feb 2012

118



Inscripţie pe o piatră

Cerul s-a înnegrit de atâtea deziluzii, frunzele nu mai zboară, timpul s-a plictisit de sine, de tine, de mine... Prea obosit să mai strigi, singur şi pustiu eşti, nu va mai fi nimic, doar morţii ce speră, nici iarba ce-ai atins, nici lacrima ta, nici amintirile noastre... Nu va mai fi nimic! Ochii tăi, ochii mei, această ploaie rătăcită din noiembrie într-o zi de primăvară... În geamuri, imaginea ta va fi spălată, surâsul meu la fel... Nu va fi mâine, nici ieri, În oarbe oglinzi, iubirea noastră va ţipa, copiii nu vor mai avea părinţi, nici cerul albastru nu va mai fi, doar Moartea senzuală ne va zâmbi... Tot ce construim şi tot ce scriem rămâne, în rest nişte cruci! Cruci şi pietre, inscripţii şi ceva litere, Ascultă timpul lor – picăturile ce curg pe clavirul anilor! Cruci de lemn, albite de timp, peste movile, pietre spălate de vreme şi lacrimi, multe pietre, în multe straturi! Pietre care zac pe inimi şi le apasă, fără repaos roţile Timpului se rostogolesc, Să spargem în două clepsidra ca din ea să iasă somnul adânc! Priveşte inima mea cu inima ta...


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.