Banchiza Urbana #7 by igloo media

o publicaţie igloomedia

Romanian Design Week în Cartierul Creativ I Renașterea Universului I Art Safari Cafea cu pasiune – 3 ipostaze I Oina Project, dincolo de cuvinte Food & the City I Realităţi paralele: Ferentari Lux I Nea Haig, ultimul cafegiu armean Oameni din film vs. arhitecţi I Filme de neratat la TIFF I Clujul în fotografii Recucerirea spaţiului public: Jazz in the Park

Banchiza Urbană depășește cu acest nou număr zidurile

perimetrului creativ bucureștean și plutește până la Cluj. Mai exact, pendulează între cele două teritorii, zăbovind, așa cum îi place, prin cafenele, bistrouri, restaurante sau, mai nou, la filme. Clujul, acest seducător oraș al celui mai mare festival de film internaţional de la noi, TIFF, este „banchidizat” printr-o privire aruncată către ediţia din acest an a festivalului, către locurile de trecere și petrecere, dar și către suflul nou al designului local sau spre cel mai prietenos festival de jazz din urbe, „Jazz in the Park.” Revenind la București, începutul verii aruncă orașul într-o tornadă culturală în care nici cele mai ascunse cotloane nu rezistă neatinse de curcubeul creativităţii (design, în toate formele, artă modernă și contemporană, teatru, cultură urbană). O hartă a celor mai recente locuri cu ștaif din oraș (cafenele, bistrouri, restaurante, baruri) nu se lasă așteptată, iar food designul câștigă teren în categoria must know&taste din oraș. Proiecte inedite, emoţionante sau pur și simplu care-ţi taie respiraţia pun din nou oamenii în centrul acţiunii. „Frumoșii nebuni ai marilor orașe” sunt, de data aceasta, fotografi, designeri, bijutieri, ilustratori, cafegii, jurnaliști, bucătari, arhitecţi ori oameni din lumea filmului. Citiţi, bucuraţi-vă și daţi mai departe! Manuela Zipiși

O apariţie relevantă

Geta Brătescu la Bienala de la Veneţia Text: Ioana Iancu; Foto: Ștefan Sava, cu permisiunea artistei, Ivan Gallery Bucharest Tema expoziţiei internaţionale a Bienalei de Artă de la Veneţia din 2017, curatoriată de Christine Macel, este „Viva Arte Viva”. Potrivit curatoarei, arta „este spaţiul ideal pentru reflecţie, expresie individuală, libertate, și pentru articularea unor întrebări fundamentale. Mai mult decât oricând, vocea și responsabilitatea artistului sunt cruciale în contextul dezbaterilor contemporane.”

Geta Brătescu, Mume, 1997, colaj, tempera și cerneală pe hârtie, triptic, 104,5 x 104,3 cm Jos: Geta Brătescu, Formă-informă, desen pre-medeic, 1978, cărbune și pastel desen pe hârtie, 100 x 140 cm

Geta Brătescu reprezintă România la Bienala de la Veneţia 2017 cu proiectul – Apariţii. A 57-a ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Artă – la Biennale di Venezia aduce în pavilionul României din Giardini și în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia expoziţia Apariţii, o îmbinare inedită a mediilor artistice, capabilă să dezvăluie caracterul mobil, deschis, performativ al artei Getei Brătescu. Proliferarea ideilor, fluxul debordant al imaginaţiei și libertatea de manifestare care însoţesc creativitatea specifică

acestei artiste sunt doar câteva elemente de „semnătură". Consistenţa, integritatea, calitatea estetică și intelectuală a demersului, incredibila prezenţă a artistei – care se dezvăluie prin lucrările în care ea se auto-reprezintă, dar și în personajele/ figurile feminine pe care ea le invocă – vor transforma Pavilionul României și Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia într-un „atelier continuu” pentru fiecare vizitator în parte. Deschiderea Bienalei a avut loc între 10 și 12 mai 2017 (deschiderea pentru presă și profesioniști). Bienala de Artă va putea fi vizitată de public începând din 13 mai 2017 până în 26 noiembrie 2017. Geta Brătescu (n. 1926) este o personalitate centrală a artei contemporane românești începând din anii ‘60. Artistă cu o carieră îndelungată și prolifică, Geta Brătescu a dezvoltat o operă complexă ce include desen, colaj, gravură, tapiserie, obiect, fotografie, film experimental, video și performance.

Romanian Design Week lansează o provocare viitorului urban: Cartierul Creativ

una mai, se știe, a început să fie sinonimă cu o mișcare efervescentă de ieșire la rampa orașului a artei, culturii și creativităţii în toate formele sale contemporane. Între acestea, Romanian Design Week a ajuns, la ediţia cu numărul cinci, să ocupe un întreg cartier. Unul creativ, desigur. Între 20 și 28 mai, imaginea unui prim viitor Cartier Creativ va deveni mai palpabilă graţie evenimentelor din cadrul RDW și a implicării unor instituţii de învăţământ superior creativ, instituţii culturale, teatre & cinematografe, ateliere, studiouri & agenţii, magazine, restaurante, cafenele, hoteluri, precum și a administraţiei publice. Tot un cartier creativ va fi și spaţiul central expoziţional care, în acest an, și-a găsit loc în oraș pe Grigore Cobălcescu nr. 45, unde, într-un spaţiu mai mult decât generos de 4.000 de mp, vor fi prezenţi peste 150 de designeri români, din toate domeniile (arhitectură de interior și urbanism, modă, design de obiect, design grafic și ilustraţie) precum și invitaţi internaţionali care vor aduce exemple de bună practică a cartierelor creative din lume. Designul expoziţional al spaţiului central este semnat de Atilla Kim. Tot acum se vor discuta posibile scenarii pentru apariţia primului cartier creativ bucureștean. Acesta are toate premisele unei frumoase materializări, nelăsând de izbeliște nici patrimoniul, nici moștenirea istorică și, cu atât mai puţin, nevoile de tot felul ale unei diversităţi de locuitori. Evenimentele conexe, fie că vorbim despre expoziţii foto, dezbateri sau grătare culturale, sunt la fel de interesante, împânzind orașul și infiltrându-se în studiouri, cafenele, baruri sau grădini. Dintre acestea semnalăm INSTALART/ OBIECT/ 005, 21–27 mai la Eden Bistro, în cadrul căreia 10 trendsetteri români, arhitecţi, designeri, artiști vizuali au răspuns temei expoziţiei „Future is a Choice”.

Foto: Adi Bulboacă

Art Safari (re)cucerește orașul

a în fiecare an, Pavilionul de Artă bucureștean Art Safari lansează invitaţia de a descoperi într-un spaţiu inedit și, de obicei, ascuns privirilor publice, artă contemporană plus fragmente de valoroasă pictură românească. În 2017, Galeriile Kretzulescu sunt cele care vor fi populate cu nenumărate lucrări, iar expoziţia centrală, „Notes on a Landscape", al cărei curator este Wim Waelput, a fost gândită ca o călătorie prin arta românească, din modernism până în contemporaneitate. Punctul forte al celei de-a patra ediţii este expoziţia dedicată pictorului Ștefan Luchian, „Luchian și Independenţii”. Tablouri din peste 20 de muzee și din colecţii private se vor alinia pentru a-l introduce pe consumatorul de artă contemporan în atmosfera artistică de la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. O ocazie unică de a descoperi celebrele tablouri cu flori, obiecte care au aparţinut pictorului dar și opere semnate de tinerii „independenţi” ai vremii: Vermont, Artachino, Grant, Satmary, Pascaly. Totul între 19 mai și 18 iunie.

Ștefan Luchian, Pierrot, Colecţia de artă Lucian Pop

Apollo 111: un teatru alternativ care nu se ferește din calea filmului Text: Manuela Zipiși; Foto: Adi Bulboacă

u aș vrea să tăinuiesc faptul că Apollo 111 a devenit teatrul meu alternativ preferat din București. Are doza suficientă de intimitate și design care să te transpună în atmosferă. Mai are îndrăzneală și un program artistic ce merge pe axa teatru-film (în stagiunea 2016-2017) plus barul potrivit pentru discuţiile de după. Până în prezent, trei spectacole (fiecare dintre ele fiind jucate câte 6 săptămâni) au făcut mai limpede ecuaţia teatru-film propusă de primul director artistic de la Apollo 111, Bogdan Dumitrache. Experiment și inedit ar fi coordonatele celor trei spectacole montate până acum. Piesa de debut a fost semnată de regizorul de film Radu Jude. „ALI: Frica mănâncă sufletul” a fost o confirmare a faptului că Radu Jude ar fi mai bine să rămână în cetatea filmului. O poveste despre prejudecăţi, iubire, bătrâneţe și imigrare, piesa s-a dovedit a avea

suficientă forţă de convingere doar în interpretarea Lilianei Ghiţă și prea puţin în tot restul. Mult mai vie și mai puternică, atât ca joc, cât și ca scenografie ori simbolistică a costumelor, s-a dovedit a fi cea de-a doua piesă a stagiunii, „După ploaie”, în regia lui Alexandru Maftei – o exprimare a angoaselor corporatistului contemporan. Actorii se prind într-un adevărat dans-partitură cu forţă și destul de puţine stridenţe. Cel mai izbutit spectacol de până acum de la Apollo 111 rămâne „Psycho”, regia Iris Spiridon, cu o scenografie impecabilă (Bianca și Sabina Veșteman), surprinzătoare alegeri muzicale (Petru Damșa) și piesele interpretate de Istvan Teglas (Norman) care accentuează dramatismul. Istvan Teglas este, de altfel, un Norman Bates plin de forţă dramatică. Delicat și infernal, pătimaș și învăluitor, Teglas își joacă partitura până la final cu vitalitate.

Street posibilele grădini ale Text: Manuela Zipiși; Foto: Ioana Maria Rusu

dinioară, Bucureștiul era un oraș al grădinilor. Iar ediţia din acest an a Street Delivery, festivalul manifest al recuceririi spaţiului urban de către bucureșteni, își propune să evoce acest trecut idilic în care spaţiile verzi erau prelungiri firești ale caselor, iar mașinile nu invadaseră încă (inclusiv) trotuarele. Cele trei zile de vară care vor sta sub semnul Street Delivery (9-11 iunie) vor permite, în afară de abolirea mașinilor și eliberarea străzilor, și o călătorire mai mult sau mai puţin imaginară și în alte spaţii verzi ale Bucureștiului: Delta Văcărești, Grădina Botanică, Grădina Cișmigiu, Grădina Uranus, Grădina Universitarilor. Din cei 50 de metri pătraţi de spaţiu verde urban pe cap de locuitor recomandaţi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, bucureștenii aveau parte, spre exemplu, numai de 10 mp în 2014. Cum suntem direct responsabili de modelarea și bunăstarea orașului nostru, Street Delivery va fi încă o ocazie propice a intersectării de idei și soluţii pentru mai mult verde în București. Exemple legate de importanţa contactului zilnic cu natura și faptul că beneficiile acesteia nu ar trebui considerate un lux opţional abundă și în cartea „Orașul fericit” semnată de jurnalistul și experimentatorul urban Charles Montgomery, a cărei traducere a apărut recent (igloo media).

Delivery unui BucureČ&#x2122;ti fericit

Text: Manuela Zipiși; Foto: FIX me a drink, Deers Photography, Beans & Dots, Marius Cioroaba

Universul a renăscut. Nu știm și dacă la nivel cosmic, însă cu siguranţă da, pe Brezoianu 23-25. În 1926 începea aici construcţia Palatului Universul, ridicat după planurile arhitectului Paul Smărăndescu. Era vorba despre sediul celui mai important ziar al vremii, care trona la capătul înclinat al unei străzi la fel de jurnalistice – Sărindar. Complexul era compus din două corpuri care comunicau: palatul neoromânesc și tipografia din spate. Corpul B, unde funcţiona tipografia, s-a redeschis spre finalul anului trecut cu surprinzătoarea culoare a unei reale diversităţi de spaţii artistice. Am ales trei dintre acestea, pentru a surprinde și a ne bucura de renașterea Universului.

Subsolul clădirii a fost ocupat de teatrul independent Apollo 111 și de barul cu nume omonim. În cei 800 de metri, au fost conturate o sală de teatru și alte spaţii aferente (săli de repetiţii, casting, terasă etc.) și un bar, proiectul fiind coordonat de arh. Bogdan Radu în colaborare cu arh. Mara Vasile. La Apollo, referinţele mitologice și cele cosmice se întâlnesc cu Ziggy Stardust și cu un ambient minimalist industrial îndulcit de mese lungi din lemn și un corp de iluminat care, asemenea unui astru, își modifică intensitatea, dar și nuanţa.

La parter, fosta tipografie a Palatului Universul găzduiește un nou spaţiu de co-working pentru freelanceri, iar lângă, la Beans & Dots, există o ușă-invitaţie în lumea duală a cafelei și a designului. În magazinul de design, hainele, accesoriile, produsele de beauty, obiectele pentru casă sau cărţile pot fi cercetate la o ceașcă de cafea. Sau invers.

FIX me a drink este un botanical bar (primul din urbe) unde personaje principale ale poveștii sunt plantele. Atât cele decorative, care împânzesc spaţiul, cât și cele de sezon, ce se amestecă în cocktailuri în cele mai neobișnuite moduri. În plus, cei de la FIX (Alex Ciomartan și Diana Anghel) sunt și susţinători activi ai mărcilor locale (bere, vin, pâine), dorindu-și să devină o scenă de întâlnire a artizanilor europeni.

Cafea cu pasiune: 3 ipostaze Text: Ioana Păunescu Foto: Teodora Teican, STEAM Coffee Shop, C-O FI

Ne place cafeaua. Ne place și trendul contemporan al paharelor de carton gros personalizate cu logo-uri minimaliste, după cum am învăţat să ne placă și cafeaua de origini exotice. Din deja numeroasele cafenele cu ștaif ale urbei, am ales 3. Mai mici, mai mari, cu aparate sofisticate și strălucitoare, cu design care încântă ochiul dar, mai ales, cu oameni pasionaţi care și-au dorit ca lucrurile să se întâmple.

Bloom Specialty Coffee „Spaţiu dedicat cafelei ca experienţă multisenzorială”, după cum îl definește echipa, Bloom Specialty Coffee este o idee creată de Cosmin Mihailov, barista cu 9 ani de experienţă, dintre care 6 ani în cafenele renumite din Marea Britanie și cu un C.V. impresionant de premii în competiţii internaţionale, dar și lucrări de cercetare în colaborare cu Universitatea de Medicină și Teodora Pitiș, care se ocupă de partea administrativă. „Servim 3 origini de cafea, spun ei, ce se schimbă la 7-10 zile. În cele 16 luni de când am deschis, am lucrat cu peste 25 de prăjitorii europene și cu 110 cafele diferite în meniu, iar acest sistem ne dă libertatea de a cumpăra microloturi rare fără obligaţia unui anume volum lunar.” Ca imagine, Bloom și-a ales un stil minimalist și geometric, curat și simplu, tradus în identitatea grafică, semnată Luca Averam, printr-o floare de cafea stilizată, iar în spaţiu (design: Andrei Rotariu, Coplanar Studio) prin jocuri geometrice, materiale calde sau neutre și detalii care însumează obiceiuri comportamentale ale clienţilor, atent observate de Cosmin de-a lungul carierei. Ce înseamnă o cafea la Bloom? Un barista te ajută să alegi una din cele 3 origini și modul de preparare. Boabele sunt măcinate pe loc: „gramajul e cântărit la miligram, gradul de măcinare, ajustat la microni și timpul de extracţie, măsurat la secunde – tot acest drum, toată această grijă pentru a aduce, în ceașcă, cea mai bună cafea posibilă”. Putem menţiona un preparat de referinţă? „Mai curând mentalitatea și modul de a prepara sunt definitorii, pentru noi. Suntem unul din cele mai progresive shop-uri din Europa, pentru că ne place să experimentăm tot timpul. Suntem fascinaţi de felul în care cafeaua intră în contact cu apa de durităţi și compoziţii minerale variate sau de cum se extrage un espresso la presiuni diferite – clasicul e de 9 bari, noi folosim 4,8-5,7, în funcţie de origine, de fermă și de varietatea de cafea. Practic, nimic nu e definit, orice poate fi contestat cu numere și experimente.

STEAM Coffee Shop Pentru echipa STEAM, cafeaua nu e un job sau un bussiness: „concediile și călătoriile pe care le facem sau cărţile pe care le citim sunt, toate, legate de cafea și de ospitalitate. Încercăm să rămânem fresh, dar să ne păstrăm conceptul, să nu deviem și să nu neglijăm oaspeţii. Oaspeţii sunt cei mai importanţi pentru noi și ei ne hrănesc cu energie, e un circuit, energia se întoarce pe urmă la ei și uite așa funcţionăm. Asta e ceea ce ne face cel mai fericiţi”, spun ei. Vlad Buda, Dani Ursan și echipa de la prăjitoria Origo s-au unit pentru a transforma fiecare vizită în coffee shop-ul STEAM într-o experienţă generată de pasiunea pentru cafea, de tot ceea ce presupune procesul ei de preparare și servire, și completată de atmosferă, muzică, abordare și conversaţie. Vlad este campion Brewers Cup, și el și Dani fiind barista profesioniști cu experienţă internaţională în domeniu. „Am vrut să creăm locuri simple, dar calde și primitoare, spune Vlad. Dan și cu mine ne-am folosit

întreaga experienţă pentru a utila și a gândi locul în cele mai mici detalii, echipa de la LAMA Arhitectura ne-a ajutat să ne punem ideile în practică, iar rezultatul a fost cel dorit. Deși locurile sunt foarte mici, sunt extrem de eficiente și ergonomice. Numele a apărut după un brainstorming cu Vlad Sulea, designerul logo-ului STEAM – logo care preia chiar semnul convenţional ce reprezintă, pe majoritatea aparatelor de cafea, aburul, semn care mi-a rămas întipărit în minte, în toţi acești ani în care am lucrat cu el în faţă.” Ce înseamnă o cafea STEAM? „Produsele sunt foarte puriste și încercăm să nu alterăm gustul natural al cafelei. Nu lăsăm nimic la voia întâmplării, pe lângă boabele de cafea atent selecţionate încercăm să eliminăm cât mai multe variabile posibil. Pentru asta, am achiziţionat cele mai stabile echipamente pentru preparare, filtrele de apă sunt mereu schimbate pentru a nu-i scădea din calitate, iar reţetele de cafea sunt setate în cel mai mic detaliu.”

C-O FI Daniel Mocanu e inginer de formaţie, controlor de trafic aerian, în prezent, și mare iubitor de cafea, dintotdeauna. În permanentă căutare a gustului unic și complet, a ajuns să-și construiască, dintr-un aparat de popcorn modificat și ajustat pentru noua funcţiune, propriul prăjitor de boabe. A împărtășit cunoscuţilor rezultatul, a primit numai aprecieri și de aici până la coffee shop-ul propriu a mai fost doar un pas. La C-O FI, însă, prăjitorul este profesional, un Giesen artizanal din fontă, iar cafeaua proaspăt prăjită trece printr-un portafiltru deschis, astfel încât să putem vedea cum se formează fiecare picătură. Daniel detaliază: „eu fac parte din cel de-al treilea val” (val care aspiră spre aprecierea cafelei ca delicatesă artizanală) „și achiziţionez cafea cu origini controlate, de la microferme, uneori ţinute doar de membrii familiei, fără alţi angajaţi. Prăjesc cafeaua mediu, pentru că adevărata provocare este aceea de a dezvolta gustul, de a obţine o cafea făcută, dar nearsă. Odată

cu prăjirea medie, rămâne un anume grad de aciditate, ușor citrică, de exemplu, care dă un gust evident diferit însă foarte interesant.” Numele coffee shop-ului a fost ales pentru că e ușor de reţinut. În engleză, sună coffee, iar în română, c-o fi un espresso, c-o fi un latte, mai vedem, gustul e sigur unul special. Otilia Mihalcea, arhitect de formaţie, cu mulţi ani de experienţă în publicitate și care a fondat și semnează bijuteriile Oval, a creat logo-ul și întregul branding. Iar spaţiul, dedicat vânzării pentru acasă, dar și a plăcerii de a discuta la o ceașcă de cafea, mai ales după împărtășirea experienţei vizuale și olfactive a obţinerii ei, a a fost amenajat de Eliza Yokina, care a combinat un stil nordic, minimalist, cu câteva accente industriale, de la placa planșeului din beton, lăsată aparentă, la detalii de mobilier, plus foarte, foarte multe plante. Putem menţiona un preparat de referinţă? „Cafea plus căldură plus pasiune. De aici rezultă aroma.”

Food & drink design. În București Text: Manuela Zipiși; Foto: Corvin Cristian, Andrei Creangă, Andrei Mărgulescu, Adrian Ianculescu, Sabin Prodan, Radu Malașincu

De resto-uri și bistro-uri nu ducem lipsă. Unele dintre ele au, ce-i drept, statut de efemeride, așa că e bine să fie vizitate, admirate și consumate la timp. O listă a celor mai noi/cool/design locuri de consum urban al timpului liber, în cele ce urmează.

Exotic vegetal la Kāne Exotismul este cheia amenajării restaurantului-bar din zona Tunari-Ștefan cel Mare amenajat de Bogdan Ciocodeică în strânsă legătură cu beneficiarii. Kāne (numele provine de la zeul hawaiian al plantelor și hranei sălbatice, al pădurilor și junglei) propune o bucătărie tropicală, inspirată din întreaga lume. Bonus: desen exotic semnat de decoratoarea franceză Christele Begoc.

Pâine și Vin Pâine, pizza și design inspirat de imaginarul religios. Cam asta ar fi pe scurt ambianţa trasată de cei de la Corvin Cristian Studio la Pâine și Vin (strada Ion Brezoianu 4). Nu e cazul să vă sperie lipsa oglinzilor din baie, deasupra veghează corpuri de iluminat ceramice în formă de clopote.

Le Bistrot Français, light, très light Încă ne mai atrag franţuzismele, prin urmare, o cină fin de siècle se poate desfășura în casa de la numărul 18A de pe strada Nicolae Golescu, unde igloo architecture a amenajat Le Bistrot Français. Fuziunea dintre lumină și lejeritate e strategia amenajării interioare, iar atmosfera e dintre cele în care se evadează din cotidian.

Sardin, colecţionarul Un inedit fenomen de hoarding artistic se întâmplă la Sardin, un restaurant mediteraneean din zona Timpuri Noi. Puzzle-ul de texturi, culori și materiale (porţelan, sticlă, alamă, lemn etc.) face din aceste obiecte, de obicei auxiliare, personajele principale ale conceptului amenajării.

Dancing Lobster, mai aproape de Portugalia Un spaţiu generos de 433 de metri pătraţi de pe strada Glodeni a fost convertit într-un cadru portughez, marin în care bucătăria lusitană își face loc în amenajarea semnată de Grosu Art Studio. Canapelele lungi, azulejos, albastrul marin și elementele decorative pun punctul pe P(ortugalia).

VanFruct, fresh.refresh Energie și design în spaţii mici – cam așa s-ar putea rezuma două oaze bucureștele de fresh.refresh: VanFruct Mendeleev și Câmpineanu. Arhitecţii de la LAMA arhitectura au stimulat coordonatele energetice ale celor două spaţii de dimensiuni reduse prin design, scoţând la rampă anumite elemente identitare: cărămida aparentă, plasa metalică, ghivecele cu plante aromatice, pluta, galbenul, verdele crud.

Vacanţă grecească la Kuzina Întreg conceptul amenajării trimite la tavernele grecești și arhitectura cicladică, graţie materialelor și a registrului cromatic (alb și albastru). Soarele vacanţelor din apropierea mării a fost adus la Kuzina de echipa Corvin Cristian Studio prin intermediul celor 50 de spoturi luminoase amplasate la același unghi care sugerează razele. Experienţa asemănătoare unei călătorii în insulele Ciclade poate avea loc pe bulevardul Barbu Văcărescu 241 A.

Mozafiatto, elegant, convivial La Mozafiatto, pe Calea Floreasca, tonurile reci ale tablei, betonului aparent sau sticlei se întâlnesc armonios cu accentele călduroase ale lemnului și materialelor textile, conturând astfel un loc elegant și discret.

Animaletto, pizza-barul de pe Visarion Pizza-barul Animaletto ne invită într-un colţ istoric de București, pe strada Visarion, unde vecinătatea caselor vechi imprimă un anumit ritm noilor clădiri. Restaurantul amenajat de Vlad și Mihnea Vieru se află la parterul unui imobil de birouri și se distinge prin punerea în valoare a finisajelor existente (cărămidă aparentă, metal, beton). Intimitatea se creează în jurul mesei lungi din lemn masiv de la parter și a cuptorului de pizza de la demisol.

Despre oină și satul românesc, dincolo de cuvinte 22

Voivodeni, Judeţul Sălaj, august 2014. Oina a evoluat din diferite sporturi locale similare, printre care se găsește și „una și fuga”. Localnicii menţin vie tradiţia, învăţând copiii aceste jocuri arhaice.

Timp de un an, începând cu primăvara lui 2014, fotografii independenţi Bogdan Boghiţoi și Sorin Vidis au cutreierat ţara pentru a descoperi cine și cum mai joacă oină în România secolului 21. Imortalizată pe film alb-negru, călătoria este una plină de poezie și a fost transpusă într-un foto-album. Text: Manuela Zipiși; Foto: Bogdan Boghiţoi și Sorin Vidis

De ce oina? Cum v-a venit ideea acestui proiect fotojurnalistic? Sorin Vidis: Oina, pentru că nu ştiam mai nimic despre ea şi nici nu se prea mai ştie la nivel general. Tocmai de aceea, ni se ofereau premisele unui mod de a privi proaspăt şi sincer odată cu bucuria de a descoperi acest sport, oamenii care îl practică şi susţin şi fenomenul sociocultural care îl înconjoară. Noi suntem fotografi independenţi, nu avem presiunea timpului şi ne putem canaliza atenţia asupra subiectului pe perioade mai lungi care permit o documentare adecvată, dar şi sedimentarea informaţiilor strânse şi cristalizarea lor deplină. Am început proiectul în mai 2014 şi am tras ultima poză prin iunie 2015. Am preferat filmul alb-negru ca instrument de expresie al proiectului pentru calităţile sale formale şi informale deopotrivă. Impresionarea peliculei de film implică reacţii chimice, ca de altfel şi înfiriparea dragostei şi spun asta fără urmă de cinism, ba chiar cu o uşoară condescendenţă. De aceea, pe lângă atributele pur vizuale cum ar fi textura, materialitatea, concentrarea pe subiect prin eludarea culorii şi a aspectului uneori plasticat al digitalului, filmul alb-negru conferă şi o doză de umanism şi poezie. Bogdan Boghiţoi: Oina, dacă are vreo particularitate interesantă dincolo de grupul celor care o joacă, ea va fi una care ţine de fenomenul social. Noi am privit de la început oina ca pe un fenomen cultural. Am vrut să investigăm realitatea acestui element identitar asumat – oina e inclusiv prin lege sportul nostru naţional –, iar asta nu ţine neapărat de regulile jocului. Oina promitea un fir director graţie căruia să investigăm România profundă, o perspectiva oblică de natură să ne releveze alte lucruri decât le vedem cu toţii din banalul în care ne instalăm colectiv privirea. În ce regiuni ale ţării aţi ajuns în căutarea celor care joacă oină? S.V.: Am parcurs, în călătoriile noastre, mai toată ţara, dar dincolo de localităţile prin care oina trece cu ocazia vreunui

meci din campionat sau cupă (Bucureşti, Constanţa, Brăila, Mioveni) am descoperit nucleele zonale rurale în care oina este adânc întreţesută, încă din vechime, în trama culturală şi care, deşi au suferit o contracţie dictată de raţiuni de ordin economic, au menţinut sportul viu în ultimele două decenii în care acesta fusese în pericol să dispară. Unul dintre cele două nuclee rurale se află în Moldova în zona de intersecţie a judeţelor Neamţ, Suceava, Botoşani, Iaşi, iar celălalt în Transilvania, în zona de intersecţie a judeţelor Maramureş, Sălaj, Cluj. Chiar şi Turnu Roşu din Sibiu, deşi este la o distanţă considerabilă. Ce aţi învăţat despre România în această călătorie? S.V.: Într-adevăr, prin intermediul oinei, am avut ocazia să aruncăm o privire, sinceră credem noi, în România majoritară, cea de la sat, numită mai nou cealaltă Românie. Aceasta ni s-a devoalat în deplinătatea ei, dincolo de clişeele cu ţărani în iţari şi opinci şi femei care torc fusele de lână. În primul rând, aş spune că mi-a readus speranţa în oameni. Că, deşi adânc îngropate în România profundă, valorile umane cele mai pure şi neîntinate de sistemele coercitive de masă ale societăţii capitaliste nu au dispărut complet şi le-am regăsit într-o mână de oameni care resuscitează oina din pură pasiune. Este logic, de altfel, ca tocmai acest sport atât de marginalizat şi de ne-industrializat să coaguleze în jurul sau cele mai frumoase exemplare umane. Am descoperit că există oameni dispuşi să-şi investească timpul şi chiar şi banii în concepte ne-mercantile. Aceştia manufacturează echipamentul specific (mingi, bastoane), îi învaţă pe copii oină şi chiar şi jocurile precursoare şi susţin echipele moral, logistic şi financiar, de cele mai multe ori. B.B.: Am văzut pe viu cum se poate ca un lucru extrem de specific, venind din alte vremuri şi obişnuinţe de agregare umană, cum un adevărat corp străin în raport cu prefacerea societăţii româneşti în capitalism reuşeşte să supravieţuiască mişcărilor tectonice ale globalizării, resimţite pe deplin şi la noi. Am reuşit să vedem cum poate fi cultivată diferenţa

cu firesc, pasiune şi umanitate într-o lume ce se uniformizează. Cine mai joacă oină în zilele noastre şi ce mai simbolizează ea? S.V.: Nucleul dur al jucătorilor de oină e format din generaţii mai vechi, care provin din perioada în care oina se bucura de mult mai multă atenţie şi susţinere. Întâlnirile lor pe teren sunt de fiecare dată un adevărat spectacol. Sunt însă şi mulţi tineri care au fost captivaţi de complexitatea jocului şi cel mai probabil de pasiunea acestor oameni speciali de care vorbeam mai devreme. Acum există din nou campionate de juniori şi junioare şi din 2016 chiar şi de senioare. Oina se situează cumva în afara şabloanelor sporturilor de consum general. De aceea ea nu aduce nici bani, nici faimă şi nici măcar nu oferă mirajul deplasărilor peste hotare. Faptul că încă există şi este atât de iubită, chiar şi de un grup atât de restrâns, pare a fi un mic miracol în era globalizării, a productivităţii şi a individualismului. Tocmai de aceea oina devine un simbol al valorilor morale sănătoase şi chiar o dovadă vie că există viaţă şi în afara sistemului. B.B.: Ce e fain la oină e că, deşi e transformată în simbol naţional, ea nu sfârşeşte aici. E o practică vie, un mic univers care respiră şi trăieşte, animat de oameni interesaţi chiar de joc înainte de a fi interesaţi de ce ar putea el să semnifice. Foarte puţine simboluri sunt aşa, foarte puţine au firescul ăsta, foarte puţine sunt atât de organice. Cum se poate intra în posesia albumului dedicat proiectului? S.V.: Cartea se poate achiziţiona de pe website-ul proiectului (oina-project.ro) şi în cadrul evenimentelor ulterioare legate de carte pe care le vom anunţa pe site şi pe pagina de Facebook. De pe la sfârşitul lui august 2016 ne-am apucat de partea editorială și, împreună cu câţiva oameni talentaţi şi binevoitori care ne-au ajutat în procesul de editare – Cristian Bassa, design – Radu Manelici şi promovare – Karin Budrugeac, am ajuns la final.

Salcea, Judeţul Suceava, mai 2014. Antrenament al echipei școlii locale. Școlile asigură uneori eficient cadrul funcţional pentru perpetuarea tradiţiei oinei. În acel sezon, echipa din Salcea a câștigat toate trofeele la categoria sa de vârstă, inclusiv titlul naţional.

Hârlău, Judeţul Iași, august 2014. Doi membri ai echipei din Pârcovaci, o comună din vecinătate, se luptă prietenește, sub privirile amuzate ale coechipierilor. Ce se remarcă de îndată în lumea oinei este camaraderia intensă și competiţia cordială.

Coruia, Judeţul Maramureș, august 2014. Antrenamente. A fi campion la oină implică antrenarea îndemânării, prin repetarea mişcărilor specifice, cum e în cazul prinderii mingii.

Salcea, Judeţul Suceava, mai 2014. Antrenament. Ceea ce frapează la prima vedere este asemănarea izbitoare a oinei cu baseball-ul. Se presupune că ea a fost importată în America secolului XIX de emigranţii transilvăneni.

Mioveni, Judeţul Argeș, iunie 2015. Coechipieri care se îmbrăţișează și se bucură pentru câştigarea unei partide în cadrul Campionatului de Junioare la Oină. Indiferent de gen, oina aduce aceeaşi bucurie tuturor.

Gherăești, Judeţul Neamţ, iunie 2014. Cupa Gherăești. Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, jucătorul trebuie să-și ţină cel puţin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă.

Cum a devenit hip să te faci bijutier La școală nu ne-a învăţat nimeni, ce-i drept, că, în afară de avocat, doctor sau cosmonaut, putem deveni și bijutieri. De aproape șapte ani, această „devenire” este mult mai palpabilă în cadrul Școlii de bijuterie Assamblage, care și-a propus să-i înveţe pe cursanţi „vocabularul și gramatica” bijuteriei. Interviu realizat de Manuela Zipiși cu David Sandu, fondator Assamblage ; Foto: Ștefan Trăsnea, Bogdan Paraschiv, Brândușa Bălan

Bijuteria românească de autor a început să fie din ce în ce mai cunoscută și mai hip. Ce s-a întâmplat? Aflată la intersecţia între zona culturală și cea a designului, bijuteria de autor este o artă tânară și un mod de exprimare creativă care încă mai are nevoie să fie prezentat și explicat. Acest lucru este cauzat și de sistemul clasic din școală, care nu ne învaţă că bijuteria este un mediu de exprimare artistică și o profesie viabilă – că, pe lângă posibilitatea de a deveni pompier, poliţist, medic sau avocat, putem fi și... autor de bijuterie contemporană. Astfel, bijuteria de autor a evoluat în ultimii ani în absenţa unor instituţii academice, această breaslă creativă emergentă fiind generată și promovată de iniţiative educative private. Credem că bijuteria ca proiect creativ este extrem de atractivă. E un artefact asociat corpului uman, dar care în același timp nu e condiţionat de funcţionalitatea purtării lui și reprezintă cu siguranţă o provocare pentru mulţi creativi și iubitori de artă și design. Bijuteria de autor românească se remarcă, în special, prin poveste și concept, dar și prin originalitate, experiment și efervescenţă creativă în ceea ce privește designul, materialele și tehnicile de lucru.

De ce ar fi interesant pentru cineva pasionat de bijuterie să urmeze cursurile Școlii de bijuterie Assamblage? Un demers continuu de aproape șapte ani poziţionează Assamblage ca una dintre puţinele opţiuni de formare viabile din România în domeniul bijuteriei contemporane. Formarea tehnică a unui creativ este direct proporţională cu ceea ce va putea exprima în viitor. Vocabular și gramatică – asta și-a propus Assamblage, încă de la început. Dacă ar fi să asociem un cuvânt școlii Assamblage, acesta ar fi „funcţional”. Sistemul de cursuri și workshop-uri în format intensiv s-a dovedit extrem de fertil, oferind lucruri clare, simple și cu un grad mare de generalitate din care fiecare să extragă exact ceea ce are nevoie. Cursurile sunt însoţite ulterior de asistenţă, mentoring, practică în atelierul școlii, servicii de furnizare de materiale și multe alte lucruri care au făcut posibil ca persoanele interesate de domeniu să aibă la îndemână răspunsuri la multele întrebări care apar la fiecare început de drum. Ce oportunităţi există acum în România pentru un absolvent al Școlii Assamblage? În acest moment există deja o piaţă incipientă pentru designul de bijuterie și pentru bijuteria de autor. Există concept storeuri, galerii de artă, muzee și magazine online care valorizează

bijuteriile aduse la lumină de către noii designeri și autori. Din ce în ce mai multe târguri și proiecte culturale de anvergură invită și stimulează pe toţi cei interesaţi să se exprime în acest limbaj. Și, nu în ultimul rând, există o piaţă din afara României care este mult mai veche și mai structurată și care a apreciat și asimilat foarte rapid designerii români emergenţi. Prin intermediul Assamblage Asociaţia Naţională a Autorilor și Designerilor de Bijuterie Contemporană, peste 45 designeri au avut deja acces la proiecte naţionale și internaţionale de anvergură precum Lodon Fashion Week, Romanian Design Week, Joya Barcelona și Designblok – Prague Design and Fashion Week. Care ar fi următoarele date de întâlnire urbană cu designerii absolvenţi de la Assamblage? Pentru prima parte a anului, proiectele la care am început să lucrăm adună o secţiune de “Emerging Designers” în cadrul târgului de bijuterie contemporană Autor 2017, un proiect special dedicat Romanian Design Week 2017 și o itinerare a instalaţiei Found.Lost.Found la Lisabona. Lansăm de asemenea în curând și proiectul cultural Camera Lucida, care va propune o dimensiune experimentală a designului etic și o restabilire a bijuteriei ca formă de educaţie emoţională și liant social și care va avea o latură foarte activă de implicare a publicului urban.

Food

THE CITY Interviuri realizate de Ioana Păunescu; Foto: Victor Bani, be-light.ro, PopUp Dinner

Într-un București în alertă inclusiv (și mai ales) în zona de food, „frumoșii nebuni” ai zonei HoReCa se întrec în preparate inedite și locuri tot mai surprinzătoare în care ne invită la cină.

FROG După ce a adunat reţete de pretutindeni şi idei din belşug, FROG le-a dat forma unui meniu original, de catering, dar şi a unor seri speciale organizate, chiar de către echipă, în varii locaţii alternative. Ce înseamnă FROG? Suntem FROG pentru că am vrut să fim… ce vrem noi. Suntem: bucătari, prieteni, organizatori de evenimente, fotografi, DJ-i, circari, creatori, exploratori, călători. Care e ideea de bază a meniului? Gătim tot ce ne place nouă. Iubim bucătăria mediteraneeană, strecurăm influenţe asiatice, credem că aproape orice e mai bun cu lămâie şi miere, şi că mâncarea e minunată şi fără carne, deşi ştim să marinăm sublim. Putem menţiona un preparat de referinţă? Ne recunoşti oricând după curry: indian sau thailandez, uneori cu somon, cu multe legume, condimente şi orez basmati, cu salsa de mango sau de castraveţi, cu sweet chilli ori iaurt cu mentă şi busuioc. Dar un eveniment de referinţă? De la seri de gătit şi de live cooking, am ajuns acum la FROG VeDJetal:

evenimente în spaţii inedite, cu puţină artă, cocktails&punch, salad şi cake bar, live cooking şi FROG beats cu prietenii noştri cu auz fin. Aşa am adus 2 000 de oameni pe terasa MNAC, suntem spaţiu alternativ la NAG şi am deschis porţile Combinatului Fondului Plastic la CRUD. Mediul HoReCa actual pune accent şi pe socializing, alături de specific culinar. Cum vedeţi voi această relaţie? Oamenii fac parte din peisajul nostru încă de la început. E important să creezi o comunitate în jurul tău, asta înseamnă că eşti mai mult decât un business: eşti un ideal, un model, un exemplu, iar nevoia de exemple e mare. Înspre ce ne îndreptăm, în Bucureşti, în zona HoReCa? V-aş ruga să numiţi un aspect pozitiv şi unul negativ. Prietenii noştri din afară spun că Bucureştiul e un loc cool. Apar concepte noi şi pare că suntem deschişi la tot. Asta e bine. Cool este şi inaccesibil uneori, iar obstacolul preţurilor poate fi greu de depăşit, şi de către client, şi de către micii antreprenori. Altfel, e loc pentru cele mai îndrăzneţe idei.

PopUp Dinner O experienţă originală, PopUp Dinner îşi propune să aducă mai aproape oameni dornici de socializare şi networking, cu apetit pentru neconvenţional şi curiozitate în depăşirea barierelor culinare. Ce înseamnă PopUp Dinner? Conceptul e strâns legat de socializarea în jurul mesei şi a unui meniu special creat în locaţii noi, cu caracter. E, practic, un restaurant în mişcare, bazat pe rezervări în avans şi care capătă formă nouă de fiecare dată. Care e ideea de bază a meniului? Meniul cuprinde starter, main şi desert. Însă, cum ne extindem şi pe evenimente private, organizăm şi candy bars, soup bars, salad bars... Putem menţiona un preparat de referinţă? Ne reamintim cu plăcere de un Muşchiuleţ de porc marinat în Zetea – gustul e fenomenal datorită ţuicii Zetea, şi de un Cheesecake cu ciocolată albă şi rodie – devenit bestseller în câteva locuri unde l-am introdus, dar şi la serile PopUp Dinner in White. Dar un eveniment de referinţă? Din multe, menţionăm acum cina în Teatrul Mignon, unde am transformat

sala în restaurant, după ce am vizionat piesa, şi cina în autobuzul supraetajat Londonbus.ro, unde am luat masa în mers, vizitând Bucureştiul. Mediul HoReCa actual pune accent şi pe socializing, alături de specific culinar. Cum vedeţi voi această relaţie? Foarte strânsă: oamenii au început să aibă deschidere şi sunt receptivi inclusiv la aşezarea la masă cu persoane străine, vor să comunice, să relaţioneze, să facă schimb de idei. Înspre ce ne îndreptăm, în Bucureşti, în zona HoReCa? V-aş ruga să numiţi un aspect pozitiv şi unul negativ. Pozitivă este, evident, deschiderea către nou, prin festivaluri culinare sau localuri din ce în ce mai nişate. Oamenii adoră noul şi asta ne bucură, în special pentru că am deschis recent un local, Pâine şi Vin. Un punct negativ îl primeşte din păcate bucătăria românească: avem o gastronomie vastă, însă ne limităm la câteva preparate doar „pentru că asta cere publicul”. Credem că ţine şi de patroni şi de bucătari, dar şi de clienţi să evoluăm şi aici.

Livia Coloji

Paula Rusu

Interviu realizat de Manuela Zipiși Ilustraţia românească este mult mai cunoscută în ultima vreme graţie Colorhood. Cum de aţi ajuns să deveniţi o adevărată galerie online și offline? Cred că marele merit al vizibilităţii câștigate de ilustraţie îi revine perioadei actuale, în ultimii ani comunicarea devenind complet dependentă de vizual. Ce ne bucură însă e păstrarea nevoii de tangibil: indiferent cât de mult ne digitalizăm vieţile, board-urile de pe Pinterest se materializează până la urmă parţial și în offlife. Asta face și Colorhood. com: trimite lucrările digitale cărora „vizitatorii” gallery shop-ului le dau like, save și pin, acasă la ei, din București până-n Olanda, Noua Zeelandă sau Alaska. Gallery shop-ul există și crește în continuare după 5 ani (luând în considerare și începuturile lui, când se numea Atelierul de Print) datorită efortului și entuziasmului unei echipe minuscule de doi oameni (la nevoie, 3). Eu și Cristi Dobrescu susţinem galeria ca proiect complementar al activităţilor noastre full-time, deoarece piaţa de print de artă încă mai are mult de crescut în România (sau, cel puţin, așa sperăm încă). Cum faceţi selecţia artiștilor? Primiţi propuneri, faceţi descoperiri? Suntem non-stop cu ochii pe comunitatea de ilustratori români, îi urmărim pe Instagram, pe Behance, pe paginile de Facebook, în principiu nu ne scapă nimic nou. Procesul de selecţie este, însă, unul destul de amplu, și presupune trecerea cu bulină roșie peste o serie de criterii pe care ni le-am stabilit în timp. Pentru 2017 ne-am propus totuși să punem

o pauză „recrutărilor” de noi artiști și să ne axăm pe promovarea lucrărilor deja existente în galerie – în curând, un total de 600 de ilustraţii. Cine cumpără, în general, ilustraţie românească? În primii ani, clienţii fideli ai ilustraţiilor din gallery shop erau prietenii noștri, majoritatea activi în industria de publicitate sau artiști și ei. Ulterior, am reușit să depășim graniţele acestui public foarte nișat și să fim descoperiţi și de alte categorii de cumpărători – arhitecţi, designeri de interior, persoane din mediul corporate. În continuare, în topul destinaţiilor spre care se îndreaptă ilustraţiile din atelierul nostru rămâne Bucureștiul (65% dintre comenzi), dar sperăm să trimitem tot mai des lucrările artiștilor români și în alte colţuri de lume (deocamdată doar 15% dintre comenzi au venit din UE sau SUA, mai ales). În luna aprilie aţi iniţiat o expoziţie de ilustraţie la Apollo 111, „Fete de fete”. Care au fost reacţiile și pe când următoarea expoziţie? „Fete de Fete” a fost o expoziţie aproape spontană, prin care am adus împreună 25 de ilustraţii cu fete, ilustrate de fete. Aproape spontană, pentru că a fost inspirată de proiectul Women Who Draw lansat de Wendy MacNaughton și Julia Rothman la începutul anului, și eu mi-am dorit foarte mult să vadă un public mai numeros ce ilustratoare faine avem. Feedback-ul a fost foarte încurajator, la vernisaj au venit peste 400 de vizitatori, o parte dintre lucrări au fost cumpărate și am primit chiar și o invitaţie la un târg de artă din Germania. Acum mă gândesc serios la o continuare a expoziţiei, o ediţie „Fete de Fete” 2018, dar mai avem multe de făcut până atunci.

Realităţi paralele:

FERENTARI LUX Din aprilie 2016 până în ianuarie 2017, echipa Dela0.ro a mers zi de zi într-un cartier pe care cei mai mulţi îl ocolim sau care ni se pare situat eventual într-o altă ţară. Proiectul „Ferentari Lux” s-a încheiat cu prezentarea documentarului video „O lună din viaţa lor”, care urmărește un fragment din viaţa unei familii de gunoieri de pe Aleea Livezilor. Despre poveste, am discutat cu Vlad Stoicescu, editorul coordonator. Interviu realizat de Manuela Zipiși; Foto: Diana Oncioiu/Dela0.ro, Zora Iuga/Dela0.ro, Silviu Panaite/Dela0.ro

Atât de aproape și totuși atât de departe – e una dintre senzaţiile pe care o lasă proiectul „Ferentari Lux”. Ce s-a intenţionat prin această documentare jurnalistică a vieţii din Ferentari? Să se facă vizibil (în termeni de cauze, dar și de efecte) ceea ce pare atât de departe, deși e atât de aproape. Până la urmă, „Ferentari Lux" a fost un pretext să vedem cum arată o comunitate unde oamenii trăiesc nu doar fără acces la lumină, gaze, apă caldă, salubritate, ci – mai mult de-atât – cu un acces precar la servicii publice de sănătate, educaţie sau siguranţă și ordine. Sunt multe astfel de comunităţi la periferiile orașelor din România, locuri în care prezenţa instituţională, administrativă a statului există doar pe hârtie, pentru că în realitate oamenii au fost abandonaţi cu totul. Ferentari Lux este despre eșecul nostru ca societate – dar și un semnal că nu este, totuși, niciodată prea târziu pentru a face ceva. Ce senzaţii/așteptări aveaţi înainte de a demara proiectul și care ar fi gândurile după finalizare? Aveam, înainte de toate, sentimentul că Ferentariul nu e înţeles decât prin prisma exotismului său. Să citești, să vezi, să auzi ceva despre acest cartier era ca un fel de excursie în savană, unde privești sălbăticia de la o distanţă convenabilă, faci trei poze, după care revii la civilizaţie. Ferentariul este o acumulare constantă, de decenii, a unor probleme sociale. Să ajungem la rădăcina lor și să înţelegem cum s-au așezat în straturi, una peste cealaltă, a fost o ţintă importantă.

Să spunem ce vedem acolo în așa fel încât cititorii să înţeleagă cum arată o lume care crește din nepăsare a fost scopul final. L-am atins? E dificil de răspuns, pentru că rezultatele nu sunt vizibile atât de rapid. În măsura în care „Ferentari Lux” a arătat că nu ne putem permite, ca societate, luxul de a ignora viaţa unor astfel de comunităţi, atunci am reușit. Cum v-au primit cei din Ferentari în timpul desfășurării proiectului? Ferentariul este o sumă de oameni diferiţi, de grupuri diferite. Prin urmare, nu prea e cazul să vorbim la modul general, pentru că lucrurile valabile pe Aleea Livezilor sau Iacob Andrei pot foarte bine să fie radical diferite pe Șoseaua Sălaj. În principiu, în zonele ghetoizate ale cartierului, ești primit cu suspiciune, pentru că viaţa i-a învăţat pe oameni că fiecare e pe cont propriu și nu prea are rost să te încrezi în bunele intenţii ale unor străini. Cum am reușit, până la urmă? Mergând și-a doua zi, și-a treia zi, și-a patruzecea zi, săptămână de săptămână, lună de lună, din aprilie 2016 până în ianuarie 2017. Dacă o simplă campanie de presă care a încercat să ofere o perspectivă asupra problemelor cartierului a durat aproape nouă luni de zile, vă daţi seama cam ce efort sistemic e necesar pentru reglarea situaţiei. Acest efort trebuie însă asumat chiar de astăzi, pentru că deja fiecare zi care trece e una în care se întârzie. Fără utilităţi, servicii publice și oportunităţi, oamenii tot achită o factură, una infinit mai scumpă pe termen lung pentru întreaga societate.

Simulation

Immortality

Take Me Home

Trei experienţe T cinematografice inedite la TIFF Recomandări de la Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului; Foto: TIFF

rei experienţe inedite la TIFF, toate trei cu o utilizare neașteptată a spaţialităţii în cinema, vin din una și aceeași sursă: Iranul. Prima e asigurată de Simulation, film de debut inclus în competiţia principală a festivalului – povestea e esenţializată și izolată exclusiv într-o cutie neagră goală, eroii sunt îmbrăcaţi în jeans și tricou, purtând același tip de încălţări albastre din plastic, iar elementele de decor (uși, pereţi, mobilier, accesorii etc.) sunt verzi, la fel ca acele green screens folosite în tehnologia digitală pentru a suprapune ulterior alte imagini pe ele. Monotonia coloristică generează suspans, iar transparenţa scenografiei teatrale e, în mod paradoxal, iluzorie, într-o poveste de reconstituire poliţienească, în care adevărul devine relativ. A doua experienţă e planul-secvenţă mamut de două ore și jumătate fără nicio tăietură de montaj din Immortality – un tur coregrafic de forţă într-un spaţiu închis și strâmt, culoarul și compartimentele unui tren, unde destinele încrucișate ale personajelor glisează imperceptibil pe o veritabilă bandă Moebius narativă. Nu în ultimul rând, scurtmetrajul experimental și cel de pe urmă al regretatului cineast iranian Abbas Kiarostami, Take Me Home, filmat în decorul alb-negru al unui sat din sudul Italiei – autorul decupează povestea într-o serie de cadre imobile, de un splendid rafinament vizual, animate de intrarea în scenă a unei mingi de fotbal care se rostogolește fără poticneli pe un șir nesfârșit de scări. Simplu și de efect.

Un oraș ca un festival – aceasta este culoarea Clujului în ultimii 15 ani, de când există TIFF. În așteptarea unor noi amintiri, o „carte poștală” cu orașul viu și animat din timpul ediţiilor anterioare. Foto: Nicu Cherciu, Dragoș Birtoiu, Vlad Cupsa, Chris Nemes prin amabilitatea TIFF

De mâncat & băut între două filme, la TIFF La TIFF, la Cluj, e cam așa: între două filme, alergi să bei o cafea sau să mănânci o supă. Locuri mai mult decât apetisante există acum la tot pasul, iar o listă numai bună de bifat, în cele ce urmează. Text: Manuela Zipiși; Foto: Dacian Groza, George Negrea

Casa TIFF

Meron

Emblematică pentru festival, dar și pentru Cluj, este Casa TIFF, situată în centrul istoric al orașului, în imediata vecinătate a bisericii Piariştilor şi a clădirii centrale a Universităţii Babeş-Bolyai. Aici, frappé-ul se bea în curtea unei case monument istoric construită între secolele XVI-lea şi XIX-lea. În plus, șansa de a sta la aceeași masă cu vedetele prezente în festival, crește considerabil.

Pentru o altă cafea în tihnă sau to go, pe strada Napoca 4, se poate intra la Meron. Amprenta designului lui Cosmin Todor e vizibilă în amenajarea urban-industrială care are drept laitmotiv fagurele. În așteptarea cafelei, vei avea timp să observi, în detalii, întâlnirea dintre trecut și prezent.

Bujole

Chios

Un bistro la care poţi mânca un mic-dejun consistent sau bea un pahar de vin pe înserat este Bujole. Un spaţiu mic, atent construit, cu iz de veche bucătărie franţuzească, oferă senzaţia că ai ajuns în sufrageria unor prieteni buni. O găsești în Piaţa Unirii 15.

O pauză de festival se poate lua în Parcul Central, unde, în caz de foame ori sete, există Chios, pe care designerul Cosmin Todor și echipa sa l-au definit în raport cu parcul și cu moștenirea arhitectonică a clădirii aflate pe marginea lacului.

Zama

Cabinet de Vin&Cocotte

Seria de scurmetraje românești îţi face poftă de ceva tradiţional? Răspunsul poate fi restaurantul Zama, aflat pe strada Napoca 16. Aici tradiţia este transpusă în design printr-un amestec de elemente moderne și tradiţionale, de industrial și clasic, metal și lemn.

O cină ca la carte se poate întâmpla la Cabinet de Vin & Cocotte, pe Bulevardul Eroilor nr. 5. Amenajat într-un spirit cu tentă medievală, restaurantul devine cadrul alchimic al unei experienţe ce implică un meniu internaţional, vinuri din toată lumea şi un design ce surprinde prin accente şi rezolvări de delimitare a spaţiului.

unul dintre cele mai prietenoase festivaluri din Cluj Clujul ne invită din 26 iunie până în 2 iulie să-l descoperim graţie festivalului Jazz in the Park, care a modificat în mod armonios, în ultimii ani, relaţia oamenilor cu spaţiul public. Interviu cu Corina Brândușan PR Manager Jazz in the Park, realizat de Manuela Zipiși; Foto: Jazz in The Park

Cum a schimbat festivalul Jazz in the Park percepţia faţă de utilizarea spaţiului public în Cluj? În 2013, la prima ediţie a festivalului ne-am propus trei lucruri: să resemnificăm spaţiul public, să promovăm muzica de calitate și să ajutăm publicul să conștientizeze care e puterea pe care o are comunitatea, atunci când e unită. Ne-am dat seama că putem face toate astea în zonele publice din oraș, zone care sunt prea puţin folosite. Am ales să activăm, prin intermediul muzicii și al evenimentelor culturale, diverse parcuri, străzi și alte locuri uitate ale orașului, precum malul Someșului. Credem că acum, după patru ediţii Jazz in the Park, comunitatea din Cluj e mult mai atentă la ceea ce se întâmplă în spaţiul public, se organizează mai multe evenimente în parcuri, pe străzi și în zone mai puţin „comerciale”, autorităţile sunt mai conștiente de nevoia publicului de a se conecta cu orașul și noi toţi cred că ne respectăm mai mult zonele publice, ne bucurăm de ele, nu doar le tranzităm. A devenit Clujul un oraș mai „fericit” în urma apariţiei festivalului? Mai animat, mai fericit și mai viu, mult deschis la evenimente culturale. Observăm cu bucurie că în ultimii ani Clujul a devenit un loc prietenos și în care ai mereu ceva interesant de făcut în zona culturală, artistică și în ceea ce privește evenimentele. Această schimbare e

posibilă datorită oamenilor deschiși, creativi, dornici să încerce noi proiecte și să participe la astfel de activităţi. Noi am simţit, în 2013, că e momentul pentru un astfel de eveniment total atipic pentru România, iar publicul l-a primit cu braţele deschise. De atunci și până acum festivalul a crescut mult, și-a diversificat spaţiile de desfășurare, a dezvoltat tot mai tare secţiunea cu intrare liberă – de la Parcul Central, inima festivalului, am mers și spre alte zone – malul Someșului și alte parcuri din oraș, dar am ieșit și în stradă, cu zeci de performance-uri care animă orașul. Pe lângă asta, am dezvoltat o secţiune de concerte, la Opera Maghiară, unde vom aduce trei dintre cele mai mari nume ale jazzului contemporan. Ceva despre ediţia din acest an: Activăm anul acesta mai multe zone din oraș: Parcul Central, malul Someșului, străzi din centrul orașului, Opera Maghiară, unde vor avea loc concertele cu intrare din festival – Dhafer Youssef, Susana Baca și Barcelona Gipsy Balkan Orchestra. Secţiunea cu intrare a apărut în festival din dorinţa de a aduce nume tot mai mari la Jazz in the Park, nume care trebuie susţinute de plata unui bilet, căci altfel ar fi proiecte irealizabile. Mai mult, avem o zonă-supriză unde vom organiza concerte și pe care vrem să o activăm cu ajutorul muzicii și a evenimentelor culturale.

ia pulsul designului din Cluj Interviu realizat de Manuela Zipiși cu Georgiana Ciceo, project manager ZAIN; Foto: ZAIN În așteptarea unei noi ediţii a festivalului ZAIN, salutăm efervescenţa clujeană a comunităţii de designeri și oameni creativi. Cum s-ar putea caracteriza fenomenul designului din Cluj în ultimii ani? Fenomenul designului în România este în plină accensiune, asta se poate observa. Clujul beneficiază de o poziţie foarte avantajoasă în acest context, fiind un oraș plin de oameni creativi, puși pe fapte, cu un potenţial enorm de valorificare a industriilor creative. Designul la Cluj crește nu doar ca punct de interes, crește calitativ, iar dezvoltarea acestui domeniu se reflectă, pe măsură ce evoluează, în ceea ce înseamnă „calitatea vieţii” pentru locuitorii orașului. ZAIN are între timp o Academie, un Studio și un Accelerator. S-ar putea spune că a devenit un epicentru al comunităţii designerilor din Cluj? ZAIN a pornit cu gândul de a juca un rol de coagulare, de formare a unei comunităţi. Ne-am asumat rolul de iniţiatori ai dialogului între comunitatea designerilor și publicul larg. În acest sens am creat ZAIN Academy, care înseamnă, pe de o parte, o gamă de ateliere – ce vin în întâmpinarea celor ce își doresc fie o aprofundare a veleităţilor personale, fie o nouă perspectivă profesională – destinate dezvoltării creativităţii și Acceleratorul – un sistem de mentorat intensiv la care participă designeri care doresc să își transforme demersul creativ într-un business de succes. ZAIN Studio este spaţiu de co-work unde creativii pot lucra chiar și mai bine împreună. Cele trei, „încununate” de Festival, aduc creativii împreună, însă epicentrul este reprezentat, credem noi, de creativitate și de dragul de design. Câte ceva despre cea de-a treia ediţie ZAIN care va avea loc în toamna 2017. Iniţial, ne-am imaginat o platformă unde pot interacţiona designerii, producătorii și publicul, unde fiecare îi poate cunoaște pe ceilalţi și unde unii pe alţii se pot ajuta să se dezvolte. Ne-am dorit mult să înveţe oamenii unii de la alţii și să stimulăm asta. În 2017, a treia ediţie se va desfășura între 16 și 22 octombrie și va fi, sperăm noi, mai matură. Ne dorim ca ZAIN să crească, nu atât înspre o dimensiune mai mare, cât spre una mai profundă. Să se maturizeze treptat, dar natural, să își crească publicul și numeric, dar și printr-o dezvoltare a cunoștinţelor și a apetitului faţă de design și tot ce înseamnă el.

o publicaţie igloomedia