Pr. Corneliu Berea - Viata consacrata si familia sanctuar al iubirii.doc

VIATA CONSACRATA SI FAMILIA SANCTUAR AL IUBIRII PENTRU A TRAI SI A PROMOVA VALORILE CRESTINE

Pr. Corneliu Berea Societatea Cuvântului Divin

CÂTEVA CLARIFICĂRI TERMINOLOGICE

În 1970 papa Paul VI folosea, într-o cuvântare a sa, expresia: ”familia, acest sanctuar al iubirii şi acest leagăn al vieţii”1. Nu se referea la familie în general, ci la cea de la Nazaret. În 1989 Papa Ioan Paul II l-a citat pe Paul VI exact cu această expresie în Îndemnul Apostolic Redemptoris Custos, la nr. 7, dar a extins semnificaţia cuvintelor la familia creştină. De atunci, a vorbi despre familie ca despre un ”sanctuar al vieţii şi al iubirii” a devenit ceva frecvent şi aproape obişnuit. Acelaşi papă, în 1991, explica în Centesimus annus: Trebuie să reconsiderăm familia ca sanctuarul vieţii. Într-adevăr, ea este sacră: este locul în care viaţa, dar al lui Dumnezeu, poate fi primită în mod adecvat şi protejată împotriva numeroaselor atacuri la care este expusă, şi se poate dezvolta conform exigenţelor unei creşteri umane autentice. Împotriva aşa-zisei culturi a morţii, familia constituie sălaşul culturii vieţii»2.

UN STRIGĂT DE AJUTOR DIN PARTEA PAPEI Dacă e adevărat că «viitorul omenirii trece prin familie»3, trebuie să recunoaştem că actualele condiţii sociale, economice şi culturale fac adesea mai dificilă îndatorirea familiei de a sluji viaţa. Ca să-şi poată realiza vocaţia de «sanctuar al vieţii», de celulă a unei societăţi care iubeşte şi acceptă viaţa, e necesar şi urgent ca familia însăşi să fie ajutată şi sprijinită. Societăţile şi statele trebuie să le asigure întreg sprijinul necesar, inclusiv economic, pentru ca familiile să poată răspunde în mod mai uman propriilor probleme. De partea ei, Biserica trebuie să promoveze neobosit o pastorală familială în stare să stimuleze orice familie să-şi redescopere şi să-şi trăiască cu bucurie şi curaj misiunea de a trăi Evanghelia vieţii4.

1

PAUL VI, Discurs către Mişcarea "Equipes Notre-Dame" (4 mai 1970), n. 7: AAS 62 (1970), p. 431. Laude asemănătoare aduse Familiei de la Nazaret ca exemplu perfect de viaţă familială mai pot fi găsite, spre exemplu, la LEON XIII, Scrisoarea Apostolică Neminem fugit (14 iunie 1892): LEONIS XIII PM, Acta, XII (1892), p. 149f.; BENEDICT XV, Motu Proprio Bonum sane (25 iulie 1920): AAS 12 (1920), pp. 313- 317.

2 IOAN PAUL II, Centesimus annus, 39.

3 IOAN PAUL AL II-LEA, Îndemnul post-sinodal Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 85: AAS 74 (1982), 188.

4 ION PAUL II, Evangelium Vitae, 94. La fel se încheie şi scrisoarea enciclică: «Şi în vreme ce reflectez la bogata experienţă trăită în timpul Anului Familiei, ca pentru a completa în mod ideal Scrisoarea adresată de mine «fiecărei familii concrete din toate regiunile pământului», privesc cu încredere reînnoită la toate comunităţile familiale şi doresc să renască sau să se întărească la toate nivelele angajarea tuturor în susţinerea familiei, pentru ca şi astăzi deşi se află în mijlocul a numeroase dificultăţi şi ameninţări grele ea să se păstreze mereu, potrivit planului lui Dumnezeu, ca «sanctuar al vieţii».

2

DESPRE CE FEL DE FAMILII VORBIM NOI CA DESPRE UN SANCTUAR ?

Pentru a descrie realitate familiilor de azi, nu toţi episcopii folosesc acelaşi limbaj.

Spre exemplu, familia este văzută de episcopii francofoni europeni ca ”o cheie a fericirii” şi, totodată, ”o intersecţie a tuturor fragilităţilor”.

Monique Baujard, directoarea Serviciului Naţional Familie şi societate al Conferinţei episcopilor din Franţa a publicat în 2011 un raport cu privire la iniţiativa lansată de episcopatul francez în 2010, iniţiativă intitulată ”Familii 2011”5. Intenţia proiectului era aceea de a observa schimbările apărute în familii, a vedea impactul pe care îl are mesajul creştin asupra lor, a elabora o anumită pastoraţie familială. Ce evoluţii sau schimbări a sesizat proiectul episcopal francez? Iată temele principale pe care, după ce le voi enumera, le voi trece foarte pe scurt în revistă:  primatul individului  deplasarea valorilor  restructurarea raportului dintre bărbat şi femeie  presiunea exercitată de timp  separarea între public şi privat Primatul individului: viaţa de familie tinde să accentueze foarte mult drepturile personale, individuale. Despre ele se vorbeşte mai mult decât despre datoriile comune.

Domneşte un scepticism declarat în privinţa posibilităţii ca două persoane să fie fericite împreună pentru o perioadă lungă de timp sau pentru toată viaţa. Dacă raportul dintre cei doi trece prin momente grele, apare ca normală şi imediată ideea de separare.

Deplasarea valorilor: unele valori, azi, sunt proclamate în toate cele patru zări, iar altele sunt lăsate să moară. Spre exemplu, logica comercială atinge serios familiile.

Această logică este aceea de ”a consuma, a se distra şi a rămâne tineri”. Nu mai există ierarhii în familie, iar raportul dintre părinţi şi copii devine tot mai mult de egalitate.

Valoarea suferinţei, logica sacrificiului sunt valori complet uitate sau puse sub tăcere.

Inclusiv suferinţa cauzată de divorţuri nu este pomenită prea des. Unele valori sunt supraevaluate: spre exemplu, reuşita profesională şi mai ales, cea financiară.

Restructurarea raportului dintre bărbat şi femeie: astăzi, cele mai multe familii noi discută şi negociază în cadrul propriei familii rolurile soţului respectiv ale soţiei. Nu mai există roluri prestabilite. Deseori aceste negocieri nu sunt atât de pacifice, iar dacă în trecutul lor, părinţii mai în vârstă mai făceau compromisuri, tendinţa actualilor părinţi de azi este de a nu le mai face. Un mare număr de femei au declarat în Franţa că Biserica acordă mai multă atenţie bărbatului decât femeii şi mamei, cât priveşte autonomia rolului lor în familie şi societate.

Presiunea timpului: epoca noastră este caracterizată de pedala acceleraţiei. Când aminteam mai sus de negocierile din familie, chiar timpul este una dintre temele negociate. Cine se ocupă de la ce oră la ce oră de cutare treabă, de copii, de teme, de şcoală etc. ? Tot timpul este perceput ca principal factor al erodării sentimentelor. Apare însă şi un lucru bun: ideea de timp al lui Dumnezeu, de timp petrecut în rugăciune reîncepe din ce în ce mai mult să fie căutat, respectat, stimat.

5

Cf. M. Baujard, «Les familles, miroir de la société» în Documents Épiscopat (2011) 5; trad. it., Il Regno 1 (2012) 38-45.

3

Separarea dintre public şi privat: familia este situată chiar la graniţa dintre privat şi public. Multe dintre chestiunile strict interne ale familiei au devenit nu doar publice, ci direct politice (spre exemplu aspectele sexuale şi legislaţiile în vigoare, politica ajutoarelor sociale, violenţa familială, drepturile copiilor etc.).

PROBLEMA NUMĂRUL 1 A FAMILIILOR DE AZI: IZOLAREA SAU ABSENŢA RELAŢIILOR DINTRE FAMILIE ŞI RESTUL SOCIETĂŢII Absenţa relaţiilor este marea problemă a celor mai multe familii, sau, dacă vrem, adevărata lor sărăcie. Părinţii obosesc repede în rolul lor de părinţi. Cea mai mare parte sunt mai mult dezorientaţi, nu dezinteresaţi. În foarte multe familii este absent orice model de părinte. Când lipsesc modele familiale şi culturale, persoanele sunt mai vulnerabile. Cui să i se ceară un sfat? Sentimentul de singurătate şi de izolare e mai crescut în familiile monoparentale (în Franţa ele reprezintă 17% şi cu siguranţă România nu stă mai bine). Societatea adesea le condamnă, Biserica adesea face la fel. Izolarea lor este evidentă.

Poate din această situaţie generală derivă şi tendinţa de a amâna cât mai mult o încheiere definitivă a căsătoriei. Deciziile se iau mai lent. Dar asta nu doar la tineri: a îmbătrâni împreună nu mai este aşa de subînţeles (o spun avocaţii care se ocupă de divorţuri...).

Ce repercusiuni au aceste schimbări asupra educaţiei ? Spre exemplu, mulţi părinţi nu mai au încredere în ei că-şi pot educa copiii. Toţi părinţii vă vor spune că adesea copiii lor una aud acasă şi alta văd la şcoală sau în cercul de prieteni sau în alte familii. Există o pluralitate de modele de viaţă educative. Inevitabil apar conflicte. Educaţia a devenit azi orizontală, adică nu mai există un respect automat pentru cel mai în vârstă sau pentru altul mai mare ierarhic. Şi totuşi, familiile sunt locul în care se învaţă ce înseamnă un ”nu” şi ce valoare are o regulă valabilă pentru toţi.

APORTUL PERSOANELOR CONSACRATE: A AJUTA FAMILIA SĂ SE REDESCOPERE PE SINE CA ”SANCTUAR” În 2011, pe 7 august, arhiepiscopul de Arezzo, mons. Riccardo Fontana, şi-a rostit omilia sa cu ocazia solemnităţii Sf. Donatus, episcop al aceluiaşi oraş din sec. IV6. Şi mia plăcut exemplul pe care l-a dat el, în predică, pentru că mi se pare că se potriveşte cu ceea ce intenţionez să spun despre rolul persoanelor consacrate faţă de familie.

Era cândva, în acel secol IV, o văduvă bogată pe nume Siranna, una dintre acele văduve care era convinsă că nu avea nevoie de ceilalţi. Există persoane care sunt convinse că proprii lor bani şi propriile relaţii le pot asigura totul în această lume. Văduvei Siranna i s-a întâmplat un mare necaz: a devenit oarbă. Passio sancti Donati ne spune că această femeie merge pe la diferiţi medici pentru a-şi rezolva problema, şi, în ciuda banilor disponibili – autorul acelei Passio spune “non meruit” – nu a reuşit nimic. Călugărul Ilarion care trăia în munţii din apropiere îl avea ca oaspete pe preotul Donatus. Fiul 6

Cf. http://www.diocesiarezzo.it/index.php?option=com_content&view=article&id=397:omelia-dellarcivescovoper-la-solennita-di-san-donato&catid=47:arcivescovo-omelie&Itemid=307.

4

Sirannei o conduce pe mamă la sfânt, pentru a-i povesti suferinţa ei, pentru a cere ajutorul. (Micuţii duc de mână uneori pe adulţi ca adulţii să-şi poată rezolva problemele).

Donatus ascultă, apoi spune Sirannei: «Îţi lipseşte uleiul». Văduva răspunse cu dispreţ: „Am trei vase mari acasă, şi nu mai enumăr ceea ce pot culege din plantaţiile mele“. Dar Sfântul îi răspunse: «Nu de acel ulei ai nevoie, femeie». Femeia începe să înţeleagă: nu uleiul din vase îi lipsea, ci uleiul de a fi alături de ceilalţi în nevoie, uleiul sfânt al carităţii.

Femeia dialoghează mai departe cu Sf. Donatus şi începe să înţeleagă că lumea poate fi privită cu alţi ochi. Îşi redobândeşte şi vederea fizică pe care o pierduse.

Revenind la tema noastră, dacă totuşi expresia de ”familie – sanctuar al vieţii şi iubirii” este atât de des folosită, este pentru că nu are doar o valoare teoretică sau teologică, ci şi pentru că familia are realmente resurse de a fi acest sanctuar. Aceste resurse adesea sunt ignorate, sunt ascunse, sunt tăcute de mass-media. Aceste resurse sunt uleiul sfânt al familiei, pentru a folosi metafora Sfântului Donatus. De unde plecăm pentru a le descoperi, de la ce convingeri?  În primul rând nu în toate familiile situaţia este aşa de negativă. Resursele de redescoperit nu sunt aşa de evidente, dar merită grija noastră, dialogul nostru cu familiile.  Familia este cea care creează legături de diferite tipuri. Legătura părintească şi cea fraternă se întâlnesc reciproc.  Este locul privilegiat pentru a descoperi ce anume este iubirea, precum şi identitatea propriului rol. În familie ne îngrijim rănile, ne regăsim liniştea.

Este locul solidarităţii. Este locul în care se poate înţelege porunca iubirii dată nouă de Cristos.  Este o şcoală pentru ce anume înseamnă viaţa colectivă: a acorda atenţie celuilalt, a împărţi bucuriile şi necazurile, a se bucura de reuşite.  Legături puternice înseamnă o rezervă mai mare de energie, adică posibilitatea de a dura în timp. Viaţa de familie nu a fost niciodată o apă liniştită, ci una de munte.  Într-o lume instabilă, familia poate fi singurul loc încă stabil. Într-o lume dură din punct de vedere economic, familia mai poate fi ultimul bastion la care pot apela spre ajutor cei săraci, fără resurse, fără viitor. Şi mai concret, unde anume pot interveni persoanele consacrate pentru a ajuta azi familia? Aş propune trei direcţii: A vorbi despre faptul că familia este o comunitate de iubire şi fidelitate.

Este important, pentru că oamenii politici, starurile de cinema şi sport, intelectualii (şi lista poate continua… ) nu o mai afirmă, nu o mai spun azi. Ei nu mai cred în acest ideal, fie pentru motive electorale, politice, personale... fie pentru că terenul discuţiei nu le convine.

A avea o atitudine pozitivă chiar şi în situaţiile de criză.

Venim cel mai adesea în contact cu situaţii familiale foarte imperfecte. Este important să recunoaştem şi ceea ce este pozitiv, bun, frumos în respectivele nuclee familiale. Tot astfel, putem ajuta familiile care au divorţat, s-au separat, pe părinţii care îşi cresc singuri copilul sau copiii, într-un mod mai organizat, printr-o adevărată pastoraţie a celor separaţi.

5

A fi mai prezenţi din punct de vedere relaţional.

Este bine să înţelegem că o formă tot mai răspândită de sărăcie este cea a absenţei raporturilor, a relaţiilor. Adesea comunităţile noastre nu sunt obişnuite să primească pe cei care ne cer ajutorul în chestiuni familiale. Căutările interioare, spirituale, setea după o prietenie adevărată se lovesc prea des de un zid al indiferenţei. Mai putem fi de folos în viaţa familiilor şi după căsătorie, mai ales după aceea.

CE APORT POATE ADUCE FAMILIA LA VIAŢA CONSACRATĂ?

La această întrebare, atât Ioan Paul II, cât şi actualul papă, au dat deja un răspuns în Familiaris consortio 53 şi în Mesajul cu ocazia celei de 49-a Zi Mondială de rugăciune pentru vocaţii (29 aprilie 2012, Duminica IV de Paşti).

Iată ce spune Benedict XVI: Ele [familiile] de fapt, nu sunt doar locul privilegiat al formării umane şi creştine, dar pot reprezenta «primul şi cel mai bun seminar al vocaţiei la viaţa de a se consacra Împărăţiei lui Dumnezeu», favorizând redescoperirea, chiar în cadrul familiei, frumuseţii şi importanţei preoţiei şi a vieţii consacrate. Păstorii şi toţi credincioşii laici să ştie să colaboreze mereu pentru ca în Biserică să se multiplice aceste «case şi şcoli de comuniune» după modelul Sfintei Familii de la Nazaret, reflex armonios pe pământ al vieţii Preasfintei Treimi.

Pe de o parte, aşadar, familiile sunt cele care ne sprijină enorm în vocaţia noastră şi în calitatea oricărui tip de vocaţie. Pe de altă parte, familiile sunt colaboratoare la munca de apostolat a persoanelor consacrate, dacă acestea o doresc şi o vor. Elocventă este observaţia pe care a făcut-o actualul papă, la 11 septembrie 2011, în cadrul Discursului ţinut cu ocazia vizitei pastorale la Ancona, când s-a întâlnit în acelaşi cadru cu preoţii şi ... familiile !7: La nivel eclezial, a valoriza familia înseamnă a-i recunoaşte relevanţa în acţiunea pastorală. Slujirea care se naşte din Sacramentul Căsătoriei este important pentru viaţa Bisericii: familia este locul privilegiat al educaţiei umane şi creştine şi rămâne, cu acest scop, cea mai bună aliată a slujirii sacerdotale; ea este un dar preţios pentru edificarea comunităţii8.

Imediat papa continua, şi cu aceste cuvinte ale sale doresc să închei şi eu expunerea de faţă, având în vedere că am în faţa mea atât familii, cât şi pe cei care au ales drumul consacrării lor sacerdotale şi călugăreşti (în cele ce urmează, papa se adresa familiilor): Iubiţi-i pe preoţii voştri, exprimaţi-vă aprecierea faţă de slujirea generoasă pe care o desfăşoară. Să ştiţi şi să le suportaţi limitele, fără însă a renunţa să le cereţi să fie printre voi ca nişte slujitori exemplari care să vă vorbească de Dumnezeu şi care să vă conducă la Dumnezeu. Fraternitatea voastră este pentru ei un ajutor spiritual preţios şi o susţinere în încercările vieţii.

7

http://www.zenit.org/article-27896?l=italian. http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/speeches/2011/september/documents/hf_benxvi_spe_20110911_fa miglie-ancona_it.html.

8