ARTA DE VINDECA FARA DOCTORII FARA OPERATII

adeseori, că vindecarea la animale se face mult mai repede, decât la oamenii care zac în clinici şi în spitale. Toate aceste observaţiuni m-au adus în acelaşi timp, la încheierea sigură, că aceste simptome nu se datorează numai unor simple întâmplări. Ele sunt întemeiate pe legi nestrămutate. Câteva exemple vor lămuri cele spuse până aci.

O pisică dăduse într-o cursă. Cursa frânsese pisicii piciorul drept dinapoi, cu trei centimetri deasupra genunchiului, adică tocmai acolo unde începe carnea. În sforţarea ce făcuse de a scăpa din cursă, pisica smucise cursa de mai multe ori, se învârtise, tăvălind piciorul rupt prin praf. Când pisica fu liberată, o luă razna, ţinând piciorul frânt în aer. Câteva zile nu se zări şi toţi credeau că a murit.

Trecuse ca la o săptămână, când din întâmplare mi se făcu cunoscut, că într-un pod cu fân din apropiere se găseşte o pisică bolnavă. Se dovedi că pisica era aceeaşi, care cu opt zile mai înainte îşi frânsese piciorul în cursă. Spre marea mirare a tuturor, piciorul dinapoi devenise în răstimpul acesta iarăşi normal; se vedea însă, în locul unde fusese frânt, o umflătură tare. De bună seamă, pisica nu mâncase nimic o săptămână, căci era extraordinar de slabă. I se aduse mâncare bună şi apă, însă amândouă fură refuzate cu încăpăţânare. Piciorul rănit îl ţinea întins, drept, silindu-se a-l păstra în aceeaşi poziţie şi în acelaşi timp lingând locul rănit, de toate părţile, cu o deosebită îndemânare.

Această lingere, continuată cu un zel neobosit, uşura de bună seamă durerile. Dar, şi nemâncarea pisicii îşi avea cauza ei adâncă. Se ştie că procesul de mistuire în corp este un proces de fermentaţie, ce nu se poate închipui fără producere de căldură. Pisica, neavând la îndemână apă, pentru stingerea căldurii nepriincioase rănii, se lipsea mai bine de hrană. Ea nu dorea să introducă o nouă căldură în corp. Instinctul ei îi arăta aceea ce îi prieşte.

Slabă ca un schelet, pisica se arătă iarăşi după alte câteva zile. Gustă lapte şi ajunse, în scurtă vreme, la o vioiciune normală. După 30 de zile, pisica era iarăşi în stare cu desăvârşire normală, deşi rămăsese la frântura piciorului un nod tare, care însă nu o împiedica nicidecum la mers.

Să ne închipuim un asemenea procedeu petrecându-se la om: cum ar fi mers vindecarea printrun tratament antiseptic? Probabil, că lucrul n-ar fi mers fără amputare şi s-ar fi tărăgănat săptămâni şi luni întregi, până când în cele din urmă, s-ar fi dobândit o aşa vindecare, că bolnavul putea să-şi petreacă restul vieţii ca schilod. Chiar dacă – admiţând cazul cel mai favorabil, s-ar fi putut înlătura amputarea, piciorul însă, prin tratamentul medical, ar fi rămas fără îndoială ţeapăn.

Pentru o mai bună argumentare a tratamentului meu de răni, voi mai cita un alt caz, luat tot din regnul animal. Un câine fusese împuşcat cu alice de ploaie şi rănit foarte greu, deşi nu de moarte. Mai multe alice ciuruiseră labele dinainte şi dinapoi, altele gâtul de la dreapta la stânga şi unele se opriseră chiar în piele în partea stângă. Canalul respirator, esofagul şi principalele artere nu erau, din fericire, rănite. Când rănile începură să-l doară, câinele căuta neîncetat un loc umed şi umbros şi îşi răcorea trupul şi mai ales părţile dureroase pe pământul proaspăt, pe care-l zgâria mereu de câte ori se încălzea. Lingând neîncetat rănile, refuza cu încăpăţânare orice hrană. Se ducea numai de două ori, în fiecare zi, la lacul din apropriere pentru a bea apă, singura lui hrană. Procesul de vindecare nu dură mult, nici în cazul acesta. Deja după 5 zile, rănile de la picioare, pe care câinele nu le putea linge necontenit, erau ca vindecate, deşi mai erau puţin umflate. Rănile de la gât însă, pe care câinele nu le putea linge, erau în răstimpul acesta încă nevindecate pe deplin, deşi nu erau aşa de grele ca cele de la picioare. Abia după o săptămână, câinele începu să mănânce, după ce în timpul acesta se cam vindecaseră şi rănile de la gât. Alicele au rămas între piele şi muşchi.

Un al treilea caz, va deştepta iarăşi interesul onoraţilor cititori. E vorba de un câine de Terra-nova, care fusese călcat de un camion peste laba dreaptă, ce fusese astfel foarte mult strivită. Pielea era jupuită, osul zdrumicat. Câinele nu putea să meargă şi trebui să fie transportat în trăsură. Odată ajuns acasă, se târî într-un loc umbros, lingându-şi neîncetat laba. Zile întregi câinele nu mâncă deloc. Abia în a patra zi mâncă puţin. În timpul acesta, rana se vindecase într-atât, că animalul putea să alerge iarăşi pe trei picioare, ţinând în sus piciorul rănit. După 20 de zile, câinele de Terra-nova era iarăşi în starea normală.

Exemplele citate mai sus ne sunt, fără îndoială, o călăuză sigură şi pentru tratamentul organismului omenesc. Răcoreală prin apă şi înlăturarea oricărei hrane producătoare de căldură, sunt aci mijloacele de vindecare cele mai potrivite.

De aceea trebuie privită ca greşită acea direcţie chirurgicală, ce se obişnuieşte în clinicile şi în spitalele moderne, şi care prescrie, pentru ridicarea puterilor bolnavului, mâncărurile cele mai „hrănitoare” precum: carne, bulion, ouă, lapte. vin. Aceasta e o măsură cu totul contrarie şi se bate cap în cap cu legile naturii. Eu cred, că cel mai bun lucru, e de a nu încărca corpul, în timpul tratamentului 143