Dăruiri literare
Gheorghe A. STROIA - Adjud membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe
Lirica lui Dumitru Găleşanu sau „Retorica argumentativă a biunivocei relaţii dintre infinit şi atom (metafizica interdependenţei energiilor micro şi macro - cosmice)” Pornind de la conceptul de metafizică (greacă μετά (meta) = „după”, φυσικά (phisiká) = „cele despre natură”), se poate spune despre poezie, în genere, ca având principal obiect de studiu explicarea naturii lumii. Este studiul fiinţei şi fiinţării, deci al realităţii. Ample teme meditative, precum: Dumnezeu, Nemurirea, Libertatea, Sufletul, Fiirea/Existenţa, Spiritul, Natura, sunt preponderent întâlnite în lirica tuturor timpurilor. Retoricele construite în jurul acestor generoase teme adresează gândirii întrebări de tipul: „Care este natura realităţii?”, „Există Dumnezeu?” sau „Care este locul omului în Univers?”. În acest sens, investigarea categoriilor de lucruri care există în lume şi a relaţiilor dintre acestea, reprezintă abordarea liricii, prin prisma argumentării de tip ontologic. Poetul, ca veritabil metafizician, încearcă să clarifice noţiunile prin care oamenii înţeleg lumea, incluzând existenţa, noţiunea de obiect, proprietatea, spaţiul, timpul, cauzalitatea, interconexiunile şi posibilitatea. Astfel, Fiinţa şi Existenţa, şi categoriile în care acestea se împart - lucruri, proprietăţi, procese, fapte - sunt elementele unui studiu profund al naturii intern-externe, a relaţiei sacru-profan, a nevoii umane de apropiere ori chiar de identificare cu divinul. Scolasticii dezbat aşa numitele "transcendentalii", prin care se înţeleg atributele cu care ne apar cele existente, cercetând categorii ca res (lucru), ens (existent), unum (unul), aliquid (ceva), bonum (binele), verum (adevărul) şi, în parte, pulchrum (frumosul). Începând cu Christian Wolff (Philosophia Prima Sive Ontologia, 1730), ontologia se definitivează ca metafizică a fiinţei şi existenţei lucrurilor. "Metafizica generală" sau ontologia se deosebeşte de "Metafizicile speciale" ce au ca obiect existenţa lui Dumnezeu (Teologia naturală), a sufletului (Psihologia naturală) şi a lumii (Cosmologia naturală). În "Metafizicile speciale", problemele din anumite domenii ale fiinţării sunt dezbătute pe baze raţionale, nu empirice. Immanuel Kant a criticat vehement această reprezentare a unei teorii a adevărului fundamental deductivă şi în "Critica raţiunii pure" (Kritik der reinen Vernunft, 1781) încearcă să rezolve p ro b lem ele o nto lo gic e p e b a za f ilo s o f iei s a le transcendentale. Născută ca reacţie la raţionalismul de tip kantian, argumentarea ontologică hegeliană se impunea ca o concluzie necesară acestui sistem, conform căreia „existenţa pură” nu e altceva decât cea mai înaltă formă a cugetării, iar cea mai înaltă formă de cugetare este identică Absolutului Divin. Numitorul comun al teologiei şi filosofiei, nu numai la Schelling sau Hegel, ci, în genere, la toţi filosofii, fie raţionalişti, fie idealişti, începând cu Platon sau cu Descartes, problema Divinităţii sau problema Absolutului va găsi în
Pag.14
Hegel pe unul dintre metafizicienii ce au plusat pe această idee, făcând din ea perpetuum-ul mobile al celui mai bine închegat sistem raţionalist pe care-l va cunoaşte vreodată cugetarea umană. „Existenţa în sine” se transformă în „existenţa pentru sine”, deci într-un obiect „ceva mijlocit faţă de existenţa pură şi ceva determinat faţă de existenţa nedeterminată”. Acest gen de existenţă este existenţa reală, faţă de cea abstractă şi pur formală. E forma obiectivă a existenţei, e acel „altfel de a fi” al „simplei fiinţări în sine” al existenţei pure. Denumirea dată de Hegel, „esenţă”, înseamnă „existenţa reală” a lucrurilor, spre deosebire de existenţa nedeterminată şi pur formală.
Dumitru Găleşanu Sinteza dintre existenţă şi esenţă formează conceptul care, cu cât este mai bine determinat, cu atât devine mai concret şi mai apropiat de realitate, de viaţă. Conceptele nu sunt pure abstracţii. Ele nu îndepărtează de viaţă, ci apropie de ea ideile, care sunt şi cele mai generale dintre concepte, sunt şi cele mai pline de determinările esenţei şi ca atare mult mai apropiate de realitatea vieţii. Conceptele nu sunt simple scheme logico-formale, ci adevărate entităţi sau forţe creatoare, care, prin întreitul joc dialectic al tezei, antitezei şi sintezei, fac să se desfăşoare tot procesul realităţii, care, „plecând de la cel mai lipsit de conţinut concept al realităţii - Das reine Sein - se ridică din ce în ce mai sus, umplându-se tot mai mult de conţinut, ajungând până la ideea absolută, care e Dumnezeu, spiritul absolut, sursa şi scopul suprem al întregii realităţi şi al întregii existenţe”. Aceasta este de fapt dialectica ideilor în viziunea hegeliană, o dialectică demiurgică, ce creează - în virtutea acestei desfăşurări interioare a conceptelor - întreaga realitate, atât pe cea subiectivă - din lumea ideilor, cât şi pe cea obiectivă - din lumea naturii. Dacă asociem lucrurile, existenţele concrete şi determinate unor „idei obiectivizate”, iar lumea existenţelor