Proză scurtă peregrinări 2013 by Hopernicus

Centrul de excelențã în promovarea creativitãții românești ”Itaca” – Dublin Prezintă

Volum de proză scurtă ”Peregrinări”

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări” Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

CUPRINS (în ordinea numerelor primite la concurs) 1. Iertare, Cristina Botîlcă 2. Zbor de vis, Viorel Croitoru 3. Universul, Soarele și Planetele, Andreea - Elena Ion 4. Prin colbul vremii, Victoria Fătu - Nalatiu 5. Călăul de lângă tine, Geo Galetaru 6. Unde a dispărut dragostea?, Elena Olariu 7. În lumea copiilor, Alexia Ghergău 8. Nu mai cântă greierele, George - Nicolae Podișor 9. Păturica fermecată, Cristina Preda 10. Azilul, Raluca Abălaru 11. Zile de dor, Ecaterina Stancu 12. Amintiri cu nod în gât, Luminița Potîrniche 13. Surogat, Anca - Simona Trăistaru 14. Regăsirea, Irina Jelea 15. Scutul, Dan David (Los Angeles, SUA) 16. Umbre, Ioan Copil 17. Ultimul crin regal, Valeria Roman 18. Povestire în 5 pagini, Florin Grigoriu 19. Clona, Anca Goja 20. Raport de activitate parlamentară, George Rizescu 21. Petrică, Corneliu Zeana 22. Răzbunare feminine, Nina Gonța 23. Jurnal de călătorie, Liliana - Narcisa Fărcaș 24. Un puzzle terminat, Alina - Mihaela Dinescu 25. Moartea nu fluieră, Simona Antonescu 26. Melancolie, Dorina Pop 27. Motanul care cântă în balcon, Dimitrie Olariu 28. Dudul, Gheorghe Răducanu 29. Poate, un vis de dragoste, Mihai Stirbu 30. Terminal, Ioan - Florin Stanciu 31. Martiriu imaginar, Eugen - Adrian Truță 32. În vis…erai tu…, Carmen - Bernadeta Anghel 33. Rubine și vinuri, Adi Filimon 34. Fluierul fermecat, Cristina Nălbitoru 35. A vedea și a privi Pieta lui Michelangelo, Camelia Suruianu 36. Războiul, Ioana Cuzuioc 37. Pădurea dezertorilor, Ioan Potolea 38. Spaima drumurilor, Ottilia Ardeleanu 39. Castelul alb, Constantin P. Popescu

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 40. Cutia, Ana - Maria Gibu 41. 112, Florin Giurcă 42. Bărbatul cu rucsacul, Artemiu Vanca 43. Jocul, Silviu Dachin 44. Poveștile cu Michelle, Călin Sărmărghițan 45. Promisiunea, Milian Oros 46. Singur împotriva lumii, Ionuț - Cristian Jescu 47. Tablou în galben, Lilioara Macovei 48. Iair și Eva, George Mocanu 49. Jurnal de profesor, Alexandru Crăciun 50. Copilăria, Cristina – Florentina Mantu 51. Prima zi de școală, Iulia Oancea 52. Mateești, Mara Paraschiv 53. Castel, Lia – Maria Andreița 54. Sfera, Cezar – Mihai Pârlog 55. Amintirea Visurilor mele, Ion Nălbitoru 56. Incertitudini, Daniela Tiger 57. Vise de fum, Crina Petrovici 58. Salvat în prelungiri, Andrei Angelescu 59. Șoimul, Dina Angela 60. Un Jim diferit – Lola, Dora și Meddy nu există, Codruța Tudoriu 61. Mănuși și grădinărit, Ana – Dumitrița Dogariu 62. Basmul artistului, Adrian Scriminț 63. Prăbușire, Vasilica - Olguța Artion (Torino - Italia) 64. Marea care mi-a sărutat sufletul, Petruț Dinu 65. Moș Tudorache, Costel Suditu 66. Pentru prima oară, Georgeta Barbu 67. Zilele noastre, Mihail Tănase 68. Răzbunarea, George Bădărău 69. Libertatea nu este o iluzie, Elena Oprea 70. Un mare pas în viață, Ștefana – Maria Ivănescu 71. Să crezi în povești, Adriana Moscicki (Israel) 72. Aromă peste veșnicie, Mateea Spița 73. Prizonierat, Traian Geană 74. Fiicele regelui, Ștefan Serseniuc (Canada) 75. Minunea portocalie, Delia – Alexandra Constantin 76. Patruzeci de trepte, Maria – Anastasia Tache 77. Discriminare, Ionel – Mony Constantin 78. Memorii din suflet, Cristina Nistor 79. Fluturi pe tavan, Ștefan – Cătălin Topliceanu 80. Pe malul râului Istra, Alexandru Negulescu 81. Din pântec, Laura Danc 82. Evadare, Iulia – Georgiana Apetrei 83. Zbor, Nicoleta – Eliana Băișanu 84. Cerbul cu coarne de argint, Ștefan Dorgoșan 85. Inocența cinstei, Adrian Popa 86. Făt frumos, Vlad – Andrei Chelaru 87. Basme reale, Dana – Maria Chiriac 88. Examenul, Corina Militaru

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 89. Poveste cu final impus, Irina Radu (Dubai) 90. Frustrările unui coș de gunoi, Georgiana Tudor 91. Paul, Diana Purcariu 92. Psalmii din adânc, Aurel – Mihai Brumă 93. Hocus Pocus, Dan Băltărețu 94. M-am născut în Bucovina, Daniela Stanciuc 95. Vama dintre noi și ceilalți ”noi”, Luria – Rebeca Șerban 96. Marinarul și marea, Mihaela Cojocaru 97. Mozaic de chipuri, Mara – Ioana Fesan 98. A zburat porcu, Ioan Pavel 99. Șotânc – șotânc, Mihaela Țăranu 100. Făt frumos și călătorul în spațiu, Andrei Călcăianu 101. Evoluție la superlativul absolut, Teodora – Bianca Pavel 102. Ecoul sufletului, Roberta Zaharia 103. La umbra fetelor în floare, Ion Ifrim 104. Să înceapă jocul, Bianca Teodorescu 105. Ultima dorință, Bianca Moiceanu 106. Ne păstrăm credința și mitul va continua..., Emilia Piscan 107. Memorii, Mădălina – Andreea Stan 108. Natura și viața, Mara Popovici 109. Chipul primăverii, Ruxandra Buburuzan 110. Darul cel mai de preț, Andrea – Elisa Roff 111. Aici, parcă și soarele strălucește altfel, Simona Șerbănescu 112. Viitorul rege, Clara D. Popa 113. Anica cea ”milostivă”, Ioan Ciuntu (Chișinău) 114. Povestea unui soldat, Ioana – Codruța Codreanu 115. Zmeul sur de văgăună și ...prietenia, Emilia – Maria Scorțanu 116. Misterul trenului ”Transilvania”, Damian – Iustin Leru

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Iertare – autor Cristina Botîlcă

LONDRA 1935 -A venit timpul să te măriți și tu, dragă. Kassandra se aștepta ca acest subiect să fie deschis din nou, dar avea deja replicile pregătite. -Mamă, am doar 21 de ani. Sunt prea tânără pentru măritat. Și, mai mult decât atât, trebuie să stau să am grijă de tine. Nu te descurci de una singură prin toată casa. Mai târziu. În plus, nici nu am găsit pe cineva potrivit. -Vorbești prostii, interveni mama sa, domnul Edwards este perfect pentru tine. Să-l fi văzut cum te privea când ai trecut pe lângă el pe scări... -Mamă, nu îmi place Leonard. Este...este prea plictisitor. Dacă mă voi mărita cu el, îmi va ține predici despre filosofie și îmi va povesti în continuu cum a căpătat faimoasa cicatrice despre care vorbește toată Londra. Sunt tânără, am nevoie de cineva vesel, jovial, zâmbitor... Leonard este doar ponosit, strict și foarte plictisitor, mamă. Nu neg, îmi place tare mult prezența lui și unele discuții pe care le purtăm sunt chiar interesante, dar nu mă văd în viitor fiindu-i soție. Anastacia împinse ușor ceașca de ceai spre Kassandra și, după ce o îndemnă să bea, luă o mușcătură din brioșă. Fetei îi pieri orice poftă, fie ea de ceai sau brioșe. -Trebuie să te măriți cu Leonard! -Mamă, nu începe iar... -Nu mă întrerupe, lasă-mă și pe mine să îmi aduc argumentele. Leonard este foarte înțelept. Nu contează că are 40 de ani, iar tu doar 21. Știi că important într-o căsnicie este să existe o anume diferență de vârstă între parteneri. Leonard este și foarte respectuos. Nu este plictisitor, cum spui tu. Mie chiar mi se pare inteligent și mai ales știe să întrețină o discuție, indiferent dacă îl depășește sau nu. În fond, spuse ea, glumind, ce-ai vrea? Să te măriți cu David? Kassandrei nu i se părea deloc o idee rea. Mereu l-a considerat pe David distractiv, glumeț și foarte drăgăstos. A văzut cum se purta cu copiii și pentru asta îi purta un adând respect. Ar fi simțit și mai mult dacă mama sa ar fi lăsat-o să aibă propriile vise. -Kassandra, continuă Anastacia, familia Edwards este foarte înstărită. Nu ne-ar strica niște bani în plus restul vieții. Asta dacă te vei lăsa convinsă că ceea ce spun eu este cel mai bine. Știi cât de greu te-am crescut și cât m-am chinuit până a murit mătușa mea. Când

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 ne-a lăsat casa, am fost cea mai fericită. Mi-am zis că trebuie să mă gândesc la copilul meu și așa am făcut sacrificiu după sacrificiu. Îmi doresc din suflet să te văd și pe tine cum sunt cucoanele astea înțepate de la petreceri. Vreau să te văd bogată, cu servitori, fără nici o grijă. -Dar cum rămâne cu fericirea, mamă, cu dragostea? ripostă Kassandra. Anastacia râse când auzi întrebarea fiicei sale. * * * Kassandra păși cu ochii pe jumătate închiși prin camera întunecoasă. Nu dori să aprindă lumina și ieși pe balcon pipăind marginea draperiilor, în căutarea unei deschizături. Aerul de afară era tare. Se înoptase repede de când ajunsese acasă. Se îndreptă către cufărul din spatele scaunului și îl deschise absentă. Se mișca mecanic, ca și când ar dori ca totul să te termine fără știrea sa. Îl luă pe Devon în brațe și îi șopti: -Du-te la David și dă-i asta. Porumbelul cârâi încet, apoi își luă zborul spre destinatar, ducând o hârtie legată de picioruș. Kassandra se gândi mult până să scrie mesajul, dar își găsi cuvintele rapid atunci când se gândi la cât de nefericită ar fi cu Leonard. „Dragul meu David, cred că deja ți-ai dat seama că sentimentele pe care le am pentru tine sunt mai mult decât de amiciție. Vreau să-ți spun că, în ciuda tristeții pe care mi-o produce fratele tău, atunci când mă gândesc la tine, nu pot să mă abțin să nu zâmbesc. Vreau să ne căsătorim. Te iubesc.” Porumbelul zăbovi un ceas întreg așteptând ca David să își facă apariția, dar el nu veni. Nu pentru că nu ar fi fost acasă, ci din cauza conștiinței care nu l-ar fi lăsat să își dezvăluie sentimentele față de Kassandra. Trebuia să îl ajute pe fratele său să o câștige, iar pentru asta era nevoie ca el să dispară pâna la nuntă. Dacă va continua să o influențeze pe Kassandra involuntar, fratele său va sfârși prin a fi nefericit tot restul vieții. Îl iubea pe Leonard, iar de aceea nu și-ar fi dorit să îi facă viața mizerabilă. Se gândea la mesajul care aștepta să fie citit la doar câțiva metri de el, la porumbelul care cârâia de zor, așteptând ca destinatarul să vină. Să o dezamăgească pe Kassandra sau pe Leonard? Până la urmă, familia rămâne familie orice ar fi. Kassandra îl chemă înapoi pe Devon când văzu că David nu apare. „Și tocmai acum, când îmi făcusem curaj să îi spun ce simt...”. Kassandra luă înapoi biletul, după care îl puse cu grijă în cufăr. Era primul bilet scris de ea din toată acea grămadă de amintiri. Ascunse cufărul la loc sigur, apoi intră în casă, dezamăgită de rolul pe care îl juca în acea noapte. LONDRA 1945 Kassandra intră pe ușă, însoțită de un bărbat surâzător, dar cu trăsăturile foarte îmbătrânite. Leonard aștepta cuminte întins pe patul din camera femeii, palpându-și din când în când pieptul. - Leonard, mă bucur să te văd din nou sănătos, râse el, strângându-i mâna slabă care apoi pică la loc pe așternut.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Bătrâne Weaver, mereu o plăcere să te văd așa glumeț. Vocea lui era înfundată, ca și când ar fi vorbit printr-un tub lung metalic. - Ia să vedem ce avem noi aici, zise bătrânul, punându-și servieta pe noptiera de lângă pat. Se întoarse către Kassandra, zâmbindu-i cu subînțeles. - Da... Eu vă las, zise ea, apăsând pe clanța ușii. - Iubito, strigă Leonard. Te rog, adu-ne niște ceai. - Sigur. Domnule Weaver, se întoarse către bătrân, doriți niște ceai? - Da, draga mea. Și te rog, te știu de când erai atât, zise el, ducând mâna până la genunchi, nu îmi mai spune „domnule”. -Iartă-mă. Ceaiul o să fie gata în curând. Kassandra ieși pe ușă, închizând-o la loc grijulie. Dar nu coborî la bucătărie, se duse în capătul holului, în fața camerei lui David. Privi prin deschizătura mică de sub clanță. Văzu mișcare înăuntru. Cineva cotrobăia prin șifonier. Kassandra se gândea dacă ar fi fost bine să bată sau nu la ușă. Ciocăni în cele din urmă. Era David. Îl recunoscu atunci când se întoarse pentru e deschide. - Kassandra, am văzut că ai venit cu un bătrân până în camera ta. Cine e? - Este medic. Leonard are o răceală cred, dar lui îi place să dramatizeze totul. - De ce nu ai chemat-o pe Mina? - Oare de ce? zise Kassandra sarcastică. - Iartă-mă, am... uitat. - De ce nu mai scârțâie ușa? - Am uns-o de dimineață. - Apropo, unde ai fost? continuă ea, bănuitoare. M-am trezit și locul tău era gol. Nu team găsit lângă mine. - Dragostea mea, zise el apropiindu-se cu brațele deschise, a trebuit să mă duc la Mina. Kassandra îi primi îmbrățișarea, lăsându-se strânsă de brațele puternice ale iubitului său. - Aș vrea să se termine toate astea odată, șopti ea, lăsându-și capul pe umărul lui. - Și se va termina în curând. Trebuie să îi spui lui Leonard că vrei să divorțezi de el. - Nu acum. Se poate să fie bolnav. Nu arată deloc bine și nu vreau să moară, Doamne ferește, din cauza mea. - Dar ar fi bine, continuă David, zâmbind în colțul gurii. - Taci! Nu ar fi bine. Acum, te rog să mă scuzi, am de făcut ceai. Kassandra deveni serioasă și de desprinse din îmbrățișare, aranjându-și tivul rochii. Ieși din cameră, îndreptându-se către bucătărie. Se opri o clipă la ușa cemerei sale și ascultă. - De ce Dumnezeu nu mi-ai zis mai devreme? - Am crezut că este o simplă indigestie, se apără Leonard. Kassandra se plictisi repede și își continuă drumul până la bucătărie, gândindu-se la supărarea din glasul lui Weaver. Ce să fi fost așa grav? Dar discuția continuă și în lipsa ei. - De ce... omule îmi vine să te iau la bătaie, așa bătrân cum mă vezi! Ce înseamnă asta? O indigestie normală trece în câteva zile. Ai luat ceva măcar?

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Nu, Weaver. Mi-a dat un cunoscut un sirop, dar nu l-am luat. Vocea bătrânului deveni gravă. - Nu e de bine, Leonard. Nu e de bine deloc. Scoase din trusă o injecție și înfipse acul în brațul bărbatului. - E pentru durere, spuse el într-un târziu. - Mersi, bătrâne. Weaver îl bătu pe umeri și spuse cu părere de rău: - Tumoarea se mărește pe zi ce trece. Îmi pare rău, dar nu se mai poate face nimic. Bucură-te de cât mai ai. Trebuie să fi tare pentru Kassandra și Ania. - Eram sigur! exclamă Leonard. - Dar nu înțeleg de ce nu ai spus nimic până acum. Dacă aș fi aflat, scăpai printr-o operație și îți continuai viața liniștit. De ce? - Am trăit destul. Mi-am văzut fetița mare, acum ce mai contează? - Da, omule, dar are nevoie de tine și în continuare. Ce-a fost în capul tău? ridică bătrânul glasul, dar apoi spuse calm: De cât timp durează asta? Leonard trase aer în piept, își drese glasul, apoi spuse, lipsit de orice intonație: - Durerile le am de ceva timp, de vreo două luni, să zic, dar au început să mă deranjeze acum câteva zile. - Atunci a început să se extindă tumoarea, continuă bătrânul. Chiar atunci intră în cameră Kassandra, ducând o tavă cu ceai. Auzi decât cuvântul tumoare, dar nu îi dădu importanță, crezând că Weaver doar povestește unul din cazuril sale dificile, așa cum obișnuiește de obicei cu pacienții mai noi. - Ce se întâmplă? interveni ea, așezând tava într-un colț al noptierei, lângă servieta doctorului. Observă tristețea adâncă din ochii lui Leonard și părerea de rău din privirea lui Weaver. - Ce se întâmplă aici? întrebă ea din nou, pierzându-se cu firea. Bătrânul îl privi pe Leonard, iar acesta dădu din cap aprobator. - Kassandra, spuse el, încercând să nu își piardă cumpătul, Leonard este foarte bolnav. - Și îl poți vindeca, nu? Spune-mi că îl poți vindeca! Spune-mi! țipă ea. David auzi țipătul din camera lui și veni în fugă să vadă ce se întâmplase. O luă pe Kassandra de mână, fără să îi pese de prezența celor doi. - Ce este? întrebă el îngrijorat. - Mă bucur că sunteți toți aici, șopti Leonard. - Oh, Doamne! exclamă Kassandra, începând să plângă zgomotos. Chiar și ea se mira de reacția care părea să vină din suflet. Poate chiar nu l-a urât atât de tare în toți acești ani. - Trebuie să vă dau o veste rea, continuă bătrânul, prinzându-i pe amândoi de umeri. O tumoare i-a afectat corpul lui Leonard. Dacă ar fi venit mai devreme am fi putut face o operație și totul s-ar fi terminat cu bine, dar el a ales să ascundă simptomele în spatele unei indigestii. Nu se mai poate face nimic. Îmi pare rău. Kassandra privea nedumerită înspre David, apoi înspre Leonard. Se simțea ca un copil care trebuia să aleagă între mami și tati. Nu știa ce să facă. Totul părea să vie un vis

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 urât pentru ea, din care trebuia să se trezească din moment în moment. Dar visul semăna prea mult cu realitatea. - Vrei să spui că... Atât reuși să spună Kassandra printre lacrimile fierbinți care i se prelingeau acum pe linia gâtului. - Îmi pare rău, repetă Weaver. Îi dau o săptămână în starea în care este. - O săptămână? vorbi David în sfârșit. Vocea lui părea calmă, dar totuși privirea lui exprima îngrijorarea mai mult decât ură. Dacă în urmă cu zece ani a fost în stare să o părăsească pe femeia pe care o iubea pentru el, astăzi situația este neutră pentru amândoi.. - O săptămână... repetă Kassadra pierdută. O săptămână... * * * Leonard zăcea aproape inconștient pe patul rece și tare din camera sa. Toată ziua avusese timp să se gândească la viață. Clipele cele mai fericite îi trecuseră prin fața ochilor, dar acestea se opreau brusc la începerea mariajului său. Realiză cât de mult o făcuse să sufere pe Kassandra, dar și mai mult îi părea rău pentru fiica sa, Ania, și pentru faptul că nu a avut niciodată viața fericită de familie a celorlalți copii. Venise timpul să își regleze conturile cu viața. Un ciocănit îi distrase atenția pentru o clipă. Vocea din spatele ușii strigă: -Leonard, pot să intru? „E timpul să repar ceea ce am stricat în toți acești ani”. -Da. Vocea lui părea stinsă, avea un timbru jos, răgușit, pe care Kassandra nu îl recunoscu din prima. -Cum îți este? întrebă ea, pășind tiptil în interiorul camerei întunecoase. De ce nu tragi draperiile? E prea întuneric aici. Dintr-o mișcare, ajunse lângă ferestrele largi și apucă de o bucată groasă de material, apoi o trase înspre ea. Lumina indundă camera ca într-un sanctuar, în care cel jertfit era acum Leonard. Trăsăturile sale păreau și mai bătrâne la lumina dulce a soarelui, iar brațele sale, odată puternice si brave, erau acum uscățive. Pe brațul drept, care ieșea delicat din așternuturile albe, se zărea o pată purpurie de la atâtea injecții cu morfină. Kassandrei i se făcu milă de el. Se așeză pe marginea patului și îi luă mâna într-a sa. Nu putea spune nimic. Îl privea neputincioasă și ofta din când în când pentru a alunga tensiunea. -A venit mama ta să se intereseze de tine, spuse ea, spărgând tăcerea apăsătoare din cameră. Leonard mormăi ceva indeslușibil, dar Kassandra își aplecă urechea deasupra gurii lui care părea să tremure în încercarea de a vorbi. -David... șopti acesta cu greutate într-un final. -Vrei sa vină David? întrebă ea, strângându-l și mai tare de brațul scheletic. El dădu din cap afirmativ, apoi Kassandra se ridică, netezind așternutul în locul în care stătuse. -Mă duc să îl chem. Vin imediat. Părăsi camera cu gândul că boala soțului său evolua mai rapid decât crezuseră cu toții inițial. Abia putea să vorbească, ochii i se duseseră în fundul capului, era tras la față, iar

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 mâinile sale se transformaseră în niște bețe inutile. Îl găsi pe David încărcând șemineul de la parter. -Vrea să te vadă, spuse ea șoptit. David nu răspunse, doar puse jos ultimul lemn din coș și apoi se șterse pe pantaloni de praf. O lăsă pe Kassandra să o ia înainte pe scări, iar el veni în urma sa cu ochii încărcați de lacrimi și păreri de rău pentru fratele mai mare. Deschiseră amândoi ușa din lemn masiv, apăsând pe o clanță la fel de mare. Leonard îi aștepta cu ochii larg deschiși. Își drese glasul pentru a vorbi mai clar, dar vocea sa era la fel de slabă. -Stați... - șopti el, abia înțelegându-se - stați aici! Făcu un semn spre colțul patului, ridicând și apoi coborând încet mâna sa albă. Cei doi se supuseră imediat. Cea care se așeză mai aproape de el fu Kassandra, iar în spatele ei stătea în picioare David. Se priveau toți trei în ochi, dar tot ce se vedea era durere. De la Leonard - durerea vinovăției pentru o căsătorie nefericită, de la Kassandra - durerea iertării, iar de la David - durerea frățească pentru cel care zăcea acum inutil pe patul din fața sa. -A venit David, așa cum ai cerut, zise Kassandra dulce. -Ar fi... ar fi fost frumos să îmi... să îmi vorbești așa - Leonard avu un acces de tuse puternică, dar își reveni și continuă - să îmi vorbești așa și mai devreme. Kassandra afișă un zâmbet vinovat și vru să se scuze, dar soțul său îi atinse mâna, iar aceasta se opri. -Nu... nu spune... nimic. -Frate, nu mai vorbi, odihnește-te! interveni David, care până acum jucase rol de spectator la suferința lui Leonard. -Lasă-mă... lasă-ma să termin. Vorbea greoi, ca să când cu fiecare cuvânt spus se mai scurgea o zi din viața sa. -A fost... a fost vina... mea. Îmi pare... - un alt acces de tuse - îmi pare rău. Kassandra se aplecă peste el și îl sărută pe frunte părintește. -Te... te iu... te iubesc. -Știu, dragule! spuse ea cu emoție, apoi își drese glasul. Trebuie să te odihnești acum, noi vom pleca. -Nu! șopti el și mai adânc. O strânse pe Kassandra de mână cu toată forța de care era în stare în acele clipe. Voi avea... voi avea destul timp... să mă... odihnesc. Pe față îi apăru un rânjet straniu, ca acela al unui om care știe ce i-a pregătit viața și așteaptă decizia cu brațele deschise. - Vreau ca voi să... - tuși puternic, din adâncul plămânilor, fără să își miște capul de pe pernă. Corpul însă, îi fu cuprins de convulsii puternice. Își dădu seama că nu putea să mai vorbească. Vocea sa dispăruse. Făcu un semn disperat, aducându-și mâna stângă la nivelul gâtului și agitând-o puternic în aer. Dar căzu resemnat înapoi pe pernă. -Nu poți să mai vorbești, am înțeles, spuse David cu părere de rău în glas. Puse mâna pe umărul Kassandrei și o strânse. Aceasta își întoarse privirea către el pentru un moment și văzu în ochii lui durere, o durere mai mare decât a sa. Îi zâmbi amar cu colțul gurii, apoi se întoarse spre Leonard.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Acesta își puse mâna peste a ei, o ridică în aer, în timp ce se întindea cu greu către brațul lui David. El se apropie, iar Leonard îi cuprinse și lui mâna. Era vizibil cu câtă sforțare făcea toate aceste gesturi, dar în gândul său nu era decât un singur lucru: iertare. Așeză cu grijă mâna soției sale, în curând văduve, peste a fratelui său, apoi închise ochii și zâmbi. Nici nu mai era nevoie de cuvinte pentru a descrie singura lui rugăminte după moarte. Pe Kassandra o podidiră lacrimile și își ascunse fața în mâna care îi rămăsese liberă. Leonard deschise ochii și o privi cu dragoste. Ochii săi spuneau: „Te-am iubit, dar acum meriți mai mult decât o dragoste nedorită.” Un sunet dinăuntrul pieptului său întrerupse momentul. Se auzea ca un fel de bolborosit. Kassandra făcu ochii mari, apoi se uită la David neajutorată. Acesta scutură din cap, împăcat cu gândul că nu mai era nimic de făcut. Îl privi pe fratele său care se zbătea acum într-o ultimă convulsie puternică, cu membrele zvâcnindu-i de durere și privirea încețoșată. Cu o ultimă sforțare îi strânse pe cei doi de mână și șopți cu o suflare finală: -Iertare...

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 2.

Zbor de vis – autor Viorel Croitoru

Era plăcut la umbra salcâmilor din jurul cimitirului. Caprele pășteau în liniște, legate de-un țăruș nou, de fier, bine bătut în pământ. Aveam câteva fire lungi de iarbă cu care mai goneam muștele. Se auzea un zumzăit monoton presărat când și când cu zgomotele satului. Încet, încet o dulce toropeală mă cuprinde și parcă simt că pot să mă înalț pe lângă salcâmi în sus, mai sus... Văd satul de sus și mă mir: - Ce vis frumos și realist! Apoi mă ridic mai sus, văd calea ferată, podul și copii în jurul șinelor. Privesc plin de interes și simt că mă apropii de ei Îi recunosc, sunt ca și mine cu caprele și oile la păscut, dar au luat cu ei și chiroane. Îi văd cum le leagă de șinele de tren, cum se ceartă pe direcția din care o să vină trenul. Pentru că direcția contează! Dacă pui chironul în direcția corectă, va fi turtit și va ieși un cuțit de mai mare dragul, dacă-l pui invers uneori sare și nu iese nimica! Mă depărtez și de sus văd iar cămpurile, caprele, cimitirul... Și caprele mele nu-s! Au scăpat și-au dat iama-n lucernă să vezi! Înfrigurat le caut din priviri și văd dezastrul: jitarul se apropie cu șareta pe câmp și acu, acu o să le vadă! Supărat le mân cu gândul, afară din lucernă, spre cimitir și chiar le văd plecând în fugă. Oare să am noroc? Am, că jitarul s-a oprit pentru niște oi, să le gonească. De-odată mă trezesc iar lângă cimitir scuturat de umăr de Onuț: -Mă, n-ai văzut oile mele? -Nuuu, tu nu vezi că dormeam? -Vine jitarul și mi-e frică să nu mi le ia la ocol! Mă omoară ai mei! Vezi că au scăpat și caprele tale, sunt pe aici, n-au intrat în lucernă. Ai mare noroc! Mă ridic iute, așa e, sunt aici dar urmele din lucernă se văd... Nu mai stau pe gânduri, le mân prin cimitir, ies pe cealaltă poartă și o iau către casă. Sunt tare intrigat, oare am visat sau...? Ajung acasă și din vârful agudului fluier aiurea și mă tot gândesc: ce real era totul! Chiar au fost ceilalti la făcut cuțite? Că parcă nu mai aveau curaj de când ne-a Fane, cantonierul ne-a interzis! Și oile lui Onuț... Mai pe seară aflu că au fost luate la ocol, așa cum visasem. Iar băieții chiar au fost la podul de cale ferată, la făcut cuțite! După ani, am fost adus acasă cu AVIASAN-ul de la sanatoriu, și am recunoscut imaginea de sus a satului, așa cum o visasem eu! Am crescut mare, am mai avut ”vise” reale și am înțeles că uneori, când Domnul vrea, plecăm doar cu sufletul și zburăm, vedem, ne bucurăm de această minune, de acest dar, atât de misterios și neașteptat oferit!

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Univesul, Soarele şi Planetele – autor Elena – Andreea Ion

A fost odată, demult, dragi copii, un crai care avea o împărăţie mare, atât de mare încât stăpânea întreaga zare, cât vedeai cu ochii în lung şi în lat. Ţinutul lui cuprindea cerul şi pământul la un loc şi împrejurile toate, cu tot ce se găsea în ele. Pentru că, trebuie spus din capul locului că în vremea în care a existat această poveste, toate trăiau împreună, în pace şi armonie, ca un tot unitar. Craiul nostru avea un nume frumos, atât de frumos că ne amintim şi noi astăzi de el, mulţumindu-i că are grijă şi de noi. Univers este numele binecunoscutului crai, stăpân a tot ceea ce există până în zările cele mai îndepărtate, unde ochiul omenesc nu poate să vadă şi ştiinţa omenească a ajuns cu greu, poate nici ea înţelegând încă tot. Univers avea multe soţii, nouă la număr, care mai de care mai frumoasă şi mai ascultătoare. Toate stăteau cu drag în jurul bătrânului Univers. Şi nume frumoase aveau aceste soţii, care mai de care mai sonor, mai chipeş, mai bine ales. Prima soţie se nunmea Mercur, cea de a doua Venus, a treia Terra, a patra Marte, a cincia Jupiter, a şasea Saturn, a şaptea Uranus, a opta Neptun şi a noua, mai tinerică, Pluto. Planetele se înţelegeau bine cu bătrânul, însă între ele se lăudau care este mai frumoasă, care îşi ajută mai mult soţul, care îi este mai utilă şi care îi stă mai aproape. Univers le asculta şi le îndemna să nu se mai certe, însă discuţiile se aprindeau, iar soţul se simţea bătrân pentru a mai răbda invidia care începuse să apară între soţiile sale. El le iubea pe toate în egală măsură şi vroia să le ţină pe toate aproape, să le ocrotească, iar ele să se înţeleagă ca altă dată. Într-o zi, nemaiştiind ce să facă şi cum să le mai împece, bătrânul a mers la un nepot de-al său, un tânăr frumos şi înţelept, pentru a-i cere un sfat. - Unchiule drag, ce te aduce pe la mine? Ai bătut atâta cale până aici! - Iubitul meu nepot, ştiu că tu eşti cel mai înţelept dintre toţi urmaşii mei şi vreau săţi cer o părere pentru că, vezi tu, anii s-au cernut peste fruntea mea şi mintea s-a mai împuşinat. - Ce crezi că te pot învăţa eu pe tine, cel care ai grijă de mine şi de toţi ai mei, din neam în meam? - Spune-mi, te rog, ce pot să fac, iubite Soare, fiindcă soţiile mele nu se mai înţeleg şi nu mai e armonie ca altădată nici în cer, nici pe pământ, nici în jurul meu. Întregul spaţiu a devenit un haos şi trebuie să restabilesc liniştea. Cum să fac?

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Lasă, unchiule, nu fii supărat! Vino cu toate soţiile tale la mine şi, după ce o să le pun la treabă zi şi noapte, o să vezi câtă linişte şi ordine va fi peste tot! - Şi ai tu ce să le dai de lucru zi şi noapte? Poţi aduce pentru totdeauna liniştea? - Da, unchiule, du-te fără grijă şi întoarcete cu soţiile tale. Voi avea eu grijă de ele, iar tu vei avea grijă de noi toţi. Zis şi făcut. După ce a călătorit bătrânul trei zile şi trei nopţi, trecând peste nouă mări şi peste nouă ţări, s-a întors, plin de speranţă, la nepotul său, Soarele, împreună cu cele nouă soţii ale sale. - Dragul meu nepot, m-am întors, după cum a rămas vorba, cu toate planetele, nouă la număr, soţiile mele. - Bine aţi venit! Vă aşteptam! Am înţeles de la bătrânul Univers că, de la o vreme, nu prea vă mai înţelegeţi. - Ştii, Soare, eu, Mercus, sunt prima soţie a lui Univers şi mă deplasez, se pare, mai repede decât toate celelate. De accea sunt invidiată mereu. - Eu, Venus, sunt cea mai strălucitoare, chiar dacă sunt cea mai lentă dintre soţiile mai mari. - Terra este numele meu şi sunt planeta vieţii! Cea de-a patra soţie, Marte, a prins şi ea curaj: - Eu, de culare roşiatică, amintesc de Terra, având vulcani, văi, deşerturi şi calote glaciare polare! - Jupiter este numele meu şi vreau să spun măcar atât: sunt cea mai mare dintre toate cele nouă soţii şi a doua ca strălucire. Mă puteţi vedea şi de pe pământ! Saturn se grăbeşte şi ea la rând: - Dargă Soare, mi se pare că şi eu mă aseamăn cu Jupiter, chiar dacă am miez de piatră şi de gheaţă. - Uranus sunt eu şi, deşi sunt de două ori mai mică decât Saturn, sunt de cinci ori mai mare decât Terra! - Staţi să vorbesc şi eu şi să vă sun că mă numesc Neptun şi sunt puţin mai mare decât Uranus! - Înţeleptule Soare, eu, Pluto, sunt cea mai mică şi toată lumea mă strigă "planeta pitică". - Am înţeles. Eu, Soarele, cred că toate sunteţi frumoase, harnice şi puteţi conduce câte o parte din acestă lume mare. Avem nevoie de o organizare şi voi sunteţi cele mai în măsură să faceţi acest lucru. - Vom stăpâni şi noi câte un ţinut? Vom avea grijă de tot ce există în această lume mare? - Sigur că da. Şi ţinuturile acelea vor putra numele vostru, al fiecăreia dintre voi. Cele nouă soţii au zâmbit fericite, parcă neînţelegând bine ce vor avea de făcut. Dar fiecare avea locul eu şi nimeni nu o mai întrbare dacă este mai mare sau mai mică, mai mult sau mai puţin strălucitoare.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Eu, Soarele, voi sta în mijlocul vostru să vă privesc şi să vă ocrotesc. Bătrânul Univers va avea grijhă, ca şi până acum, de noi toţi, iar voi vă veţi roti mereu în jurul meu păstrând pentru totdeaunapacea şi ordinea. - Şi cum ne vom aşeza ăn jurul tău, înţeleptule Soare? - Dragă Mercur, pentru că tu ai pus prima această întrebare şi eşti prima soţie a lui Univers, tu vei sta cel mai aproape de mine. Următoarea va fi Venus, cea de a doua soţie şi oridinea se continuă până la ultima soţie. N-aş vrea să vă supăraţi, am ales o ordine pe care o consider corectă şi aşa va rămâne mereu, de acum înainte. - Da, Înţeleptule, am înţeles şi noi, toate, abia aşteptăm să facem cunoştină cu ţinutul pe care îl vom împărăţi. Ne vom aşeza degrabă. - Eu voi avea grijă de voi, iar voi vă veţi roti mereu în jurul meu, în acelaşi sens, cât timp va trăi bătrânul Univers. Fericit şi mulţumit de soluţia înţeleaptă a nepotului său, Univers i-a mulţumit din adâncul sufletului său când Soarele l-a oprit: - Unchiule, rămâi să-ţi mai spun ceva. În câteva zile am să mă însor cu o fată frumoasă, cu chipul mai alb decât spuma laptelui şi mai luminos decât oricare alt corp de iluminat care a existat vreodată. Numele ei este Luna. Vom avea mulţi copii, toţi asemănători. Şi atât de mulţi ne dorim încât nici nu-i vom putea număra, nici nume nu vom găsi pentru toţi. Aşa că fiecare dintre ei va fi o stea. Bătrânului i-au curs lacrimi de fericire. Numele său predestinat, Univers, n-avea să moară niciodată. Acum avea Soare, Lună, Stele şi nouă planete, fiecare având grijă, cu simţ de răspundere, de ţinutul ei. A existat, dragi copii, povestea aceasta până în zilele noastre. Şi acum mai există încă şi va mai fi mulţi, mulţi ani de acum înainte, cât timp vor fi Universul, Soarele, Luna, Stelele, Planetele. Terra sau Pământul, cea de-a treia planetă de lângă Soare, are grijă de noi, de plante, de vieţuitoare, de ape, de tot ceea ce ne înconjoară. Soarele ne ocroteşte cu razele lui şi ne încălzeşte, Luna ne luminează calea în fiecare noapte , iar bătrânul Univers se bucură de liniştea şi ordinea care a domnit milenii de-a rândul. Pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le primim de la Univers, să nu uitaţi, copii buni, că şi noi suntem datori să avem grijă de plante, animale, flori, ape, tot ce este în mijlocul nostru. Nu uitaţi să ocrotiţi mediul înconjurător cum ştiţi şi cum puteţi mai bine, ca să aibă şi el, în continuare, grijă de noi, zâmbind şi radiind de fericire că noi toţi trăim în pare şi armonie. Am încălecat pe un vis, Toate acestea vi le-am sccis, Pe un fulger m-am urcat, Ce am ştiut, v-am învăţat!

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 4.

Prin colbul vremii, orizontul amintirilor – autor Victoria Fătu – Nalatiu Tăcerile oraşului îmi zguduie şi azi memoria. Ele s-au zidit în amintiri şi stau la pândă, nestăpânite…Nu le mai pot ţine în frâu… Cititorule, de aceea, pentru a mă face înţeleasă voi căuta izvorul esenţializării, nu vreau să străbată verbozitatea nestăvilită care-mi străbate gândurile, vreau să ajungă la tine zorii din unghiurile inedite ale adevărului.

Era o după masă frumoasă de vară, când mă plimbam pe bulevard în întâmpinarea Steliei, o fostă colegă de liceu, care dorea să ne vedem. Ne-am întâlnit, ne-am îmbrăţişat, studiindu-ne reciproc urmele lăsate de timp pe chipurile noastre. Am ajuns la locuinţa mea de bloc. Am luat masa şi ne-am retras la televizor să servim cafeaua. Deodată televizorul s-a oprit, ceştile din mâinile noastre au zburat pe jos. Geamul s-a deschis cu zgomot, însoţit de o lumină puternică. Cineva nevăzut, parcă, a pătruns în încăpere cu o putere inexplicabilă. Stelia era paralizată de spaimă. M-am apropiat cu greu de geam şi am văzut turnul bisericii evanghelice din centrul oraşului in nori negri de fum şi flăcări…Arde, arde turnul catedralei!.. Cel mai înalt turn din Transilvania este cuprins de flăcări! Eram blocată, în transă…Nu ştiu cum, o prind cu putere pe Stelia de mâini şi levităm împreună pe terasă. De aici se vedea întregul turn arzând. Primejdia plutea în aer. Cerul plin de fum întuneca albastrul. Locuitorii oraşului tăceau, tăceau…Nimeni nu alunga violenţa flăcărilor. Ca un pumnal otrăvit plutea groaza pe dinăuntrul nostru. Atunci, aş fi dorit să-mi crească aripi să pot zbura, să alung şi să sting marele dezastru creat de un spirit al răului. Stelia tăcea, părea mută. Deodată realul s-a dezvăluit cutremurător. Turnurile mici sunt parcă retezate de un ferăstrău malefic. Stelia a început să vorbească sacadat: Doar ne-nţelesuri şoapte-n golul absolut, rană deschisă Focul se înteţea nemilos cu repeziciunea unui fulger. Mirosul amărăciunii ţintea cu urlet puternic. Zgomot asurzitor…Cade şi marele turn!..Într-o clipă măreaţa catedrală s-a îmbolnăvit, trage să moară…Oraşu-i pustiu şi păgubit! Se descărnează veacuri de legendă, voci în spaţiu

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 La această vedere inima mea era strânsă într-un bloc de gheaţă. În neştire dinţii mi se loveau unul de altul cu zgomot puternic…Am prins-o pe Stelia de mâini şi i-am zis, tremurând din toate încheieturile: - Oare am ajuns pe celălalt tărâm, Stelia, sau suntem în vis?. Stelia îşi sorbi lacrimile şi-mi răspunde la fel de pierdută ca şi mine: - Nu, nu…E pe aproape un spirit ostil, care osândeşte din nou această catedrală…E spiritul răului venit din blesteme…Uite ce puteri are !.. Ne-a umilit catedrala, furându-i turnurile. Oraşul a decăzut, a decăzut! - Deasupra fostului turn se vede un câmp radiant căruia nu-i pot descifra misterul…Nu pot descifra prin întuneric luminişul cunoaşterii… - Deasupra turnului sunt spirite!..Spirite pline de ură, rele, rele… - Ce crunte sunt tăcerile, nu se aud locuitorii oraşului!. Şoapte nerostite ne înconjoară… - Unde sunt locuitorii oraşului,.. unde s-au rătăcit,..cine ne va izbăvi, unde-i apa stingerii ? se tânguia Stelia, plângând ca la un priveghi de înmormântare. - Stelia, timpul s-a oprit! Nici nu mai ştiu cum am ajuns aici pe terasă… - Ascultă, iar se aud vocile! Parcă sunt în cădere. O cădere grea…

Cade cu zgomot roua grea şi amară, lacrimi din lună Nu înţeleg limba în care vorbesc vocile! Ele vorbesc în limba luminii creată de flăcări nestinse… Taci, taci, ascultă şi priveşte ! Flăcările încep să se înnegrescă…Se înegresc ! E limba umbrelor, vine din cer spre oraşul sărac, e limba cu litere de fosfor! Totul în jur e iraţional, neiertător …Vocile necunoscute se împletesc cu tăcerile locuitorilor…cu tăcerile…Nefaste tăceri… Taci, Stelia, taci!…Va veni o zi când oraşul se va trezi în iubirea privirilor… A fost anchilozat o vreme… Va renaşte...Va renaşte din nou… Din unghiuri ascunse vor apărea necunoscutele secţiuni de aur. Totdeauna se iveşte o cale… O cale renaşte din patina vremilor, izvoare de har Vin ! Vin spirite...Unele se apropie… Sunt fiinţe de lumină ! Vin îngerii, ei aduc purificarea locului îndurerat. Lumina iar tânjeşte… Sculptează orizontul amintirilor: Prin colbul vremii renasc amintirile, oraşul inefabil

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 5.

Călăul de lângă tine – autor Geo Galetaru

Avea faţa uşor asimetrică, ochii uşor depărtaţi, nasul uşor coroiat. O faţă banală, ai fi spus. La urma urmelor, un asemenea chip pluteşte zilnic în geografia străzii, multiplicat în mii de exemplare. Nimic care să sugereze stranietatea, diferenţa. O uriaşă capacitate de a se plia pe un contur previzibil, de a nu stârni ridicări din umeri sau curiozitatea agitată a pupilei. - Fumaţi mult? Întrebarea se încheagă din scurte emisiuni sonore, adiţionări de vocale şi consoane, în aparenţă fără noimă. Silabe şi cuvinte, de o neutralitate atroce. - Destul. Răspuns sec, alb, fără inflexiuni interpretabile. Priveşte oglinda din cabinet, rotundă ca o faţă de puşti obraznic, agăţată pe un perete aseptic. Alb, alb, o invazie de alb. O iarnă artificială, redusă la dimensiunile miniaturale ale acestui cabinet impersonal, de o impersonalitate strivitoare. Simte stetoscopul plimbându-i-se pe piele, ca un gândac rece şi şerpuitor, oricum neplăcut. O tatonare succintă şi precisă a funcţionalităţii sale fiziologice. Ceasul biologic pus sub lupă, cercetat, palpat, decriptat. O mică falie căscată în mecanismele lui interioare, ascunse, nevăzute, un seism care-l zguduise brusc, în urmă cu două săptămâni, şi-l oprise din drum. Meschinăria incidentului i se părea în afara oricărei îndoieli. De unde şi până unde senzaţia aceasta de poticnire, de inconfort, ce resorturi oculte dictau acest asalt asupra fizicului său nepregătit? Orice explicaţie ar fi căzut în afara puterii lui de înţelegere şi de acceptare. Era un nonsens, o provocare absurdă, neverosimilă. - Inspiraţi adânc. Aşa. Acum expiraţi. Docil, totuşi puţin intrigat, suficient cât să-l privească chiorâş pe cel care-şi permitea să-l întoarcă pe toate feţele. Încerca să se supună în continuare indicaţiilor scurte, sacadate, ale omului în halat alb, insul cu faţa uşor asimetrică, ochii uşor depărtaţi, nasul uşor coroiat. Părea pătruns de importanţa sacră a gesturilor sale, altfel nu s-ar fi învârtit de atâta timp şi cu atâta determinare profesională în jurul lui. Omul îşi făcea meseria, e adevărat, dar o făcea într-un fel aproape sublim, se scălda parcă într-un extaz de care nici măcar nu era conştient. - Acum ţineţi-vă respiraţia. Aşa. Comenzile (comenzi erau, ce altceva?) veneau dintr-un spaţiu care nu se supunea decât propriilor legi: seci, precise, cu o doză de nepăsare inumană în ele. Întors pe toate feţele. Şi stors de orice informaţie pe care organismul era obligat s-o furnizeze omului în halat alb din faţa sa, învârtindu-se ca un titirez programat să facă doar mişcările absolut necesare. Probabil că aştepta recunoştinţă pentru insistenţa sinistră cu care-i răscolea tainele organismului. Mai adânc, spre punctual acela dureros şi vulnerabil: geneza răului ascuns în el. Reverberaţia răului, a potenţialului distructiv ce nu asculta de niciun comandament

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 natural, ca o picătură minusculă de acid care cade pe o piele netedă, sănătoasă. Şi, ciudat, nicio durere, niciun rictus al corpului neajutorat, expus acestei blasfemii prelungite. - Respiraţi din nou. Aşa. Acum ţineţi-vă respiraţia. Dincolo, oriunde, se săvârşeau micile sacrilegii ale unei vieţi împotmolite în mecanisme ruginite. Cineva îi îndesa un bisturiu în inimă, îl ţintuia ca pe o insectă fără scăpare. Lume, pune-ţi indiferenţa în cui şi întoarce-ţi faţa spre mine… Aştepta, cu o expresie intens rugătoare, un sfat pozitiv, o încurajare. Ceva care să-l arunce de pe orbita neputinţei şi a disperării într-o zonă fără incertitudini, unde să poată respire în voie. O oază de verdeaţă purificatoare în mijlocul unui deşert ameninţător. Omul în halat alb îi oferea o singură alternativă: un popas îndelung în inima durerii, o coabitare cu o fantomă tenace şi angoasantă. Aici erau limitele sale, şi nu în realitatea de afară, care-l ignora, ca pe o gâză neputincioasă. Ar fi citit acum o poezie. Una dintre acelea scurte, cu mii de sugestii, de trimiteri spre spectrul rezidual din spatele cuvintelor. Un amalgam de sensuri concentrice, un ghem deşirat la infinit pe patinoarul neted al minţii lui odihnite, libere de constrângerile şi ameninţările momentului. Ar fi citit, da. Departe de silueta şi privirile neruşinat de scormonitoare ale omului în halat alb din faţa sa, din dreapta sa, din stânga sa, titirezul neobosit care-i dădea târcoale ca un ogar nesăţios. La naiba, era ceva morbid în toată această spionare reciprocă, un liant pervers între două entităţi ce-şi refuzau, tacit, complementaritatea pasageră. La ce ar fi trebuit să se mai gândească? La fiorul nemuririi? La ipostaza, ingrată şi jenantă, a condamnatului care-şi murmură ultimele dorinţe? Lucrurile începeau să se clarifice. Era ceva ce insulta logica obişnuită, derularea paşnică a evenimentelor previzibile. Ruptura. Delimitarea seacă între ce a fost şi ce este. Sau ce va fi. Dar va mai fi ceva? E posibil, se gândi, e posibil ca de-acum încolo să evalueze totul în alţi parametric. În altă grilă. Dacă va mai fi timp pentru asta. Căci timpul devenea, şi el, o necunoscută stranie şi nesigură într-o ecuaţie care, iată, îi scăpa de sub control, îi stimula ignoranţa şi neputinţa. Declicul, posibil în orice clipă, îl încărca de o responsabilitate nouă. Aceea de a se întoarce în chingile unei lucidităţi de care fugise întotdeauna. Departe de orice undă de şoc, de orice frison angoasant, acolo unde s-a simţit mereu în siguranţă, cu acea senzaţie de bine care-l împingea zilnic înainte. Acum, trebuie să înveţe să privească peste umărul celuilalt. Dincolo, acolo unde nu e decât propria sa imagine blurată. Sau, poate, răsturnată cu susul în jos, privind la spectacolul hidos al lumii de la nivelul podelei. Câtă neştiinţă, atâta durere. Câtă durere, atâta umilinţă. Jocul în cerc, cu pietricele colorate care nu vor alcătui niciodată un mozaic convingător. Pentru că întotdeauna va lipsi o piesă. Aceea pe care Dumnezeu a pus mâna, indicând inima sau, poate, sfârşitul jocului. În locul ei, acum, această comandă semisibilinică, emanând reflexul ocult al unei spaime nedezminţite: - Ţineţi-vă respiraţia. Aşa. Aşa. Ca şi când ar trebui să treacă munţii, să descopere o nouă ţară, un nou orizont. Mereu altceva, care să facă uitat spectrul acestei clipe ce-şi întorcea faţa de la el. Această încăpere. Toate lucrurile minunate sau îngrozitoare se developează într-o încăpere. În acest spaţiu

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 predestinat, ferit de simbolistica atroce a întâmplărilor care nu iartă. Aici, în imperiul şters al faptului imprevizibil. Al gestului fără consecinţă. Doar atât: - Ţineţi-vă respiraţia. Aşa. Restul este doar convenţie pură, alunecare pe gheaţa unei iluzii fără viitor. Doar aici se cuibăreşte viitorul, acest monstru cu un singur chip. Şi acest chip, aici şi acum, şi-a întors privirea de la el, lăsându-l singur, faţă în faţă cu omul în halat alb, care-i ascultă respiraţia cu o stranie voluptate, încercând să descopere, în acele interstiţii profunde, fisura, declicul dureros: - Ţineţi-vă respiraţia. Aşa. Şi el îşi ţine respiraţia, iar şi iar, cu o conştiinciozitate dementă, ca şi când acesta ar fi unicul lucru care i-ar mai fi rămas de făcut în viaţă, garanţia că doar aşa va mai apuca ziua de mâine, şi pe celelalte, şi că viitorul va fi un animal tandru şi blând la picioarele lui, în iarna care se pregătea să vină şi să-i aducă izbăvirea.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 6.

Unde a dispărut dragostea? – autor Elena Olariu

Într-o frumoasă dimineaţă de aprilie a anului 2013, premergătoare zilei de 1 Mai, când altădată se sărbătorea Ziua Internaţională a Oamenilor Muncii, soarele, dis-de-dimineaţă bucură sufletele oamenilor – peregrini ai acestui pământ, ca poate or mai uita câte ceva din necazurile ce nu mai au coadă, ca poate o rază de soare să-i ilumineze pe cei ce duc frâiele norodului... Răducăneni-ul, o localitate aşezată între şapte coline, îşi are viaţa ei, bucuriile ei ca şi tristeţile ce-i întăresc pe unii şi-i fac mai buni, care-i cizelează pe alţii şi iau în piept lunga şi aspra cale a pelerinajului, să fie cât mai aproape de Dumnezeu şi, vai, care-i frustrează pe cei slabi şi-i alungă în braţele alcoolului din care se trezesc uzaţi pe dinăuntru, cu feţele obosite şi îmbătrânite înainte de vreme, cu-n tremur nervos în voce şi nesigur pe ziua de mâine..., cu picioarele, fără vlagă şi mâinile, bolnave înainte de vreme, de Parchinson... Aceasta, ca urmare a plugului din lemn, tocit, care nu mai poate ara pământul, a „morţii fizice” a celorlalte pluguri din epoca metalului, pentru că europenizarea României a desfiinţat micii meşteşugari şi pentru că ei, caii nu mai au forţă să tragă înainte... Unde a dispărut dragostea?...În nesuguraţa zilei de mâine, căutăm, pe furiş în tomberoanele, binevenite de altfel, firimituri aruncate de cei cu dare de mână şi, alungând câinii, mâncăm, lacomi, aceste „bunătăţuri” privind în stânga şi în dreapta, să nu se apropie cineva şi să ni le ia din mână... Asta ar mai trebui: ca nişte fiare, cu ochii ieşiţi din orbite ne repezim spre acesta săl sugrumăm: atât a mai rămas din iubirea de aproapele. Apoi, ca şi cum ar fi fost o găină acolo şi era bună de-o zamă, ne căutăm liniştiţi de-ale nostre: cu scormonitul în tomberoane. Fără a încerca să scormonim în tomberoanele sufletului, să alegem tărâţa din făină şi să ne văruim cămara care abundă de păianjeni şi igrasie... Şi soarele încălzeşte pământul şi-şi ostoieşte setea cu roua dimineţii, din belşug căzută, şi pământul plânge tăcut...Nu-l mai calcă picior de om, nu-l mai seamănă stăpânul pentru că nu l-a arat din toamnă; banii sunt pe sponci iar cei tineri, plecaţi în ţara de unde curge lapte şi miere, sunt în criză: de dragoste de neam, de dragoste de plai, de dragoste

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 pentru cei din bătătură lăsaţi acasă ce aşteaptă, cu mâna streaşină la ochi, să vină poştaşul cu vreo scrisoare acolo. Sau vreun mandat... Dar dragostea a dispărut! Părinţii, plecaţi după un câştig mai rapid, ei înşişi se confruntă cu „crize de tot felul”, ei înşişi se umilesc, renunţând la propria personalitate şi demnitate, ei înşişi se rup de familia „lăsată acasă” şi încep viaţă nouă, familie nouă... Paşii, îngânduraţi, încetinesc văzând o copilă rătăcind dezorientată pe stradă, prin faţa Cabinetului Medical al dr. Poleac. Cu un pui de om în braţe, şi el speriat, priveşte la maşini, la semnele-indicator de pe margine şi, după ce trece o maşină, traversează grăbit, ajungându-mă din urmă. ...nu ştiţi unde este staţia?!... O privesc atentă: palidă, cu vinişoarele pe obraz proeminent ieşite, cu faţa uscată de vânt, cu buzele, altădată căpşuni, acum vineţii, cu ochii obosiţi şi speriaţi, priveşte în faţă şi-n spate, parcă temându-se să nu o prindă cineva. Copilul din braţe, o fetiţă frumos îmbrăcată în roz, de vreo câteva luni, trăieşte parcă emoţia mamei: mă priveşte şi ea speriată de parcă eu ar trebui să dau seamă la cele ce are să urmeze...În mâna stângă, o sacoşă, altădată albă, din rafie, poarte două, trei hăinuţe roşii ale fetiţei. În rest nimic. Desculţă în nişte papuci de casă, femeia caută staţia de autobuz. - Unde vrei să ajungi? reuşesc într-un târziu s-o întreb. - La Grozeşti, la mătuşa mea... - Dar..., de unde eşti fată dragă!?...De ce eşti aât de speriată? - ...m-a bătut bărbatul şi am fugit...Din Costuleni am fugit pe jos... Uite şi mata’ cum m-a bătut!... Îşi ridică bluza şi-mi arată vânătăile „de dragoste” primite din partea bărbatului. Nu ştiu de la ce proveneau: de la un furtun, de la un arac sau baston din cauciuc, dar erau lovituri, nu lucru de şagă... -... de ce te-a bătut?! - La început nu era aşa. Asta vreo patru luni. Apoi a început scandalul. Şi bătăile. - De ce nu te duci la poliţie?! - Ce să mă duc, doamnă, abia a venit din puşcărie. Tot pentru că mă bătuse. Acum dacă mă duc, mă omoară.... - Care-i motivul, de te bate? - Păi... vrea bani! Că nu vrea să muncească... Şi când ne trimite mama, că-i plecată, îi duce la crâşmă. Dă la toţi să bea iar când vine acasă, ţine-te bine. Stau mai mult cu fuga... - Dacă vei pleca la Grozeşti, nu te va căuta şi acolo?! - Nu ştie unde stă mătuşa mea... Nici unde sunt acum, nu ştie. El mă caută la bunica, la Costuleni. Dar ea mi-a dat bani şi mi-a zis să plec, să nu ne omoare pe amândouă... - Acum ce vei face?! Dă din umeri. Se uită iarăşi speriată, să nu care cumva s-o găsească, apoi continuă:

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Să ajung la Grozeşti, apoi văd eu... O direcţionez spre staţia din Răducăneni. Ea o lua spre Bazga, sat cu ducea înapoi la Costuleni. Îmi continui drumul spre Oficiul Poştal Răducăneni şi o urmăresc cu privirea: parcă mânată din urmă, ca un cal hămesit, sătul de iuşca şi loviturile stăpânului, uită de fânul din iesle, de apa proaspătă de la uluc, de curăţenia din grajd şi ia drumul codrului, acolo unde şi cal şi om şi câine s-au înfrăţit... xxx Unde a dispărut dragostea? Mă tot întreb de ceva vreme şi nu reuşesc să-mi limpezesc gândurile; cu doar o noapte înainte, venise la uşa mea o tânără cu un copil în braţe: tot o fetiţă, pe nume Miriam. Nu fugise de bărbat: voia să-i împrumut „ceva bani” să aibă de-ale gurii; pleca în Germania la muncă, cu alte douăzeci şi cinci de femei, toate până în treizeci de ani, la cules căpşuni. ...şi fata, o întreb. Rămâne cu mama. Trei luni, nu moare. Mai bine ai rămâne acasă, să-i faci fetei un frăţior. Sau o surioară... Sare ca arsă: Vai de mine! Pereche îmi trebuie?! Şi aşa vreau să ne despărţim!... Mă lasă fără replică: bătrânii îşi plâng nepoţii care pleacă spre drumul neîntoarcerii, urmare a accidentele interminabile de maşină, avion sau vapor, ca urmare a sinuciderilor în masă, motivaţia fiind „lipsa dragostei” mamei, tatălui sau iubitei, a singurătăţii aşadar, plâng bătrânii nepoţii care, fraţi fiind, se ucid cu sălbăticie pentru un banal „joc de calculator”, plâng bătrânii nepoţii care „născuţi în puf”, la o neînsemnată observaţie, îşi ucid părinţii, petrecându-şi apoi frumuseţea anilor între pereţii reci şi neprimenitori ai închisorilor. Oare unde a dispărut dragostea, oameni buni?!... Încerc să mă adun, să-i amintesc cu câtă greutate a crescut-o pe ea părinţii, şase copii fiind, cât de greu au dus-o cu banii, câtă foamete au dus înainte vreme, numai să le fie bine lor şi, mai ales cu cât sacrificiu şi-a crescut copila, pe Miriam, care, născută la şase luni jumate, a stat mai mult pe uşile spitalului... Să nu spună că dau sfaturi, eu, fără această bucurie, copiii, o liniştesc, urându-i „Drum bun!” şi distanţa să-i adune gândurile. Şi sentimentele. Nu termin bine de vorbit cu fata, tânăra mamă şi-n faţa ochilor noştri apar două namile, doi romi, morţi de beţi, cu privirea tulbure, puşi pe harţă şi ajutaţi de două lătunoaie putrede, rupte dintr-un gard. Se opresc, uşor dezorientaţi în faţa noastră: N-aţi văzut pe aici trecând o căruţă?!... Dau din umeri. Atentă la ce-i spuneam femeii, nu dădusem importanţă. Trecuse, dar retina ochilor nu reţinuse prea multe. Doamnă, reluară aceştia, pe unde a luat-o căruţa care a trecut pe aici?! Încercând să schimb subiectul, întreb oarecum iritată: Ce s-a întâmplat?

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Erau doi băieţi din Bazga. Până nu-i omor, nu mă las! zice cel cu ochiul şpanchi. Să nu plângă Miriam, care deja întrase în panică, întreb pe primul veni: Nene Petrică, nu ştii de unde vine apa asta? Iar este avarie şi noi plătim... La care omul, văzând la rându-i otrepele zilei, răspunse calm: De la Dorel. Spală nişte butoaie... N-auzi, bre, n-ai văzut o căruţă trecând pe aici?! Parcă dezmeticindu-se abia acum, omul, răspunse într-o doară. A trecut, acum... câteva minute. Erau doi băieţi din Bazga!... - Pe unde au luat-o? întreabă sălbaticii, împleticindu-se. Pe aici? îndreptându-se spre portiţa de la grădiniţa mea cu flori, unde Laissie şi Tambur, veşnic de strajă, i-au luat la întrebări. Miriam începu să plângă, cuprinzând cu braţele-i mici, gâtul mamei sale. Cât despre „oamenii înarmaţi cu lătunoaie din lemn putred” s-au îndreptat spre stradă, luînd-o înspre moară, înjurând şi împleticindu-se în abureala alcoolului care le fură înţelepciunea minţii, şi aşa subţire, lăsând în urmă pe copiii din parc cu ochii zgâiţi la ce spuneau „acei nene” şi de ce fugăreau căruţa!?... Într-un târziu aflasem: cei doi din Bazga, erau cumnaţi, unul necăsătorit, „înhămat la băutură”, iar celălalt, tocmai îşi pierduse soţia în toamnă: se urcase într-un păr „pergamonte”, să culeagă poamele, să le pună la dres şi să le vândă. Avea o copilă de doi ani şi mai purta în pântece un prunc...Cine ştie, poate Dumnezeu voise s-o „uşureze de greutatea sufletului”, căci alunecă şi căzu, rupându-şi gâtul... Până la spital, se prăpădiră. Şi mamă şi prunc...Rămase copila să-i poate chipul mamei, căci tare mai era frumoasă. Rămase şi tatăl, s-o crească.... Cum, Dumnezeu ştie.... Şi închei, fără să-mi răspund la întrebarea care mă chinuie: -Unde a dispărut dragostea!?... -

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

În lumea copiilor – autor Alexia Ghergan Clasa a V-a B - Școala Gimnazială Nr. 117 București – România Profesor coordonator: Năstase Paulina

Ar fi minunat să existe cu adevărat o lume numai a noastră, a copiilor. Poate atunci, și noi, copiii, vom putea să avem regulile noastre și nu oricine ar putea să intre în lumea noastră. Cum aș vedea eu aceasta lume minunată? Păi, în primul rând mi-aș dori să poarte numele “Împărăția copiilor” și să se întindă peste mări și țări, în toată lumea. Este o lume plină de lucruri miraculoase care nu există în lumea reala. Imediat ce treci de porțile mari împodobite cu flori de cireș și baloane multicolore, ești întâmpinat de Spiridușul Fericirii și orice urmă de tristețe va dispărea. Toți copiii de aici sunt fericiți, nu există lacrimi sau supărări. Iar dacă un adult are gânduri rele și vrea să intre, odată trecut de poartă va uita și va deveni bun. Cum așa? Păi, nu știți? Fiecare om are în mintea lui un burete magic care poate să șteargă toate lucrurile urâte. Are nevoie doar de puțină bucurie ca să își facă treaba, bucurie pe care o găsește doar aici, în lumea copiilor. Peste tot unde privești cu ochii se vede un covor moale de iarbă catifelată, presărată cu flori care zâmbesc vesele soarelui și împrăștie în aer miresme îmbătătoare. Un grup simpatic de fluturași veseli te conduc pe poteci mărginite de maci catifelați și imediat ajungi într-un loc magic. - Te rugăm să poftești pe meleagurile “Napolitaniei “, una din țările dulci ale “Împărăției copiilor“, îți vor spune în cor, rândunele jucăușe. Aici, în depărtările albastre se zărește un castel minunat și foarte colorat. Iarba este facută din marțipan verde și lucios, florile din ciocolată, pudrate cu nucă de cocos și peste tot sunt copaci din bezele colorate. Poienile sunt străbătute de râuri de ciocolată neagră din care sar cu repeziciune peștisori de ciocolată albă. Castelul împărăției este o adevarată operă de artă. Pe ușa făcută din zahăr ars sunt așezate cu grijă bombonele mărunte, în forma de steluțe colorate. De jur împrejurul castelului se află un gard spectaculos din acadele rotunde și gigantice, înmuiate în culorile curcubeului. Peste tot se aud glasuri cristaline și vesele de copii. Ajungi apoi la “Clubul Copiilor”, un loc minunat unde înveți că nici unul dintre noi nu este mai important decât celălalt, că dacă nu te porți frumos, vei fi exilat pentru totdeauna

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 din această lume. La final îți vei putea pune orice dorință vei vrea și ți se va îndeplini. Cum? Păi, în mijlocul Sălii Principale a clubului, există Copacul Magic cu Stele. Nu sunt luminoase, de aur sau de argint, dar sunt foarte gustoase. Copiii care își doresc să meargă la mare vor mânca steluțe albastre cu gust sărat, de valuri. Cei care sunt fricoși și vor să prindă curaj, vor alege steluțele mov. Cine vrea să nu mai vorbească urât, va mânca steluțe verzi și toate cuvintele urâte se vor transforma în culori. Pofticioșii vor alege steluțele albe și reci cu gust de înghețată. Sunt și steluțe mai puțin plăcute la gust, cum sunt cele gri, dar ele trebuie mâncate de copiii cu dureri de măsele și cu nasul înfundat. Lângă Copacul cu Stele, se află Copacul Vocalist cu fructe din note muzicale și dacă mănânci din ele, vei avea ce voce vei dori. Există și Copacul Cântăreț care știe toate cântecele din univers. Copacul Inimioară face niște fructe gumate, în formă de inimă, iar când se coc, le cresc aripi, se desprind din copac și merg la copiii cuminți. Să știți că nu e glumă, la Clubul Copiilor și eu mi-am pus o dorință: mi-am dorit ca bunicii și cățelul meu Lucky să fie bine și fericiți acolo unde sunt. Am visat apoi, cum Lucky alerga fericit prin poiene luminoase, iar bunicii zâmbeau și ne trimiteau gândurile lor bune. Lumea noastră, a copiilor, este o lume deosebită, iar oamenii mari ar trebui să aibă grijă ca nimeni să nu o distrugă.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Nu mai cântă greierele… - autor George – Nicolae Podișor

Cerul scutură praf de stele peste pământul oamenilor, măzărichea întârzie să se împrăştie pe câmpuri şi dealuri, munţii poartă cu reverenţă cununa ninsă a înălţimilor aproape tot timpul anului, dinspre paradis se aude fâlfâit de aripi de îngeri, prin aerul dimineţii răzbate croncănit de pasăre răpitoare ce pândeşte în rotocol şi se repede razant asupra orătăniilor curţii. Pentru a da iluzia unei linişti necurmate, zborul în balans şi întortocheat al fluturilor răzleţiţi frăgezeşte aerul de deasupra. Doar casa chircită sub buza dealului de la Bijoi stârneşte de sub streşini cuib de viespi bezmetice, bâzâitoare. Nici o pală de vânt înteţit iscată la răstimpuri, nu domoleşte zumzetul infernal al muscăriei. Întărâtat de smiorcăiala năzuroasă şi în răsfăţ a puştimii de pe uliţă, de râsetele piţigăiate şi în rafale, viesparul pune pe fugă toate zgâtiile şi întărâtă în schimonoseli de ace pe fârtaţii şleahtei de la Valea Dăii şi Valea Sorii. De la pufuleţ pân’la tuleie, dispuşi într-o aparentă rânduială zoresc în jocuri pidosnice, amestec de reguli cărora cei mari le adaugă sarea şi piperul inspiraţiei pe loc, gură cască cei mai mulţi dar şi prinşi direct în hăţişul jocului. Fiecare cu “comanda la mine”, erau cuvintele auzite cel mai ades de un timp încoace, amestec de poruncă şi semerenie, de luare în derâdere şi supusă ascultare. Jocul de-a soldaţii era o încercarea de a sparge plictiseala şi cenuşiul obişnuinţei, o aţinere în ascuţirea minţii unor copii şi flăcăiaşi ce refuzau cocleala tradiţiei moştenite, lucruri nu prea agreate de părinţii plecaţi de dimineaţă până seara, pentru treburi şi agoniseală zilnică. De astă dată obiectul jocului în doi peri, al zâmbrelor deşucheate, nu mai erau soldaţii cu manifestările lor cazone şi strict aplicate pe uliţele satului ci un fapt care va atrage mânii îndreptăţite – răspărul pus la cale nitamnesam de cârcotaşii şi pretinşii mardeiaşi ce se credeau vătăşei pete toţi şi toate. Lică şi Cuţă tuleau pe ferite şi precipitat din padina Grozii din an în Paşte, unde bătrânii lor părinţi îşi aveau înjghebată ţarina pentru câteva oi şi capre, o văcuşoară, un măgăruş cu o cotigă în dotare cât să-şi ducă zilele - ei şi încă patru fraţi şi o surioară - cei din urmă, har Domnului, fără niciun beteşug ori prihană mai acătării. Săraci de tot cu duhul, fără darul vorbirii şi judecăţii articulate, cu mintea şi fapta împrăştiate şi neadaptate momentului oricărei răspunderi, cu manifestări verbale şi de gesturi neîncheiate în semnificaţii şi destinaţii anume erau primii frăţiori ai unei familii modeste şi simple din satul de munte care să fi plătit cine ştie ce blesteme ale bunilor lor, ori altă cutremurare a firii şi trupului lăsate drept zălog pentru necunoscute sacrilegii, jurământe, pravile şi reguli încălcate sau cuvânt neţinut. Cel puţin aşa se zvonea printre prostimea pestriţă şi băţoasă, însă cel mai bine o ştia doctorul Leonte, tăvălit dar şi terfelit prin meserie de ani buni, ajuns pe aceste meleaguri adus de partid tocmai de la Bucureşti şi despre care lumea îndruga fel de fel, un lucru însă îl admitea fără tăgadă, buna intenţie şi

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 grija faţă de cei aflaţi în suferinţă. Se spunea că atât de mult îşi iubea bolnavii că pentru cei săraci şi strâmtoraţi dădea bani de la el, fără să ştie scorpia de nevastă-sa, pentru medicamente sau diferite urgenţe la spitalul unificat din prima cetate şi capitală a Basarabilor, copleşiţi, cadorisiţi şi înnobilaţi acum de noile rânduieli pe cale de statornicire Nu se ştie nici acum ce l-a făcut pe doctor să întreprindă o asmenea nebunie, să îndrepte adicătelea ceea ce Domnul a dat şi-a lăsat, unii că mila nemărginită, alţii c-a vrut să intre în concurenţă cu divinitatea “arătându-I el, Ei!”, în orice caz o zmuceală se va fi produs în mintea lui, altminteri organizată şi fără ieşiri nechibzuite. Departe de civilizaţie, priceput cât îi permiteau cunoştinţele, experienţa, înţelegerea şi apăsarea lucrurilor, inimosul doctor Leonte a trecut peste reţinerea “docimologică” şi a luat la “fasonat” excrescenţe înfricoşătoare cu ce-a putut şi-a avut la îndemână, dând la iveală forme care să se potrivească săbaşului, configurat şi desăvârşit ca model arhetipal de Tatăl ceresc, în zilele biblice ale Facerii. Cu o tehnologie deloc adecvată unui astfel de gen de intervenţii, folosind cu pricepere, mare risc şi într-o discreţie absolută - ca nici pasărea cerului să nu ştie - unelte nimerite mai curând în neguri de ev mediu, poate nici atunci când astfel de practici ţineau de ocultism, vrăjitorie, magie neagră, ignoranţă în cea mai nemiloasă manifestare a ei, pentru a nu vorbi de o totală şi aparentă lipsă de răspundere, pentru un practician trecut prin şcoala superioară de medicină, precum toporişca, satârul, cleştele, cârligele, ace de siguranţă, scoabe, dăltiţe…. Intrase în această “afacere personală” aproape inconştient, cu sufletul parcă eliberat de povara răspunderii în faţa justiţiei şi legii, fiind însoţit de materiale conexe, corespunzătoare, antiinflamatorii, coagulante antihemoragice, altele auxiliare precum fâşii de cânepă sau in în loc de pansament obişnuit etc. Inventarul gestiunii spitalului se făcea zilnic şi cu o exigenţă de-a dreptul intimidantă, orice rezervă şi neconcordanţă în gestiune fiind contablizată, anunţată organelor, lipsa lor fiind echivalentă cu acuzaţia antepronunţată de duşman al poporului şi pe cale de consecinţă arestarea. Situaţia poate părea hilară în condiţii normale însă, împrejurarea unor confruntări îndârjite între armată şi partizani anticomunişti din munţi, lipsa unor medicamente din gestiune a dictat aceste măsuri de constrângere severe, manu militari…Alcoolul sub formă de spirt medicinal pentru calmarea durerilor, tamponări şi bandajări din zona medicinei tradiţionale ca pătlagina, ceaiuri de ciuboţica cucului, floare de păpădie şi de soc, calmante cu frunza de brusture, un oarecare inventar farmacopeic încropit din surse felurite a îndreptat, cu chin şi nenumărate opinteli, fizionomii ieşite din născare, cu profile tributare de handicap genetic, formaţiuni, protuberanţe pe care le îndepărta şi apoi le şlefuia cu migală pentru a deveni funcţionale, îndepărtând, potrivind, cioplind, cosând şi teşind componente ale corpului omenesc… Migala aspră dar minuţioasă a cojocarului sau cioplitorului a adunat petice cărnoase ori fragmente de oscioare în surplus, îndepărtându-le şi recompunându-le în corpuri cumpenite şi vii şi în care fiecare unitate anatomică osoasă, fibroasă şi sanguinară să se armonizeze într-o existenţă proprie, de sine stătătoare, pentru a mai drege cât de cât funcţionarea angrenajului psiho-somatic al ansamblului anatomic şi fiziologic, amputat grav din concepţiune şi naştere.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Dacă nici ăia nu ştiu, apăi cine-o mai şti, o mai păştea şi dezlega atât de încurcatele căi ale Domnului şi câte altele mai sunt pe lumea asta!?… Abia când toate astea le-au fost aduse la cunoştinţă prin diferite forme, căi de înţelegere şi împrejurări, o anume împotrivire a unei părţi din sat faţă de o realitate crudă şi evidentă pe care n-o suportau a slăbit. Îşi consumase carevasăzică încăpăţânarea şi batjocura, disputele între susţinătorii blestemului şi cei ai tratamentului obişnuienic din comunitate De fapt nu suportau blestemul căzut asupra comunităţii lor, nuca tare a mândriei se spărgea greu ca peste tot, considerându-l în mintea lor nu doar o provocare - iar “provocatorul” nu era un oareşcare – de frică nici nu-i pomeneau numele, doar dacă parcurgeai în sens invers scara istoriei şi a geneticii, găseai vinovatul, iar ăsta să fi fost un neisprăvit şi un fiteşcine… Cei doi fraţi gemeni pomeniţi primeau păsuinţa “socializării” în acest fel, puţin aşteptat în satul de baştină. Erau ca două arătări ce nu fuseseră niciodată expuse în vitrina uliţei, de care aveau habar doar câteva rude apropiate, baba Tinca, mătuşa născătoarei, moaşa satului, felcerul Spirea, care acoperea şi trebuinţe de mamoş în caz de urgenţă medicală şi popa Elefterie vecinul, în cazul unei solicitări de păsuinţă divină. Tot părintele, la vreo trei săptămâni, încredinţase “boţii mutanţi” cristelniţei şi sfântului botez pentru o obştească, grăbită şi ferită creştinare în biserica din mijloc a satului. Dificilă şi cu mare osteneală, epuizantă, cazna facerii s-a transformat din prilej de bucurie, cum se obişnuia, în ceva amestecat cu părerea de rău, groază, frică, furie, o zguduire părintească neslomită şi consumată în tăcere până în toiul unei tristeţi nemaiîncercate. Resemnaţi în cele din urmă de crucea ce le-a fost dat s-o poarte, martorii pe viu au purces pe rând şi îndelete la descoperirea cu mare mirare şi inimă strânsă a deficienţelor nounăscuţilor: frunţi teşite, pomeţi bombaţi şi cu mici cavităţi dedesubtul lor, ochi înfundaţi şi oblici ca la tătari sau chinezi - parcă unul mai jos şi altul mai sus, cu lobii urechilor alungiţi la partea de cerceluş şi lipiţi în partea de sus, guri tăiate ca de iepure asemeni unor virgule tuşate pe feţele lor asimetrice, bărbuţe lunguieţe şi încovoiate spe buricul încheiat al feţei, amândoi cu câte un deget în plus la mâini şi la picioare, şase şi şase, lipite cele mai multe între ele precum nişte lopăţele ca la raţe sau gâşte, excrescenţe şi mădulare ce împovărau nefiresc bietele şi micuţele suflete… - Pocinog, dadă şi mare blestem! Doamne, nu-i a bună şi-n rânduială. Brrrr, of, draga de tine, s-a abătut blestemul Cerului peste noi şi nu ştiu cum om scoate-o la capăt!, aprecia baba Tinca în şoaptă, ca pentru ea, înlemnită de ce i se înfăţişa ochilor. Tremurând toată şi boscorodind apoi în mare încurcătură neînţelesul, trase cu grijă ghemotocul de carne legănând în braţe o masă diformă alunecoasă, plină de sânge şi cu buricul strâns în jurul gâtului. Striaţii cărnoase şi cartilagii erau dispuse în prelung dar şi de-a curmezişul, ca un ghem de lână tors mai gros sau mai subţire cu firul rupt înnodat din loc în loc, fâşii aţoase cu zgârciuri înfăşurate şi strânse în cute molicioase presărând pielea firavei mogâldeţe, oase împungând ici şi colo învelişul roşu şi lucios al mostruozităţii ce se arăta privirii şi care căuta zbierând din încheieturi viaţa, cu contorsionări bizare şi nerostuite faţă de câte întâmpinase moaşa la aproape tot satul de parte femeiască. De ani buni, la cine venise sorocul, ajutase la muncile chinuitoare ale facerii, însă niciodată nu mai brodise o aşa

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 sluţenie şi ciudăţenie şi măsurându-şi gândul, cu frică de Dumnezeu îngână cu teamă şi milostivire totodată: - De sfântă batjocură, ce-o mai fost p-acolo-şa, Dumnezeule Milostive!, scăpă ea cu patimă, reproş şi multă frământare, parcă înfrântă şi păcălită de o situaţie pe care n-o stăpânise îndeajuns şi pe cât ar fi vrut. Aceleaşi cuvinte le repeta când stătea la taifas la banca din faţa porţii de la drum, ocupată mai în fiecare seară de toţi gură cască, de cei în trecere ori de alţii cu treabă pe care însă şi-o întrerupeau pentru răgazul binevenit de a-şi completa informaţia care le dădea fiori, de care vuia tot satul şi care le puseseră la îndoială multe din cele crezute şi fixate odată şi pentru totdeauna. Primul a fost Sile, la o adică Cuţă şi-a întârziat parcă înadins venirea pe lume câteva ceasuri, când cei prezenţi nu se mai aşteptau, când vaietele, apele şi chinurile femeii gâtuiau aşteptarea. Împuterirea lehuzei se făcea anevoie, cu rugi şi îmbărbătări insistente adresate Cerului şi bietei femei, fiind reluate cu şi mai mari sforţări şi osteneli nu mult după aceea, pentru a nu mai conteni până la sfârşit. Crucifixul şi Cartea Sfântă au fost instrumentele de care părintele Elefterie s-a folosit cu vrednicie şi adâncă sfinţenie pentru ca ajutorul să vină ca o răsplată a trudei născătoarei, ca o îndurare pentru ca mama să-şi vadă şi pruncii cei noi cum vor fi ei de la Domnul lăsaţi, dar cu deosebire pentru copiii ceilalţi mai mărişori, să nu-i lase adică pe drumuri şi să fie ai nimănui. - Cam asta le-a fost din izvoade maică, sfârşea taclaua în egală cântărire de vorbă dar şi pierdere de vreme baba Tinca, încă încurcată şi cu spăimânt de întâmplare după ce le spunea, mult timp după aceea şi celorlalţi frăţiori mai măricei ai celor doi, spre a-i dumiri şi potoli în curiozitatea lor faţă de aceste mogâldeţe pocite care tot încearcă să stea cu ei în jurul mesei, cu mare răsfăţ din partea mămucii şi tătucului lor, dorm în acelaşi aşternut şi care nu erau aidoma lor… Cu anii, după ce deveniseră silnice nelinişti şi izvor nesecat de griji în propria bătătură, cu apucături şi exprimări ce se lăsau greu înţelese de chiar cei apropiaţi, părinţi sau rude, parcă ghicind că sunt diferiţi şi nu sunt lăsaţi să-şi facă mendrele, Lică şi Cuţă au găsit cu cale să rătăcească încotro cuprindeau cu ochii, fără o ţintă anume. - Ei n-adună gânduri, adună fapte ce nu le convin sau le sunt împotrivă, îşi dădu odată cu părerea ţaţa Vena, jitie la gură dar şi cu vorbă cumpănită când socotea că delăsarea de la judecată şi chibzuială îşi face de cap în loc să îngrădească porniri urâcioase, poate necurate şi lăsate de izbelişte.. Cum era de aşteptat, în astfel de condiţii se puneau singuri în mare primejdie, rătăceau adesea pe munţii şi-n pădurile din apropierea delniţei din Padina Grozii, nume predestinat cum se vede, unde fiarele pădurii, urşii, râşii şi lupii erau prezenţi în toarte anotimpurile în căutare de hrană. De multe ori au fost luaţi chiar în bătaia puştilor de unii vânători şi soldaţi, în apropierea locului în care erau ţinuţi ca într-un fel rezervaţie, carantină cum îi zicea cineva mai cu doxă, însă cei cu treburi prin partea locului fuseseră puşi în gardă de autorităţi de această “anomalie” şi situaţie “atipică”… “Ce-a putut omul şi n-a putut Domnul !?”, mai gândeau unii întrebându-se spăşiţi şi cu mare teamă în bănuiala, ofensa şi zeflemeau ce le-a putut trece prin cap într-un moment de rătăcire şi slăbire a credinţei, pentru o aşa mare îndrăzneală şi blasfemie adusă Atoatefăcătorului…

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 În acea zi, din brodeală, blagosloveau locul cu năzbâtii nevinovate Sile şi Cuţă, iar ironiile scremute la adresa lor încingeau şi mai tare atmosfera zbănţuielilor. Veniţi tocmai dinspre podul morii lui Cozmeci, doi frăţiori năvlegi din muma-le, nătângi în orice mişcare şi încă săraci de tuleie, mai acătării îndărătnici decât ceilalţi nu doar la minte ci şi la săbaş, niciodată dumiriţi şi mereu atraşi de batjocuri - fără ca ei să simtă deranjul pe de-a-ntregul ba, poate, lăsate de capul lor bântuiau cu un umor la care se râdea pe rupte şi care făcea zăvoiul şi vâlceaua din apropiere să răsune mai departe în sat buna dispoziţie… - Bii-şşşş-uuuu, bii-ţuuuu… buu-ţuuuu, ăăăă!… sâsâiau şi împleticeau ei căznit să numească băţul de la ţurcă, desfiguraţi în hlizeală şi năuciţi de forfota ce se petrecea în juru-le. Nu mai ieşiseră demult din bătătura căsuţei părinteşti din gura văii şi luaţi pe nepregătite, aproape în cor şi cu gurile strâmbe, poceau prelungind monosilabic şi cu scurtătură de minte hăhăituri ritmice, cu bâlbâieli continue, stropite din belşug cu bale care se scurgeau pe bărbiile lor ţuguiate. Înnodate dedesubt într-un burbon de salivă albă şi lipicioasă, ele se scurgeau într-un fir vâscos strecurându-se nătăvălos sub cămăşi din cânepă, cu baiere stufoase la gât şi la mâneci, lungi până aproape de călcâie care de atâta târâtură erau mereu murdare, scorţoase şi urât mirositoare. Ceilalţi de pe margini strângeau cercul, se năpusteau necăjindu-i, îngânându-i şi întărâtându-i, vlăjgani în toată firea ce-au dat în mintea copiilor zgândărându-i cu bişuri, biţuri, buţuri repetate fără încetare în hohote trăznite şi răsteli zbierate, ce scoteau din minţi pe toţi gură-cască iar bieţii de ei, nu reacţionau neam la silinţele lor prosteşti şi răuvoitoare de a le ţine isonul.

Se perindară la început ca doi străini aduşi întâmplător de-o rudă mai depărtată, mult mai târziu fiind primiţi şi îngăduiţi pe posturi de păcălici cu mare haznă… - Iartă-i Doamne, p-ăştia fără minte, încerca provocator să pună gaz pe foc Lică alu’ Biziniche, zis Trăznitu, buburos şi cu pecingene pe tâmpla stângă, cu o tăietură cât şanţu în obrazul de pe aceeaşi parte şi cu palme ca nişte lopeţi, un vlăjgan cunoscut drept tartor în gaşca fârtaţilor, gata să sitirească un bătrânel care se punea mai mereu de-a curmezişul batjocurii pe cale de a înteţii rânjete şi pentru a stinge din faşă scânteia. Simţind aproape luatul în pleaznă din partea ţârilor şi mucoşilor cu lumânări la nas, de partea cealaltă para, fără mari speranţe, cu mici afurisenii verbale, o voce tremurată dar hotărâtă, crezând că poate închide gura ce bătea în slobod câmpii: - Fără ei, bate-v-ar focu, nu v-ar face pielea doi bani, aţi căzut în mintea lor blestemaţilor! De oropsiţi vă legaţi, la ăi întregi şi fără beteşug le întoareţi spatele în grabă…îi dojenea cu năduf moş Iliuţă al lu’Pomană când se întâmpla să fie de faţă, pe cei cu năsărâmb în apucături şi fără împăcare în suflet. Pe când toate se îndreptau către o potolită aşezare, grupul celor bine intenţionaţi şi cu poticneală de fire scălâmba un întărât mai liniştit, parcă invitând pocitaniile, cele “doo orangutane” cum pritoceau ei, să facă parte dintr-un număr mai zgubilitic pentru a-şi continua zarva băşcălioasă, pusă ceva mai înainte în serioasă cumpănă. E-teeee gre-ie-reeee, e-teeee-tee gre-ie-reee…, silabiseau fără încetare, cadenţat şi bumbăciţi de însufleţire fârtaţii, rămaşi să-i dea pe brazdă pe cei doi mânzoci bălţaţi de la origine. Hăuleau frenetic şi băteau în ritm asurzitor nişte tinichele găsite în vadul

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 râuşorului din apropiere şi acompaniau cu alai abia stinsa zâzanie, pe cale de a fi smucit din frâie până şi povaţa răbdării părinteşti pentru fiteşcare şi până la urmă buna simţire. Gloata îngrămădită acolo şi mereu pusă pe şagă dovedea o nesătulă dispoziţie de zgândăreală, pe măsură ce Sile şi Cuţă stăteau ca nişte stane de piatră, înmărmuriţi şi nedumeriţi de puhoiul de lume ce-i înconjura şi de la care - le-ai fi citit pe faţă de-ar fi putut s-o spună - nu aşteptau prea multe, în orice caz nimic bun pentru ei. Pentru cei mai bătrâiori înşiraţi pe margini, cei cu scaun la cap cum s-ar zice, era de mirare că gaşca aplica o asemenea trataţie de hulă bieţilor amărăşteni fără vină, bântuiţi de neputinţa de a o arăta într-un fel sau altul… În acest loc de poveste întâmplată în copilăria autorului, când poalele lumii se mai răsfrângeau încă până-n genunchii bunului simţ ţărănesc, când ruşinea hălăduia însoţită de nenumărate reţineri, o minune, ca o revanşă binemeritată, venea exact din partea celor supuşi acestor tăvăleli sistematice, de circ ambulant şi gratuit, nemeritat şi revoltător. A fost îndeajuns ca ceasul de perete al cărui “ţârâit” nu încetase vreodată să-l asculte la coliba din fâneţele Padinei - şi la care tot meştereau pentru a-i găsi şi o altă trebuinţă - să fie izbit într-o clipă de aprigă nerozie de pământ şi să se strice pentru ca, tot ce adunase în ei, Sile şi Cuţă, să se exprime într-o neaşteptată coerenţă şi legătură de vorbe, ce-i drept nu pe măsura faptei necugetate, rămasă să-şi mai aştepte dospirea pentru într-un timp nu prea îndepărtat: - Hee, hee-e, hee-e-e, nu ma cântlă gleiele, nu ma cântlă gleiele, pfuuu, pfhuu…. încropeau vizibil bucuroşi şi cu gurile până la urechi cei doi frăţiori prinşi pe negândite într-o horă, trezind şi dând speranţe justificate bieţilor părinţi tare deprinşi cu umilinţa, dar şi uliţei credinţa că adesea băşcălia strunită poate îndrepta metehne cu care ne naştem sau pe care le deprindem de-a lungul unicei noastre vieţi… Nu mulţi ani după aceea, statul a adunat de prin sate şi oraşe, din dorinţa declarată de “igienizare şi propagandă” copii şi tineri cu astfel de infirmităţi pentru a-i trata în locuri specializate. Nu i-a mai văzut nimeni niciodată, cam tot de pe-atunci…

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Păturica fermecată – autor Cristina Preda

Încă o zi ploioasă de septembrie ne bate în geam, înfrigurându-ne locuințele odinioară scăldate în pletele aurii ale soarelui. Blănița ei neagră precum tăciunele, ochii blajini și boticul umed pe alocuri albit de trecerea timpului cereau frigului îndurare. O anume cățelușă Negruța ședea pe podeaua glacială, privindu-și cu jind stăpâna și așteptând o minune care să îi liniștească tremurul lăbuțelor. O minune cum numai bătrânica ei dragă știa să o înfăptuiască. -Bunico, îmi place foarte mult noua jachetă în carouri, pentru că se asortează cu ochii mei verzi! se alintă nepoata cârlionțată, plimbându-se prin fața oglinzii din sufrageria imensă. -Stai numai să isprăvesc de croșetat bereta! Cred că vei fi cea mai cochetă domnișoară, râse pe sub mustăți aceasta, deșirând un alt ghem, în timp ce își aranja ochelarii nestatornici. La auzul veștii, Negruța ciuli urechile, oftă îndelung, apoi își propti căpătâiul de pământ, refuzând să fie părtașă la bucuria altora. -Execută câteva piruete, să te pot admira în toată splendoarea! o îndemnă bătrâna pe fetiță, însuflețită fiind de puritatea tinereții ei. Micuța îi făcu jocul, încântată să fie în centrul atenției, îndeosebi că jacheta avea o abilitate înnăscută de-a se învârti. -Tu ce părere ai? Îmi stă bine? o întrebă pe cățelușă, care în viziunea ei, avea dintr-o dată un rol esențial. -Latră o singură dată dacă ți se pare potrivită, și de două ori, dacă nu! adăugă în cele din urmă. Cu riscul de-a părea ignorantă, Negruța le întoarse spatele, uitându-se țintă pe fereastră la picăturile de ploaie ce își făceau loc printre frunzele slăbite. -Ce se petrece cu ea? De ce este abătută? îi șopti fetița la ureche bunicii, cu vocea-i plăpândă, încarcerată în lacrimi. -Nu-mi explic. A primit bucate alese, și-a făcut siesta, ne-am jucat, am mângâiat-o... -Vai mie! Oare s-a îmbolnăvit? -Nici pomeneală! Până ieri, zburda și își flutura de zor codița, molipsindu-mă chiar și pe mine cu energia ei debordantă. Poate este melancolică, poate duce dorul cântecelor tale zglobii. -Asta să fie? Bătrânica dădu din umeri, dar micuța o luă ca pe o confirmare, și așezându-se pe scăunelul din lemn destinat ei, începu a-i cânta Negruței, acompaniată de propriile bătăi de palme.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

„Chiar dacă toamna a venit, Sufletul îmi este însorit. Păsările au plecat, Eu tot mai cânt, pe înserat. Frunzele s-au vestejit Dar fructe zemoase au răsărit.” Eforturile copilei au fost zadarnice, deoarece făptura blănoasă nu voia să se întoarcă și pace, ba mai mult, își exprimă năduful printr-un scâncet scurt. -De ce nu mă însoțești pe Tărâmul Fericirii pentru o clipă, ca să alungăm împreună tristețea și dezamăgirea? îi se adresă direct, având certitudinea că inima cățelușei îi va auzi mesajul. -Hai să îi dăm un răgaz, probabil că dorește să fie singură! hotărî bunica, invitându-și nepoata în cameră. Imediat după plecarea lor, focul din șemineu păli, mocnind din când în când pentru a-i da peste nas Negruței că el deține căldura. Măcar cineva să fie lipsit de griji... Ajunși în odaia primitoare, cei doi copii, unul mai mare și altul mai mic, prinseră a depăna povești dintr-o carte groasă și prăfuită, cunoscută de amândoi. -Pfiu! Când păturica se ridică, lampa se făcu nevăzută! citi teatral bunica, imitând misterioasa dispariție a obiectului. În momentul în care pronunță cuvântul „păturică”, fetiței îi se înmuiară genunchii, buzele îi înmuguriră, iar obrajii îi scânteiară. -Acum mi-am adus aminte că, în fiecare an, Negruța era învelită de o pătură croșetată de tine, și îi spuneai întotdeauna că este răzgâiată pentru că nu acceptă să o poarte și anul următor. Nu-i așa? -Da. Și ce-i cu asta? Ultimul ghem folosit la păturica ei este pe cale să se sacrifice pentru o cauză nobilă, așa că, în curând, își va primi darul. -Văzându-mi jacheta și bereta, mai mult ca sigur a crezut că ai uitat-o. De aceea este mâhnită! Bătrâna reflectă asupra situației și își dădu seama că micuța are perfectă dreptate. Fără voie, a făcut-o pe cățelușă să se simtă neglijată, dar își promise că va repara asta cumva. Zveltă și agitată, copila puse deoparte cartea care le acaparase atenția, și își rugă bunica să o lase să îi dea o mână de ajutor la realizarea păturii, fiindcă numai așa o va finaliza de îndată. Cea din urmă își conduse discipolul în sufragerie, aruncând câteva lemne în foc, astfel dezmorțind soba, și adunându-și cele trebuincioase, se așeză în balansoarul voinic, unde știa că găsește spor și inspirație. Negruța nu se clinti de la locul ei, dar acest fapt nu putea decât să le bucure pe cele două hărnicuțe, dedicate întru-totul lucrului.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 -Bunico, pot coase steluțele acestea din dantelă la final? o rugă fetița, trecându-și degetele prin dantela croșetată tipicar. -În niciun caz! Te-ai înțepa numaidecât! -Atunci, ce pot face? Cum să îți fiu de folos? -Mă descurc, nu am nevoie de ajutor! Du-te la joacă, vei avea destul timp să trudești! Micuța își adună sprâncenele într-o cută, își încrucișă mâinile la piept, și fugi în celălalt colț al sufrageriei, fredonând un cântec de leagăn ca pentru sine. -Iartă-mă, nu a fost intenția mea să te supăr, am vrut doar să te scutesc de probleme! Însă, văd în tine o fetiță matură și sârguincioasă. Așadar, te rog să îmi istorisești o poveste din cele pe care le-ai învățat la școală, ca să îmi urnești mâinile! Povestitorului îi se lumină chipul, iar această nouă misiune îl determină să adopte o poziție solemnă, și să își dreagă vocea: Legenda Prințesei - Cercetaș Se făcea că, într-un ținut îndepărtat, exista o prințesă al cărei nume nu îi era cunoscut nimănui, asta pentru că, locuitorii o strigau Prințesa-Cercetaș, datorită îndeletnicirii ei de-a explora toate cotloanele. Existau zvonuri conform cărora magia își vârâse coada, și îi dezvoltase simțurile. În fiece dimineață, domnița zbura până la soare, împletindu-și cosițele vanilate, apoi își îmbăia față cu bomboane de mentă, ștergându-se cu un prosop din trandafiri roșii. Revenea la palat jovială și îmbujorată, ca și când ar fi străbătut mile întregi, și poftea la ospăț persoane de viță nobilă, cu coifuri din struguri, pelerine din jeleu și pantofiori din coji de portocale. La asfințit, când toată lumea își anunța inevitabila plecare, urca pe cer și culegea câteva steluțe din făină, pe care le aranja simandicos pe pernă, pentru că, spunea ea, aduc vise fructoase. Într-una din aceste zile minunate, după ce își sătură stomacul, un mesean din cale afară de curios, un prinț chipeș, năvăli în camera fetei, dădu piept cu steluțele care străluceau pe pernă, și găsindu-le cel puțin interesante, azvârli una în buzunarul lui. Zile și nopți a deplâns sărmana fată dispariția steluței, căutând-o în fiecare licurici sau sclipire exagerată. -Și care este finalul? se interesă bunica, stând cu sufletul la gură. Steluța din făină a fost găsită de prințesă la malul mării, dar sub forma unei perle neprețuite cu mireasma zambilelor, și cu următorul mesaj: „Sunt Prințul Bijuteriilor, și am vrut să îți demonstrez că îți pot aduce lumea la picioare. Pot transforma stelele în perle, și razele soarelui în diamante. Dar dacă tu cauți lucruri simple, faci cum îți poftește inima. Am realizat toate acestea pentru că am vrut să îmi fii mireasă, și m-am temut să îți cer asemenea învoială uitându-mă în ochii tăi pătrunzători. Dragostea mea a crescut

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 pe măsură ce mi-am dat seama că nu renunți până nu recuperezi ce îți este drag. Dacă este necesar, cauți până la capătul Pământului și înapoi, fără excepții. Te iubesc!” Ochii de fildeș ai prințesei se umplură de lacrimi, și fără să mai stea pe gânduri, îi dădu un răspuns afirmativ cavalerului, făgăduindu-și o viață prosperă împreună. Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus poveste așa! Copila făcu o plecăciune în aplauzele tumultoase ale bătrânicii, care o sorbea din priviri, dar o scândură pe jumătate arsă le avertiză în privința trecerii fulgerătoare a timpului, ducându-le la treburile lor. -Bunico, bunico, privește! Păturica este gata! strigă extaziată fetița, clipind de mai multe ori. -Cum este posibil? se minună aceasta, punându-și la îndoială vederea destul de șubredă. Pe lângă faptul că pătura își încheiase socotelile cu andrelele, purta mândră năsturași din fructe de pădure, vestitele steluțe din dantelă, câțiva trandafirași din mătase, și pe ici, pe colo perluțe din caramel, a presupus micuța, o împătimită a dulciurilor. -Oare magia poveștii pe care mi-ai istorisit-o să se fi făcut vinovată de această întâmplare? -Habar nu am, bunicuță scumpă, dar dacă este așa, mă bucur că am contribuit cu ceva! -Prințesa-Cercetaș este dispusă să facă vizite oamenilor aflați la nevoie? Ea a fost? -Știu că adulții nu se încred în aceste lucruri, dar nu există altă explicație! Ești de acord? -Da. Cu toate că... Până să mai scoată vreun cuvânt, o rafală de vânt ridică o steluță din dantelă, scoțând la iveală un răvaș aparte, pe care bătrânica îl desprinse cu nerăbdarea nepoatei ei. Descolăcindu-l încetișor, observă că literele scrise caligrafic aveau iz regal, și inima îi crescu de bucurie la gândul că dobândiseră un mesaj din partea celor de rang înalt. Extaziată peste măsură, își șterse ochelarii aburiți, și iniție lectura: „Stimatele mele, Mă simt onorată că am trecut preț de câteva clipe prin fața ferestrei dumneavoastră, pentru că am zărit un tablou excepțional, pe care nu-l voi uita cu ușurință, și anume, o fetiță și o bătrânică ajutându-se una pe alta la treburi! Citindu-vă pasiunea cu care trudeați la acea pătură, curiozitatea mea s-a îndreptat spre identitatea destinatarului, și tot ea m-a împins să apelez la auzul fin al baghetei mele fermecate, care a aflat că Negruța, cățelușa familiei, va fi norocoasa deținătoare a ei. Permiteți-mi să vă spun că mi-ați câștigat admirația, pentru simplul fapt că nu ignorați nevoile celor care nu cuvântă, și că v-ați dedicat o parte din timpul liber pentru a le satisface! Însă, picătura care a umplut paharul a fost menționarea poveștii mele, atât de frumos redată de micuța cu glas duios. Aproape că mi-au dat lacrimile retrâind clipele bune sau mai puțin bune ale vieții pe care Dumnezeu a ales să mi-o ofere.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 În încheiere, aș vrea să vă mărturisesc că într-adevăr, am dat o mână de ajutor la finalizarea păturicii, decorând-o, dar nu aș fi făcut-o dacă întreaga poveste nu m-ar fi emoționat. Începând de acum, aveți dezlegare să o numiți Păturica Fermecată, pentru a nu uita că bunătatea, dăruirea, iertarea și milostenia nu pot supraviețui fără povești grăite din moși strămoși. Cu aleasă prețuire, Prințesa -Cercetaș” Cuvintele erau de prisos, deoarece lacrimile din ochii celor două favorite ale prințesei cântăreau mult mai mult decât vom putea înțelege vreodată, și cu toate acestea, eroinele nu își găsiseră liniștea. De ce? Pentru că păturica nu își cunoscuse adevărata stăpână. -Negruța, uită-te la noi! Nu vei regreta! Tadam! îi prezentă fetița pătura, despachetând-o cu băgare de seamă. Niciun rezultat. Cățelușa se încăpățâna să privească în gol, parcă numărând particulele de aer care îmbibau cerul, și adulmecând prezența fiecărui străin ale cărui picioare umblau prin împrejurimi. Bătrâna preluă ștafeta, se aplecă și îi mângâie căpătâiul, dezmierdându-i până și firele sure. -Animăluț credincios, nu știu de ce consideri că te-am uitat, atâta timp cât tu mă înviorezi în orice dimineață, mă conduci oriunde la amiază, rămânând de cele mai multe ori la ușă, pentru că nu îți este permis să mi te alături, iar seara, după ce te disprețuiesc frigul și ceața, ori căldura înăbușitoare, îți pui boticul în poala mea, și îmi asculți frământările, icnind uneori din pricina oboselii. Iată-ți și răsplata! Lăbuțele bătătorite ale Negruței se dezmorțiră, boticul și urechile se înălțară, și astfel, fu adusă față în față cu bunicuța și nepoțica. -Ham, ham! dădu iute din codiță, mai că era să le dărâme. -Nicicând să nu mai fii supărată pe cei care te consideră un membru al familiei! Ai înțeles? o dojeni copila, bătându-i obrazul. -Ham! promise cinstita cățelușă, dând politicoasă laba. Pătura călduroasă îi învălui blana rece bocnă, dar drept să vă spun, în acea clipă, pentru ea contau mai mult mângâierile și vorbele suave, care aprinseră focul imbatabil din inima ei, pe cel al iubirii față de aproape. În colțul ochiului se ivi o picătură de sare, pe care nu o lăsă să se dezlănțuie, nu pentru ași ascunde sensibilitatea, ci pentru a nu ruina bucuriile trăite în sânul familial. Este o necuvântătoare privilegiată, fiindcă în privirea stăpânei nu vede doar o nemărginită recunoștință, ci o infinită DRAGOSTE. DRAGOSTE care a adus-o cândva în acest cămin binecuvântat, unde prezența ei contează. Se apropie de fereastră, se sui pe pervaz, deschise larg ochii, privi îndelung cerul, și întrun final, murmură cu vocea gândului un sincer „MULȚUMESC!”.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 10.

Azilul – autor Raluca Abălaru Clasa a XII-a Colegiului Naţional "Al.D.Ghica", Alexandria, Teleorman

M-am trezit într-o gălăgie teribilă şi înfricoşătoare care-mi irita auzul şi făcea imposibilă orice gândire raţională. Tot ce puteam zări era tavanul de un alb impecabil de deasupra. Încăperea era luminată puternic, încât îmi producea o teamă pe care nu o puteam alunga niciodată pe deplin deoarece nu mă simţeam protejată nici în întuneric, unde aş fi stat veşnic ascunsă dacă zorile nu se iveau de fiecare dată cu monstruoasa realitate pe care o aduceau şi pentru care îmi trebuia mult curaj să o înfrunt. Am recunoscut aceste prime simptome ale unuia dintre multele şi desele episoade care îmi invadau existenţa şi care erau deja o mare parte din mine. Totuşi, ca şi cum umbra de speranţă încă nu mă părăsise, iar naivitatea copilărească refuza să-mi dea pace, m-am ridicat în picioare, căutând o siluetă de om. Dar pereţii orbitor de albi nu trădau nimic, cu excepţia clarei intenţii de a mă arunca în abisul nebuniei şi al disperării. Se uitau prin mine, ca printr-o fantomă al cărei chip chiar şi eu însămi îl uitasem de multă vreme. Nu era nimic acolo. Nimic de care să mă pot agăţa, nimic care să mă tragă afară. Mă străpungeau valuri de aer rece ori de câte ori încercam să caut butonul „mute” din capul meu. Fuga ar fi fost un act stupid. Ştiam cât de zadarnică era. În plus, pustietatea domnea în fiecare colţ al azilului abandonat, dar, în acelaşi timp, bântuit în care trăiam şi niciunul nu reprezenta o ascunzătoare sigură, ci doar un unghi diferit din care clovnii cu figuri melancolice puteau urmări spectacolul şi puteau râde de stupida dramă a cărei protagonistă eram. Dar a doua opţiune suna mult mai înfricoşător. Trebuia să încerc să înţeleg. Trebuia să ascult. Mă agăţam de propoziţiile incoerente care rar se mai strecurau printre ţipetele din ce în ce mai dureroase. Ştiam de unde vin, ştiam ce urma. Şi asta făcea să mă zvârcolesc în agonie. Urma să fiu atacată de propriile gânduri. Puteam simţi prezenţa acestei intruse care nu de puţine ori îmi ţinuse companie în astfel de momente în care nici propria-mi umbră nu mă însoţea şi a cărei pretinsă alinare o simţeam mereu ca pe nişte săgeţi ascuţite şi veninoase. Căci impactul crudelor cuvinte aruncate de ea nu făcea decât să spargă mingea de cristal în care trăiam şi să răpească umbrele de întuneric, împingându-mă în faţă, astfel încât rămâneam neprotejată în faţa luminilor orbitoare, în faţa realităţii care mi se impunea dureros. Ea era întotdeauna acolo când nu îi simţeam lipsa şi doar ca să dovedească cât de

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 mult mă înşelam chiar şi în privinţa asta. Mă întorcea pe mine însămi împotriva mea, iar atunci, din cel mai aprig duşman, îmi devenea cel mai bun prieten. „Nu sunt decât mintea ta. Nu fac altceva decât să îţi ofer pe cineva cu care să poţi vorbi. Dacă nu aş fi eu acolo mereu, cine ar fi? Nimeni”. Dar oricât de mult mi-aş fi dorit să fie altcineva cu care să pot vorbi, nu rămâneam decât cu dorinţa. Argumentele ei dezarmante mă loveau ca o palmă grea, făcându-mă să-mi fie ruşine că m-am abătut vreodată de la regulile ei, oferind cuiva încredere. Ba mai mult, mă făceau să mă simt datoare, astfel încât închideam hotărâtă porţile minţii şi acceptam recunoscătoare de fiecare dată scutul oferit de aceasta. Căci oricât de dure şi nemiloase erau vorbele ei, nu puteam să nu observ că se împleteau cu adevărul, iar eu nu le puteam despărţi. Luptasem de prea multe ori împotriva ei şi de prea multe ori pierdusem. Am părăsit încăperea, trăgând cu greu de mine, încercând să dau de o urmă de curaj. Simţeam în spate o veşnică solitudine, o amorţeală profundă care se făcea simţită în toţi muşchii, dându-mi o senzaţie ciudată, ca şi cum renăşteam dintre morţi, după o dureroasă pauză pe care i-o furasem vieţii. Se dovedise a fi una prea lungă, căci orice urmă de prietenie dintre ea şi mine părea a se fi şters. M-am trezit dintr-odată într-un cu totul alt decor, pierdută în necunoscut. Luminozitatea camerei era mult mai scăzută, încât mi-a luat câteva secunde să îmi dau seama de ceea ce se afla în jurul meu. M-am îngrozit teribil să constat că nu mai eram singură. Sau, dimpotrivă, am simţit un val imens de bucurie şi speranţă. Cert este că extremele acestea două reuşeau mereu să se întâlnească, iar în astfel de momente nu puteam să pun capăt nesfârşitei confruntări, căci nu eram decât sfoara de care ele trăgeau continuu, neexistând victorii ori înfrângeri. Aşa că am rămas împietrită, cu privirea fixată pe una din zecile de copii care mă fixau înapoi. Am ales-o pe cea din oglinda din faţa mea. Încetasem să mai fiu agitată din cauza prezenţei celorlalte în momentul în care am realizat că nu era decât o încăpere plină de oglinzi uriaşe, în momentul în care cele două extreme încetaseră lupta şi dispăruseră, lăsând loc confuziei, urmată de negare, apoi de un refuz prompt, toate acestea constituind şocul silenţios care mă cuprinsese. Primul gând a fost ca o portiţă de scăpare. Acuzam adevărul de minciună, nu voiam să cred că am reflexie în oglindă, căci ceea ce vedeam nu îmi putea aparţine. Nu recunoşteam nimic la acel chip fantomatic şi palid, iar acea privire goală mă îngrozea, căci nu spunea nimic. Şi – ceea ce era şi mai ciudat – nu îmi puteam aminti pe cine mă aşteptam să văd, de fapt. Oricine ar fi fost murise de mult, căci nu mai era nimeni acolo. Mă părăsiseră simţurile şi, pentru prima oară în atâta timp am simţit un teribil impuls de a ţipa pentru a face loc crudei realităţi, pentru a o accepta. Dar ceea ce nu mă părăsise era acea voce greţos de dulce şi linguşitoare, răstită şi plină de reproş în acelaşi timp pe care nu aş fi putut-o uita niciodată. Simţeam cum se pregătea să mă atace din nou şi nu o puteam ţine departe pentru că, spre deosebire de ea, mă părăsiseră inclusiv cuvintele – singurele arme cu care puteam lupta. „Din adâncul inimii tale, ştiu că mă recunoşti”. Pentru prima dată vedeam de unde venea acea voce. Străina din oglindă îmi vorbea. Nu o recunoşteam, de aici, din închisoarea propriei mele minţi. Dar legăturile se produceau

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 rapid, încât nu puteam decât să accept că, dimpotrivă, eu eram cea care nu reprezenta decât o voce, ale cărei strigăte veneau de prea departe pentru a putea fi auzite de cineva, căci nu puteau pătrunde prin zidurile azilului în care simţeam că mă aflam. Acceptam, căci acea constatare, ca oricare alta, îmi producea şocuri consecutive, provocând tornade interioare devastatoare, preţul încetării acestora nefiind altul decât acceptarea, resemnarea. Mi-aş fi dorit să am o amintire cu mine de care să mă agăţ. Tablourile de pe pereţi erau goale, doar simple rame, iar pereţii, în ciuda nenumăratelor discuţii pe care le purtasem cu ei, nu păreau să aibă ceva de spus. Fantoma care mă privea împietrită era tot ce aveam. Dintr-odată, puteam să jur că ceva părea diferit la ea. Am făcut câţiva paşi, dorind să privesc mai de aproape. Am observat cum lacrimi de sticlă se spărgeau în ochii ei făcând-o să pară, pentru prima dată, reală, umană. Erau lacrimile care îmi aminteau întotdeauna cât de slabă şi de neputincioasă eram, lacrimile care îmi arătau cât de mult ma înşelasem crezând că aş putea înota în ele vreodată şi, totuşi, lacrimile care dovedeau că eram acolo, undeva, că încă existam, căci nu puteau fi decât ale mele. Dintr-odată, priveliştea a devenit înfricoşătoare. Imaginaţia ei îmi dădea dureri de cap teribile şi îmi doream să înceteze. „Dar lamele nu te pot răni mai mult decât o fac ei. Iar eu nu sunt o companie mai puţin plăcută decât visele mult prea colorate pentru nuanţele lumii noastre”. Îmi era teamă. Iar teama îmi era prea cunoscută încât să mai fie sesizabilă; doar că se intensificase, făcându-se simţită, căci, de data aceasta, nu cunoşteam tărâmurile pe care străina aceasta se aventura, iar ceva mă îndemna categoric să nu le explorez, deşi nu mi se părea a fi nimic de explorat. Era beznă la celălalt capăt al tunelului. Puteam viziona filmul de groază regizat de ea prin faţa ochilor, neavând nevoie de un ecran. Spectatorii lipseau oricum. Ei urmau sa rateze filmul, prinzând doar finalul pentru care, încă, mă luptam. „Ştii că în adâncul caraghios al sufletului tău, aştepti cu nerăbdare să pleci..” Primele gânduri au fost urmate de semne de întrebare. Am căutat dorinţa şi am găsito. Era ţinută pe loc, însă, de îndoiala ce îmi venea în ajutor. M-am agăţat de ea, îndrăznind să părăsesc încăperea zecilor de perechi de ochi care mi se păreau a fi mai cuprinşi de teamă ca niciodată, fiind nevoită să-mi implor muşchii să mă ajute. În următoarele secunde, m-am văzut într-un coridor imens. Deşi ciudat, detaliile îmi scăpau. Nu mă puteam concentra decât pe a găsi o ieşire, căci, de data asta, clepsidra care până atunci păruse a fi spartă, permiţând eternităţii să mă înghită, acum funcţiona din nou. Dar holul părea a fi infinit. Nu mai mergeam, ci alergam pe ritmul înnebunit al inimii prea speriate pentru a-mi mai dicta o coregrafie raţională, pe plânsetul muşchilor picioarelor, căci duceam în spate de două ori propria-mi greutate. Un vânt violent părea a lupta împotriva mea, sau eu împotriva lui, căci nu mai ştiam cine avea ceva cu cine, iar temperatura încăperii părea să scadă cu cât înaintam mai mult. Ştiam că este acolo. Îi puteam simţi respiraţia rece în ceafă, cât şi ochii mari şi întunecaţi fixându-mă, dar nu îndrăzneam să mă întorc, căci ştiam că m-aş fi pierdut în ei. Forţa cu care o ignoram o înfuria şi mă temeam. Să mă întorc din nou la ea, ar fi fost sinucidere. Era atunci ori niciodată. A trebuit să încetez alergarea, căci am zărit ceva ce părea a fi o ieşire. Erau două porţi uriaşe şi impunătoare, prăfuite şi fără ferestre. Semănau cu porţile de cetăţi din filmele

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 istorice. M-am grăbit să le deschid, dar m-am lovit de imposibil. Naivitatea îmi râdea în faţă încă o dată. Trebuia să fi ştiut că era imposibil să fie atât de uşor să evadez din tot ceea ce sunt. Uşile păreau a fi încuiate, iar – partea ce mai rea – nu ştiam dacă pe dinăuntru sau pe dinafară. Eu însămi trebuia să mă ajut sau eram pierdută fără ajutorul celorlalţi? De data asta, nu puteam permite lacrimilor să cadă.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

11.

Zile de dor – autor Ecaterina Stancu Clasa a XII-a Colegiului Naţional "Al.D.Ghica", Alexandria, Teleorman

Nu există o poveste care să fie pe placul întregii lumi. Căci persoanele sunt foarte diferite în profunzimea lor, deşi alcătuite din aceleaşi măruntaie. În schimb, fiecare poate avea o poveste preferată, în care totul să i se pară perfect. Bineînţeles, perfect pentru acea persoană, căci alături de „frumos”, „bogat” şi multe altele, „perfect” este un cuvânt absolut şi poate avea înţelesuri diferite în gândirea fiecărui om. Poate însemna totul. O viaţă exact ca în povestea preferată pe care după multe rugăminţi, mama ne-o recitea în fiecare seară, înainte de culcare. Vă mai amintiţi acea poveste, acele săruturi de noapte bună dăruite cu atâta dragoste de o pereche de buze uscate asemeni cojilor de nucă, sau, dimpotrivă, catifelate precum aripile unui fluturaş? Toate aceste stiluri, genuri, sunt, de fapt, ipostaze ale dragostei, căci esenţa atingerilor mamei este dragostea pe care încearca să ne-o transmită. Dragoste pură, care pentru omul de rând reprezintă unica metodă de atingere a absolutului, la fel cum este cunoaşterea pentru geniu. Poveştile şi dragostea formează, prin urmare, vârful piramidei de idealuri: o poveste de dragoste. Dar nu una ale cărei desfăşurări să se limiteze la rândurile unei cărţi, ci în ciclul de respiraţie al unei persoane doritoare de absolut, fie că este un filozof, un bogătaş sau un om simplu. O dată stabilit ţelul, trebuie să încercăm a-l atinge prin orice mijloace. Pentru o dragoste, este nevoie, însă, de două persoane, care se cunosc deja, sau se vor cunoaşte în cele mai nebănuite locuri şi în tot felul de situaţii. Poţi da nas în nas cu ea pe internet. Vă puteţi cunoaşte întâmplător pe messenger, în conferinţa unui prieten comun. La început, nimic neobişnuit, două persoane care conversează despre chestii simple, neinteresante, pentru ca mai apoi, relaţia voastră să se complice în aşa fel încât să nu mai poţi ieşi din ea, chiar dacă o parte din tine crede că îşi doreşte asta. Celălalt te ţine de mână, iar tu, tu nu îi dai drumul chiar de spui că nu mai vrei sau nu mai poţi. Povestioarele de dragoste de dinaintea găsirii acestei persoane mai speciale, care acum îţi aparţine pe de-a-ntregul, şi tu ei la fel, rămân doar amintiri dulci-amare, din care ai avut de învăţat ceva sau care au devenit chestii de nimic, ocupând fără rost spaţiul preţios din sufletul tău. Asta pentru că totul este efemer în viaţa noastră. Chiar şi dragostea? Da! Şi ea se poate schimba. Însă, în unele clipe un lucru ţi se pare limpede: poţi urî mai mult o persoană, dar nu o poţi iubi mai puţin! Poate că întotdeauna vei ţine la cineva care te-a minţit, pentru ca ţi-ai dat sufletul pentru ea. Poate că şi ea a ţinut, şi ţine la tine în continuare, dar se pare că nu este făcută pentru a iubi cu adevărat, sau poate că nu a realizat până acum că este aptă. Poate că o va face, dar va fi prea

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 târziu pentru ea, care a irosit deja şi o a doua şansă acordată de tine, în speranţa că se va schimba, văzându-ţi sacrificiile. Şi când va deschide ochii şi te va dori înapoi, tu ai început deja un drum nou, cu o persoană nouă, căreia nu poţi să îi dai drumul, până nu îl veti parcurge pe tot. Aparţii deja altcuiva. O altă persoană îşi pune acum inima lângă inima ta, în căutarea absolutului. Aceasta a fost povestea lui. Şi, poate, că ai plâns nopţi în şir pentru cineva care s-a jucat cu tine, rugându-te să se întoarcă pentru a te privi cu dragoste. Dar vei realiza că aşteptarea este în zadar, că nu trebuie să îl laşi să se joace cu tine încă o dată, nefiind o jucărie nepăsătoare, ci un suflet sensibil. Aceasta a fost povestea ei. El şi ea vor începe să scrie o nouă poveste din zilele lor de dor. El şi ea îşi incep povestea pe internet. Un gen de dragoste privită cu scepticism de majoritatea lumii. Dar de când ascultă ei părerea lumii? Căci ea nu i-a ajutat cu nimic. Cupidon-ul lor pare să fi fost o prietenă comună, în conferinţa căreia s-au cunoscut. Plin de nervi, scos din mijlocul rundei de Counter Strike de către invitaţia la conferinţă, el nu se comporta prea drăguţ. Dă drumul la muzică tare şi-i vorbeşte urât ei, cea care încearca să fie drăguţă cu noile persoane care i-ar putea deveni prieteni. La început, faptul că a adăugato în listă, era doar pentru menţinerea unei conversaţii ironice, dar mai târziu, în grupul de persoane cu care a conversat recent, pe lângă cel mai bun prieten, se va afla mereu ea. Abia despărţiţi de acele persoane cu care credeau că vor fi până la adânci bătrâneţi, cel puţin ea, îşi caută prieteni noi asupra cărora să îşi reverse afecţiunea. Nu există o zi în care cei doi să nu se bage în seamă. Vorbeau cu plăcere din ce în ce mai mult, despre tot felul de lucruri, îşi împărtăşeau amintirile plăcute, dar şi pe cele mai puţin plăcute, evenimente din viaţa lor de zi cu zi, se ajutau la nevoie, descopereau pasiuni comune. Au început să ţină unul la celălalt fără să îşi dea seama. Dacă nu vorbeau un timp, simţeau că ceva important din viaţa lor lipseşte. Ea era acum îngeraşul lui, el spunându-i-o mereu cu nevinovată afecţiune. Începea să ţină la ea, şi îi era puţin frică. Şi, deşi, nu se plăceau prea mult, nu aveau ce pierde, aşa că au încercat o relaţie. Niciunul nu se gândea atunci cum vor reuşi să se întâlnească. Erau inconştienţi de ce îi aşteapta. Căci o relaţie solidă nu este uşor de construit, iar ei aveau o relaţie la distanţă, căci dacă arunci o scurtă privire pe hartă, observa că Alexandria nu se învecinează cu Slobozia, nici macar judeţele de care cele două orăşele drăguţe în mare parte, aparţin. Totuşi, nu sunt chiar aşa de mulţi kilometri, căci doar nu se afla ea în New York, iar el în Tokio, ci amândoi în controversata România. La început, vorbeau doar pe mess. Nu ştiau ce tonalitate are vocea celuilalt, dacă este caldă, sau aspră. Dar vacanţa de vară le impunea să îşi găsească cât mai repede o altă modalitate de întreţinere a relaţiei. Serviciul mesaje scrise este, putem spune, o invenţie miraculoasă care i-a ajutat foarte mult, căci acasă la ea, nu se putea face chiar tot ce voiai, şi nici măcar unele lucruri pe care ai nevoie să le faci. Tatăl ei nu era de acord ca ea să vorbească toată ziua la telefon, cu toţi vagabonţii. La ce îi trebuiau ei atâtea minute? La ce avea ea nevoie să iasă în parc, cum face toata lumea? Ea nu este toată lumea şi trebuie să stea în casă toată ziua, să nu facă nimic fără voia lui. Drumul acasă-şcoală şi invers era singurul permis. Dacă ar fi ştiut el că fata lui nu face chiar aşa, poate ar fi explodat. Şi nu că ar fi fost un lucru rău. El chiar exagera. Fata înţelegea că trebuia să îl respecte, pentru că munceşte pentru ea şi pentru mama ei ca să nu le lipsească

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 nimic, dar el le priva de viaţă pe amândouă. Şi nici nu muncea chiar aşa de mult, nu le oferea chiar aşa de multe cum le reproşa el. În satul de unde erau, oamenii au cam rămas în urmă cu secolul. O adunătură de case pe jumătate dărăpănate, drumuri pline de praf, populaţie puţină, mare parte reprezentată de bătrâni, în general oameni de sămânţă urâtă: puturoşi, zgârciţi, răuvoitori. De altfel, este numai vina lui că au ajuns acolo. Înainte locuiau tot într-un sătuleţ, dar mult mai civilizat ca acesta de acum. Aproape de oraş, condiţii de viaţă bună, oameni harnici care se ajută la nevoie, strângători, binevoitori; oamenii erau oameni, vecinii se ajutau între ei. Aici însă, dacă vecinul tău vede că încerci să realizezi ceva ce el nu poate, şi asta doar pentru că se simţea bine în nimicul lui înainte să apari tu, prinde ură pe tine încât ar face orice să îţi meargă prost. Fratele tatălui ei, le-a făcut propunerea de a se muta la Giurgiu cu ei, până îşi vor găsi o căsuţă a lor. Deşi acela nu este un oraş mare, era un început. Plin de speranţă, omul a acceptat. Tot ceea ce au reuşit să realizeze prin mari eforturi în atâţia ani, se va duce de râpă însă. Pentru viitorul unicei lor fiice într-un oraş, au lăsat totul în urmă. Dar se pare că viitorul ei era tot la ţară. Nu după mult timp, fratele cel „binevoitor” nu a mai fost de acord ca fratele său şi familia sa să continue a locui cu el şi soţia sa. Asta după ce tot ce aduseseră din bogata lor curte cu grădina bogat roditoare se sfârşise, căci nemernicului, şi cu atât mai mult soţiei lui, le plăcea să ducă o viaţă îndestulată, iar acum, când bogăţia se terminase, şi frăţia avea aceeaşi soarta. Dar, în loc să se întoarcă la căsuţa lor, el a decis să vină în acel sat de bătrâni, fără vedere spre viitor pentru copii. Părinţii săi l-au influenţat mult, în toată viaţa sa, deci şi în această privinţă. Era în interesul lor. Când era cât pe ce să se producă mutarea definitivă în casa părintească, soţia sa, nu a lăsat să se producă o asemenea oroare, după ce a îndurat atâtea, şi mai avea încă. Respingerea aceasta nu a fost văzută însă cu ochi buni de bărbat, care atunci s-a îmbătat şi a bătut-o pe sărmana femeie, mama copilului lor. De altfel, acesta era singurul lucru la care se descurca de minune. Nu era bun de nimic. Nu era pentru prima dată când mama ei a fost tratată mai rău ca un animal, doar pentru că şi-a spus părerea, ceea ce este ceva normal, într-o familie de oameni normali. Uneori, o bătea şi fără motiv, doar pentru că dăduse pe gât prea multe beri, la cârciuma din sat. Se întâmplase o dată chiar sub ochii fetiţei lor. Ea a văzut cum tatăl său o smuceşte pe singura femeie a vieţii ei de lângă ea, şi îi înnegreşte ochii înlăcrimaţi cu pumnii. Loviturile erau destinate în special capului. Firicele de sânge i se prelingeau pe tâmple sărmanei femei rămasă fără glas şi gândire pe moment. Copila privea înmărmurită, căci ce putere avea ea, şi abia când monstrul îşi lăsa animalul distrus, ea se ducea şi o lua în braţe, ştergându-i lacrimile, urmele de sânge şi dându-i sărutări pentru a încerca să o aline pu-ţin. El le-a adus pe fetele sale în acest ţinut fără speranţă, şi nu vrea să recunoască toate greşelile pe care le făcea tot timpul. Omul acela, însuşi pare a fi o greşeală. Vrea respect, deşi nu ştie să acorde la rându-i, celor care cu adevărat merită. Crede că totul i se cuvine doar lui, că dacă nu ar fi fost el, ele ar fi fost nimic. Dar dacă nu ar fi existat el, cu siguranţă lumea lor ar fi fost perfectă, oriunde, oricând, în orice condiţii. El era împotriva oricărui lucru bun pentru altcineva, cu excepţia sa. Fata şi mama sa erau, parcă, legate cu un lanţ invizibil şi cu un lacăt fără cheie, mai rău ca animalele sălbatice prinse de braconieri, şi tratate la fel. Ele nu aveau voie să calce în uliţă pe motiv că nu au unde să se ducă. Atunci, dacă nu au unde, de ce le-a mai târât aici?

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Iubitul ei trebuia să o scape într-o zi pe biata fată, stăpâna inimii lui, din acest mediu stricat. Până atunci, trebuia să îl accepte cum poate, şi asta doar pentru că ştia că împreună, vor avea un viitor mult deasupra a ce traieşte ea acum. Trebuiau doar să aştepte. În vacanţa de vară le era, deci, foarte greu să ţină legătura, fără internet. În orice caz, tatăl ei nu accepta ca fata lui să vorbească cu un băiat. Ea trebuia să nu facă nimic în afară de învăţat şi muncă acasă. Ioana îşi continuă însă relaţia cu iubitul ei, cum putea. Vorbeau prin mii de sms-uri şi aproape în fiecare zi cam o oră la telefon. Lucrurile se construiau simplu, încet, frumos. Ca în orice vacanţă de vară, venea timpul ca ea să plece la bunicii din Videle, de unde era mama ei. Acolo, viaţa ei se schimba radical. Ieşea afară, vorbea la telefon cu dragul său când şi cât voia, cu orele. Însă acolo avea şi nişte „prieteni”. Din nefericire, fata, naivă, a căzut în plasa lor. Într-o zi, după ce se supărase pe iubitul sîu, bineînţeles dintr-o prostie, a acceptat să iasă cu ei în spatele blocului, „la băncuţe”. A cumpărat o sticlă de vodkă, pentru a-şi demonstra prostia, iar ei au îmbătat-o. Stând pe bancă, pierzându-se în mişcarea atât a obiectelor cât şi a oamenilor din jurul său, plângea şi se chinuia să îi scrie un mesaj adevăratului său prieten înainte de toate, iubitului. „Îmi pare rău”. Săracul de el, nu se aştepta la o beţie pornită de însuşi îngeraşul său. Când a sunat-o pe iubita sa, cel care a provocat-o pe fată să bea tot paharul fără să respire, pentru a se ameţi bine, a început să îi vorbească urât. Îşi scuipau unul altuia înjurături, în timp ce singura persoană de gen feminin din gaşcă era leşinată. Prietenul care îl însoţea atunci chiar găsea de râs că unii i-au îmbatat gagica iar acum vor să-şi bată joc de ea. Dar nu era de râs, putea să se întâmple ceva grav, care ar fi distrus doua vieţi. Bine că un alt băiat din gaşcă a izbutit să o urce scările până la etajul patru, unde locuiau bunicii fetei. Abia ţinându-se pe picioare, cu jumătate de gură vărsând băutura cu tot cu jumătate de stomac, iar cu cealaltă vorbind la telefon cu iubirea vieţii ei de care atunci era mai conştientă ca oricând, a căzut lângă pat. Bunicul nu a auzit-o venind, dormind profund. Cu ochii închişi de lacrimi îi repeta cu pauze mici şi dese după fiecare cuvânt că nu a facut nimic cu niciunul dintre băieţii cu care era. Iubitul ei şi colega sa de gazdă, pe care o sunase între timp, nici ea dându-şi seama cum, nu ştiau cum să o liniştească pe mica prăpădită. Lea zis chiar că ei doi, sunt singurii care contează în viaţa sa. Norocul ei a fost că bunica tocmai a sosit acasă, terminând tura la serviciu. Cu greu a reuşit să o facă pe nepoată să se liniştească, să adoarmă într-un final, căci dis-de-dimineaţă trebuia să plece la muncă din nou şi era foarte obosită. După această întamplare, mintea lui era în război cu inima. Ce să facă? Să o ierte? Da, pentru că inima întotdeauna câştigă. Avea o inimă de aur. A vrut să treacă peste, şi a reuşit. Fetiţa lui nu va mai face cu siguranţă această greşeală. Dar, poate că va face altele. Iubitul ei va avea să se confrunta cu una destul de repede. În afară de apartamentul din Videle, bunicii ei mai aveau o casă la ţară, la Purani. Era un sat mic şi liniştit, cu mulţi copii, un sat în care oamenii trăiau destul de bine fiind aproape de oraş şi muncind acolo. Casa de acolo era o casă bătrânească, unde ei nu veneau prea des, din cauza solicitărilor foarte mari venite din partea patronilor restaurantului unde lucra bunica. Era unul dintre cele mai prestigioase restaurante din judeţ, iar asta datorită

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 mâncărurilor delicioase gătite cu drag de bunica sa, şeful bucătar. Bunicul ar fi putut să stea tot timpul acolo, însă nu voia cu nici un chip. Aerul de ţară i-ar fi făcut bine, iar mişcarea prin curte i-ar fi înzdrăvenit cât de cat piciorul drept, la care fusese operat de atâtea ori. Când era tânăr, lucra la schelă, la extracţia petrolulului dintr-o localitate învecinată. Într-o zi, în timp ce încerca să repare o sondă înţepenită de rugină, o piesă de o greutate mare i-a căzut pe picior. A avut nevoie de trei operaţii pentru a putea merge din nou, deşi greoi, obosind repede. Cu timpul acesta s-a apucat de băut. Tot timpul are la marginea patului sticla de vin sau de bere, iar pe noptieră pachetul de ţigări. Nu poate trăi fără ele, din cauza lor, au fost mereu săraci, iar el a devenit un schelet. Nu pune gura pe mâncare cu săptămânile, dar când se îmbată şi este soţia sa acasă, urlă că îl ţine nemâncat. Mâncarea, însă, se strică în frigider. Iar când îi aduce farfuria chiar în pat, nu vrea să mănânce. Acesta a fost om. A fost frumos, inteligent, a citit o mulţime de cărţi, ştie tot Luceafărul şi o mulţime de alte lucruri din toate domeniile, ar fi putut deveni un profesor renumit la orice materie, a muncit la viaţa sa. Dar acum, acum este doar un schelet beţivan, care după ce şi-a gonit copiii de acasă de cum au împlinit 18 ani, continuă să o distrugă psihic pe biata sa soţie care munceşte şi în plus pentru a câştiga un ban. Un ban băut, unul fumat, şi asta este leafa ei. Nu au reuşit să realizeze nimic în viaţă. Pensia lui de handicapat o dă pe tablouri, cărţi, ceasuri şi bibelouri, în loc să pună deoparte câţiva bănuţi, pentru când or avea nevoie, sau pentru a achiziţiona ceva de care să se folosească în casă. Fiind o casă veche şi nu prea locuită, deteriorările suferite din cauza timpului şi vremii sunt mari, vizibile. Păcat că nu are nimeni grija de ea, căci în urmă cu mult timp, când mama sa era micuţă, lucrurile stăteau altfel. Era o casă mare şi îngrijită, care din stradă se vedea superb. Florile de luleaua turcului, trandafirii căţărători şi iedera acopereau geamurile prispei, oferind răcoare şi formând o perdea splendidă împotriva razelor aspre ale soarelui pentru muşcatele din ghivecele de pe pervaz. Bolţile aleilor susţineau cu greu viţade-vie ai cărei curpeni mari, cu boabe grase atârnau leneş în fiecare toamnă. Vinul din acei struguri, dar şi ţuica de pere făcută de străbunicul erau foarte aromate, iar păstrate mai mult timp, deveneau pure băuturi, şampanie şi vodkă. Acum, părul cel falnic s-a uscat, iar pe ici pe colo se zăreşte câte o intenţie de strugure. Aleile sunt nemăturate şi nici urmă de flori în straturi în afară de nişte lujeri uscaţi de la un bujor. Un bujor ale cărui flori spumoase atingeau pământul de greutate înainte. Mămica împreună cu fratele său îşi petreceau majoritatea timpului acolo. Fiind fratele cel mare, când a crescut şi s-a însurat, a primit casa tatălui său, care se află chiar lângă frumoasa casă a mamei sale. Nu era la fel de mare şi de frumoasă, dar devenise a lor. Nu după mult timp, soţia sa i-a dăruit un băieţel, care era doar cu un an mai mare decât fetiţa surorii lui. Acum, fiind mari, cei doi verişori ieşeau mereu seara în sat şi se distrau cu alţi băieţi şi fete. (Fragment din nuvela Zile de dor)

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

12.

Amintiri cu nod în gât – autor Luminița Potîrniche

M-am trezit că locuiam pe strada Dumitru Chicuş la numărul 30. Asta nu înseamnă că mă şi născusem acolo. Cică aveam un an şi ceva când părinţii mei şi cu mine am devenit rezidenţi în locul acela care pentru mine a devenit un întreg univers pentru următorii 8 ani, poate şi pentru astăzi. Până pe la 5-6 ani lumea mea cuprindea doar curtea noastră şi cele două alăturate, una de-a dreapta şi una de-a stânga, nu ştiu nici acum care era 28 şi care 32. Oricum, numere pare, aflate pe aceeaşi parte a străzii. O stradă plină de castani, de oţeţari şi de duzi. Şi de nostalgie. În timpul acela s-a consumat toată fericirea mea pe acest pământ. Sunt oameni care visează în momente de cumpănă că dau bacalaureatul, că urcă scări fără sfârşit sau cad în gol, fără aripi. Eu visez, din când în când, că locuiesc din nou pe strada Dumitru Chicuş la nr. 30 şi sunt fericită. Şi nici nu era mare lucru. Ce-mi amintesc cel mai bine e o perioadă cuprinsă între 1964 şi 1972, când am plecat de acolo, mutându-ne, ca tot omul normal şi iubitor de progres, la bloc, într-un bloc cenuşiu, desigur, într-un cartier la fel de cenuşiu, având vecini de toate nuanţele de cenuşiu. Dar, înainte de tot acest cenuşiu, se află o perioadă cu gust, miros şi culori intense. O casă mare şi nu îndeajuns de mobilată, unde mereu era loc de câteceva ce nu aveam. O casa lungă, pe dreapta, împărţită în apartamente, noi eram în al treilea de la poartă. Poarta era verde, oarbă, cu mâner culisant, ruginit. Cam cât de lată era poarta atât era şi curtea de lungă, îngustă ca un gang ce se prelungea până unde se termina casa aceea ca un tren cu mai multe vagoane dar care stătea pe loc, nu mergea. Dar, acolo unde ajungea curtea era o altă poveste, o altă dimensiune, un alt mister. Acolo era un tărâm al magaziilor şubrede din lemn putrezit ce se sprijineau şui, unele pe altele să-şi ţină de cald. Nimeni nu ştia cce se află înăuntru numai ca aveau toate lacăte. De acolo apăreau pisicile cu pui noi, ducându-i în gură, unul câte unul; deci era o maternitate clandestina pentru zecile de pisici ce coabitau cu noi fără să plătească chirie la spaţiul locativ şi fără repartiţie. Tot fundalul dilatat al curţii noastre era plin de râme după care tata săpa necontenit când avea liber de la servici. Cred că era un pretext. Probabil tata căuta o comoară pe care n-a găsit-o niciodata. La aceste sesiuni arheologice participam şi eu, deşi aveam o mare aversiune pentru fiinţele viermuitoare cu care se umpleau borcanele tatei, negre, albe, roşii, reci şi neliniştite, ce tot dădeau să evadeze şi să mă atingă. Brr....ce amintire mi-am găsit şi eu....Dar, culmea curajului şi a pasiunii pentru inedit, săpam şi eu, nu-mi amintesc cu ce, sperând să găsesc niscaiva artegacte deoarece vechime, bune să le duc la Muzeul de Istorie. To ce-am găsit a fost un flacon de parfum, probabil, dintr-un porţelan albastru – închis, fără

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 capac dar plin ochi cu pământ şi care eu îmi imaginam că-l folosise măcar o doamnă de pe timpul Elenei Cuza, o cocheta care zăcea şi ea probabil undeva, una cu pământul ca şi recipientul cu pricina şi la fel de uitată şi de inutilă. Trecând peste râme, curtea era un univers binevoitor, plin de pace şi de poveşti de viaţă trăite nu auzite. Vecinii noştrii erau dintre cei mai obişnuiţi, dar cu poveşti! Cam era vremea poveştilor, televizor am avut abia in clasa a III – a. În 1969 am intrat în clasa I, omul păşise pe lună şi era lait – motivul inaugurării de an şcolar, iar noi nu aveam televizor. Dar văzusem aselenizarea la nişte cunoscuţi de-ai mamei, la o stradă distanţă. Televizorul se afla într-o cameră în care nu se făcea focul iar noi, spectatorii, priveam prin sticla unei uşi, dintr-un hol de la o oarece căldură, ecranul cât o palmă. Era un pas imens pentru omenire şi pentru noi, de bună – seamă. Îmi amintesc, familia se numea Bucă, era un fotograf evreu cu mulţi copii ce-şi schimbase numele de teama persecuţiilor. La scurt timp au emigrat în Statele Unite şi scriau scrisori melodramatice vecinilor că vor să se întoarcă ca să sărute măcar pământul ţării. Deh, probabil în Statele Unite găsiseră condiţii şi mai proaste, ne gândeam noi. A, uitasem, invazia din 1968 o văzusem la vecinul nostru de la primul apartament, un domn Manole, văduv; plecase apoi la o doamnă, în locul lui aducându-şi sora măritată în Ardeal, o femeie ce avusese 11 copii. În timpul acela, unul dintre ei era comandantul Gărzii de onoare a lui Ceauşescu care dădea onorul la plecări, veniri, vizite, altul era şeful Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu. Iar această familie, într-o cumplită sărăcie, se ducea prin vecini să-şi vadă feciorul dându-i onorul lui Ceauşescu. Mândria aceasta le ţinea şi de frig şi de foame. Restul, e altă poveste. Aveam vecine două doamne eveice, mari iubitoare de pisici. Pisicile cu care era curtea plină purtau numele inamicilor Israelului de la acel timp. Dar, aveam şi noi câteva preferate, de obicei gri. Acolo se năşteau pisici gri. Unele mai vomitau prin casă când ceda mama rugăminţilor mele şi le primea la căldură. Făceau indigestie sau era doar stresul unui comfort neobişnuit pentru ele şi ajungeau tot afară, eu primeam mustrări. Pe afară răceau, boleau. De atunci ştiu cum tuşesc pisicile. Să ştiţi că o fac foarte omeneşte. O, dar ce bine era! Seara se umplea văzduhul de miros de lampă de gătit stinsă, un miros, pe care mama nu-l suporta, zicea că e miros de sărăcie. Noi, de bine de rău, aveam butelie de aragaz şi un reşou cu două ochiuri, apoi aragaz. Dar eu adoram acel miros, nu ştiu de ce. Făceam a rău, îmi zicea mama. Era vorba ei pentru multe din obiceiurile mele. De exemplu, pentru obiceiul de a plânge seara. Aş putea spune că mă lovea o tristeţe vesperală imediat ce se însera, mai ales când era spre toamnă, tata era la servici, mama aprindea veioza, dădea drumu la radio şi asculta o piesă radiofonic şi cosea, lucra macramé cu care umpluse Palestina, acolo unde plecau sau de unde veneau toţi vecinii noştrii de prin jur. Şi eu începeam să plâng, de fapt era o jale ce mă cuprindea şi mă înghiţea, fără motiv. Se mai auzea şi câte un câine prin vecini. De atunci, datează, cred şi frica mea faţă de prietenul omului. Mama mă suporta cât putea şi ea şi trecea la măsuri. Îmi spunea că fac a rău, că „fac

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 de capul ei”, probabil eram un fel de cucuvea care prevesteam rele. De fapt, cred, am fost doar un copil depresiv. Apogeul acestor crize de plâns era atunci când mă gândeam că într-o bună zi, mama va muri şi, numai gândul că va trebui să trăiesc vreodată fără ea mă făcea să plâng cu sughiţuri. Asta se întâmpla, uneori, tot seara. Ziua mă întorceam la cele vesele, curtea se anima, strada atât cât se ghicea pentru că era delicat să mă duc la poartă, pe furiş, deasemenea. Strada, n-am cum să uit, era pavată cu piatră cubică. Pe atunci treceau şi maşini dar şi căruţe, în egală măsură. Căruţele puteau fi trase de cai sau de boi, după preferinţă. Cărau lemne, geamuri, carbune. Tot timpul cinva striga că vinde ceva, nu-mi amintesc dacă erau si cumpărători. Treceau ţigănci strigând că vînd mure, mureleeee, apoi geamgii strigau cât îi ţineau plămânii, geam pur, geamurileee, apoi cei ce cositoreau vase, care dădeau oale contra unor haine vechi. De îi scăpai în curte puteai să te alegi şi jefuit şi cu oalele sparte. Apoi cei ce spoiau cazane, aurari care-şi puneau meşteşugul la picioarele tale, imediat făureau ceva pe o nicovală minusculă, sub ochii tăi. Dacă stau bine să mă gândesc, erau foarte multe meserii itinerante, serviciile ţi se ofereau la domiciliu. Era o mare ofertă, la îndemână de tot. Doar după coşar trebuia să umblii tu să-l întâlneşti. De recunoscut îl recunoşteai imediat după sobrietate şi look. Dar el, cred, era singurul care nu striga. Strada era foarte cosmopolită. Vecinii erau în mare majoritate evrei, greci, urmau ţiganii, aromânii. Vis – a- vis era un centru de primire a sticlelor şi borcanelor goale unde lumea mai socializa, mai schimba impresii. La două case de noi era şcoala, acolo unde am mers şi eu 3 ani. Şcoala avea un nume evreiesc, fusese cândva cu ştaif, acum prea strâmtă, cu săli de clasă ce dădeau din unele în altele. Seara, funcţiona o comisie de împăciuire unde împricinaţii puteau să cadă de acord, un fel de mediere de astăzi. Deci, nimic nou sub soare. Vis – a – vis de şcoală, stătea bătrâna care umplea bors, numele ei era Floricel, Dumnezeu s-o odihnească! Umplea borş şi creştea pisici nu ştiu unde era legătura. Dar faptul că era o activitate lipsită de igienă era o realitate. Toată lumea ştia că pe butoaiele de borş dorm pisicile dar toţi cumpărau de la ea. De fapt, ce să ne mai mirăm! Cred că tot de pe atunci nu am mai văzut bragă. Mama mă dezgustase de asta povestindu-mi cum se mai îneacă câte un şobolan în lichidul tulbure. Pe aceeaşi parte cu şcoala, tot la vreo două case, toate erau din doi în doi, era piaţa de păsări. Acolo găseai de toate, păsări vii ce făceau mare larmă, iepuraşi, peşti de acvariu. Pe atunci nu exista moda câinilor de companie şi lipsea acest sortiment. Mă duceau ai mei duminica să mă joc, să mă bucur sau să mă întristez. Şi acum aud ţipătul strident al iepurilor mici, speriaţi de lumea înconjurătoare care venea peste ei. Nu era bună vecinătatea cu piaţa asta de vietăţi. Îmi amintesc cum au cumpărat bieţii mei părinţi nişte pui de porumbel, cu caş la gură. Cum i-am jelit, cum am refuzat să mănânc, cum mi-i amintesc şi acum. Aveau nişte ochi rotunzi şi negri şi refuzau să fie mâncaţi.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Copilărie, amestec de stări, de senzaţii. Atunci am lovit o pisică în cap cu un băţ, nu ştiu de ce. Aud sunetul acela de ţeastă, pisica m-a privit cu nişte ochi uimiţi şi mustrători. E o vinovăţie ce încă o port. De neînţeles, iubeam pisicile. Le iubesc şi acum. Curtea noastră era plină de melci linax, fără cochilie. Sălăşluiau în beciul adânc de sub casă, refolosit, umed. Dimineaţa găseam urmele lor albe, băloase, pe uşi, pe geamuri, pe pereţi. Era modul lor de a coabita cu noi, ne lăsau semne că există într-o realitate paralelă, sub noi. Pe noi ne dezgustau până într-o zi când cineva de la spaţiul locativ a venit şi a turnat ciment prin aerisirea beciului, zidând şi colocatarii fără drepturi acolo. Casa a făcut igrasie. A fost blestemul melcilor, probabil. Pe pereţi apăreau pete ca nişte icoane de şfinţi. Mama văruia compulsiv şi petele apăreau din nou şi din nou. Mama văruia şi tata făcea somiere pentru cei mai puţin înstăriţi, când avea comenzi. Om cu şcoala dar cu o bună manualitate, construia de la zero paturi pe rame de lemn. Punea arcuri, lega sfori, apoi zegras , iarbă de mare. Acoperea totul cu un creton colorat, ieftin şi bătea cuie, multe cuie. Unele peste degete. Când tata tăia cu bomfaierul mă punea să ţin de lemn, după ce dădea semn cu un creion de tâmplărie ţinut întodeauna după ureche. Între buze ţinea, neaparat un cui. Mie niciodată nu-mi plăcea să ţin, să aduc, să dau, să iau, să ceva pe acolo. Eu aveam treabă să fug la Viorica, prietena mea cu doi ani mai mare care locuia în curtea alăturată. Pentru ea o minţeam chiar şi pe mama. Cu preţul boccelei. Reacţia mamei era să-mi facă o bocceluţă şi să spună că mă dă de suflet să fiu copilul Vioricăi pentru că n-o ascult. Şi eu plângeam cu jale că Viorica era şi ea doar o fetiţă cu doi ani mai mare şi n-ar fi putut să mă crească. Plângeam pentru Viorica nu pentru mine. Mama mă graţia, eu promiteam că nu mă mai duc pe ascuns în curtea vecină, apoi uitam. Viorica era o copilă orfană de mamă, tatăl său era militar şi rămăsese văduv cu doi copii. Se recăsătorise şi adusese o doamnă care o persecuta pe Viorica mea. Mi se părea nedrept că Viorica cea orfană să trebuiască să mă ia şi pe mine să mă crească. Dar, mama glumea. Ea mai avea puterea să mai şi glumească între toate zilele ei pline de nemulţumiri, probabil. Acum developez eu aceste lucruri când am început să semăn cu mama. Tot de atunci, din anii aceia, mi-a rămas gustul sălciu al asfinţitului, când lumina pare indecisă şi ţi se pune un nod în gât şi-ţi vine să plângi. Doar că acum numai pot plânge. Mama pe atunci plângea si ea, din când în când, fără s-o vadă nimeni. Şi, apoi, se făcea iar dimineaţă, viaţa devenea iar luminoasă sau doar aşa părea, în casa noastră de pe Dumitru Chicuş, nr. 30.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 13.

Surogat – autor Anca – Simona Trăistaru Preludiu:

Cea care scrie aceste rânduri este decompensată – în sensul psihiatric al cuvântului – adică, ceva, orice, altceva s-a întâmplat, iar ei tot ce i-a mai rămas este scrisul – scrisul sau săritul în gol. Dacă toată viața voastră a fost un carusel de optimism, opriți-vă aici – n-aveți ce afla mai departe!

Capitolul 1:

Cea mai recentă „achiziție” a mea a fost un bărbat din spitalul local de psihiatrie în care m-am dus benevol să mă internez. După ce aparținătorii noștri legali au semnat niște hârtii pe la spital, am plecat la mare cu el – măcar am văzut marea, pe anul respectiv (da, domnilor psihanaliști, veți spune că este vorba de raționalizare!) Cât timp am avut bani, ne-am înțeles bine, ne purtam ca un cuplu, în toate sensurile cuvântului – cu o mică excepție, eu calculam 162=256, chiar atunci când mă penetra. E o obișnuință mai veche de-a mea, de când iau oarecare pastile care îmi limpezesc gândurile, dar nu și organele genitale. (Paranteză: E greu să scrii un jurnal retrospectiv – stările sunt asemenea sinusoidalei care îmi caracterizează boala, dar, la urma urmei, nimic nu-i imposibil – rezultatul, pe măsura afecțiunii – n-am de gând să vorbesc despre societatea care stigmatizează, despre corupția din spitalele de psihiatrie, ci pur și simplu despre mine, în divorț cu socialul spre scopul de a mă sălbătici și mai mult și mai intens) (Altă paranteză: nu, nu-mi doresc sănătatea psihică, pentru că este calculată gaussian - aici, dragi ingineri, vă invit să mai deschideți unul din cursurile voastre de la facultate, pe care doar praful îl mai citește; reveninind, nu, nu mi-o doresc pentru că lumii pe care corporatismul, societatății de consum o construiește prin mascarada de nevoi artificiale pe care le induce, nu-i voi mai aparține niciodată. Am grijă să o neg, să o forclud până la catharsis-ul prin creație, singurătate și reverie)

Capitolul 2: Ziceam ceva de reverie. Haideți să vă povestesc despre cei mai frumoși nouă ani din viața mea. Eram tot pe pastile, dar în fiecare seară aveam grijă să repet cu meticulozitate un

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 prenume masculin până când vocalele plecau cu sorcova, iar consoanele nu se mai potriveau între ele. Din serile acelea, am o adevărată alergie la acest prenume, pe care-l poartă ca pe un stindard. Fie ca el să fie învingătorul, căci lumea asta flagelată n-ar cunoaște conceptul de „învins”, dacă n-ar exista cel de „învingător”. Într-o competiție acerbă, doar învingătorii supraviețuiesc și se hrănesc cu leșurile pe cadavrele celor pe care au călcat. Dar asta a spuso Darwin înaintea mea și merită un Nobel post-mortem pentru spiritul vizionar. Cum a început aceput povestea acestui prenume masculin? Foarte simplu: un complex de virgină și un organ sexual masculin – conta mai puțin organul, trebuia să aibă prelungire de zeu. Mi-l amintesc timid, avea el o oarecare obsesie pentru Jim Morrison, își mai stingea, în stări psihedelice, țigările pe mână – un zeu mai coborât printre muritoarele nef.....nici că aș fi putut găsi. Vorbeam una alta, preponderent despre muzică (eu – afonă, el – inițiat) prin pauzele furate din indulgența profesorilor și, chiar și acum , după nouă ani, zâmbetul lui m-ar face să-mi mușc oasele până iese materie cenușie, pe care s-o înnod între noi doi, ca pe un ștreang care să fie al nostru și să ne ducă în mormânt împreună V-am spus că până aici, am mințit? La o analiză mai lucidă, zâmbetul lui, întreținut de mătușa-stomatolog mă aduce la temperatura de 35 Celsius. Dar nu pot să nu-i fiu recunoscătoare pentru cei nouă ani (asta ar veni o treime din viața mea) care mi-au dat continuitate și sens, continuitate și nebunie – pe care, oricând aș lua-o de la capăt, fără să schimb un si bemol din erotomania mea. Faptele încep să se succeadă cu o velocitate greu de imaginat...patul, nimfomania mea, teama lui, o minciună prietenească, am uitat să subliniez TEAMA LUI – la urma urmei, era un copil în clasa a XII-a, pe care numai norocul l-a ajutat să ia bac-ul cu o erotomană ca mine pe urmele lui, fuga lui într-un alt oraș - de nebune trebuie să te ferești! Pentru mine, a urmat un mediocru, cu care eram gata-gata să mă mărit la 19 ani. Ce bine mi-ar fi stat acum cu o cireadă de plozi ca atașamente! Ceva, care alternează în cel mai instabil echilibru mi-a dat un episod psihotic – cu tot arsenalul de halucinații și apoi, o depresie majoră.

Capitolul 3: Eram într-o dimineață, învățam (cică, episodul depresiv era în ameliorare) și telefonul sună: același prenume masculin, aceeași voce psihedelică, același el. Nu știu ce mi-a spus. Am aflat mai târziu că se întorsese în oraș. Într-o noapte de vară, ne-am întânit. Era același alcoolic de care mă îndrăgostisem ireversibil. Zâmbetul lui m-a făcut, peste vreo trei săptămâni să semnez hârtiile că sunt de acord cu același spital de psihiatrie. Am ieșit și de acolo. Ne întâlnim din nou. Are grijă să golească bere după bere, după care mă invită – ca și cum aș fi avut nevoie de vreo invitație – la el acasă.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 O imagine mai îmi revine în minte în serile de insomnie: Stăteam întinsă, dezbrăcată pe un scrin vechi, în timp ce el mă penetra. La un moment dat am amețit. Poate asta înseamnă orgasmul. Altă amintire mai recentă, nu am! Spre dimineață, am adormit pe jos...mobilă n-avea, își renova casa. A trebuit să spargem geamul de la sugragerie ca să putem ieși din cameră. S-a dus la baie și deși mă înțepau cioburile făcute yo-yo sub fund, l-am primit încă o dată. Când într-un final a adormit, m-a luat în brațe așa cum ar fi făcut-o dacă m-ar fi iubit. Era momentul perfect să-l rănesc. I-am spus sec că trebuie să plec. N-a obiectat. Ce e mai crud din toate cele relatate este că nu mi s-au întâmplat mie, ci uneia care merge, vorbește și se poartă ca mine. Cu alte cuvinte, CINE SUNT EU? Oare am rămas în casa nemobilată, captivă în sufrageria lui și el captiv în liberatatea pe care i-am acordat-o în perioadele care au urmat? De ce se întorsese..instinct vital, sau o psihopată cum nu va mai găsi alta care să-l iubească până la spitalul de psihiatrie și înapoi. Vedeți voi, asta e iubirea, nu „da”-urile spuse cu grimasa nopții nunții întipărite pe un chip inexpresiv la altar. Asta e iubirea, singurătatea și refuzul categoric al oricărui surogat social. Nu mai aveam ce face cu societatea, dacă nu-l aveam pe el. Și am continuat să-l aștept – dar de data asta în liniște – aparent în societate; în esență prin forcluderea a tot ceea ce însemna societate. Atunci, acum nouă ani, am spus „NU” unei lumi care fără el nu e completă.

Au, mă doare! Mă doare că scriind toate acestea, devin o mașină...toate trăirile s-au dus, a rămas un „eu” golit de sens, care n-are altceva de făcut decât să se consoleze cu nebunul de la mare. A rămas o jucărie yo-yo care nu mai are unde să se întoarcă. Vorba cântecului: „privește înainte și urăște ce vezi”. Sau mai degrabă „privește-l din spate și fă ca zâmbetul lui să-i sclipească din nou în reflexia din sufletul tău”. L-am lăsat să plece, n-am avut încredere în mine atunci când eram obsedată/erotomană, iar eu am rămas fără ruminațiile din fiecare noapte, fără visele frumoase, fără oglinda din care el mă privea când acuzator, când plin de dorință. Îl vreau înapoi, îmi vreau nopțile de scenarii înapoi, îmi vreau sensul înapoi; căci atunci când voi pune punct acestei scrieri, pretextul de a mai trăi se va fi încheiat. Nu mă sinucid pentru că el ar fi făcut ceva, ci pentru că eu l-am eliberat din cătușele ombilicale care ne legau, i-am redat aparența normalității mele, l-am ăsat să plece și o dată cu el, m-am lăsat pe mine pe marginea prăpastiei și a travaliului de doliu. Căci, orice ar spune Freud, acesta este adevăratul travaliu de doliu...solitudinea în care nu mai ai niciun lemn de care să te agăți, el nu mai e în imginația mea bolnavă; eu nu mai sunt decât o gnomidă care și-a pierdut ceeea ce o întregea, îi oferea material pentru travaliul oniric. Pentru asta am trăit, pentru asta o să mor!

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Capitolul 4: Așa cum a murit și ea. Aș numi-o cea mai bună prietenă a mea, dar pentru un depresiv, cuvântul „prieten” a dispărut din DEX-ul personal. Ea, fie-i țărâna ușoară, a murit din cauza mea. A propos, de aici, încep să spun adevărul! Să fiu mai succintă, i-am dorit moartea și, după o lună, ea moare. După încă alți câțiva ani, mă culc cu logodnicul ei. Îi devenisem clonă, cu tot arsenalul de drame, îmi mai lipsea puțină inteligență și aș fi fost ea – metempsihozată. Bineînțeles că prietenul ei nu se putea refuza, ce fusese al ei, trebuia să fie și al meu! Aici e deznodământul. Port două culpe la activ și un minus în faza REM a somnulului. Cine-mi va oferi un surogat pe măsura lui...dar de câte ori poți fenta realitatea, de câte ori poți iubi într-o lume care îți permite orice, mai puțin iubirea? Mi-au mai rămas pastilele colorate și vreo trei luni de somn încontinuu: „se va liniști”, a spus psihiatrul. Către liniște!

Postludiu

Ce e ciudat e că nu-l mai visez pe el, o visez pe ea; niciodată moartă, întotdeauna făcând ceva ce numai un romancier ce a cunoscut-o ar putea-o descrie în adevăratul ei ...orice cuvânt dispare, când e vorba de ea. Într-o zi mă voi duce la mormântul ei și lumea se va fi sfârșit...lumea întreagă, căci, în continuare atee – mecanismul de defensă care mă ține la limita normalității – acel Dumnezeu, care o singură dată mi-a ascultat dorințele, va avea grijă să corecteze tot ce a sădit...va distruge o lume întreagă și o va numi pe ea în locul Lui. Ea va fi un Dumnezeu ce într-adevăr, va ști să discearnă și va aduce o nouă ordine socială, după criterii arbitrare, dar elevate. Ea ura ignoranța și oamenii slabi, va avea grijă ca acestea să dispară așa cum a făcut Hitler cu evreii și lumea va fi mai bună sub orânduirea ei. Poate de aceea a plecat, a absentat, numai cât să se-ntoarcă cu un sceptru al justiției și al cărților și muzicii bune pe care le devora cu aceeași intensitate cu care își devora prietenii.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 14.

Regăsirea – autor Irina Jelea Clasa a IX-a Colegiului Naţional "Al.D.Ghica", Alexandria, Teleorman

În umbră, în obscuritatea aerului rarefiat şi în mod inevitabil privat de necesarele cuvinte omeneşti, înlocuite de praf care umblă anemic, în straturi groase, pe mobilierul pătat, din lemn de trandafir, cioplit cu atenţie, făcut la comandă, pe vremea în care rafinamentul nu era doar o vorbă în vânt, o mişcare se întrezărea de la geamul ciobit într-o parte, ascuţind efectul morbid pe care sufrageria îl emana deja întru totul. Dacă un om străin Bucureştiului ar fi trecut pe lângă locuinţa aparent abandonată şi s-ar fi uitat pe geam, ar fi crezut că un om fără casă şi-a găsit adăpostul pentru iarna aceasta. Bineînţeles, oamenii oraşului cunosc situaţia, şi ştiu că nu este vorba de oricare vagabond, pentru că nu este unul să nu ştie cine anume locuieşte acolo şi de ce trecut incredibil a avut parte persoana în cauză. Bătrânul îşi începuse ziua cu un pahar de vin roşu de calitate, continuând să mărească doza la o sticlă, apoi la a două. În momentul de faţă, roşul vinului pălea în comparaţie cu faţa ridată a acestuia şi culoarea stridentă vineţie pe care o avea. Ochii îi erau întredeschişi, albastrul pur ce odată îl făcuse un domn irezistibil, devenise acum unul spălăcit, murdar. Respiraţia, grea şi plină de intonaţiile unui fumător veritabil, se târa în aerul sufrageriei, înfăşura plapuma odată albă, un strat superior de protecţie împotriva lumii de afară. Izolat… Izolat stătea domnul, poreclit Leopardul, din pricina personalităţii fioroase de felină, galant poet boem şi renumit, burlac fermecător şi răpitor de inimi. Ce-ar fi râs lumea să vadă cum a ajuns leopardul neînfricat… Simţi umezeală. Se trezi brusc şi pipăi cearşaful cu mâini tremurânde, deschizând ochii larg atunci când nuanţa de roşu i se întipări pe retină. Se gândi că acela era sfârşitul. Avea să moară singur, în apartamentul infect în care trăia. Se terminase totul. Toată viaţa lui frumoasă, sfârşită într-un mod atât de hidos. Lacrimile îl cuprinseră, şi sughiţuri deznădăjduite îi scuturau umerii, iar mâinile, tot tremurânde, strângeau costumul antic pe care îl purta câteodată, să-şi amintească de vremurile trecute. Mizeria îi umbla prin conştiinţă. Se simţea mai mizer ca un vagabond fără nume, uitat pe stradă. Se scălda în apele senilităţii şi îşi dorea cu disperare ca timpul să-l cruţe şi să se întoarcă la el, ca în mâinile lui să se afle din nou răsfirat Universul, iar lumea să-i fie din nou la picioare. Frica de moarte îl înfăşură într-o pătură de gheaţă, făcându-l să se cutremure cu toată fiinţa. Tot ce a trăit, tot ce a visat, tot ce a sperat, duse de ani şi de bătrâneţea virală de care s-a molipsit de la celelalte personaje mizerabile care au distrus piesa de teatru a zeilor scrisă special pentru el, aşa numita perfecţiune întruchipată.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Printre lacrimi, văzu paharul trântit peste noapte, gol. Covorul, însă, nu trăda niciun semn al vinului vărsat. Şi, deodată, totul avea sens. Cel de sus îl cruţase cu siguranţă. Nu era sânge ceea ce el vedea pe plapumă, era vinul paharului cu care a adormit noaptea trecută în mână. Uşurat şi mahmur, se ridică încet de pe canapea, cu ajutorul bastonului. Parcurge distanţa plină de obstacole şi gunoaie fără sens aruncate în diferite locuri ale podelei, până la baie, trece nonşalant pe lângă chiuveta ce susţinea grandioasa oglindă cumpărată evident în vremuri mai bune, îşi dă jos costumul cu un miros pregnant de aer stătut, apoi intră cu greu în cadă şi se spălă. Îmbrăcat din nou, îşi strânse tot curajul şi se uită în oglindă. Ce se alesese de el oare? Reflecţia, o mărturie mincinoasă a imaginii sale, se holba cu ochi mâhniţi, cu ochi nemiloşi, cu ochi flămânzi după privirile pline de admiraţie de altădată. Oglinda aurită, care l-a văzut în toată splendoarea mândră de acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani, parcă râdea în sec la imaginea afişată. Stătu acolo, urmărind fiecare trăsătură zbârcită a tânărului de altădată. Stătu un ceas aproape, până când, furios, nu mai putu suporta să fie faţă în faţă cu prezentul. Mânia îi ajunse la inimă, iar palpitaţiile îi dădură impulsul de a-şi căuta pastilele prescrise de doctor. Oare de când nu se mai schimbase de costum? Oare de când nu se mai spălase? Şi de când stătea în sufragerie? Încercă din răsputeri, încruntându-şi sprâncenele negre, să-şi amintească. Nu putu. Tot ce ştia era că viaţa i se dusese de râpă acum mulţi ani. Avusese totul. Zâmbi, cu capul înclinat şi cu pielea feţei făcând şi mai multe cute. Totul. Şi acum stătea, aşteptând să moară într-o casă pustie. După ce ultima carte a fost asaltată de critici şi numită de aceştia „Declinul Marelui Leopard”, s-a izolat complet de lume. Telefonul suna încontinuu, şi îşi amintea cât de încrezător îşi spunea că au să-l caute disperaţi până când va fi recunoscut drept ce era de fapt: un scriitor briliant, cu o viziune inimaginabilă şi cu o carieră splendidă. În cele din urmă, telefonul a încetat să mai sune. Zi după zi în care l-a ignorat cu un zâmbet ştiutor, triumfător, zgomotele monotone şi repetitive au încetat. Nimănui nu i-a mai păsat. Ajunse în dormitor. Era clar că nu mai fusese aici de ceva vreme. Patul, nefăcut, era plin de hainele dulapului rasturnat, iar toate carţile erau împrăştiate. Unele pagini erau chiar rupte. Undeva, în colţ, o ramă spartă încadra o faţă rotundă, a unei femei ce zâmbea provocator şi jucăuş în acelaşi timp. O femeie cu forme pline, cu bucle blonde răsfirate pe faţă. O femeie cu nas mare, cârn şi pistruiat, şi cu ochi veseli dar misterioşi şi blânzi. O femeie pe care el, după atâţia ani, o iubea cu ardoare. Se lăsă în genunchi, pentru a aduna cioburile, şi începe să plângă pe neaşteptate. Mai devreme a crezut că avea să moară. Că nu mai aveă să-i vadă chipul, că nu va mai putea să-i şoptească ce ar fi vrut să-i spună de la început. În tinereţe nu ar fi plâns niciodată aşa, mai ales pentru o femeie. Pentru prima dată realiza cât de mult l-a schimbat. Îşi aminti cum s-au întâlnit, în barul în care-şi celebra primul succes major al unei lansări de carte, când el era numai un june încrezut, iar ea era deja o femeie în toată regula. În mod normal, nu i-ar fi acordat o a doua privire uneia ca ea, dar amicii de la bar au amintit toate persoanele cu influenţă şi arogante cărora singură le-a demonstrat că sângele nobil nu este neapărat un semn al inteligenţei. Era briliantă. Zâmbea cu o naturaleţe de înger şi era conştientă de acest lucru. O numeau „Babuinul” pe la spate, din cauza aspectului ei, dar o

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 respectau. Îşi dorea şi el o asemenea putere, să fie respectat, să fie ascultat şi admirat. Au trăit o perioadă de timp împreună. El o adora. O iubea atât de mult încât aproape o considera mai presus de propria fiinţă. Ea ştia ce fel de persoană este scriitorul iubitor de sine cu care s-a logodit, dar îl iubea mai ales pentru această aroganţă, pentru că, spre deosebire de alţii, credea ea, el aşa se născuse şi aşa a rămas. Ea a fost cel mai imperfect lucru din toată viaţa lui perfectă, dar a iubit-o mult, atât de intens că şi acum simte ardoarea. La despărţire, i-a reproşat neputinţa de a se adapta la cererile celor din jur şi s-a simţit jignit şi pustiit pe interior, dar nu a lăsat să se vadă. De câte ori nu a strâmbat din nas: „Eu nu voi fi niciodată ca alţii. Nu, asta nu vreau”. În cele din urmă, acest moft aparent trecător s-a transformat întro adevărată problemă. Nu-şi dorea o viaţă ca a celorlalţi, pentru că el era mai presus de toate acestea. Nici măcar acum nu simţea lipsa oamenilor, nu. Doar că dorea cu disperare să simtă din nou că oamenii îl admiră, aprobarea faptului că el, prin simpla existenţă, prin simplul gest de a respira, de a se mişca, era superior rasei umane. Rămase în camera plină de amintiri dureroase o vreme, închis în propria încăpăţânare şi rea-voinţă, până când îşi dorea atât de mult să o aibă la piept pe femeia iubită că ar fi făcut orice să scape de sentimentele necunoscute: vină, regret, părere de rău, dar cel mai mult, arzătorul dor al iubirii. În cele din urmă, cu fotografia în braţe, coborî în sufragerie. De la măreţul geam împânzit de insecte, oricine l-ar fi văzut pe acest om ar fi oftat şi şi-ar fi dat jos pălăria, în semn de respect, pentru că niciodată nu arătase mai aproape de moarte ca acum. Dar nu un om străin se holbează la silueta slăbănoagă din colţul camerei, ci un localnic, un tânăr puternic, în această lume meschină, un om lipsit de adăpost. Picioarele schilambice, dezgolite până la genunchi de pantalonii rupţi ai acestuia, tremurau la contactul cu frigul de-afară, se zgribuleau atinse profund, până în măduva oaselor uşurele. Singurul articol de îmbrăcăminte care se potrivea cu vremea necruţătoare de afară era căciula de lână pentru copii, dăruită de soţia unui comisar la care lucrase ca zidar, roşie, prăfuită de var, de anii înşiruiţi care au călcat-o în picioare. Pentru că da, în iernile fără scrupule petrecute pe străzile lăturalnice ale Bucureştiului, o căciulă cu ciucuraşi este un grozav mijloc de apărare împotriva frigului, mai ales când restul garderobei este alcătuită din haine subţiri, găurite şi văruite. „Într-un final”, râdea el câteodată, „praful în exces mai ţine şi de cald”. Respiraţia lui, caldă şi grăbită, lăsa aburi pe geamul care dădea în sufrageria voluminoasă, asemănătoare cu hainele sale în privinţa curăţeniei. Aburul îi ascundea o mare parte a feţei, deşi gâtul lung, subţire, pentru care oamenii îl numeau câteodată Girafa, nu ar fi putut fi ascuns. Strângea o hârtie la piept, aşa cum un copil îşi strânge cele mai dragi lucruri, cu o îndârjire inocentă, deşi nu mai era copil de mult timp. O freca între mâini, parcă să-i ţină de cald, parcă ar fi putut să dispară dacă frigul avea să ajungă la ea. Se uită în spate. Cuprins de speranţă, se întoarse, punând hârtia în buzunar, pregătit să ciocănească la uşa din faţă a casei. Urcă scările şi, ajuns la uşă, ciocăni tare. O dată. Aşteptă. De două ori. Aşteptă. De trei ori. Poate că a adormit. A patra oară un lacăt interior se auzi forţat şi ruginit. Tânărul nu putu să-şi stăpânească un zâmbet.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Faţa nervoasă a bătrânului, acum umflată şi roşie, se afişă în toată splendoarea terifiantă la uşă, şi dacă nu ar fi fost încă zi, subţirelul ar fi luat-o la fugă. Se uită la omul înalt, trecut prin viaţă, şi putea să vadă chipul frumos pe care l-a avut odată. Se simţi deodată chiar şi mai intimidat. Bătrânul aşteptă. Nu voia să aibă de-a face cu lumea. Vagabondul îşi şterse emoţionat mâinile transpirate pe rând de pantalonii murdari şi îi dădu apoi hârtia împăturită. Bătrânul o luă, înjură în barbă, şi, lăsând uşa întredeschisă, plecă după ochelari. Ajuns înapoi la uşă, cu ochelarii pe nas, citi cuvintele scrise pe foaia îngălbenită de timp: Leo al meu, Ştiu că n-ai să te înveţi minte fără o lecţie. Ai să-ţi trăieşti toată viaţa în mizerie, fiindcă nu te poţi bucura de ea fără oameni, iar oamenii, dragul meu, nu au nevoie de tine, nu. Tu ai nevoie de ei, şi trebuie să recunoşti asta. Mai ales fără mine. Bătrânul scoase un ţipăt înfundat. Ochii de cristal pentru care ea mereu spunea ca la iubit, larg deschişi, se umplură de lacrimi, recunoscând scrisul de mână oribil al logodnicei sale. Te-am iubit. „Şi eu te-am iubit. Încă te mai iubesc”, gândi el. Nu am dispărut. Nu am fugit de tine, pentru că, oricât de bizar ar suna acest lucru când e spus de mine, tu erai viaţa mea, iar eu a ta, şi eram fericiţi. Până acum, bătrânul plângea ca un copil, uitând de tânărul din faţa lui, ignorând frigul iernii care îi intra în casă, trecând peste mările şi oceanele care aparţineau propriei minţi. Copilul cu care ai primit această scrisoare este al tău. Al tău şi al meu, dar pentru că moaşa mi-a explicat riscul morţii la naştere, am scris această scrisoare, în speranţa că va ajunge la tine. A bănuit că era moartă. Într-o perioadă mai sumbră, spera că era moartă. Spera că nu exista femeia care l-ar fi cunoscut atât de bine şi nu s-ar fi întors la el. Însă vestea, anunţată chiar de ea, era acum şocantă. Ridică plin de dubii privirea la tânărul aflat la capătul disperării, neştiind ce să facă când îl văzuse pe bătrân plângând cu o expresie atât de demnă de milă, încât aproape începuse şi el să plângă. Ochii negri de căprioară erau ai ei. Şi nasul la fel. Însă putea să-şi vadă pomeţii şi buzele întipărite pe chipul omului din faţa sa. Citi mai departe, înmărmurit. După ceartă, orgoliul m-a făcut să nu vin înapoi. Îmi pare rău. Dar te rog, în calitate de iubită, în calitate de mamă a copilului tău, primeşte-l şi creşte-l bine, ajută-l să fie un om mai bun, mai umil şi mai cumpătat decât ignorantul său tată. Bătrânul dă să râdă, dar următorul rând îi captă atenţia. Iubeşte-l. Dacă ai ţinut vreodată la mine, dragule, acordă-i o şansă şi ai să vezi că e sânge din sângele tău. Cu drag, poreclita pe viaţă după a mea înfăţişare, Babuinul.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Bătrânul se zgâi la scrisul aproape ilizibil un sfert de ceas, în timp ce tânărul aşteptă, trecând prin diverse emoţii copleşitoare. „S-a terminat”, îşi zise bătrânul într-un sfârşit. Nu mai trebuia să se simtă singur, nu mai trebuia să-şi plângă de milă, nu mai avea nevoie de vin pentru a avea o însemnătate, nu. Acum, cineva, şi poate că acel cineva nu era femeia, dar era un preţios dar al acesteia. Era copilul lui. Al lui. Sânge din sângele lui. Il iubea. Frigul de afară se zbătea neîncetat, armonizându-se cu peisajul alb, pur. Un fior îl făcu pe tânăr să se cutremure, iar la această mişcare, bătrânul, trezit din transă, hotărât să îndeplinească cerinţa iubitei, să îşi iubească fiul până la moarte, îl îmbrăţişă strâns pe străinul din faţa lui. Schimbarea nu a avut loc atunci când a citit scrisoarea. Ea s-a desfăşurat cu ani înainte, când singurătatea i s-a instalat în suflet, în timp ce cheia unei alte lumi mai bune se afla în diferite orfelinate, cerşind de mâncare sau muncind pe bani puţini. Cheia lui la fericire. Când, în sfârşit, a fost îndeajuns de mare încât să-şi caute părinţii, tânărul s-a dus la primul orfelinat în care a fost plasat, şi a găsit depozitat un plic, cu acest bilet şi o adresă. Motivul pentru care pruncul nu a ajuns acum nouăsprezece ani la bătrân nu este cunoscut. Poate că soarta l-a salvat, într-adevăr, pe singuraticul poet. Încă în căldura sincerei şi disperatei dovezi de afecţiune a tatălui său, băiatul îşi înnoda la rândul lui braţele în jurul siluetei parentale pe care nu o avusese până atunci, mânjind costumul deschis la culoare al bătrânului cu praful şi mizeria străzii. Astfel, Leopardul şi-a căpătat petele.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

15.

Scutul – autor Dan David (Los Angeles)

- Spencer, poezia dumitale mi se pare extrem de interesantă. Are o construcţie curioasă, ciudată. Nu doar în conţinut, dar în special în formă. Este asemănătoare unui vârtej care se formează într-un vas plin cu lichid când acesta se scurge printr-un orificiu practicat la partea de jos. Ori ca imaginea unei galaxii spirale care se prăbuşeşte în centrul său înfometat de materie şi de lumină. Acolo este de fapt cheia întregii lucrări, care mi se dezvăluie în ultimele câteva versuri; de obicei foarte reuşite. După ce termin de citit un poem de-al dumitale se face parcă vid, întuneric, în jur şi am nevoie de câteva momente să mă dezmeticesc. Spencer Knight nu este un poet profesionist. Profesia sa este arheologia, în care de fapt străluceşte. Profesor la Institutul de Arheologie din „University of California din Los Angeles”, egiptolog renumit, m-a surprins plăcut participând la cursul meu de „creative writing” . ”Ei, mofturi de savant la a doua tinereţe sau la prima bătrâneţe, mai bine zis.”, mi-am zis. Spencer are în jur de cincizeci şi cinci de ani. E un tip calm, aşezat, cu mersul puţin legănat, nesigur. Poate şi din cauza înălţimii sale. Are peste doi metri. - Cum te strecori prin mormintele înguste ale faraonilor, profesore? l-am întrebat într-o zi, după ce ne-am cunoscut mai bine. Minte ordonată, în care se năştea mereu o gândire originală, surprinzătoare pentru cei din jur, Spencer mă uimea cu abilitatea sa de a creea construcţii ideatice şi verbale de o frumuseţe aparte. - Ei, în poezie este mai uşor decât în arheologie! mi-a afirmat la sfârşitul unui seminar în care analizam împreună cu grupul de studenţi un poem de-al arheologului. Nu i-am acordat atenţie imediat. Mi s-a părut a fi o afirmaţie formală, oarecum gratuită, cu care chiar dacă nu aveam argumentele pe care el le-ar fi putut avea, nu eram de acord. Peste vreo două săptămâni, nu uitasem încă afirmaţia lui care mă intrigase, l-am rugat să mi-o argumenteze. - Dacă ai răbdare profesore, ne adresam astfel unul altuia mai mult din obişnuinţă sau din convenţie socială într-o universitate celebră, decât ca o adresare de reverenţă între doi necunoscuţi, o să-ţi răspund printr-o poveste adevărată care are în ea şi răspunsul la întrebarea sau îndoiala ta. - Desigur, te ascult. - În primăvara trecută, prin mai, lucram la amenajarea unei noi expoziţii în muzeul

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 din campus. Fowler Museum, îl ştii. Tematica se referea la semnificaţia sistemelor de înscrisuri, de texte, de semne, în arta africană de-alungul timpului. Un subiect extrem de generos. Am lucrat mult timp în Egipt şi am devenit expert în descifrarea textelor hieroglifice aflate în mormintele antice din deşertul egiptean. Acordam aşadar asistenţă de specialitate muzeului în amenajarea noii expoziţii. Una dintre piesele centrale ale noii expoziţii era un splendid capac interior de sarcofag egiptean din perioada celei de a douăzeci şi una dinastii faraonice. Confecţionat din lemn, avea o vechime de circa trei mii de ani. Perfect întreţinută, piesa viu colorată şi lăcuită era în întregime acoperită cu texte religioase, imnuri adresate zeilor, fragmente din textele unor filozofi antici. Desigur, piesei i s-a rezervat poziţia centrală în galeriile labirintice ale expoziţiei. Piesa era protejată într-o carcasă din plexiglas prin pereţii căreia se putea vedea perfect. Carcasa dispunea şi de un sistem special de iluminare, prin expunere indirectă la sursele luminoase. De la mai multe surse de lumină amplasate în exteriorul casetei, lumina era preluată prin nişte fibre din sticlă specială şi condusă în spaţiul care trebuia iluminat. Căldura care de obicei se degajă din sursele luminoase directe, nu se transmitea prin fibrele optice şi lumina ajungea în spaţiul special protejat, aproape rece. În acest fel se asigura protecţia obiectului, de altfel foarte sensibil la efectele căldurii şi luminii. Ascultam interesat expunerea studentului meu dar nu reuşeam să desluşesc legătura dintre povestea sa şi afirmaţia ciudată despre deosebirea dintre poezie şi arheologie. - Da, şi? - Stai să vezi! Când am introdus firele din sticlă optică prin otificiile carcasei din plexiglas, carcasa a crăpat cu un pocnet scurt, semănând cu un icnet înfundat. Fibrele subţiri nu puteau creea o tensiune mecanică în pereţii relativ groşi din plexiglas, care să fie în stare să provoce spargerea sa. - O fi fost poate tensionată anterior, de la confecţionare şi s-o fi crăpat la primul efort, chiar mic, aplicat asupra ei. - Crezi? Dar atunci a doua carcasă, care a fost imediat confecţionată, de ce s-a spart la fel? Şi nu era o piesă mică, subţirică, fragilă. Era o cutie mare de peste doi metri şi jumătate lungime, un metru înălţime şi tot aşa, un metru lăţime, aşezată orizontal pe masa pe care era întins capacul sarcofagului, pe care îl acoperea. Nu am răspuns. - Bun, s-a confecţionat o a treia carcasă. Am continuat operaţiunile cu multă speranţă. Erau deja în întârziere cu expoziţia. S-a instalat carcasa, s-au introdus conductoarele luminoase, s-au pregătit sursele de lumină. La prima alimentare cu energie capacul sarcofagului se vedea impecabil în carcasa sa de protecţie din plastic. Am răsuflat uşuraţi. După nici treizeci de secunde, becurile celor patru surse au crăpat concomitent şi obiectul s-a scufundat din nou în penumbra în care era înainte şi în care se părea că preferă să rămână. S-au înlocuit becurile. S-au ars din nou. La fel şi a treia oară. A patra oară totul a funcţionat normal şi becurile nu s-au mai ars în cele şase luni cât a funcţionat expoziţia.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Ţi se pare desigur întâmplătoare această serie de evenimente, nu? - Drept să-ţi spun, da. Se mai întâmplă evenimente care ni se par ciudate dar care în fond sunt doar joc al întâmplării, coincidenţe statistice; în realitate nesemnificative. - Da? Atunci cum îţi explici că iluminaţia aceea se stingea în momentul în care o anumită persoană se apropia de carcasă? De data aceasta nu se mai ardeau becurile dar lumina lor nu mai circula prin fibrele optice spre interiorul carcasei. Deveneau opace, oarbe, parcă. - Ei, acest fapt mi se pare ciudat, într-adevăr. - Cum se îndepărta persoana respectivă de carcasă, lumina revenea. Nicio altă persoana dintre miile de vizitatori ai expoziţiei nu reuşea să stingă iluminarea capacului de sarcofag. Totul a durat mai mult de o lună. După un timp, la apropierea persoanei respective de carcasă, lumina se diminua puţin dar nu dispărea complet. După alte două săptămâni efectul nu s-a mai manifestat. Totul a revenit la normal. - Dar cine era persoana? - Unul dintre asistenţii muzeului. Bietul Dr. Benille Priyanka din Ceylon, un specialist în arheologie, în special în arheologia Evului Mediu din ţara sa îndepărtată. Se distinsese şi susţinuse o teză de succes prin studiile sale asupra unor inscripţii vechi de peste o mie de ani pe un perete stâncos în jungla insulei Shri Lanka. Era un om obişnuit, un ceylonez de vre-o patruzeci şi cinci de ani. Din motive pe care niciodată nu mi le-am putut explica, prezenţa acestui individ inducea în sistemul respectiv de iluminare manifestările neobişnuite pe care ţi le-am prezentat. La fel de neobişnuită a fost şi dispariţia treptată a acestei influenţe. - Da, foarte interesant. - Vezi, aceste manifestări stranii, rare ce-i drept, m-au determinat să fac afirmaţia care te-a intrigat. De-alungul carierei mele de arheolog, în special în vechile morminte din Egipt, fie ele ale faraonilor din piramide dar şi în altele, m-am confruntat cu cazuri ciudate. Despre şi mai multe am auzit vorbindu-se, doar. Sunt mai mult decât celebre cazurile descoperitorilor de morminte antice, asupra cărora s-au abătut ulterior întâmplări tragice, chiar moartea. Cineva care s-a ocupat de acest aspect, luând în consideraţie şi siturile arheologice ale Americii Centrale sau Americii de Sud, civilizaţiile predecesorilor Inca, Maya sau Azteci, cum ar fi de exemplu civilizaţia Moche, a concluzionat că peste cincisprezece la sută dintre persoanele implicate în astfel de activităţi au sfârşit-o prost, marea majoritate dintre ei decedând în condiţii stranii. Boli incurabile, dispariţii misterioase, moarte în incendii sau inundaţii neaşteptate, intoxicaţii, prăbuşiri suspecte de la mari înălţimi, sinucideri inexplicabile şi câte altele. Forţe ascunse, vectori subtili, îi împing pe cei condamnaţi de instanţe pe care nu le cunoaştem, spre situaţii tragice din care cel mai adesea nu mai pot ieşi, mor sau dispar în mod misterios, pentru totdeauna. Cunosc şi eu mai multe cazuri care s-au întâmplat cu persoane apropiate, colegi cu care am lucrat în câmpul arheologiei. Dar uite, cu toate că eu însumi am participat ani îndelungaţi la numeroase acţiuni în zonele mormintelor antice, egiptene în special, nu am

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 întâmpinat nicio dificultate deosebită. Unele dintre lucrări le-am executat la morminte noi, descoperite chiar de echipele mele. Am fost ocolit totuşi de acţiunile şi efectele malefice ascunse în spatele acestor locuri misterioase. Dacă mă vei întreba de ce, cum îmi explic această imunitate personală, nu îţi voi putea da un răspuns mulţumitor. Desigur nu sunt singurul dar cazurile asemănătoare sunt rare. - Cred că doar întâmplarea se joacă aici. Soarta fiecăruia dintre noi este un joc al întâmplării căruia nu i ne putem opune, nu îl putem nici măcar prevedea; cu atât mai puţin preveni. Îi spunem soartă şi până când vom fi în stare să descoperim legile care guvernează întâmplarea, căci şi întâmplarea are regulile ei, legile ei, nu putem face altceva decât să o acceptăm ca soartă, ca destin, ca predestinare , cum vrei să o numeşti. - Nu pot fi de acord decât parţial cu dumneata. Experienţa mea de viaţă, cunoştinţele mele istorice, mă îndreptăţesc să am altă părere. Anume, este vorba despre o capacitate individuală a unora dintre noi de a ne opune forţelor malefice, fizice sau ascunse mai adânc în zona psihică a existenţei; chiar dincolo de aceasta, în domeniul ezoteric, supranatural. Ha, ha, mă faci să râd, profesore. Ca om de ştiinţă, nu te înţeleg cum recurgi la astfel de accepţiuni, bazate doar pe o intuiţie de rutină, fără nicio explicaţie raţională, ştiinţifică. Cădem în misticism, în obscurantism, dragul meu. - Nu cred că ai dreptate. Voi continua, deci. Din adâncurile istoriei sunt cunoscuţi tămăduitorii, vracii, persoane de care nu se leagă nicio boală, nicio vrajă rea, niciun blestem. Iau contact direct cu bolnavii de boli incurabile, contagioase, dar lor nu li se întâmplă nimic. Sunt imuni, parcă. Unii dintre ei erau stăpâniţi de puternice convingeri religioase; alţii, nu. Purtau parcă un scut impenetrabil în jurul corpului lor, în jurul fiinţei lor de fapt, care îi ferea de orice forţe sau influenţe malefice. Aminteşte-ţi de aşa numiţii „medici ai ciumei” din Veneţia Evului Mediu. Molima ciumei decima locuitorii. Mureau familii întregi, dispărea populaţia unor cartiere. Morgile şi crematoriile nu mai făceau faţă. În mijlocul acelor catastrofe, unele persoane nu erau atinse. Parcurgeau perioadele acelea tragice dezastruoase fără ca ele să aibă vreun efect asupra lor. Dispuneau de o protecţie, de un fel de imunitate pe care nu o putem pune pe seama imunităţii pe care o cunoaştem astăzi; explicabilă, creată natural sau artificial, justificată prin abilitatea organismului de a-şi crea anticorpi pe baza unor vaccinări sau a unor îmbolnăviri anterioare. Dar să-l luăm în consideraţie şi pe „marele norocos” al zilelor noastre. Tipul scapă cu viaţă dintr-un grav accident aviatic în care au murit aproape toţi pasagerii. Şi asta după ce cu doar o săptămână în urmă scăpase dintr-un incendiu în care s-au pierdut toţi ai familiei sale. - Profesore, expunerea dumitale extrem de laborioasă şi însoţită de exemplificari impresionante nu poate fundamenta o „teorie a scutului” ori a „imunităţii ezoterice”. Continui să cred că toate cazurile din categoria celor cu care vrei să-ţi argumentezi convingerile sunt doar întâmplări, accidente, abateri aleatorii de la o regulă fixă, dar menţinându-se în limitele erorilor statistice. Deci a regulilor întâmplării.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 La un moment dat Spencer, o să-l chem pe nume căci din ziua aceea ne-am adresat reciproc pe numele mic, m-a privit cu condescendenţa unui preot iniţiat faţă de un profan oarecare, incapabil să se ridice la înălţimea tainelor pe care el le stăpâneşte. - OK, atunci te rog să mă mai asculţi puţin. De data aceasta este vorba despre mine. În tinereţe, abia îmi susţinusem teza de doctorat, lucram în Egipt în deşert cu o echipă mixtă de arheologi condusă de profesorul Christopher Petersen, mentorul meu. Ajunsesem într-o zonă în care după mai multe luni de eforturi am dat peste un mormânt antic necercetat anterior. În zona respectivă am întâlnit adesea morminte antice fabuloase, care fuseseră vizitate de persoane interesate doar de câştig. Sarcofagele erau devalizate, au luat toate piesele confecţionate din metale nobile sau pietre preţioase şi au plecat apoi, adesea fără să mai acopere siturile respective sau să le închidă în vreun fel; le-au lăsat la discreţia efectelor distructive ale mediului exterior. În mormântul respectiv, care aparţinuse unei personalităţi a vremii, rudă apropiată a faraonului, aşa cum vom stabili până la urmă, am ajuns la sarcofagul principal, care nu fusese atins înainte, se pare. Profesorul Petersen şi profesorul egiptean care îl însoţea în cercetări, au decis să-l deschidem, cu toate precauţiunile regulamentare. Sub capacul greu din gresie s-a zărit capacul interior al sarcofagului; o lucrare din lemn excepţională, bogat pictată şi cu texte hieroglifice pe întreaga suprafaţă. Sub acest capac interior se afla mumia, veche de peste 3500 de ani. Ali Nasser, bătrânul asistent al profesorului egiptean, ne-a sugerat să aşteptăm o săptămână înainte de a ridica capacul interior de pe faţa mumiei. Între timp să descifrăm textul, să-l traducem, să-l memorăm şi să-l recităm de mai multe ori în faţa sarcofagului, ca pe un ceremonial de împăcare cu mumia care se odihnise acolo mai bine de treizeci de secole. Nu a fost ascultat. Noaptea, Ali m-a luat cu el la mormânt. Am copiat în grabă la lumina lanternelor, textul. Era un imn închinat Zeului ISIS. L-am descifrat, l-am tradus şi l-am declamat amândoi în faţa sarcofagului, până dimineaţă. Capacul, extrem de bogat colorat, parcă emitea o flourescenţă ciudată în timp ce noi repetam textul ca un fel de incantaţie, aşa cum ceruse bătrânul Ali. Nu, eram sigur că nu era influenţa luminii Lunii. În noaptea respectivă Luna era în faza de lună nouă şi abia se observa pe cer, ca o paranteză subţire. A doua zi era sărbătoare; nu s-a lucrat. M-am dus cu Ali din nou la mormânt şi am repetat ceremonialul din noaptea anterioară. Profesorul Petersen ne-a desconsiderat gestul, tratându-l ca pe un moft sau o superstiţie a unui localnic, la care el nu înţelegea de ce m-am raliat şi eu. În fine, am desfăcut capacul, s-a procedat la conservarea sa, apoi s-au preluat obiectele din jurul mumiei. Ultima operaţiune, şi cea mai complicată, a fost preluarea şi conservarea mumiei. Toate obiectele recuperate, inclusiv mumia, au fost transportate în aceeaşi zi la Cairo la Muzeul Naţional al Egiptului, patronul tuturor acestor lucrări. În săptămâna următoare, profesorul Petersen s-a îmbolnăvit subit şi a murit fără ca cineva să-l poată ajuta în vreun fel. O febră ciudată s-a instalat în corpul său bătrân şi în trei zile l-a răpus.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Ochii lui manifestau o lumină, o strălucire hipnotică flourescentă, asemănătoare cu aceea pe care o primea capacul interior al sarcofagului în timpul incantaţiilor noastre cu imnul închinat Zeului ISIS, pe care-l descifrasem pe capacul respectiv. În aceeaşi săptămână a decedat şi profesorul egiptean Omar Habib. A alunecat de pe o grindă şi s-a lovit cu capul de capacul exterior, din gresie, al sarcofagului. A murit pe loc. Au fost de faţă mai mulţi martori. Unul dintre ei îl şi atenţionase pe profesor să fie atent, înainte ca acesta să alunece şi să cadă în cap în mormântul adânc. A fost un scandal monstruos şi o tristeţe profundă în cercurile noastre, ale arheologilor, în special printre egiptologi. În următoarele şase luni au mai murit încă trei persoane dintre lucrătorii care ne-au ajutat la explorări. Toţi au suferit o intoxicaţie arsenică cu manifestări gastrice violente. Niciunul dintre ei nu a putu fi salvat. Dintre membrii echipei, care am atins sarcofagul, rămăsesem în viaţă doar Ali şi cu mine. Aşteptam cu îngrijorare. Ali nu avea nicio teamă. Să nu aveţi nicio teamă, domnule profesor, mă încuraja Ali. Sunteţi protejat. Aveţi un scut de nepătruns în jurul dumneavoastră. Eu îl pot şi vedea, uneori. Aţi respectat canonul faraonilor. S-a oprit şi m-a privit întrebător cu ochii aceia puţin ficşi, pe care i-i mai observasem în câteva rânduri în cursul discuţiilor noastre, mai ales când nu eram de aceeaşi părere. - Şi acum, dacă vrei să mă mai asculţi câteva minute, îţi voi declama imnul închinat Zeilor Isis şi Osiris. L-am învăţat pe de rost şi nu cred că-l voi uita atata timp cât voi mai trăi. - Da, te rog. - Egypt, Theba, a 21-a dinastie. Textul lui Osiris. O recitare din Osiris, primul dintre cei din Vest, Legiuitorul celor care pătrund în Lumea de Jos, Regele celor care locuiesc dincolo. Ei îi voi dedica invocaţia oferindu-i pâine şi bere, tauri şi vulturi. Îi voi oferi în fiecare zi toate lucrurile din Ceruri, toate lucrurile celor două pământuri. Egypt, Theba, a 21-a dinastie. Textul lui Isis. O recitare din Isis, Marea Mamă a Zeilor, Fiica lui Re, Stăpâna Casei Vieţii, Mare Dregător, Stăpâna casei Milioanelor de Ani, Importantă şi Mare în protecţia Zeilor. Fie ca ei să dea pâine stomacului şi răsuflare nasului lui Osiris. Profesorul Spencer Knight a repetat invocaţia de trei ori, rar, cu pauze, de fiecare dată pe alt ton, într-o melodie guturală, ca un mormăit abia inteligibil. Am tăcut îndelung, împreună. - Şi acum să-ţi spun cum a fost la muzeu. Pe capacul interior al sarcofagului expus în muzeu era inscripţionat în aceleaşi vechi hieroglife, imnul închinat lui Isis. Chiar dacă acest capac de sarcofag era cu aproape un mileniu mai tânăr decât cel descoperit de noi în Egipt,textul era acelaşi. Capacul de la muzeu acoperise mumia unei femei aparţinând ultimelor dinastii faraonice. Parcă acum sesizasem şi eu o aură în jurul capului profesorului Knight. Să fi fost „scutul” său, în spatele căruia îşi străbătuse viaţa de arheolog-egiptolog? Poate. Nu mai eram atât de convins acum de natura pur aleatorie a întâmplărilor pe care profesorul le-a petrecut.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

16.

Umbre – autor Ioan Copil

Pictogramă despre o zi ploioasă de iarnă Oraş gri aproape rural cu istorie ce îi gheboşează viitorul, şosele sparte în gură de tiruri nesimţite călărite de şoferi a căror unică avere e gonoreea primită cadou într-o parcare oarecare şi o soţie grasă şi rea. Blocuri deprimate răspund cu indiferenţă primarelui ce încercă blazat să le ridice moralul. Staţie de autobuz agresată în mod repetat de alcool cazat în masarde de liceeni toropiţi de activităţi extraşcolare. Fată frumoasă în reprezentanţă arsISIS VooduFone se regăseşte cârpindu-şi poşeta de firmă achiziţionată de la second hand. Creatură de 40 şi ceva de ani, suplă şi cu mustăcioară păşeşte provocator prin ploaie legănându-şi graţios poşetuţa roşie Coca Loca. În arbuştii spinoşi de pe terasamentul căii ferate păsărele zgribulite sunt fericite că trăiesc în România. Eşti doar un recipient imperfect şi temporar pt seminţele vieţii. Un sol arid şi pietros prea fierbinte şi lunecos. O mănuşă de autopsier ce curmă impulsul vital. Un dezinfectant cu iz înţepător ce alungă urmele de bucurie şi spontaneitate. Eşti doar o Yală stricată în care cheia tocită se învârte în gol. O lebeniţă spartă uitată în soare. Eşti doar o parolă spre pustiu şi zădărnicie. …eşti doar femeia de ieri. K atare cum mai poţi spera să ne vedem şi mâine….? Eşti stăpân absolut, ales pe viaţă peste o bucată de trup. O pungă de piele agresată de soare şi priviri indiscrete, o droaie de oase şi niscaiva organe. Organe terorizate, decimate de poftele tale, de plictiselile tale… o Rege cât eşti de idiot. Inima ta pompează sângele în scârbă… scârba şi ura cu care tu o hrăneşti zi de zi. Plămânii se usucă sub arşiţa indiferenţei tale şi pustiului în care rătăceşti tu Rege. Stomacul se chirceşte şi sângerează pentru că tu Rege nu vrei să înveţi. Îţi putrezesc rinichii Maiestate când te pişi cu indiferenţă pe mormintele neamului tău. Doar penisul e la loc de cinste Rege, îl omori în arenă în dimineţi toride şi te mai miri Preamărite că exişti înconjurat de moarte. Eşti doar un strop de spermă tu Rege trăindu-ţi epopeea în zborul-cădere spre covor. Eşti o colivie frumoasă fetiţo, gratiile tale epilate mult mă atrag şi ferestruica dublă are o strălucire aparte. Mă incită rotunjimile cătuşelor tale şi broasca îmi aminteşte de cheiţa ce o am. E bine unsă broască ta, cheia alunecă parcă prea uşor …dar temniţa rămâne închisă. Captivă în lumea ta de obişnuinţe, de prejudecăţi. Te-au minţit că eşti o halcă de carne, te-au ştampilat cu un număr şi-un cod. Atârnată într-un cârlig, pusă la rece, congelată de propriul Sine îngheţat să nu te împuţi prea repede.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Sunt cel ce bate la hotarele realităţii tale, ce simte că-n piept îţi pulsează un soare, în uter se roteşte o galaxie şi prin nări şuieră crivăţul. Sunt cel de pe scenă, tot eu ascuns după cortină …spectacolul continuă, e doar …puţină magie. Mă pune dracu să intru pe matrimoniale creştine, sunt mai multe şi familia creştină, şi cetatea creştină (aia cred că e numai cu fecioare şi feciori). Numai că în cetatea creştină nu am putut să mă înscriu…trebuia să scriu rugăciunea spre Hristos…ceva cu eu păcătosul. Să meargă în …că eu sunt eu Ionuţ copil nu sclavul popopilor. În fine. Stai că mai era şi un site cu creştini penticostali…ăia cu „soră trupul meu te vrea” adaptat după 2000 în varianta hip-hop-poop „soră trupa mea te vrea”. Dar cum n-am trupă îmi fac cont la ăştia ortodocşi. Da pretenţioşi frate! Voiau poză…le-am pus-o pe aia cu pipa. Şi un fel de dare de seamă cum stau cu lupta împotriva vrăşmaşului şi pe ce treaptă sunt cu mântuirea. Dar stai că nu s-a terminat, ba s-a terminat când am ales parola.., ceva cu 66 şi încă un şase. Şiam intrat. Şi-am intrat degeaba. Vreo 200 de anunţuri de bărbaţi şi femei la comun, cu poze în care apăreau bujorul de după şură sau nucul uscat din ograda bunicilor …dar creştinii cred că se ruşinau să-şi arate feţele. Ba să nu mint am văzut şi vreo două titrate frustrate ce doreau o familie ca pe vremuri în care cei doi bOI să tragă la jug pe ogorul mântuirii semănând seminţele credinţei înTrunul (asta cu într-unul o ştiu mai bine fraţii călugări din mănăstiri când se înfruptă din aproapele…). E, dar năcazu….când am vrut să văd ce e cu ele apare un semn de stop şi îmi spune să bag mâna în buzunar dacă vreau să cunosc mai îndeaproape Pura sau Purul… sau nr de card. Aşa m-am lecuit de matrimoniale creştine. Anul acesta nu mai vine Moş Crăciun, anul acesta vine apocaLIPSA lu 21.12.2012, adică de şase ori şase… de la sf treime a doisprezecilor citiţi în ambele sense şi până la urmă cum ne convine. Oricum se putea şi mai rău 21.12.2112… Lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite se vor întâmpla, ne transformăm în licurici fără să fi înghiţit în prealabil pastila de stronţiu radioactiv, soarele va răsări de la vest şi va apune acolo unde acum răsare (adică Pământul îşi schimbă sensul de rotaţie instant şi fără ca inerţia să aibă ceva de comentat), ADN se ramifică mai ceva decât coarnele unui cerb bătrân şi Călăreţii apocaLIPSEI vor călări mârţoagele autoproclamate VID-uri, sc VIPuri. Sclavii lui Isus cu huruit de tancuri şi elicoptere, şi slavă mare duc cuvântul sfânt păcătoşilor ce stau pe o mare de petrol (adică pe acoperişul iadului) şi le implementează democraţia cu focuri automate. Isus însuşi în carne, oase şi barbă scoboară scara ceriului, cată şi ceartă mieluşelele ce-şi vând iubirea pre bani pe centura întunecată a oraşului. Chiar dacă e peştele lor Isus e o persoană cumseCADE. Aşteptăm cu interes scăzut această apocaLIPSĂ şi vă urăm de pe acum dragi cetăţeni „apocalipsă fericită”alături de cei dragi Despre plagiat …te întrebi unde e limita, granița fragilă dintre a admira, a te inspira, a scrie în stilul cuiva și copierea pur și simplu a ideii, stilului specific sau (că e mult mai simplu) a întregii scrieri.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Pentru a scrie, pentru a fi un scriitor bun implică să fi citit mult și să fi avut intense trăiri și experiențe de viață. Citind mult inevitabil ești influențat de toate acele cărți și întro măsură mai mare de autorii preferați. Dar dacă aceștia sunt numeroși, cu stiluri diferite… ți se cristalizează o exprimare proprie ce te ferește de rușinea plagiatului. O altă cale ar fi să nu fi citit aproape nimic în speranța că așa nu o să plagiezi, dar atunci aproape sigur nu poți scrie… decât simplu și stângaci și/sau posibil să imiți stilul unui mare scriitor chiar fără să știi de existența lui (câmpul morfogenic bată-l vina) Până aici e vorba de plagiatul involuntar, de zbaterea în creuzetul creației pentru a diviza suficient de mult diversele influențe pentru a obține elixirul stilului propriu. Apoi vine plagiatul vinovat când te regăsești și înțelegi perfect un scriitor și începi să scrii în tiparul lui… exprimi aceleași trăiri cu vorbele tale, descrii alte trăiri cu vorbele lui și în stilul acestuia… îl completezi. Este caracteristic avidului de atenție, lipsitului de inspirație, celui care scrie dintr-o motivație exterioară. Plagiatul josnic în care o javră ordinară ia pur și simplu un fragment și își caligrafiază frumos numele sub el. Este asemenea hoțului de buzunare, găinarului penal, o totală nonvaloare ce fură o mască și o poartă pentru o clipă. Asemenea celui rupt de foame ce fură o bucată de pâine de la Boulangerie (mnezeii mamii lui de bulangiu) și plagiatorul josnic fură o frântură de glorie. Și e cu atât mai jalnic cu cât e totuși un om educat, un om cu pretenții de artist, un vierme cățărat în Olimpul artelor murdărind cu bale otrăvitoare un Spațiu unde spiritul uman concretizează partea sa cea mai evoluată, mai sensibilă și mai frumoasă. Cărți degeaba …nu, nu e vorba de cărți gratis.., deși există și scrieri gratuite care și/ți se oferă pe stradă de către fete sexi și care te îndeamnă să vizitezi un anume magazin unde te așteaptă taman ceea ce îți lipsește… poate încă nu îți dai seama dar când vei ajunge acolo nu o să înțelegi cum naiba ai putut supraviețui în ultimele luni fără acel model de telefon sau tabletă. Am vizitat un târg de carte unde… cum se întâmplă și pe site de literatură cei ce scriu sunt mult mai numeroși decât cititorii; la fel și aici editurile prezente prin reprezentanții lor numeroși, mai numeroși decât vizitatorii. Mai să cred că e un cerc închis, elitist..., uneori și etilist. Cărțile la fel ca și oamenii, cu toalete de lux… priveau spre autori și prea puține traduceri de literatură motivațională sau beletristică consacrată spre cititori. Pe care îi și intimidau cu coperțile cartonate și intensitatea culorilor ce uneori exprimau ceea ce conținutul se căznea în zadar să o facă. Apoi curajosul vizitator primea o lovitură în moalele capului citind prețul volumului. Sunt autori care scriu pentru ei însăși într-o lume searbădă visează frumos sau visează altceva, sunt oameni prea plini de întuneric, întuneric pe care îl sublimează în scris, sunt frustrați ce îți vomită mizeria și neputința pe foaie… depășind-o e scrisul autoterapeutic. Scris care poate fi terapeutic atunci când un cititor se regăsește în aceea emoție exprimată și străbate calea spre lumină alături de autor. Sunt autori ce au ieșit la lumină și care scriu pentru ceilalți, nu le dau sfaturi cum să iasă la lumină, ci pur și simplu îi agață de neuroni și îi plimbă în lumină. Sunt scriitori.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 și mai sunt autorii care… nu sunt scriitori; sunt pur și simplu cerșetori la porțile gloriei. Folosesc orice tertip pentru a capta atenția, pentru a se hrăni cu firimiturile căzute de la masa titanilor. Și sunt mulți. Și scriu mult. Scriu… Cărți Degeaba. Omul religios versus omul ateu. Omul religios nu îl are pe dumnezeu, are ritualuri, ființe imaginare pe care teoretic le iubește dar în fapt se teme de ele, e plin de contradicții. Când omul religios începe să cugete la aceste aspecte..., conștientizează falsitatea adevărurilor sale și trece printr-o stare de rău psihic, întreaga lui lume se dărâmă, apare nesiguranța, frica de spațiu imens (aparent fără legi) pe care îl percepe, frica și stângăcia de a fi liber. Din stadiul de animal religios omul trebuie să facă doi pași pentru a deveni om liber.., și adeseori face doar un pas și devine animal ateu. Între cei ce se declară atei sunt mulți oameni liberi dar sunt și cei ce au rămas în stadiul de animal ateu. Acesta e caracterizat de ignoranță, orgoliu de mințe îngustă, superficialitate. Ancorat în materialism neagă tot ce nu vede și tot ce nu înțelege. Homeopatia, acupunctura, învelișurile energoinformaționale ale ființei umane …sunt aberații, ordinea și manifestările inteligenței și forței universului în viața noastră sunt simple coincidențe. Animalul ateu nu este liber (pt el nu există zeii din povești) dar este sclavul viciilor și pasiunilor sale, creierul său este un biet șofer ce ascultă ordinele lătrate ale mațului și sexului. Dumnezeii lui, dumnezei pe care îi neagă dar cărora le jertfește viața sa, timpul și efortul său …sunt dumnezeul ban, dumnezeul sex, dumnezeul vanitate. Când reușește să se elibereze și de ei devine Om liber…asta dacă după jumătate de pas reușește să se elibereze și de dumnezeul SINE. Despre vânătorul de mokăciuni. Românul e gospodar, uneori e un pic mai mult și mai exagerat …e strângăreț. Și pentru că trăiește într-o perpetuă criză, îi este rușine să stea tot cu mâna în buzunar. Așa că adună tot ce găsește și altuia nu-i trebuiește. Pe vremuri când exista averea colectivă …d-aia era bun obștesc să se înfrupte tot omul din el… și o făcea cu măsură și pe șustache. Că și circula o vorbă despre unu, tractorist, care chiar când nu găsea ceva băga în buzunar o piatră și o arunca în stânga porții să nu zică că a venit acasă cu mâna goală. Acum vânătorul de mokă-ciuni urmărește cetățeanul strâns de coaie și obține terenuri, automobile, telefoane etc la o zecime din prețul real. Sloganul lui e: tot ce e moka e bun…dar să mai lași și de acolo ceva… Amatorul de mokă-ciuni își construiește viața, casa… profitând de delăsarea, necazurile și nepăsarea celorlalți și se trezește la un moment dat că trăiește o viață Moka… Despre cei ce se agață de sfinți. Un sfânt este cel ce trăiește în două lumi, are picioarele pe pământ dar capul în cer. Înainte de a fi sfânt a fost disperat …exista între două lumi. Muritorul de rând (sau de profesie) invidiază sfinții, pentru el ei nu sunt modele de urmat ci meniul zilei , hrana pentru suflet. Muritorul de rând e comod, nu-și părăsește lumea deși o înjură, o detestă dar se complace în ea. El speră că atingându-se de un sfânt… se sfințește. Speră asemenea unui autentic idiot la rețeta minune, dar rețeta minune nu există, sfinții rămân sfinți iar canibalii de sfinți niște bieți nefericiți ce își ostoiesc lașitatea

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 și pustiul din suflet smulgând de ici colea bucăți de lumină pe care le digeră în combustibilul unor existențe anoste. Unde stau sentimentele bărbatului? Păi unde pot să stea decât în bărbăția lui… Ne place sau nu bărbatul este simbolizat de penisul său, cei mai adevărați de un penis erect iar restul de unul bleg sau …șase jumătate. Bărbatul penis este puternic, hotărât, capabil să se ridice și să facă față oricărei situații. Să aducă bucurie celor din jurul lui. Nu persistă prea mult într-o situație, nu o lungeste inutil.., Atras spre moartea eroică, spre situații care îi solicită curajul, efortul, riscul. Bărbatul sulă bleagă are valoare doar dacă există o femeie adevărată în umbra lui… singur e nehotărât, oscilant, ineficient Bărbatul aparat de pișat … e doar aparat de pișat. Sclav la job, sclav în familie, perpetuă victimă a vieții .., cetățean model Femeia adevărată, adică femeia pi..dă e generozitate, căldură sufletească, complexă și imensă coardă prin care universul pulsează, cu rădăcini în lava din mijlocul terrei și gânduri generate în miezul incandescent al galaxiei. Mamă natură capabilă de a oferi bărbatului de lângă ea siguranță, relaxare și sentimentul Acasă. Poziția misionarului are cea mai mare încărcătură simbolică: mama natură e posedată și însămânțată de bărbatul singuratic și tăcut venit din stele sau…din altă lume. Este în firea lucrurilor ca femeia să primească și cuprindă la pieptul ei bărbatul.. Ea deasupra: întâlnim o inversiune a rolurilor, un act de revoltă împotriva ordinii dintodeauna, o manifestare a feminătății lui și a masculinității ei. O răzbunare inconștientă a ei pt sentimentul inferiorității pe care il generează lumea bărbaților. O comoditate și oboseală a lui de a fi mereu activ, responsabil. Bărbatul călărit e tot mai frecvent, e cel care într-o relație preferă să fie căruța și la job… boul. Pe la spate, preferata tuturor. Dincolo de faptul că e reconfortantă face conexiunea cu lumea felinelor… emoție, hormoni, sexualitate pură. Specifică omului mediocru, prins între două lumi, parțial liber, semidresat în sistemul social artificial. Sexul oral denotă respectul pentru partener, pentru sexualitatea acestuia, efortul de al înțelege, cunoaște. despre diplome. Când omul vrea să îi mintă pe ceilalți se laudă. Încercă să convingă niște necunoscuți cât e el de bun, de deștept, de bogat… când omul deștept, bogat sau altruist încearcă să convingă niște necunoscuți despre cât de mult este el altruist, bogat sau deștept denotă o stimă de sine scăzută și încercarea de ași cârpii orgoliul cu admirația celorlalți. În proprii săi ochi el nu este (suficient) bogat sau inteligent. Și mai este un pas până la a se minții pe sine.., și o face eficient folosinduse de formalismul social, de diplome și de facilitatea procurării lor. O diplomă atestă cât de bine faci un lucru sau este o recompensă pentru un lucru bine făcut, un act de recunoștință a comunității. Dar intervine statutul sau calitatea celui ce acordă diplome. Un antrenor de fotbal nu poate acorda diplome unor programatori în informatică sau un patron al unui trust de construcții unor crescători de bovine. Adică pot dar nu au nici o valoare. Pe

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 de altă parte intervine și orgoliul celui ce emite diplome și care are impresia că în acest mod determină o sporire a statutului propriu. Este flatant să fi apreciat, chiar și formal, să primești o hârtie frumos colorată cu numele tău scris mare pe ea și care să-ți demonstreze că ești cineva.., dar să nu uităm că cei mai mulți dintre profesorii adevărați nu au alergat după grade și recunoașteri oficiale ale valorii lor ca dascăli, că cei mai buni meseriași au preferat tovărășia sticlei de beutură și a amicilor decât laudele pompoase ale întrunirilor de partid, că oamenii cu adevărat valoroși, eminențele cenușii ale unui neam nu au căutat aprobarea acțiunilor lor și recunoașterea valorii acestora în ochii semenilor ci au făcut ce au avut de făcut, au mers înainte insensibili la critici, neinfluențați de laude. Au dat socoteală doar propriului sine și adevăratului Dumnezeu incognoscibil și indefinibil de către pământeni dar omniprezent și omnipotent. Despre beția vulgară în birt semipenal Pereți și tavan zugrăviți într-un gri murdar, gresie în aceiași indefinibilă culoare și linoleum. O sobă de teracotă care nu face față valului de frig ce pătrunde odată cu fiecare deschidere a ușii termopan ce înlocuiește greoaia ușă de metal și tablă ruginită. Lambriuri sintetice ce încearcă inutil să ofere o notă de confort și familiaritate. Tv prins pe perete în dreapta ușii promovează un guță ignorat de tot poporul aciuat la mese. Ușa de la budă stricată de frecările repetate, pișătoarele ce nu prea funcționează și un geam întredeschis ce face din ritualul urinatului o chestie nu f plăcută. Mignona de la bar, stăpână peste frigiderele cu bere mai ieftină ca la magazin, sucuri scumpe care se învechesc natural datorită indiferenței consumatorilor și jocurile mecanice botezate pompos Imperial și Royal Casino. Jocurile mecanice și berea ieftină sunt nucleii de forță ai acestei locații. Obișnuitul acestui local este un individ ce caută evadarea și validarea statutului său. În viața de zi cu zi este strivit de existență și probleme, adeseori trece nebăgat în seamă sau chiar este ironizat și desconsiderat de semenii săi. Aici este un spațiu tabu unde amenințările cotidiene nu pot pătrunde, sunt observate, judecate, negate, rezolvate….sunt niște concepte inofensive în acest spațiu Nevoia de recunoaștere și afecțiune este prezentă în orice ființă umană sau aproape umană și birtul este locul ideal pentru a te simți un mic rege. Poruncești și vine o fată frumoasă să îți ofere pe tavă băutura preferată, vorbești și ești ascultat, devii important dezbătând probleme de viață și de moarte sau banalele conflicte politico-economice internaționale. Jocurile mecanice, palide și grotești reprezentări ale cazinourilor îți dau impresia că te joci cu destinul și stai la taifas cu Norocul. Afară ești doar un ins nebăgat în seamă, înăuntru ești viu, autentic, ești cineva care se poate privii în oglinda propriei conștiințe pentru că ești rege, analist politic, ai statut și rost.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 17.

Ultimul crin regal – autor Valeria Roman

În vara în care am împlinit 15 ani am petrecut o vacanţă pe care nu am uitat-o niciodată. Şi au trecut destui ani de atunci. Dimineaţă de august. Vă rog să opriţi aici, îi ceru o fetişcană şoferului de autobuz! Mulţumesc şi drum bun! Odată coborâtă din autobuz, fata îşi lăsă pentru moment bagajul lângă fântâna cu cumpănă, care a momit de departe călătorii însetaţi de apa vieţii. Ştia de mulţi ani fântâna, iar ciutura ei nu se golea niciodată. Că, aşa o lăsau trecătorii, mereu plină, pentru cei care urmau să facă popas, şi abia pe urmă plecau tihniţi spre treburile lor. Simţi cum îi iau foc obrajii şi cum o cuprinde fiorul când îşi văzu bunica înaintea porţii. O aştepta. O femeie trecută de 70 de ani, înaltă şi uşor adusă de spate, cu ochii obosiţi de deceniile care au trecut peste ei, dar nu lipsiţi de frumuseţea, la care vremea parcă se încăpăţâna să nu-şi ceară tributul. Dar, mereu trişti. Calmul şi sensibilitatea, limpezimea cu care îi explica de ce are voie să facă asta şi cealaltă nu, vorba apăsată şi firea ei domoală de ardeleancă, i-au hrănit amintirile de peste ani, căci Doamne, a iubit-o ca pe o sfântă şi infinite bucurii a trăit pe lângă ea. Luă în cătare dealul pe care se afla casa bunicii şi o prinse dorinţa să-şi întindă braţele ca şi când ar fi vrut să cuprindă toată pădurea ce o înconjura, cu cerul ei de deasupra cu tot. Căsuţa veche de peste 100 de ani din locul acela cald şi liniştit, cu prispă şi târnaţ, dăinuie şi astăzi ca o binecuvântare în vârf de deal, cu toate amintirile generaţiilor care au împărtăşit sensurile acestei lumi. Vacanţele copilăriei şi le-a consumat aici, una câte una, cocoţată prin copaci după câte un măr sau ou de guguştiuc, alergând după fluturi, dar şi petrecând cu privirea pe Firica din ogradă, că aşa o chema pe joiana cu ochii mari şi blânzi, care pleca în fiecare dimineaţă cu cireada către păşunea satului, însoţită de un om mai mult bătrân decât tânăr şi mai mult ungur decât român. Nu era pe lume bucurie mai mare, când se apropia seara, iar de acolo din vârf de deal zărea silueta ei legănată care-şi purta anevoie picioarele către casă, pentru că, am uitat să vă spun, era o vacă bătrână. Nici ea nu uita să se oprească la fântâna cu cumpănă, iar după ce se adăpa din jgheab, privea înspre casa din deal mugind, ca şi când ne-ar fi anunţat: acum urc dealul! Povestea de iubire dintre mine, căci eu eram fetişcana de atunci, şi sătucul acela uitat de lume, dar nu de Dumnezeul care potriveşte destine, continuă şi astăzi. Şi, cum altfel, când măicuţa mea tot pe dealurile astea şi-a stropşit genunchii şi coatele prin copacii care o pedepseau mereu pentru năzdrăvăniile ei. Şi cum aş putea să uit părul acela înalt şi cu fructe mici, pe care o haită de copii neastâmpăraţi îl bătea cu o prăjină mare ca şi cum l-ar fi anunţat: – Hei! Suntem aici! N-ai vrea să ne arunci nişte pere? Cum aş putea să uit bătaia pe care mi-ar fi dat-o bunicul dacă m-ar fi prins după ce i-am

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 alungat toţi godacii şi i-a trebuit o jumătate de zi să-i adune? Cum aş putea să uit lanul de grâu din spatele casei, care, atunci când adia vântul, se legăna ca valurile mării, cum aş putea să uit pădurea care clocotea de cântecul păsărilor sau dealul plin de oi la păscut, pe nana Floriţă cu pruncii ei mulţi, rugii plini cu mure şi aricii care ieşeau seara din culcuşurile lor şi se plimbau prin iarbă? Niciodată nu am uitat ziua când bunica m-a gătit frumos, cu o rochiţă roz, nouă, ciorapi cu patent şi pantofi de lac negri. Voia să mă ducă la biserica din sat în dimineaţa aceea de duminică. Înainte de plecare m-am dus la WC-ul din ogradă. O albină îmi tot dădea târcoale şi de frica ei am reuşit să ajung cu un picior să mă umplu de „noroc“! Am ieşit plângând de acolo. Când m-a văzut bunica, parcă a adunat în jurul ei toată veselia lumii, aşa de tare a năpădit-o râsul! Cu vocea ei caldă m-a liniştit, m-a schimbat şi într-un final am ajuns amândouă pe la sfârşitul slujbei, după ce m-a convins că trebuia neapărat în ziua aceea să mulţumesc Divinităţii că nu am căzut toată în mizerie, că aşa aş fi luat tot norocul lumii la mine. Astăzi, când îmi amintesc, mă amuz de fiecare dată. Nu pot să uit nimic şi nici nu vreau. Aceste amintiri sunt visul unui dulce chin şi făr de ele mi-aş simţi sufletul gol şi fără noimă. Nu pot să păstrez doar pentru mine ale mele frământări, ci am ales să fac eterna lume părtaşă la multe din călătoriile mele prin timp. Multe după amieze pline îmi vin acum în minte, dar una m-a marcat pentru veşnicie. Simfonia verii mă duse într-o după amiază în punctul de a adormi, culcată cu capul în poala bunicii, când o voce caldă şi prea domoală începu să dea drumul unui crâmpei dramatic de viaţă. Cred ca gândurile-i dădeau năvală. Parcă dorea să-şi audă propria poveste de viaţă. Se trăgea dintr-o familie mai înstărită, a satului, pe care a bucurat-o Dumnezeu cu venirea pe lume a patru copii: două fete şi doi băieţi. Frumoşi erau toţi şi binecuvântaţi cu înţelepciunea ţăranului, care ştia pe atunci şi de ruşine şi de respect şi de politeţe. Unul din cei doi băieţi a legănat-o pe braţele lui, pe cea care mai târziu avea să mă zămislească pe mine: nepreţuita mea măicuţă. Vremurile tulburi care au urmat au dus la înrolarea lui pe frontul care a produs distrugeri imense şi a cerut un sacrificiu uman de neînchipuit. Todiţa, că aşa îl alintau părinţii, deşi îl chema Florian, făcea parte din Regimentul 53 Infanterie. Avea să-i trimită bunicii mele, sora lui, mai târziu, o ultimă fotografie, pe spatele căreia îi scrisese: „al tău frate care nu te uită niciodată până a vini la tine“. Dar, într-o sumbră zi de octombrie, timpul i-a mutat secundele în afara vieţii, cu gândul dreptului la moarte precum cel la viaţă, şi sergentul Todiţa s-a stins pentru Patrie, la 24 octombrie 1941. Nimic nu a mai fost ca înainte. Nemângâiaţi au trecut anii care au brăzdat chipurile părinţilor dar şi fraţilor lui. Nimeni nu a mai aflat vreodată unde-i zac rămăşiţele pământeşti. Abia peste ani mi-am găsit şi eu explicaţia tristeţii ochilor bunicii mele. Dar, nici eu nu aveam să-mi găsesc liniştea mai târziu, iar apusurile de soare sângerau lacrimi, pe care ochii mei nu le mai puteau plânge pentru că erau prea fierbinţi şi grele. Şi mi-am făcut o promisiune. Nu-mi voi găsi liniştea până ce nu voi afla cărui pământ i-au fost încredinţate spre eternitate rămăşiţele lui. Şi am aflat. În această vară. UCRAINEI.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Acolo îşi doarme somnul de veci, departe de casa şi limba de rai pe care s-a născut. Departe şi rătăcitor ca un albatros. Gândurile mele au îngheţat acum şi nu mai sunt beată de nelinişti. Octombrie zboară peste lume cenuşă de frunze. Poemele Edenului cântă crinului regal. Acelui crin regal, pe care eu l-am sădit în grădina mea de curând, cu inima mistuită de piedica timpului pusă între mine şi destin. Va fi primul şi singurul crin regal din grădina mea! Pe care i l-am închinat lui, ca un mic altar. Fie-ţi ţărâna uşoară, unchiule Todiţă! În fiecare zi de 24 octombrie voi aprinde pentru tine o lumânare şi te voi pomeni. Căci prin venele mele curge şi sângele tău, cu care ai stropit o părticică din istoria lumii!

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

18.

Povestire în 5 pagini – autor Florin Grigoriu

Obs. Cititorii moderni pot citi doar titlurile unde autorul face rezumatul acţiunii. 1. Introducere. Discuţie între autor şi fiica sa. 2. Cum trebuie să fie povestirea. Autorul face pe savantul, ermeneutul. 3. Autorul explică tehnica de colaj. 4. O zi din viaţa autorului, om obişnuit. 5. Intervine soţia autorului şi termină cu povestirea. Oarece conflict de interese. 1. - Ce faaci, tati? - Scriu o proză. - Şi de ce o scrii? - Fiindcă am ceva de spus. - Cui? - La o revistă. - Da, te înţeleg, dar trebuie să scrii modern, nu cum scrii tu, fiindcă am învăţat la şcoală că scrisul modern… - Eseul şi celelalte? - Da, tati. Doamna ne-a spus că mulţi scriitori de azi scriu ca la ‘48, 1848... - Şi cine scrie ca la 2013? - Cărtărăscu. - Bravo lui! Şi mai scrie altcineva? - Nu, tati. E orbitor, ne-a spus doamna. Orbeşte pe toţi. - Bine, fata tatii, cea savantă! - Pa, tati! M-a sunat Viky. Să fii abisal! Şi pleacă fetiţa, luând un sandviş de pe masă, pregătit de Măriuţa, nevastă-mea, sandviş cu pateu vegetal şi o felie de gogoşar, fiindcă azi e zi de pateu vegetal şi de mere. Fata este în clasa a VIII-a, premiantă şi o adoră pe profesoara ei de limba română, abia venită în şcoală, o tânără foarte bine pregătită teoretic, şi practic, fiindcă scrie la câteva gazete şi are şi blog, le-a învăţat şi pe elevele ei să-şi facă blog şi să exerseze comunicarea de la ora 20 la 20.30 zilnic, fiindcă aşa e în ziua de azi, dacă nu eşti pe feisbuc nu exişti. Eu am orele de dimineaţă, fiindcă sunt într-un concediu şi ele sunt la serviciu şi la şcoală, dar azi e sâmbătă şi s-a dus la Viky, să lucreze la un proiect. De la ora 20.30 la 21.30 e ora soţiei la calculator, dacă nu-i la mall de serviciu, la casă, în ture. Va trebui să cumpăr o tabletă pentru fie-mea că toate (ele, cele şapte

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 colege: Lia, Roxy, Viky, Ady, Loana, Rody, Vivi, dar şi doi colegi din blocul vecin, pe care, obligate, îi acceptă în grupul lor de proiecte, Şerban şi Robert) au, dar e grupul lor, de discuţii de pe net, au toate, mă rog, toţi, blog. N-am voie să citesc ce scriu, parola e secretă. O ştiu, dar nu citesc. Am necazurile mele. 2. - Ce faci, tati? - Scriu povestirea. - Şi de ce-o scrii? - Fiindcă am ceva de spus. - Bine, tati. Vezi că trebuie să prezinte interes, să arate că autorul e inteligent, scrie şi tu nişte chestii eseistice, filozofice, psihologice, că se poartă. - Bine, fata tatii. - Şi musai, critică comunismul, că a fost rău, era frig şi oamenii purtau botniţă la gură. - De unde ştii asta, fata tatii? - Ne-a zis, doamna. - Bine. Aşa o fi fost. Dar ne-ai auzit pe noi, zicând asta? - Nu, tati. Dar aşa fost. - O fi fost, ce ştiu eu… - Pa, tati! - Vezi să fii abscons, depravat, comercial şi puţin, da puţin, terapeutic, fiindcă scrisul este şi vindicativ, ajută oamenii să treacă peste greutăţile existenţiale. - Da, fata tatii. -Mă duc la Viky. Vine şi Şerban, Roxy. Ne facem proiectul. Echipa noastră o să fie cea mai tare! - Succes! - Succs şi ţie! Am rămas singur. Soţia e la piaţă. Azi m-a lăsat acasă. Doar prospectează nişte legume şi-un pui. Mâine mergem şi luăm vinete, 10 kg - 15 kg., cu căruciorul, să facă vinete pentru congelator, le arde la aragaz şi le cojeşte şi le pune în congelator, trei luni la iarnă mănânc numai vinete, ajută inima. Eu, în halat, continui povestirea. Trebuie să aleg personajele, locul acţiunii şi ce sentâmplă cu ele. Are dreptate fetiţa, trebuie să conţină consideraţii psihologice, politice, religioase, eseistice, de jurnal. Stilul trebuie să fie personal, dinamic, vioi, alert - citez dintr-o notă lasată lângă calcuator. Muncă în echipă. Mă gândesc la un subiect din fabrica unde-am lucrat la biroul plan, până s-a vândut la nişte greci şi investitorii strategici au schimbat profilul şi cum ne-au spus, şefii, să evaluăm critic - mai înainte de privatizare - fabrica şi cum să ajustăm cifrele cu 37%, fiindcă este indicele de permisivitate, să fie cât mai tentantă pentru dezvoltarea viitoare. Dar ce rost are? Toată lumea ştie că ne-au păcălit, şefii au plecat în alte afaceri, păcălicii, revoluţionarii, şi-au luat beneficii pe-o sută de ani, privatizarea, că acesta-i mersul, investitorii şi-au vândut

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 la licitaţii tot, au schimbat mereu profilul şi au tot dat afară oamenii, până au vândut totul la fier vechi. O vreme am fost primitor-distribuitor, mai mult cântăritor, apoi şomer. Acum sunt la mall, paznic de tură, veghetor 6, mall-ul de pe terenul fabricii. Tocmai mi-a adus corespondenţa fie-mea, reclame de la mall, 10% reduceri la… şi la… etc. Problema aceasta a vânzărilor de după revoluţie, încă se dezbate, nu oficial, ci în piaţă, în troleu, în parc, la şedinţele cu părinţii (acum nu se cheamă şedinţe, ca la Ionică, doctorul meu plecat în Franţa, ci întâlnirile grupului de sprijin al şcolii), până intrăm în discuţiile cu tema, noi probleme ale reformei în învăţământ şi implicarea tot mai accelerată a colectivului de părinţi – în paranteză spun, că mai toţi am lucrat în fabrica unde-i mall-ul şi majoritatea lucrăm acolo, trei tătici, şi tata lui Viky, de la scara cealaltă a blocului, de la etajul trei, noi stăm la şase, este tot veghetor 6, e schimbul meu – deci, cum spuneam, implicarea în problematica modernă a instruirii axată pe elev, cu ajutorul calculatorului etc. a elevilor noştri. (Asta cu elevii noştri îmi place, e ca pe timpuri: Alimentara noastră, Librăria noastră, Fabrica noastră, Blocul nostru, Munca noastră - voluntară, Reniunea noastră, Şedinţa noastră de partid, de sindicat, de… Tovarăşul nostru, Tovarăşa noastră academician – doctor – inginer savant de renume mondial etc.) E bine, şcoala a fost reabilitată, are acoperiş cu ţiglă roşie, metalizată, geamurile au termopan alb, au şi cartelă la intrare (ca la fabrica noastră, ca la mall-ul… lor), aparate de vederi pe săli, în clasă. E bine. 3. Am scris şi scriu la povestire. Ea va fi interesantă. Deja ştiu desfăşărătorul, finalul şi ştiu şi ecoul. Citez din cronica apărută după o lună de la publicarea poestirii în revista “Metempsihiza scrierii”, de Vintilă P. Rădescu: „autorul detabuizează relaţiile casnice moderne şi marşandizează pe un stil colocvial de five o’clock, interjanjabil semiotic, nestorizâd apatic şi apotrofazic silenţios dialogurile fireşti unor situaţii brechtiene, dar în genere nu ranforsează elegantia apetizării narative, vezi Schmidt, Psihologia creativităţii moderne şi alţi apologeţi ai modernităţii, conştient că fiecare zi este o Golgotă. Autorul participă direct la acţiune, aşa cum spune şi Jean Paul Sartre „Omul este condamnat să fie liber”, scrie să fie liber. A reuşit.” - Ce faci, tati? - Tu ce faci? - Lucrăm la o temă. A propos, ce ştii despre funcţii? Tema este “Funcţia în societatea postrevoluţionară şi oglindirea ei în relaţiile părinţi-elevi”. - Funcţia creează funcţii. Funcţiile creează Preşedinţi. Preşedinţii stau etern pe funcţie. Funcţia funcţionează funcţionând funcţii din ce în ce mai bine plătite. Funcţia creează opere. Operele creează adulatorii de funcţie. O funcţie nu poate exista, dacă nu cooptează alte funcţii. Cumulul de funcţii este un dat axiologic, creează la rându-i valoare. Valoarea trebuie premiată. Premiile se dau funcţiilor din vârf şi coboară în trepte spre funcţiile ajutătoare. Pentru aceste funcţii şi premii se creează evenimente generatoare de funcţii, legi, îndrumare, statute, lămuriri, eseuri. Acestea trebuiesc cunoscute cât mai departe. Funcţia creează inele concentrice de cunoaştere. Aceste inele trec graniţele funcţiilor şi se

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 adaugă laudelor funcţionale interne, din zona exercitării funcţiei. Ce strălucitoare este Funcţia cumulând alte trei, cinci, şapte funcţii! Să ne trăiască Funcţiile! Să facem totul ca Funcţia să primească toate premiile zonale şi mondiale! Funcţia are avioane, vapoare, trenuri, iahturi, bărci, acţiuni. Trăiască Era Funcţiilor Indestructibile! Bravos! - Ho, tati! Când te porneşti, nu te mai opreşti. Stai, să iau notiţe! (caută în mapă şi ia caietul cu arc, în care-şi notează tot soiul de chestii) Se deschide uşa. Vine soţia încărcată cu două plase mari, grele. - Uf, am zis că iau două-trei fleacuri şi pâine şi uite, cum m-am încărcat! Mă dor mâinile. Mâine mergi cu mine! Voi ce faceţi? - Tati m-ajută la temă. Mi-a zis nişte chestii tari şi-acum le notez. Ştii, mama, tati, când vrea, e grozav! - Ştiu, fata mamii, aşa-i, e grozav că stă acasă, că a fugit după un şmecher şi nu l-a prins. - Am entorsă, dragă! - Ştiu. Ţi-a mai trecut, nu? - Da, mâine-s liber şi merg la piaţă. Poimâine-s la muncă, să spui lui şefu’. - Aţi mâncat? - Da, mami! 4. …Fata a scris tot ce i-am spus. - Tati, dar dacă vrei să schimbi pe ăştia care-s mari şi tari, cum faci? - Acum e greu, că sunt legaţi între ei şi nu se lasă, fiindcă dacă i-ai zdruncinat de pe scaune, nu ştiu să facă altceva nici unul, toţi… - Politică, tati, politică… - Nu fata mea, funcţii de funcţii. Dar să ştii că sunt şi funcţii casnice, pentru mame, tătici, copii, fetiţe ca tine.. - Tati, eu învăţ, n-am timp de piaţă. - Bine, mai sunt funcţii matematice, le-nveţi în liceu. - Ştiu, a scris Viky, despre astea, că frati-su e la matematici, are 10 rânduri. - Mai sunt funcţii de întrebuinţare, de mentabilitate, birocraţie, birotică, mişcarea unei maşini - Despre calculator vorbeşte Ady. - Adrian? Parcă nu era în grupul vostru. - Nu, Ady, cea de la 5. Adriana, care are un căţel bişon, pe Floppy, că tu n-ai vrut să am şi eu un căţeluş - Vezi că mama vrea să ia unul, că se dau nu ştiu unde, la preţ redus… - Aşa-i , mami, îmi iei căţeluş?! - Taică-tu n-are de lucru, îţi spune tot, nu ţine un secret, cum nu ţine nici banii, tot la bere cu ei… - Lasă, Măriuţa, asta a fost duminică, a fost ziua lui Jan şi ştii cum e.. - Ştiu, bărbate, ştiu. Hai la masă! - Mami, mai am puţin. Mănânc cu Vicky. - Bine, dar mâine veniţi şi-ţi faci lecţiile aici la noi după masă. Bine?

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Bine, mami! Pa, mami! Pa, tati! Funcţii de funcţii funcţionabile, am înţeles?.. - Ce i-ai mai băgat în cap copchilei, că de-acum iar o săptămână va zice mereu asta? - Avea o temă, un studiu despre funcţii educative, relaţii cu părinţii, de astea. - Spală-te pe mâini şi la masă! - Da, scumpi. La masă! - Zii şi lui mama! Gata cu televizorul. N-am scris, dar mama mea, Iulia, stă la noi. A suferit un şoc şi a stat la Iaşi în spital două săptămâni şi-acum stă doar la televizor. Se uită. Nu vorbeşte, că nu poate. Uită multe. Ne povesteşte la masă, de când era la şcoală la Huşi, despre vulturul Gherasâm, despre ce bine o vedea profesoara de franceză şi ne spune că la furculiţă se zice furşet şi la a mânca manje. Îi dăm să mănânce, apoi doarme sau stă la televizor, se uită la “animal planet”. Suntem mereu cineva cu ea, eu, soţia, lucrăm în schimburi, fetiţa. E bine aşa. - Poftă bună! - Poftă bună! - Petre, de ce i-ai spus de căţel? Nu trebuia să fie surpriză? - Nu ştiu cum a fost, dar nu cred că m-a crezut. - Aşa o fi. Se deschide uşa. Intră repede, Anca, fie-mea. - Tati, funcţia crează organul? Ce-i asta? că Vicky nu ştie. - Ce i-ai spus, Petre, fetei? - Nimic, nevastă. Ţi-am zis eu asta? - Nu, dar i-am auzit pe părinţii lui Vicky, râzând. - Fată, asta e-o prostie. Adică dacă faci prostii, te obişnuieşti să faci prostii în continuare. - Sau înseamnă că te obişnuieşti şi poţi deveni bun în funcţie, înveţi să coordonezi, să faci calcule, să dai temele la timp, aşa cum te-ai obişnuit tu să ai funcţia de elevă… - M-am gândit eu. Pa, mami! Pa, tati! Gata, plec, mi-aţi dat idei bune. Luăm Foarte bine iar! - Tati, să nu uit! Fă colaj! Pune în pagină şi chestia aia, funcţia aia... aia care au zis că nu-i nu ştiu cum, de care-am vorbit, pentru tema aia a ta. Pa, tati! Pa, mami! - Despre ce-i vorba, Petre? - Ceva la serviciu. 5. Cred că povestirea este gata. Am prezentat toată familia Ionescu, bărbatul, femeia lui, copila lor şi pe mama lui, adică a mea, s-a înţels. E bine să intertextualizez, cum m-a învăţat premianta. Iată textul, contextul, subtextul, pretextul: un concurs de proză. Trimit o povestire în versuri, fiindcă tema era liberă, subiect scurt, să nu plictisească, pată de culoare, fără pretenţii. Iată ce-am trimis, din CARTEA CU BUNICI (în paranteză spun, că după ce-am fost dat afară, adică în şomaj trei luni, că apoi m-au angajat pe şantierul mall-ului, am

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 început să scriu schiţe, momente, poezioare. Am mai făcut-o în liceu, la gazeta şcolii. Nu-s singur, multe gospodine scriu, ba şi militari ieşiţi la pensie, diplomaţi..., sunt în lumea bună, merg şi la Cenaclul „Amurg sentimental”, odată la două săptămâni, dacă-s liber şi dacă pot de-acasă, mama, soţia, caculatorul, curăţenia, piaţa… ) <DIN CARTEA MEA CU BUNICI, O POVESTE CU BUNICUL MEU>. Bunicul meu a fost odată soldat Şi era într-o gară-n post, s-a-ntâmplat Că-n trenuri stăpânii ţării duceau Ţăranii care pe-atunci se răsculau Că tare greu pe moşii la boieri trăiau. Şi cum bunicul era sergent, şef în armată, A poruncit vagoanele să deschidă pe dată Şi astfel ţăranii, la Paşcani, au fugit Şi lui bunicu nici nu i-au mulţumit, Iar apoi în istoria scrisă de mincinoşi Se zicea că muncitorii, cei cinci, au fost pricinoşi, Adică sub pază gara fiind, sub soldaţi, Ei au deschis vagoanele la răsculaţi… Aceasta-i povestea mea şi-i adevărată. O spun aşa cum mi-a fost de bunica redată. 5 FINAL. A doua zi înainte de a pleca la piaţă aud o conversaţie între fiică-mea şi nevastă-mea: - Ce ascunde Petre de mine?! Ce tot şuşotiţi voi despre scrierea pe internet, funcţii, proiecte, succese? - Mami, scrie pentru Itaca. - Itaca? Proză? - Da. Când m-am întors de la piaţă am intrat pe calculator, la ora mea, să trimit proza, dar n-am mai găsit-o şi nici n-o salvasem altundeva. Soţia a concluzonat: DILIT. -Dragă, ai şters tu cumva un text de pe calculator? -Dragă, te rog, lasă-te cu trimiteri la una alta, că avem copii mari… -Bine, dragă, cum zici tu... Şi astfel s-a terminat povestirea mea de cinci pagini, dar noroc de fie-mea că mi-o trimisese la concurs…

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

19.

Clona – autor Anca Goja

O privi lung, în timp ce Lara dormea, şi se simţi împlinit: „E leit ea. Ba nu, e chiar ea, dar cu un alt destin!” Se întinse sub plapumă, lipindu-şi trupul de cel al fetiţei de 12 ani, şi se gândi că viaţa lui e acum perfectă. Nu fusese întotdeauna aşa. Avusese parte de destule suferinţe. Până pe la 30 de ani fusese un om cu preocupări superficiale. Era bogat, căci moştenise o avere imensă şi era un bun om de afaceri, astfel că nu-i lipsea nimic din ceea ce banii i-ar fi putut aduce. Adică... totul. Inclusiv femei, care se dădeau în vânt după lux și cadouri scumpe. Florea ducea o viaţă fără griji, împărţită între deciziile de la birou şi lungile petreceri la care lua parte împreună cu parveniţii oraşului. Dar la un moment dat se întâmplă inevitabilul: s-a îndrăgostit. O văzuse la o petrecere, stând singură şi tristă într-un ungher, cu paharul de şampanie din care abia gustase în mână, un monument al simplităţii. Era machiată sumar, cu o rochie roşie, fără bijuterii, dar cu pielea cafenie atât de moale încât ţinea locul oricărui artificiu al modei. Avea o distincţie neobişnuită şi păşea ca o regină, încât Florea a tras imediat concluzia că are sânge albastru. A aflat că o cheamă Lara, că venise la petrecere singură, ca reprezentantă a unei firme din oraş, iar a doua zi i-a trimis la birou câteva zeci de trandafiri roşii, împreună cu un bileţel înţesat de complimente. A continuat să-i trimită zilnic buchete imense, dar de fiecare dată misterioasa doamnă reţinea florile şi îi returna bileţelele. După o vreme, Florea a vizitat-o la birou, înarmat cu un frumos pacheţel în care se afla o bijuterie scumpă, menită să înmoaie inima nărăvaşei femei. Ea l-a primit zâmbind, i-a mulţumit pentru buchetele de flori, însă a refuzat categoric cadoul. El nu mai înţelegea nimic. - Fiindcă te-am văzut neînsoţită la petrecere, am tras concluzia că eşti singură. Nu înţeleg de ce mă refuzi cu atâta obstinaţie. În general, femeile se bat pentru mine. - Da, ştiu că pare ciudat... Soţul meu e foarte bolnav, de o vreme încoace. Nu ştiu ce are, doctorii nu găsesc cauza simptomelor lui, însă starea i se degradează pe zi ce trece. Sunt foarte îngrijorată, mai reuşi să spună femeia, şi izbucni în plâns. Florea încercă să o liniştească, dar nu mai putu să scoată nimic de la ea. Plecă acasă, decis să mai încerce o apropiere, mai târziu. Cu siguranţă, nu era un moment bun. Însă faptul că fusese refuzat atât de categoric îl făcu să o dorească mai mult.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Era pentru prima oară când farmecele lui nu funcţionau. Comportamentul acesta reticent sporea misterul Larei şi parcă ea devenea din zi în zi tot mai frumoasă. Într-o seară, se trezi cu ea la uşa casei. Era îmbrăcată neglijent şi avea părul răvăşit, dar Florea presupuse că o pasiune bruscă o dăduse afară din casă. Arboră zâmbetul său cuceritor şi o luă de mână, poftind-o înăuntru. Însă Lara izbucni în plâns. - I-au descoperit o tumoare pe creier. Dacă nu se operează de urgenţă, va muri. Iar eu voi muri împreună cu el, reuşi să îngaime, printre hohotele de plâns. Florea o luă în braţe, iar ea nu se împotrivi. - Vorbeşti despre soţul tău? - Da. De câteva luni tot umblă prin spitale, simţindu-se tot mai rău, dar de abia acum medicii au reuşit să depisteze cauza. Singura lui şansă este să se opereze în străinătate... Lui Florea i se luă un văl de pe ochi. De abia acum pricepea care e rolul lui în toată povestea. Lara nu numai că nu avea sânge albastru, dar era o femeie simplă şi săracă. Se simţea folosit, umilit, dar nu putea să spună nu. O iubea prea mult. - Cât? Cu ochii în pământ, ea spuse: - Pentru noi e o sumă imensă, pe care nu am putea să o strângem niciodată. Pentru tine e o nimica toată. Nu ai nicio datorie faţă de mine, dar tu eşti singura mea speranţă. - Aş putea să profit de situaţie şi să-ţi cer ca, în schimbul acestei sume, să fii a mea. Crezi că m-ai putea iubi vreodată? Lara începuse iar să plângă. - Ai dreptul să-mi ceri orice, voi face tot ce-mi ceri ca să-mi salvez soţul. Dacă el moare, nu mai are niciun rost să trăiesc. - Aş putea avea orice femeie din ţara asta. Dar eu te vreau pe tine... ce ghinion. Şi dacă nu pot avea originalul, cred că merit să am măcar copia. - Nu te înţeleg... - Îţi voi da suma pe care mi-o ceri. Îţi cer, în schimb, puţin lucru: o mostră de ţesut. În acest fel, vom fi amândoi mulţumiţi. Lara înţelese că nu trebuie să întrebe mai mult şi fu de acord cu schimbul. Nu apucă, însă, să afle pentru ce a avut nevoie Florea de celulele ei. Operaţia soţului ei fu un eşec, iar acesta muri. La doar câteva zile după înmormântare, Lara se sinucise, înghiţind două cutii de somnifere. Florea, în schimb, era atât de ocupat încât în perioada aceea nu citi ziarele şi, astfel, nu află de moartea celei pe care o iubea. Făcând uz de banii de care nu ducea lipsă şi de mostra de ţesut pe care Lara i-o dăduse, reuşi, cu ajutorul celor mai renumiţi specialişti, să obţină o clonă a Larei. Plăti o mamă purtătoare căreia îi ceru maximă discreţie şi de care se debarasă imediat după naştere. Apoi angajă o doică, ce urma să îl ajute să o crească în secret pe micuţa Lara. O iubea ca pe ochii din cap şi, ca să se asigure din vreme că sentimentul va fi reciproc, dar şi ca să se ferească de bârfele şi curiozităţile lumii, o crescu în casa lui ca într-o închisoare. Fetiţa nu avea contact decât cu el şi cu doica, nu avea voie să iasă din casă şi

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 nici măcar să privească pe fereastră. În schimb, Florea o răsfăţa cât putea şi îi aducea în fiecare zi cele mai costisitoare daruri. Lara îl iubea şi încă de la o vârstă fragedă a învăţat că Florea era nu tatăl, ci soţul ei, chiar dacă, deocamdată, fără acte. Când a ajuns la vârsta şcolii, Florea a învăţat-o să citească şi să socotească. Pentru că stătea mai mult timp cu ea, doica îi citea poveşti şi îi povestea fel de fel de lucruri despre lumea de afară. Îi arăta desene şi fotografii cu oameni şi peisaje, îi descria animalele şi parcurile de distracţii, o învăţa cum arată o şcoală adevărată şi îi vorbea despre stele şi despre lună. Fetiţa ajunsese să ştie ce înseamnă ploaia fără să fi simţit vreodată stropii ei pe faţă, să îşi imagineze aerul curat de munte fără să fi părăsit vreodată casa în care locuia şi să vadă un apus de soare numai în filme. Doica nu ştia adevărul despre Lara, însă îşi dădea seama că ea nu avea o copilărie fericită şi îi era milă de ea. Aceasta, însă, nu cunoştea o altă viaţă şi se simţea bine alături de Florea, chiar dacă adesea o lovea un dor surd faţă de lumea pe care nu avea voie să o exploreze. După ce a ajuns la pubertate, Florea a luat-o pe Lara în patul lui. A învăţat-o tot ce trebuia să ştie, i-a spus că o iubeşte şi că împreună vor avea un destin fericit. Lara semăna acum leit cu femeia de care Florea fusese îndrăgostit, iar el era în sfârşit mulţumit de viaţa lui. Până la urmă, însă, curiozitatea a fost mai puternică decât dorinţa de a-şi asculta soţul, iar Lara a început să deschidă obloanele atunci când Florea nu era acasă. Nu făcea decât să privească prin geam, fără a-l deschide, dar era pentru prima dată când vedea lumea din afara casei şi asta i-a oferit o bucurie neasemuită. Doica nu s-a împotrivit, pentru că nu vedea cu ochi buni izolarea fetei, dar a sfătuit-o să nu-i spună lui Florea ce făcea. Primul om pe care Lara l-a văzut pe geam a fost băiatul care aducea în fiecare dimineaţă lapte proaspăt. Era instruit să lase sticlele cu lapte în faţa uşii şi să sune, iar după ce pleca, doica lua laptele şi îl aducea în casă. Avea cam 15 ani şi era un puşti simpatic, cu părul mare şi creţ şi ochii verzi, plini de neastâmpăr. Se bucură când văzu fetiţa privindu-l prin geam şi îi făcu cu mâna. A doua zi se văzură iar şi puştiul îi strigă Larei să deschidă geamul, să vorbească, dar ea dădu din cap: nu putea face una ca asta. După alte câteva zile, puştiul veni cu o minge şi, prin gesturi, o invită pe Lara afară, la joacă. Atunci fetiţa scrise pe o hârtie câteva cuvinte şi îi arătă băiatului biletul prin geam: „Nu am voie să ies”. De atunci, puştiul, pe care îl chema David, avea de fiecare dată la el hârtie şi pix, astfel că cei doi începură să comunice prin bileţele. Aşa află băiatul că Lara este căsătorită cu un bărbat mult mai mare decât ea, că nu are voie să privească pe geam şi că nu mai cunoaşte pe nimeni în afară de el şi de doică. Deja prinsese drag de fată şi îi propuse să fugă cu el în lume. Îi povesti că are o familie cu mulţi fraţi veseli şi gălăgioşi, că merge în fiecare zi la şcoală şi joacă fotbal împreună cu alţi copii de vârsta lui, că seara se plimbă prin parc şi mănâncă îngheţată, după care merg împreună la cinema. Mirajul lumii necunoscute fu pentru Lara atât de mare, încât ea se învoi să fugă cu David. A doua zi, pe când Florea se ocupa de firmele lui, David sparse unul dintre geamuri cu o piatră mare, iar Lara, care îşi luase cu ea o bocceluţă cu haine de schimb, ieşi pe geam şi fugi împreună cu el.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 A fost cea mai fericită zi din viaţa adolescentei. Totul în jur i se părea minunat: oamenii, zgomotul maşinilor, aglomeraţia străzilor, cântecul păsărilor în copacii din parc, muzica răzbind din Şcoala de arte şi copiii jucându-se la groapa de nisip. Totul era nou şi fascinant. Pentru prima dată, Lara avea ocazia să stea de vorbă şi să îşi petreacă timpul alături de un copil de vârsta ei. În scurt timp, se simţi vrăjită şi îşi dădu seama că dragostea poate fi şi altfel decât cea pe care o simţea pentru Florea. David îi spuse că aceasta este viaţa adevărată, că până atunci ea dusese o viaţă de prizonieră, dar că de acum înainte vor fi împreună, liberi şi fericiţi. Florea, însă, îşi puse în mişcare toate cunoştinţele şi sume mari de bani pentru a o găsi pe Lara. Pentru el, plecarea ei însemna sfârşitul lumii. Puţin după lăsarea întunericului o găsi în timp ce se plimba pe străzile cu vitrine luminate şi, cu ajutorul unor poliţişti corupţi, o duse înapoi acasă. Bătu geamurile în scânduri, o concedie pe doică şi ceru firmei de lactate să-i trimită laptele printr-o angajată. Decise că are deja suficienţi bani, care se înmulţeau în fiecare zi prin dobânzile de la bănci, aşa încât îşi lichidă afacerile şi se închise în casă împreună cu Lara. Aceasta, însă, se simţea nedreptăţită. Îl ura pe Florea pentru faptul că o lipsea de bucuriile pe care lumea le oferă şi îl considera vinovat pentru nefericirea ei. Nu mai era aceeaşi. Acum căuta soluţii să evadeze şi să îl întâlnească din nou pe David. Într-o zi, scrise o scrisoare şi reuşi să o plaseze în faţa casei, sub ghiveciul de flori sub care Florea lăsa de fiecare dată banii pentru lapte. Fata care aducea sticlele în fiecare dimineaţă, şi care cunoştea povestea Larei de la David, luă plicul şi îl dădu acestuia. În aceeaşi seară, Lara reuşi se descuie uşa de la intrare înainte de culcare, fără ca Florea să îşi dea seama. Ca de fiecare dată după acea întâmplare, imediat după ce se băgă în pat, Florea îşi legă mâna stângă de mâna dreaptă a Larei cu ajutorul unor cătuşe. Doar aşa era sigur că nu o va pierde din nou. Mult după lăsarea întunericului, uşa casei se deschise uşor şi înăuntru intră David. Avea în mâini un par gros, cu care îl lovi o singură dată, cu sete, în cap, pe Florea, omorându-l. Apoi află de la Lara unde erau ascunse cheile de la cătuşe şi o eliberă. De data aceasta, cei doi tineri fugiră departe de oraşul care le adusese nefericirea. Nu le-a fost dat să se bucure prea mult unul de altul. Din cauza felului în care apăruse pe lume, Lara avea mari probleme de sănătate. După ce se chinui câteva zile, simţind că nu mai poate să respire, fără să îndrăznească să meargă la medic de teamă de a nu fi descoperită, Lara muri în braţele lui David, rămas neconsolat pe viaţă.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 20.

Raport de activitate parlamentară... – autor George Rizescu (la un an de la primirea mandatului)

Cu inima deschisă, cu gândul la Dumnezeu şi la interesele voastre, vin astăzi aici, dragii mei concetăţeni, iubiţii mei alegători şi vă raportez, conform înţelegerii din campania electorală, după cum urmează: A trecut un an de la alegeri, un an trist, plin de evenimente, cu plusuri şi minusuri personale şi colective, cu realizări ce nu se văd şi cu nerealizări care ne dor pe toţi cei de faţă şi mai ales pe noi, pe cei aleşi de domniile voastre să vă reprezentăm cu cinste interesele în Parlamentul Ţării! Vreau de la început să vă anunţ că sunt alături de toate necazurile dumneavoastră, că împărtăşesc aceleaşi gânduri şi idei de la începutul anului electoral, că ştiu ce greu vă este în aceste clipe când Ţara s-a afudat şi mai rău în neajunsuri, în nevoi, în disperare... Aş vrea însă să fiu extrem de cinstit şi de obiectiv şi să vă comunic adevăruri pentru care un om politic ca mine are responsabilităţi, angajamente, poziţii politice şi ambiţii încă nerealizate! Dacă domniilor voastre v-a fost şi încă vă este greu, şi aveţi toate motivele să spuneţi aceste amănunte, aşa vrea să ştiţi că nici nouă, politicienilor nu ne este mai uşor, ori mai bine. Voi fi cât se poate de concret şi voi vorbi despre mine! Să nu creadă cineva dintre domniile voastre că mie mi-a fost uşor! Că am dat de o anumită stare de bine, şi gata, m-am schimbat, am devenit alt om, altă persoană, cu alte gânduri, alt comportament şi altă viziune asupra vieţii! N-aş vrea să treacă nimeni prin chinurile mele... şi mă ştiţi, îmi ştiţi trecutul, îmi ştiţi voinţa, îmi cunoaşteţi apucăturile şi chiar mentalităţile! Domnii mei, iubiţi alegători, Dumnezeu mi-e martor că vă spun adevărul şi numai adevărul şi nu vă ascund nimic din ceea ce ştiu! Numai eu ştiu prin ce-am trecut imediat după ce am luat mandatul de deputat şi am luat-o de nevastă pe doamna Mimi... Puneţi-vă în situaţia mea pentru a înţelege umilinţa, suferinţa şi ambiţiile unui om de talia mea! Patruzeci de ani, diferenţă de vârstă între noi, alte filozofii, alte şcoli personale, alte trăiri, alte aşteptări de la viaţă... Chinul de pe lume, disperarea absolută, sacrificiul suprem, asta am făcut şi cu ce m-am ales? Poate cineva de aici să-mi traducă şi mie umilinţa la care am fost supus, zi de zi, cu traiul meu comun alături de domnişoara Mimi? Poate? Ştiţi domniile voastre ce fel de ambiţii, ce aşteptări, ce fel de viaţă au aceste soţii extratinere, ca să le spun aşa? Nu ştiţi! Nu aveţi nenorocita ocazie să vă aflaţi ca mine, faţă-n faţă cu femeia-uragan, femeia-tigru, femeia niciodată mulţumită de masculinitatea mea destul de precară la această vârstă... Dumnezeu mi-e martor că am încercat orice, am căzut în cele mai ruşinoase păcate, am ieşit

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 din moralitatea unui parlamentar curat şi cinstit, aşa cum mă ştiţi, numai şi numai s-o fac pe domnişoara Mimi să se simtă fericită, să se simtă femeie, cum zice ea râzând în cea mai nepoliticoasă batjocură... Apoi, să nu uitaţi a doua nenorocire care m-a lovit şi care se traduce pur şi simplu prin obligaţia mea de a renunţa imediat ce-am fost ales deputat, la relaţia cu domniile voastre! Crede cineva că mi-a fost uşor să uit aşa, dintr-o dată, toate angajamentele pe care le-am luat, toate promisiunile pe care vi le-am făcut, toate vorbele frumoase pe care vi leam spus, atunci, înainte de alegeri? Crede cineva că un om politic important ca mine, cu responsabilităţi majore pentru Ţară şi pentru voi cei care m-aţi votat cu atâta energie, convingere şi bună-credinţă, poate să-şi privească în ochi electoratul când ştie că n-a putut să facă mai nimic pentru interesele acestui electorat? Îmi vine să plâng, să urlu ca prostul la lună, ca ultimul maidanez prins cu laţul de hingherii actualului guvern, numai când mă gândesc la umilinţa ce a trebuit s-o îndur în acest nenorocit de an, primul an al guvernării noastre într-o majoritate aproape ucigătoare, de neputinţa unei exprimări coerente şi în folosul vostru, şi-mi vine să-mi pun foc sub tălpi, aşa, ca ultimul condamnat la moarte, ca un neisprăvit ce sunt pentru că n-am reuşit să vin în faţa voastră cu cinste, curaj şi sinceritate şi să vă spun că viaţa mea de parlamentar este de fapt un chin, un chin personal şi o povară pe care n-o pot duce mai departe fără să-i împărţim împreună bucuriile şi necazurile... Mai este cineva dintre domniile voastre dispus să-mi ofere fie şi o minimă scuză, una de bun simţ şi de prietenie, de complezenţă pentru modul meu de trai chinuitor şi plin de toate nefericirile lumii? Ştiu că sună fals, sună cumplit, sună laş, sună ambiguu, sună nefiresc, sună greu şi umilitor pentru mine, dar ce poate face un biet muritor de rând într-o astfel de situaţie? Cum să mă prefac, aşa cum se prefac colegi de-ai mei, aflaţi în situaţii similare, cu neveste la fel de noi şi de tinere, schimbate la fiecare nou mandat de demnitar al Statului, când eu ştiu că este posibil ca şi domniile voastre să ne judecaţi, să ne priviţi activitatea şi, chiar să ne sancţionaţi la viitoarele alegeri? Pot eu să îndur o judecată colectivă fără să vă spun şi să vă explic, din vreme, toate aceste motive de neîmpliniri şi nerealizări? Cum m-aş mai uita în ochii voştri? Cum aş veni eu să vă mai cer un vot şi un nou mandat dacă n-aş lua de pe acum măsurile necesare unor explicaţii cinstite şi adevărate? De ce să fiu eu sancţionat de un electorat credincios şi cinstit pentru nişte fapte pe care vreau să le regret şi să le îndrept? Iată de ce, în cazul în care domniile voastre chiar o să mă susţineţi şi la alegerile viitoare, vă promit că toate angajamentele mele din celelalte mandate, care nu s-au îndeplinit, de data aceasta, cu siguranţă se vor îndeplini! Vă mai spun, aşa, ca un legământ în faţa Bunului Dumnezeu şi a voastră, a alegătorilor mei cinstiţi, că o s-o las pe domnişoara Mimi în lumea ei bizară, o s-o las cu suficientă avere ca să nu fiu târât prin tribunale şi alte judecăţi ce mi-ar afecta personalitatea

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 şi, dacă Bunul Dumnezeu o vrea, am să mă recăsătoresc cu nepoata domnişoarei Mimi, un copil ascultător, cinstit, fără capricii şi cu perspective să-mi devină tovarăşă de viaţă pentru totdeauna! Acest minunat copil are vârsta cerută de lege pentru mariaj, are o puternică dragoste pentru viaţă în sufletul ei curat şi are pretenţii minimale cu privire la sarcinile gospodăreşti ce-mi incumbă, lăsându-mi astfel toată libertatea să mă ocup numai şi numai de treburile Statului, de nevoile voastre şi greutăţile poporului, aşa cum rezultă şi din Constituţie! Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Şi acuma, pentru că orele sunt destul de înaintate, vă rog să mergeţi cu toţii la Crâşmă, la Nicu Beldie şi să-i spuneţi că am comandat eu pentru toți alegătorii mei mâncare şi băutură în valoare de cincispreze lei pe cap de votant cinstit, onest şi credincios principiilor noastre democratice! La revedere, domnii mei, la revedere... Ne mai vedem la anul care vine, pe timpul ăsta! A propos, să nu uit! V-am mai pus cinci lei la pensii şi zece lei la salariu, pentru cei care încă mai aveţi chef să munciţi în ţara asta!

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 21.

Petrică – autor Corneliu Zeana (Din amintirile unui medic de ţară)

Trecerea omului prin timp şi locuri este o îndelungată peregrinare, fiecare zi se dezvăluie altfel chiar dacă nu călătoreşti peste mări şi ţări. Cei care citesc aceste rânduri străbat distanţe, uneori considerabile, spre a se întâlni cu mine, trecând peste bariere geografice dar, mai cu seamă, pot călători în timp, dacă se lasă duşi de o mână întinsă, în timp ce arătătorul mâinii celeilalte la desluşeşte întâmplări din trecut. Locuri care nu mai sunt ca odinioară şi clipe zburătoare din viaţa unui om care a fost, cândva, medic de ţară şi care încă mai crede că în urma noastră rămâne ceva, o fărâmă de suflet desprins din tine şi rămas cine ştie pe unde. Poate că tocmai din astfel de crâmpeie înfloresc merii primăvara, acest anotimp luminat pe care, dacă îl cauţi, îl poţi afla în orice vreme. Te poftesc acum la o peregrinare inversă, în care nu eu sunt călătorul care întâlneşte oameni noi în ţinuturi până atunci necunoscute, povestindu-le mai târziu, ci te chem pe tine să vii într-o lume aparte, dar care loc nu este, oare, diferit de oricare altul dacă ştii să-l vezi astfel? Ţara aceasta se numea Dacia, în vechimea ei, iar acum i se spune România. Nu este greu de găsit pe hartă. Cam la jumătatea distanţei dintre Râmnicu Vâlcea şi Călimăneşti, în punctul numit Gura Văii, se varsă în Olt un râu ce vine dinspre Munţii Lotrului şi care poartă numele comunei Muiereasca, aşezare pe care, pe hartă, o descoperim dacă tragem o linie dreaptă între localităţile Olăneşti şi Călimăneşti. Comună săracă, având mai multe sate cu casele răsfirate prin văi şi pe dealurile înalte, râpoase şi cu dese alunecări de teren. Comuna fusese mai puţin expusă spre a fi colectivizată, comuniştii râvneau bunăstarea zonelor înstărite, unde, cu sprijinul miliţiei şi securităţii au acţionat cu o brutalitate ieşită din comun, schingiuindu-i şi arestându-i pe fruntaşii satului şi chiar pe ţăranii simpli care cutezau a se opune. Au fost răscoale, sate rase de pe faţa pământului, oameni împuşcaţi fără milă, duşi la Canal sau în mulţimea de închisori care împânzeau ţara. Arestări fuseseră operate şi în comuna Muiereasca, printre membrii unor partide, mişcări sau formaţiuni faţă de care comuniştii arătau o ură înverşunată, precum şi cei dintr-o altă categorie de hăituiţi, anume, cei bănuiţi a fi avut legături de sprijin cu luptătorii din munţi. Neelectrificată, departe de calea ferată şi cu drumuri argiloase, practicabile doar pe vreme bună, s-ar putea crede că această comună ar fi bătută de Dumnezeu, dar nu era aşa, dimpotrivă, pe râu în sus, dincolo de cheile tăiate în stâncă, se află Mânăstirea Frăsinei, loc de pustnicie şi de înaltă spiritualitate ortodoxă. Călugării mai tineri fuseseră alungaţi, partidul şi securitatea se arătaseră foarte aspri în această privinţă, în mânăstire se nevoiau doar călugări bătrâni. Pe vremea aceea, la începutul anilor ‘60, la Mânăstire se ajungea greu, eu urcam călare, femeile nu aveau voie să depăşească piatra aflată la ieşirea din chei, nici o femeie nu cutezase să treacă de locul acela cu legământ şi blestem cioplit în stâncă, spre dăinuire. Acum, de la Olt şi până sus în munte s-a construit drum solid, mai bine nu se făcea, spun unii, cu oarece

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 obidă, deoarece pe acest drum s-au scurs ani în şir, camion după camion, trunchiurile falnicilor arbori de odinioară, pustiind pantele munţilor şi secând izvoarele odată cu dispariţia pădurii. Jaful postcomunist a fost mai mare decât cel dinainte. Dar, să nu pierdem subiectul istorisirii. Eram medic tânăr, terminasem facultatea la 22 de ani, ca şef de promoţie şi, spre mirarea tuturor, cerusem să fiu repartizat întro circumscripţie categorie „foarte grea” unde nu fusese nici un medic mai înainte. Înfăţişarea mea nu era de fel impunătoare, încercam să mă adaptez locurilor şi oamenilor care nu prea erau obişnuiţi să meargă la doctor. La naşteri da, atunci mă chemau, căci „coana moaşă” era în vârstă, obeză şi mergea cu greutate din cauza artrozelor. Fiecare medic, mai cu seamă medicul de ţară, are un pod de amintiri, în podul acesta se află şi sicrie, desigur, mai multe, mai puţine, de unele se simte vinovat, de altele nu, rareori în această meserie poţi rămâne indiferent cu totul la ceea ce s-a întâmplat, de fapt, altora. Din când în când, mai pun scara la podul cu amintiri şi suflu colbul aşternut de vreme peste una sau alta. Iată, acum îmi amintesc de Petrică, un băiet zburdalnic şi neastâmpărat, care se pierdea în codru câte o zi întreagă, poate chiar şi mai mult, spre disperarea mamei sale care se temea că într-o zi îl vor mânca lupii. Avea cam doisprezece ani. Dispensarul era alăturat cu şcoala, iar pe Petrică îl remarcasem nu doar pentru vioiciune, ci şi pentru înclinarea sa spre lectură, fapt oarecum neobişnuit atunci şi acolo. Îi furnizam cărţi de poezii şi nu numai. Ei bine, mă aflam la dispensar atunci când copilul a fost coborât din căruţă şi adus pe braţe, în stare gravă. Febră, convulsii, faţa schimonosită, scrâşnet de dinţi, din când în când se înţepenea, rigid cu totul, sprijinindu-se doar pe ceafă şi călcâie, ca un arc, tabloul mi-a sugerat deîndată diagnosticul de tetanos. Gamba stângă îi era bandajată cu nişte fâşii de pânză rupte probabil dintr-o cămaşă, le-am desfăcut repede, încăperea s-a umplut de un miros greu, putred, avea o rană adâncă, cu margini urâte, infectate, aspect de carne putredă, peste rană fuseseră aplicate frunze de brustur sau poate de hrean, plaga se contaminase, desigur, cu bacili de tetanos. Am curăţat plaga folosind multă apă oxigenată, infecţia tetanică fiind anaerobă. Copilul era ţinut de doi oameni care încercau să-i stăpânească convulsiile, în timp ce eu îi curăţam rana. I-am injectat ser şi vaccin antitetanic, antibiotic şi un sedativ, între timp am solicitat o maşină, cineva s-a dus în grabă la locul unde se afla singurul telefon din Muiereasca de Sus şi copilul a fost dus la spitalul din Râmnicu Vâlcea. Pe biletul de însoţire am scris un raport destul de complet descriind ceea ce făcusem şi indicând ceea ce trebuie neapărat făcut în continuare. Băietanul se tăiase întro coasă, încercase, bietul de el, să deprindă cositul, o artă nu tocmai uşoară. În loc să-l aducă la mine, ai săi l-au dat pe mâna aşa zisului „sanitar”, un beţiv degradat la care apelau oamenii înainte de venirea mea în comună. Frunzele acelea aplicate pe plagă au adus cu ele bacilul tetanic, sub ele s-a creat o atmosferă înăbuşită, anaerobă, infecţia s-a dezvoltat cu repeziciune. Nu ştiu ce specialitate avea medicul de gardă al spitalului, dacă a citit cu atenţie biletul meu, dacă a injectat, aşa cum indicasem, cantităţi mari de ser, deoarece eu iniţiasem deja acest tratament, copilul era „desensibilizat” astfel încât pericolul administrării masive de ser trecuse. Nu rareori, medicii de spital îi dispreţuiesc pe medicii de ţară, nespecializaţi într-o direcţie sau alta, desigur, dar care fac atât de multe!

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 O zi a durat spitalizarea, după care trupul lui Petrică fu adus mai întâi acasă, apoi înmormântat în cimitirul satului. N-am vrut să-i dojenesc părinţii. Sufereau daja mult şi nu mai trebuia să le adaug o povară pe conştiinţă. Oameni simpli, cu educaţie precară în probleme de sănătate. Moartea lui Petrică a fost, fără îndoială, nemeritată. Ce sec, ce searbăd sună cuvintele „educaţie sanitară”, şi totuşi, cât este de necesară oricând, mai cu seamă în zilele acestea de zisă criză, în care acest aspect e mai neglijat decât a fost vreodată. Şi cât de mult plătim, în morţi, pentru asta! Astăzi, medicii de ţară sunt mai rari şi, în bună parte, au devenit navetişti. Satele se pustiesc şi ele, oamenii îndreptându-se către oraşe, unde găsesc de lucru mai uşor, iar civilizaţia urbană face traiul mai lesnicios sau măcar mai comod. În urma zburdalnicului Petrică a rămas o cruce de lemn, în cimitirul povârnit pe coasta unui deal, un mormânt ca oricare altul. Crucile de lemn nu rezistă timpului, putrezesc repede şi se prăvălesc, doar ici şi colo se iveşte câte o piatră cioplită. Oameni sărmani, înfrăţiţi cu codrul.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

22.

Răzbunare feminină – autor Nina Gonța …Mărioara a simţit că cineva a intrat în cameră şi a deschis ochii. Afară abia se desfăcea de ziuă, dar în semiîntunericul din odaie l-a văzut pe Marian cum s-a îndreptat spre fereastră, a ridicat perdeaua şi a pus mâna pe calorifer. În inimă-i parcă a licărit ceva. Totuşi ţine la ea, s-a gândit, dacă a pus caloriferul în funcţie, ea nu-l deschisese aseară, de aceea s-a și culcat îmbrăcată…

Dar n-a mai putut să adoarmă la loc. În minte i-a venit întâmplarea de ieri, când el s-a apropiat şi i-a pus dinainte o coală de hârtie, pe care erau scrise câteva fraze, în rânduri săltăreţe, în diferite culori şi cu multe sublinieri, semn că au fost scrise la nervi. A început să parcurgă rândurile cu mare interes, mai ales că epistola avea un titlu provocator: Atenţie! Pe măsură ce citea, o umfla râsul. Foaia cuprindea zece porunci, fiecare frază chiar aşa şi începea, cu un mare NU. 10 lucruri, pe care ea NU avea voie să le facă, printre care: să nu mai îndrăznească să-i reproşeze ceva; înainte de a i se adresa, să se gândească bine, dacă ceea ce ar dori să-i spună, îi va plăcea lui sau nu şi tot aşa... Ultima frază: „Dacă nu te conformezi… voi lua măsuri !” A izbucnit în hohote. Un râs nervos… - Vreau să ştiu şi eu ce-ai să-mi faci dacă nu mă supun? Chiar sunt curioasă! Marian a trântit cu pumnul în masă şi a urlat: - O să vezi! Îţi va părea rău! Atunci au apucat-o şi pe ea dracii şi i-a strigat în faţă: - Ce, iar vrei să te repezi la gâtul meu, să mă sugrumi? Nu uita că ţi-ai luat un angajament, ai scris cu mâna ta că te vei purta cuviincios; l-am trimis la mai mulţi, dacă se va întâmpla ceva cu mine... - Mă… pe angajamentul ăla! Să nu mai îndrăzneşti niciodată să-mi spui că îmbătrânesc şi că... îmbătrânesc urât! Era plin de furie, ochii i se înroşiseră, se bulbucaseră, avea faţa crispată, îi sărea saliva din gură… - Vrei să-ţi spun că îmbătrâneşti… frumos sau că... întinereşti? Ai peste 70 de ani, vrei săţi spun că eşti tânăr şi frumos, da ?… Bine, lasă-mă să mai studiez răvaşul tău „de dragoste”. De mult n-am mai primit scrisori… de la nimeni.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 După cearta de ieri, s-a culcat în sufragerie, n-a vrut să doarmă lângă el, mai ales că atunci când între ei au loc astfel de scene, pe ea, necăjită, somnul o ia greu. Si încă să-i mai asculte toată noaptea sforăitul!? …Mărioarei i s-a făcut cald, de la amintirea peripeţiei de ieri sau pentru că era îmbrăcată cu multe... S-a ridicat să închidă caloriferul, dar era rece. Atunci şi-a dat seama că bărbatul ei a venit dis-de-dimineaţă să verifice dacă e deschis caloriferul sau nu. Poate chiar i-o fi părut rău că nu l-a găsit în funcţiune şi că nu va avea motiv să-i reproşeze că-i cheltuitoare, că nu economiseşte… Ea, care ştie să facă mâncare mai din nimic, e cheltuitoare?! I-au spus mulţi că este o comoară la casa omului! Acum, uite-l, a venit să verifice! Şi ea, căreia începea să i se înmoaie inima… că el are grijă să nu-i fie ei frig, că mai simte ceva pentru ea… Vrabia mălai visează! S-a băgat înapoi în pat, trebuie să mai doarmă. A dormit rău astă noapte, cu întreruperi. Relaţia dintre ei se deteriorase demult, dar undeva, în adâncul sufletului, cineva ascuns acolo, nu voia să recunoscă asta… şi amâna, de ani de zile, deznodământul. La începuturi, în asemenea momente, izbucnea în plâns pe loc, chiar în faţa lui. Lacrimile ei nu l-au înduioşat niciodată. Din contră, îl enervau. Mărioara se izola în durerea ei şi stătea aşa… uneori, cu săptămânile. Aştepta să vină Marian cu scuze, dar în timp a înţeles că aşteaptă în zadar. El nu avea obiceiul pe care ea ar fi vrut să-l aibă, de a se apropia şi, ca un bărbat iubitor şi blând, prin cuvinte frumoase şi prin mângăieri, s-o apropie. Demult Mărioara nu mai plânge. I s-a împietrit inima sau nu mai are lacrimi? Poate a devenit mai înţeleaptă ! Dar ce folos de înţelepciunea ei, dacă de fiecare dată i se ridică tensiunea şi parcă o frige înăuntrul capului. Mai ales pe partea stângă. Uneori o frige, alteori o înţeapă, dar mai des amorţeşte, de nu mai simte nimic nici când se ciupeşte. Şi astăzi e la fel... Tare se teme de un atac cerebral sau de cord şi de aceea, când i se adresează Domnului în gând, îi cere o moarte rapidă, fără chinuri. Dacă acum cu perechea ei nu mai are despre ce vorbi ( ea ar discuta multe, însă el se oţărăşte şi se supără pentru orice fleac, când nici nu te aştepţi), atunci vorbeşte adesea cu cineva imaginar, căruia îi împarte toate gândurile ei, de parcă le pune pe hârtie. Uneori chiar cu voce tare...Simte nevoia să facă acest lucru. O relaxează şi o readuce la normal. N-ar fi vrut ca acest lucru să se întâmple, ar fi vrut să-i împartă lui Marian toate câte o frământă. Fiinţa ei are nevoie de echilibru… Mestecând în cratiţă, ea dialoghează cu ACEL care o ascultă, o preţuieşte, care este blând şi îngăduitor, o înţelege şi se amuză de umorul ei direct şi tăios. Se simte bine în lumea... lor. De câte ori lui Marian al ei, morocănosul care îmbâtrâneşte urât, îi sare ţandăra, ea se izolează în lumea ei… Şi stă acolo cu săptămânile, deşi face, ce-i drept, fără mare elan, toate treburile prin casă. Şi-ar fi dorit ca toate să fie altfel… Oare de ce s-o fi schimbat atât de mult Marian ? Drept că el n-a fost niciodată blândeţea şi bunătatea întruchipate, totuşi au avut şi clipe frumoase, împreună. Vrea să-şi amintească câteva, dar este acum prea tristă şi nu-i vine nimic în cap. Principalul motiv este impotenţa

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 bărbatului ei, gândeşte. Nu fiecare bărbat poate trece cu înţelegere şi resemnare prin această perioadă. Bine, dar cu ce este ea vinovată că el îmbătrâneşte? Şi ea a adunat ani în plete, dar nu se omoară de ciudă. S-a deprins, s-a resemnat. De fapt, o femeie rămâne femeie până în ziua când moare. Mai rău de ei, de săracii bărbaţi. La acest gând, zâmbeşte răzbunător. Măcar aşa îl pedepseşte Dumnezeu ! Ea nu mai are de ce să se teamă că o va înşela. Vârsta îşi făcuse, la el, efectul… Anul trecut a luat de două ori viagra, mai mult la îndemnul ei, i-a spus că încă se simte femeie şi că încă n-a murit. Şi atunci, tot la o ceartă…”Cred că aşteaptă iarăşi să-i amintesc că n-am murit. Am să mor nesatisfăcută”, gândi Mărioara şi o umflă râsul. Dar, au podidit-o şi lacrimile. Râs cu plâns… A plâns mult, în pernă, cu sughiţuri. „Iartă-mă, Doamne, uite ce gânduri spurcate îmi vin în cap. Femeie bătrână şi fără minte, cu gândul la sex ! Dar... Tu ne-ai făcut aşa. Tu ne-ai creat, şi tot ce este omenesc nu ne este străin. Am îmbătrânit cu trupul, dar sufletul mi l-ai lăsat tânăr. Un paradox, să mă chinui…să ne chinuim.” Într-o ceartă, bărbatul ei este... femeia clănţoasă de care o acuză mereu pe ea. Poate că el nu are şi nici n-a avut vreodată un sentiment adevărat către ea ? După moartea soţiei, s-a recăsătorit cu mine pentru confortul lui, a vrut să aibă o slugă, gândeşte Mărioara, cu tristeţe. ...A mai fost căsătorită, dar ce folos de experienţele ei, toate căsătoriile au eşuat. De primul soţ, un tăntălău, s-a despărţit, al doilea - a murit... Şi când credea că i-a pus Dumnezeu mâna pe creştet, uite cu ce podoabă s-a ales ! Trebuie să fie cu Atenţie, că pe aici... nu se trece. Să mai spună cineva că femeile sunt vinovate de toate ! Multe s-au perindat în capul Mărioarei… …A străfulgerat-o gândul: va pleca! S-a săturat de aşa viaţă! Gata, până aici a fost! şi-a spus Mărioara. A mai încercat de câteva ori să plece, dar de fiecare dată Marian, în ultima clipă, o întorcea din drum… De această dată însă, nu-i va reuşi. Poimâine el pleacă la Bucureşti, cu nişte treburi. Va sta câteva zile. Nu va fi acasă când ea îşi va pune în aplicare „planul”… Gândurile i-au zburat iarăşi… Odată cunoscuse un domn, întâmplător, stând singură pe o bancă, în parc: - Nu vă supăraţi, pot să mă aşez şi eu ? Mărioara a vrut să se ridice şi să plece, era tot după un… incident. Se săturase de atâta… băutură, pe care Marian o tot ascundea prin casă. Ca un făcut, ea mereu dădea peste tărie. Odată s-a înfuriat atât de tare că i-a vărsat în chiuvetă toate cele trei sticle de vin. Evident, s-au certat. Chiar i-a strigat să se care din casa lui… Stătea pe bancă şi…medita, când s-a apropiat acel domn. - Vă văd tristă, astăzi este o zi de vară atât de frumoasă ca şi dumneavoastră de frumoasă, dar staţi aici, singură… - Nu sunt tristă, mă gândesc… - La ce vă gândiţi, dacă nu-i secret ? - La viaţă…

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Aaa, atunci e complicat. La viaţă nu trebuie să te gândeşti, trebuie s-o trăieşti. A răbufnit…I-a povestit atunci acelui bărbat necunoscut toată istoria ei. S-a răcorit ! A poftit-o la umbră, pe o terasă, să stea mai în voie. Chiar dacă în jur mişunau oameni, asta n-a împiedicat-o să-şi descarce sufletul. A ascultat-o cu mare atenţie. - Uite ce facem... şi te rog să mă tutuieşti la rându-ţi. Mi-a încolţit un gând în minte. Se vede că bărbatul tău ţine la tine, căci mi-ai povestit şi lucruri bune din relaţia voastră. Dar principalul este că tu încă nu vrei să-l părăseşti…Dă-mi numărul de mobil. Mărioara ezita. - Nu te teme.. Vreau să te sun, să vorbim mai mult şi… lasă-l să audă. Să încolţescă în el gelozia. Eu ştiu cum sunt bărbaţii. Atât cât este încrezut că eşti numai a lui, se dă viteaz, dar o să vezi când o să observe că cineva te caută… Cât n-ar fi de straniu, a funcţionat. Gabriel, aşa îl chema pe bărbatul apărut ca din senin în viaţa Mărioarei, a sunat-o câteva seri la rând. Discutau despre orice. Aşa a aflat că el este divorţat de mulţi ani, încă nu a ieşit la pensie deşi nu mai are mult, că fosta lui soţie locuieşte nu departe de Slatina, într-un sat unde are o casă. În urma divorţului, după partaj, el a rămas cu apartamentul şi maşina, ea cu locuinţa de la ţară şi cu terenurile. ...După cum era de aşteptat, Marian s-a... sesizat. De fapt, ea înadins lăsa uşa deschisă la sufragerie, ca el să audă. Tot mai des soţul ei se învârtea prin preajmă, dar tăcea. Peste vreo trei zile, n-a mai rezistat, mai ales când odată, în timpul cinei, telefonul a zbârnâit din nou şi ea a sărit să plece de la masă: - Du-te repede, te cheamă .. iubitul…Hai mai bine să ne împăcăm… Pentru Marian, dacă a pronunţat aceste cuvinte şi şi-a călcat pe orgoliu, era foarte mult. Atunci Mărioara s-a bucurat nespus că a reuşit să-l facă pe Marian să revină la gânduri mai bune. Ce-a urmat... a fost şi mai interesant. Când a mai sunat Gabriel, i s-a părut că acesta nu s-a bucurat sincer de împăcarea ei cu soţul. A chemat-o să mai stea de vorbă despre… planul lor care a dat roade. La început şovăia, apoi a hotărât să meargă. A întâmpinat-o cu un buchet de flori - cinci garoafe roşii… - De unde ştii că astea sunt florile mele preferate? - Am simţit ! Şi vreau să-ţi mai spun: mi-a fost dor de tine… Îmi pare rău, te rog să mă crezi că nu m-am folosit de momentul de derută în care te aflai, ca să-ţi spun să te muţi la mine. Văzând-o că stă pierdută şi nu ştie ce să spună: - Îmi dau seama că eşti surprinsă, dar asta e…Mi-ai plăcut din prima clipă, când te-am văzut. Ieşisem la plimbare, n-aveam de gând să stau pe bancă, dar te-am văzut şi dintr-odată am vrut să te… agăţ. Acum îmi pare rău că ţi-am propus acel plan. Voiam să mai ţin legătura cu tine, credeam că numai aşa se putea. Altfel aveai să pleci .. în necunoscut. Trebuie să recunoască, Mărioara s-a simţit o perioadă fericită, ştiind că cineva oftează după ea, în timp ce şi Marian se străduia din răsputeri să-i intre în voie. Dar n-a durat mult… ...Cine ştie cât mai are de trăit, acum să-şi petreacă restul vieţii conform unor porunci ultimatum care îi interzic dreptul la liberă exprimare, să se teamă de el?! Nu este obişnuită să trăiască într-o… cuşcă !

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Gabriel ţine şi acum legătura cu ea. O sună măcar o dată la trei-patru luni, dar tot o sună. De multe ori a invitat-o undeva, să se vadă, să mai sfătuiască, poate şi mai mult... dar ea la refuzat mereu. Nu l-a mai văzut de trei ani. Dar ştiu mai totul unul despre altul, dacă nu o sună, îi scrie mesaje pe poşta electronică. „Ce mai faci, frumoaso, nu vrei să ne vedem ?”, îi spune adesea, virtual. O perioadă a fost cuplat cu cineva, o femeie măritată, dar n-a ţinut. Odată chiar a rugat-o să-l însoţească într-o staţiune, pe motiv că-i este urât să meargă de unul singur. „Eşti nebun ?”, i-a scris ea ”Ai uitat că sunt măritată, că sunt cununată la biserică şi n-am de gând să mă umplu de păcate la bătrâneţe?” „Bine, dar când vei pleca de la el, sămi spui, să fiu acolo, pe fază!”.”Glumeşti sau tu chiar ai făcut o obsesie pentru mine ?”. „Nu glumesc deloc! Cred că am făcut o pasiune, căci mă gândesc mereu la tine, am fost un prost cu literă mare că n-am bătut atunci fierul cât era cald.. Un idiot…”..”Da, dacă într-adevăr este aşa cum spui... eu sunt bătrână, mai mare decât tine cu două luni... iar tu, de atâta timp nu mă scoţi din cap” Aşa vorbeau adesea, la telefon sau virtual. ...Abia aşteaptă ca Marian să plece mâine la Bucureşti…Ca şi ea să plece ! Să-l părăsească! Aproape că se bucură, când îşi imaginează ce va simţi el când se va întoarce acasă. O să deschidă dulapurile şi o să constate că acolo nu se mai află nici un lucruşor deal ei. „Aşa-ţi trebuie, credeai cu nu voi pleca niciodată, că nu am voinţă ? Te-ai înşelat, dragule. Nu pot răbda la infinit! Ţi-am spus de zeci de ori ce-mi doresc şi ce nu-mi place la tine, dar nu te-a interesat” Ca să nu audă Marian, n-a dat telefon - i-a scris lui Mircea, o cunoştintă de-a ei care tot din Satu-Mare era de baştină, un mesaj. L-a întrebat dacă nu are treabă la Satu Mare, în următoarele zile. A primit de îndată răspuns, că el ţine acolo o afacere şi că merge aproape săptămânal. Poate s-o ducă... L-a rugat ca nu cumva să-i spună lui Marian de intenţia ei. Toate fiind puse la punct, Mărioara aştepta. Luată cu planurile „de fugă” din ultimele zile, nu mai discuta cu imaginarul bărbat. Nu mai avea nevoie. Acum se afla toată, în acţiune! Vrea libertate, vrea să evadeze… din „închisoare”! A luat o hotărâre ! Nu, nu se va mai gândi la Marian. A terminat-o cu el ! N-o fi ea uşă de biserică, dar are o singură viaţă ! Uneori, uitând că părul îi este demult cărunt, încă mai visează, în adâncul fiinţei sale, cum în cale îi va aparea, aievea, acel bărbat imaginar, căruia, de ani buni, i-a împărtăşit toate gândurile şi necazurile ei. Bărbatul acela este atent la tot ce spune, o ascultă, o înţelege, o respectă, o iubeşte… AR FI PĂCAT SĂ MOARĂ, FĂRĂ SĂ-L FI ÎNTÂLNIT ! ...Telefonul a scos-o din gânduri… Cred că e Mircea. Aaa, să nu uite să-l întrebe cât o va costa, să aibă bani îndeajuns. Are atâtea bagaje, dar poate vor încăpea în maşina lui, că-i mare… - Bună! se aude la celălalt capăt…Sunt Gabriel ! - Salut…Gab... Gabriel…

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Nu se aştepta. Din toamnă n-a mai dat un capăt de veste… - Eşti gata ? - Cum…gata ? - De plecare ! Ştiu că pleci acasă la tine. Cu totul ! - Ţi-a spus Mircea ? De unde-l cunoşti ? L-am rugat să nu spună… - Să nu-i spună lui Marian, dar mie ? Nici prin cap să-ţi treacă! Vezi, de câte ori te-am poftit la mine, n-ai vrut să vii. Aveai să afli, poate, că locuiesc în acelaşi bloc cu Mircea, suntem aproape prieteni. - Bine…şi cum aţi ajuns… la mine. - I-am spus aseară, la o bere, să meargă cu mine la pescuit, dar el mi-a zis că nu poate. L-a rugat o doamnă s-o ducă la Satu Mare. De-ndată m-am gândit la tine…L-am iscodit şi mi-a spus că pleci, că-ţi părăseşti bărbatul. - Îîî ...Aştept să sune Mircea. - N-o să sune! Pentru că i-am spus că vin eu. - Mă duci tu ? Şi cât mă va costa ? - Nu mult, că te duc mult mai aproape ! - Unde mă duci ? - Te duc... la mine acasă. În câteva minute suntem la destinaţie. - Da tu nu ştii unde locuiesc, cum ai să vii să mă iei? - Ba ştiu...Adresa ta tot Mircea mi-a dat-o! - Eşti... nebun ? - Da, sunt nebun… nebun de legat, de această dată nu-mi scapi. Să ştii că Mircea nu vine, degeaba îl aştepţi. I-am povestit tot, este de partea mea… - Nu m-ai văzut de aproape trei ani, nici nu mai ştii cum arăt. - Nu mă interesează… - Nici părul nu mi l-am mai vopsit în ultimele luni de iarnă, aşteptam să vină primăvara. Sunt căruntă. - Nu mă interesează ! Şi eu sunt cărunt. - Sunt mai mare ca tine! şi-a adus aminte, în sfârşit, Mărioara. Încă un argument în plus care să-l facă să renunţe. - Două luni nu se iau în consideraţie. - Am vrut să-ţi fac cunoştinţă cu o prietenă de-a mea, mult mai tânără, de ce n-ai fost de acord? - Poate simţeam să va veni momentul meu… - Vreau să plec la fată, să locuiesc cu ea. - Noi nu le trebuim copiilor, îi încurcăm. De ce să nu stai cu un moşnegel ca mine, încă în putere ? - Nu eşti moşneag, dacă încă nu eşti la pensie. - Dar voi fi... curând ! - Sunt pisăloagă, sâcâitoare adesea... - O să mă fac că nu te aud. - Sunt bătrână !

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Nici eu nu sunt... flăcău. - ...Bolnavă ! - La vârsta noastră nimeni nu mai e sănătos tun. - Când mă simt rău, nu pot găti, cum o să te descurci ? - Aoleu, eu gătesc de-o viaţă ! Nici sănătoasă n-o să-mi găteşti. - Atunci la ce-ţi trebuiesc ? - Să te ţin seara în braţe, să nu fiu singur... - N-ai putut să-ţi găseşti o tânără ? - Pentru o tânără trebuie să fii tânăr, altfel îţi termini viaţa mai devreme decât trebuie. Nu fac eu prostia asta ! Ha, ha... - Sunt urâtă ! - Tu – urâtă !? Eşti o frumoasă ! Îi venea să plângă. Situaţia o depăşea! - Cum o să stau aici, cu Marian în coastă ? - Ne mutăm în altă parte! Nu spuneai tu că aerul din Câmpia Dunării te sufocă ? Ne ducem undeva, aproape de pădure, de-o apă, lângă vreun lac... La pensie - să am unde pescui! - Să te ia naiba, Gabriel, mi-ai stricat, dintr-odată, planurile! i-a trântit-o Mărioara. - Ha, ha, să mă ia, să mă ia… Vino la fereastră! Când femeia şi-a aruncat ochii pe geamul de la balcon, l-a văzut jos, pe alee, lângă maşina lui neagră, cu telefonul mobil la ureche. Bărbatul i-a făcut cu mâna şi i-a vorbit: - Ce fac ? Urc să te ajut la bagaje ? - Îîî… a îngăimat Mărioara. - Într-un minut sunt sus, la tine! s-a auzit vocea hotărâtă a bărbatului. Doamne, spune-mi, dă-mi un semn că nu fac iarăşi o poznă! Ajută-mă ! zise Mărioara în gând, aşezându-se, răvăşită, pe-o valiză… O fi oare acesta…bărbatul bun şi blând din imaginaţia ei, cu care „s-a înţeles” de minune în toţi aceşti ultimi ani ? Nu vom afla niciodată. Ştim însă că viaţa continuă. Şi că orice sfârşit poate fi un bun început !

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

23.

Jurnal de călătorie – autor Liliana – Narcisa Fărcaș Nirovka

Era timpul să plecăm pe insula vulcanică. Eu. Anatol Pem. Și Levia Odrskaya, partenera mea de peregrinări spre cele mai ciudate destinații. Mergeam cu vaporul (o cursă comercială) până în Golful Perlelor, apoi cu barca cu motor până la Nirovka. Eu și Levia ne-am decis să pornim în călătoria asta pentru a verifica unele teorii privind insulele vulcanice. Tata era cel care emisese teoriile dar din cauza problemelor de sănătate care apăruseră nu ne putea însoți. Când am pornit tata ne-a reamintit să respectăm Pământul și viața în oricare din formele ei. În nici una din călătoriile noastre nu am făcut și nu vom face altfel. Vaporul care mergea spre Golful Perlelor era o cursă obișnuită ce transporta tot felul de mărfuri; ne-am îmbarcat cu toate bagajele la o oră după miezul zilei. Odată ajunși în Golf am închiriat pentru o săptămână o barcă cu motor și ținând cont de coordonatele date de tata am pornit pe apele liniștite în acel moment al înserării când soarele se pregătea să coboare în mare. Lunecam chiar pe cărarea roșietică pe care sfera portocalie o întinsese peste imensitatea gri-verzui pentru câteva minute. Crepusculul își desfășură toate cele trei faze și apoi întunericul ne cuprinse. Rămăsesem cu oceanul și cu stelele emisferei sudice. Abia după miezul nopții am ajuns în apropiere de insulă; am navigat de-a lungul țărmului până am gasit loc de acostare. Până am descărcat totul pe țărmul negricios începură să apară primii zori. După cum arăta peisajul în jurul nostru mi-am dat seama că suntem pe un atol vulcanic; încet mă cuprindea îndoiala în privința timpului necesar pentru verificarea teoriilor tatei referitor la activitatea vulcanică. Am încărcat pe ATV-ul ce îl adusesem cu noi o parte din bagaje și am pornit într-un tur al insulei care se dovedi a nu avea o suprafață prea mare cam 3 kilometri pătrați, cu multe plaje de nisip negru, cu cenușă vulcanică.ATV-ul era un New Force 500 fabricat prin 20082009 și îl cumpărase Levia pentru această călătorie. În cele din urmă a trebuit să hotărâm unde instalăm cortul și ne-am îndreptat spre centrul insulei. În locul lacului pe care ar fi trebuit să îl găsim am dat peste un fel de cocioabă din lemn-ceea ce ne-a surprins pe amândoi, întrucât nu văzusem nici un fel de copac prin împrejurimi. Am pătruns dând la o parte urzeala de pânze de păianjen care acoperise complet ceea ce ținea loc de intrare și am privit în interior: în trei din cele patru colțuri prăfuite am văzut trei mere (sau cel puțin așa le aproximasem eu în semiântunericul acela) iar în cel de-al patrulea colț era o bufniță împăiată. Am hotărât să nu ating nimic și în momentul următor am ieșit si am început să instalăm cortul la câtiva metri distanță. După ce am încropit cât de cât o cvasi-locuință și

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 am mâncat am pornit cu ATV-ul să aducem restul lucrurilor lăsate pe o plajă de nisip vulcanic la câțiva metri distanță de barca cu motor. Am făcut apoi încă o plimbare de-a lungul întregului țărm și în tot acest timp Levia a filmat traseul, de când am plecat din centrul insulei până în momentul în care ne-am înapoiat. Odată ajunși lângă locul de tabără, așa cum am început să îl numim, ne-am întins în sacii de dormit cu gândul să ne odihnim și mai apoi să verificăm ce e cu merele și cu bufnița împăiată. Nu am avut parte de un somn prea liniștit; când am deschis ochii începea să se însereze și cocioaba dispăruse. Eram acum-cu tot cu cort-într-un crater vulcanic, nu foarte larg, nici foarte adânc. În locul merelor (sau ce or fi fost ele) am observat trei uși și în locul bufniței împăiate apăruse un ochi de cristal în interiorul căruia se schimbau imagini cu peisaje necunoscute dar fără nici un fel de ființă vie. Ne-am apropiat pe rănd de cele trei uși din aur monoatomic (mai văzusem până atunci doar un singur obiect din aur monoatomic). Fiind închise ne-am îndepărtat de ele mergând înapoi către centrul craterului și am așteptat, făcând tot felul de presupuneri. La apusul soarelui s-a deschis ușa poziționată spre vest; am pășit singur pe un culoar portocaliu. Am pornit înainte până ce am ajuns în fața unui ecran de aceeași nuanță ca și culoarul. Pe ecran se schimbau imagini în care mi-am văzut trecutul,fără să mai apară și alte persoane alături de mine. M-am întors înapoi pe același culoar portocaliu invitând-o pe Levia să parcurgă drumul pe care tocmai îl lăsasem în urmă fără a-i da însă nici cel mai mic indiciu în legătură cu ceea ce avea să găsească la capătul culoarului. Timp de două ore nu a apărut și mi-am dat seama că și eu petrecusem exact o sută douăzeci de minute în fața ecranului. Spre deosebire de mine Levia se întoarse râzând și foarte bine dispusă. Știam că nu aveam amândoi același comportament în fața surprizelor, de orice natură ar fi ele, deci nu am fost prea surprins când am văzut-o râzând. Mai rămăseseră două uși din cele trei și pe a doua am văzut-o deschizându-se când a răsărit luna. De data asta am lăsat-o pe Levia prima să treacă dincolo de ea. A pășit pe un culoar turcoaz și timp de jumătate de oră a rămas înăuntru. Când a ieșit nu am mai văzut-o râzând dar nici nu am întrebat-o nimic din ceea ce era în capătul culoarului. Aveam să descopăr singur un ecran nu la fel de mare ca primul, de nuanța culoarului, care îmi arătă imagini legate de prezent; de data asta nu a fost o surpriză însă a trebuit să răspund la întrebarea dacă sunt sigur că vreau să trec pragul celei de-a treia uși (despre care nu aveam idee când se va deschide și ce voi găsi în spatele culoarului). Ar fi trebuit să aflu viitorul, atât eu cât și Levia, dar nu puteam să fiu foarte sigur. Putea fi vorba despre orice altceva și trebuia să îmi dau acordul acolo, în fața ecranului. Până la urmă am cedat ispitei și am confirmat: sunt sigur că vreau să trec dincolo de cea de-a treia ușă. Am ieșit. Levia nu m-a întrebat nimic, a respectat întelegerea tacită; oricum era timp destul pentru schimbat impresii după ce vom fi terminat verificatul craterului vulcanic până la cea mai mică crăpătură. Cea de-a treia ușă s-a deschis destul de târziu, când luna se pregătea să apună și am pășit de data asta primul pe un culoar albastru, în capătul căruia ecranul cu aceeași nuanță clipi timp de căteva secunde din momentul când am ajuns în fața lui și imagini în care mă vedeam în tot felul de situații și în mijlocul multor întâmplări

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 începură să-mi treacă prin fața ochilor. Creierul meu a receptat totul și m-am întors apoi ca o marionetă urmând șerpuirile luminii în tot felul de nuanțe albastre ce se întindea la picioarele mele. Am luat camera video din mâinile Leviei și am lăsat-o să intre; când a ieșitadică peste trei ore-nu mai râdea și nu mai era veselă. Nu am întrebat-o nimic. Aveam să citesc toate impresiile ei în jurnalul de călătorie pe care îl ținea zilnic și ea avea să facă la fel cu al meu. Când a ajuns soarele la miezul zilei au dispărut toate ca și cum nu ar fi fost. Cocioaba de lemn era iarăși pe locul ei cu merele în cele trei colțuri și bufnița împăiată în cel de-al patrulea. În zilele ce au urmat am făcut măsurători, am filmat tot ce se putea filma, am luat mostre de nisip negru vulcanic, de cenușă și câteva din insectele ce ne-au părut mai interesante. Când am terminat totul am transportat de două ori cu ATV-ul bagajele pe tărmul unde lăsasem barca cu motor și-chiar în momentul dinaintea plecării-am rugat-o pe Levia să aștepte puțin. Am intrat în încăperea din lemn și am încercat să ating unul din merele ce stăteau fiecare în colțul său însă mâna mea nu a simțit nimic decât spațiu gol. La fel și cu celelalte două mere, și cu bufnița împăiată. Mi-am dat seama că nu erau decât holograme, la fel și lemnul din care părea construită. Nu știu dacă fuseseră așa și înainte de experiența noastră pe acea insulă; acum înainte de plecare însă așa erau, doar holograme. Tot drumul înapoi am schimbat impresii și am ajuns la concluzia că tot ce se întâmplase acolo fusese cea mai mare surpriză din viața noastră. Odată ajunși acasă am povestit tatei; din filmul video lipsea însă cu desăvârșire ceea ce Levia filmase din momentul în care apăruseră cele trei uși de aur monoatomic până în momentul când ieșisem și pe cea de-a treia ușă. Nu se înregistrase nimic, rămăsese totul în mintea mea și a Leviei. Însă asta nu a fost totul. Într-un anticariat din Ucraina am găsit o carte scrisă de un necunoscut al cărui nume era Dosoftei Nirovka. Numele lui mi-a atras atenția și am cumpărat-o mirat de coincidența dintre numele lui și numele cu care eu botezasem insula. Scrisesem în joacă pe un petec de hârtie căteva litere și prin anagramare a ieșit Nirovka. Necunoscutul autor povestea exact cele văzute de mine și de Levia acolo pe insulă; am dato și tatei care după ce a citit-o a spus că motivul pentru care o găsisem într-un anticariat era că nimeni nu îl crezuse pe cel ce o scrisese. Nici noi nu l-am fi crezut dacă nu am fi fost deja acolo. Nici până astăzi nu m-am lămurit de ce a trebuit să scriu pe petecul de hârtie acea înșiruire de litere care avusese să devină în final numele insulei.

100

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 24.

Un puzzle terminat – autor Alina – Mihaela Dinescu

Era începutul lunii Octombrie, se simţea în aer, era o lună ce îşi făcea prezenţa în fiecare an prin ceva nou, deosebit, cel puţin în cazul lui Gwendolyn. În acest an se simţea nostalgia, tristeţea, dar nu avea nimic împotrivă deoarece aşa se simţea…tristă. Ştia foarte bine că nimic nu va mai fi la fel, nu şi fără Zoe, imediat după ce rupseseră legătura simţea că o parte din ea lipseşte, era un puzzle pe jumătate făcut, iar acest gând o bântuia în fiecare noapte, devenind aproape obsedată de dorinţa de a-şi găsi bucăţile lipsă, înstrăinate odată cu trecerea timpului. Prietenia lor a durat 3 ani, timp în care au avut parte de numeroase aventuri pe care Gwendolyn nu le putea uita în veci, chiar dacă ar fi încercat din răsputeri, tot nu ar fi izbutit. Această Zoe îşi pusese prea mult amprenta asupra personalităţii ei, încât nu o putea înlătura definitiv din viaţa ei, iar acest lucru o întrista în cea mai mare măsura. Lucrul pe care nu-l putea înţelege era motivul care a dus la ruperea legăturii dintre ele, ce a supărat-o atât de tare pe Zoe încât să nu-i mai răspundă la apeluri şi să o ignore complet? Tot ceea ce făcea era să se învârtă în jurul cozii, aşa că s-a hotărât să nu mai caute răspunsuri la întrebări inutile, ce o făceau să-şi irosească minute preţioase din viaţă. Era Octombrie, luna ei preferată, nu conta că Zoe nu mai făcea parte din viaţa ei, spectacolul trebuia să continue! Se plimba pe o stradă lăturalnică, la câteva minute distanţă de Parcul Central. Nu cunoştea acea stradă însă voia să-şi limpezească gândurile, probabil să aştepte un semn ce o va lămuri mai mult sau mai puţin în legătură cu mişcarea următoare. Avea impresia că este o piesă importantă pe tabla de şah şi trebuia să-şi aleagă cu multă atenţie şi precizie mişcarea următoare. Soarele apunea încetul cu încetul, vântul adia uşor, mângâindu-i părul precum spicul de grâu. Se simţea în siguranţă în îmbrăţişarea vântului, în mijlocul naturii, avea mai multă încredere în sine. Ieşise de mult din oraşul unde se născuse, se afla pe câmp, la intrarea în pădure, nu prea departe de oraş, dar totuşi ferit de zgomotele produse de trafic. Închise ochii şi se întinse pe iarba moale meditând, iar în următorul moment zării un bărbat în celălalt capăt, rezemat de un copac şi cu o carte destul de groasă rezemată de genunchii firavi. Nu îi vedea prea bine chipul însă îşi putea da seama că nu era mai tânăr decat ea. Stătuse acolo studiindu-l, analizându-l în întuneric. Îşi dădea seama cât de ciudat este acest lucru, însă nu se putea abţine, ceva o fascina la acest bărbat. Felul cum ţinea cartea, doar cu o mână, uşor tremurândă, schimbând pagina cu cea liberă, cu care îşi mângâia părul din când în când. Lăsa impresia unui om sincer, sigur pe el şi totuşi temător, părea că ştie să preţuiască o carte, iar cine ştie să preţuiască o carte în adevăratul sens al cuvântului, atunci puteţi fi siguri că acela este un om de încredere, ce apreciază frumosul.

101

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Părea un tip destul de înalt, iar felul în care era îmbrăcat dezvăluia faptul că nu îl interesa ce se afla în exterior, ci că pentru el era mai important interiorul. Avea un tricou spălăcit de un albastru marin, blugi tociţi, adidaşi ca oricare alţi adidaşi şi un hanorac gri, prea larg pentru el, probabil cu vreo mărime sau două mai mare. Părul coincidea cu cel al lui Gwendolyn, auriu precum spicul de grâu, un auriu oribitor chiar şi în lumina lunii. Era ciufulit şi bătut de vânt, puţin mai lung decât trebuia şi uşor ondulat. Alte trăsături nu puteau fi observate de la distanţa la care se afla, însă până acum îi făcuse o impresie bună. Un sentiment ciudat puse stăpânire pe ea când îl surprinse aprinzându-şi o ţigară. De obicei, nu era de acord cu acest viciu, ea fiind o nefumătoare, nu suporta mirosul, însă o fascina în mod deosebit un băiat care citea o carte şi fuma în acelaşi timp. Îi dădea un aer misterios şi nostalgic. Un zâmbet larg şi copilăresc îi inundă faţa, surprinzându-se pe ea insăşi. Se simţea bine în ciuda faptului că nu comunica cu acest bărbat nici măcar prin priviri. După o oră se ridicase de pe iarbă, fiind atentă să nu cumva să fie observată şi îşi croi drum spre plăcuţa pe care scria “Bine aţi venit în Andora la Vella” ţinându-şi mâinile în buzunarele paltonului ce-i venea de minune. Ducea o luptă cu sine, nenumărate sentimente îi acaparau şi întunecau gândirea, era nervoasă şi fericită în acelaşi timp. Din motive necunoscute şi care o depăşeau, bărbatul misterios deja îşi pusese amprenta asupra ei, exact cum făcuse şi Zoe. Ştia că bărbatul nu o să fie decât un străin pentru ea dar totuşi îi era teamă să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat între ea şi Zoe. Îşi pusese în gând ca seara următoare să şi-o petreacă tot în acel loc. Toată noaptea şi-o petrecu gândindu-se la bărbatul cu aer misterios, ce îi părea atât de apropiat sufletului ei şi totuşi era doar un alt străin. Parcă venise dintr-un trecut de mult apus, părea rupt de realitate, totul părea un vis. La prima vedere îi lăsa impresia bărbatului perfect pentru ea, dar de ce şi-a întâlnit sufletul pereche dacă era aşa de departe? Nu-l putea cuprinde, simţi, atinge deci care era rostul acestei iubiri interzise? Şi chiar dacă ar fi putut face toate acestea, ar fi trăit cu frică zi de zi, cu teama de a nu-şi pierde cel mai de preţ lucru, cu teama ca visul cel frumos să nu se sfârşească, iar ea să se trezească în mijlocul pustiului, complet singură, fiind nevoită să-şi reia viaţa mizerabilă pe care o trăia înainte ca el să-şi facă prezenta. Era singurul sentiment pe care îl trăise cu adevărat în viaţa ei, probabil de aceea îi era aşa teamă, faptul că el părea acel fiu de crai din basme, o perfecţiune ce nu putea fi atinsă decat în cărţi o făcea neîncrezătoare. Voia nespus de mult să-l mai vadă, dar avea impresia că şi-a imaginat totul. Seara următoare îşi luase cartea preferată şi pornise spre locul unde îl văzuse întâia oară pe Făt-Frumos. De această dată drumul i se păru mai lung, probabil din cauza faptului că mintea îi era plină de scenarii şi întâmplări ciudate. Fu surprinsă să-l vadă pe Făt-Frumos rezemat de acelaşi copac, parcă chemând-o fără să-şi ridice privirea din cartea stufoasă. Un val cald de fericire îi străbătuse întreg corpul, ca şi când ar fi înghiţit o băutură tare. Era

102

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 mulţumită de faptul că-l găsise acolo, îşi scoase cartea şi începu să citească pentru a şaptea oară “Caruselul”. Nu după mult timp auzi o cracă trosnind (un zgomot suficient de strident pentru a-i capta atenţia) aşa că se întoarse şi îl văzu pe Făt-Frumos îndepărtându-se agale cu mâinile în buzunare. Îi căzuse semnul de carte aşa că i se păru un motiv destul de bun pentru a-i călca pe urme. Apucă biletul de tren ce servea drept semn de carte şi începu să se afunde în pădure, imediat în urma bărbatului. Merseră aşa minute întregi, niciunul nu avea curajul să facă primul pas. Teama era sentimentul ce puse stăpânire pe Gwendolyn. Dacă bărbatul nu era ce părea a fi? Întotdeauna mama ei i-a spus că aparenţele pot înşela şi cunoştea acest lucru foarte bine, îl experimentase, însă ceva o făcea să-l dorească pe acest bărbat. Tot ceea ce făcea lăsa un aer misterios. Părea trist şi singur, dar asta n-o împiedica. Niciodata nu s-a simţit bine într-un grup, era o fire mai retrasă şi singuratică, nu lăsa pe toată lumea să-i intre in graţii. Deşi ştia că se află în spatele lui, aştepta să vadă dacă are curajul necesar, la urma urmei era un amărât de semn de carte. Sau însemna ceva mai mult? Acest gând îl neliniştea, inima voia să evadeze din pieptul său, se simţea captiv în propriul corp, nu mai avea control asupra gesturilor lui, aşa că se opri, cu o mişcare mai sălbatică decât s-ar fi aşteptat. Se apropie încet de ea, era atât de aproape încât îi putea auzi inima bătând la fel de puternic precum îi bătea lui. Simţea căldura sufletului ei, ştia ce fel de om este, după ochi. Era confuz deoarece niciodată nu s-a simţit atât de aproape de cineva pe care l-a văzut pentru prima oară. Dintre mii de fete o alesese pe ea, dintre miile de stele, alesese doar una ce îi va călăuzi drumul, acea stea care îşi făcuse apariţia într-o frumoasă zi de toamnă pe dealul de la marginea oraşului şi îşi făcu simţită prezenţa printr-un parfum deosebit, strălucea în lumina lunii şi uimea prin frumuseţea simplităţii ei. Era o fată despre care nu ştia nimic altceva în afara faptului că îi impărtăşea dragostea pentru cărţi. Observase faptul că era o fată organizată, deoarece schimba paginile cărţii încet, tacticos, privind îndelung pagina, încercând să nu-i scape niciun detaliu, nicio şoaptă spusă doar pentru cei ce aveau urechi să audă. Îşi pierdea uşor concentrarea, deoarece se încrunta deseori, nu din cauza conţinutului, ci din cauza faptului că îi fugea gândul în altă parte, iar acest lucru o supăra. Cu toate acestea era o străină, însă mintea lui o ţinea captivă şi nu voia s-o mai elibereze. Stăteau unu în faţa celuilalt, iar el şoptise “Hayden”, atât, însă fu suficient ca ea săşi dea seama de micul său joc. Şopti la rândul ei “ Gwendolyn” schiţând un zâmbet larg şi copilăresc. Părea fericită, ca un copil ce primeşte un cadou de Crăciun. Hayden o apucă de mâna dreaptă, iar în momentul în care mâinile li se împreunară simţi că nimic n-o să-i mai despartă. Avea mâna rece, dar totuşi caldă, primitoare, ispititoare. Vru să-i înapoieze semnul de carte, însă acesta îi ceruse să-l păstreze drept amintire. Stătuseră întreaga noapte îmbrăţişaţi, privind stelele, vorbind îndelung de parcă s-ar fi cunoscut de ani întregi. Nu ştiau ce e între ei şi nici nu îndrăzneau să întrebe, nici măcar să se gândească la acest lucru.

103

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Voiau să trăiască momentul, să se bucure unul de compania celuilalt, înainte ca ceva tragic şi crunt să-i despartă, să-i forţeze să îngroape aceste amintiri pentru a împiedica suferinţa. Însă erau nişte răni deschise, nişte răni care dacă nu erau dezmierdate, mângâiate şi protejate continuau să sângereze, să doară. Aveau nevoie unul de celălalt, însă nu voiau să se gândească la viitorul lor, deşi ştiau că nu se vor uita şi că întotdeauna vor rămane unul în inima celuilalt. Era singurul lucru ce îi liniştea şi poate că din această cauză relaţia lor durase atât de mult. Nu se puteau imagina unul fără altul, nu voiau să se imagineze unul fără altul. Acum ştiau ce simţeau unul pentru celălalt, erau mai mult decât prieteni, cu siguranţă. Nimeni nu şi-ar fi imaginat că acest lucru este posibil, nu şi după modul în care s-au cunoscut. Apropiaţii şi-au dat consimţământul - era destinul. Cine ar fi crezut că i s-ar întâmpla asta tocmai lui Gwendolyn, cea care nu credea în destin şi în dragoste la prima vedere. Ştiţi cum se spune, dragostea te loveşte atunci când nu te aştepţi şi în cele mai neaşteptate moduri sau locuri. În ciuda acestor lucruri, se considera o femeie fericită şi împlinită. După toţi aceşti ani, încă îi tresărea inima când îşi atingea soţul, încă i se tăia respiraţia când privirile lor se întâlneau. Dragostea era tot acolo, nemuritoare. Nu avea o familie numeroasă: era formată doar din ea, Hayden şi gemenele în vârstă de un an. Era invidiată de multe femei deoarece era printre puţinele ce îşi păstrase frumuseţea de odinioară. La fel ca în tinereţe reuşea să întoarcă capetele bărbaţilor şi mai ales să-şi uimească zi de zi soţul prin frumuseţea ei. Era intr-adevăr împlinită, îşi găsise bucăţile lipsă, cele căutate timp îndelungat. Acum era întreagă, se simţea întreagă doar prin simpla existenţă a lui Hayden. Acum era un puzzle terminat.

104

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

25.

Moartea nu fluieră – autor Simona Antonescu

Locul în care ne naştem îşi cere întotdeauna drepturile asupra noastră, indiferent de timpul petrecut acolo după naştere. Este ca o amprentă încrustată în clipa celui dintâi ţipăt de fiinţă vie, ca un tatuaj adânc săpat în memoria încă neîncepută a noului născut. Pământul îşi strigă la rândul lui răspunsul la chemarea ascuţită a copilului venit pe lume, impregnându-i urechea pentru totdeauna cu sunetul glasului său. Sunt oameni care s-au născut într-un loc şi au crescut de la bun început în altul, dar în ureche şi adânc în suflet le-a rămas cel dintâi. Toţi dezrădăcinaţii poartă cu ei prin lume un pocal de piatră în cel mai tainic şi neumblat colţ al sufletului, în care îşi apără vreo primă amintire înceţoşată şi greu de desluşit în cuvinte a locului naşterii. Noi doi - cel mic şi cu mine - am locuit câţiva ani în locul în care ne-am născut. Toată copilăria, bunica şi bunicul ne-au spus “fetiţă” şi “băieţel”, într-un fel în care oamenii probabil spun “aurul” şi “diamantul”. Păreau că pun respect în cuvintele acestea două. Atât de doriţi de copii şi obţinând cu aşa mare greutate unul al lor, bunicii mei au trăit cu un cult al copiilor. Pentru ei, noi eram cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-ar fi putut face vreodată acestei familii. Se purtau ca nişte oameni conştienţi că sunt binecuvântaţi. Nu ştiu în ce măsură ne-am purtat noi doi – cel mic şi cu mine – ca nişte binecuvântări. Dar indiferent de felul în care ne purtam noi, ei nu şi-au pierdut niciodată răbdarea sau credinţa fermă că suntem trimişi de Dumnezeu în dar. Doamna Teodorescu era educatoarea celui mic. Niciodată nu am auzit pe nimeni spunându-i “tovarăşa Teodorescu”. Se sustrăgea cumva regulii pe care noi doi – cel mic şi cu mine, vlăstare demne ale anilor pe care îi trăiam, cu capetele noastre de cinci şi şase ani pline de discursurile comuniste de la grădiniţă şi de la şcoală - o păzeam cu atâta străşnicie, a apelativului impus în vremurile acelea. Pur şi simplu, fără să pot găsi o explicaţie, nu încăpea în cuvântul acela, “tovarăşa”. Părea prea mare pentru marginile lui. Cu zâmbetul pe care îl avea mereu desenat timid pe buze părea că încearcă să-şi scuze îndrăzneala ieşirii din tipar. Micuţă de statură, complet căruntă, cu mâinile uscate ca două crengi de copac, doamna Teodorescu umbla prin lume într-un cerc invizibil de bun gust şi eleganţă. În spatele ochelarilor fumurii cu rame groase se ascundea o Anastasie Romanov, pendulând între dorinţa de a-şi arăta şi aceea de a-şi ascunde originea. Doamna Teodorescu mergea dreaptă şi vorbea rar, rostind cuvintele cu atenţie, parcă mangâindu-l şi mulţumind fiecăruia pentru ajutorul dat. Era veşnic zâmbitoare şi calmă. Calmul, sau poate zâmbetul care îi aşeza pe faţă lumina înţelegerii a celor care au văzut şi au trecut prin multe, sau mersul drept – ceva din toate acestea îi dădeau un aer împărătesc.

105

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Grădinile noastre din spatele caselor erau despărţite de hotare imaginare. Rândurile de viţă-de-vie trase drept, ordonate şi paralele, de la pragurile caselor până sus pe dealuri făceau ca graniţa să fie uşor de păstrat. Primele trei rânduri erau ale bunicilor, celelalte erau ale doamnei Teodorescu. Ca două ace mititele care cos una de cealaltă două margini ale aceluiaşi veşmânt, noi doi făceam legătura dintre cele două vii, trecând de pe un rând pe altul în căutarea celor mai dulci struguri. La capătul rândurilor de viţă-de-vie, departe înspre dealuri, întreaga grădină se termina, pe partea doamnei Teodorescu, cu doi nuci gemeni, tineri. Eram îndrăgostită de nucii aceia. Copiii cu suflete încă neîncercate de decizii şi cu minţi încă neviciate de urmările propriilor alegeri aparţin lumii vii într-o măsură mai mare, mai lipsită de hotare, decât adulţii. Adesea, prin vene pare că le curge clorofila care îi uneşte cu lumea verde din jur. Terminaţii nervoase invizibile îi leagă de durerile şi de toate tainele copacilor pe sub care îşi încheagă joaca. La rândul lor, copacii îşi depăşesc limitele regnului, legând punţi de înţelegere cu minţile şi sufletele puilor acestei specii care influenţează cel mai tare soarta lumii vii: omul. Petreceam mult timp sub nuci. Vara îmi plăcea lumina soarelui prefirată printre frunzele lor şi ajunsă jos ca o dantelă de lumină. Toamna îmi plăcea să privesc nucile proaspăt desprinse din aţele cojilor şi căzute printre frunzele galben-aurii de pe jos. Pe verdele ierbii, nucile de culoarea halvalei şi frunzele galbene formau un covor frumos colorat la care mă uitam câte o oră. Mă aşezam în iarbă şi priveam în jur. Mintea mea de copil construia scenarii la sfârşitul cărora nucii dragi ajungeau - cumva – pe partea noastră de vie, împlinidu-mi cel dintâi vis romantic: nimeni nu mă va despărţi vreodată de ei! Domnul locotenent era soţul doamnei Teodorescu. Toate războaiele lumii au săpat şanţuri adânci între cei care le-au purtat şi cei care iau aşteptat să se întoarcă acasă. Cei dintâi au privit lumea, pentru totdeauna, prin ochelarii morţii-camarad, care deformează realitatea cunoscută, o descompun în piese mici pe care mai apoi le reasamblează într-un nou întreg. Ca într-o lume paralelă, totul în jur pare cunoscut dar funcţionează după reguli noi. Adesea, cel întors acasă după un război are priviri prelungi cu care pare să încerce a descoperi regulile acestei realităţi şi a acoperi taina cu care umblă prin lume: este, de fapt, aparţinător al altei realităţi, pe care însa nu o mai regăseşte, şi îşi doreşte cu disperare să se potrivească acesteia în care se află captiv. Domnul Teodorescu făcuse războiul. Fusese prizonier la Cotul Donului. Încercuiţi de trei duşmani – ruşii, gerul şi foamea – soldaţii batalionului comandat de locotenentul Teodorescu s-au hrănit timp de optzeci de zile cu nădejdea în Bunul Dumnezeu şi s-au încălzit cu gândul la cei de acasă. De ruşi îi apărau fluierăturile cu care se recunoşteau unii pe alţii, pe întuneric şi pe ger. Sistemul fusese pus la punct de locotenentul Teodorescu, în încercarea de a-şi ţine oamenii în viaţă. Dacă simţi mişcare, fluieri, cu arma la ochi. Camaradul îţi răspunde, moartea nu. Moartea nu fluieră – le băgase el în cap băieţilor săi. Dacă nu răspunde, tragi. Domnul Teodorescu nu s-a mai întors de pe front. A rămas la Cotul Donului, iar în locul lui a venit acasă domnul locotenent - un bărbat cu minţile rătăcite, speriat, trăitor al unei lumi în care trebuia să răspunzi fluieratului cu un alt fluierat dacă îţi era dragă viaţa.

106

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Doamna Teodorescu a zâmbit şi acestei încercări, amar dar împăcat. Inima ei a ridicat rugi de mulţumire pentru acest necunoscut cu chip drag pe care l-a primit înapoi, acasă, de pe urma războiului. Şi-a cumpărat un fluier de care nu s-a mai despărţit niciodată. Înainte de a intra în cameră, cu tava cu ceaiul de după-amiază, lua fluierul de la gât şi fluiera. Când îl căuta prin via întinsă până la dealuri, fluiera. Spaima domnului locotenent se domolea la auzul fluierului. În ultima vară petrecută în Galaţi am făcut, împreună cu bunica şi cu cel mic, o vizită doamnei Teodorescu, acasă. În curtea din faţa casei, iarba crescuse cuminte şi disciplinat, fir lângă fir, ca spinarea pieptănată a unei pisici blânde. Rândurile de flori păreau să nu iasă din desenul unui arhitect care creionase mai întai pe hârtie întregul plan. Toată grădina era brăzdată de alei discrete, de dimensiunile celor ale unei grădini japoneze. Şerpi molcomi de pietriş alb te invitau peste gazonul verde în orice loc ai fi dorit. Pasul se afunda între pietricelele curate cu un mic foşnet de cearşaf proaspăt apretat. Totul era curat în jur: pământul, iarba, florile şi aleile albe. Grădina era îngrijită de domnul locotenent. Din loc în loc, câte un pitic ca o surpriză străjuia vreun rond de nemţişori portocalii. Culorile lui vii îl făceau uşor de confundat cu florile din jur, aşa încât îl descopereai abia atunci când ajungeai chiar lângă el – ca şi cum ar fi fost viu cu un minut mai înainte şi ar fi ieşit singur să te întampine, încremenind la vederea ta într-o atitudine comico-politicoasă. Chiar în mijlocul micii pajişti, un aspersor funcţiona cu un susur cuminte de pârâu de munte. Era primul aspersor pe care îl vedeam. Doamna Teodorescu s-a simţit datoare, în faţa privirilor noastre uimite, să dea câteva explicaţii bunicii: -Soţul meu l-a facut. Ştiţi că el e priceput la… inginerii din astea. Tonul ei îşi cerea scuze pentru umbra de mândrie care scăpase între cuvintele acestea despre un soţ atât de priceput. Şi atât de drag, se putea simţi asta. A zâmbit cu modestie şi a mai dat bunicii câteva detalii, la care însă nu am mai fost atentă. Observasem scările casei, pline de ghivece înflorite şi de pitici coloraţi. Am aruncat o ultimă privire, peste umăr, piticilor ascunşi în iarba grădinii, care păreau acum doar promisiuni ale unei case încă plină de multe alte surprize. Când am păşit pe terasa din faţă, casa ne-a zâmbit. Avea acelaşi zâmbet ca şi doamna Teodorescu. Într-un colţ al canapelei din sufrageria aromată, aşezat uşor în penumbră, domnul locotenent a luat parte tăcut la întreaga vizită. Cu cel mai firesc aer din lume, doamna Teodorescu a luat fluierul de la gât şi a fluierat o dată scurt pe când urcam cu toţii scările casei. Dinăuntru i-a răspuns o altă fluieratură. Când am intrat, domnul locotenent ne aştepta zâmbind. Bunica era vădit încurcată, întrebându-se probabil dacă fluierătura fusese suficientă pentru toţi cei care ne aflam acum în prag, sau fiecare trebuia să treacă prin acest ritual. Noi doi nu găseam nimic nefiresc în întreaga situaţie. Clipa părea că va rămâne atârnată pentru totdeauna de candelabrul bogat din tavan, ţinându-ne pe toţi captivi şi nemişcaţi. Cu multă eleganţă, cărunta doamnă Teodorescu a reluat o discuţie începută de ele amândouă afară, indicând cu gesturi discrete bunicii un fotoliu pe care o invita să ia loc. Am fost serviţi cu dulceaţă de casă în farfuriuţe dantelate şi apă rece în pahare de cristal încrustat, aburite. În timp ce noi doi am avut voie să cercetăm întreaga casă – plină de bibelouri fine,

107

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 lucrate manual, unicate, total diferite de balerinele şi pescarii butucănoşi, scoşi pe bandele rulante ale fabricilor comuniste şi comercializaţi în sute de exemplare identice, în magazinele vremii – bunica s-a întreţinut cu doamna Teodorescu. Casa mirosea amestecat, pe jumătate cunoscut, pe jumătate ciudat, invitând simţurile la cercetarea aromelor. Lavanda cunoscută îmi trezea amintiri legate de şifonierele bunicii şi ale mamei, iar ambra misterioasă şi santalul complet necunoscut trimiteau minţii mele dulci făgăduinţe nedesluşite. Vizita se lungea şi răbdarea noastră se apropia de sfârşit. Cunoşteam deja toate cotloanele casei şi primisem chiar şi al treilea supliment la farfurioarele de dulceaţă. Ne plictiseam. O vreme ne-am distrat ascunzându-ne dupa perdeaua minunată de dantelă. Ne credeam invizibili pentru cei din spatele nostru, din casă. În faţa ochilor, sub ferestrele care începeau aproape de la podea, se întindea via. Ne-am strecurat binişor afară şi, odată ajunşi în iarba moale din curte, am rupt-o la fugă spre dealurile din spate. Străbăteam rândurile de vie precum înnotătorii culoarele din bazin, la concurs. Alergam spre nucii mei, nucii doamnei Teodorescu, iar gândul acesta îmi dădea aripi să-l întrec pe cel mic, ca şi cum aş fi vrut să-mi impun stăpânirea pe locul acela prin faptul că ajungeam prima. Via râdea împreună cu noi. Văzduhul ne făcea galerie. Undeva în faţa noastră lătra un câine. Chiuind şi încercând să găsim pe undeva noi resurse de energie pentru ultimii paşi până la capătul cursei noastre, nu am dat atenţie gândului care încerca să ne alerteze: noi nu avem câine. Nici doamna Teodorescu. Râdeam şi alergam. Loveam cu mâinile amândouă frunzele viţei-de-vie care ne ieşeau în cale. Joaca noastră a fost tăiată în două de un fluierat ascuţit, disperat. Câinele lătra din ce în ce mai aproape. Vedeam deja coroanele gemene ale nucilor mei. Niciunul dintre noi nu a apucat însă să facă ultimul pas, să iasă dintre rândurile de vie la loc luminat, sub nuci. Scena care se desfăşura în faţa noastră ne-a luat stăpânirea asupra propriilor picioare. Am rămas înlemniţi la capătul viei. Sub nuci, pe iarba tăiată de soarele prefirat printre crengi în dantele de lumină, domnul locotenent fluiera înspăimântat şi lovea cu furca un câine necunoscut. Întreaga scenă se desfăşura ascunsă ochilor noştri de spatele lat al bărbatului. Cel mic şi-a strecurat mâna într-a mea. I-am strâns-o cu putere şi am privit către el. Via îi acoperise ochii cu o frunză lată, aşa cum fac toate mamele cu copiii lor mici. Câinele lătra cu furie şi se zbătea la poalele trunchiului copacului. Domnul locotenent fluiera şi-l îndesa cu putere în pământ. Cel mic a ridicat mâna spre frunza care-i acoperea vederea. Din spate răzbăteau până la noi glasurile bunicii şi al doamnei Teodorescu, chemate degrabă în vie de fluieratul cel ascuţit. Mintea mea rostogolea comenzile una după alta: să-l opresc pe cel mic să îndepărteze frunza! Să fugim jos, în vale, spre casă! Să strigăm cât ne ţin puterile, ca să fim uşor de găsit! Nimeni însă nu reacţiona la comenzile ei: nici mâna mea, nici picioarele, nici gura. Întreaga lume devenise dintr-odată lichidă în jurul meu. Cuvintele ajungeau până la mine greu prin apa care mă înconjura în loc de aer. Le puteam vedea venind cu încetinitorul. Nu mă puteam feri de ele, pentru că apa îmi îngreuna şi mie mişcările. Eram prinsă în capcana lumii lichide. Câinele lătra din colţul lui cât îl ţineau puterile. Domnul locotenent

108

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 muncea cu sârg şi spaimă. Câinelui îi dispărea din când în când lătratul, lăsând loc doar unui horcăit slab care părea al unui alt animal, mult mai mic, parcă pe cale să adoarmă. Apoi, lătratul furios al câinelui încolţit s-a auzit din ce în ce mai rar, până când s-a transformat de tot într-un schelălăit, ca un plânset de copil foarte mic. Domnul locotenent muncea în continuare. A urmat o tăcere adâncă. Lumea mea s-a cristalizat la loc. Aerul nu mai era lichid. Lucrurile au prins din nou viteză, precipitându-se spre mine. În jurul meu simţeam numai ochi invizibili care mă priveau. Simţeam nevoia unui răgaz ca să mă gândesc un pic la cele ce se întâmplau prea repede. Ultimele scâncete scoase de câinele îndesat de domnul locotenent cu furca în trunchiul nucului îmi încremeniseră inima în mine. Bărbatul a realizat, în tăcerea care se lăsase, că este cineva în spatele lui, şi a repezit spre mine o privire pe care mă îndoiesc că o voi mai vedea la cineva, vreodată, câtă vreme voi mai trăi. Era privirea chinuită a unui om forţat să omoare. Avea în ea spaimă, o groază nebună. Am avut impresia pentru o clipă că va fugi înfricoşat la vederea mea. Era desfigurat. Ne-am privit o sută de ani, ochi în ochi. Simţeam că nu mă pot mişca. Singurul meu contact cu lumea rămăsese mâna celui mic pe care o strângeam într-a mea. Ca o furtună, bunica s-a repezit din spate şi m-a înconjurat cu braţele, ridicându-mă la pieptul ei. Cu palma îmi acoperea creştetul capului, ca şi cum ar fi vrut să mi-l ferească de vreo nenorocire care ar fi venit de sus. Apărut de nicăieri, bunicul l-a luat în braţe pe cel mic, acoperindu-i la rândul lui capul copilului cu palma. Doamna Teodorescu a trecut fulgerător printre noi, suflând cu disperare în fluierul de la gât. Ca şi cum ar fi fost cel de-al treilea copil al întregii scene, domnul locotenent a fost prins în braţe protectoare de doamna Teodorescu. Privirea lui înspăimântată o căuta pe a ei: -Nu a răspuns la fluier, a şoptit el. Nu era de-al nostru. Ai noştri fluieră. Moartea nu fluieră. Bunicul şi bunica au pornit printre rândurile de viţă-de-vie înapoi, spre casă, cu noi amândoi în braţe. Peste umerii lor, printre frunzele viei, am zărit pentru o clipă trunchiul însângerat al unuia dintre nucii gemeni. Nu ştiam: nucul sângerase şi el, îndurerat de moartea câinelui? Sau îndurerat de viaţa domnului locotenent şi a doamnei Teodorescu? Sau doar plângea cu lacrimi de nuc? Pământul sorbea însetat sângele şi lacrimile de nuc. Nu mi-am mai petrecut timpul sub coroanele lor niciodată. Îmi era teamă că iarba ar putea avea memorie. Îmi era teamă că simpla mea prezenţă acolo ar putea stârni din nou totul. Locul fermecat a trăit de atunci înainte numai în sufletul meu, acolo unde trăiesc şi bunicii amândoi, şi doamna Teodorescu, şi bărbatul necunoscut întors de la Cotul Donului în locul soţului drag. Amintirile pot fi uneori ca nişte bucle în timp în care rămânem captivi, învârtindune pentru totdeauna într-un cerc închis, repetând la nesfarşit acelaşi şi acelaşi eveniment. Ca să ne putem smulge din loc şi continua viaţa, renunţăm la o parte din noi, care rămâne prinsă în vraja cercului, şi plecăm mai departe cu marginile zdrenţuite. Când întoarcem capul peste umăr şi privim o amintire, dublura pe care am lăsat-o în urmă întregeşte, pentru câteva clipe, resturile cu care am decis să ne continuăm drumul.

109

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

26.

Melancolie – autor Dorina Pop

Muzica pașilor mei pe trotuar, însoțită de șoaptele frunzelor pregătite de nemurire, sparge liniștea din parc. Silabele, lunecând spre zorii unei alte existențe, parcă-mi înfig un pumnal în inimă. Mă opresc. De ce? Nu știu. Desfigurate frunzele tac, pregătindu-și în demnitate sfârșitul. Liniștea devine amfitrioană. În inocența mea aș vrea să-mi cer scuze frunzelor pentru măcelul care l-a declanșat mișcarea mea spre nicăieri. Simt o mângâiere puțin răcoroasă. E vântul care mi-a citit gândul. Îmi șoptește ceva... nedeslușit, neînțeles. Pașii mei acompaniază dansul frunzelor în drumul lor spre veșnicie. Ridic privirea. Alte frunze-mi invadează ochii, sufletul, mintea. Cuvintele din gândul meu vorbesc. Zâmbesc privind copacul îngălbenit. E toamnă. E toamnă și-n sufletul meu. O toamnă care predestinează mister, magie. În toamna frunzelor miroase a moarte. În toamna mea înțelepciunea coaptă în ani de fericire împletiți cu umbre de tristețe își strânge recolta. E bogăție? Mă așez pe o bancă. Privesc spre interiorul meu care-și cerșește echilibrul. Un echilibru pe care trupul meu îl are, dar refuză să-l împrumute gândurilor mele. Simt că un înger din armata divină s-a așezat pe bancă lângă mine. Mă ia în brațe și parcă-mi radiază putere. Vreau să-i vorbesc, dar ochii umeziți au reușit să-mi încleșteze buzele. Deodată îngerul s-a înroșit. I-am transmis emoția mea? Plutim. Pământul rămâne undeva jos, dar banca e sub noi. O mână imensă ne ține ca pe-o jucărie: eu, îngerul și banca. Am amețit. Închid ochii, dar nu de teamă. Poate oboseala îmi crează halucinații. Vreau să revin cu picioarele pe pământ. Încerc să mă ridic de pe bancă. O mână venită de nicăieri sau poate din interiorul meu mă apasă pe umăr. Mă simt legată de bancă. Îngerul tulburat tremură. Deschid ochii. Leșin. Un zâmbet îmi privește tulburarea. Cineva îmi suflă viață peste obrazul speriat. Deschid și închid ochii de câteva ori. Ce mi se întâmplă? De ce mie? Epuizată mă ascund în sacul propriei inconștiențe. Suflul îngerului nu se mai aude. Îl caut cu privirea. Buzele îmi tremură. Disperată încerc să strig. Plutesc cu banca. Cum și de ce? Sau poate mai corect spus: unde? Atâtea întrebări fără răspuns. Gândul mi se cicatrizează în mișcarea gravitațională a băncii. Am revenit pe pământ, dar tremur. Nu am puterea să mă bucur. Tremur și plâng. Îmi repet mereu: Sunt puternică! Nu am voie să cedez. Și ar trebui să fiu mulțumită cu ce am. Dar ce am? Am o familie fericită, doi copii care ușor, ușor alungă dependența mea. Ce-mi doresc? Nu știu. Of! O altă viață... Pentru aceasta ar trebui să mor ca să renasc în altă viață. Dar ce sunt eu? O frunză? Nu. Mă agăț cu disperare de această viață ca de un

110

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 ram bătut de vânt, încercând să mai cârpesc câte ceva. După toamnă categoric nu vine primăvara, doar în lumea frunzelor. Plictisit să-mi zâmbească, soarele se ascunde. Lumina a fugit în sufletul meu consolat de înțelepciunea minții mele. Mă ridic, iar dansul sălbatic al frunzelor pregătite de plecare zdrobește din nou tăcerea. Adulmec aerul răcoros al zilei obosite și-mi încarc plămânii cu voință. Voință? Da. O dorință de a merge mai departe. Viața e frumoasă și poate unică... În altă viață poate c-am fost o frunză, dar acum sunt EU. Un eu care pășește cu demnitate, ca un acrobat, pe sfoara vieții încercând să-și păstreze echilibrul stabil deasupra unei prăpastii. Ce prăpastie? Am zburat de pe trotuarul cu frunze rănite și moarte în propria existență. Fragilitatea existenței mele mi-a teleportat gândul deasupra râpei. Trupul se grăbește să ajungă dincolo de ea până când sfoara nu va fi mișcată de vânt. Obosită și derutată plutesc în incertitudini. O înălțare spre lumină. Gata! Am ajuns. Sunt de cealaltă parte a prăpastiei. Am reușit! Pământ... Mă pun în genunchi și mă aplec dorind să-l sărut. Face parte din mine. Îl simt în tălpi de fiecare dată când deciziile mă determină să-mi țin coloana vertebrală dreaptă. O voce mă strigă, ordonându-mi să mă ridic. Caut cu privirea persoana care mă cheamă, dar în măreția ei, în fața mea apare catedrala sufletului meu. Alerg desculță ca și un copil. Petale de trandafiri se strivesc sub nerăbdarea mea. Ușa este deschisă. Nu mă grăbesc să intru. Gust dulceața clipei solemne. Lumina îmi mângâie protectoare fruntea. Mă îmbrac cu mister și pătrund curajoasă în interior. Revigorat trupul tocmai a primit harul de a merge spre infinitul din mine. Pașii mei grăbiți sfidează șoaptele frunzelor care-mi cerșesc îndurare. Ies din parc și mă îndrept spre stația de tramvai. Mașinile aleargă pe lângă mine încercând să-mi spele visele. Mă trezesc la realitate. Cât o fi ceasul? Scot telefonul din poșetă să văd. Trei apeluri ratate și un mesaj. Citesc mesajul puțin îngrijorată. Zâmbesc. E sâmbătă, sămbătă seara. Copiii mă înștiințează că merg în club. Verific și apelurile. Sunt tot de la ei. Dar cum de nam auzit telefonul? Pentru o jumătate de oră poate... am fost o frunză. O frunză care a reușit să scape din dansul morții. Mă simt mai puternică. Agitația din stația de tramvai ar vrea să mă atenționeze că am revenit într-o lume plină de zbucium, căutări și zgomot. Nu-mi place, dar evadarea mea luase sfârșit. Sosește un tramvai. Nu e cel pe care-l așteptam eu. Ceilalți urcaseră luând cu ei frământările din aer. Liniștea instalată pentru câteva minute este ruptă de o apariție bizară. O ciudățenie umană se apropie de mine. Mirosul înțepător de mâncare stricată alterna cu cel al unei transpirații îmbibate în hainele sale ponosite. Cerșesc prezența frunzelor moarte. Mirosul veșniciei lor mi-au înviorat trupul. Magia s-a distrus? Stă deoparte ca un spectator obosit. Brusc, fac un pas înapoi. În disperarea sa, acesta-mi simte slăbiciunea și se apropie. Vorbește incoerent, dar înțeleg că-mi solicită ajutor. Nu știu cum să reacționez. M-aș ascunde în spatele trotuarului, dar îngrozită și imobilizată mă deghizez într-un purice care tremură. Un zgomot puternic îmi transformă disperarea în soluție. Urc rapid în tramvai și încerc să închid cu gândul ușa. Nu reușesc. Strania înfățișare rămâne pe trotuar. Pericolul trecuse sau cel puțin așa credeam.

111

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Gândurile parcă mi s-au șters cu buretele sau se mișcă greoi ascunse dincolo de pleoapele obosite. Umbra nopții învăluie imaginile care fug împreună cu tramvaiul. Am ajuns. Cobor. Mă pișcă frigul luându-mă în brațe. Aș vrea să alerg, dar grăbesc doar pasul. Îmi place să mă plimb seara, dar nu plesnită de vântul obraznic. Pe trotuarul obosit pașii mei nu sunt singuri. O umbră îi urmărește. Mă opresc. Mișcarea sacadată din spatele meu mai persistă câteva secunde. Spionându-mă, noaptea mă învăluie. Nu fuge. Nu se ascunde. Pătrunde în pașii mei dublându-i. Teama e ca o floare cu spini. Respiră din asfalt injectând în mine necunoscut. Din spate o armată de frunze îmi împinge ființa derutată. Mă împiedic în pașii nopții, înclinându-mi trupul. Să fug? De cine? Nu întorc privirea. Simulez putere, dar sufletul meu tremură ascuns în poșetă. Ridic capul cerând îndurare. Siguranța s-a evaporat. Aș sorbi ultimul strop, dar nu mai am putere să-l caut. Sosesc acasă. Ating întrerupătorul și lumina îmi invadează instant casa. Din oglindă, un chip cunoscut îmi zâmbește. Te-ai întors? Nu răspund la provocări. Mă așez pe canapea. Comunic tacit cu telecomanda dorind să mă delectez. Ceartă, ironie, mizerie. Moartea frunzelor avea ceva feeric în ea. Lumea de dincolo de micul ecran e seacă și fără valoare. De ce? Natura se regenerează, iar cei de pe sticlă în disperare încearcă a fi remarcați. Eu-l din mine stă deoparte ca un avocat al apărării. Ucideți trufia și dați viață frunzei din toamnă! Cine? Cum? Magia s-ar sparge dacă am înțelege că noi suntem doar un element din univers. Ne împotmolim intenționând să înțelegem mișcarea celorlalte segmente ale universului. Revin la imaginile de pe micul ecran. Privesc în gol. Gândurile mele au plecat la plimbare încercând să-mi târâie și trupul după ele. Pătrund ușor în lumea viselor. Copilul din mine, cu o creangă înmugurită, lovește gardul din fața casei bunicilor. Soarele fericit zâmbește adulmecând mirosul de plăcintă. Ar vrea să intre și în casă spre a se înfrupta cu bunătățile pregătite de bunica, dar autoritar îi ordon să mă aștepte la ușă. Înfulec repede o plăcintă cu brânză și cartofi și fug să-mi caut copilăria pierdută în cutia timpului. Mă trezesc. O lacrimă a trecutului înmugurește în realitatea toamnei mele. Bunicii mei sunt frunze? Au fost oare vreodată? Încerc să caut un răspuns. Ușa se deschide. Un miros de fum pătrunde din hol. Mă uit pe geam. Lumina îmi confirmă faptul că exist. Eu, cea care se ascunde dincolo de oglindă. Eu, care am ucis ieri dansul frunzelor. Eu, copilul care cândva se juca cu crengile ordonând soarelui să stea în loc. Eu, cuvântul care și-a mutat viața în veșnicia frunzei. Aceeași eu sărutată de proprii copii obosiți, refuz a mai visa. A început o nouă zi. Simt prospețimea zilei de sărbătoare. Ce sărbătoare? E însăși victoria propriei existențe. Îmi mângâi cuvintele și merg mai departe. Să mă opresc? Nici vorbă. Viața e frumoasă și merită trăită. Adio frunze!

112

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

27.

Motanul care cântă în balcon – autor Lucia Olaru - Nenati

Motanul cîntă în balcon. Stă într-o lădiţă veche de fructe, încheiată din două-trei scîndurele şi cîntă încet, de ore întregi aceleaşi note, fără variaţiune: mi - sol - re. E, de fapt, o litanie tristă, sfîşietoare prin care el îşi comunică jalea conştientă, de-a trebui să plece, tînăr, atît de frumos şi atît de iubit, din această lume. Îl primisem cu vreo trei ani în urmă de la cineva care avea multe pisici ţinute la mare răsfăţ; o profesoară cumsecade şi serioasă care avea acest unic hobby: nu putea trăi fără pisici. Pentru că de cîte ori fusesem pe la ea, eu sau fetiţa mea, acest pisoiaş, mic pe atunci, auriu cu plastron şi lăbuţe albe, se tot lipea de noi, ne sărea în braţe şi se băga printre cărţi şi caiete, doamna s-a gîndit, nemaiştiind desigur ce să mai facă ea cu atîtea pisici care se năşteau mereu şi invadau casa, să ne dea nouă acest pui. Doar că ne-a cerut o monedă, orice, cît de măruntă, ca să însemne că am cumpărat pisoiul, nu l-am primit degeaba, acesta fiind un obicei vechi şi cu cine ştie ce semnificaţie ocultă... Ne-a mai dat, desigur şi multe îndrumări despre creşterea pisicilor, despre cum trebuie să-l hrănim, să-l vaccinăm, să-l asistăm cînd va fi “bărbat”, etc. Aşa a început traiul nostru comun. La început eu nu mă dădeam în vînt după el; îl accepasem că n-am avut încotro şi atît. Eram atît de ocupată cu griji serioase şi năvălitoare, provenind din societatea umană încît undeva, în adîncul cugetului meu, persista gîndul că eu n-am timp destul să mă îngrijesc pe mine nu încă să mai am pe cap un pisoi. Apoi ne-am adaptat unii cu alţii. L-am învăţat unde să mănînce, unde să să-şi facă nevoile, l-am hrănit cu ce puteam mai bun, adică l-am adoptat pe nesimţite. În schimb el ne-a dat afecţiunea şi recunoştinţa lui fără seamăn în această lume. Cu atîta dragoste se lipea de mine şi torcea blînd şi fără grabă, instalînd parcă un timp fără durată, un armistiţiu din lupta dură a vieţii. Cînd mă aşezam în fotoliu, la televizor, înfundîndu-mă parcă în vată să mă odihnesc după o zi grea, el îmi sărea numaidecît în braţe şi începea să toarcă topind parcă în caerul său nevăzut chiar oboseala şi stressul meu. Sau cînd eram tristă, supărată ori rănită de vreo lovitură venită din partea semenilor, aşa cum doar oamenii pot să lovească, el ştia. Atunci afecţiunea sa era una specială, sensibil sporită şi intenţionat mîngîetoare, consolatoare. Ghemul acesta de mătase aurie, cald şi cu o dulce greutate, era parcă însăşi afecţiunea în stare pură, materializată, aşa cum există elementele chimice, decantate şi izolate în recipiente de laborator. Parcă n-am găsit vreodată la un om atîta afecţiune cîtă îmi oferea necondiţionat acest animăluţ auriu. Între timp a mai crescut şi a devenit un exemplar de toată fumuseţea: mare, somptuos, cu blana strălucitoare, amintind de rudele sale de prin savană, cu pieptul şi botul de un alb imaculat şi, mai ales, cu o ţinută demnă, imperială, de evidentă superioritate. Era un fel de miniatură a regelui animalelor cînd stătea în geamul de la balcon privind afară cu mîndrie şi stăpînire de sine. Zgarda albastră de la gît, avînd de

113

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 fapt o utilitate foarte precisă, aceea de-a-l feri de purici, semăna cu o un colier de preţ pus la gîtul unui suveran. Ce mai, era o personalitate! Cînd ieşem cu el afară toată lumea care trecea se oprea şi-l admira dorind să-l mîngîie, să-i spună cît e de frumos. Numai că nu chiar toată lumea era la fel de încîntată. Cum avea şi instincte de fiară, el mai dădea cîte-o raită prin vecini şi mai venea cu o cîte-o vrabie, dar şi cu vreun porumbel sau un pui de găină în bot. Urca aşa împovărat pe viţa de vie pînă la geamul balconului şi se ascundea în casă să-şi devore prada. Mînca atît cît putea iar restul ascundea prin cotloane de găseam mereu pene pe sub paturi sau chiar în dulapuri, printre rufe. Deşi îl pedepseam drastic pentru asemenea fapte, el îşi urma legea firii lui. Probabil că cineva i-o fi pus gînd rău pentru aceste jafuri sau poate s-a bătut cu un rival pentru graţiile unei pisici seducătoare, destul că într-o zi a venit în casă însîngerat şi plin de răni. L-am îngrijit, l-am dus la doctor, dar de atunci a început să zacă, să sufere de o ureche şi în general, să se ofilească, în ciuda tuturor îngrijirilor ce i le ofeream. Zăcea pur şi simplu, trist şi astenic, torcînd în continuare, dar nu cu energia de odinioară, ci stins şi fără vlagă. Cam tot atunci a început să zacă şi Mamaia (cum îi ziceam cu toţii bunicii copiilor şi mamei soţului meu). Deşi fusese toată viaţa o femeie sănătoasă, vrednică şi plină de vigoare, acum puterile au început s-o părăsească. Nici nu era de mirare căci avea deja mult peste 80 de ani. De mirare era doar că pînă mai ieri încă stătea aplecată în grădină ceasuri întregi şi planta flori sau prăşea cartofi fără să pară că acest lucru ar obosi-o. Ba, nu cu mult timp în urmă, a cerut să meargă la dentist căci începuse s-o doară o măsea, prima din viaţa ei şi era destul de iritată, de nemulţumită, cînd a trebuit să şi-o scoată, rămînînd astfel cu dantura ştirbită, chiar dacă nu vizibil, abia la vîrsta asta; dar ei se părea că e prea devreme să înceapă să-i cadă dinţii. Şi probabil, după tăria pe care o simţea încă în ea, chiar era prea devreme. Apoi, destul de brusc, această tărie a început să se topească, să scadă; a căzut la pat, au văzut-o doctorii dar nu puteau indica exact o boală anume care să poată fi tratată. Pur şi simplu, motorul ei vital atît de perfect pînă atunci a început să-şi reducă turaţia, de parcă pentru această durată fusese proiectat. Aşa se face că Mamaia stătea acum în pat la noi acasă, căci în garsoniera unde locuia era greu de îngrijit. Nu cerea nimic, dar mulţumea cu privire caldă şi cuvinte blînde atunci cînd îi dădeam ceva bun. Şi-i făceam de toate, cam tot ce-mi închipuiam eu că i-ar place: supe calde, pui cu smîntînă, compoturi, borş de sfeclă sau fel de fel de prăjituri. Dar nu mînca mult ci abia gusta şi dădea deoparte. Se bucura însă şi mă mîngîia cu privirea şi cu vorbele. Erau cuvinte calde, profunde, aşa cum nu-mi spusese niciodată şi cum nu se obişnuieşte a se rosti între noră şi soacră, mai ales că, de-a lungul zecilor de ani de cînd venisem în familia lor nu existase între noi chiar o afecţiune debordantă. La început a fost chiar nemulţumită de nevasta pe care şi-a adus-o fiul său acasă. Ea, femeie simplă de la ţară venită prin căsătorie la oraş, visa pentru băiatul ei, frumos ca un prinţ, o partidă ca-n poveşti: o prinţesă, ceva, cu trăsură strălucitoare şi averi nenumărate. Nu putea desigur să accepte lin diferenţa dintre iluzia pe care o construise în minte şi realitatea ce i se opunea; cum virtuţile de natură spirituală sau intelectuală nu aveau cotă în ochii ei, pentru ea eram o fetişcană slabă şi, mai ales, săracă şi semiorfană, ce nu-i putea aduce băiatului ei bunăstarea şi poziţia socială dorită.

114

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Apoi lucrurile au intrat pe făgaşul realităţii, s-a obişnuit cu ideea şi cu persoana mea, au venit apoi şi copiii, fetiţele pe care le-a iubit peste măsură şi de care s-a legat sufleteşte cum nu şi-ar fi putut închipui înainte. Cu timpul, a început să înţeleagă altfel şi ceea ce făceam eu: deşi fără prea multă şcoală, a început să citească puţin cîte puţin, şi chiar dacă poate nu înţelegea prea multe, un lucru tot înţelegea: că acolo, în lumea aceea abstractă a cărţilor, este ceva important, o valoare difuză dar dăinuitoare, ceva din aceeaşi familie cu cele ale bisericii la care se ducea din copilărie şi credea fără rezerve în cuvintele preoţilor şi-n mitul religiei. Iar acum, după viaţa lungă în care i s-au întîmplat o mulţime de lucruri pe care le-a primit cu destul calm, era doborîtă, căzută la pat, neînstare nici măcar să se ridice singură pentru nevoile trupului. Ar fi putut desigur să se ducă la alţi copii ai săi căci cu toţii erau respectoşi şi iubitori faţă de ea, dar a preferat să vină la noi, să stea cu mine care nu-i eram fiică de sînge ci - ciudat - acum îmi dau seama, o fiică de suflet, adoptată încet şi trainic în timp. Stătea în fotoliu cu tot ce i-ar fi trebuit în jurul ei: ceai, biscuiţi, medicamente, etc. şi privea la televizor în timp ce eu scriam la masă o lucrare. Mă întreba ce fac acolo şi-i spuneam că am un examen, că fac o lucrare şi despre ce anume, chiar dacă nu eram sigură că va înţelege tot dar îi spuneam ca şi cum ar înţelege, ar fi la curent. Asculta atentă şi înţelegea că e ceva important în care vreau să reuşesc şi–apoi îmi spunea cuvinte de încurajare, de urare, aducătoare de succes şi împlinire; şi cînd desena cu vorbele tot ce ştia ea mai frumos şi mai înalt pentru viitorul meu, chipul ei se însufleţea de-o lumină specială şi de-o aură profetică, solemnă. Deşi niciodată nu se vorbea nici măcar aluziv despre apropierea sfîrşitului, fiecare discuţie şi converasţie avea ceva testamentar: o binecuvîntare pentru viitor, o invocare a forţelor bune în ajutorul nostru, în ocrotirea casei şi familiei. Erau zile speciale în care fiecare putea fi ultima şi cuvintele rostite puteau fi într-adevăr testamentare, definitive şi trebuiau memorate, conservate în lăcaşul de păstrare a lucrurilor importante într-o viaţă de om. N-avea ce ne lăsa moştenire, doar cîteva mobile şi lucruri comune trebuitoare unei vieţi bătrîne; căci pe celelalte le irosise vîntul istoriei. Deci nu despre vreo moştenire materială era vorba, ci despre altceva mult mai important, cum am înţeles şi ea şi noi în acele zile: despre esenţa şi concluzia unei vieţi, despre sinteza importanţei decantată în anii acelei vieţi, parcă despre o taină, un cifru ce trebuia transmis. N-a fost nici un cifru concret, doar afecţiunea şi regretul ei de-a trebui să se despartă de viaţă, de noi, tocmai cînd, în sfîrşit, ne apropiasem cu adevărat şi ne simţeam cu sufletele alături. Dar nu cu vorbe anume se exprimau acestea ci mai mult prin atitudine şi expresie, prin tonalitatea şi căldura vocii şi-a privirii. Mai ales cînd trebuia s-o îngrijesc ca pe un copil mic care nu-şi poate încă stăpîni funcţiile trupului, atunci era atîta ruşine şi tristeţe şi recunoştinţă în glasul ei. Niciodată nu-i văzusem goliciunea căci era mereu pudică şi sobră iar acum trebuia să fac toate cele trebuitoare îngrijirii unui om care nu-şi mai poate controla propriul trup, atît de cunoscut, de ascultător altădată. Îmi mulţumea cu emoţie răguşită şi lucidă pentru toate acestea, iar mie-mi era o milă îngrozitoare de ea, de femeia aceasta de care mă temusem, ţinusem cont şi cu care chiar mă luptasem uneori de-a lungul anilor: soacra mea. Acum era o fetiţă tristă şi micşorată pe care trebuia s-o spăl, s-o schimb, s-o hrănesc, s-o învelesc, să-i aduc bucurii, s-o înveselesc şi s-o fac să rîdă măcar puţin, să-i

115

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 aduc măcar un strop de lumină în ochii cuprinşi de marea tristeţe a terminării unei durate. Cînd dormea, visa mereu vise florale şi mi le povestea: fel de fel de flori roz şi vişinii aflate în geamurile mele, sau ghiocei şi viorele crescute în faţa casei (deşi era încă iarnă grea), ramuri de tei încărcate cu floare care se scuturau deasupra capetelor şi în care se urcau fetiţele mele şi nepoatele ei şi îi era teamă să nu cadă şi le chema să se dea jos. Nu ştiu dacă visa sau îşi imagina aceste lucruri cînd stătea în stare de semiveghe, destul că nu era relatare fără o imagine luminos florală, pe care parcă ne-o reda cu tot cu parfum. Îi aduceam flori, şi eu şi soţul meu şi aveam grijă să vadă ceva frumos şi drag ei cînd deschidea ochii. Se bucura cînd îi spuneam că am cules chiar florile pe care le-a visat ea că erau în faţa casei noastre... Apoi într-o zi de iarnă mai blîndă n-a mai zis nimic, a tăcut pentru totdeauna. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să alerg la piaţă şi să cumpăr un vraf de flori, cîte-am găsit şi s-o îmbrac pur şi simplu în flori, ca pe-o mireasă. Aşa a stat în acele zile de veghe, înconjurată de florile pe care le iubise atît... Apoi motanul care stătuse adesea în braţele ei, tăcîndu-şi amîndoi în cor tristeţea, a început să dea şi el semne de înrăutăţire a stării. Slăbea văzînd cu ochii, mînca puţin, apoi într-o zi n-a mai putut păşi cu lăbuţele din faţă care au devenit inerte ca nişte obiecte străine şi inutile. L-am dus la doctori, i-am făcut injecţii, dar în zadar: nu se mai putea mişca decît cu labele de la spate. L-am aşezat de aceea în balcon, la lumină, într-o ladă din şipci de placaj, cu talaj şi cîrpe moi sub el, să privească afară la lumea care-i plăcuse atît altă dată. Stătea ore-ntregi şi privea într-adevăr, apoi îl hrăneam cu bucăţele de carne sau brînză, ori cu lapte, pe care i le dădeam direct în botişor căci nu se mai putea deplasa prea mult să mănînce singur şi nu-şi mai găsea poziţia corectă. Cel mai greu era că nu se mai putea nici deplasa la rigola cu pămînt unde săpa altă dată precipitat cînd simţea nevoia şi apoi acoperea la loc totul cu grija păstrată în programul său atavic. Acum stătea în mirosul iute al urinii sale care–i irita pielea şi-i producea răni. Cel puţin o dată pe zi îl spălam în lighean cu apă caldă şi săpun pentru copii şi cu ceai de muşeţel şi-l ştergeam cu prosoape şi–l uscam cu foenul. Dar se temea de apă şi tremura cumplit şi era aşa de slab şi de jigărit că ne era o milă cumplită de biata vieţuitoare din care mai trăiau numai ochii. Mă privea disperat, cerînd ajutor şi iubire şi–l legănam învelit în cîrpe, ca pe un copil mic şi-atunci se liniştea şi adormea şi era fericit. Dar n-aveam timp să stau numai cu el în braţe, aveam atîtea treburi şi drumuri de făcut şi trebuia să-l pun înapoi în cutia lui din balcon. Dar el se tîra înapoi, împingîndu-se cu picioarele dindărăt şi venea iar spre mine, cerîndu-mi cu ochii şi cu mieunatul să-l iau în braţe, să-l legăn, să-l ocrotesc... Apoi, într-o zi a început să cînte. Pur şi simplu să cînte, mieunînd pe trei note, mereu aceleaşi, mi sol, re, ca o incantaţie, ca un ritual, ca un mesaj ezoteric ce trebuia transmis unor fiinţe de care urma să se despartă şi trebuia să îl transmită, îndeplinindu-şi misiunea. Tăcea doar cînd dormea, dar în rest toată ziua şi noaptea îl auzeam cîntînd aceleaşi note în care încăpea atîta durere şi plîns cum niciodată nu auzisem într-un glas omenesc. Cînd n-a mai cîntat am ştiut că a adormit definitiv şi n-am vrut să merg să-l mai văd, l-am lăsat pe soţul meu să-l ia cu tot cu lădiţă şi i-am spus doar să-l ducă la cimitir să-l îngroape undeva, aproape de Mamaia ca să-şi tacă mereu amîndoi tristeţea împreună.

116

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 28.

Dudul – autor Gheorghe Răducan

M-am născut cu un dud în curte. Cred că pe el am deschis eu ochii prima dată, când, pe tabula rasa au început să se așeze informații, imagini, idei. Sta mândru într-un picior în mejdina cu Dumitru Iepure, din fața casei părintești de la Țepești. Destul de gros și de bătrân, își întindea crengile până spre tinda casei. Vara, puteai prinde cu gura dude negre și dulci, chiar din tindă, ori de pe scări, fără să-ți folosești mâinile. Așa de galant se oferea dudul meu! Era dezvoltat, parca, mai mult pe orizontală decât în sus, spre Domnul. Mângâia ferestrele casei cu crengile-i răsfirate. Parcă dorea să spună ceva, dar nu-i ințelegeam limbajul, noi nu cunoaștem limbajul pomilor. Mă urcam în dud, fie de pe gard, fie din curte, agățându-mă de ramuri. Multe din crengile-i groase se aplecau spre pământ, și, în unele locuri trebuia să te apleci ca să poți trece prin curte. Din primăvară până toamna târziu, mama mea, Margareta lu’ Costică Răducan, urca găinile și curcile în dud, pe crengile-i orizontale. Era o femeie scundă, dar putea să urce găinile și curcile pe ramurile dudului, doar întinzând mâinile în sus. Cum spuneam, de cum se desprimăvăra, dimineața, şi ieșeau găinile și curcile din coteț, ea închidea ușa acestuia, ca seara să le poată prinde la ușuliță și să le urce în dud. Făcea asta câteva zile, apoi se urcau singure. Aveau un ritual al lor de a înopta în dud, că nu stăteau decât într-o anumită ordine. Dacă, din greșeală, vreo găină nu stătea lângă cine trebuia, era coborâtă forțat de către surate, și trebuia să refacă, astfel, drumul de pe pământ în dud. Seara dudul meu arăta ca o sorcovă, mare, pestrițată cu găini și curci. Era o frumusețe dimineața când cântau cocoșii din dud. Unele păsări se urcau pe crengile de mai sus, era loc pentru multe, multe păsări, era foarte primitor... Avea o umbră așa de deasă că n-o puteai tăia cu securea. Proteja păsările de ploi și vânt, le mângâia penele. Dudul era locul meu de joacă. Sub el stăteam vara cu Emil și cu Nicolae, frații copilăriei mele. Tata îmi făcuse dintr-un lanț, un dălnai, unde toată ziua pe rând ne făceam vânt în acea jucărie. Era o stare sufletească bună, dudul ne aduna sub crengile-i mari, ne odihneam, ne jucam, sub asistența-i generoasă, şi, de multe ori acolo mâncam. Toate bune și frumoase până când, la 14 ani, a trebuit să plec de acasă. Prima dată la școală la Craiova, trei ani, apoi cu serviciul la Drobeta Turnu Severin, ori la Râmnicu Vâlcea.

117

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 De fiecare dată când plecam cu rata, dudul meu își lua rădăcinile-n spinare, și cu crengile la spate, mă urmărea peste tot. Mă urmărea și în rata. Depășea autobuzul, depășea și dudul. Oprea mașina, oprea și dudul. Mă urmărea peste tot dudul meu. Mă urmărea la școală, mă urmărea prin oraș, mă urmărea la serviciu, mă urmărea și când dormeam. În acel dud, eu mi-am așezat toată copilăria. Îmi păstra așa de bine trofeul vieții încât nimeni nu știa unde este ascuns, nimeni nu știa că mi-am ascuns copilăria în dud. O parte din ea am ascuns-o în crengile dinspre casa în care m-am născut, să privească tinda unde de multe ori mama mă lăsa în troacă, ori, să se uite la patul în care m-am născut. Acel pom a asistat și la apariția mea pe pământ, privind atent la mama, la femeile din jurul ei, care o ajutau la naștere, apoi a pus ochii pe mine și astfel al lui am rămas! O parte am depus-o-n crengile dinspre Șasa, apa copilăriei unde ne scăldam și făceam câte și mai câte năzbâtii, unele chiar periculoase. Altă parte a copilăriei am așezat-o între crengile dinspre drum, dinspre drumul pe unde treceau mașinile, carele, bicicletele, dar și drumul pe unde ne jucam și alergam cu cercul. În sfârșit, mare parte din copilărie am pus-o printre crengile ce treceau gardul spre nea Dumitru Iepure. Acela era locul pe unde fugeam de bataie, de la mama, căci în curte mă prindea. Pe acolo fugeam. Ori peste gardul cu nea Dumitru, ori săream din curte-n dud, prin crengile-i care mă protejau, şi fugeam spre mejdină, iar de acolo săream în porumbi la vecinul. Veneam acasă spășit, când nu mai era loc de bătaie, fie pe poarta curții, fie tot prin dud, care era o trambulină către toate părțile. În acest dud mi-am depozitat toată copilăria, acolo în secretomania sa mi-am lăsat tot ce dobândisem în acea perioadă. Cum spuneam, dudul m-a urmărit peste tot. Mi-a fost fidel, m-a iubit la fel cum lam iubit si eu. Toate bune până când, într-o zi, dudul meu cărunt, și crăpat de greutățile vremurilor, s-a repezit cu trupu-i bătrân în luciul spân al securii. Dudul a dispărut, iar butucul mi-a gonit păsările casei, curcile, găinile, dar și păsările cerului, pițigoii, mierlele și alte surate care veneau adeseori să-mi privească, să-mi asculte și să-mi cânte copilăria. Sângele dudului alerga printre clopote să-mi dea de știre că mi-a părăsit ce aveam eu mai scump atunci. Revin la casa părintească din Țepești după mai bine de 47 de ani. Dudul nu mai este. Mai, mai, să-mi pierd copilăria. Mi-am adunat din crengile de dud euforia copilăriei, și acum mă gândesc s-o depun la secret între coperțile unei cărți. Și pe dud am să-l răstignesc între paginile acelei cărți să-mi cânte, să-mi doinească mereu copilăria.

118

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

29.

Poate, un vis de dragoste... – autor Mihai Stirbu

Toamna târzie, ce-şi aşterne bruma peste galbenul pur al frunzelor tremurânde sub răcoarea dimineţilor de octombrie, îmbie la visare, la treceri prin meleagurile mângâiate mereu de căldura soarelui care acum răzbate greu prin ceaţa densă. O fată tânără, învăluită de tristeţea gândurilor agăţate de vara rămasă trecutului, visa plimbându-şi paşii pe aleea rotondei scriitorilor din parc, printre amintirile dăltuite în piatra statuilor celor care-şi răspândiseră sufletele pe papirusul nemuririi. Parcul, în urmă cu vreo 60-70 de ani era locul în care după-amiaza, domni şi doamne îmbrăcate după moda vremii veneau la promenadă să asculte fanfara din chioşc, să-şi întâlnească cunoscuţii, sau să-şi etaleze toaletele. Pe atunci aleile nu erau asfalatate, lacul nu era amenajat ca acum, iar statuile din rotonda scriitorilor lipseau. În contextul în care parcul devenise un loc de legătură între câteva întreprinderi şi oraş, de trecere dinspre gară spre oraş, mai zilele trecute, un grup de domnişoare de vreo 16-17 ani, traversau grădina publică, pe lângă statuia lui Miron Costin. "Fă Terezo, uite-l pe sfetnicu’ lu’… Ia decorează-l!". Râsete, plăcinte din noroi. Au luat la ochi statuia, una nimerind-o, spre satisfacţia celorlalte. Respectivele erau eleve. Un domn şi-o doamnă, pensionari aflaţi probabil în trecere prin oraş, priveau cu religiozitate statuile. Şi-au potrivit ochelarii să descifreze înscrisurile de pe plăcile din marmură. Ceva mai încolo, o fetiţă de doi-trei anişori, care nu mai avea probleme cu pronunţia dificilelor sunete "r", şi "l", fugise dintre părinţi şi deschizându-şi larg ochii albaştri, zicea încetişor: "Ăsta-i George Coşbuc, ăsta-i Alecsandri!". Trei generaţii care receptau diferit informaţiile culturale?! Tânăra, care se regăsea în liniştea şi sobrietatea clipei, îşi ridicase îngrijorată privirea spre cer: norii se îmbulzeau unii peste alţii, deodată tunetele spărgeau liniştea oraşului patriarhal. Noroc de chioşcul din preajmă, care-o apăra de picăturile de ploaie. De sub acoperişul circular, perdeaua de apă producea un efect ciudat, deformând ca un caleidoscop realitatea imediată, oferind viziuni dincolo de existenţa reală. Statuile din parc parcă se mişcau, parcă prinseseră viaţă. Un tânăr frumos, brunet, cu ochii privind dincolo de prezent, însoţea o femeie fumoasă, stilată, educată, spirituală. Ea avea părul bălai, ochii albaştri, şi corespondea idealului de frumuseţe la care visase însoţitorul de 22 de ani, Mihai Eminescu. Fetei din chioşc nu-i venea să creadă... Uimită, nu mai realiza dacă visa sau chiar îi vedea pe cei doi. Ştia de la şcoală că Veronica fusese o elevă excepţională, cu o inteligenţă deosebită. Rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul universitar Ştefan Micle o remarcase, vrăjit de frumuseţea, inocenţa şi inteligenţa ei. Chiar dacă era mai în vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în

119

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 căsătorie. Din diverse motive, ea acceptase. Poate şi de aceea, preafrumoasa poveste de dragoste dintre cei doi - Eminescu şi Veronica - cunoscuse urcuşuri şi coborâşuri. Ce discutau ei? Greu de spus, pentru că zgomotul ploii atenua vorbele, şi aşa şoptite. Fata din parc îşi amintea, visătoare, povestea lor de dragoste, până la urmă neîmpărtăşită. Veronica era la prima ei iubire, aproape adolescentină, şi ca orice adolescent sau tânăr, ascultase această chemare, dincolo de orice raţiune. Cu un tact deosebit, a ştiut ca în acelaşi timp să îşi respecte soţul şi familia, dar şi să dea frâu liber iubirii romantice pentru Eminescu. Tânăra Veronica, deşi avea doua fetiţe şi-şi respecta soţul, tânjea după iubirea ideală învăluită în mister, de care nu avusese parte până atunci. Trăia primii fiori ai dragostei şi se comporta ca orice fată la vârsta ei. Eminescu se îndrăgostise de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plină de mister şi poezie, romantică şi provocatoare, şi făcea totul să fie aproape de "dulcea minune", de "îngerul blond". Se întâlneau şi-n oraş, şi sub teiul din Copou. Când nu se puteau vedea, comunicau prin scrisori. Chiar dacă profesorul Micle primea deseori scrisori anonime, cu relatări despre aventurile soţiei, iubirea dintre "îngerul blond" şi Eminescu a fost mare şi a învins totul, existând dincolo de răutăţile celor care îi voiau despărţiţi. În 1879, după dispariţia soţului, Eminescu o considera pe Veronica logodnică. Ea încercase să-l convingă să se căsătorească, dar opoziţia prietenilor le-a anulat unirea legală pe viaţă. Junimiştii credeau că dacă poetul se va însura "nu va mai plânge aşa frumos"... Crud, dureros, dar adevărat, gândea fata din parc. Tudor Vianu remarca: "Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate şi tipizate în factura poetică a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poeţilor care creaseră în aceeaşi vreme nivelul liric general". Nicolae Iorga a comparat-o cu "o eroină antică", iar Duiliu Zamfirescu o considera "poeta unui cult". Referindu-se la scurta ei viaţă, Tia Şerbanescu spune: "Te şi întrebi când a avut timp Veronica Micle, în numai 39 de ani, să fie o elevă strălucită, o voce căreia i s-au oferit angajamente într-o trupă de operă, mamă a două fiice (cărora le-a dat o bună educaţie), soră de caritate voluntară în războiul de independenţă, o bună pianistă, o văduvă cu necazuri financiare şi, mai presus de toate, iubita pasionată şi inspirată a lui Eminescu". Ploaia nu contenea. Fata din parc gândea că sentimentul de dragoste, motorul existenţei omenirii, dintotdeauna a iscat întâmplări frumoase, tragice, triste, hilare, sau doar fireşti prin naturaleţe şi uneori prin nobleţe. Cu voia lor sau fără, poveştile de dragoste ale scriitorilor au încântat, sau doar interesat cititorii, care şi-au conturat profilul autorilor, citindu-i. Chiar dacă n-ar fi fost muza lui Eminescu, oricum, Veronica ar fi trebuit să rămână în conştiinţa neamului. Era şi o scriitoare cu mijloace de expresie delicate, a fost una dintre primele poete din literatura română. Cele două siluete dispărură în neant, aşa cum şi apăruseră. Involuntar, fata şi-a aruncat privirea către statuia lui Octavian Goga. Rămăsese doar soclul! Dar, de nicăieri, apărură alte două siluete. Bărbatul avea o ţinută distinsă, părul rar şi ochii pătrunzători. Lângă el, era una dintre femeile importante în perioada interbelică, soţia lui, Veturia. Fata ştia câte ceva şi despre cei doi – Octavian Goga şi Veturia. Privindu-i surprinsă, îşi amintea că fiecare dintre ei era

120

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 la a doua căsătorie. Îi privea ca la cinematograf, amintindu-şi despre ei din cărţile citite la şcoală. Fusese cam nestatornic Goga, şi-ar fi zis fata dacă nu i-ar fi cunoscut biografia. Prima dragoste a poetului, ar fi fost Aurelia Rusu, o tânără de 18 ani, elevă la Seminarul pedagogic din Blaj, "gingaşa surioară". O altă iubire, Adelina Olteanu-Maior, fusese un moment de referinţă în evoluţia sentimentală a scriitorului, condamnat parcă la eterna repetiţie în materie de amoruri pierdute. Poetul trăise o dragoste fulminantă, arzătoare până la uitarea de sine cu Hortensia Cosma, fiica unui român bogat din Ardeal, directorul Băncii Albina. Ea îi fusese prima soţie vreme de 14 ani, iar răşinărenii din satul natal aveau s-o considere mereu adevărata soţie a domnului Goga. Prin blândeţea şi felul ei de a fi, se apropiase pentru totdeauna şi de inima mamei poetului, învăţătoarea Aurelia Bratu (Bratu - înainte de căsătoria cu Iosif Goga, tatăl poetului). Dar, povestea de dragoste dintre Veturia şi Octavian Goga este controversată şi plină de întrebări. Cei doi se cunoşteau, erau prieteni încă din copilărie. Amândoi erau din neam de protopopi, amândoi şi-au făcut studiile liceale la Sibiu. Relaţia dintre ei s-a înfiripat când erau căsătoriţi, ea cu Lazăr Triteanu, care a devenit apoi episcop de Roman, el cu Hortensia Cosma. Veturia era fiica preotului Zevedei (Zacheiu) Mureşan din Sebeş, care, în afară de cântările bisericeşti, preţuia şi cultiva cântările mirene. Apropierea de muzică a transmiso şi celor trei copii ai săi, care cântau la instrumente diferite. Viaţa culturală era bogată în Ardeal. În 1903, la Sibiu, a debutat Veturia (încă Mureşan), cu piesa Răsunetul de la Crişana, de Ion Vidu. În scurt timp avea să devină "privighetoarea Ardealului", impunânduse în viaţa muzicală a Transilvaniei, ajutată de o voce şi o forţă cum nu-ţi venea să crezi, scriau cronicarii vremii, privindu-i silueta destul de plăpândă. După căsătoria cu Veturia, Octavian Goga s-a afirmat pregnant pe scena politică românească, primind chiar câteva funcţii ministeriale. Ea, prin relaţiile sale extrem de influente în ţară şi peste hotare, l-a ajutat pe poetul-politician să-şi materializeze aspiraţiile de avansare în politică. Însă în timp, iubirea frenetică de la început s-a metamorfozat întro relaţie conjugală de o formalitate dureroasă, plină de tensiuni şi frenetice vinovăţii, dar şi de secrete, cei doi trăind tot restul vieţii din amintirea tulburătorului sentiment care-i unise. După dispariţia poetului în 1938, Veturia a devenit repede o prezenţă frecventă în anturajul şi casa lui Ion Antonescu, a cărui soţie (Maria Antonescu), i-a devenit prietenă intimă. Relaţiile şi buna cunoaştere a câtorva limbi străine, au determinat-o să desfăşoare o intensă şi susţinută activitate de spionaj, fiind comparată uneori cu Mata Hari. Această activitate a fost consacrată doar interesului naţional, cu acordul şi spijinul tacit al puterii de la Bucureşti. Fata ştia că Veturia trăise până la 96 de ani în castelul de la Ciucea, pentru că soarta o despărţise de soţ când el avea doar 57 de ani. Trist, îşi zicea ea, ştergându-şi o lacrimă. Dar, viaţa merge înainte, chiar dacă nu pentru toţi... Însă unii rămân totuşi nemuritori, pentru că sunt mereu pomeniţi în şcoli sau biblioteci, scrierile lor rămânând veşniciei. Dovada: cei doi dispăruseră misterios, dar statuia lui Goga era acolo, ca la început. Un om cu o statură impunătoare, împreună cu o doamnă micuţă, apăruse în locul poetului. Fără voie, fata privi spre statuia lui Sadoveanu. Dispăruse, dar se iviseră cei doi, parcă pentru a continua şirul apariţiilor care o uimeau şi-o încântau. Şi despre "Ceahlăul prozei româneşti", după cum l-a numit Geo Bogza, ştia multe.

121

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Mihail Sadoveanu, fusese un scriitor prolific, marcat de frumuseţea şi farmecul locurilor copilăriei, de istoria neamului, pe care a transcris-o prin scrieri specific moldoveneşti. La 60 de ani, scriitorul se îndrăgostise de tânăra Valeria Mitru de 20 de ani, deşi el avea deja o familie. Gestul era firesc într-un fel, fiindcă prima soţie, Coana Catincuţa, murise de aproape un an. În timpul primei căsătorii, uneori, Sadoveanu era nervos, noaptea nu putea dormi, ş-atunci se răstea la soţie şi copii, fără motiv. Dar ea era femeie destoinică şi aprigă, ştiind să depăşească acele momente. Născuse, crescuse şi educase 11 copii. Uneori, lui Sadoveanu i se mai aprindeau călcâiele după doamnele vremii. Una dintre ele, Natalia Negru, prietenă de familie care se credea poetă, sub pretextul aducerii maestrului la corectat nişte versuri, îşi cam îndesise vizitele în casa lui din Copou. Odată, după plecarea vizitatoarei, aşa micuţă cum era ea, Catincuţa i-ar fi tras un pumn peste nas, zicându-i prozatorului: "Auzi, eu n-am casa de stricat! Mojicule!". El n-a reacţionat în nici un fel, poate şi pentru că apăruse fetiţa lor Profiriţa (Profira Sadoveanu), care firesc, a întrebat: "Ce-ai păţit la nas, tăticuţule?". Răspunsul a fost tot amuzant: "M-am pălit la bărbierit, Prostiriţo". După moartea primei soţii, Natalia Negru plănuia să se căsătorescă cu Mihai Sadoveanu, însă el n-a vrut să întineze memoria mamei copiilor lui. Mai târziu, i-a dedicat celei de a doua soţii (Valeria Mitru), un volum de poezii, DAIM ("Doamnei alese a inimii mele"), volum publicat după 40 de ani, la centenarul scriitorului, în 1980. Sadoveanu a trăit alături de Valeria Mitru aproape 21 de ani, până la moartea sa, în 1961. Fata din parc nu-şi dorea vreme bună. Chiar dacă afară se întunecase, farmecul periplului neaşteptat prin existenţa truditorilor condeiului o încânta. Cum avea să povestească cele întâmplate acolo, în preajma amintirilor vii, însă împietrite la prima vedere? O va crede cineva? Poate domnul care apăruse însoţit de o doamnă. Nu, era asemeni apariţiilor dinainte, doar o părere. Oare?! Întoarse capul spre rotonda scriitorilor. Dispăruse statuia lui Vasile Alecsandri. Citise despre poet, despre soţia Paulina Lucasievici, despre cariera lui de diplomat, de om politic, despre privilegiul de a fi făcut doar ce-şi dorea, datorită averii de care s-a bucurat. Doar destinul neprevăzut, cel care nu ţine cont de averi şi măriri, i-a întristat existenţa chiar când se bucura de o dragoste (Elena Negri) adâncă, împărtăşită. Vasile Alecsandri fusese un adevărat boier al vremurilor trecute, care cu mărinimie a eliberat ţiganii, prin testament i-a impus soţiei să îmbunătăţească şcoala primară din Mirceşti, şi să înzestreze trei fete sărace de pe moşie. În locul său de suflet, conacul din Mirceşti, îşi petrecea iernile lungi şi geroase, stând la gura sobei. Totuşi, deşi a descris atât de frumos peisajele hibernale, se zice că scriitorului nu-i plăcea deloc frigul. Pentru a ieşi din casă, iarna trecea prin mai multe camere din ce în ce mai puţin încălzite, în fiecare punându-şi câte o haină, până când ajungea la proţectia maximă pentru a suporta gerul de afară. De numele său s-a legat conturarea primului stat naţional român, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1859. A scris poezia "Hora Unirii", a publicat prima culegere de poezie populară românească, a realizat ciclul de piese de teatru al "Chiriţelor". Poetul şi-a cunoscut viitoarea soţie, Paulina Lucasievici (care era "de profesie menajeră", slujind la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski), în anul 1856. S-a căsătorit cu ea la Primăria Mirceşti în 1876. Căsătoria a fost rezultatul iubirii cuminţi dintre cei doi, iar

122

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Paulina a avut mare grijă şi de sănătatea, dar şi de memoria postumă a faimosului bard. Fiica poetului, Alexandrina, i-a dăruit două nepoate - Mărgărita şi Elena. Prima sa dragoste, Elena Negri, era sora lui Costache Negri (prietenul lui Alecsandri). Seara în care a auzit-o Alecsandri prima oară cântând, a rămas pentru el ca una din cele mai frumoase din viaţa lui. Frumuseţea fizică a Elenei era întregită de o inteligenţă cu totul deosebită. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale se apropiase de Alecsandri. A fost prima femeie din aristocraţia Moldovei care-l admira sincer şi-l felicita, recomandând societăţii ieşene poeziile şi piesele de teatru ale lui Alecsandri. Povestea de dragoste dintre cei doi s-a împlinit în Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a-şi recăpăta sănătatea slăbită de o boală a plămânilor. La 15 septembrie 1846, "domnul şi doamna Alecsandri – Vallahia", care deşi nu erau căsătoriţi aşa-şi spuneau, sau stabilit temporar în Palazzo Benzon, o clădire din secolul al XVI-lea, cu vedere spre Canal Grande. Dar soarta nu ţinea cont de sentimente şi dorinţi. Starea de sănătate a Elenei Negri întuneca cerul fericirii lor. Pe drumul spre Sicilia, la Neapole, boala i s-a agravat. Tragic, Elena s-a sfârşit pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său. În speranţă regăsirii fericirii pierdute, Alecsandri a revenit acolo, dedicând amintirii clipelor fericite, una dintre cele mai frumoase poezii: "Steluţa": "Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,/ Stea dulce şi iubită a sufletului meu!/ Şi care-odinioară luceai atât de vie/ Pe când eram în lume tu singură şi eu!...". Fata din parc iar lăcrima. "Nimic nu este veşnic, mai ales fericirea. Suntem trecători pe planetă, vremelnici. Mă întreb, ce-aş putea face pentru a rămâne mereu aşa. Deşi, dacă aş avea mereu 18 ani, mi-aş vedea prietenii îmbătrânind, aş trăi să-mi văd copiii (dacă-i voi avea vreodată) mici, apoi de vârsta mea, apoi apropiindu-se de 80 de ani... Între timp, şi eventualii nepoţi mi-ar fi depăşit vârsta, eu fiind bunica unor tineri de 54 de ani... Toţi actorii dragi mie ar dispărea, muzica ar fi alta, ar trebui să ţin pasul cu moda timpului (oricare ar fi acela), poate ar trebui să sufăr la eventualele cutremure, sau războaie sau boli. Nu se poate! Viaţa trebuie să-şi urmeze cursul, oricum ar fi, cât trebuie. Uitarea, sau lipsa informaţiilor poate crea momente hilare, chiar dacă au în spate o tragedie." Un fulger lumină totul, parcă ireal. Alecsandri dispăruse. Fata se obişnuise cu apariţiile temporare. Privi spre rotonda scriitorilor: dispăruse George Topârceanu. Şi despre el ştia multe, de aceea nu se miră văzându-l parcă într-o altă dimensiune, împreună cu Otilia Cazimir sau Lucia Mantu. Poetului umorului sănătos, al duioşiei profunde şi ascunse, care a adus şi zâmbete pe feţele multora, nu i-a fost dat să-şi bucure cititorii decât până la vârsta de 51 de ani. O parte importantă din existenţa lui George Topârceanu s-a scurs la Nămăeşti, unde a descoperit şi trăit "iubirea cea dintâi şi negreşit ultima" (oare?), vreme de doi ani, împreună cu viitoarea soţie, Victoria Iuga. Prietenilor săi de la Iaşi, multă vreme nu le-a spus că în Nămăieşti-Argeş avea o familie (soţia Victoria Iuga, şi un băiat). Chiar dacă era urâţel, era charmant, şi la Iaşi a avut două mari iubiri: "Otilia, care era deşteaptă, bună şi avea un simţ al umorului extraordinar, şi Lucia Mantu, una dintre cele mai frumoase femei ale Iaşului", a afirmat academicianul Constantin Ciopraga. Cu ultima, domnişoara Nădejde (cu pseudonimul Lucia Mantu), s-ar fi logodit. O întâmplare tragi-comică, povestită de scriitorul Mircea Radu Iacoban, preşedinte al filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor din 1970 pînă în 1989, o vizează pe aceaşi scriitoare Lucia Mantu, nepoata Sofiei Nădejde.

123

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Pe scurt, scriitorul a primit un telefon de la Laurenţiu Fulga, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor: "Cum e la voi?" "Prăpăd. Nămeţi. Ger." "La Bucureşti, e aşa şi-aşa; se circulă. Mâine, vremea se indreaptă. Vezi că ţi-o trimit pe Lucia Mantu. Ajunge cu şoferul Dumitrescu, pe la prânz...". Trebuie spus că din cauza vremii, se auzea tare prost la telefon. "Încerc să-mi amintesc ceva-ceva despre Lucia Mantu. Cum voi dialoga mâine cu distinsa prozatoare? A doua zi, alcătuiesc un pachet de cărţi editate la "Junimea" - autori din lumea Cameliei Nădejde (Lucia Mantu): Sadoveanu, Ibrăileanu, Otilia Cazimir, Topârceanu... şi-l convoc pe B. Paul, fotograful de la gazetă, să imortalizeze momentul întâlnirii cu ea. Ceasul de la Palatul Culturii bate ora unu. Îşi face apariţia, albit de promoroacă şi cu ţurţuri în mustaţă, şoferul: - Am adus-o pe Lucia Mantu. - Da. - Şi unde-i? - În maşină. - Păi, de ce nu urcă? Şoferul mă priveşte de-a dreptul tâmp: - Cu sicriu cu tot?! Asta a fost: ziarele ce anunţau decesul scriitoarei n-ajunseseră la Iaşi. Fulga credea c-am aflat din presă." "Da, credincioasă idealurilor de omenie şi frumos, vibrând delicat şi discret în ritmuri bine şlefuite şi pline de muzicalitate, Otilia Cazimir îşi are un loc asigurat în literatura română", işi zicea fata din parc. Surpriză: ploaia deasă, adusese pe lângă multă apă şi iluzii optice, tunete şi zgomote ciudate. Din dreapta, dintr-un copac, se auzeau sunetele specifice lemnului lovit: o pupăză îşi mai căuta hrana, indiferentă la ploaie. Dinspre rotonda scriitorilor venea un om voinic, trupeş, îmbrăcat cu haine lungi negre, cu o puşcă in mână. Era Ion Creangă. Fata auzise spusele unui scriitor, care-o puseseră oarecum, pe gânduri. Voind să demonstreze bogăţia în înţelesuri şi capacitatea limbii române de a descrie un eveniment, astfel încât acesta să-ţi producă o falsă impresie, zicea: "M-a rugat un prieten să-i caut o şcoală pentru un copil problemă, exmatriculat încă din clasele primare. Am luat la rând şcolile ale căror directori îmi erau cunoscuţi. Primul director mi-a răspuns că el vrea în şcoala sa doar copii cu rezultate bune la învăţătură, al doilea că acceptă doar elevi olimpici, al treilea n-a fost mulţumit de notele pe care le avea protejatul meu la purtare. Ultimul era tare curios să afle ce făcuse acel copil, de nu fusese acceptat de ceilalţi. I-am explicat, folosind termeni juridici: a produs avarierea unui imobil, a sustras bunuri ale comunităţii, a intrat prin efracţie în perimetrul locuinţei unui cetăţean şi i-a provocat pagube materiale. S-a îmbolnăvit şi de o boală ruşinoasă... Auzind faptele de care ar fi fost acuzat elevul, bănuind că era fiul unui sus-pus, luându-se cu mâinile de cap, directorul m-a întrebat: Dar cum îl cheamă pe micul infractor? I-am răspuns calm: Ion Creangă. N-a prăvălit el stânca peste casa Irinucăi, avariind-o? A furat pupăza din tei, care era, într-un fel, bun comun. A sărit peste gard să fure cireşe de la mătuşa Mărioara. Nu s-a îmbolnăvit de râie de la caprele Irinucăi?!" Dacă ar fi trăit în zilele noastre un copil plin de pozne ca Ion Creangă, cred că l-am numi cu îngăduiţă, puşti rebel. Creangă intrase în lumea scriitorilor din Iaşi datorită harului său nemaipomenit de povestitor. Pritenia lui Creangă cu Eminescu a fost cea mai frumoasă amiciţie din istoria

124

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 literaturii române. Eminescu îl determinase să scrie şi l-a introdus în cenaclul Junimii. Mărturia edificatore, referitoare la intrarea lui Creangă la Junimea este cea a lui Maiorescu, în Istoria Contemporană a României. Cea care i-a furat inima lui Creangă a fost Tinca Vartic. Ea i-a fost alături în celebra Bojdeucă, până la sfârşitul vieţii. Acolo el s-a gospodărit ca la mama acasă. Conform criticului literar George Călinescu (evocând dragostea scriitorului pentru mâţe), Creangă şi-a dorit să aibă în bordeiul său o turmă de pisici: Siţa, Tiţa, Frusica, Florica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică, Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina şi Titu, drept preţuire (?!) pentru Titu Maiorescu. Fata din parc îşi spunea, privind întruchiparea părelnică a lui Ion Creangă, de mână cu Tinca Vartic: atunci când eram mică priveam pe stradă perechile de oameni tineri sau bătrâni, căsătoriţi sau nu. Nu ştiam că atunci când oamenii se căsătoresc intervin nişte factori de care ei, involuntar, ţin cont. Ştiam atât: sunt căsătoriţi pentru că aşa trebuia, de aceea ziceam uneori: "Ce urât este soţul acelei doamne", sau: "Cum s-o fi căsătorit doamna cu urâtul acela?". Consideram că cei doi se întâlnesc fiindcă aşa este normal, fără a şti atunci că cei frumoşi îi caută pe cei frumoşi, cei deştepţi îi caută pe cei asemenea lor, cei cu bani pe cei cu bani, deşi aici mai sunt şi excepţii. Consideram că raţiunea nu este decât în simpla existenţă a celor doi, nu ştiam că există alegerea, sau că alegerea se face de către fiecare. Nu cred că este un rest de misticism, dar consideram că aşa "le-a fost scris". Aşa se întâmplase, (oare?), cu Ion Creangă. Se căsătorise cu o femeie cu 15 ani mai tânără, dar nu pentru mult timp. Ploaia se oprise. Fata din parc rememora secvenţele cu scriitorii despre care-şi amintise, parcă şi văzândui. Se întreba: oare chiar se iviseră sub ploaie, sau fuseseră o părere, sau rodul imaginaţieie mele? Fapte, fapte, fapte… Toate mi-au dovedit că nu trăiesc cu picioarele pe pământ şi uneori îmi dau seama de asta, deşi când sunt sub impresia unui lucru, toate celelalte trec pe lângă mine, fără să mă atingă, indiferent de importanţa lor. De un lucru era sigură: fusese foarte atentă la orele de literatură de la şcoală...

125

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

30.

Terminal – autor Ioan – Florin Stanciu

Prima mea despărţire iluzorie de lungul şi, aparent, eternul lagăr comunist s-a înfiripat trepidant, pe la sfârşitul mileniului trecut, pe aeroportul De Gaulle, când, de pe parapetul din beton bleu-ciel, al biroului pentru controlul paşapoartelor, am întrezărit, deschizându-se, ca o siderală Poartă a Raiului, înaintea mea, tunelul fluorescent al Terminalului 2E, cutreierat fluvial de o mulţime multicoloră, şi multinaţională, care părea mai agitată şi mai euforică, decât mine. Chiar dacă, tot timpul,pe scări, pe trotuare, în autocarul ce mă adusese la Otopeni, ocolind capitala invadată de mineri, în avion şi chiar şi aici, domnule, în fluviul de oameni liberi, care se agitau cu fericită şi elegantă dezinvoltură, avusesem senzaţia înfrigurată că sunt urmărit, supravegheat, vânat pas cu pas şi că nu voi fi lăsat liber niciodată, pe ChampsÉlysées sau oriunde în altă parte, de dincolo de Cortina de Fier. Frica asta, la care se va fi adăugat şi neliniştea primului zbor, veghease adânc înghesuită-n mine încă din prima copilărie, când întreaga familie se refugia cîteo săptămână prin bălţi, la sosirea intempestivă a comisiilor de colectivizare şi de colectare sau când se căutau şi se inventau noi şi noi duşmani de clasă, adică noi măgari mai ieftini pentru Drumul fără pulbere al lui Dej. Perioada aceea nenorocită când tancurile ruseşti se mai plimbau zilnic, pe Capul Midia şi când populaţia României se împărţea în doar trei categorii: cei care se aflau încă în puşcăriile politice; cei care tocmai fuseseră miraculos eliberaţi din vreun penitenciar şi cei care urmau să fie arestaţi, în curând, pentru vreo altă presupusă atitudine duşmănoasă faţă de transformarea socialistă a ţării, Ca să nu mai pun la socoteală şi experienţa mea de profesor exilat şi umilit, de la marginea lumii, când dobândisem convingerea puternic înrădăcinată şi tragic confirmată, din când în când, că fiecare al doilea cunoscut, vecin sau tovarăş de muncă ar putea fi un consecvent şi letal turnător al securităţii. De aceea, acolo, pe aeroportul parizian, care mi se părea încă ireal, am urmărit desfigurat mişcările torturant de lente şi de suspicioase, cu care, dincolo de scoica de sticlă a ghişeului, mi se cerceta cartea de identitate. Dar cel mai mult trebuie să mă fi îngrozit faptul că funcţionarul care-mi controla actele de călătorie, un arab dolofan, vârât cu greu în uniforma sa albastră, cu epoleţi şi cu ecusoane metalice, semăna alarmant de bine cu miliţienii de la Medgidia, care, privindu-mă ca pe-o goangă de băligar, îmi eliberaseră

126

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 primul meu buletin de identitate, la 14 ani, atrăgându-mi atenţia că, din clipa aceea, am devenit şi eu puşcăriabil. Şi, încă o dată, cumplita mea angoasă de etern prizonier al Prostiei Organizate s-a întrupat şi-a devenit o întâmplare reală a vieţii mele, deoarece controlorul acela întunecat sa ridicat preocupat de la locul său, s-a strecurat într-o dungă,prin uşa transparentă, din spatele borcanului său de cristal şi s-a apropiat de mine, bătând sibilinic cu degetul în cartea de identitate. Sunt convins că mai văzuse încă mulţi alţi cufurici de-alde mine, din est, cu creierul temeinic spălat şi cu moartea-n suflet, pentru că se străduia să fie cât mai amabil şi mai prevenitor. Mai ales, după ce-a înţeles că vorbesc destul de bine franceza: „E de datoria mea să verific un mic amănunt, a spus el, numai lapte şi miere. V-ar supăra dacă aţi aştepta numai puţin pe banca de acolo!?” Dar eu m-am aşezat pe banca aia, ca în anticamera eşafodului, amintindu-mi, probabil, că, prin cinzeci şi trei, aşa, în plin delir al luptei de clasă, bunicul meu fusese invitat să aştepte câteva minute pe o bancă roşie din holul securităţii constănţene şi că nu se mai întorsese niciodată acasă. Spre surprinderea mea însă, după ce-mi derulasem febril în minte toate experienţele opresiv-traumatizante ale gulagului subînţeles, în care supravieţuisem miraculos aproape 50 de ani, funcţionarul măsliniu de la Air France se întorsese peste numai câteva minute cu acelaşi surâs amical şi prevenitor „Este o greşeală greu de trecut cu vederea aici, în acte! De exemplu, cartea dumneavoastră de identitate are, ca termen de valabilitate, anul 2089!” ; „Perfect logic, am încercat eu un zâmbet dureros, cu buzele arse de febră, deoarece bunica mea, de exemplu, a împlinit, chiar ieri, 190 de ani!” Numai că, văzută de-aproape, uniforma lui prea semăna terifiant cu uniforma unui robust maior de securitate pe care, printr-un trăsnet devastator, al destinului meu de cetăţean mereu ilegal, avusesem neşansa s-o admir mult prea de-aproape, o singură dată, cândva, în vremurile cumplitelor mele experienţe de ietică şi iechitate comunistă. Acum însă, eram fericit şi pluteam în extaze de roze. Aparent, scăpasem,fie şi pentru-o singură clipă, din mecanismul înverşunat-feroce al experimentului leninist. Deşi frica îmi rămăsese adânc ghemuită în sânge, dureroasă şi vie, ca un arici de jăratic, întrucât acolo, în fluviul de călători relaxaţi şi guralivi ai terminalului, când un tânăr înalt şi surâzător m-a oprit o clipă,ca să mă întrebe, cu o mână de prieten pe umăr, dacă vorbesc engleza, eu, tresărind milităreşte, i-am răspuns tare şi convingător „No!”, ceea ce l-a lăsat cam visător, pentru moment: Where are you from?, a şoptit el preplex, ca la o întâlnire de gradul III. După care, şerpuind prudent, prin forfota aceea babilonică, m-am tot apropiat de ieşirea dinspre Gare TGV, străjuită, spre disperarea mea încă secretă, de câţiva oameni de ordine în combinezoane întunecate, prevăzute cu centuri late, pistoale, cătuşe şi bastoane telescopice. Aşa că, vinovat mereu de un fel de inefabil păcat originar, m-am înghesuit

127

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 brusc, într-o gloată gălăgioasă de suporteri sud-americani, smulgând un fular colorat din pumnul unui copil şi strigând împreună cu ei Vamos a final!, ceea ce, pentru mine, chiar părea să aibă un sens. Numai că atunci când, în apropierea ieşirii, cordonul de pază s-a repliat preventiv în jurul nostru, un resort mult prea încordat, din cutia cu arcuri şi corzi prea tensionate a trupului meu, a cedat deodată , cu un grav zumzet interior şi când, aplecat înainte, ca un şobolan orb, am ţâşnit printre panourile de sticlă ale uşilor, care tocmai se desfăceau automat, la apropierea noastră. Şi, uite-aşa, urmărit de tropot şi şuier, am sărit într-un tren portocaliu care demara lent înspre Parisul tuturor visurilor mele de libertate şi de elevaţie spirituală. Aveam o rezervare la un hotel pentru lumea a treia, din Place de la Republique, iar seara, în camera aceea, decentă totuşi, în jurul căreia simţeam cum oraşul luminilor vibrează-n surdină, cu freamăt de ocean îndepărtat şi apropiat totodată, mi s-a părut că sunt, în sfârşit, liber şi că m-am vindecat deocamdată de frică. Totuşi, spre dimineaţă,când cifrele fosforescente, ale ceasului electronic de lângă televizor, arătau ora 4,45, mi s-a părut că aud, prin somnul meu de iepuraş veşnic la pândă, motorul înfundat al unui camion , freamăt atent de paşi şi şoapte potolite sub palmă. Iar asta se întâmpla chiar la orele dinspre dimineaţă, când, în copilăria mea, echipele mixte ale miliţiei şi-ale securităţii, năvăleau pe furiş în casa omului ca s-aresteze duşmanul cel de toate zilele, al clasei muncitoare. Imediat însă, rezemat cu umărul stâng în draperia de pluş, am întredeschis cu o unghie lamele storului şi-am văzut, mai întâi, duba gri-metalizată a serviciului de curăţenie a oraşului (Nettoyage de la ville de Paris), apoi, echipa auxiliară: patru astronauţi selenari, cu cagule albe şi cu mănuşi înalte, care, printre jeturi de spumant parfumat, lipăiau de colo-colo, preocupat, discret şi prudent, ca să nu deranjeze liniştea parizienilor, la ora celui mai dulce somn. Când,printr-o altă glumă neagră a sorţii, am deschis imprudent televizorul, pe TV5MONDE, chiar în clipa în care Ion Iliescu, extras cu greu de pe străzile râmate de rinoceri ale Bucureştilor, le mulţumea minerilor ghemuiţi otoman de jur-împrejur, pentru solidaritatea muncitorească şi înalta lor disciplină civică.

128

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 31.

Martiriu imaginar – autor Eugen – Adrian Truță În anul 303, împăratul Dioclețian și coregenţii săi, Maximian, Galerius și Constantius Chlorus, au emis o serie de edicte de revocare a drepturilor legale ale creștinilor și le cereau acestora să respecte practicile religioase tradiționale din Roma antică. La 27 septembrie 303, sub influenţa lui Galerius, se dă cel de-al treilea edict prin care toţi membrii clerului erau obligaţi să apostazieze, iar dacă refuzau erau ucişi.

Plouă. 2 iunie 304. Se împlinesc aproape douăzeci ani de când Gaius Aurelius Valerius Diocletianus, Augustul, Imperatorul şi Domnul lumii întregi, cunoscute nouă sciţilor, duce cu multă cinste slava Romei în veacurile nestinse de focul barbar. Mă numesc Epictet. Nu, nu sunt acel Epictet, sfânt zice-se. Am auzit că a murit de câţiva ani, în urma unei prigoane. Nu m-a impresionat moartea unui străin. Eu sunt păgân şi ca orice păgân caut sensul vieţii în ploaia asta neascultătoare. Se fac douăsprezece zile de când zeii varsă apele cerurilor în pocalul strâmt al ţărânei noastre. Au ieşit apele. Puhoaile îşi vor jertfa. Suntem în doi ale lui Cireșar şi văzduhul pare mai dens decât la naşterea lumii din genunea neştirii. O sabie va tăia ascuţit râurile de ploaie şi va despica norii pedepsitori. Aşa mi-au spus oracolele când le-am întrebat despre ploi: „Astăzi, scăparea vine din teaca nemiloasă”. Nu mă pot înşela. Scribii nu se pot înşela, mai ales cei păgâni, aşa ca mine. S-au mai scurs două zile de aşteptări neclare. 4 iunie și nimic. Nimicul. Nimicire. Ne paşte nimicirea noastră. Un călăreț mi-a intrat azi în curte. Îmi spune că pe Cezarul Galerius, tocmit de Augustul Dioclețian la Sirmium, l-a înnebunit o sclavă elenă, pricepută în meşteşugul vrăjilor negre, şi acesta va lansa o prigoană asupra creştinilor. Ce-mi pasă mie? Eu sunt păgân. Eu aştept sabia lui Damocles. Dimineaţa asta e mai ucigătoare decât orice legiune romană. Încă plouă şi eu încep să rămân fără alimente. Va trebui să trimit pe careva dintre soldaţi după altele. Lor nu li-i frică de puhoaile râului. Sunt soldaţi. Din nefericire, unii sunt şi creştini. Parcă asta-i face mai viteji, dar nu-mi pasă. Să se ducă după grâne şi vin. Dacă vor să trăiască, să facă ce le zic eu! -Zoticos, vino la mine! -Porunciţi! -Îl iei pe Kamasis şi plecaţi în Noviodunum după grâne şi vin! M-a privit fix. -Unde să plec? -Unde crezi că sătenii mai au sânge de animal şi vin dulce. Acolo. Nu mai avem provizii decât pentru două zile. Zeii mă înşeală. Trebuia să vină o sabie şi să taie ploile.

129

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 -Plouă pentru păcatele noastre! -Pentru ale tale, creştinule! Pentru ale tale şi ale prietenilor tăi creştini. Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, cei patru creştini! Vouă nu vă e foame?! Sau creştinii mănâncă doar sânge de om? -Greşiţi, magister, ne judecaţi pripit. -Vă judec cum vreau eu, soldatule! Acum pleacă după hrană! Trei ore mai târziu am primit cele trebuincioase. Acum am putut mânca cu toţii până peste măsură. Bine, cu toţii în afară de cei patru. Ei postesc azi. Ei s-au dus după carne şi acum mănâncă ceilalţi. Ce fiinţe pierdute! Cei doi viţei pe care nu am habar de unde i-au adus, cu siguranță nu de la Noviodunum, abia au putut sătura pe cei 46 de camarazi de arme ai lor. Şi ei? Treaba lor... eu aştept alte veşti. E vineri şi uneori primesc veşti de la garnizoană. În satul ăsta uitat de timp, niciodată nu poți știi ceva. Poate s-a mai întâmplat ceva între cei care ne conduc. Spre seară, ajunge la noi un sol. E aproape mort. Tuşeşte cu sânge. Probail l-a omorât ploaia. Mesajul lui vine de la Cezarul Galerius. E un edict din 27 septembrie 303. „Toate necazurile Imperiului vin de la creştinii care nu vor să apostazieze. Retezaţi capetele sacerdoţilor creştini! Fără preoţii lor, jertfele vor putea fi aduse doar zeilor noştri!” -Per Zeus, dar ce-i asta?! Să vină Castor la mine! Castor, noi avem creştini în sate? -Nu ştiu, magister! -Dar în Noviodunum? -Nici asta nu ştiu! -Tu ce ştii?! Ne-a trimis Cezarul recipisă. Chiar a înnebunit. Zice că pe 27 septembrie chiar a decretat să omorâm toţi popii lor. Aşadar, te întreb: avem creştini în vecinătăţile noastre? -Putem cerceta. -Putem cerceta...ce să cercetezi? Dacă nu există evidenţe cu creştini, înseamnă că nu sunt creştini. -Păi, ar fi câţiva... interveni nepoftit Polus, chiar la noi în unitate. -Cine mă, cine să fie creştini? -Cum cine?! Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos. -Uitasem complet de ei. Adu-i la mine! -Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos. Mai că era să uit de voi. Ar trebui să vă avansez. Tu Zoticos, ce zici? Vrei să pleci la cohortă sau vrei să stai aici tot ca limes, soldat pârlit, hăituit de mine şi de barbarii noştri vecini? Tăcere. -Nu răspunzi. De ce nu răspunzi?! Mă oameni buni, eu ţin la voi ca la nişte prieteni şi prietenii se ajută între ei, nu-i aşa?! Răspundeţi! Vă ordon să răspundeţi la tot ce vă întreb! -Slujim cu cinste Cetatea Romei!

130

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 -Aşa, mă amărâţilor, continuă abrupt scribul, slujiţi cu cinste Cetatea Romei şi nu vă ajută la nimic în viaţă... Uite, Cezarul Galerius şi Augustul Diocletianus vă dau şansa să plecaţi în capitală, dar... puteţi pleca doar fără zeul vostru mâncător de oameni. Ce zici, Attalos, îţi surâde ideea? -Noi suntem creştini... -Sigur că voi sunteţi creştini...dar până unde sunteţi creştini? -Până la capăt! -Ce capăt, ce capăt? Am nevoie să ştiu care din voi sunt sacerdoţi creştini. Cezarul Galerius ne-a cerut capetele lor ca jertfă zeilor noştri. Înţelegeţi? Exact ca în visul meu, exact ca-n visul primit prin oracol. -Visele sunt amăgirile celui viclean, murmură nedesluşit Kamasis. -Ce spui? Zi mai tare prietene, zi mai tare! Kamasis tremură. De frica sabiei, încercă să reia fraza, dar se opinti în cuvinte. De teamă să nu se mai împleticească, vorbeşte strigat. -Hristos e singurul Dumnezeu, restul sunt amăgitori şi amăgiri perfide. Visele vă sunt patimile murdare. Sângele vostru pofteşte iadul şi fapta vă cerne în robi ai morţii. De ce nu încetaţi să mergeţi pe calea pierzării... -Eu merg pe ce cale vreau, creştinule! Eu îţi dau să bei sânge pentru că ştiu că-n el îţi capeţi mântuirea, dar nu-ţi dau sânge de zeu. Nu te teme, muritorule, azi vei bea sângele morţii tale şi ale camarazilor tăi. Spune-mi, cine dintre voi e sacerdot? -Toţi suntem preoţi ai Celui de Sus, dar nu toţi suntem slujitori ai altarului, spusese Filippos. -Filippos, nu te arunca în ghearele lui, grăi Attalos. -Ba, are dreptate, spune Kamasis. Nu trebuie să ne ascundem în desişul lumii. Suntem patru creştini, iar eu sunt preotul lor. -Fraţilor, spune Attalos, un preot nu poate sluji altarului fără noi. Magistere, şi noi vrem sângele morţii! -Soldaţi, luaţi-i! Ieşiţi la râu cu toţii. Azi presimt că se va opri ploaia. Kamasis, gândeşte-te bine. Eşti pe muchia mea... -Sunt pe muchia Celui Înviat! -Ba, eşti pe muchia mea! Luaţi-i pe toţi patru și duceți-le capetele la Noviodunum, că bănuiesc că niciunul nu se răzgândeşte, nu-i aşa?! E 4 iunie. Baba Saveta închide televizorul şi caută să iasă pe prispă. „De atâta amar de ploaie, s-au stricat şi strugurii”, îşi zice ea, deşi nu are decât câţiva ciorchini răsfiraţi pe lângă acoperişul casei. E anul 1971. Exact ca acum 1667 de ani, ploaia nu s-a oprit decât către orele opt seara. Brusc, a ieşit soarele şi în lumina înnoitoare a astrului, baba Saveta desluşeşte silueta incertă a unei rotunjimi zidite ce se iveşte de lângă valea încă bolborosind de apă. Se apropie. E ceva tocmit acolo. Va chema învățătorul satului. E vecin cu ea și e om de nădejde. Trei luni mai târziu, au sosit cu greu și arheologii în satul Niculițel. Era 29 septembrie. Aceștia deschid cupola îngropată a basilicii și descoperă într-un sicriu comun,

131

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 din scândură de brad, osemintele întregi a patru bărbați, așezate după obiceiul creștinesc, cu capul spre apus și picioarele spre răsărit. Deasupra sicriului sunt două inscripții în greacă care se mai pot citi și azi: „Martirii lui Hristos” și „Martirii Zoticos, Attalos, Kamasis și Fillipos”. Numele lor apar în martirologiile siriac și ieronimian, din secolul al IV-lea, alături de alți mucenici martirizați la Noviodunum în ziua de 4 iunie (nu se cunoaște anul morții). Cripta basilicii în care au fost găsite moaștele a fost găsită blocată și tencuită. Sub prag, a fost găsită o monedă, cu o cruce abia perceptibilă care ar permite clasarea bazilicii și a criptei ca datând din perioada lui Teodosie al II-lea (408-450). Arcadele pereților au fost vopsite cu două benzi, una roșie, cu ocru, de 5 cm și alta albă, cu var de 6 cm grosime. Literele inscripțiilor amintite mai sus au fost de asemenea vopsite cu roșu, având înălțimea de 7-8 cm și 4,5-6 cm lățime. Fiecare inscripție are la început o cruce. Crucea monogramată în formă existentă pe peretele acestei cripte este întâlnită pe o serie de monumente creștine din perioada romano-bizantină. Scrierea e specifică secolelor IV-V1. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, luând act de această minunată descoperire, a socotit cu mare bucurie ca moaștele acestora să fie mutate, pentru cinstea cuvenită, la Mănăstirea Cocoș din apropiere. Astfel, pe 17 ianuarie 1973, cu multă cucernicie și multe rugăciuni, sfintele moaște au fost așezate în biserica cea mare a mănăstirii amintite mai sus 2. Prăznuirea lor se face pe 4 iunie.

Comuna Niculițel, Tulcea- Wikipedia. Adresă:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Niculi%C8%9Bel,_Tulcea, accesat în 30 mai 2013, ora 14.31. 2

Viața și acatistul Sfinților Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel, Drăgoi Eugen-Dan, Galați,

Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2009, p. 13-14.

132

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 32.

În vis… erai tu… - autor Carmen – Bernadeta Anghel

Nu obişnuiesc să mă destăinui. Nu îmi place să vorbesc deschis despre viaţa mea, despre întâmplările care mi-au marcat existenţa sau despre dezamăgirile pe care le-am trăit de-a lungul timpului. Întotdeauna mi s-a reproşat că sunt poate, prea rece, prea distant. Nu este adevărat! Şi tocmai pentru a demonstra acest lucru, am decis să vă împărtăşesc o întâmplare care mi-a influenţat destinul. În ce sens? A avut un impact puternic asupra mea şi – un lucru este sigur – experienţa pe care am trăit-o a fost inedită. Dar, pentru ca relatarea mea să aibă continuitate, trebuie să mă întorc în timp, cu mulţi ani în urmă, pe vremea când eram încă student. M-am născut şi am crescut într-un orăşel de provincie, în care nu existau prea multe posibilităţi să-mi creez un viitor. După absolvirea cursurilor liceale, alternativele erau: fie îmi găseam un loc de muncă într-o fabrică şi rămâneam – poate pentru toată viaţa – în localitatea natală, fie plecam într-un oraş universitar şi dădeam admitere la facultate. Acesta din urmă a fost drumul pe care l-am urmat. Întotdeauna am avut rezultate meritorii la învăţătură. Nu eram cel mai bun din clasă, dar „mă ducea mintea” cum se spune şi prindeam foarte repede informaţiile din toate domeniile. Cel mai mult mă atrăgeau însă, ştiinţele exacte, astfel încât nu mi-a fost foarte greu să aleg profilul facultăţii. M-am înscris la Politehnică, am susţinut examenul de admitere şi… am intrat „din prima”. Cât de mult s-au bucurat părinţii mei când au primit vestea! Parcă îi văd şi acum cu lacrimi de fericire în ochi, mândri de rezultatele mele. Sunt convins că, în adâncul inimilor lor, considerau că, într-o zi, vor putea spune cu mândrie că băiatul lor a absolvit facultatea. Urma să fiu un om realizat, un sprijin pentru ei la bătrâneţe şi un exemplu pentru cei mai tineri din familie. De multe ori mă întrebam: „Dacă şi-au pus prea multe speranţe în mine?” Simţeam o presiune prea mare pe umerii mei. Nu voiam să-mi dezamăgesc părinţii, deşi, în sufletul meu, ştiam cât îmi va fi de greu să mă ridic la înălţimea aşteptărilor. Nu mi-a fost uşor să ajung până în acest punct, să reuşesc să intru la facultate şi, într-un fel, nici nu voiam să dau înapoi, să mă recunosc învins înainte de a porni pe această cale oarecum necunoscută. În fond, ce aveam de pierdut? Poate regretul că nu am încercat ar fi fost mult mai mare peste ani şi cred că m-ar fi apăsat toată viaţa. Primul an de facultate a fost cel mai dificil, şi nu mă refer la materia învăţată sau la examenele susţinute – adevărate provocări pentru foarte mulţi dintre colegii mei. Nu – la cu totul altceva – îmi doream să studiez cât mai mult, nu mai eram băiatul din liceu, care prindea informaţiile din clasă şi căruia nu-i plăcea să înveţe în timpul liber. Mi-am dat seama că trebuia să mă documentez foarte mult, să citesc lucrările cele mai nou-apărute şi să mă pregătesc temeinic pentru fiecare examen în parte. Mă pasiona domeniul ales, dar sufeream pentru că nu dispuneam de bani pentru a-mi cumpăra cărţile necesare. Pentru mulţi colegi

133

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 acest lucru nu era o problemă, însă pentru mine… Nu puteam să le spun părinţilor că banii primiţi de la ei nu îmi ajungeau. Ştiam cât le era de greu. Nu aveam cum să le cer mai mult. Cu fiecare zi, respectul meu pentru ei devenea din ce în ce mai mare şi în minte îmi stăruia un singur gând: trebuia să învăţ, să mă fac remarcat. Îmi petreceam timpul liber la bibliotecă şi nu pierdeam nicio clipă de studiu. Mai împrumutam cărţi şi de la colegi şi citeam ore întregi în fiecare noapte. Uneori intram în câte o librărie şi priveam, cu strângere de inimă, la rafturile întregi pe care erau aşezate, ordonat, lucrările de specialitate care îmi erau atât de necesare, dar… nici nu îndrăzneam să le ating. Ştiam că nu îmi pot aparţine şi aveam senzaţia că îmi sunt interzise. De fapt nu ele – cărţile – cât mai ales dreptul la cunoaştere. De multe ori îmi spuneam că va veni o zi în care îmi voi permite să-mi cumpăr toate lucrările dorite. Absolut toate! Dar până în acel moment, eram constrâns să mă mulţumesc numai cu ce aveam – oricât de greu îmi era să accept acest lucru – şi trebuia să învăţ pentru a primi o bursă de merit! Unii colegi mă criticau pentru comportamentul meu. Eram mai retras, mai închis în mine. Îmi spuneau că trăiesc în lumea mea, pe care nu vreau să o părăsesc sub nicio formă. E drept că, de multe ori, refuzam să mă alătur lor când mergeau la diverse petreceri. „Eşti tânăr, distrează-te!” mă îndemnau de fiecare dată. „Hai, vino cu noi!”, iar eu îi refuzam. Îmi plăcea să merg în parc, să mă plimb şi să privesc fiecare detaliu. Uneori mă însoţea şi câte o colegă. Cel mai des mergea cu mine Ana şi atunci abordam diverse teme, ne deschideam sufletul unul altuia. Nu făcusem o pasiune pentru ea şi nici ea pentru mine, cred, dar… Exista o anumită legătură între noi, pe care nu pot să o descriu în cuvinte, o legătura la un alt nivel: ea mă înţelegea! Eu o înţelegeam, îi împărtăşeam părerile. După absolvirea facultăţii am mai corespondat, însă doar pentru o scurtă perioadă. Acum nu mai ştiu nimic despre ea. De multe ori mă întreb dacă Ana se mai gândeşte la mine… dacă-şi mai aminteşte de mine… sau măcar de discuţiile noastre… Prima vacanţă de vară din viaţa mea de student a fost inedită. Mă aşteptam să fie mai deosebită, dar nu mi-am făcut speranţe prea mari. Ştiam că nu am posibilităţi financiare să plec pe Litoral, împreună cu o mare parte dintre colegi. Nu văzusem niciodată „Marea” şi mă resemnasem cu ideea că vor mai trece câţiva ani buni până îmi voi putea permite o vacanţă în altă parte decât la bunici. De când mă ştiu mi-am petrecut vacanţa de vară în satul natal al mamei, la doar câţiva kilometri distanţă de localitatea în care mă născusem. Cât de fericit eram în copilărie când se apropia vacanţa! Satul bunicilor era atât de primitor pe atunci. Era o adevărată încântare ca, după „un an de şcoală”, să ai o vacanţă bine-meritată „la bunici”. Puţini erau copiii care nu îşi petreceau vacanţa în casa bunicilor. Cât de nefericiţi îi consideram pe cei care erau nevoiţi „să stea o vară întreagă în faţa blocului”. La bunici, vacanţa era… altfel. Întotdeauna am găsit un refugiu în căsuţa lor. Nu, nu mă ascundeam de nimeni şi de nimic, dar bucuria de a mă afla în acele locuri, atmosfera liniştită, momentele de meditaţie… După un an greu de facultate şi după câteva zile petrecute împreună cu părinţii, am plecat din nou la ţară. „Un copil mare” – aşa mă consideram. Simţeam o dorinţă puternică

134

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 de a mă întoarce în universul meu din anii cei mai frumoşi ai vieţii. Şi, poate mai mult ca oricând, voiam să mă regăsesc. Şi acum, după atâţia ani, revăd acea imagine care mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie: bunicii mei mă aşteptau din nou în faţa porţii şi, la fel ca în copilărie, aveau privirea blândă şi zâmbetul cald. Ce chipuri luminoase! Ce suflete mari! Le-am sărutat mâinile şi i-am îmbrăţişat cu multă dragoste. Parcă niciodată nu îmi fusese mai dor de ei! Mă aflam din nou în locurile dragi sufletului meu şi eram atât de liniştit! Începând de dimineaţa şi până se însera, îmi ajutam bunicii la treburile gospodăreşti. Aveam o vacanţă activă. Munceam din greu, dar nu mă plângeam niciodată. Din contra, eram atât de absorbit de fiecare activitate în parte. Şi în tot acest timp, alte şi alte gânduri îşi făceau apariţia în mintea mea. Mă simţeam mai puternic, dar nu numai fizic. Eram mai încrezător în forţele proprii, mai dispus să cred în şansa mea, să cred că fiecare problemă are o soluţie. Seara, după ce mă înfruptam din bucatele gătite de bunica, mă retrăgeam în cămăruţa mea. Cât de mare mi se părea încăperea aceea când eram copil! Cât de spaţioasă! Abia după ce am crescut i-am conştientizat dimensiunile. Dar tot a mea era si mă simţeam atât de bine acolo, atât de ocrotit! Mă aşezam la măsuţa rotundă de lângă fereastră, îmi deschideam cărţile şi caietele şi studiam. Uneori nu mă recunoşteam. Eram atât de absorbit de învăţătură, de atras de fiecare lucru nou pe care îl citeam încât, mă întrebam: „Unde este copilul de odinioară?... Cel atât de energic, de nerăbdător?... Acel băiat care, în fiecare vacanţă, uita întru-totul de lecţii?...” Crescusem şi, mai mult decât atât, aveam un ţel: îmi doream să obţin bursa, să fiu unul dintre cei mai buni studenţi din facultate, să-mi demonstrez mie însumi că sunt capabil de mai mult. Aveam şi momente în care mă simţeam depăşit de situaţie şi adormeam cu îndoiala în suflet. Aşa mi s-a întâmplat şi într-o noapte din ultima săptămână de vacanţă. Şi am avut un vis pe care mi l-am adus aminte cu lux de amănunte după ce m-am trezit, dar la care nu m-am mai gândit mulţi, mulţi ani… Mă aflam într-un amfiteatru de dimensiuni impresionante şi asistam la o conferinţă la care luau parte cercetători şi profesori universitari. Pe unii dintre ei îi cunoşteam, alţii îmi erau străini, dar eu îi priveam cu nespusă admiraţie şi mă simţeam onorat să pot participa la un asemenea eveniment. La un moment dat, mi-am auzit numele strigat. Eram invitat să-mi susţin lucrarea pe care o pregătisem. Cât de real părea visul şi totuşi… imposibil! M-am ridicat de pe scaunul ce-mi era rezervat şi m-am îndreptat spre microfon. Paşii îmi erau atât de siguri! Aveam atitudinea unui om foarte bine pregătit, cu multă experienţă şi nu simţeam nicio emoţie. Ţineam în mână un teanc de foi albe, acoperite cu diverse formule complicate, de matematică şi de fizică, pe care nu le cunoşteam în realitate, dar în vis le rosteam cu uşurinţă în faţa auditoriului. Toţi cei prezenţi mă ascultau cu interes, iar eu eram atât de convingător, atât de sigur pe mine şi încercam să captez atenţia tuturor. Îi priveam pe cei prezenţi, pe fiecare în parte şi, dintr-odată am observat, în rândul al doilea… doi ochi verzi, pătrunzători, care parcă încercau să mă domine. Oare ce voiau să-mi comunice? Am făcut o scurtă pauză, mi-am îndreptat privirea

135

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 în altă parte a sălii şi am continuat să-mi susţin teza. Nu pentru mult timp însă, pentru că… m-am trezit. Am deschis ochii brusc şi, deşi pe moment nu mi-am dat seama unde mă aflam, la scurt timp am zărit primele raze de soare ale dimineţii. M-am liniştit când am conştientizat că eram în odăiţa mea din casa bunicilor, dar am regretat că visul s-a sfârşit atât de repede. Îmi plăcea acea lume în care pătrunsesem prin intermediul plăsmuirilor subconştientului meu. Aş fi vrut să mai continue măcar puţin, să-mi susţin în totalitate lucrarea şi să văd reacţia celor prezenţi… şi ochii verzi… încă o dată. Nu ştiam cui îi aparţin. Pe Ea nu o cunoşteam în realitate. M-am mai gândit o perioadă la acel vis… la acei ochi, dar în timp am dat totul uitării, nu însă pentru totdeauna… Vacanţa s-a sfârşit. Am plecat din casa bunicilor şi am lăsat în urmă micuţul sat de munte. M-am îndreptat spre marele oraş universitar şi mi-am început studiile cu inima deschisă. Eram total diferit faţă de cel din anul I. Mă schimbasem foarte mult într-un timp scurt – o schimbare benefică. Aveam altă atitudine, pe care au remarcat-o şi colegii mei. Şi, mai mult decât atât, în scurt timp mi-am atins obiectivul – am obţinut bursa mult-dorită. Începusem să cred în şansa mea, să cred că totul este posibil. De câte ori nu auzisem aceste cuvinte rostite în jurul meu şi mi se păreau fără sens, dar iată că ajunsesem să înţeleg eu însumi la ce se referă, le simţeam şi le purtam în sufletul meu. Cu timpul am avut şi alte realizări: am început să colaborez la diverse reviste de specialitate şi să mă fac remarcat. Articolele pe care le trimiteam spre publicare erau întotdeauna bine documentate. Munceam din ce în ce mai mult, dar îmi găseam energia necesară în fiecare reuşită. Nu mă plângeam niciodată. La urma urmei, eu îmi alesesem acest drum şi îmi doream să depăşesc toate obstacolele, să nu mă abat pentru nimic în lume de pe calea aceasta. Vacanţele mele deveniseră din ce în ce mai scurte, dar nu pierdeam ocazia de a-mi vizita bunicii, de fiecare dată. Aveam însă un regret: îi simţeam mai obosiţi – lucru normal de altfel, pentru că aveau o vârstă respectabilă – şi, din păcate, eu nu îi mai puteam ajuta la fel de mult, chiar când ei aveau mai mare nevoie de mine. După finalizarea studiilor m-am angajat ca inginer, dar mi-am continuat şi activitatea de cercetare în cadrul Universităţii. Multe se schimbaseră în viaţa mea. De la studentul sărac, din primul an de facultate, ajunsesem un om cu o situaţie materială bună. Părinţii mei erau mândri de realizările mele. La fel şi bunicii. Iar eu le eram recunoscător din plin pentru că mă susţinuseră şi crezuseră în mine. Crezuseră atât în copilul năzdrăvan de altă dată, cât şi în adultul serios şi responsabil care se formase în timp. Urmau alte şi alte provocări profesionale. Şi… într-o zi… visul mi s-a împlinit. Nu, nu este vorba despre visul „real” pe care fiecare dintre noi îl poartă în suflet de-a lungul

136

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 vieţii, cu speranţa că la un anumit moment se va realiza. Nu! Mă refer la acel vis pe care lam avut într-o noapte de vară în casa bunicilor… Visul pe care l-am dat uitării pentru multă vreme şi care mi-a revenit în memorie, nu cu mult timp în urmă… Am fost anunţat că trebuie să particip la o conferinţă în Capitală. Urma să reprezint Universitatea la o întrunire la care participau profesori şi cercetători din întreaga ţară. Mai luasem parte la astfel de conferinţe, dar într-un cadru mai restrâns. Eram totuşi familiarizat cu acest gen de evenimente. Îmi pregătisem lucrarea pe care aveam să o susţin şi speram ca principiile enunţate să fie apreciate. Când am păşit în sală, am rămas încremenit de uimire. „Seamănă cu amfiteatrul din vis!”, mi-am spus. Şi într-adevăr, era aproape identică. Poate că, în acel moment, după atâţia ani, mi-am amintit cel mai bine visul. Preţ de câteva secunde am revăzut totul şi am crezut, pentru prima dată, în coincidenţe. Am căutat cu privirea un loc pe care să-l ocup şi care să fie amplasat asemenea celui din visul meu. Şi l-am găsit! Am deschis mapa şi am scos lucrarea, cu intenţia de a o mai parcurge o dată până la începerea conferinţei. Formulele pe care le conţinea se succedau cu repeziciune înaintea ochilor mei. Le citeam cu atâta uşurinţă, cum nu mi-aş fi închipuit după primul an de facultate. Şi, cu fiecare pagină pe care o întorceam, deveneam din ce în ce mai detaşat. Când am fost prezentat şi m-am îndreptat spre microfon, m-am simţit din nou ca în visul meu: aveam aceeaşi paşi siguri şi atitudinea unui om bine pregătit şi lipsit de emoţii. Am privit sala în ansamblu şi am început să-mi susţin lucrarea. Încercam să fiu convingător, să câştig atenţia şi interesul celor prezenţi. Cu fiecare frază pe care o rosteam, deveneam din ce în ce mai încrezător. Simţeam că teza mea va avea succes, deşi visul nu îmi destăinuise şi acest lucru. În timp ce susţineam partea finală a lucrării, mi-am îndreptat privirea, cu atenţie, către auditoriu. Nu, nu voiam să văd reacţia celor prezenţi la conferinţă. O simţeam. Ştiam că teza mea le atrăsese atenţia, dar… căutam ceva sau… pe cineva. De ce abia la final? Mia fost frică. Nu am avut curajul să mă uit atent în sală până în acel moment, de teamă că voi descoperi… doi ochi verzi, pătrunzători, dominatori, care nu îmi vor mai permite să mă mai concentrez. Şi… în rândul al doilea… la fel ca în visul meu… am descoperit acea privire pe care o păstrasem în suflet de atâţia ani. Am crezut că am uitat-o… Dar, nu! Ea a rămas acolo, în mintea mea, în inima mea şi poate că am căutat-o de atâtea ori, dar nu am găsit-o decât… la momentul potrivit. „În vis… erai tu…”, i-am şoptit la prima întâlnire, iar ea mi-a zâmbit şi îmi zâmbeşte, cald şi afectuos, în fiecare zi…

137

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

33.

Rubine şi vinuri – autor Adi Filimon

Cramele „Lilieci” erau întinse pe cincizeci de hectare de coline însorite, terasate cu meşteşug, ridicate din soluri calcaroase pentru a da vinului eternitate. Viile, bine legate, erau încă tinere, strugurii se coceau în tihnă sub soarele generos care le răsfăţa bobul şi-l călea în arome rare, poleindu-l cu miere şi lumină. Dincolo de coline, în sus, se întindea o pădure vastă de fagi, neumblată de om şi risipită până la apele clocotitoare ale Oltului. Cerbi tineri şi ciute umblau în cârduri mici, lovindu-şi coarnele abia mijite de copaci, dezvelindu-i de coaja albă şi fragedă. Dealurile molcome ascundeau drumul şerpuit ce ducea spre Târgu Jiu şi-l înghiţeau în trecere spre alte locuri. Între podgorii şi pădure se ridica un conac impunător, cu ziduri albe şi ţigle roşii, cu ferestre mari şi camere luminoase. Gărduleţul de lemn ce-i împrejmuia grădina, era invadat de volbură înflorită care creştea nestingherită de viile ce se revărsau ca dinţii unui pieptene de os. Mai spre pădure îşi aruncau copitele caii de rasă din herghelia Marei, tropotind şi nechezând în aerul umed. În toată splendoarea verde, casa părea o nălucă albă, imaculată, ridicată să rupă monotonia peisajului. Doar toamna, când via ruginea, culorile se amestecau într-un tablou mirific, pictat de mâna lui Dumnezeu. În casă era linişte, iar Mara îşi desfăcuse albumele de familie, căutând să refacă trecutul ei prea puţin. Îi era dor de părintele său, de anii când casa era veselă şi plină de viaţă, când călărea fără noimă caii, ducându-i spre dealuri. Ce copilărie frumoasă avusese! Pe-atunci pădurea îi arăta secretele ei, cerbii o însoţeau în urma cailor şi crengile se ridicau în ritmul paşilor, minuni ce-i umpleau viaţa de bucurie. De când murise bătrânul ei tată, călărea puţin, atât cât să n-o uite caii. Prin ferestrele larg deschise vedea podgoriile. Păstrau măreţia de altădată, dar trebuiau extinse. Parteneriatul cu Alexia fusese cel mai bun lucru care i se întâmplase în ultimii ani. Dacă pentru ea domeniul „Lilieci” însemna acasă, pentru Alexia era doar o afacere. Mara simţea asta şi voia cu tot dinadinsul ca s-o facă să-şi dorească şi ea acel colţ de lume. Aveau o afacere destul de mică. Cele cincizeci de hectare de teren, din care numai jumătate cu vie, nu le oferea avantaje majore, dar clienţii fideli ştiau că vor beneficia de arome speciale, căci vinul roşu devine mai luminos şi mai strălucitor odată cu învechirea, iar cel alb capătă nuanţe gălbui, de brun spre chilimbar.

138

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Alexia voia să înmagazineze vin roşu pentru că era cel mai căutat. De aceea îşi petrecea mai mult timp pe la alte crame de unde ar fi putut cumpăra producţie de calitate. Pe ea n-o deranja prea tare, dar ar fi preferat ca aceasta să stea mai mult pe la „Lilieci”. Desprinzându-se de albumele sale, ieşi pe terasă, la umbră. O văzu pe coana Margareta, bucătăreasa lor, culegând din grădina de zarzavat roşii proaspete şi busuioc. Margareta era bătrână, de vârsta tatălui său, venise la conac o dată cu ridicare conacului şi nu mai plecase de atunci. Se obişnuise cu ea. Margareta se opintea să se aplece după busuioc, dar spatele ei bătrân n-o lăsa să-şi facă treaba. Culese în cele din urmă câteva fire şi se întoarse printre răzoare, legănându-şi şoldurile voluminoase, încinse cu un şorţ de pânză albă. Vorbea singură şi înainta spre casă cu paşi înceţi şi nesiguri. Maia o lăsă la început săşi verse focul pe bătrâneţe şi, când o văzu aproape de ea, îi zise: - Tanti Margareta, fă-mi şi mie o limonadă cu busuiocul acela bun ce-l ţii în mână! Coana Margareta nu se opri, dar îi zise în treacăt: - Acum, acum! Stai să-mi odihnesc oasele! şi se duse spre bucătărie, legănânduse de pe un picior pe altul. Se întorsese apoi cu limonada dreasă cu busuioc proaspăt, o puse în faţa Mishei şi se aşeză lângă ea. - Ce-i, tanti, ţi-e greu? - Bătrâneţile astea! Nu mă lasă în pace. Mă dor oasele… O să plouă în curând… - Să plouă, tanti! Suntem aproape de cules. Numai grindină să nu mai fie! Tăcură amândouă. Misha îşi bău limonada iar coana Margareta o studie cu dragoste. De când murise maică-sa, ea îi fusese mamă, o îngrijise, o răsfăţase şi, uite, acum era o domnişoară frumoasă şi deşteaptă! - Auzi, Misha! Dar femeia aia cu care te ajuţi tu… Unde umblă, fată?! Că nu-i stau picioarele pe-aici, la conac… - Are treabă, tanti! Trebuie să culeagă via lui Ian Danovici, străinul acela. Doar ştii că o să cumpere struguri de la el… - Stai, copila mea! Dar de ce face ea afaceri cu străinul?! Nu e lucru curat cu omul ăsta, nu e de pe la noi şi e tare mândru de el. - Hai, tanti…! Ştie ea ce face! Pân-acum a fost bine… Dacă pierde, pierde banii ei. Dar nu cred. În câţiva ani vom fi iarăşi pe val… Margareta nu mai zise nimic. Oftă prelung şi se ridică de pe scaun, ţinându-şi cu o mână şalele şi cu cealaltă sprijinindu-se de spătar. - Mă duc la bucătărie. Dacă mai vrei ceva, să-mi zici… E tare cald şi astăzi… Şi plecă, legănându-se ca o raţă. Misha se bucura că scăpase de prezenţa ei. O iubea, dar, după ce murise taică-său, îi plăcea mai mult să stea singură cu propriile-i gânduri. Trecând de la o poză la alta, parcurse albumele cu mintea răvăşită. Nu mai putea săşi amintească bine chipul mamei sale, doar imaginile din albume i-o readucea în minte. Prezenţa tatălui său era însă acută. Încă îl simţea cum străbătea casa, cum inspecta viile, încă

139

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 îi auzea glasul şi, cel mai mult, îl vedea cum o chema la fereastră să-i arate de ce trebuia să fie mândră de el. Această podgorie fusese vis din tinereţe, muncise mult, investise tot ce avea pentru acest vis şi voia să-i lase bogăţia aceasta în stare foarte bună. Cele cinzeci de hectare de pământ se învecinau cu o pădure plată şi verde. Aveau aici şi crame, în pământ se înmagazina vinul din anii cei mai buni, se învechea şi abia apoi era vândut. Pământul acesta reavăn, avea sub ele o întreagă cramă. Tatăl său ştia din bătrâni că vinul capătă arome nemaiîntâlnite şi culori profunde dacă era capsulat şi îngropat în pământ cam la cincizeci de centimetri adâncime. Mii de sticle cu vinul perfect aşteptau să vadă lumina zilei. Încă nu era timpul să fie dezgropate. Anul acesta fusese mai slab, bătuse grindina tocmai când rodul era în pârg. Tocmai de aceea Alexia voia să cumpere de la Ian Danovici o întreagă rezervă de struguri. Voia să culeagă ea însăşi viile şi să decanteze vinul. Danovici avea podgorii şi-n Spania, mult mai întinse decât aici. De ce cumpărase podgorii pe-aici, nimeni nu ştia. Cert este că venise în primăvară, hotărât să investească în producţia de vinuri, şi cumpărase mai multe zeci de hectare de vie, înfiinţând cramele „Senior”. Ian Danovici avea multe acareturi pe lângă această podgorie. Multe dintre ele erau ridicate lângă pădure, în special cramele, acolo unde păstra vinul. În general, căuta locuri mai retrase, ascunse privirii. Butoaiele imense din lemn de stejar, cu cercuri late de fier, străjuiau perfect aliniate pereţii pivniţelor răcoroase. Îşi făcuse cabană mai sus, în munţi, unde venea în timpul săptămânii singur sau însoţit de prieteni. Când Alexia îl anunţă că strugurii au atins nivelul maxim de coacere, Ian o invită împreună cu echipa ei la podgorie, punându-i la dispoziţie o casă din apropiere. Toamna era pe sfârşite, viile rugineau şi strugurii trebuiau culeşi. Zece hectare de vie nu e prea mult, dar într-o săptămână le-ar fi dat gata. Ian venea dimineaţa să-şi salute prietena, după care se reîntorcea la cabană, fără a uita să-şi reînnoiască invitaţia de a-l vizita. La sfârşitul recoltării, Alexia răspunse invitaţiei lui şi poposi la cabană într-o seară rece şi senină. - Iată-mă şi-aici! Mulţumesc că m-ai ajutat.. - Gata culesul? o întâmpină personal acesta, fără interes pentru problemă. - Gata! Mulţumesc! - Cu plăcere! Înţelegerea e clară: anul acesta vinul nu-i al meu. - Scoţi un cabernet minunat. Vreau să-l depozitez un an. Apoi voi vedea ce aromă prinde. O invită la masă şi-i servi unul din vinurile lui de Spania. - Vezi? Un chardonnay tânăr din vie replantată acum cinci ani. De doi ani pe rod bun… Dar e un vin lucrat, luminos, cristalin… Se bucura ca un copil de o jucărie, ar fi vorbit ore în şir de vinurile lui minunate de Spania. Ridică paharul, ciocănind uşor în el şi continuă:

140

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Arome fructate! După un an de şedere în butoaie de cedru, capătă aroma lemnului… Îl degustă cu rafinament şi-şi zise: - Mda! Uşor onctuos, uşor acid… Alexia urmări tot circul. Era ceva teatral în omul ăsta. Se chinuia să pară altcineva. Şi nu prea-i reuşea. - Ian, nu beau vin decât ca să-i simt aroma. Pentru mine e doar o afacere. Am însă la crama mea o adevărată cunoscătoare. Mara, e cea care ştie cu adevărat să deosebească arome şi să-ţi spună cu exactitate detalii, inclusiv anul în care l-ai produs. A crescut făcând asta şi arta a învăţat-o de la tatăl său. - Hm… Şi n-ai adus-o cu tine? - Nu. E mai retrasă şi timidă. Dar poate ne faci tu plăcerea de-a ne vizita. Nu primim prea des vizite la conac. - Voi veni, voi veni! aprobă el, parcă puţin grăbit să nu cumva să i se anuleze invitaţia. - După cules? întări Alexia, hotărâtă să-i smulgă o promisiune fermă. - Ah, nu! Am nişte treburi în capitală. Devenea lăudăros şi Alexia avea oroare de astfel de situaţii. - Te înţeleg… Trebuie să ştii că porţile noastre sunt mereu deschise pentru tine. Voia să mai rămână câteva zile la „Senior”. Auzise într-o noapte ceva vânzoleală pe acolo. Ian avea oameni de încredere care-i asigura liniştea, şi-i văzu urcând noaptea, târziu, pe dealuri, spre cabană. Nu era neobişnuit să inspecteze locurile, dar nopţile erau negre ca smoala. - Îmi place moşia ta, Ian! Aş vrea să mai rămân câteva zile. Mi-ar plăcea să văd cum ţi-ai aranjat treburile. Crezi că mai pot rămâne? - O, ce întrebare! Desigur! E o plăcere să am o companie feminină. Pot chiar personal să te port pe domeniul „Senior”. - N-aş vrea să te reţin. Îmi place să colind în lung şi-n lat. Aşa că nu te deranja. Dacă nu mă descurc, te sun şi mă recuperezi de pe drumuri… Râseră amândoi. Vinul îl aburi destul pe Ian şi-l făcu volubil şi uşor de modelat. Era mulţumită că scăpase de el. În noaptea aceea trebuia să vadă ce era mai sus, pe dealurile împădurite. Ian Danovici ascundea multe secrete, iar unul dintre ele era chiar dispariţia subită a profesorului Adam Stoller. În noaptea următoare îi luă urma. Era trecut de miezul nopţii şi frigul începea să muşte. Toamna târzie îşi arăta avantajele doar în timpul zilei, dar nopţile erau reci şi umede. Se furişă abil în spatele lor. Înainta greu, urcând pieptiş dealurile înalte, spre inima munţilor. Acolo avea Danovici o pădure tânără ce îmbrăca vârful teşit al unui munte. Şoseaua ocolea proprietatea lui, dar accesul era destul de facil, atât pe jos cât şi cu maşina. Din când în când, Danovici îşi arunca privirile înapoi, spre vale, dar nu avea cum so vadă pentru că locurile erau pustii şi iarba se rărise, descoperind porţiuni largi de pământ

141

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 negru cu care se confunda. După două ore de mers, ajunse la pădure. În liziera ei, Alexia descoperi cabana din lemn, rudimentară, scundă şi fără ferestre. Locul era păzit. Oamenii lui intrară cu toţii înăuntru. Se apropie şi ea, se lipi de uşă, încercând să desluşească ceva din discuţia lor. Foarte concentrată pe ce trebuia să facă, ocolind cabana în căutare de breşe, dădu peste Eric Pereira, bine camuflat. - Vino! îi şopti el. N-ai ce face înăuntru. - De când eşti aici? Te caut de câteva zile… - Şi eu, zise Eric. Aveam nevoie de tine. Danovici ştie cine sunt. - Ştie şi de mine? - Nu! Tu eşti gâsculiţa care-i cumpără rahatul de vie! Eric zâmbi. Dinţii lui albi străluciră în întuneric. Ar fi râs, dar nu era locul potrivit. Continuă: - Parcă ziceai că nu te mai bagi în chestii de-astea… - Da, ziceam! Dar ce nu fac eu pentru tine! Aşteptară un timp să vadă ce se mai întâmplă. Din interior răzbăteau voci care se sfârşeau întotdeauna cu urlete. Ale lui Adam Stoller. - Vor să scoată de la el ce-a făcut cu rubinele… Ăsta se ţine tare. N-a spus nimic până acum. Ian Danovici ştie ce vrea. Nu-l omoară imediat ci uşor, în timp, până scoate de la el tot. - Are o minte organizată, omul nostru, şi forţă mentală remarcabilă, concluzionă Alexia. Eric o privi cu oroare. Se strâmbă cu dezgust şi-i zise: - Ia-l de bărbat dacă-ţi place aşa de mult! Alexia tăcu. N-avea cum s-o scoată la capăt cu el. Voia să vadă ce se întâmplă cu Adam Stoller. Profesorul era în mare încurcătură. Era bătut la tălpi cu nuieluşe muiate-n oţet. De câte ori era şficuit cu ele, ţipa ca din gură de şarpe. Îi erau mai dragi rubinele decât viaţa. Îndura cu stoicism şi repeta la infinit că nu ştie nimic de rubine. - Ce nu înţeleg eu, zise Alexia, revenind lângă Eric, este de ce Danovici îşi complică viaţa cu un hoţ mărunt ca Adam Stoller. - Păi, vezi tu, Alexia! Ai lipsit la ultima lecţie de la agenţie. În ultimii ani, Adam Stoller i-a cam încurcat treburile în Anglia. Danovici are o reţea de spionaj pe zona aia. Ştii, tot tacâmul! Bla, bla bla! Şi-apare un englez între el şi arabii lui. Şi are Adam Stoller, ăsta, un dar de-a trage încurcăturile după el… - Adică?! - Eşti grea de cap sau ce ai?! se revoltă Eric. Englezul şi-a făcut prieteni printre arabi. Şi chiar printre cei cu care lucra Danovici. Ce să-ţi spun mai mult?! Rubinele astea erau la început doar un pretext să scape de profesor. Dar Danovici chiar vrea rubinele. Dă bine la carieră, ştii! Să recuperezi un artefact de cinci mii de ani, nu e puţin lucru. - Şi tu?!

142

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Eu?! Fac treaba asta cu recuperatul. Agenţia chiar îl vrea pe Adam Stoller. Ştie mult şi mai poate afla. Cu faţa aia de viţel îţi stârneşte milă. Îţi vine să-l pui la masa ta, să-i dai vinul tău, femeia ta… Eric zâmbi din nou cu gura larg deschisă, plin de ironie. Dinţii îi sclipiră din nou, iar Alexiei îi veni să-l pocnească. - Simte-te bine, acolo, în sânul agenţiei! Nu ţi-a ajuns ce-ai pierdut! Credea că, astfel, îi va închide gura. Dar Eric nu se lăsa intimidat. Zâmbea mai departe şi o privea cu superioritate. Trecură ore şi nu se schimbă nimic. Era nerăbdător să-l scoată pe Adam Stoller din ţară. Se săturase să mai stea în umbra lui, voia să se întoarcă la propriile-i afaceri, dar trebuia să mai aibă răbdare. În căbănuţa din munţi, Danovici scosese tot ce se putea de la englez. Bietul profesor aducea mai mult cu mumiile pe care le descoperise decât cu ceva viu şi întreg. Supliciul lui fusese total. Bătut la tălpi, sfâşiat de colţii câinilor, tranşat parţial de oamenii lui Danovici, era de nerecunoscut. După ce-i testă rezistenţa la durere, Ian Danovici dispuse să fie abandonat acolo, până îşi dă duhul. În stare de inconştienţă, Adam Stoller zăcu un timp nedefinit. Întunericul îl înghiţea şi-l transforma în ruină. Pe podeaua de lemn sângele băltea aproape închegat, iar rănile îi picurau încă. Trezindu-se din agonie, îţi evaluă şansele şi hotărî că, dacă nu va ajunge în sat, va muri. Trupul nu-l ajuta să se ridice, dar mintea îi era vioaie şi clară. Trebuia să plece de acolo. Oriunde, dar numai în mâinile lui Danovici, nu! Auzul fin îl asigură că era singur. Nici urmă de om sau animal. Scăpase mereu din toate încurcăturile şi spera s-o facă şi acum. Bău ce mai găsi prin sticlele de whisky aruncate de oamenii lui Danovici. Alcoolul îi făcu bine şi-l încălzise. Cu mare efort de voinţă îşi adună puterile şi se târî afară din cabană. N-avea dureri, tot trupul îi era amorţit. Se crăpa de ziuă. Zorii se iveau din ceaţă, vestind o zi cu soare. Eric intră în cabană, cu intenţia să-l umfle pe Adam Stoller şi să fugă cu el. Dar Adam Stoller dispăruse. Unde?! Nu ştia! Nici o urmă! Abia într-un târziu îl zăriră pe şosea, fluturând sacul ce-i fusese tras pe cap de Danovici. Era proaspăt, aşa fezandat cum era, şi ferice ca un bebeluş. Avu norocul să fie luat de o căruţă ce trecea spre sat. Oricât de mult dorea Eric să-l prindă, englezul avea noroc cu carul. La propriu şi la figurat! Îl va găsi însă, în sat. Va da de el şi-şi va aduce aminte de tot ce îndurase până atunci din cauza acestuia.

143

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 34.

Fluierul fermecat – autor Cristina Nălbitoru

A fost odată la marginea unei păduri o colibă în care îşi duceau viaţa în singurătate un bătrân şi o bătrână. Era o familie parcă uitată de Dumnezeu. Uneori prin acele meleaguri îndepărtate mai trecea câte un vânător ce alerga cu ogarul său după vreo căprioară. Se oprea cîteva minute pe prispa colibei şi intra în vorbă cu bătrânii, uitând parcă de vânat. Aceştia erau în culmea fericirii când cineva le călca pragul casei şi ca răsplată le dădeau ca amintire obiecte meşteşugite de ei. Cei doi nevoiaşi nu fuseseră înzestraţi de Dumnezeu cu copii. Aşa că-şi duceau traiul în tristeţe că acum la bătrâneţe nu avea cine să le mângâie sufletul. De multe ori se întrebau cu ce au greşit de au fost pedepsiţi să nu se bucure de urmaşi. Când rarii trecători le povesteau despre năzbâtiile copiilor sau nepoţilor îi treceau lacrimile şi oftau cu tristeţe că nu se puteau bucura şi ei de asemenea vlăstare. Ca să-şi înece amarul, bătrînul aduna din pădure tot felul de rădăcini sau crenguţe cu forme mai deosebite pe care le modela cu un cuţitaş sau cu dăltiţa şi ciocanul şi creea jucării. Bătrânica se bucură încă de la primul “prichindel” pe care moşul îl sculptă dintr-un trunchi pe care când să-l spargă pentru foc i se păru că auzi o şoaptă sau mai degrabă un scâncet de copil. Atunci ciopli din el un băieţel şi-l arătă băbuţei. Aceasta îl luă în braţe, îl sărută şi-l strînse cu dragoste la pieptul său de parcă ar fi fost un prunc. A doua zi bătrânica se grăbi să-i croşeteze băieţelului din lemn nişte hăinuţe. Din acea zi moşulică, fericit că reuşise să-i reînflorească zâmbetul pe buze soţiei, se afundă în pădure şi alese rădăcini, ramuri şi muşchi de copac pe care le studie pe toate părţile cu mare atenţie. După o chibzuinţă de câteva ore le împărţea pe sortimente pe un raft improvizat într-una din cămăruţele căsuţei lor şi apoi le lua într-o ordine ştiută numai de el şi începea să le modeşleze dându-le diferite forme care mai de care mai frumoase. Astfel meşterii tot felul de păpuşi şi obiecte pe care partenera sa de viaţă le împodobea cu veşminte croite din hainele vechi pe care nu le mai purtau. Dar bătrânii aveau şi o mică gospodărie după puterile lor. În spatele casei o grădină pentru legume şi zarzavaturi, iar pe lateral un coteţ pentru păsări precum gâşte, raţe şi găini. Bineînţeles nu lipsea pintenatul care în fiercare dimineaţă le anunaţa sosirea zorilor cu cucurigul său deşteptător. Undeva, într-un ţarc, aveau câteva oiţe şi din lâna lor bătrânica începu să toarcă. Deşi vederea îi slăbise din cauza vârstei înaintate, când lua furca în braţe aceasta parcă devenea fermecată, aşa de subţire şi frumos ieşea firul şi se răsucea pe fus. Fiindcă umpluseră cămăruţa de jucării, dăruiau din inimă tuturor vânătorilor care treceau pe acolo pentru copilaşii lor.

144

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Încet, încet li se duse vestea în lume şi vizitele se înmulţiră. Veniră la ei şi bogaţi şi săraci să cumpere jucării pentru copii, dar bătrânii nu vroiau bani. - Noi avem aici de toate. Doar de sănătate avem nevoie ca să putem să facem fericiţi micuţii la care vor ajunge jucăriile noastre, zicea bătrânul cu duioşie. - Copilaşii care se vor juca cu jucăriile noastre să considere că noi suntem nişte bunici uitaţi de Dumnezeu în ţinuturi îndepărtate, adăuga bătrâna cu blândeţe. Într-una din zile bătrânul plecă în pădure să caute material pentru micuţul său atelier. Găsi un copac falnic şi-i admiră frumuseţea. Se apropie de el şi una dintre ramuri cobora până la înălţimea sa. O studie, apoi scoase cuţitul şi tăie din ea o crenguţă. - Din tine am să fac un bastonaş! - rosti bătrânul. - Să faci un fluieraş! - se auzi o şoaptă. Surprins, bătrânul privi de jur împrejur nedumerit, dar nu văzu pe nimeni. Oare cine vorbise cu el? - Mi s-a părut, îşi zise. - Din mine să faci un fluieraş! – se auzi din nou aceeaşi şoaptă blândă. - Dar cine eşti tu? -Sunt rămurica din mâna ta. - Tu vorbeşti? – tresări bătrânul surprins gata s-o scape din mână. - Da, eu! - Am ascultat vuietul vântului primăvara şi toamna, am ascultat susurul izvorului, ropotul ploii, tunetele înfricoşătoare din timpul furtunilor de vară, trosnetul lemnelor pricinuit de gerul iernii, freamătul pădurii, dar să-mi vorbescă o rămurică, aşa ceva nu mi sa întâmplat până acum! - Am să-ţi spun povestea mea, şopti duios rămurica. La început am fost o simplă sămânţă pe care o vrăbiuţă m-a luat în cioc şi a zburat cu mine spre cuib la puişorii săi. Din păcate pentru ea şi din fericire pentru mine, am scăpat din ciocul ei şi am plutit pe o pală de vânt până în acest loc. Aici am căzut într-un ochi de apă care a secat, dar pământul a rămas umed. Din mine a încolţit un lăstărel plăpând care a început să crească.... Au trecut de atunci aproape două sute de ani şi iată ce copac falnic a ieşit dintr-o sămânţă pe care urma s-o mănânce unul dintre puişorii vrăbiuţei. Dacă eram înghiţită de pasăre acest loc era gol sau poate cădea o altă sămânţă... Şi moşul luă crenguţa acasă şi meşterii din ea un fluieraş frumos. Însă cum nimic nu este întâmplător, într-una din zile un boier din ţinuturile de dincolo de munte plecă cu câţiva tineri la vânătoare. Tot alergând după o căprioară o pierdură din vedere tocmai când ajunseră în dreptul colibei celor doi bătrâni. Cu caii şi ogarii obosiţi de atâta alergătură poposiră câteva minute la căsuţa ţăranilor. - Măi, dar nici prin gând nu-mi trecea că la această margine de lume pot întâlni o locuinţă! - zise boierul minunându-se. Bătrânii îl poftiră în casă şi rămase uimit de ceea ce-i văzură ochii. - Dar voi aveţi o preocupare ciudată! Chiar aveţi aşa mulţi copii? - Nu ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu cu aşa ceva... Dar privind jucăriile avem impresia că avem printre ele numai ţânci...

145

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Săptămâna viitoare vă trimit o căruţă cu merinde şi haine şi vă cumpăr toate jucăriile. Voi veţi face altele! - Ohoo, trebuie să aveţi mulţi copii! Nouă nu ne trebuie bani, dar ceva de-ale gurii şi de îmbrăcat vor fi bine venite! - Ca şi voi Domnul mi-a blestemat neamul ca să nu am urmaşi. Dar asta m-a făcut ca să iubesc şi mai mult copii. Voi lua jucăriile pentru prichindeii ţăranilor din sat. - Aveţi inimă bună! - zise bătrânul. Acum vă dau un fluieraş. Este ultimul lucru pe care l-am făcut. Poate vă slujeşte la vânătoare ca să vă chemaţi câinii... - Am să-l dau unui copil orfan pe care l-am luat pe lîngă conacul meu. Ambii părinţi i-au murit acum câţiva ani. L-am pus să aibă grijă în fiecare an de oiţe şi mieşuşeii lor. Dacă va cânta din el îi va trece timpul mai uşor când va merge cu ele la păşunat... Boierul ajunse la conacul său şi-l chemă pe băieţelul orfan. - Ionele, iată ce ţi-am adus! - şi-i înmână fluierul. Băiatul întinse timid mâna şi-l luă: - Mulţumesc frumos conaşule, dar ce să fac cu el? - Să sufli, iar el va cânta. Ia încearcă! - Mie ruşine... Nu ştiu să cânt, dar voi învăţa de mâine dimineaţă cu oiţele pe pajişte... A mai trecut ceva timp. Căruţa cu jucării ajunse la conac şi boierul împărţi toate jucăriile la copiii din sat. La sfârşit îşi aduse aminte de Ionel şi se întristă. Uitase să-i oprească şi lui câteva. - Ptiu! Cum de am uitat tocmai de amărâtul ăsta? Boierului îi era foarte drag şi mai că-i venea să-l adopte ca fiul său. Dar vroia să-l înveţe cu munca, iar când va creşte mai mare, dacă îi va merge mintea, îl va da la scoală şi poate îi va lăsa moşia să aibă grijă de ea când el şi coniţa nu vor mai fi în lumea asta. Bănuind că Ionel va afla de darurile făcute în sat şi se va întrista, conaşul hotărî să meargă la el, să-l mângâie şi să-i promită că data viitoare îi va aduce şi lui mult mai multe. Înainta cu calul la pas prin zăvoi, pe lângă un izvoraş, când deodată i se păru că aude o melodie duioasă. Se opri câteva minute şi ascultă. „O fi adierea vântului? O fi trilul păsărelelor?” - se întrebă nedumerit. Continuă să înainteze în linişte. Deodată se deschise un luminiş în mijlocul căruia se aflau mioarele şi Ionel. Boierul se ascunse după un tufiş şi ascultă. Băiatul cânta din fluier. O melodie duioasă se ridica din poieniţă către vârfurile arborilor şi apoi se înălţa către cerul albastru. Parcă vântul se oprise în loc, păsărelele amuţiseră, frunzele nu mai tremurau, iar apa izvorului nu mai curgea. Totul părea ca un vis plăcut, totul era plin de farmec şi poeiniţa cuprinsă de o vrajă ca de basm. Oiţele se strânseseră în jurul băiatului şi ascultau tăcute cu mieluşeii lor în braţe. Boierul fu cuprins de o bucurie fără margini când ascultă melodia care ieşea din fluier. - Ăsta-i un fluier fermecat! - îşi zise. Într-un târziu băiatul nu mai cântă.

146

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Gata oiţele mele dragi, luaţi-vă mieluşeii şi mergeţi la păscut că acum se face seară şi trebuie să mergem la staul. Voi veţi paşte iarba fragedă de pe zăvoi, iar eu voi continua să vă cânt. Mai trecu ceva vreme şi boierul decise ca pe Ionel să-l adopte ca fiu. Era isteţ, respectos şi avea înclinaţii spre tot ceea ce era frumos, dar mai ales fermeca cu fluierul său tot ceea ce întâlnea în cale. Anii treceau şi Ionel creştea văzând cu ochii. Dintr-un copilaş pricăjit, fără părinţi, ajunse un flăcău după care toate fetele boierilor vecini întorceau capul şi se îmbujorau când acesta le privea în ochi. Într-una din zile Ionel, care nu se despărţea nici ziua nici noaptea de fluierul său, îndrăzni şi-l întrebă pe boier de unde a cumpărat acel fluier. - Dragul meu, zise stăpânul, mi-a fost dăruit de nişte bătrâni care locuiau undeva departe, dincolo de lanţul muntos. Dumnezeu ştie dacă nu şi-or fi dat duhul... - Cu voia ta aş vrea să ştiu dacă mai trăiesc. - Dacă-i mai găseşti în viaţă să-i aduci la conacul nostru. Şi voinicul încălecă sprinten pe murgul său şi se pierdu pe cărarea din pădure care ducea către falnicii munţi de la miazăzi. Se strecură pe o vale sălbatică unde doar adierea vântului şi urletele fiarelor sălbatice se făceau auzite. Înaintă pe lângă râu până la izvorul său, apoi urcă culmea muntoasă, traversă creasta şi coborî la vale. Ajunse într-o poieniţă unde zări o colibă. Se opri în faţa casei, dar nu văzu nici o mişcare. - Săracii, au plecat de mult în lumea cealaltă. Şi în amintirea lor decise să le cânte din fluier. Deodată pădurea începu să freamăte, păsărelele să ciripească, puii de căprioare să zburde. În acel moment uşa colibei scârţâi din ţâţâni şi în prag apăru un bătrîn cu barba albă până la brâu, iar din spatele său se strecură o bătrânică. - Cine eşti tu fecior de împărat? – rosti bătrânul. Voinicul se apropie de ei. - Nu sunt fiu de împărat. Am fost un copil orfan pe care boierul din sat l-a crescut. El mi-a dăruit acest fluier fermecat. Nu-l recunoaşteţi? Bătrânii îl priveau uimiţi. - De azi înainte veţi fi consideraţi bunicii mei. Vă voi lua la conac! Zis şi făcut. Voinicul ajunse vestit peste mări şi ţări cu fluierul său fermecat. După ce colindă lumea în lung şi-n lat se întoarse pe plaiurile natale şi în drumul său întâlni o prinţesă frumoasă cu care se căsătorii şi făcură o nuntă ca în poveşti... Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.

147

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

35.

A vedea şi a privi Pieta lui Michelangelo – autor Camelia Suruianu Despre privire în arta sacră

Considerat a fi cel mai cerebral dintre toate senzaţiile, simţului vizual i s-a sesizat valoarea încă din antichitate. Pentru realizarea schimbului de priviri, dintre obiectul luat spre analiză şi ochiul care primeşte informaţia vizuală, este necesar ca între cele două elemente să aibă loc o simbioză. Plotin, în Ennéade3, analizând această temă, scria la un moment dat: „fiecare suflet este şi devine ceea ce priveşte.” Neofitul, la nivel exterior, mai întâi caută „lumina”, învață să o contemple, meditează asupra sa, tinzând apoi să o aducă în propriul său interior, să o privească cu ochii minții. Astfel, printr-o simbioză „sufletul care a fost pe deplin iluminat de frumuseţea inefabilă a slavei celei luminoase (...) devine în întregime ochi, în întregime lumină, în întregime faţă.”4 Actantul (-acțio lt. – acțiune manifestată atât la nivel paradigmatic cât și sintagmatic), luând cunoştinţă de transformarea sa, simte că: „sufletul încearcă încă, şi chiar mai mult ca oricând, durerile facerii. Poate că a ajuns tocmai la clipa când trebuie să nască: sufletul a sărit spre El, iar durerile facerii au pus stăpânire pe dânsul.” 5 Pierre Hadot, analizând discursul plotinian, consideră că arta nu trebuie să fie copia unui obiect, iar acel obiect copia altuia, ci arta trebuie să fie „<<euristică>>; graţie ei descoperim, <<inventariem>>, prin intermediul operei, ce caută să imite modelul etern, Ideea a cărei realitate sensibilă nu e decât o imagine. Adevăratul portret va tinde să se suprapună adevăratului eu. (...) Munca artistului poate fi, aşadar, simbolul căutării adevăratului eu.”6 Prin urmare, artistul, în cazul nostru Michelangelo, dornic de a înfăţişa „frumuseţea ideală”, mai întâi a căutat-o în realitatea imediată; negăsind obiectul ideal de la care să pornească, la creionat în propriul său interior, cu ajutorul ochiului minții, dând astfel naștere unei „forme spiritualizate.”7 Treptat această imagine a devenit un produs finit, care, mai târziu, sub dalta sa, a luat viaţă. Omul are, datorită construcţiei sale ca ins care trăieşte sub auspiciul sacrului, tendinţa, am putea spune inconştientă sau instinctivă, de a crede involuntar în puterea pe 3

Vezi Plotin, Ennéade, Editura IRI, Bucureşti, 2005. Macarie cel Mare, I Omilie, 2, P.G. 34, 451 AB, apud., Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 108. 5 Pierre Hadot, Plotin sau simplitatea privirii, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 41. 6 Ibidem., p. 43. 7 Idem., 4

148

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 care sinele său o deţine. Homo religious are însă un antagonist, „omul natural”8 care se opune demersului său transcendental. Cu toate acestea, el simte nevoia de a se întoarce la origini, la arhietip. Structura arhietipală este cea care îl transformă într-un energicum, – după termenul lui Rudolf Otto. În urma acestei întoarceri, în ab origo, omul simte nevoia să se desăvârșească transcendental. Și astfel se produce scânteia: el, diletantul, vrea să recapete ceea ce în trecut a pierdut, „chipul și asemănarea divină”, nu mai vrea să trăiască în ignoranță și caută în mediul înconjurător, în realitatea imediată, izbucnirile sacrului. După ce i-a găsit urma, în el se naște întrebarea. Întrebarea este cea care îi pune imaginația la încercare, îl transformă dintr-o ființă pasivă într-una activă. Căutarea răspunsurilor, înțelegerea, lupta de a pătrunde în miezul misterului, sunt doar câteva aspecte ale demersului său transcedental. Carl Gustav Jung9 consideră că simbolurile sunt conductoare de mesaje, dinainte stabilite de actantantul care le-a pus în valoare. Neofitul primește și decodează mesajul adicțional, în funcție de capacitatea sa intelectuală, mai întâi inconştient, și apoi, după ce pătrunde în învelișurile semnificantului și ale semnificatului informația revelată devine o imagine. Simbolul se revelează treptat neofitului care i-a înțeles limbajul. Prin urmare, în arta sacră după ce dezvelim un prim înveliş, îl descoperim pe următorul și așa mai departe. Edmund Husserl în Meditaţii carteziene10 consideră că un obiect finit nu se poate revela omului în întregime. Filozoful ne oferă ca exemplu: cubul. Îndelung analizându-l, observă că îi este de-a dreptul imposibil a-i cuprinde dintr-o privire toate faţetele. Prin urmare, neofitului nu i se poate revela în întregime un obiect sacru. Pentru a pătrunde taina unei capodopere, trebuie ca acesta să-i învețe limbajul. Pătrunderea în învelișul simbolului, sau cum spunea Edmund Husserl, cuprinderea cu ajutorul privirii a tuturor fațetelor obiectului luat spre analiză, cubul în cazut de față, sunt doar câteva noțiuni adjuvante care pot conduce neofitul spre chintesența ambrei elipsoidale a spiritului armonic. Spre deosebire de arta profană, care cere din partea privitorului o atitudine docilă, pasivă, Pieta are nevoie de un privitor activ, care poate retrăi supliciul lui Michelangelo. La întâlnirea dintre cel ce priveşte şi imaginea sacră care ne priveşte, Pieta se numără printre puținele minuni ale lumii care ne electrizeaza nervul optic. Jean – Luc Marion11, în Crucea vizibilului – tablou, televiziune, icoană, o privire fenomenologică, merge mai departe. Filozoful face distincţia între conceptul „a vedea” şi cel de „a privi”. Dacă primul termen înseamnă a primi un număr însemnat de informaţii vizuale, cel de-al doilea denotă o atitudine. A vedea implică admirația unui obiect sacru din partea neofitului. A privi cere actantului (- omul care a înțeles joncțiunea, nu mai este un diletant și niciun neofit, el a devenit actant) surprinderea identităţii sacre în schimbare, cu alte cuvinte, revelarea câtorva urme… ale imaginii sacre.

Rudolf Otto, Sacrul, Editura Humanitas, București, 2005. Carl Gustav Jung, Contribuţii la simbolistica sinelui, Editura Trei, Bucureşti, 2005. 10 Edmund Husserl, Meditaţiile carteziene, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 11 Jean – Luc Marion, Crucea vizibilului – tablou, televiziune, icoană, o privire fenomenologică, Editura Deisis, Sibiu, 2000. 9

149

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Avva Visarion, un anahoret din secolul al V-lea, spre sfârşitul vieţii a început să orbească, dar ochii lui erau neobişnuiți de mari, iar ucenicii spuneau că păreau transparenţi. Învăţătura acestuia era cât se poate de simplă, dar în același timp extrem de complexă și greu de împlinit. Monahilor le cerea să ajungă la virtutea heruvimilor, îngerii cei cu ochi mulţi, adică să devină: Numai ochi!

Durerile Mariei Biserica catolică consideră că durerile Fecioarei Maria sunt în numar de șapte: profeţia bătrânului Simion, fuga în Egipt, pierderea lui Iisus la vârsta de doisprezece ani cu prilejul pelerinajului la Ierusalim, drumul lui Hristos pe Golgota, răstignirea, coborârea de pe cruce și îngroparea. În cinstea acestor moment edificatoare, începând din secolul al XVlea, s-a introdus în cultul bisericii catolice o slujbă în cinstea Durerilor Mariei, oficiată cu două săptămâni înaintea Paştelui. Mai târziu, Ordinul Serviţilor, dedicat răspândirii evlaviei către Maica Domnului, au obţinut, în anul 1667, aprobarea sărbătorii celor șapte dureri ale Fecioarei Maria. Papa Pius al VII-lea a introdus sărbătoarea în calendarul roman, fixând-o în a treia duminică a lunii septembrie.

Pieta – analiză simbolică

Sculptura Pieta încarnează spiritul Renaşterii rămânând până în zilele noastre una dintre enigmele epocii. Concepută la douăzeci şi trei de ani, Pieta a atins, grație complexității sale, o autonomie semnificativă. Acel furor- principiul creator titanian al Renaşterii - nu se întrevede aici decât sub forma tensiunii spirituale ridicată până la nivelul perfecţiunii. Tânărul artist îşi propune să trateze una din cele mai complexe teme gotice: corpul neînsufleţit al lui Iisus Hristos, custodiat în poala Fecioarei Maria. Sculptorul se îndepărtează cu mult de modul tradiţional de reprezentare al Fecioarei, care este surprinsă într-un moment cu totul inedit. Fecioara Maria este reprezentată stând pe un soclu, având capul uşor aplecat, ţinând în braţe trupul Fiului inert, care curge parcă ca o urmă, o undă pe genunchii ei. Trăsăturile Maicii sunt fine, imaculate. Reprivind sculptura, observăm că chipul acesteia este foarte tânăr, în dezacord parcă cu statutul său de mamă. Am fi tentați să credem că avem în față o copilă care ține în brațe un prunc, și nicidecum un fiu adult. Cu toate acestea, suferinţa prezentă la modul concret de-a lungul întregii creații îi înnobilează parcă frumuseţea, cufundată într-o nemărginită durere și dragoste. Moartea Răscumpărătorului era deja prezentă ca într-un mugure, chiar din primul moment al nașterii sale. În ipostaza de mamă, în fiecare moment Maria primeşte şi trăieşte implicit durerea Fiului. Suferința nu este doar prezentă la nivel vizual, ea ne este revelată progresiv, ca în cele din urmă să atingă apogeul, grație reprezentării simbolistice a Fiului.

150

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Abandonat în poala mamei, Hristos stă parcă culcuşit ca un pruncuţ mai mărişor. Trăiește o stare euforică, e îmbătat de oboseală şi de puţină moarte. Tânăra îl cuprinde cu sfială, având totodată şi o responsabilitate, este concomitent fecioară şi mamă, ezitând uşor în care din cele două stări să fie mai întâi împlicată. Maria, deşi pare senină, este sfâşâiată de grijă, de durere, dar și de o teamă. Cu toate acestea, ea e surprinsă într-un moment de abandon total, tocmai pentru că ştie cine-i stă pe brațe. Din ipostaza pe care Michelangelo ne-o prezintă, putem deduce că Maica Domnului e de fapt luată prin surprindere de succesiunea rapidă a evenimentelor. Nu ştie ce să facă, sau în acea clipă ce să spună, nu pentru că nu ar avea nimic de spus, atât în ipostaza de mamă cât și în cea de fecioară supusă; ci mai ales că apasă asupra ei o responsabilitate foarte grea, pe care ea o resimte acut. Și atunci Maica Domnului alege să rămână melancolică, într-o melancolie abstractă, care seamănă parcă cu o aşteptare metafizică, divizată în timp şi spaţiu. Ea așteaptă un semn, un miracol, o poruncă. Interiorizarea sa se resimte acut. Am fi tentați să credem că Maica Domnului așteaptă ca Fiul ei să renască. Dar nu ! Miracolul se produce dincolo de imaginea revelată privitorului. Ea trebuie căutată cu ochiul minții. Când mintea noastră s-a eliberat de orice gând, de orice dorință, voință, etc., putem în cele din urmă vedea câteve urme ale sacrului donate privitorului. După cum Maica Domnului este aşezată monumental, crescând din trunchiul de marmură cu naturaleţe, în acea poziţie de abandon total, deşi picioarele şi coapsele nu i se văd, fiind acoperite de atât de abundentul veşmânt alb, se observă în primul rând deschiderea maternă a acestora, prin depărtarea genunchilor, ca şi cum ar fi pregătite să-L reprimească la loc, în pântec, pe Fiul lui Dumnezeu. Simbolul uterului este de origine vedică. In trecut, era considerat a fi matricea universului, fiind un recipient care servea la menținera focului jertfelor aduse la templu. Alchimiştii considerau întoarcerea în matrice drept stadiul regenerării, al nemuririi, care avea loc în afara timpului. Adormit de moarte, Hristos parcă împărtășește dorința mamei de reîntoarcere în pântecul ocrotitor. Maica Domnului se uită la corpul neînsufleţit cu o privire intens interioară, concentrându-se pentru a declanşa misterul reabsorbției. Preasfânta pare să mediteze și asupra unei eventuale naşteri, a doua. Chiar se încordează cu toate puterile sufleteşti în vederea repetării miracolului. Paradoxal, în neconcordanță cu imaginea unei sculpturi religioase, Fecioara Maria are picioarele şi coapsele desfăcute în aşteptarea reabsorpţiei Fiului. Cu toate că Hristos este reprezentat la vârsta maturității, i se observă fragilitatea oaselor, a pieptului, a braţelor, a mâinilor, extrem de subţiri ca şi cum ar fi fost născut chiar în vederea sacrificării. Intr-o oarecare măsură trupul Său este aerat, nu are substanțialitate, semn că El nu a aparținut niciodată umanului. El, Fiul lui Dumnezeu a primit, temporar, o haină, un trup, care a fost în neconcordanță cu statutul Său, de unde și fragilitatea abstractă a corpului. Hristos, în această reprezentare, nu are nimic carnal. Doar o urmă este prezentă, haina pe care temporar a primit-o. Imaginea poate fi analizată oarecum piramidal. Michelangelo o surprinde pe Sfânta Fecioară într-un moment de abandon total față de sine. Moment în care sub abundentul

151

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 veșmânt ascunde deschiderea picioarelor, apoi a coapselor, după aceea a pieptul în plină înflorire maternă, având umerii largi şi puternici pentru a demonstra capacitatea mamei de a-şi hrăni şi apăra pruncul, şi în sfârşit capul aplecat în faţă, mișcare ce denotă și o atitudine contemplativă față de Fiul său. Acestea formează baza piramidei noastre, cu alte cuvinte, revelarea momentului istoric. Apoi, aplecare uşoară a capului accentuează înclinarea corpului puţin spre spate, moment în care trunchiul Preasfintei formează acea matrice de posibilă reîntoarcere a Fiului în pântecul matern. În acelaşi timp, poziţia o ajută să-L ţină în brațe, dar să și-L oprească în spațiul și timpul profan. Aceste ipostaze edificatoare formează cea de-a doua treaptă a piramidei noastre, pe care o numim: momentul introspecției în vederea reabsorbției Fiului. După ce s-a pregătit la nivel exterior, Preasfânta își contemplă Fiul. Îi vede fragilitarea, trupul aerat, degetele răsfirate lipsite de suplețea vieții. Cu toate acestea, arătătorul de la mâna stângă, ferm împins înainte, confirmă împlinirea Scripturii, a destinului Său. Gestul îndică şi o revoltă interioară, intuită de către noi, datorită ploapelor semiînchise, semn că urma Sa va rămâne aici pentru totdeauna. În pofida acestei imagini Hristos – N.I.K.A. este intangibil ca entitate autonomă, slăbit de o suferinţă mai presus de durerea cărnii. Privind, de la o oarecare distanță, nuditatea Fiului dă sculpturii o notă abstractă, pe când imaginea Mamei este de o materialitate spiritualizată. Cele două personaje nu sunt antagonice, ele se completează reciproc. Reprezentarea Fecioarei denotă întregul traseu al omenirii către progres spiritual, pe când imaginea Fiului este întrutotul spiritualizată. Această simbioză, pe care o numim noi cea de-a treia treaptă a piramidei noastre, provoacă privitorului o îndelungă meditație contemplativă. Se spune că faţa omului exprimă gândurile şi sentimentele sale. Raportând această idee la Pieta cele două chipuri, urme ale sacrului surprinse în zona umanului, pot fi intrepretate ca fiind două etape distincte pe care omul trebuie să le parcurgă dealungul traseului său existențial. Omul când este pregătit să-l primească pe Dumnezeu în ființa sa este asemenea unui spirit virgin. Când darul divin se dezvoltă şi atinge plenitudinea, sufletul este ridicat pe treapta Fecioarei Maria. Ipostaza Maicii Domnului reprezintă sufletul în care Dumnezeu devine fecund, zămislind asemenea Fecioarei un Hristos Emanuel (- denumirea lui Iisus reprezentat sub forma unui copil). Dar, aceast moment edificator nu este cea din urmă etapă, omul trebuie să urce mai departe, să devină un anahoret capabil să trăiască pe deplin momentul fecundității divine. Raportând ideea enunțată la piramida noastră, putem considera această etapă ca fiind desăvârșirea: extazul christic. Într-o altă ordine de idei, putem înzestra scupltura-simbolul cu funcţia de mediere: ea alcătuieşte punţi, reuneşte elemente separate, leagă cerul de pământ, materia de spirit, inconştientul de conştient. Misticii au considerat spiritul ca fiind de tip masculin, iar sufletul, suflul vital care animă spiritul, drept feminin. În acest context, ne putem gândi la dualitatea formată de principiile animus şi anima. Paul Evdokimov consideră că în Hristos nu a existat doar parte bărbătească ci un microcosmos, o lume totală, produsă printr-un fenomen de

152

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 condensare. Astfel, cele două principii, animus şi anima, îşi pierde unul faţă de celălalt agresivitatea, încetând în a fi opace, deşi conservă unul cât şi celălalt propria lor energie. Hristos este miezul migdalei, simbolul elementului ascuns, natura divină fiind tăinuită față de cea umană, reprezentată, în cazul nostru, de către principiul feminin, Fecioara Maria. Dar Hristos nu poate fi revelat omului fără a exista simbioza Sa cu Maica Domnului. Doar în felul acesta se poate accede divinul din planul uman. Au fost diletanți care au mers în analiza lor până la anularea valorii simbolice a Maicii Domnului. Cu voie sau fără voie, aceștia au desființat urcușul transcedental. Sculptura Pieta este expresia lucidităţii, expresia activă a unui eu ce-şi caută sinele. Cu toate că, în această operă, și nu numai, se simte un impuls oarecum instinctual, Michelangelo a reuşit, graţie genului său artistic, să ne poarte, nu numai în lumea simbolisticii ezoterice, ci mai ales, să facă din opera sa un răsunet, atât în lumea artei, cât mai ales pentru imagologia semiotică. Răsunet pe care nu-l putem asocia decât cu propriile sale cuvinte: Voi dăinui! Constantin Noica, în Cuvânt împreună despre rostirea românească, propune în spaţiul românesc perechea sinele și sinea. Raportând aceste concepte la imaginea supusă analizei noastre, considerăm Pieta, ca fiind marcată de sinele în căutarea sinei. Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai de seamă mistici ai creștinismului, evocă la un moment dat în Ambigua, ideea că Fiul lui Dumnezeu, prin întruparea Sa a venit în întâmpinare omului. Dar „Iubirea lui Dumnezeu, pe măsura cunoașterii Sale este!” – scrie la un moment dat misticul. Prin urmare, dacă omul nu-L cunoaște, nu are cum să-I înțeleaga mesajul, și ca o consecință, nu are cum să-L iubească. Ca urmare, simbioza pe care am prezentat-o anterior nu s-a putut realiza. Cu toate acestea, Sinele divin nu este o noțiune abstractă El vine în căutarea sinei. Şi ca urmare lasă la îndemâna diletantului câteva urme, punţi dar şi câteva judecăţi de valoare. Problema cunoaşterii de sine este în definitiv problema esenţială a omului. Dacă acestă ipostază nu ar fi fost cu adevărat cel mai greu element de obținut din partea omului, Socrate nu şi-ar fi permis să arunce maxima înaintea discipolilor săi. Acest silogism Cunoaşte-te pe tine însuţi! – nu aparține lui Socrate. El de fapt l-a preluat de pe frontispiciul Templului din Delfi. Şi, într-o oarecare măsură, a ciuntit conceptul. Sau mai bine zis, a oferit discipolilor propria viziune filtrată prin optica înţelegerii sale. Acolo era scris: Cunoaşte-te pe tine însuţi la lumina mea! Acest „la lumina mea” Socrate l-a suprimat, lăsând moştenire lumii întregi numai o frântură, numai o parte din adevăr. Templul însă, continuator al unei tradiţii arcane, păstrase o întreagă moştenire, dar Socrate a căzut în capcana dilentanților care voluntar sau involuntar comit eroarea să ciuntească sau să interpreteze la modul individualist lucruri care, dimpotrivă, trebuiesc înţelese altfel şi, prin urmare, păstrate neştirbite. Prin urmare, dacă novicele nu a depăşit primul prag - Cunoaştete pe tine însuţi – el nu are conştiinţa luminii, care paradoxal nu este o iluminare exterioară ci una de factură interioară, fapt susţinut de numeroasele tratate ezoterice de factură mistică.

153

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Constantin Noica, în studiul amintit, precizează la un momentdat, că regăsirea de sine este mai totdeauna dramatică, în sensul că presupune un sacrificiu, de regulă al celuilalt, o pierdere de sine. Raportând acest aspect la Pieta, reprivind lucrarea, observăm unda de nostalgie de pe chipul Fecioarei. Maica Domnului, deși ar vrea parcă din nou să redevină mamă, Hristos N.I.K.A. îi sugerează că destinul Său s-a împlinit. În consecință, omul este cel chemat, să-l renască în ființa sa mai întâi pe Iisus - Emanuel, și apoi după ce devine un teofor, să intre în cămara de taină a Mirelui Ceresc, Hristos N.I.K.A.- biruitorul. Drumul este anevoios, dificil, presupunând totodată o pierdere de sine. Dar, specificitatea simbolului este de a rămâne de-a pururi sugestiv, fiecare dintre noi, în funcție de capacitatea sa intelectuală, vede și privește ceea ce poate el să decodifice. In fața acestei hierofanii, recunoaștem că Pieta este unul din simbolurile cheie pe care Michelangelo ni le-a lasat moştenire. Dacă geniul său ne-ar fi revelat mesajul ascuns din această capodoperă, atunci sculptura ar fi fost o operă golită de sens, nu ar fi posedat decât o valoare istorică, mai ales că simbolul trăieşte doar atâta timp cât rămâne încărcat de un semnificant și un semnificat. Cu toate că mai sunt multe de spus despre această capodoperă, de-a lungul eseului nostru am căutat să dăm lectorului avizat câteva indicii și punți de analiză, ce merită a fi dezvoltate de fiecare dintre noi în parte. În esență, Pieta înfățișează, „metafizica existenţei concrete, care e totodată metafizica concretă a vieţii.” 12 Ea îi cere neofitului să-şi îndeplinească menirea existențială: „Desăvârşirea e datoria condiţiei omeneşti. E a fi om.”13

12 13

154

Pavel Florenski, Iconostasul, Editura Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1994, p.72. Daniil Sandu Tudor, Ce e omul ?, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, p. 194.

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 36.

Războiul – autor Ioana Cuzuioc

Cu cât ştii mai mult, cu atât poţi fi rănit mai uşor. Acum ştiu prea mult. Şi m-am pierdut. E greu. E greu să înoţi în sensul invers înşiruirii vieţii. Te aruncă în stânga şi-n dreapta fără milă, torente te izbesc de pietrele reci, valuri grăbite te duc la fund. Şi poate încerc să nu mă uit înapoi. Poate nu-mi pasă de unele lucruri. Vreau să ocolesc multe obstacole. Dar nu pot sa controlez ghidonul, care mă duce tot în aceiaşi prăpastie din care abia am ieşit. Tumultul mulțimii de prefăcuți e infernal. Voci puternice îmi urlă în urechi. Îmi repetă cât de inutilă sunt. Nesemnificația existenței mele pe acest pământ. Și mă acopăr cu o mantie subțire de tăcere. Și încă aud... prin pereți, trecându-mi pragul... Și-mi îmbrățișez singurătatea rece ce răsuflă greu. Am fost trântită pe jos și torturată. De... propriul meu suflet. Un suflet bolnav. Am stat prea mult în colțul negru, neîndrăznind să ies la lumină. O lumină care arde... prea puternic. De ce? Astăzi îmi simt sângele curgând prin vene. Îmi simt bătăile nedeslușite ale inimii. Îmi privesc mâinile și realizez că pot să-mi strâng pumnul. Oare pot să ating orice vreau cu degetele? Astăzi vreau să ating lumina. Stau în mijlocul încăperii care până acum a pus stăpânire pe mine. Câmpul de luptă e pregătit. Am venit fără arme, cu o singură intenție: să câștig. Unde este acum cealaltă eu? Cioburile împrăștiate pe jos de la oglindă îmi rănesc picioarele goale și tremurânde. Pe fereastra larg deschisă își face intrarea maiestuos o pală de vânt rece de toamnă. Vuietul trece pe la urechea mea, parcă transmițându-mi ceva. Bucățile mototolite de hârtie de pe podea sunt împrăștiate dezordonat. Până și creionul negru rupt se ascunde sub dulap. Toți speriați de puțin vânt. Pe pereți stau agățate tablorui pictate în ulei, reprezentând peisaje cu câmpii și presărate cu bucurie. Carul lui Grigorescu înainte, ducând după sine o imitație ieftină de van Gogh. Pe peretele opus o întindere de maci. Judecând după cantitatea considerabilă de praf ce zace pe ele, neglijența își prezintă numele. Dar sunt prea roșii. M-am săturat de roșu. Ușa închisă pare acum mai mare ca oricând. Deci aștept pe cineva superior mie. Frică? Poate. Durere? Desigur. Nimic din ce nu am mai exprimentat până acum. Îmi trosnesc degetele, scoțând un sunet destul de puternic. Vântul mă acompaniază, în timp ce

155

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 vag, aud vuietul unei mașini ce trece în grabă. Tricoul subțire nu mă protejează așa cum aș fi vrut. Dar acel sentiment nu persistă. Nu mă mai simt dezbrăcată, pradă a unei bestii ce poate intra din clipă în clipă pe ușă. Până acum nu mi-era permis să îndrăznesc să privesc mai sus de clanță. Ei bine, cealaltă este așteptată. Mă așez jos pe parchetul murdar. Am nevoie de putere, de unde pot să o iau? Repede, la cine pot să apelez? Cine nu-mi dorește răul? Dar de ce să cred că ceva se va ivi ceva când tot ce am sunt propriile mâini? Îmi las capul în jos, înghițind în gol. E timpul să mă înfrunt. Bestia e aproape. Pași de hârtie se aud blestemător pe scări. Dar nu îngheț, nu, gata, ochii-mi sunt ațintiți spre ușă. Știu bine că nimeni nu va veni. Mă ridic în picioare: deja am câștigat o bătălie. Un strigăt mă apasă în interior. Îl eliberez, îl las să îmi rănească corzile vocale, de data asta eu fiind cea care pune pe fugă vântul. Îmi verific comformația corpului. Cum am trăit eu până acum crezând tot ce am auzit? Acceptând să devin sclava sufletului meu a fost cea mai mare greșeală. Închid ochii și văd zidul aproape dărâmat. De dincolo, o fată cu părul scurt lovește cu putere cărămizile uscate, care cad precum frunzele în anotimpul amorțirii. Privirea-i e schimbată. Citesc victoria în doi ochi căprui. Mă trezesc din transă și arunc cât colo cioburile vătămate si spurcate din fosta oglindă. Nu ar mai fii în stare să arate nimic corect. Am găsit ceea ce căutam. Ca o cutiuță de cadou, mi-a fost întinsă la picioare și mia vindecat rănile. Pe un bilet alb scrie “Încredere”. E pentru mine. Astăzi am reușit. Și după atâta timp, pot zâmbi. Deși șiroaie de lacrimi curg din ochii mei prea mici. Dar sunt ca un izvor al fericirii, căci un râset copilăros le însoțește. Primele lacrimi calde. Prima izbândă din viața mea… și afară nici o frunză nu se mai clintește. O să învăț cum să zbor. O să mă apropii atât de mult de nori… cu raiul în mâinile mele, depășind ușa secretă ce mi-a fost interzisă de privit. Și să am puterea să spun “sunt liberă”. Mulțumesc, diavole, că m-ai învățat cum să lupt. Mulțumesc, sufletule, că te-ai încredințat doar mie. În sfârșit am atins lumina.

156

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

37.

Pădurea dezertorilor – autor Ioan Potolea 1.

S-auzeau ritmic smocurile de mohor cum pârâiau, rupte de gura vacii. Caprele se scufundaseră în marea de lăstăriș, doar mișcarea mai violentă a unor crenguțe indica locul în care le-ai fi putut afla. Era prima lui vacanță mare. Până atunci trecuse la rând prin toate treburile ogrăzii. La început cărase apă cu o găleată mică, apoi cu o căldare, pe măsură ce se apropia de vârsta școlii – cu două căldări, încercase chiar și cu cobilița; apoi primi caprele să le pască și acum o avea și pe Rândunica în grijă. Rândunica era chiar o vacă frumoasă, elegantă și bine crescută. Trebuia s-o pască până se umplea golul dintre șolduri și burtă . Stătea în șezut, pe iarbă, privind ninsorile de semne din depărtare; își sprijinea coatele de genunchi și bătea orbește cu varga niște ciulini. Lulu se aplecă asupra lui și începu să-l tundă cu un foarfece închipuit din două bețe încrucișate, legate cu niște cârcei de aguridă. Hurui peste deal trenul de Bârlad. Lulu întreabă: - Unde e Bârlad? - Încolo! Arătă cu varga. - Ce e Bârlad? - Multe case la fel, una lângă alta, una peste alta, ca niște lăzi aliniate la sfoară. - Și e departe? - Departe, departe, dincolo de ninsoarea de semne… - Și oamenii dorm în lăzi? - Daa… dorm în lăzi; și când plouă se adăpostesc în ele; trag capacele și se uită pe niște ferestruici mici; ca alea de la porumbăria voastră. - Și de acolo se aude colomotiva când vine? - Se aude, că trenul trece chiar pe lângă gemulețe. N-ai văzut ce mic era trenul când l-am zărit noi din pădurea de la Codreanu? - Da, mă întreb cum încap oamenii în el... - Nici eu nu-mi explic... - Dar au vaci? - N-au. Acolo, câmpul e de lemn și drumurile sunt de lemn. Poți să mergi în picioarele goale. E rindeluit. Nu-ți intră nici o șteapă-n talpă. Dar nu este iarbă deloc. Și nici vaci. - Și ei ce mănâncă?

157

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Nu mănâncă. Sunt oameni de lemn; și femei de cârpă; și copii de tinichea. Și vorbesc ca noi?! Nu cred. Cred că vorbesc doar prin semne. Este lege să nu vorbescă nimeni acolo. Și pentru străini... Lulu încetă cu întrebările. Manevră atent pieptenele închipuit în răspăr apoi forfecă firele zburlite, imitând țăcănitul unei mașini de tuns. - Țâc-țâc-țâc…țâc-țâc-țâc. Copilul fără Nume se înfioră. I se făcu pielea de găină, de plăcerea atingerii pieptenului și a mașinii de tuns închipuite. - A mai venit, mă? Lulu se opri cu mașina de tuns și pieptenele deasupra capului. - Cine? Dezertorul? N-a mai venit. Dar ...cică a văzut Alucercevică un schelet de cal în Râpa Dârzului. Zice Cap de Fier, milițianul, că toți dezertorii din pădure ies noaptea la vânătoare; și sunt atât de flămânzi că... mănâncă un cal întreg fără să-l frigă, așa crud... îți dai seama? - Hai să umplem sacii cu știr și să mergem acasă. Și Copilul fără Nume se afundă în marea de lăstari croindu-și cărare cu lovituri de vargă. - Unde sunteți mânca-v-ar boala?... -

2 Din lene sau grabă, Copilul nu mai ocoli grădina să intre pe poartă. Aruncă traista dincolo și se strecură de-a bușilea printr-o galerie făcută de vreo scroafă cu godaci în gardul de cătină ce înconjura Biserica Părăsită. ”Umflatul Englezoaiei 'nica nu știe, degeaba are minge cu buline și bicicletă cu lanț... ” vorbi singur. Se uită după capre, ”Împielițatelor, o să vă bat cu lanțul până vă rup coastele...” amenință el orb de ciudă când descoperi lipsa caprelor. ”Dacă le-au mâncat!” ”Dacă le-au furat și le-au dus în pădure!” gândi cu frică. Intrase o spaimă ciudată în oameni; însăși Râpa o plămădise din clisa ei galbenă. Pentru că odată s-au trezit că strigau în Matcă, unde pășteau vitele: ”Dezertorul! Dezertorul!!” Cuvântul a alergat din gură în gură, din margine în margine și toți au fugit de pe tarlale, de pe imașuri, să se ascundă în șanțurile cu rogoz și hrișcă sau după măceșii răzleți. În zare, pe culmea Lupșorului, micșorată de depărtare, o siluetă ieșise din pădure și cobora pe lângă șirul gherghinilor într-o văgăună. ”Cred că pe-acolo se duce în partea cealalată a pământului…” i-a zis Lulu ca o revelație la urechea lui, tupilându-se mai bine în groapa înierbată a unei buturugi scoase de când lumea. După ce umbra dispăru, au ieșit din ascunzători și au mânat vitele către sat cu o nouă grabă întipărită pe chip, mai întunecată decât atunci când venea grindina. Cam de pe vremea aceea nu mai păștea vaca și caprele pe imașul de la Fântâna lui Gâscă. Se retrăsese în Matcă, lângă sat și apoi de când Aluicercevică desoperise scheletul de cal din Râpa Dârzului, nici nu mai ieșea, ducea caprele în curtea Bisericii Părăsite. Le priponea și pleca să smulgă

158

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 volbură și căpriță de prin lanurile din împrejurimi. Vaca o lega Agapie de coada carului șio ducea la cireadă. 3 Azi s-a dus să smulgă ceva mohor și căprița la Englezoaia și nepot'su acela umflat de pe la Bîrlad, unde-o fi și Bîrladul acesta, i-a arătat din nou bicicleta lui cu lanț și mingea lui cu buline. În satul lor răsăreau uneori astfel de obiecte lucioase și stranii, nici ei nu știau cum, și de unde, și de altfel nici nu se omorau să afle, încît în ignorarea aceasta obiectele deveneau firești ca și căzute din cer. Așa a căzut din senin într-o seară un cavaler - în Rîpă nu se spunea ”flăcău” unui tînăr neînsurat ci ”cavaler” – cu o cutie ceva mai mare decât o căruță, din lemn lustruit în ape verzui și limpezi, ca un lac între trestii în care te puteai oglindi. Pe ea era scris în relief un nume ce nu puteau să-l citească. Și pe clapele ei de sidef albe și negre cavalerul își plimba degetele lui subțiri și trandafirii, dezvăluind o muzică necunoscută, după care fetele, tulburate, se învîrteau toată ziua prin casele lor cu multe odăi. În altă seară, alt cavaler a căzut din senin cu o cutie mai mică sub braț ce avea un geam fumuriu, circular, mereu luminat dinăuntru. Cavalerul răsucea o rotiță, un ac roșu mișca sub geamul inscripționat cu numele capitalelor lumii și cutia devenea vorbitoare. După o vreme, sau cine știe, mai-nainte, că de multe ori se încurcau în amintiri, au găsit ascunsă în salcia de la fântâna lui Gîscă pe o fată cu o lampă aprinsă în brațe. Era o lampă de tablă smălțuită și cu o lumină puternică și albă. De-atunci agățau mereu lampa asta-n copaci, prin ogrăzile unde țineau balurile lor nocturne. Unde veneau gătiți și vântul bălăngănea lampa prin crengi. Și pălăria de tablă scârția și lumina legănată fugărea și vântura umbrele perechilor de dansatori pe nisip. În nopțile acelea ușile se deschideau singure și prin ele, ei au văzut-o odată trecând pe fata din salcie. Mai târziu s-a auzit că spre deosebire de cavalerii care se ascunseră la ei în Rîpă, ea dispăruse în lac, goală, sub ochii holbați ai Mutului care avea casă acolo pe mal.

4 Că dezertorii erau o amenințare o dovediseră în următorul fel autoritățile: mobilizaseră mașini și furgoane,” gazuri,, rusești și americane care patrulau noaptea în jurul pădurii. Se auzeau rafale de automate și somații în întunericul nopții. Câinii lup lătrau stârnind și câinii ciobănești de prin ogrăzi. De la bătălia de la Țiganca nu mai văzuseră atâtea convoaie de mașini, era într-un 12 iunie, când au luptat cei din Garda Regală șaisprezece ore continuu. Veneau de acolo noaptea furgoanele cu cadavre, cu farurile stinse ca să nu creeze panică, treceau pe lângă sate cam pe-acolo pe la fântâna lui Balaban. Atunci era Agapie tânăr și Margareta îl aștepta acasă într-o nesperată permisie și când a auzit de la o rudă a generalului Ciupercă ce orgie făcuse moartea acolo, ieșea la drum și întreba dacă nu e cineva, de la 2-9 Vânători de Gardă care să știe ceva de Agapie al ei. Dar Agapie, bunicul Copilului fără Nume zăcuse sub noroi și cadavre fusese numai rănit, leșurile camarazilor lui

159

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 îl apăraseră ca o cazemată. Încă de atunci, din acel iulie 1941, nu mai văzuseră atâta forfotă de mașini pe câmp, noaptea, Moș Rumel, paznicul de locuia la Pavilionul Livezii, numărase o sută într-o noapte. Pădurea a devenit treptat o zonă interzisă, pentru că exista pericolul mai mare decât cel al dezertorilor, și anume cel al vânătorilor de dezertori, care dacă te prindeau pe lângă pădure te arestau sau mai rău îti puneau un patent în mână după ce te împușcau lângă un stâlp de telegraf ca să fii acuzat că ai vrut să tai sârmele. Dar Copilul fără Nume nu știa toate astea, el doar observa tăcerile tot nai lungi la mesele de seară dintre Agapie și Margareta. 5 ”Dezertorul o să șteargă tot de pe fața pământului ”. Rostise vorbele astea din întâmplare și-l minunaseră și pe el mai pe urmă pentru că nu se mai gândise niciodată că Dezertorul o s-aducă ceva. Părea să se împlinească. Agapie a urcat în seara aceea în pod. S-a dat jos pe scară cu grijă apoi, văzându-l pe Copilul fără Nume, s-a dus țintă la el, aproape speriindu-l, l-a prins de umeri și l-a zgâlțâit. Să nu spui nimic la nimeni. Ai înțeles? Oricine te-ar întreba! Apoi încă o dată. - Dacă spui, pe Margareta și pe mine ne vor împușca. Îi repetă asta de multe ori, căutând să vadă dacă a înțeles. Apoi înfășură pistolul în cămașa de soldat se duse cu ele la closet și le îndesă în rahat, până la fund, cu o prăștină. Apoi, în aceeași seară, a luat o capră și a dus-o și-a vânduto la tușa Anica. A venit în casă înalt și negru la chip. A lăsat bani pe masă, a băgat în buzunar restul și-a luat valiza și-a plecat prin întuneric la gară.

6 Soarele ar fi trebuit să fie deasupra clopotniței. Era înnourat și nu putea socoti ceasul după poziția umbrelor. ”Mînca-o-ar lupchii, iar a smuls țărușul!” - afurisi tare copilul descoperind lipsa caprei din curte. Porni să dea ocol bisericii, să se uite peste tot prin labirintul bălăriilor înalte, prin ogradă sau peste gard, printre șirurile de păpușoi din grădina Măicuții. Se auzeau cai nechezând la grajdul din spate și rar vocea unui bărbat strigând poate după vreun plod. Valuri de perdele alburii se adunau deasupra Posadei și tot mai întunecate veneau peste Rîpă. Copilul privea. Sau asculta… ”Trebuie să fie o margine unde se termină totul… unde poți cădea la nesfârșit ca într-un fel de zbor… pietrele și caprele cad în cer și ecoul lor se rostogolește pe drumuri pustii…drumurile nu duc nicăieri…nu mai există nimic dincolo…nici o lume…ele stau doar așa pierdute pe dealurile singuratice…” Un tunet prelung îl trezi din bolboroseala ciudată. Norii se înnegriseră și-n aer se putea adulmeca mireasma de dinainte a ploii. Câteva picături reci îi atinseră fața. Niște găini pestrițe mai zburătăceau cotcodăcind în colbul ogrăzii. Vântul care stârnise ușor praful pe

160

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 drum, acum îndoia vârfurile salcâmilor. Grădinile se umpleau de foșnet. Ploaia începu cu răpăieli scurte și apoi mai groase și vijelioase pe acoperișul turlelor. Dădu în fugă ocolul bisericii. Copilul renunță să se mai chiorească și să mai strige după capră și fugi spre biserică să se adăpostească. Se furișă zgribulit și temător înăuntru, lipăind cu tălpile goale și ude pe cimentul călduț. Inima i se strângea tot mai mult de grija că cine știe pe unde-o fi capra și iar o să-l bată bunică-sa cu coada biciului. Un stol mare de ciori se împrăștie la apariția lui prin spațiul bolților, răbufnind mai apoi înafară, puzderie, prin careul geamurilor sparte, întrun val de fulgi și croncănituri. ”Iote dracu' ” se miră el. Capra rumega liniștită într-un colț al altarului.: ”Ța boală, ța, n-auzi ”o goni spre ieșire trântindu-i și câțiva pumni zdraveni în burtă. Când să iasă, capra se propti îndărătnică în locul ușii și cu toate că el o împingea butnărind-o și suduindo ”luna mătii” întocmai ca bunicu'su, împielițata tot nu voia să se miște. Atunci își scoase traista din gât și-i răsturnă în pridvor o mînă de iarbă, ”Hai crapă, crăpa-ți-ar fierea, haramulte! Iar o să mă stolănească Margareta că te-aduc flămândă.” Când s-o tragă afară de coarne văzu, la capătul scărilor, o pereche de ghete noroiate și rupte. Se lipi speriat de zid și începu să tremure: ”Dezertorul.” Un bărbat neobișnuit de înalt cu o valiză de carton în mână, într-un raglan verde și lung, cu gulerul mare ridicat, urcă sub acoperișul pridvorului. Gâfâia. Părul i se lipise de cap și obrazul pământiu mai avea urme de apă. Prin sticla ochelarilor rotunzi, străinul îl țintuia cu privirea. ” O să mă mânănce, o să mă mănânce”, repeta copilul în gând. Un gol îi ridica mațele spre gât. Rafalele de vânt aruncau ploaia până în pridvor. Bărbatul se trase mai lângă perete cu valiza de carton în brațe, apoi brusc, relaxat, se lăsă pe vine, hârșâind cu spatele zidul. După un timp scoase din buzunarul raglanului un coltuc de pâine neagră și mușcă cu greutate din el. Cre'că era uscat. Mesteca rar, cu întreruperi, în care asculta, într-o intensă pândă, sunetul ploii sau privea ceva ce Copilul se gândi să fie vreun șir de furnici intrând, prin vreo crăpătură, tocmai în adâncul pământului, de-acolo de la picioarele lui, încălțate în ghete. Ei doi, copilul și bărbatul, fiul și tatăl în lumi diferite, cu privirile înțepenite unul în altul, scoși înafara timpului ca doi morți. Dar timpul îi unise. Ploaia se oprise. Un câine se scutura de apă dincolo de gardul de sârmă ghimpată, ce separa grădina bisericii de curte. S-auzea iar vocea bărbatului de la grajduri. Apa mai șiroia la streșinile turlei. Cu aceeași privire imobilă, străinul se ridică. Se întoarse cu fața către răsărit, își îndreptă trupul , își duse palma cu degetele lipite la tâmple de parcă ar fi dat onorul unor divizii imaginare care defilau prin fața lui. Apoi porni grăbit cu valiza lui de carton în mână. O pată mare de var strălucea pe spatele raglanului său verde si lung. Copilul descătușat vru să-l strige dar Dezertorul n-avea cum să-l audă. Pietrele cădeau în cer și ecoul lor se rostogolea pe drumurile pustii. Dezertorul ieșise la drumurile acelea cu valiza lui de carton. Dar drumurile nu duceau nicăieri. Nu mai era nimic dincolo, nici o lume. Ele existau doar așa pierdute pe dealurile singuratice.

161

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 38.

Spaima drumurilor - autor Ottilia Ardeleanu

Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din ţarcul de nori. Vine spre mine şi nu am cum să mă feresc. Şoseaua imensă. Câmp din toate părţile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo jumate de kilometru, adusă de spate de vântul nisipiu. Aripi de păsări speriate, cât roata carului, dispărând în decorul alertat. Trosnete de bici. Pe alocuri, cerul se crapă să cadă pe mine, nor cu nor. Teama, o femeie cu ochi de cenuşă, deschide şi intră. Aş fi zis că locurile sunt ocupate până la refuz, dar uite că ea, deşi are 1.80 şi sânii plini, s-a strecurat. O fi avut rezervare?! Posibil. Nu-i spun bun venit. Nici ea nu mă salută. Ne privim ochi în ochi. Şi atât. La fiecare pocnitură, inconştient, sărim una spre cealaltă. Eu sunt ceva mai mică. Şi mai zveltă. Îmbrăţişarea ei mă sufocă. Îi simt inima galopând tocmai în sinciput. Iar între tâmple mi s-a format un vârtej. Acolo, toate intră într-o horă a morţii. Se duc la fund. Ea mă ţine strâns acum şi mă trage la margine. Suflă greu. Îmi sparge timpanele. Nu-mi place vocea ei. E plină de mâl. Are un aer ventriloc. Povesteşte, în timp ce copitele scobesc pământul şi-l aruncă în fisurile orizontului. Zi de vară. Soarele iese lenevos din mare. Îşi ridică braţele şi rămâne o vreme aşa, trăgând aerosoli pe nas. Cafeaua, trecută de filtru, îşi lasă aroma în libertate. O sorbitură. Două. Trei. Trebuie să plec. De regulă, iau microbuzul de la cap de linie. Să prind un loc. De meditaţie. Ori pentru a observa ce a mai făcut politicul din mediul înconjurător. Cine altcineva?! Ultima dată când m-am dus la serviciu, am luat autobuzul şi era să ne răsturnăm în şanţ. Din cauza unei curele care s-a rupt. Cranc! Dezechilibru scurt. Inerţia la datorie. Câteva ciocniri. Ţipete. Reproşuri. Ca să nu le spun pe nume. Am avut noroc. Şoferul a avut un moment de intuiţie. A lăsat-o uşor şi a tras de volan atât cât să rămânem doar cu o nedumerire: ce e, ce s-a întâmplat? În dreapta eram eu. Tot în dreapta, şanţul. Ca o anacondă în burta căreia am fi putut ajunge, mintenaş. Oamenii au coborât. Transpuşi. Tremurând din încheieturi. O femeie plângea. Când m-am uitat la ea, m-am văzut pe mine. Clar! Expresia neliniştii. Am luat-o pe jos, cu grupul. Eu în frunte. Până ne-a adunat de pe drum câte-o cunoştinţă. Pe cei mai mulţi i-a luat un alt autobuz, venit din urmă. Aşa că, azi, mă duc în staţia de taxi. Ochesc unul. Şoferul, la vreo 50, cam morocănos. Dacă ştiam, nu mă urcam în ăsta! Erau destule care aşteptau clienţii. Bună dimineaţa. La Constanţa. Pe Aurel Vlaicu, vă rog. Mă aşez în faţă. E prima oară când fac asta. Întotdeauna ocup locul din spate, pe diagonală. Pornim. Eu cu figura mea temătoare, el cu viteză de taximetrist. Ieşim printre străduţe. Gropi, câini visând la cel mai mare os, tomberoane. Atenţie denivelări! Trecere de pietoni. O rampă lină. Magazinul chinezesc deschis numai de o săptămână. O terasă pustie

162

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 la ora asta matinală. Măturătorii stând pe bordură cu ţigările aprinse. Spre fier vechi 200 m. Uite şi capăt de linie. Lume peste lume. Miroase maritim. Capul podului. Troiţa. Intersecţie. Nu vine nimeni. Nu ştiu cum se face, doar când conduc eu autoturismul personal este mai mereu trafic. Nu spun, doar gândesc. Ne apropiem de sensul giratoriu, facem dreapta. La picioarele noastre, la botul maşinii, marea. Plutind la marginea oraşului. Ţinându-se cu o mână de soare, cu cealaltă fluturând eşarfe de fum, tocmai de la Midia. Pe stânga, la nivelul ecluzei, câteva construcţii somptuoase răsărite ca ciupercile otrăvitoare după potopul de azinoapte. La coborârea podului, facem iar dreapta. În stânga, un matiz culoarea ţărmului fierbinte. Trebuie să acorde prioritate. Dar nu o face. Se bagă. Şi nu grăbeşte. Taximetristul, iritat, claxonează insistent. Şoferul matizului frânează. Frânăm şi noi. Eu, din instinct! El apasă pedala de acceleraţie. Se depărtează cât de cât. Noi, în urma lui. Păstrând distanţa regulamentară. Frânează din nou. Din nou claxonul prelung ca un tulnic. Mi-am recăpătat faţa aceea a mea, dintotdeauna. Atmosfera a devenit şi ea înfricoşată. La Lebăda, individul cu matiz întoarce brusc şi virează spre noi, cu viteză, gata-gata de un impact lateral, dar nu, satisfăcut de manevra reuşită, se strecoară în spatele nostru, înaintea altor maşini care veneau la vale de pe pod. Preţ de zece minute claxonează fără încetare. Mă uit în retrovizoare. Are chipul unui tânăr. Nu mai mult de douăşpatru-douăşcinci. Nu numai puştan, dar şi cu pitici pe creier. Rânjetul lui este diavolesc. Taximetristul goneşte. Piticii, după noi. Atât de aproape că ai zice că suntem lipiţi. Încep slalomurile printre vehicule. Mă ţin cu o mână de bara de pe uşă, pe cealaltă o proptesc în bord. În oglinzi, chipul meu. Rigid. Taximetristul are sânge rece. Nicio grimasă. Doar atenţie. Este făcut din ochi şi urechi. Dinspre toate direcţiile. Mă şi văd protagonista unui film poliţist. Urmărit şi urmăritor. Dintr-odată, morocănosului îi vine o idee. Să oprească şi să vadă ce vrea individul. De ce a luat-o razna. Mă fac pară. Cuuuum?! Eu trebuie să ajung urgent la serviciu. Nu e vreme. Apoi, cine ştie ce terchea-berchea face glume nesărate la mare. Nu, nu, nu! Să ne continuăm ruta! În cele din urmă, cu toată rugăciunea mea persuasivă, am reuşit să-l fac pe om să ţină drumul spre oraş. La Scoica, un ultim viraj spontan. Nici n-am avut timp să văd când teribilistul a întors ieşind brusc din şirul de autovehicule şi făcând o manevră de tamponare în timp ce un alt rânjet silit îi creştea din buze. Dacă m-aţi fi văzut atunci, aţi fi ştiut că mă aflu la apogeul puterii mele. Deodată, nimic. Linişte. Şi eu, parcă intrată în transă. La prima curbă am observat maşina poliţiei mai în faţă. Şi ne-am dat seama de ce peripeţia se încheiase inevitabil. Pentru junele scăpat în decorul matinal. Un lucru e cert. Nici acum nu pot spune ce număr avea maşina neastâmpărată. Ploaia a făcut un viraj periculos pe lângă liziera pădurii, a trecut în trombă peste câmp, călcând tot ce era verde cu roţile miilor de picături, a culcat la pământ o sperietoare, a înfipt câteva fulgere ici-colea din viteză şi, ca şi când nu ar fi fost de ajuns, a dispărut întrun curcubeu care ştergea de zor fereastra azurului.

163

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 39.

Castelul alb – autor Constantin P. Popescu

N-aș putea spune acum cu precizie când a început totul, iar acum, după atâta vreme, mi se pare normal să nu mai întreb asta. Un fel ciudat de a simți timpul – poate nu timpul, ci chiar realitatea – mi se strecurase deodată în clipele vieții; după prima surpriză celelalte mi se păruseră doar capitolele următoare ale unei cărți a cărei lectură o făcea altcineva, citind pentru mine dinăuntru, în așa fel încât toate se desfășurau cu claritate în fața ochilor mei. Câteodată mă temeam că evadarea din ceea ce toți păreau să vadă – acest fel de realitate, devenit real poate tocmai prin vederea tuturor, deși n-am să fiu niciodată convinsă de asta – ar fi putut fi dăunătoare, asemenea unui drog de care nu te mai poți desprinde, însă nu s-a întâmplat așa. Mi-au spus că aveam șaptesprezece ani și doar tatăl meu înțelegea că sunt o ființă ce părea să fi căzut de-a dreptul din stele. Cu timpul, nopțile n-au mai fost întunecate. Cu timpul, întunericul n-a mai fost doar adăpostul lipsei oricăror forme, de parcă ochii mei ar fi căpătat puterile ochilor unei pisici, putând vedea acolo unde nimeni nu vede nimic. Pășeam pe o punte îngustă, periculos de înaltă, între două lumi. Poate că aveam să ajung – fără să știu din pricina căror merite sau străduințe – în ultimul loc pe care îl mai aveam de luminat înăuntru, în camera cea mai tainică a castelului alb. Primisem castelul moștenire de la părinți, regele și regina țării mele. Nu aveam frați și surori, iar ei doi s-au stins la puțină vreme unul după celălalt. Au fost regi buni și au domnit împreună în pace și bunăstare pentru toți. Mi-au spus că în fiecare om stă scris binele și întunericul, că lucrul cel mai greu e să fii rău, dar că nu toți știu asta. Mă ținuseră departe de orice vrăjitorii și blesteme, fiind singura lor fiică. Dar, dacă m-ar fi întrebat pe mine, nicio clipă nu mi-aș fi dorit să preiau tronul țării, de aceea, visătoare fiind ca moartea tăcută a unei flori, am lăsat altora toate treburile necesare. După înmormântarea părinților, adeseori eram confuză, nu mai răspundeam clar întrebărilor; nu-mi era ușor să mă obișnuiesc cu lipsa lor și mai ales cu stăpânirea castelului alb, lăsat moștenire de ei. Mi-aș fi dorit să duc acel castel, (care nu era mare, dar care fusese zidit după planurile unor arhitecți străini și părea să fi căpătat întreaga lor măiestrie) într-un alt loc, poate pe crestele muntelui din apropiere. Să-l ridic de pe pământ și să fi rămas adăpostită între ziduri cât timp voi mai fi fost în viață. Să caut pe rând în fiecare cameră un prieten lăsat acolo de ei pentru a mă aștepta. Maeștrii arhitecți vor fi pierit demult și asta făcea misterul castelului mai frumos, mai atrăgător. Sălile lui își păstrau secretele nepăzite doar pentru mine și nu aveam nicio teamă de spirite sau fantome, oricât de departe de lume s-ar fi aflat castelul. Fiind alb, puterile lui nu puteau fi decât ale luminii, așa simțeam. Nu știam ce se va întâmpla când toate încăperile îmi vor fi fost deschise. Până la ultima cameră, zăvorâtă prin testamentul părinților mei, aveam să mă bucur de fiecare din ele ca o adevărată prințesă.

164

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Seară cu jaz la restaurantul din centru și omul acesta din fața mea. Nu știu ce mă face să-i privesc mâinile, el fumează și fumul țigării sale pare o pasăre ce trece întotdeauna prin dreapta. Albă și mereu zbătându-se, dându-mi și mie o fărâmă din bătaia necunoscută a inimii ei mici, de pasăre pierdută, căutându-și fereastra prin fum ca și cum ar fi închisă întrun castel alb. Toate aceste cântece de demult: cum pot ele traversa timpul? Care suflet cu adevărat liber glăsuiește prin ele? Fără asta, fără acel ceva numit suflet, cântecul s-ar nărui în uitare, trecând prin val, mereu călător și niciodată amintit. Cântecul fără cuvinte, abia îngânat într-un piept ce palpită, cântecul neauzit poate încă de nimeni, ca un vis atât de adânc încât numai un maestru de vise îl poate aduce la liman. Zbor frânt de mâna unui om. El îi aspiră parcă sufletul prin nări și pe gură, dar pasărea se încăpățânează să iasă afară din nou, iar și iar, până la stingerea țigării, care o aduce pe următoarea. Un Phoenix mi se pare pasărea albă ce trece prin moarte și viață, dar asta poate din pricina focului și a blues-ului. Nu, nu pot fi atentă la tot ce îmi spune, nu aud decât lăuta altui timp în vocea negresei, nu simt decât un dor zăvorât în ceață care mă leagă cumva de firul acesta de fum și el fumează și vorbește, vorbește fără voce, doar buzele lui parcă înghit viață și moarte – fumatul o grăbește, așa miau spus ei. Văd pe chipul lui umbra aspră lăsată de acest fum fără oprire, fără capăt. Eu sunt aici și acolo în același timp, castelul se întrupează alb, din ziduri de fum ce se înalță spre cer, căpătând nuanțe palide de albastru închis pentru că e seară și lămpile astea cu neon fac totul să pară atât de cosmic, turnurile i se pierd printre stele, mai ales de când l-am urcat pe creasta muntelui ajuns acum demult pulbere. Mai aveam de descoperit doar o singură cameră, o ultimă pagină a testamentului părinților mei. Camera aceea îmi fusese interzisă, deși prin asta nu făcuseră decât să-mi stârnească și mai mult curiozitatea. Ca și cum acolo ar fi fost încuiată cine știe ce comoară, la fel de periculoasă ca orice vinovăție. De ce e nevoie totdeauna de o vinovăție nu știam. Nu voiam să mă căsătoresc, nici să aduc pe lume prinți pe care războaiele i-ar fi putut face eroi, învingători sau învinși pe care o istorie oarecare i-ar fi condamnat să rămână mereu astfel. Pentru mine, toate pe lume se rotesc fără încetare și nu mică mi-a fost surpriza când muntele îndepărtat, cu zăpezile lui veșnic pe frunte, primi într-o zi de septembrie castelul meu alb pe creasta lui. Pesemne că toți găsiră lucrul acesta cât se poate de normal, pentru că n-am văzut pe nimeni mirându-se. În ziua aceea, dimineața colora zidurile albe de marmură într-o nuanță suav-albăstruie, ca și cum n-ar fi primit lumina de la soare ci de-a dreptul din ape. Și am înțeles, ușor și limpede, că mutarea castelului nu se datora decât gândului meu, care trecuse prin vreme într-o clipă care le păruse celorlalți lungă de câțiva ani. De aceea nu vedeau nimic deosebit, ca și cum castelul alb ar fi fost acolo demult. Asta a fost prima mare surpriză, apoi toate celelalte s-au scurs, așa cum am mai spus-o, de parcă cineva le-ar fi citit pentru mine dintr-o carte. Știam doar că urmează să ajungă până la mine un mesager, după ce va fi urcat din greu muntele castelului alb. Pe vremea aceea încă mă întrebam dacă fără păsări și fluturi cineva ar fi putut născoci aripile. Nu știam decât că acest acum cuprinde în el veșnicia, această stare care vindecă orice nedreptate, oricât de îndepărtată.

165

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Și acum aceste avioane care trec mereu printre stele înaintea zgomotului lor. ”Nu-ți place muzica?”, îl aud deodată întrebând, ca și cum auzul meu ar fi coborât iar pe pământ, fără să știe că muzica e aceea care mă face să-mi amintesc totul, fără să bănuiască – la fel ca atunci – puterea gândului meu, puțin slăbit de vârsta de acum, de a muta castele albe cu tot cu ziduri, turnuri și încăperi pe un munte. Nu își aduce aminte și îmi e tare milă de el, dar pare un băiat cumsecade, fără să fie vulgar sau obraznic. Are grijile lui, poate de-asta. Mașina din parcare, serviciul, altele doar de el știute, nici nu s-ar gândi la castele albe din povești. Lumea, lumea de acum, de aici, spune că ne potrivim, fără ca eu să înțeleg. Atunci, era un mesager așteptat în singurătatea unui castel alb de o prințesă tristă. Acum e doar un fumător care a tăcut, așteptând poate un răspuns de la mine. Cântăreața de blues cântă, cântă întruna; e la fel de neagră pe cât îi e de alb glasul care îmi răscolește sufletul. Aș vrea să-i cuprind obrajii cu palmele, ca atunci, să-i privesc ochii și el să-mi destăinuie taina cărții sau poate pe aceea a ultimei încăperi a castelului, acolo unde orice întuneric se destrăma și unde orice frică devenea doar lumină. Locul unde îmi fusese îngăduit să ajung fără să fi avut pentru asta vreun alt merit decât poate acela de a fi știut dintotdeauna că toate se rotesc fără încetare. Ori poate pe acela de a fi nesocotit un testament. Ce bine că e cu mine pasărea asta nemuritoare din fum, altfel poate m-ar fi crezut o lunatică, la fel ca atunci, crezând că totul se datora durerii pricinuite de moartea părinților - pentru mine părinți, pentru ceilalți rege și regină - crezând că un blestem nevăzut îi ridicase pe amândoi la cer așa cum se înalță acum fumul acestei țigări spre tavanul care își lasă ecoul de blues să coboare până la noi, cei de la mese. Un alt pahar, pachetul de țigări mototolit zace în scrumieră ca o pasăre moartă. Plâng. ”Dacă plângi, să nu știe nimeni. Doar așa plângi cu adevărat”, îmi spunea mama. În castel nu plângeam niciodată, ci râdeam. Aceasta e poate nota de plată, el nu vede, muzica s-a oprit și aplauzele fac să nu se observe nimic, apoi cântăreața cu ochii strălucitori de fard face semn către pianist și totul se dezlănțuie într-un ritm zgomotos, aproape barbar. Nu, nu pot dansa, asta e peste puterile mele și n-am altă dorință decât aceea de a bea; amintirea e cumplit de grea și de dureroasă, deși nimeni nu poate trăi în locul prințesei, nimeni nu bănuiește nimic, ca întotdeauna. El pare să-mi fi citit gândul și lichidul din pahar nu scade niciun pic, dar păsările fac mult zgomot și parcă ar vrea să dărâme castelul meu atât de alb, alb ca laptele și care se poate preschimba în alt tărâm, în alt timp, în ceva pe care ei nu-l pot înțelege și amintirile astea mă fac să plâng fără ca el să știe de ce. Nu, nicidată n-am vrut să fiu prințesă, niciodată n-am vrut să fiu secretară, actriță sau altceva, niciodată, nu. Sunt doar o pasăre înlănțuită de nu știu cine într-un trup pe care ei îl consideră frumos. Nu-i pot vedea pe rege și pe regină într-o făptură ca mine, dar trupul acesta e o parte din sufletul meu, asta e trist, e ca și cum ei n-ar ști acest adevăr simplu. Ei încă se mai pot bucura de acest ritm, de acest timp pe care-l fixează așa cum o pictură se așază în ramă, limitându-l astfel. Eu, nu. Știu că intrând în acest restaurant împreună cu el, am pășit în ultima cameră, pe o insulă izolată sub cheie în castelul alb. Aș vrea să mă întorc acolo, deși mi se pare că nici n-am plecat. Toate astea se petrec doar din cauza lui? Castelul alb nu se stinge odată cu visul, fumul e evacuat de ventilatoarele care vâjâie și noi plecăm prin ritmul acesta de rotire amețitoare, zgomotos ca viața, deși undeva, departe, a fost o

166

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 tăcere cosmică pentru o singură clipă, tăcerea când îi oglindeam privirea în ochii mei și el devenea solul unui alt rege, mesagerul căutat prin toate sălile castelului alb și găsit abia în ultima încăpere, cea nepermisă prin testament. Cred că am avut curajul nebunesc de a înfrunta moștenirile părinților, cu toată inconștiența cerută de alt început care mă chema, mă chema acolo, sus, în castel. Acum a uitat, bietul de el, poate din cauza fumatului care-i afectează memoria. Nu e de vină că nu-și mai aduce aminte poeziile și cântecele făcând sălile castelului să răsune de armonii nemaiauzite și care acum s-au schimbat. Iar eu, eu ce vină am dacă mă simt aici la fel de străină ca și arhitecții castelului alb? Cine poate lămuri această mică neînțelegere care pare să-mi fie pedeapsă? Afară încă nu s-a luminat de ziuă și nu pot zări castelul prin întunericul dens. Mi se pare că am orbit, dar e poate din cauza acestui alcool. Știu că acest viitor s-a mai întâmplat cândva, în aceeași nesfârșită rotire, că asta e taina pe care o port. Mă ține în brațe și taxi-ul pleacă grăbit. Voi ajunge oare în locul acela de la marginea unui câmp, unde flori sălbatice (oare pot fi sălbatice florile?) miroseau a viață și unde cineva m-a întrebat care e muntele pe care eu l-am urcat? Totul urmează să se fi întâmplat și totul păstrează doar urmele trecerii. Simt sabia timpului atingându-mi gâtul cu răceala ei ca de gheață, cu o moarte primară care încearcă să mă paralizeze. În oglinda ei îmi zăresc chipul: e senin și în cosmos e liniște. Nu, încă nu taie, oricât de însetată este de sângele meu cald. Se arată doar, tăcută; e lipsită însă de puterea pe care toți ceilalți i-au dat-o temându-se de ea. Știu că asupra mea e neputincioasă, deși asta ar părea o cumplită condamnare la nemurire. Știu că prin el, omul care mă ține strâns îmbrățișată la pieptul lui, orice altă înțelepciune încetează să mai existe. Aflu din nou – la fel ca atunci - minunea de a iubi, de a trăi și de a muri. Mă bucur și lacrimile îmi sclipesc pe obraz. Sabia se topește, se pierde într-o pulbere de lumină și mă poartă numai căldura unui trup căutat îndelung și care acum îl cuprinde pe al meu, întregindu-l. Brusc, în ultima încăpere (aceea interzisă prin testamentul părinților mei, pe care l-am sfâșiat neascultându-l) o sclipire: taina, misterul e ascuns într-un vis și în fuga obligatorie din veghe, din realitatea văzută și alcătuită haotic de toți. Sursa vieții acolo se află, în armonia eternă; sufletul dinaintea nașterii e aici liber și viu, lăsându-și semnele doar nou-născutei vederi. Ceva îmi spune că toate își au începutul aici. Regele și regina, părinții mei, m-au așteptat, eliberați de regat și de timp. Am urcat, am rătăcit și totuși am ajuns; le simt iertarea atingându-mi umărul ca aripa unei păsări de fum al cărei foc e peste putință de stins. Restul e doar o rotire, un zbor, o căutare fără capăt; un munte de amintiri lăsat la îndemâna fiecăruia pentru a-l urca iar și iar, cu toate că greutatea lui se dovedește mai totdeauna învingătoare. Dar știu că și asta face parte – la fel ca atunci - din minunea inexprimabilă și nesfârșită a vieții.

167

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 40.

Cutia – autor Ana – Maria Gibu

Este trecut de miezul nopții, îmi este frig și plouă. Alerg ca să-mi salvez viața prin pădurea transformată ca din senin într-o mlaștină. Vine după mine, îi simt furia atingându-mi umărul cu degetele ca de gheață, aud fâșâitul hainelor rupte prin crengi amestecat cu urletul lui în timp ce ploaia mocnită le curăță de sânge. Adrenalina îmi amplifică simțurile. Îmi aud numele, la început undeva departe, apoi mai aproape, apoi lângă mine. Mă împiedic de întuneric, mă rostogolesc prin mlaștină, mă ridic foarte repede, continuîndu-mi cursa spre eliberare. Îmi aud pașii, sunetul grotesc pe care-l scot pantofii în timp ce se afundă tot mai mult în nămol. Nu mai aud ploaia, nu-mi mai aud numele. Este trecut de miezul nopții, mi-e frig, plouă, iar eu sunt tot mai aproape să termin această cursă contra cronometru, începută demult... Bărbatul cu ochii de culoarea cuvintelor nespuse, ținea în mână un caiet din care ieșeau colțuri îngălbenite ale unor fotografii vechi și colțuri de scrisori care păreau citite în grabă și lăsate neglijent printre foile caietului. Aș fi întins mâna spre el, m-aș fi aplecat peste masă să-l sărut pe frunte așa cum obișnuiam să fac în fiecare zi, dar nu, astăzi era altceva. - Putem rezolva altcumva această problemă? l-am întrebat. - A trecut un an de când nu ne-am mai văzut, este cazul să oficializăm totul. Este simplu, iubito, nu trebuie decât să semnezi jos, în colțul din dreapta. Purta același costum cenușiu pe care îl îmbrăcase la petrecerea de Crăciun, cămașă albă și o cravată pe care n-o mai văzusem până atunci. Acel gol pe care l-am simțit în stomac și în suflet din ziua în care el se hotărâse să mă părăsească revenise. - Îmi pare rău! am adăugat eu, mai mult ca pentru mine. - Să nu-ți pară! Vei fi mult mai fericită fără mine, sunt sigur de asta. - Nu regreți absolut deloc că trebuie să ne despărțim definitiv? Pentru a doua oară de când se așezase la masă, a ridicat ochii spre mine. M-a privit cu o secundă mai mult decât rezistam eu să-l privesc, apoi s-a cufundat în gândurile sale. - Sunt atâtea lucruri pe care nu pot să le înțeleg. - Am putea ieși la o cafea. Nu ești singura care are nelămuriri. - Ești sigur că nu putem rezolva problema aceasta într-un alt fel, Namir? - Ba sigur că da, iubito! Namir semnase în grabă divorțul, își luase caietul în mâna stângă, iar cu dreapta mi-a făcut un semn de adio. Eu am mai rămas câteva minute, privind îndelung stiloul. „E simplu, iubito, nu trebuie decât să semnezi jos, în colțul din dreapta.”

168

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Zeul pe care-l găzduiam în craniul meu săpa furios în creier și fluiera indiferent. Purta aceleași zdrențe ca în fiecare zi pentru că nu eram capabilă să-mi imaginez altceva în afară de o cămașă cenușie și o salopetă de blugi. Zeul meu arăta ca un țăran în picioarele goale, cu o sapă în mână și un pai de grâu între dinți, preocupat de timpul probabil și dacă producția scoasă de pe bucata de pământ îi va fi suficientă să-și hrănească familia neexistentă încă. Nu-l botezasem, îi ziceam „zeul meu” și părea că-i este total indiferent dacă-i spun așa sau îl fluier ca pe un câine. Treaba lui era să se plimbe peste creierul meu ca pe o planetă mică și înghesuită într-o cutie, gata să fie livrată și desfăcută într-o galaxie inexistentă. Zeul meu era electrician, îmi repara nervii atunci când aceștia făceau scurt-circuite și cădeau morți ca păsările împușcate din zbor, era un toboșar enervant, pentru că își ținea reprezentațiile numai în timpul certurilor mele cu cei din jur. Era și un bucătar groaznic, care-mi afuma mintea cu toate balivernele auzite pe la colțul străzii. Semăna leit cu Namir, diferența fiind că zeul meu purta pe mâna stângă o verighetă, zâmbea cu dragoste și părea că mă iubește.

- Nimic pe lumea asta nu doare mai tare ca prima gură de aer pe care o iei, acea gură de aer care-ți poate schimba radical viața, ori te poate trezi din visul în care crezi că trăiești și, cu toate că o simți intens ca pe o ultimă suflare care te doboară, continui să inspiri până când plămânii îți cedează. Zâmbești. Nu mai ai altă opțiune decât să-i râzi destinului în față, să te ridici și să continui să inspiri pentru că asta înseamnă să trăiești. - Frumos spus, iubita! Tu ai scris asta? - Da, gândindu-mă la ziua de azi. Fiica mea, Bella, așezată pe patul meu, îmbrăcată în pijamalele roz cu iepurași primite de la Namir, mă privea compătimitoare. Aveam impresia că înțelege situația în care mă aflu mult mai bine decat mine și că-i face față cu brio. Poate chiar așa era. Când aflase de divorț, scâncise o săptămână, apoi se împăcase cu ideea, pe când eu nu mă mai opream din plâns nici noaptea. Bella începuse să mă sperie însă de la o vreme, se transformase foarte mult, semănând izbitor cu Namir. Îi preluase gesturile, ticurile, chiar și scrisul. Aveam senzația că divorțul nostru o afectase într-un mod foarte ciudat, nebănuit. Caietul pe care notase acele rânduri, îi tremura în mâinile mici. - Știi că-l poți vizita pe tati ori de câte ori vrei? - Mami? De ce v-ați despărțit? Nu mă întrebase până atunci de ce eu și Namir am divorțat. Am considerat că este prea mică pentru a-i explica astfel de lucruri, așa că am evitat răspunsul. - Mâine eu și tati ieșim la o cafea. - Nu mi-ai răspuns la întrebare. - Nici nu am de gând să-ți răspund. - Noapte bună, mami!

169

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Noaptea târziu încă mai aud singurătatea bătându-mi în geam cu degete reci. Uneori mă trezesc plângând, alteori mă trezește Bella, spunându-mi că strigam după Namir. Nu voiam să mă vadă în starea aceea, însă nu-mi puteam controla somnul. Încercasem în acele zile să nu mă mai gândesc la el ori să-mi reprim sentimentele față de cel ce fusese omul drag, odată. - Ne vedem la 5 la cafenea? - La 6 am ședință la școală. Nu pot lipsi. Ce zici de ora 2? - Mie îmi convine. Dimineata, Bella mi-a lăsat pe masa din bucătărie un bilețel și un trandafir. Stomacul mi se strânse ghem. Bilețelul avea urme din parfumul lui vechi și scris cu literele sale rotunjite. L-am citit. „Toamna frunzele cad, se usucă, mor, dar primăvara copacul care și-a pierdut podoaba și-o recapătă mai frumoasă, mai bogată. La fel cred că este și cu iubirea.” În acel moment o și uram pe Bella, o și iubeam. Zeul meu repeta dansul ploii, iar eu mă pregăteam să fac același lucru. Eram aproape sigură că biletul era scris de Namir, cu toate că o urmărisem în acea seară pe Bella și am văzut-o scriind și aruncând la coș bilete de genul celui găsit pe masă. Am sărutat biletul, am inspirat cu nesaț parfumul din el și, plângând, am îndesat hârtiuța în geantă. Eu eram copacul gol, ars pe jumătate, lipsit de speranță, cum naiba aveam să înmuguresc în primăvară? Priveam cu ochii minții, neputincioasă la coroana mea distrusă sistematic, zilnic de orice cuvânt nelalocul lui, rostit fără rețineri de cel ce mi-a fost aproape. Nu era vina mea că toamna venise mai devreme decât mă așteptam. El, un Dumnezeu al dezastrului, parcă o adusese cu o sută de ani mai devreme, o instalase în casă și o lăsase să mă rupă, să îmi fure mugurii, să mă ardă. Am ajuns prima la locul întâlnirii. Dialogul a început sec, fără nicio pregătire, nicio introducere. - Am nevoie de casă. Vreau să te muți la ai tăi. - Și cu Bella ce fac? - Bella nu pleacă nicăieri. Rămâne cu mine. Numai tu trebuie să pleci. Te poate vizita oricând. Poți veni și tu oricând la noi, ești binevenită. - Crezi că te las să mi-o iei de lângă mine?! Eu lucrez în orașul ăsta, nu pot pleca dintr-o dată! Idiotule, mereu te-ai gândit numai la tine! - La mine și la Bella. Va fi alegerea ei, bine? - Fiica mea nu va sta în casă cu.... - Lena. - De ce să-i spun pe nume? Sunt zeci de animale existente pe Pământ. A sorbit din cafea și a mușcat cu poftă dintr-o gogoașă. Mă rugam la Dumnezeu să se înece cu bucățica de pâine și să nu-l salveze nimeni.

170

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Uite, Namir, Bella e afectată de despărțirea noastră și pare că mă susține pe mine. Refuză să vorbească despre tine și mă încurajează să-mi continui viața fără să mă gândesc la divorțul nostru. - Ca de fiecare dată i-ai băgat în cap prostii despre mine. - Nu i-am spus nimic despre divorț și despre tine, am lăsat-o să interpreteze singură, așa cum pricepe ea. Vreau să știu de ce ai făcut asta. - Te-am iubit, recunosc. Ai fost iubirea vieții mele și nu te pot înlocui. Vocea i se înmuiase, avea acel ton cu care-mi vorbea dimineața. În minte, reconstituiam zâmbetul cu care mă cucerise. - De la un timp te-ai depărtat de mine și am simțit nevoia de acea iubire pe care nu mi-o mai dădeai. Mă săturasem să iubești o cutie de lemn mai mult decât pe mine. Ce poți iubi la o cutie, explică-mi!!! - Dragul meu, acolo, în acea cutie de lemn neimportantă pentru tine, eu am strâns toată averea mea. Sunt două bucăți de hârtie, poți să le iei ca pe două file de cec. În acea cutie se află tot ce am eu. Sau mai bine zis, tot ce am avut eu mai de preț până la un moment dat. Nodul din gât mă apăsa. Inventasem noi înjurături și litere în alfabet. - Îmi voi căuta un apartament și mă voi muta, însă îți voi lăsa ție averea mea, pentru acești ani în care am fost fericită. Lasă-mi-o pe Bella încă o săptămână, bine? - Sigur. Zeul meu dansa salsa și uda florile crescute pe propriul mormânt. Zeul meu purta rochie de catifea și pălărie de paie cu flori uscate, era încălțat cu bocanci plini de noroi și avea părul lung. Își schimbase fizionomia, fața i se schimonosise, afișa un zâmbet mizerabil, răutăcios și o privire intensă, adâncă. Avea mâinile murdare și obrajii plini de vânătăi. Acum săpa mai adânc ca oricând, răscolea amintiri și călca nepăsător peste nervii mei. Înnebunise. La fel și eu. Este trecut de miezul nopții. Este frig. Plouă. Alerg. Vreau să-mi salvez viața prin pădurea care acum s-a transformat într-o mlaștină. Este în spatele meu, îi simt furia atingându-mă pe umeri cu degete de gheață, îi aud hainele aproape sfâșiate, în timp ce ploaia le curăță de sânge, urlă. Adrenalina îmi amplifică simțurile. Îmi aud numele undeva departe, apoi mai aproape, apoi lângă mine. Privesc în urmă și mă împiedic de întuneric, mă rostogolesc prin mlaștină și mă ridic fulgerător de repede, apoi continui să alerg. Îmi aud pașii, sunetul grotesc pe care-l scot pantofii în timp ce se afundă în nămol. Nu mai aud ploaia, nu-mi mai aud numele. Este trecut de miezul nopții. Este frig. Plouă. Sunt aproape gata să termin această cursă contra cronometru începută demult... - Mami, mami, trezește-te! - Iar strigam prin somn? - Alergai, mami, prin somn! a răspuns, chicotind. Am sărutat-o pe frunte și i-am făcut loc lângă mine. Mi-am îngropat fața în părul ei roșcat și cârlionțat, inspirând mirosul șamponului de mușețel. - Trebuie să-mi caut un apartament.

171

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Tati ne dă afară din casă? - Nu, scumpa, tati nu ne dă afară, am decis eu că este mai bine să mă mut de aici. - Și cu mine cum rămâne? Vreau să merg cu tine! - Ești sigură? - Știu de Lena, mamă. Tata mi-a povestit totul, a spus că este spre binele meu să știu. În loc de răspuns, am sărutat-o pe frunte. - Mi te-a mai lăsat o săptămână. - Nu sunt animal de companie. Am dreptul să aleg cu cine vreau să rămân, nu?! Putem să fugim dacă este cazul, putem pleca la bunici sau în alt oraș. Poate chiar în altă țară. - Nu te pot răpi. - E alegerea mea, nu mă răpești. Promite-mi că nu mă lași cu el! Promite-mi! - Promit! am răspuns, îmbrățișând-o cu mare drag. Promit, iubirea mea! Pe crengile copacilor cresc poame gustoase, se agață leagăne pentru copii. Din crengile copacilor se construiesc căsuțe din lemn vopsite și în roz. Pe crengile copacilor se atârnă, deasemenea și ștreanguri, își fac cuiburi păsările și apoi devin sicrie când sunt părăsite, în care dorm pene albe, iar proviziile veverițelor uituce se transformă în scrum. Aveam impresia că pe ramurile mele creșteau mai multe ștreanguri decât poame. Ștreanguri pentru amintiri, pentru zilele senine din viața mea, pentru zâmbete. Namir se mutase în fosta noastră casă cu noua lui iubită, eu o luasem pe Bella umflată de plâns, după cearta zdravănă cu tatăl ei, înainte de plecare și am pornit spre bunici. Ți-am lăsat averea mea, ți-am lăsat tot. Mi-am respectat cuvântul. Repetam mereu, fără să mă gândesc că mă aude cineva. - Ce i-ai lăsat lui tati? Despre ce avere vorbeai? - Știi cutia aia de lemn, de după pat? - Da. - Ani de zile am umplut-o cu iubire. Cu multă iubire. I-am lăsat tot ce a contat pentru mine pe acest pământ, până la apariția ta. Ieri am mai pus ceva! - Tot, mami? - Tot. În cutia de lemn pictată cu flori lila și verzi se află, așa cum am spus, averea mea pământească. Presupun că, imediat după plecarea mea, Namir a căutat în cutie să vadă dacă, întradevăr, i-am lăsat ceva valoros. În cutia de lemn, pictată cu flori lila și verzi se aflau fotografia lui și bilețelul de la Bella.

172

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

41.

112 – autor Florin Giurcă

La zenit o pasăre de pradă făcea într-una rotocoale, cu insistență, supraveghind culturile de grâu din zona Bălții Albe. Eretele de câmp planează fără efort, executând volute largi în jurul teritoriului luat în stăpânire din luna mai. Ochii, cu irisul lor galben, scrutează orișice mișcare din iarba de pe câmp. Din cuibul de la sol, păzit de ochiul ager, femela îi urmărește atentă acrobația. Cei doi păstrează permanent contactul vizual, căci numai pentru ea, eretele planează lin, se-nalță în tărie ca apoi să coboare vertiginos. Șoseaua neagră îi întretaie de la est la vest împărăția, pe care se află Lacul la miază-zi, și două sate, cu oameni, vite, orătănii, pisici și câini. De frica lui stau iepurii în iarbă ghemuiți cu ochii larg deschiși spre cer, iar peștii lacului se-afundă-n mâl când umbra lui întunecă oglinda apei. Acum, eretele nu-l scapă din privire pe omul care merge șchiopătând pe marginea șoselei. Acolo jos, pe câmp, ascuns de-o împletitură de nuiele numai de el știută, femela lui clocește ouăle în cuib. Din spatele drumețului doi cai se-apropie în trap mărunt. - Ptruuu, Crinuța, Hoo, hoo! Vizitiul își struni caii, o iapă și puiul său, în timp ce-și scoase o țigare din buzunarul de la vestă. Mario, cât crezi că ne costă, fă, cadastrul și notarul? - Pentr-o jumate de hectar? Dar de ce noi, Costele? Nu vânzătorul tre’ să-și facă schițele și intabularea? - Normal da, dar Ghiță nu vrea să plătească nici un ban pe acte, că banii pe pământ i-a luat Ciufoaie ăl bătrân pe când trăia și i-a băut pe toți. Și cică lu fecioru-su nu i-ar fi spus nimic despre vânzare. Destul, zice el, dacă ne face actul la notar. Dacă! Asta așa, ca o pomană pentru sufletul lui Ciufoaie, nu c-ar fi dreptul nostru. - Dar Ghiță l-a moștenit pe tac-su, nu? Și dacă l-a moștenit nu tre’ să-i plătească si datoriile? - Mario, multe ar mai trebui pe lumea asta… De la Șuțești la Grădiștea sunt zece kilometri pe drumul dintre Brăila și Râmnicu Sărat. Acum se împlinește un an de când a murit Ciufoaie și azi la Grădiștea îi face parastasul. Gabi Manole pășește-ncet pe marginea șoselei. E cald, e miezul zilei, iar insolația îi seceră picioarele. Cămașa udă i s-a lipit de spate, setea îi arde măruntaiele. O pasăre se-nvârtentr-una pe cer, deasupra lui. Cuvinte disparate i se-nvârt în creier. În mintea lui Manole cuvintele sunt imagini cu înțelesuri simple: mâncare, băutură, sarmale. Băutură. Pomană. - Iubiți credincioși, a zis preotul la biserică azi, la sfârșitul liturghiei, lui Ciufoaie de la Grădiștea i se face parastasul de un an, așa că o să fiu mai scurt la predică. S-a vorbit astăzi

173

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 la Evanghelie despre un om oarecare, care a făcut o cină mare și a chemat pe mulți. Și a trimis la ora stabilită pe cineva să cheme oamenii la masă, că e mâncarea gata. “Mâncare. Cină. Unde? Când?” Gabi Manole ciuli urechea. - Auzi, Costele, știe tot satul că tarlaua asta am cultivat-o noi anul trecut, punem câți martori vrea mușchiul tău, și-l dăm pe Ghiță în judecată dacă nu ne face act. Îl pun și la acatist, cu lumânare, la zece biserici și mânăstiri. Să vedem a cui este dreptatea. - Marie, nu vreau să mai aud de nici un blestem, ai auzit? - Dar nu, Costele, eu nu blestem, eu numai cer să se arate a cui este dreptatea. - Marie, ce-ai tu cu omul dacă nu recunoaște că ne-a vândut tac-su pogonul? Nu-i vina lu’ Ghiță că taică-su nu ne-a făcut chitanță. Era bine dacă ne dădea Ciufoaie o chitanță… o să ne înțelegem noi cumva, eu am încredere că Ghiță e om cinstit. - Costele, de când te știu eu, tot fraier ai rămas. Toți te duc de nas. Taică-su era analfabet. Cincisprezece milioane de lei vechi, e ceva. M-am împrumutat la mama pentru banii ăștia. Nu mă dă nimeni îndărăt, eu merg până în pânzele albe pentru pământul ăsta, să știi! Costel dădu bice iar caii se urniră din loc și-și continuară drumul la trap. Din spate, la linia orizontului, o mașină roșie semnaliza intenția de depășire. Eretelui nu-i conveni asta, prea mulți intruși se-apropie de-o dată de cuibul lui. - Uite ce pasăre nebună. Ai zice că vrea să se sinucidă, uite cum s-a aruncat în fața cailor, zise șoferul Skodei Fabia, dând muzica mai tare la CDplayer. Acordurile de bass ale Metalicii făcură caroseria să vibreze. - Prea tare, îmi spargi urechile, zise femeia din dreapta, dă naibii aia mai încet. Ce-s urletele astea? Nici nu mai poți să schimbi o vorbă. Nea Fane zice că de la un stup poți să scoți și treizeci de kile de miere într-o vară, asta înseamnă… treizeci ori zece… trei sute de lei, trei milioane. Am pus prețul mierii de la Apicola. De la zece stupi ai treizeci de milioane, de la cincizeci de stupi ai o sută cinci zeci de milioane. Ne-am scos, dacă dau ăștia ai tăi de la firmă faliment sau dacă se vinde fabrica. Eu am nevoie de bani, de bani mulți. Am copii de crescut. Șoferul ajustă nivelul sonor și își pieptănă cu mâna dreaptă părul peste cap. Din degetul mare îi alunecă un inel argintiu de inox, puțin cam larg, pe care și-l prinse cu dexteritate între arătător și inelar, apoi începu să se joace cu el în palmă. - Lenuțo, zise bărbatul, cine umblă la stupi? Eu nu mă pricep. - Înveți. Te uiți pe internet, sunt tutoriale pe youtube. Întrebi apicultorii. Să nu mai spui că nu te pricepi. - Cu cincizeci de stupi în bătătură o să moară toate albinele până învăț eu să umblu la ele. - N-am zis să luăm acum cincizeci de stupi. Dă zbierătele alea mai încet, ți-am zis, mă doare capul. Luăm numai patru-cinci acum, și după ce învățăm, mai cumpărăm, mai facem și roiuri. - Și cum îi aducem acasă? Cu mașina asta nu pot să car decât doi stupi odată. Pe bancheta din spate. - Cum să mergi cu albinele în mașină? Le pui sus, deasupra, pe portbagaj.

174

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Nu se poate cu stupii pe mașină. Face balans și se răstoarnă. Oricum, am impresia că trebuie închiși la urdiniș. Dar la noi ce-o să mănânce? Aici la Grădiștea au salcâm, au floarea-soarelui, au rapiță. Dar la noi în grădină, ce? Regina nopții? Gladiole? - Nicule, tu tot timpul îl iei pe nu se poate în brațe. În felul acesta n-o să reușești nimic în viață. - Nu, Lenuțo, sunt doar realist. Dacă nu… Hei, ce face căruța aia? - Nicule, fii atent cum conduci! Dă muzica aia mai încet, ți-am zis! Caii se smuciră spre stânga la vederea păsării, care plonjă agresiv în fața lor, iar căruța pătrunse pe contrasens. Gabi Manole întoarse capul la auzul strigătelor lui Costel, văzu căruța venind din spate și se retrase un pas către șanț, ieșind din carosabil. Setea devenise chinuitoare, soarele îl ardea în creștet, dar răbda totul cu gândul la vinul rece și la sarmalele care îl așteptau la parastas. Pe Ciufoaie nu-l cunoscuse el prea bine, știa doar că are un băiat și un frate care i-au moștenit averea. Asta era bine, că avea cine să-l pomenească cu dărnicie. Zicea și popa azi la predică: omul toată viața adună, și când pleacă de aici, cui rămân? Uităte la Ciufoaie, toate rămân la neamuri, doar-doar or să dea și ei ceva la săraci pentru sufletul cel păcătos. - Și a trimis omul acela slugile să invite oamenii la masă, a zis preotul, și oamenii au început unul câte unul să se scuze: mi-am luat țarină și mă duc să o văd, zice unul. Altul: mi-am luat cinci perechi de boi, mă duc să-i încerc. Iar ultimul a zis: mi-am luat femeie și din cauza asta nu pot să vin. Eu nu-i înțeleg deloc pe oamenii ăștia care caută motive să lipsească de la masă când sunt invitați, își zise Gabi. Eu de pildă, nu lipsesc. M-a chemat omul, apăi mă duc. Costel, care văzuse cetățeanul din față clătinăndu-se pe lângă șanț și mașina albastră care se apropia din față, nu-și pierdu cumpătul, ci trase iute de hățuri, reașezând caii pe direcția de mers. - Hoo, Crinuța, mergi bine, uite că vine și mașina, unde vrei să mă bagi? Fă, Marie, ia ascultă la mine: moștenirea lu’ Ciufoaie nu se-mparte și cu Fănel, frate-su mai mic, ai? Că dacă tre’ să-i dăm și lui Fănel explicații… - Nuuuu, Costele, la moștenire vin numai copiii și soțul în viață, dacă este. Dar Ciufoaie era văduv. Acum eu nu știu: oare și-o fi făcut Ghiță succesiunea? Dacă nu și-a făcut-o, o să ne întârzie. Nu știu dacă mai putem depune cererea de finanțare luna asta. Vezi ce vorbești cu Ghiță, că o să ne întâlnim cu el la parastas. Întreabă-l de cadastru și de succesiune. Deaia-i bine să-și facă omul actele cât trăiește, nu să le lase pe seama la copii. Din față se apropia în viteză un Renault Clio albastru. Tânărul de la volanul său văzuse întraga scenă cu șoimul care se năpustise înaintea cailor, dar mintea lui nu reacționă pe loc, fiind plecată în vizită la Anișoara. Puse frână brusc, evitând în ultimul moment coliziunea cu căruța care intrase pe contrasens. Partenerul său de drum fu proiectat cu putere în față, aproape că se izbi cu capul de parbriz. - Bă, Vali, într-o zi o să ne omori, așa se conduce pe drumurile astea? - De ce nu-ți pui, bă, Dorele, centura de siguranță? Ce sunt eu de vină că nu-ți pui tu centura? Valentin Târtoacă băgă mașina în marșarier și o trase vreo zece metri îndărăt. Aproape tot timpul, dar mai ales când se afla la volan, gândul lui Valentin zbura inevitabil

175

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 la Anișoara și la țâțele ei. Nu văzuse la nici o fată țâțe așa de mari ca ale Anișoarei. Bine, vorbim numai de alea naturale. Care e tâmpitul, bă, zicea Valentin, care să pună mâna pe silicoane? Când le vezi pe alea la televizor, și se mai și fudulesc cu silicoanele, care le are mai mari… Ți se face rău, nu alta. Aberații. Valentin lucra ca șofer la firma de curierat și distribuia corespondență și coletărie pe ruta Râmnicu Sărat – Brăila – Galați. Cunoștea traseul de la Râmnic la Brăila ca în palmă, fiecare curbă, fiecare sat. Cel mai mult îi făcea plăcere bucata de drum de la Boldu la Grădiștea, aici peisajul era cel mai variat: trecea printr-un crâng, traversa apoi o linie de cale ferată fără bariere, trecea pe lângă așanumita Balta Albă, de fapt un lac cu apă dulce, veșnic spulberată de vânturile stepei, și întinderea aceea selenară din jur, pământul uscat și nisipul gălbui pe care nu creșteau decât ciulini. Acu’ vreo patru săptămâni avusese de livrat un colet la Amara, mica stațiune balneară de pe malul lacului, și atunci și-a zis: scrisorile astea pot să mai aștepte un ceasdouă; eu trec în fiecare zi pe lângă lacul ăsta, și azi nu plec de-aici până nu fac o baie-n el. Micul debarcader, pentru cele câteva bărci de pescuit, și ștrandul adăpostit de sălcii pletoase, la umbra cărora vreo douăzeci de tineri veniți din satele din jur și de la Râmnicu Sărat stăteau la plajă, îi făcură o bună impresie. Își lăsă hainele lângă o piatră și se aruncă în apă plonjând de pe un dig, cu capul în jos, fără ca mai întâi să verifice adâncimea apei. Mare greșeală. Și-a dat seama de imprudență și se răsuci brusc în aer, ca să evite impactul direct asupra capului. Nu căzu în cap, ci pe burtă, ca un bolovan, iar ceea ce auzi, când încă se mai afla cu capul sub apă, în afară de pleoscăitul penibil, fură hohotele de râs ale băieților de pe mal. - Grozavă săritură, zise fata care se apropie de el, zâmbind, îndată ce ieși la suprafață. Mi-a fost teamă că o să te spargi în bucăți. - Ah, m-am speriat că mă lovesc de fundul apei, e prima dată când fac baie aici. Dar e frumos, îmi place. Valentin mă numesc. Din Râmnic. - Anișoara. Îmi pare bine. Din Șuțești, Brăila. Așa a cunoscut-o Valentin Tartoacă pe Anișoara din Șuțești, și de atunci n-a mai avut liniște și pace în inimă până n-o revedea măcar odată la trei zile. De la Grădiștea, îndată ce treci Buzăul pe podul de beton, drumul te duce drept la Șuțești, printre lanuri de grâu și floarea-soarelui. Mai avea doar vreo cinci-șase kilometri, și savura deja în minte revederea. A doua casă pe dreapta, cum treci de clopotnița din intersecția cu drumul spre Constanța. Nu intrase niciodată la ea în casă, ci îi dădea din timp un beep și se întâlneau în față la clopotniță. Apăsă nerăbdător accelerația până la podea, când, pe contrasens, se pomeni în față cu căruța. Pe marginea din stânga văzu cum șchiopăta un individ ciudat. Valentin apăsă frâna până la refuz, iar Renaultul se opri în scrâșnetul de cauciucuri, care lăsară două dungi negre pe asfalt. În clipa aceea Gabi Manole văzu cum câmpul din fața lui se înclină într-o parte în mod bizar, iar orizontul se ridică subit în sus spre înaltul cerului, de parcă ar fi fost mișcat de-

176

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 un val imens. Întinse instinctiv mâinile înainte și se prăbuși la pământ, cu fața în jos. Nu mai știa prea bine cine este și ce caută acolo pe câmp, doar niște cuvinte îi mai răsunau încă în minte, din cele auzite azi la predică: „Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său că cei chemați la cină s-au eschivat, fiecare pentru problemele și grijile lui. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici.” Valentin coborî iute din mașină, scoase telefonul și formă 112. - Urgențe medicale, zise o voce de femeie. Ce urgență aveți? - Un cetățean e căzut în drum, între Grădiștea și Șuțeșți, la o sută de metri de podul peste Buzău. Nu pare că-i lovit. - Nu-i lovit, nu are sânge, zise căruțașul, care se oprise și el și coborâse din căruță. Hei, dar ăsta-i diliul de Gabi, zise. - Îl cunoașteți? Valentin ținea în continuare telefonul la ureche, vorbind în același timp și cu săteanul. - Da, e Gabi Manole din Șuțești, e cam diliu. - Cum adică e diliu? E bolnav? - Ei, cam așa ceva. - E băut? Zise vocea de la telefon. - Nu șțiu. Respiră. Uite, s-a întors cu fața în sus. - E pe asfalt? Spuneți-le la oameni să-l dea afară din carosabil. Trimit o ambulanță? - Auziți, întreabă dacă să trimită o ambulanță, zise Valentin către căruțaș. - Nu-i cazul, îl cunosc pe taică-su, e din Șuțești, o să vină el să-l ia de aici. Sau îl duc eu cu căruța. Dar acum nu pot, că tocmai mă duceam la Grădiștea, la un parastas. Dumneavoastră nu aveți drum spre Șuțești? Vă spun eu unde să-l duceți. - Nu vrea ambulanță, auziți, zic oamenii că îl duc ei acasă. - Bine, mulțumesc. Închise. În clipa aceea sosi la fața locului și Skoda roșie de la Șuțești, care opri la câțiva metri distanță. Nicu și Lenuța coborâră precipitat din mașină, lăsând ușile larg deschise. - E mort? A sunat careva la 112? Ah, dar ăsta-i Gabi Manole, săracul! Ce-o fi pățit? - Nu, nu e mort. Cred că insolație. Cei doi se apropiară și ei de omul căzut la pământ, care răsufla sacadat și era lac de transpirație. - Da, Gabi Manole e. Îl știu pe taică-su. Ar trebui să meargă cineva să-l anunțe să vină să-l ia de aici. Noi mergem la Grădiștea, trebuie să ne întâlnim cu cineva la un parastas. Lam lua cu noi, dar mai avem pe cineva în mașină. Fata noastră. - Lăsați, zice Valentin, îl duc eu, e-n drumul meu, că merg la Șuțești. - Atunci așa rămâne. Valentin vru să se întoarcă la mașină, dar în clipa aceea fata lui Nicu și a Lenuței coborî din Skoda și se apropie de el, îmbrățișându-l. - Vali!

177

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Anișoara! Ce-i cu tine aici? - Păi mergeam împreună cu mama și cu tata la Grădiștea, la un parastas. Voiam să-ți spun, dar nu m-ai mai sunat. - Pe bune?! Și eu care mă pregăteam să vin la tine acasă la Șuțești. Ce bine că te-am întâlnit pe drum. Pot să merg și eu cu tine? Adică bănuiesc că da, la pomană e primit oricine intră. Dorele, bă, mergem la un parastas? O sărmăluță, un pahar de vin… Atmosfera se însufleți deodată, iar Valentin făcu cunoștință cu părinții Anișoarei, care se arătară foarte tare și plăcut surprinși de asemenea întâmplare pe traseu. În cele din urmă se hotărâră să meargă cu toții la parastas. - Și cu Gabi ce facem? Era bine să fi chemat totuși salvarea. - Nu-i nimic, mai sun odată, zise Valentin. Scoase telefonul și formă 112. - Urgențe medicale! Ce urgență aveți? - Este un om căzut la pământ în zona Grădiștea, la o sută de metri de podul peste Buzău. Are insolație. Trimiteți o ambulanță? - Recepționat. Va sosi o ambulanță fără paramedic. Nu dumneavoastră ați sunat mai înainte? E aceeași persoană? - Da. Închise. Îl traseră pe Gabi mai spre margine și se suiră în mașini. Plecară mai întâi cele două mașini, apoi și căruța. Gabi gemu și se întoarse din nou cu fața în jos. Nu știa cât timp trecuse, poate un minut, poate o jumătate de oră, când vocile din preajmă îl treziră. - Tensiune critică. Băgați glucoză. Micro-sângerare buco-nazală. - E diabetic? - Adrenalină! - Pompați. Luați temperatura. De ce n-au cerut medic, dom’le? - Repede, repede… Din cer, ochiul vigilent al șoimului urmărea întreaga scenă. Gabi simți deodată o stare de bine extrem de plăcută, și se văzu pe sine în fața meselor întinse, cu farfurii pline cu tot felul de mâncăruri și pahare aburite cu vin rece. Şi a zis stăpânul case către sluga lui: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.

178

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 42.

Bărbatul cu rucsacul – autor Artemiu Vanca În fiecare zi fac o plimbare prin parcul din apropierea casei. Evadez din zgomotul Bucureştiului, fac mişcare, respir aer curat şi mă gândesc la cartea sau povestirea pe care o scriu. Acolo, mi-au venit - din cer, din apă, din copaci, din iarba verde - cele mai bune idei. Tot de acolo mi-am ales şi câteva subiecte, printre care şi pe cel de faţă.

Parcul este frumos. În ultimii ani i s-au adus numeroase îmbunătăţiri. Acum în el există terenuri de joacă pentru copii, aparatură fitness, mese de ping-pong, un chioşc pentru pensionari, terenuri de sport etc. Iar, fiindcă în ţara asta se fură orice, toate sunt foarte bine păzite de paznicii din interior şi de cei amplasaţi la toate intrările. Am ajuns să cunosc foarte bine atât parcul cât şi pe obişnuiţii lui. Mă salut cu bătrânelele pe care le văd zilnic, pe o bancă, stând de vorbă, o salut pe doamna de la chioşcul cu răcoritoare, mă salut cu bătrânii de la chioşcul pensionarilor - unde şi întârzii ca să chibiţez o partidă de şah sau table -, văd ce se mai întâmplă cu raţele sălbatice de pe lac, casc gura la pescari, privesc la copiii care se zbenguie la locurile de joacă amenajate pentru ei, dar şi la mamele şi bunicile care-i însoţesc. S-a întâmplat, de mai multe ori, să văd, pe băncile din parc, dormind, în plină zi, diverşi dezmoşteniţi ai sorţii. Sunt sigur că pe mulţi dintre ei i-au adus în această situaţie evenimente nefericite, întâmplări tragice. Aş fi vrut să le aflu poveştile şi să-i ajut dacă pot. Până de curând, n-am avut acest noroc. El a apărut, în sfârşit, sub forma unui sac de voiaj. Iată cum s-au petrecut lucrurile: Într-o zi, mi-a atras atenţia un rucsac înalt, albastru, montat într-un cărucior din acelea cu care merg gospodinele la piaţă, burduşit nu se ştie cu ce, aşezat pe o bancă din chioşcul pensionarilor, iar lângă el o sacoşă mare, din plastic, burduşită şi ea. Mi-am imaginat că cele două bagaje ar putea conţine explozibil şi că au fost abandonate acolo de un terorist! Dar, mi-am zis imediat: „Cine ar putea avea ceva cu bieţii pensionari?! Acolo nu vin nici Iliescu, nici Constantinescu, ca să zici că e vorba de o răzbunare, peste timp.” Pe de altă parte, miam amintit că la Boston, în SUA, tocmai explodase un colet abandonat într-o pubelă şi muriseră trei oameni, iar peste o sută au fost răniţi. Toţi asistau la un maraton. Printre concurenţi sau spectatori nu s-au aflat nici Bill Clinton, nici George W. Bush. „Teroriştii nu aleg pe cine omoară”, mi-a şoptit o voce interioară. Am plecat de acolo cu teamă. Pe drumul spre casă n-am auzit explozia, iar seara, la Jurnalul TV, nu s-a transmis că ar fi avut loc. Am răsuflat uşurat. Totuşi: „Ce căuta rucsacul acela în chioşcul pensionarilor? Al cui o fi?” m-am întrebat. „Chioşcul pensionarilor” este numele generic dat la patru construcţii uşoare (chioşcuri), lipite una de alta, de formă dreptunghiulară, deschise pe toate laturile. Ele te apără de ploaie şi de razele soarelui, nu şi de vânt şi frig. În interiorul lor se află mese, la care pensionarii joacă şah, table sau remi. Mesele au bănci fixe, cu spătar, aranjate de o parte şi alta a lor. Pe o bancă pot lua loc patru persoane. Unul dintre chioşcuri are patru mese, altul trei, iar două dintre ele câte una. Rucsacul se afla în unul cu o singură masă.

179

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 A doua zi, obiectele despre care vorbeam erau din nou acolo, iar lângă ele stătea un bărbat de vreo cincizeci de ani, slăbuţ, de statură potrivită, cu o figură tristă. Era îmbrăcat corect, dar cam demodat. Hainele-i erau uzate şi, pe ici colo, apăruse jegul. Avea şi cravată, era bărbierit proaspăt şi nu aducea nicidecum a cerşetor sau aurolac. Fiind mai în vârstă decât el şi poate dintr-un reflex moştenit de la comunişti - de care nu sunt mândru -, mi-am permis să-l tutuiesc. - Este al tău rucsacul? l-am întrebat. - De ce vă interesează? s-a răstit el la mine. - L-am văzut şi ieri aici şi nu era nimeni lângă el. Credeam că l-a abandonat cineva. - Nu este al meu. E al unui băiat. - Unde-i băiatul? - Pe aici pe undeva. După acest schimb de cuvinte, bărbatul mi-a întors spatele. Nu mi-a picat prea bine, dar, pentru că, aşa cum am mai spus, voiam neapărat să ştiu al cui este rucsacul, am înghiţit în sec şi am aşteptat vreun sfert de ceas să apară băiatul. N-a venit. Am plecat spre casă nemulţumit. În ziua următoare, rucsacul era în acelaşi loc, iar lângă el era acelaşi bărbat, proaspăt bărbierit şi îmbrăcat la fel ca şi în ziua precedentă. M-am enervat: - Nu-i aşa că rucsacul e al tău? l-am luat direct. - Da, e al meu, mi-a răspuns el, puţin iritat, îndreptând spre mine o privire duşmănoasă. - Ieri ziceai că e al unui băiat. De ce m-ai dezinformat? - Dar dumneavoastră cu ce drept m-aţi întrebat? Sunteţi de la Poliţie sau de la SRI? - Nu sunt de la nici una dintre ele. Sunt pensionar. Mă plimb zilnic pe aici, l-am văzut şi, aşa cum ţi-am mai spus, mi-am imaginat că l-a abandonat cineva. În acest caz, ar fi trebuit anunţat un paznic. Mi-a mai fost teamă că ar putea conţine explozibil. A schiţat un zâmbet şi, pe un ton ironic, m-a întrebat: - Acum v-aţi liniştit? - Da, m-am liniştit. Ce ai în el? - Cartoane. Strâng cartoane şi le vând la un centru de colectare. Profitând de acest mic dezgheţ intervenit între noi, m-am încăpăţânat să stau de vorbă cu el şi am aflat, nu fără să-l trag de limbă, că este ardelean, de pe lângă Sibiu, că a venit în Bucureşti înainte de Revoluţie şi că e şomer. - Ai unde dormi? - Dorm la un prieten de familie. Nu eram mulţumit cu ce am aflat. Voiam să ştiu mai multe despre el şi, mai ales, de ce vine cu rucsacul în parc? Două zile n-a mai apărut. "Slavă Domnului! A găsit de lucru”, mi-am zis. Dar, nici vorbă: în următoarea zi, rucsacul şi sacoşa au apărut din nou, pe aceeaşi bancă, iar bărbatul dormea, lângă ele, cu capul pe masă. Dedesubt, la fel de obosit şi somnoros, dormea, întro cutie de carton, „câinele pensionarilor”, pe care îl mai văzusem acolo şi altădată. Rucsacul arăta la fel: rotund şi burduşit cu ceva. Am început să analizez situaţia: „Nu pot fi cartoane, li s-ar vedea colţurile prin pânza rucsacului; nu cred nici că doarme la vreun prieten, pentru că, în acest caz, n-ar fi obligat să se care peste tot cu rucsacul acesta; poate n-are nici unde dormi, altfel n-ar face-o aici, în toiul zilei, cu capul pe masă; nu cred că noaptea doarme în parc: abia s-a desprimăvărat şi este încă destul de frig; mai degrabă doarme în gară sau la vreun centru pentru persoane fără adăpost, pe care trebuie să-l părăsească în fiecare

180

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 dimineaţă, obligat să care cu el tot ce are: în rucsac garderoba, iar în sacoşă bucătăria şi cămara.” Nu mi l-am închipuit dormind în reţeaua de canalizare a oraşului. L-am văzut, într-o altă zi, în acelaşi loc, cu rucsacul la dreapta lui, citind un ziar, „Evenimentul zilei”, dacă nu mă înşel. Ulterior l-am mai văzut de multe ori în postura asta. L-am salutat şi m-am aşezat lângă el. - Nu cred că ai cartoane în rucsac, i-am spus, fără nici o introducere. - E treaba mea ce am acolo, mi-a răspuns el, iritat de-a binelea. I-am mai pus câteva întrebări. La toate mi-a răspuns la fel: „E treaba mea.” Devenise urâcios şi nervos. Nu m-a repezit, dar faţa lui şi întreaga lui atitudine îmi spuneau: „Cară-te de aici!” M-am cărat. Ce era să fac? După ce-am plecat, m-am gândit că n-ar fi exclus ca bărbatul să fi trăit o experienţă neplăcută, pe care, din ruşine sau pentru că nu-i place să fie compătimit, o ţine pentru el. Mi-am amintit şi de „prietenul de familie”, la care a zis că doarme. „Prin urmare, a avut şi o familie! O fi adevărat?” m-am întrebat. Nu puteam pune mare bază pe ce-mi spusese el, deoarece mă mai dezinformase de două ori: prima oară că n-ar fi proprietarul rucsacului, a doua oară că în el ar avea cartoane. N-am îndrăznit să-l mai abordez, deşi am continuat să-l văd acolo aproape în fiecare zi. Când nu-l vedeam, îmi închipuiam fie că e în căutare de lucru, fie că şi-a găsit slujbă. A venit vara. Într-o zi în care bărbatul nu era în parc, unul dintre obişnuiţii chioşcului, un pensionar, venise să joace şah. Adusese jocul cu el şi aştepta un partener. M-am oferit eu. M-a bătut repede, de două ori, după care a devenit bine dispus şi volubil. Am profitat de asta şi am deschis vorba despre bărbatul cu rucsacul. - E unul din aceia cărora nu le place munca. L-au chemat unii de aici să le măture în curte, să le sape grădina, să taie lemne. Nu gratis, bineînţeles, ci pentru mâncare şi bani. I-a refuzat pe toţi, spunându-le că el este muncitor calificat, strungar, şi nu acceptă ori ce muncă. Nu ştim din ce trăieşte! Am încercat să-i dăm câte ceva: bani, mâncare, îmbrăcăminte. Nea refuzat. Noaptea doarme aici, în parc, împreună cu câinele nostru. M-au surprins trei lucruri: că e strungar, că doarme în parc şi că refuză orice ajutor! Am început să analizez din nou: „Strungarii nu se prea purtau cu cravată!; poate a fost activist de partid, că ăştia se purtau la costum şi cravată; dacă doarme în parc, înseamnă că „dorm la un prieten de familie” a fost tot o dezinformare; de ce refuză să fie ajutat?; din mândrie?; activiştii nu erau însă şi mândri, adică demni: erau slugarnici în relaţiile cu şefii, falşi în relaţiile cu cei de o seamă cu ei şi duri cu ceilalţi; o fi vreo excepţie?; vreo unul din cei care credeau sincer în „nobilele idealuri ale comunismului”? Pensionarul şi-a continuat relatarea: - Chioşcul în care îşi pune rucsacul a devenit un fel de casă a lui. L-am văzut foarte rar mâncând ceva, dar nu uită să se bărbierească în fiecare dimineaţă. Se pare însă că nu face şi baie, pentru că a început să miroase. Eu n-am simţit până atunci că ar mirosi! Probabil că nici el nu-şi dădea seama. - Dar iarna? Iarna unde doarme? l-am întrebat. - La vre-un centru pentru cei fără adăpost. - Acolo poate face şi baie. - Da, dar în centrele astea sunt primiţi doar iarna şi e mult până la iarna viitoare. După o pauză, a adăugat: - Pare un om cinstit. De câte ori uităm câte ceva aici, ni le dă dimineaţa.

181

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 „Ar fi cinstit, dacă nici n-ar minţi.”, aş fi vrut să-i spun. Tot eu însă i-am găsit imediat o scuză: „Minciuna la care recurge e o modalitate de-a se proteja, de-a se apăra de indiscreţia noastră.” Pensionarul n-a ştiut să-mi spună nimic despre trecutul bărbatului, doar că, odată, l-a surprins curgându-i lacrimile în timp ce se uita la o fotografie, pe care a introdus-o în unul din buzunarele rucsacului imediat ce s-a văzut observat. Informaţia m-a surprins! Am avut din totdeauna încredere în oamenii în stare să se înduioşeze sau să se întristeze de ceva până la lacrimi: cred despre ei că au un suflet bun. Bărbatul cu rucsacul mi-a devenit aproape simpatic. Am început să doresc şi mai mult să-i aflu povestea. „Fotografia o fi a cuiva din familia lui”, am presupus eu. Am întrebat şi pe unul din paznici dacă este adevărat că bărbatul cu rucsacul doarme noaptea în parc. - Da, de şi n-ar avea voie. Ne facem că nu-l vedem. - Ştii care-i povestea lui? - Nu ştiu. Nu ştie nimeni, dar se vede că-i bătut de soartă. Nu stă aici de plăcere. Nu peste mult timp, s-a eliberat un post de portar la blocul în care locuiesc şi se căuta un înlocuitor. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am dat vestea bărbatului cu rucsacul. - Nu mă angajez ca portar! Eu sunt muncitor calificat, mi-a spus el, pe un ton de parcă mi-ar fi spus: „Sunt regele românilor!”, după care a adăugat: Să ştiu că crap şi n-o să le dau prilej unora să râdă de mine. „ Prin urmare, mi-am zis, omul acesta refuză din mândrie ajutorul care i se oferă. N-o fi el regele românilor, dar, oricum, are o conştiinţă de sine exagerată, probabil pentru că, până înainte de Revoluţie, în calitatea lui de muncitor a făcut parte din clasa conducătoare a ţării.” - Ştiu, eşti strungar. E greu să-ţi găseşti de lucru în meseria asta, acum când uzinele se închid una după alta şi locul lor este luat de supermarketuri, malluri sau cartiere rezidenţiale. - Aşa e. Cu toate astea, din când în când, se mai caută strungari. Am găsit anunţuri în ziar. Am fost la faţa locului, dar n-au vrut să mă angajeze. N-am avut cine să mă sprijine. N-am avut bani ca să-i dau celor care m-ar fi putut angaja. E Mafie! Peste tot pe unde am fost, m-am lovit de Mafie. Ţara asta, acuma, îi plină de mafioţi! Am continuat să-l văd în parc. Era foarte cald, dar el continua să se poarte la cravată. Când vorbeam cu el se ţinea mai la distanţă. „Poate pentru că şi-a dat seama că miroase”, mi-am zis. De câteva ori am discutat cu el politică. Era tare la capitolul acesta! Era la curent cu tot ce se întâmplă în ţară şi, ca toţi amărâţii din generaţia lui obişnuiţi ca statul să le poarte de grijă, era foarte pornit împotriva celor aflaţi la putere: - Sunt nişte mafioţi! Îi doare-n cot de oamenii muncii, era de părere el. Câtva timp l-am văzut doar de la distanţă. Venise toamna. Într-una din zile, din întâmplare, ne-am întâlnit faţă în faţă pe o alee. Am remarcat o mare schimbare la el: slăbise, privirea îi devenise tulbure, răspundea monosilabic la întrebări sau nu răspundea deloc. „O fi răbdând de foame”, mi-am zis. L-am invitat la mici şi o bere, pe o terasă din apropiere. M-a refuzat. La câteva zile după asta, abia intrat în parc, am observat aglomeraţie şi agitaţie mare în preajma chioşcului pensionarilor. M-am grăbit să văd ce se petrece: poliţiştii ţineau curioşii la distanţă. - Ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe un bărbat, care sosise acolo înaintea mea. - Au găsit, în chioşc, un om spânzurat.

182

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Mi s-au înmuiat picioarele. „Bărbatul cu rucsacul!”, mi-a fulgerat prin minte. Am dat din coate, m-am apropiat mai mult de chioşc. Pensionarii nu erau acolo. Tocmai îl părăsea, schelălăind, şi câinele lor, alungat de acolo cu o lovitură de picior, dată de cineva. De o grindă atârna trupul unui om, iar în jurul lui se învârteau poliţişti, fotografi, ziarişti, procurori etc. Era el, bărbatul cu rucsacul, la costum, cu cravată şi proaspăt bărbierit, ca de obicei. Am înghiţit un nod mare şi mi-am şters o lacrimă. „Dumnezeu să-l ierte!”, am zis în gând. Plecat de acolo, pe drum, mi-am reproşat că n-am fost în stare să-l ajut. Am ajuns acasă dărâmat sufleteşte. Soţia, după ce am pus-o în temă cu cele întâmplate, a încercat să mă consoleze: - Nu te supăra, ceea ce aţi vrut voi să faceţi, este ca în povestea aceea în care un copil, ca să facă o faptă bună, a încercat, cu forţa, să ajute o babă să treacă strada. N-ai nici-o vină. El nu s-a lăsat ajutat aşa cum ai vrut tu sau ceilalţi s-o faceţi. El îşi dorea să lucreze în meseria lui, iar tu n-aveai cum să-l ajuţi şi nici ceilalţi nu cred că ar fi putut-o face. A fost un om de o mândrie exagerată, aşa cum ai remarcat şi tu, una mai presus de instinctul lui de autoconservare. Mi-e greu să înţeleg de ce era aşa! În perioada care a urmat, m-am dus zilnic la poliţie ca să aflu amănunte. N-a fost uşor, dar, până la urmă, cu ajutorul unei cunoştinţe, am aflat cum se numea bărbatul, am aflat că a fost căsătorit, că nu avea copii, că a lucrat la o uzină din capitală şi că a fost închis, timp de cinci ani, pentru omor din culpă: fiind la volanul unui autoturism, a avut un accident în care a murit persoana cu care era în maşină; culpa lui a fost că adormise la volan. Din închisoare a ieşit cu nişte bani, câştigaţi acolo, din care, probabil, a trăit până şi-a pus capăt zilelor. Cât timp a fost închis, soţia a divorţat de el şi s-a recăsătorit. După eliberare, s-a trezit fără casă, fără loc de muncă şi fără cineva care ar fi putut să-i întindă o mână de ajutor. Era în proces de departajare a bunurilor, cu fosta soţie. În rucsac şi sacoşă, avea exact ce-mi imaginasem. Printre acte, s-au găsit carnetul lui de membru PCR, o Medalia Muncii pe numele lui şi o poză a unui bărbat necunoscut. Poliţia, crezând că poza e a unei rude apropiate a decedatului, căreia ar putea să-i transmită nimicurile ce rămăseseră de la el, a descoperit, cu surprindere, că poza era a celui pe care-l omorâse fără să vrea! Ce a învârtit bărbatul acesta în Comunism? Ce fel de om a fost? Cine a fost persoana pe care a omorât-o? Ce relaţii erau între ei? De ce l-a părăsit soţia?, sunt întrebări care continuă să mă frământe.

183

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

43.

Jocul – autor Silviu Dachin

Nu îmi mai aduc aminte oamenii, mobila, casa în care am crescut. Bradul mare de la poartă, căruia îi rupeam mugurii, îi striveam între dinții de lapte... Și strada, care m-a atras întotdeauna. Când ies în stradă oamenii parcă ar lepăda un rând de piele. Se dezbracă de casele lor, de obiceiurile lor, când ies în stradă oamenii caută răspunsuri. Așa mi-a spus în prima după-amiază în care a fost de acord să se joace cu mine. Un joc ciudat. Strângeam frunze uscate în saci mari, de plastic. Mergeam cu ei la piață, îi așezam unul peste altul, fiecare aveam câte doi saci, și așteptam. Majoritatea oamenilor treceau nepăsători. Celor care se opreau să ne privească marfa, scoteam câte o frunză și le-o dăruiam. Îi rugam apoi, drept răsplată, să ne dea una din întrebările la care nu au răspuns. Le notam cu atenție într-un carnețel cu coperte galbene. Oameni bogați sunt cei care au întrebări bune. Noi căutam întrebări. Ei plecau învârtind între degete frunzele uscate. Deveneau gânditori, visători. Mi-ar fi plăcut să le pot afla gândurile. Dar nu se cuvenea să fac asta. Plătiseră deja pentru frunze. Aveam să ne întâlnim în fiecare duminică, până când a intrat la liceu la Cluj. Căutam împreună răspunsuri la întrebările pe care le-am primit. Într-una din zilele săptămânii urma să mergem iarăși la piață. De astă dată am dăruit frunze și răspunsuri. Și plata, a întrebat odată o doamnă în vârstă, care trăgea o sacoșă în carorui, pe roți, cu două verze mici. Fiecare răspuns e ca și frunza care îl însoțește. Doboară o întrebare, înțelegeți? Un răspuns e o întrebare care s-a uscat și a căzut. Ceea ce se usucă și cade nu mai are preț, e gratis. A zâmbit. Următorul, am strigat, luând jocul în serios. Nu puteam aștepta ca ea să pună vreo întrebare dureroasă, apărută odată cu lacrima din ochii ei albaștri. Nu, nu există răspunsuri pentru toate întrebările! Unele întrebări sunt false. Altele nu așteaptă răspunsuri, fiind chiar ele răspunsuri altor întrebări. Dar multe din cele pe care oamenii le-au catalogat drept fără răspuns, știu sigur că nu sunt așa. Auzi, dacă oamenii sunt albi, negri, galbeni, roșii, cum este Dumnezeu? Apoi a scos sunetul ăla care iese când îți sugi o măsea. Ne-a privit ghiduș, convins că ne-a pus în încurcătură. Și-a sprijinit umărul drept de unul din stâlpii porții. Acu să vă văd, spunea privirea lui. A început să fluiere un cântec aiurea. În după-amiaza aceea l-am întrebat care îi e numele. Eridan. Nu era convins că îl cred. Eridan, a repetat, așa să îmi spui! Ție îți voi spune Dorado. E nume de fată? Nu există nume de fete și nume de băieți. Avea dreptate. Jocul acesta, Dorado, se joacă zi și noapte. Noi vom fi pionii. Ceilalți oameni cine sunt? Ceilalți sunt zarurile. Nu, sunt cifrele de pe zaruri. Înaintarea noastră va depinde de mărimea lor.

184

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 După moartea lor oamenii vor fi tare mirați să înțeleagă că nu sunt morți așa cum au înțeles ei moartea. Și vor avea parte de minuni. Se vor trezi ca dintr-un somn și vor spune: uite, Dumnezeu e negru! Uite, Dumnezeu e alb! Uite, așa cum am crezut, Dumnezeu e galben! E roșu Dumnezeu... Bineînțeles, Karason va avea și el minunea lui. De ce nu i-ai răspuns asta individului care ne-a întrebat? O să-i răspundem la timpul potrivit. Uite. Mi-a pus în palmă o hârtie mototolită. Era scrisă acolo o adresă. Mâine seară, mi-a șoptit. În privire avea un licăr ciudat. Ne-am oprit în fața unei porți de lemn care abia se mai ținea. În curte, dintr-una din casele mici, dărăpănare, răzbătea o muzică gălăgioasă, glasuri de oameni beți, strigăte de copii. Am trecut printre dulăii slăbănogi din curte și ne-am apropiat de ușa casei. Să nu-ți fie teamă! Prin fumul gros de țigară din camera slab luminată, abia l-am găsit. Nu am întrebat nimic. Mi se părea normal ca Eridan să știe că e acolo. Copiii au continuat să se joace, să mănânce. În bucătărie miroasea a salam ieftin, a ceapă curățată cu o zi înainte și păstrată acolo neacoperită. Cei mare au tăcut. Scrumau, oftau, parcă s-ar fi trezit dintr-odată într-o situație complicată, care avea să le schimbe viața de-acu înainte. Ne-am oprit în fața lui. Și-a stins țigara abia începută, și-a aranjat părul murdar de transpirație, a privit pe rând la cei din încăpere, a clipit lung, obosit. Eridan a scos din rucsacul mic pe care mi l-a pus în spate la plecare o oglindă. I-a așezat-o înainte, iar chipul omului dintr-odată a dispărut. Așa arată chipul dumnezeului tău, a spus Eridan. Fiindcă tu nu ai dumnezeu. Întrebările ne pot mântui sau pierde! Când m-am trezit a doua zi dimineața era iarnă. Printre fulgii albi, părea că toți oamenii poartă același chip. Jocul cu frunze uscate, după cum mi-a spus el la început, nu a mai încetat vreodată. Purtam câte o frunză în fiecare buzunar, în fiecare poșetă sau geantă, în penar, în tocul de la ochelari... Carnețelul cu coperte galbene l-am dosit într-un colț din sertarul biroului. Cred că am făcut asta prea târziu. Întrebările erau încolonate în mintea mea asemeni unui batalion de soldați bătrâni, care se încăpănează să iese zilnic la raport, dimineața și seara. Și fiecare din ei se prezintă lung, rar, fiecare spune o istorie pe care eu trebuie să o ascult, deși mi-e cunoscută în cele mai mici detalii... Cine sunt, cine sunt, cine sunt și ce chip ai, Dumnezeul meu? Nu am oglinzi în apartament. Chiar dacă aș avea, nu ar ajuta la nimic. Am privit o clipă în oglinda lui Eridan și a fost suficient. Când privesc pe furiș în vitrinele magazinelor văd chipul lui. Te căsătorești cu mine? În dreptul nostru s-a oprit omulețul cu lada lui de plastic plină de covrigi. A luat un covrig și l-a rupt în două. Jumătate mi-a dat mie, iar jumătate lui. E cald, mâncați. Întrebarea, am îndrăznit eu. Da. Ce este dragostea unui om bătrân pentru o femeie? Nu trebuie să-mi răspundeți. Avea un chip blând. Viața e o ramură crescută din trunchiul unui pom uriaș. La început verde, apoi din ce în ce mai uscată. Cândva, într-un moment pe care nimeni nu îl știe, într-un loc, niciodată același, se rupe ușor. Dragostea e o pasăre care se așază pe ramură. Am vrea să-și facă acolo cuib. O rugăm să rămână... Suntem atât de nebuni că o rugăm să rămână chiar și atunci când creanga abia se mai ține pe sine... La fel de nebună, pasărea spune da. Da, i-am răspuns. Femeia aceea mică, îmbrăcată în alb, care stă prea aproape de groapă, e mama lui Eridan. Trec toți prin fața ei, îi strâng mâna. Am impresia că o felicită. Asta mă enervează cumplit. Într-un târziu, mi s-a părut că oamenii care au venit la înmormântare au trecut de mai multe ori prin fața femeii, că au făcut un cerc care se învârtește absurd, am rămas doar noi. Față în față. Fiecare de o parte și alta a gropii. Nu am de gând să merg la ea. Nici ea nu se mișcă. În buzunarul rece fărâmițez între degete frunza uscată. Nu e corect să așezi un

185

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 dacă, salvator sau acuzator, înaintea unei nenorociri. Să întorci lucrurile în minte, să creezi scenarii, să te minți. Nu e corect și gata! Nu pot să le fac asta, mi-a spus Eridan. Au ieșit amândoi la poartă și ne-au spus simplu: nu înțelegeți nimic. Și au închis poarta. Au trântit-o. Cel puțin nu acum, a continuat el. Nu i-am spus nimic. Nici măcar nu îmi venea să plâng și asta mă enerva mai tare decât situația. Dintr-o dată călcam pe nimic. Dispăruse și bucățica de pământ pe care am crezut că e normal să o țin pentru mine. Mi-a spus că va fi bine. Doar el m-a chemat să-i vizitez părinții. Nu ai întrebări? Ți-am dăruit o frunză uscată. Ai zis nu? Patetic. Mâine mergem la Sinaia. Peste o lună plec la Cluj. Iar. Suntem atât de tineri. S-a întunecat de-a binelea. Estas Tonne a început să cânte aiurea pe telefon. De nicăieri oamenii se adună în jurul nostru. Par să asculte muzică. Ea mă privește de parcă ar începe judecata. Poate că ăștia sunt morții și acum se miră de nemoarte. Ca de fiecare dată, altcineva are întrebarea, iar eu am răspunsul. Noaptea ochii mamelor celor morți devin galbeni, strălucitori. Parcă ar fi foarte aproape de foc, ar privi în miezul lui căutând ceva. De ce nedreptatea? De ce dintre o mașină cu toate în regulă, cu un șofer liniștit și curat și o alta cu un bețiv... O singură întrebare, o atenționez, una singură! Da, tu încă te mai joci... Ei bine, nu înțeleg nimic, începe să plângă, nemuritorul de deasupra, morții de dedesubt, indecișii dintre... Sunt iarăși rece, ca acum 20 de ani în fața porții din fier forjat auriu închise. Întrebarea? Din totul ăsta atât de puțin, dar suficient, acum văd bine, suficient... Plânge. Omul din mine s-ar apropia, ar strânge-o la piept, ar ajuta-o, celălalt, da, celălalt tace și privește de parcă groapa de doi metri lungime ar avea ani-lumină, iar între noi ar fi ecranul care transformă durerea în imaginile unui film, iar pe mine într-un spectator trecut de prea multe ori prin experiența cinematografului. Știi, nemuritor nu înseamnă că nu mori. Nemuritor înseamnă că deși mort, nu poți rămâne acolo, că te întorci de fiecare dată. Uite, de exemplu, spunea el, imaginează-ți un accident. Într-una din mașini ar fi un om liniștit, la locul lui, conducând regulamentar, iar în cealaltă ar fi un om rău, indiferent la ce se poate întâmpla celorlalți din vina lui, ori poate beat. Ei bine, în urma accidentului moare cel din prima mașină. Înțelegi? Toți ar spune că Dumnezeu l-a apărat pe cel rău! De parcă nimeni nu ar vrea să înțeleagă că nu, Dumnezeu era alături de primul om, murind împreună cu el, ținându-l la piept, liniștindu-l, ajutându-l să moară... nemuritor fiind, avea să învie apoi, să se întoarcă, să urce în următoarea mașină... Muzica a încetat. Aici sunt doar eu. Scot din buzunar bucățele de frunză moartă și le împrăștii pe mormânt. Mă întorc dimineață. Sau poate nu. Noi doi avem prea multe răspunsuri. Dacă ești nemuritor, pleacă, nu mă aștepta.

186

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

44.

Poveștile cu Michelle – autor Călin Sărmăghițan

De când mă ştiu a fost numai iarnă, iar poveştile cu Michelle le ştiu dintotdeauna. Cred că sora mea le inventa pe loc, în chiar momentul când mi le spunea. Apoi le scria cu cerneală neagră în cartea ei groasă. La început fuseseră doar copertele tari, fără foi, dar, după fiecare poveste, le scria şi cosea foile în cotor. Cartea groasă de pe cămin creştea astfel cu fiecare zi. Tot ea m-a învăţat şi să citesc. Şi le citeam atunci când ea era plecată şi le găseam cu mici detalii schimbate, cu amănunte despre care eu însumi o întrebasem la vremea spunerii lor, ca să mă lămuresc mai bine. Ea se oprea, privea adânc în flăcări şi de acolo chema toate răspunsurile. Iarna se prelungea, lemnele erau tot mai scumpe şi, învelit în pături, seară de seară, cu ochii aţintiţi în flăcările din cămin, eram prizonierul absolut al poveştilor cu Michelle. Schimbările pe care le găseam în carte le simţeam ca pe nişte mici trădări, mai ales atunci când schimbau firul poveştii. Acolo Michelle era altfel îmbrăcată, dincolo, străinul întâlnit venise într-un car cu oale şi nu în vârful unei căpiţe de fân. Astea nu prea aveau mare importanţă, deşi în spatele ochilor mei eu chiar le văzusem aievea. Dar când Michelle nu se mai afunda cu lynxul ei, un lynx îmblânzit, în pădurile negre ca să recupereze toiagul anotimpurilor, ci se mulţumea să se târguiască pentru un stânjen de lemne, rostind doar incantaţii către castelul din munte, atunci firele poveştilor se înnodau altfel şi cursul întâmplărilor era schimbat. Sau când vorbele lui Michelle erau altele când ea vorbea atât de puţin! Însă atunci când vedeam cuvintele poveştii scrise cu negru, aşternute definitiv, înţelegeam că ele erau acum o pecete pe care n-o mai puteam schimba. O pecete pe care eram nevoit s-o accept aşa cum era, scrisă cu cerneala aceea neagră absorbită în stratul gros şi neregulat al hârtiei cusute în cotorul copertelor. Povestea devenea un zid lung de piatră, ca zidurile castelului din munte, şi nu mai reuşea să plutească liber plin cotloanele minţii mele. Era, da, aceeaşi poveste, dar mintea mea nu mai putea zburda în voie prin ea, iar destinul personajelor se pecetluia şi el deopotrivă. Am înţeles atunci că, odată scrisă, povestea ei prindea rădăcini şi aşa va rămâne pe veci. Dacă mi-aduc bine aminte, chiar eu i-am dat numele şi i-am spus pentru prima oară Michelle. Pe sora mea o cheamă Angella. Micul nostru sat e o insulă izolată în mijlocul frigului. Mi l-am închipuit întotdeauna, şi aşa îl văd şi acum, privit de sus, dintr-un ochi de acvilă, ca pe o pată cenuşie ţinând piept întinderii albe de zăpadă din jur. Michelle era flacăra ce-l străbătea în răstimpuri. Oamenii lui nu se cunoşteau între ei. Cei mai mulţi erau nişte străini pe care nu-i mai vedeai niciodată. Sau doar mai auzeai de ei c-au murit. Nici pe părinţii mei nu-i ştiu, iar cea mai veche amintire e cu Angella înteţind focul. Încălzind mica noastră odaie, pregătind-o astfel pentru poveştile cu Michelle. Deasupra flăcărilor, acelaşi ibric cu ceai fierbinte şi aromat. Sorbeam din el ca dintr-o poţiune plină de farmec, cu degetele încleştate pe cana de tablă. Ce va face astăzi Michelle? era-n capul meu. Pe unde va mai umbla? Cum va reuşi, oare, să ţină şi azi peste şiragul acela de mici insule în zăpadă, soarele aprins? Cum va scăpa azi neatinsă de cei care-o pândeau la fiecare pas?

187

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Şi ea se ascundea în vânt şi apărea din viscol te miri unde. Se putea topi în pământ, putea să străbată distanţe inimaginabile – şi era tot iarnă – într-o singură clipă. Singurul sprijin îi era lynxul credincios, întotdeauna la picioarele ei. De ea asculta luna schimbându-şi feţele, ei i se supuneau stelele care ştiau când să clipească. Soarele răsărea de fiecare dată la locul lui. Aici, soarele doar îl ghicim uneori la amiază, în spatele perdelei groase de ceaţă amestecată cu fum. Apoi, uneori doar peste o noapte, găseam aceeaşi poveste în carte. Nu ştiu când Angella găsea timp să o mai şi scrie. Filele se acopereau cu scrisul ei mărunt şi atent, ca nişte simple linii, de parcă erau urmele lui Michelle prin zăpadă. Apoi Angella cosea filele în cotor. Eu le vedeam doar gata scrise, când ea le cosea spunând alte poveşti. Zăpada nu se sfârşea, dar nici poveştile cu Michelle. Cred că erau cumva înlănţuite. Erau zile în care ningea încontinuu. Îmi amintesc că drumul până la poartă era de multe ori un tunel. Şi viscolul! Viscolul acela cumplit care zgâlţâia casa zile la rând. Ţinea şi câte o săptămână încheiată şi punea stăpânire peste sat pe de-a-ntregul. Atunci îmi era cel mai foame. Alteori nu mă trezeam până târziu. Prelungeam povestea auzită cu o seară înainte şi nu mai voiam să cobor de sub pături. Angella mă aştepta răbdătoare la masa veche de lemn, cu un cuţit aliniat lângă o bucată de brânză. Nu începea niciodată să mănânce fără ca eu să fi venit. Erau zile, rare, când din odaie aroma ierburilor ei de ceai era alungată de mirosul de pâine proaspătă, aburind, învelită-n ştergar. Pâinea Angellei avea gustul palmelor ei. „Lemn copt de stejar. Uite, am făcut pâine!” spunea. Nu ştiu ce strălucea mai tare atunci, pâinea albă sau bucuria ochilor ei. Odată am surprins-o: când muşcam din pâinea aceea avea lacrimi pe obraz. În zilele când aveam pâine, seara, poveştile cu Michelle erau mai lungi şi mai blânde. Pâinea Angellei avea gustul lacrimilor ei. Când zăpada era mică şi nu trecea de genunchi, mă ducea cu ea în sat. Vedeam acolo oameni grăbiţi să treacă de sub o streaşină sub alta, pe lângă ziduri, la adăpost. Nu priveau în jur şi nu le-am întâlnit niciodată privirea. „Nu sunt oameni răi”, îmi spunea Angella, „doar că au cu toţii problemele lor.” Angella se ferea din calea acelora şi n-a îndrăznit vreodată să oprească pe cineva. De-a lungul străzii principale erau mici prăvălii, nici una cu firmă, iar când intra eu rămâneam întotdeauna afară. „Nu te clinteşti! Nici cea mai cumplită furtună să nu mi te ia de aici!” Nu lipsea mult, ieşea întrun suflet şi mă apuca strâns de mână. „Bucuria mea!” izbucnea atunci. „Hai acas’. Să vedem ce poveste cu Michelle ne aşteaptă acolo.” Cerneala era cea mai scumpă, dar aveam nevoie de ea. Cu ea poveştile prindeau rădăcini. Mi-e dor de Angella. Eram tare bolnav, nu mai puteam coborî nici de sub pături, dar ea spunea că merge înspre bine. Într-o zi ea n-a mai venit şi a fost tocmai ziua în care soarele a început să apară. În fiecare zi tot mai mult. Prima oară a fost doar o părere, dar mai apoi a început chiar să topească pe alocuri zăpada. Şi au văzut cu toţii, limpede, că şi zidul de apus al castelului din munte era prăbuşit. În dimineaţa aceea Angella dispăruse pe negândite, cu talismanul ei încrucişat pe care-l ţinea deasupra căminului. „Lemn copt de stejar!” Acum mai facem focul doar din obişnuinţă, ca să vedem flăcări jucându-se în cămin. Deasupra lui a rămas cartea cu filele cusute în ea, din care mai citesc când şi când. Îmi lipseşte Angella, mi-e dor de pâinile ei şi-mi pare rău că nu e aici să vadă primăvara. În schimb a venit Michelle care pare că mă ştie de când lumea. E la fel de bună cu mine, are părul auriu, lung şi ondulat, exact aşa cum era în poveşti şi vorbeşte la fel de puţin. Ochii senini, de culoarea zăpezii fine din dimineţi. Şi lynxul cel credincios care e mereu la picioarele ei.

188

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 45.

Promisiunea – autor Milian Oros

Mulți oameni cred că destinul nu poate fi cunoscut. Până nu demult, și eu mă număram printre aceştia. Dar lucrurile s-au schimbat după o noapte când, cuprins de o sumedenie de gânduri, somnul a venit târziu, către revărsatul zorilor. În scurtul răstimp de odihnă am avut un vis ciudat... Se făcea că trăiam într-un timp şi spaţiu pe care nu le recunoşteam. Lângă mine se afla o ființă ciudată, necunoscută, pe care nu sunt capabil s-o descriu și care-mi dădea senzația că nu aparține acestei lumi. Deodată, de niciunde, a apărut o femeie cu o foarfecă-n mână și, pe neașteptate, până să-mi dau bine seama, s-a apropiat de mine și mi-a tăiat o şuviţă din păr. Ființa de lângă mine a început să râdă, apoi mi s-a adresat, făcându-mi semn cu capul spre femeie: „Știi cine e?” Am privit-o cu mai multă atenție, fiind încă deranjat de gestul ei. Uimit, am recunoscut-o: „E Tania, prietena mea!... Tania, ce-i cu tine aici?!” Nu m-a luat în seamă, de parcă n-aș fi existat. Absorbită cu totul de șuvița de păr, continua s-o ciopârțească. „A venit pe lumea asta pentru tine!...” a revenit făptura. „Pentru mine?! Cum să vină pentru mine? Ce, eu a trebuit să mă nasc pentru cineva anume?” Câteva clipe, fiinţa m-a învăluit cu o privire ciudată. „Da, pentru mulți!... Cu tine, însă, lucrurile stau altfel; trebuia să fii vindecător, dar ţi-au schimbat numele pe care trebuia să-l porți şi, ca urmare, destinul. Femeia de lângă tine are sufletul bolnav, doar tu poți să i-l vindeci. Asta-i karma care vă leagă.” Nu pricepeam mare lucru din vorbele ei. Apoi, pe nesimțite, totul s-a schimbat în jurul meu, iar Tania nu mai era acolo. De fapt nici nu mă mai gândeam la ea, eram absorbit de zidul imens, întins la nesfârşit, care apăruse la câțiva pași de mine. Am început să-l cercetez cu atenție, încercând să găsesc un loc de trecere, căci vroiam să știu ce-i dincolo de el, dar fără niciun rezultat. La un moment dat, am zărit o mică nișă prin care m-am grăbit să privesc, fără să văd însă nimic. Totul era învăluit în fum şi ceaţă. „Vrei să știi ce se află dincolo de zid? m-a întrebat ființa, venind mai aproape de mine. Va trebui să plăteşti pentru asta!” „Vreau !” i-am răspuns, fără să stau pe gânduri. A dat din cap și mi-a făcut semn să privesc din nou. Ceața se risipise și eu o vedeam acum pe Tania plângând, înconjurată de mai multe persoane, care-i rupeau hainele de pe ea. M-am întors spre ființă, revoltat. Râdea nepăsătoare. „Nu vezi ce-i fac?” Fă ceva !...” am strigat iritat peste măsură. S-a oprit din râs, apoi m-a întrebat: „Tu ştii cine sunt de fapt acele persoane?” „Nu știu, dar se vede clar căi vor răul!” „Pretinzi c-o iubești, fă tu, atunci, ce crezi că-i de făcut!” a spus ea, privindu-mă insistent. „Nu pot trece dincolo!...” am strigat, contrariat de remarca ei. A început să râdă din nou, un râs care-mi făcea pielea ca de găină. „Eşti dispus să plăteşti?” „Da, dar grăbește-te!”am insistat eu. În clipa următoare zidul nu mai exista și nici acele persoane. Tania, la câțiva pași de mine, privea pierdută un copil mic pe care-l ținea în braţe. Era hidos şi, uitându-mă cu atenţie la el, mi-am dat seama că era mort. Speriat, am întrebat-o: „ Tania, ce-i cu copilul ăsta, al cui e?” Și-a ridicat privirea spre mine, buimacă și glasul abia de i s-a auzit. „Care copil?... ” Vroiam să-i spun: „Cel din brațele tale!”, însă copilul dispăruse, de parcă nici nar fi fost. Stăteam ca prostit în fața ei, țintuit locului, căci nu-mi explicam ce se petrecuse.

189

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Încet, încet, părea să-și revină. Chipul i s-a îmbânzit și lacrimile au început să-i curgă pe obraji. „Unde ai fost până acum?” m-a întrebat ea, apropiindu-se de mine și privindu-mă adânc în ochi, de parcă ar fi dorit să-mi atingă sufletul. „Nu fi trist, mi-a spus cu o voce pierdută, care nu părea a fi a ei. Știu că va trebui să plătim pentru ceea ce simțim unul pentru celălalt!...” Eram uimit de vorbele ei. Sufletul îmi era ca strâns în pumn, nu puteam scoate niciun cuvânt. M-a îmbrățișat, iar eu, tăcut, mi-am trecut degetele prin părul ei, cercetându-i chipul de parcă vroiam să mă asigur că este aievea. Când s-a desprins de mine, a adăugat: „Nu-mi pare rău de nimic... Promit, odată voi fi a ta! Din spate, vocea fiinţei ne avertiza: „Să nu credeți că zidul ori persoanele de dinainte au dispărut, doar că acum nu le vedeți. De voi depinde asta, încă nu-i decis nimic!” M-am întors spre ea cu gândul să o întreb ceva. În acea clipă, chipul ființei s-a schimonosit, de nul mai recunoșteam, iar visul s-a întrerupt... Ceasul de pe noptieră suna pe ritmul unei melodii. L-am oprit fără să deschid ochii. Îmi părea rău că mă trezisem . O vreme am încercat să-mi aduc aminte de cât mai multe detalii, să le memorez. Apoi, în minte, au început să se nască zeci de întrebări: Cine era acea ființă ciudată? Ce vroia să semnifice zidul? Dar șuvița de păr pe care mi-o tăiase Tania? Ce vrea să fie acel copil mort, din brațele ei?... Peste zi, visul mi-a revenit în minte de câteva ori, apoi luat cu treburi, am uitat de el... *** Deși ne cunoșteam de ceva vreme, apropierea sufletească între mine și Tania s-a petrecut târziu. Discutam împreună fel de fel de probleme, de la cele de serviciu până la cele de familie, ori de suflet. Uneori, o vedeam agitată ca și cum sufletul i-ar fi fost plin de o așteptare neliniștită. Pe măsură ce trecea timpul am fost surprins să constat că așteptam cu nerăbdare întâlnirile și lungile noastre discuții. Prezența ei imi ocupa din ce în ce mai mult gândurile și mă bucuram să văd că și ea simte la fel, sau cel puțin așa mi se părea. La un moment dat, adunându-mi tot curajul din lume, i-am mărturisit că aș vrea s-o cunosc și altfel, că mi-aș dori ca între noi să fie mai mult decât o simplă prietenie... Pentru câteva clipe ma privit cu un amestec de surprindere și ... mulțumire. N-a spus nici „da” nici „ba”; a schițat un zâmbet fugar și a început să mă tachineze, încercând să-și mascheze reținerile pe care, cu siguranță le avea. N-am insistat. Am lăsat lucrurile să se așeze înapoi în matca lor și timpul să cearnă gândurile și trăirile noastre. La câteva zile după povestea cu visul, de care de altfel și uitasem, într-un moment în care eram singuri, am abordat-o brusc: - Tania, ne vedem mâine dimineață la o cafea?... - Nu cred! Mâine lucrez pe după-masă?... Îmi pare rău! - Știu asta, tocmai de aceea te-am invitat!... M-a măsurat cu privirea, căutând să înțeleagă lucrurile dincolo de vorbele rostite. - Știu eu, ce să spun?!... -Te rog! Am să te aștept în fața complexului din centru, am insistat eu. - Bine, însă, nu promit nimic!... Sper să nu apară probleme. La ce oră? - Pe la 10, e bine? - De obicei, îmi beau cafeaua mai devreme!... Mi-a zâmbit, apoi, până să mă dezmeticesc din bucuria că îmi acceptase invitația, s-a făcut nevăzută. *** M-a zărit şi, după ce i-a dat ceva mărunţiş unei femei cu un copil mic în braţe, care-i aţinuse calea, s-a apropiat de mine. Zâmbea. Avea pe faţă o lumină aparte, de

190

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 mulţumire, de parcă făcuse cea mai măreaţă faptă, miluind-o pe cerşetoare. Am deschis portiera maşinii şi am invitat-o să urce. - De astea nu scapi cu una cu două! mi-a spus ea râzând, în loc de salut, apoi cu un aer inocent, care-mi făcea impresia unei disimulări, a adăugat: N-am întârziat mult, nu?... - Atâta cât „stă bine” la o primă întâlnire! am glumit eu. În aerul acelei dimineţi, părea o adolescentă întârziată, nimic din înfățișare nu-i trăda vârsta. Furat de zâmbetul ei, care-mi adusese în inimă un val de mulțumire, uitasem s-o salut. Puțin mai târziu, ca să-mi îndrept neatenția, mi-am întins braţul şi, uşor, i-am cuprins mâna-n mâna mea, fără să-i spun nimic. Câteva clipe, m-a privit intens, lăsându-și mâna îmbrățișată. Când și-a desprins-o, privirea i-a alunecat dincolo de parbriz, dându-mi impresia că dorește să se îngroape și să se topească într-o tăcere misterioasă. Îi simţisem privirea până-n străfundul sufletului; tare mult aș fi dorit să-i cunosc gândurile născute în acele clipe. Am pornit mașina, luând-o pe șoseaua care ne scotea din oraș. După un timp, văzând că-l părăsim, m-a privit curioasă şi, cu o voce coborâtă, m-a întrebat: - Nu mergem prea departe pentru...o cafea?... - Cafeaua asta e specială! N-o găsim oriunde, am intrat eu într-un joc aproape copilăresc, încercând să păstrez o atmosferă calmă, firească. Și apoi, vremea asta, atât de frumoasă, parcă te împinge de la spate, să fugi de aglomerația oraşului!... - Ce vreme, ce aglomerație ? Aici e vorba de-o „răpire”!... a făcut ea pe supărata, lăsându-se însă în voia momentului. Ne simțeam bine. O vreme am lăsat muzica și gândurile să mă învăluie. Ea părea absorbită de priveliștea oferită de pădurea ce mărginea șoseaua. Maşina înghițea, înfometată, kilometru după kilometru, torcând ca un pisoi somnoros. Nu îndrăzneam niciunul să risipim acea atmosferă plăcută, fiecare trăind-o filtrată prin sufletul său. În sfârșit, eram pentru prima oară singuri, departe de toţi cei care ne cunoşteau. Acum, puteam fi noi înşine, puteam să ne dezvelim sufletele fără teamă de intruşi ori de convenienţe... - Vezi, suntem singuri, dar nu mă simt în apele mele... Undeva, în suflet, o coardă-i răzvrătită, nu vibrează cum mi-aș dori... Te rog, nu mă înțelege greșit!... Vorbea fără să mă privească, de parcă gândurile i-ar fi trecut în cuvinte, fără voie. Am privit-o tăcut, cu coada ochiului. Într-un târziu a continuat: - Oricum, până la urmă cred c-ar trebui să-ți mulțumesc pentru „răpirea” asta, mă simt minunat. - N-ai de ce să-mi mulţumeşti... În ultima vreme, mi s-a părut că nu prea erai în apele tale și mi-am zis că poate o ieșire din cotidian ți-ar prinde bine! - Ai dreptate! Au venit multe peste capul meu... - Sunt un bun ascultător, mai ales când conduc, am încurajat-o eu. M-a privit iscoditor, de parcă mi-ar fi cântărit vorbele. - Nici nu știu cu ce să încep, sau dacă să încep. Până mai adineaori n-aș fi crezut că pot vorbi deschis despre problemele mele, sau ... ale noastre. - Ale noastre?... Nu bănuiam c-au și apărut! am râs eu. - Mă rog, poți să le spui și altfel, dar, după mine, tot probleme sunt. - Păi, începe cu începutul. Cine știe, poate că împreună găsim soluții, nu?! Tăcea de parcă ar fi căutat puterea să-și adune gândurile, ori să găsească cuvintele potrivite. Am lăsat-o în lumea în care părea că se cufundase, dându-mi seama că întâlnirea noastră de acum declanșase, fără voie, un resort bine ascuns până atunci. Privea pierdută lumea de dincolo de parbriz, fără s-o vadă. Într-un târziu, cu un glas aproape de șoaptă, de parcă și-ar fi vorbit sieși, a început:

191

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - E ciudat și greu în același timp. O să te miri, dar, într-un fel anume, încă îmi iubesc soțul. E o iubire amestecată cu milă și păreri de rău... Undeva am greşit şi nu-mi dau seama unde... Am dat înapoi firul vieții petrecute împreună, de zeci de ori... Au fost ani întregi în care, alături de el, m-am simțit fericită și iubită. Apoi, de la un timp, s-a schimbat, nu s-a mai atins de mine, tot cu anii. Nu l-am mai interesat! Am căutat explicații, dar nu leam găsit în jurul meu... Uneori, când mă plângeam de unele lucruri, până la urmă, de suflet și inimă, cu vorbe tăioase mă trimitea să caut atingerile altui bărbat. Mă jignea, călca în picioare tot ce ne lega, ori ce consideram eu că ne leagă... Și, cu toate astea, nu m-am văzut niciodată în situaţia de a fi a altui bărbat. - Sincer, acum, mă simt ca naiba!...am zis eu, privind-o cu subînțeles. Și-a îndreptat spatele, răsucindu-și încet capul spre mine. Mi s-a părut că buzele i se subțiaseră când au rostit tăios: - Sunt cu tine acum, nu ca să mă răzbun pe el, deşi, la câte tâmpenii mi-a făcut, ar merita.. . L-am iertat de fiecare dată. De fiecare dată am căutat să-i înţeleg năravurile cu băutura, ori cu altele. Am ajuns, deja, la un punct unde m-am împotmolit. Sunt acum, aici, cu tine, fiindcă sufletul așa mi-a cerut-o... Dar, crede-mă, nu mi-e ușor!... Nu era o declarație de dragoste, dar nici puțin lucru. După un timp, când mi s-a părut că i se liniștise sufletul, am întrebat-o: -Te-ai gândit vreodată la divorţ? - Da, m-am gândit! Nu-i o soluţie pentru mine, încă sunt prea multe probleme comune, nerezolvate. - Financiare? - Şi dintr-astea, dar nu numai... E destul de complicat, mi-e greu să-ți explic acum... Pentru o vreme, tăcerea a pus iar stăpânire pe noi. Analizam în minte tot ceea ce aflasem, încercând să iau lucrurile firesc, fără să încerc s-o judec într-un fel oarecare. Deodată o aud întrebându-mă: - Dar cu tine ce s-a întîmplat... ce se întâmplă? Tu de ce vrei o relaţie cu cineva ca mine, când ai tot ce-ţi doreşti? Situaţia ta familială, mi-am dat seama, e cu totul alta decât a mea. Și totuşi, ce nu-i în ordine?... Întrebările, simple şi la obiect, erau dure, dar nu mă surprindeau deloc. Nu le auzeam pentru prima dată. Mă mai „chestionase” de câteva ori pe tema asta. - Mi-a fost frică și ciudă când am descoperit ce simt pentru tine!... Am răsucit lucrurile pe toate părțile, multă vreme... Dar poți spune inimii, fă asta, nu face asta?... - Frumoasă și interesantă declarație!... Mulțumesc! - Am vrut să fiu cinstit cu tine, dar și cu mine... Poate e ultima oară, în viața asta, când îi vorbesc unei femei de iubire. Să fug de sentimentele mele, ignorându-le? - Ar trebui să mă simt flatată?... - Îmi place ironia ta!... Vorbeai mai adineaori de acea vibrație distonantă din sufletul tău, crezi că eu n-am simțit o asemenea vibrație? - Iartă-mă, probabil sunt ironică, cum spui, dar multe lucruri nu le înțeleg... Îți iubești soția ?... Întrebarea venise rece și tăioasă. Mă privea intens, să nu-i scape nimic din reacția mea. Încercasem de multe ori să disec problema asta, mai ales de când îmi cunoșteam sentimentele față de ea. Cu voce coborâtă, dar fermă, i-am spus: - În felul meu, da, încă o mai iubesc!... - Tare mult aș vrea să-ți înțeleg „felul” de care vorbești, dar cred că sunt depășită, nu? Ochii i se scăldau într-o lumină ciudată, privirea lor încerca să-mi scormonească prin suflet.

192

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Mai devreme ori mai târziu, ajungem să ne dăm seama că viața-i prea scurtă, că totul a trecut prea repede, că e prea târziu să mai putem face ceva. Eu, cel puțin, îmi doresc să nu regret nimic din ceea ce am putut face și nu am făcut. Evident, asumându-mi responsabilitatea. Dar, spune-mi, te rog, eu ce sunt pentru tine? A lăsat să se scurgă un timp până să-mi răspundă, de parcă și-ar fi cântărit gândurile ori simțămintele. - Tu mi-ai adus în suflet ceva special... Ai trezit în mine sentimente de mult uitate, pe care nu credeam c-o să le mai retrăiesc vreodată, în viața asta. Dar, sunt încă derutată și am nevoie de timp, să înțeleg bine tot ce mi se întâmplă... - Uite, aici ne vom „bea cafeaua”! i-am atras atenția, căci în stânga şoselei apăruse motelul unde doream să ajungem. Chipul i-a devenit trist, iar privirea i s-a pierdut undeva peste coama munților. - Te rog, nu opri!... Am nevoie de altceva.... De aer, de mult aer!... Multe iluzii mi s-au spulberat și în loc să insist, m-am pomenit spunându-i: - Cum vrei, poate-i mai bine aşa!... În viață uneori a pierde înseamnă a câștiga. M-a privit discret și ușor amuzată. Deodată, am fost cuprins de senzația că mașina se umplea de gânduri, ale mele, ale ei, amestecându-se. Am lăsat motelul în urma noastră. După un timp ne-am pierdut pe un drum pietruit, într-o vale. Am oprit în apropierea unui pârâu de munte, care curgea repezit în dreapta drumului. Dincolo de el, de lângă malul stâng, începea o pantă abruptă. Brazii te impresionau cu înălțimea și „verticalitatea” lor. Pe partea cealaltă a văii, panta terenului era mai moale şi în mare parte despădurită. Ici-colo se ridicau cabane cochete, din bârne şi piatră. Era atâta frumuseţe în jur! Am luat-o pe jos, spre o coamă de deal, care ni s-a părut nouă mai interesantă, aşa într-o plimbare. Păşeam unul lângă celălalt, discutând nimicuri. Mâna i se sprijinea de brațul meu, dar când se întâmpla să ne întâlnim cu cineva, se desprindea de mine, discret. Gestul mă amuza. - Ce se întâmplă, ți-e frică de ceva anume? - Ştiu că sunt ridicolă. Oricum, cine ne vede pe aici nu-și închipuie că am ieșit în „pauza de masă”.... Cred că-i mai mult o stare a mea, nu mă pot obişnui cu gândul că pot fi văzută ținându-te de braț, că ne purtăm atât de firesc, că mă poţi atinge... - Îmi dorisem să te ating, dar tu, nu prea..., am spus eu, dându-i cuvântului „ating” alt înţeles. - Dacă acum am fi singuri, într-o cabană, ca cea de colo, a intrat ea în joc, cred că nu mi-aş dori altceva! Am privit-o surprins. Îmi susținea privirea cu niște ochi incredibil de luminoși și de sinceri. În mintea mea, într-o clipă, s-a născut întrebarea: „Oare chiar mi-a făcut loc în inima ei?” - Putem ajunge şi la o cabană... - Te rog, să lăsăm asta, glumeam!... Faţa i se roșise toată. Poate nu arătam, dar și eu eram tulburat. Cu gândurile aiurea nici nu mi-am dat seama că ne înfundasem într-un lăstăriş. Nu mai puteam înainta. Ne-am aşezat pe nişte buturugi şi am început să povestim despre una-alta, ferindu-ne să mai aducem vorba despre vreo dorință, posibil a se împlini într-o cabană... Mi-a povestit de părinții ei, de fobiile şi fricile pe care le avea. Când am plecat de acolo, era o parte din mine, o parte a sufletului meu. Pe drumul de întoarcere, i-a atras atenția o bancă de pe malul pârâului. - Ce idee grozavă s-o așezi într-un asemenea loc!... Haide să stăm puțin! S-a aşezat. Aflat încă în spatele băncii, m-am aplecat peste umărul ei şi am sărutato ușor pe gât. A tresărit surprinsă, dar nu s-a retras. Pielea-i mirosea frumos, a flori de gutui.

193

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Ia loc, mi-a spus ea cu glas coborât şi bine controlat, atingându-mi brațul. M-am aşezat și eu, lăsând o anumită distanță între noi. Gestul îmi produsese o stare care m-a surprins. Era un amestec de dorință și reținere în același timp. Gândurile și vorbele noastre, îndrăznețe chiar, făcuseră un pas înapoi în fața faptei. Câteva clipe m-a privit intens, apoi privirea i-a alunecat peste apa ce curgea repede, nepăsătoare, la picioarele noastre. Deodată, a început să zâmbească și din geantă a scos o ciocolată pe care a făcut-o bucăți, bucăți. În timp ce-o așeza între noi, cu un glas în care se simțea o nuanță fină de umor, mia spus: - Am citit undeva că ciocolata e potrivită pentru stări ca cea de acum... Privirile noastre s-au întâlnit din nou. Zâmbeam amândoi în timp ce ne atingeam răsfrângerile din suflete. Susurul apei de la picioarele noastre s-a topit într-o liniște copleșitoare, iar buzele ni s-au atins într-un sărut lung și dorit... Timpul, dulce ca bucățile de ciocolată pe care le mâncaserăm, a trecut pe nesimțite. Se făcuse târziu și trebuia să ne întoarcem în oraș. Eram cuprins de o stare ciudată, între bucurie și regret. Mi se părea că, odată cu rotirea cheii în contact, toate trăirile de mai-nainte se vor spulbera pentru totdeauna. Sub imperiul unui impuls de moment, m-am întors spre Tania și, încet, privind-o-n ochi, i-am descheiat nasturii de la bluză, unul câte unul. Îi simțeam încordarea și tulburarea. Nu se opunea, dar chipul i s-a întristat căpătând paloare. I-am atins, delicat, sânii, simţindu-le zvâcnirea speriată. Mi-am apropiat buzele de-ale ei, dar până să se atingă, mi-a şoptit: - Nu se poate acum!... Lasă-mi timp, să mă pot înțelege... Zborul dorinței se terminase. Mă simțeam cuprins de o tristețe ciudată, care m-a făcut să mă închid în mine. Am pornit maşina. Când mi-am întors capul spre ea, bluza era încheiată, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În drum spre oraș, ca să mă scoată din tăcerea în care mă cufundasem, a început sămi vorbească și să mă întrebe fel de fel de lucruri, cu un glas pe care nici ea nu cred că șil recunoștea. Îi răspundeam laconic. Multe din vorbele ei nu le auzeam, căci aveam sufletul încărcat. La un moment dat a tăcut și atmosfera dintre noi a devenit apăsătoare. Mașina înghițea din nou kilometri după kilometri, dar acum nimic din jur nu mai avea culoare. Întrun târziu, mi-a atins uşor braţul şi, cu un glas sugrumat, mi-a spus: - Nu reacționa așa, te rog! Nu mă înțelege greșit. Nu-mi pare rău de nimic... Doar că știu că va trebui să plătim pentru ceea ce simțim unul pentru celălalt... Nu știu când și nu știu cum. De un lucru însă să fii sigur: și eu te vreau... promit, odată ... voi fi a ta! - Da, va fi cum spui tu! am reușit să îngaim, într-un târziu. Deodată, m-am simțit cuprins de un puternic sentiment de deja-vu. În minte, mi-au revenit vorbele pe care mi le spusese în... vis. Nu-i vorbisem niciodată despre el.... Promisiunea se repeta la nesfârșit, ca un ecou, alternând visul cu realitatea. Acum știam că prin el mi se dezvăluise o părticică a destinului. Multor lucruri trăite în vis, încă nu le dezlegasem misterul și nici nu le înțelegeam sensul. Obsedant însă, în minte îmi reveneau vorbele acelei făpturi: „De voi depinde asta, încă nu-i decis nimic!”

194

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

46.

Singur împotriva lumii – autor Ionuț – Cristian Jescu I

Pe patul șubred, al unei garsoniere aflate la periferia unui mic oraș, stă, un tânăr înalt, proaspăt bărbierit, ce-și sprijină capul în coate și meditează la un impas ce aparent nu poate să-l treacă, e parcă prins într-o vârtoare a sentimentelor și sentintelor, ce-l țin pe loc, neschimbat într-o lume schimbătoare. Își apleacă trupul voluptos peste masa de lemn din fața sa, și se repede la telefon, dar din neglijență răstoarnă cafeaua peste toate hârtiile albe aflate pe masă imprimându-le pete negre de culoare și zaț. Trage o înjurătură printre dinții cariați de timp și caută un contact în telefon, mâna lui puternică și masivă cu degetele groase face ca telefonul să arate ca un simplu cui micuț, cât jumătate din palma sa, îl rotește printre degete continuând să se gândească, la problema ce îl macină mai inutil decât o moară veche. - Ce să fac? Dacă mă prinde s-a terminat tot, s-a dus dracua’ tot, nu o fac degeaba, nu o fac pentru mine, o fac pentru...se ridică brusc și lovi masa din lemn cu piciorul așa de tare încât o răsturnă cu tot cu foile de pe masă cu tot cu cafea, ajută-mă Doamne, dă-mi o idee! Dacă mă prind totul se termină, dar, dacă reuşesc, dacă reuşesc...un zâmbet îi apăru pe față, dar dacă nu o fac totul s-a terminat, fără să înceapă, nu o să mai pot să...asta , nu, asta nu o să se întâmple! Se apropie de fereastră și trage perdelele, lăsând lumina să intre în toate colțurile casei și apelă o persoană în timp ce privi cum lumina dezvăluie murdăria și mizeria adunată de cafea și paginile ce se răscoală pe podea sub lemnele ce au fost odată o masă. - Bine Bogdane, o livrez, dar pentru ultima dată, ai noroc că am nevoie de bani și nu pentru mine, spuse THC. - Mersi frate, ok pentru ultima dată, o să văd eu ce fac după aia, dacă e ultima dată hai să ne vedem unde ne-am văzut, prima dată, ce zici ?, rosti Bagdan pe un ton fericit. - Bine ne vedem acolo,ne vedem în parc! zise THC închizând telefonul. Stase o clipă răsuflând ușurat, apoi aruncă telefonul pe pat, fericirea parcă îl cuprinse și pe el, în sfârșit are șansa să-și îndeplinească visul. Se îmbrăca în grabă și pleacă spre locul de întâlnire.

195

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 II Într-un parc vechi, foarte vechi, atât de vechi încât bătrânețea la acoperit,cei mai mulți plimbăreți sunt bătrâni, parcul poartă numele unei personalități trecute, Constantin Găvenea. THC stă pe o bancă uitându-se la biserica falnică ce își înalță turnul cu ceas din apropriere, gândindu-se la viitoarea sa familie, la persoanele din jurul lui, ce vin și pleacă, trage aer în piept și privi încă o data la ceas 14.35, se întreabă ce s-a întâmplat de întârzie, de ce nu vine, se apleacă într-o parte să se uite dacă nu vine, dar dezamăgit își pune mâinile în buzunar și se relaxează. - Salut fratelo, THC tresări la auzul individului ce se puse lângă el. - Salut, ști asta e ultima dată când mai car așa ceva, pana mea, trebuie să am și eu o familie, fix de asta am acceptat. - Ok, ok înțeleg...aici te-am descoperit, atunci erai un pișpiriu, ce vremuri de mult apuse! - Mda, ști tu ce sunt vremurile? spuse THC pe ton glumeț. - Da, vrei o demonstrație ? rosti Bogdan cu zâmbetul pe buze. - Ce era aici înainte să fim noi ? - Pff, habar n-am frate, nu știu, zise Bogdan scărpinându-și barba stufoasă. - Fix aici în fața ta, acum 200 de ani se afla Dunărea, dar a venit Comisia Europeană a Dunării și s-a împins malul aiurea în Dunăre până pe faleza actuală, mă rog acum în fiecare an se plâng că Dunărea vine la ei și îi inundă, dar nu știu că e exact invers, ca și urșii de la munte, după ce bulgarii au ajuns acum un secol aici, și-au întemeiat o biserică, cea mai mare din oraș de atunci, dar și acum, Sf. Ghorghe, după ce a murit în ‘94 Găvenea parcul i-a luat numele lui, are și un bust la intrare. - Bun, bun, spuse Bogdan în timp ce THC începu să devină mai serios. - Ultima dată, cu banii ăștia o cer de soție pe Andreea, trebuie să se întoarcă și îi pregătesc ceva frumos. - De când e plecată ? - De vreo șapte luni, cam așa, o iubesc de 3 ani, e țelul vieții mele, e singurul motiv care mă face să trăiesc, fără ea, creca nu aș mai există. - Ea te-a schimbat foarte mult, bravo te-ai ajuns. - Bun, cât vrei ? spuse THC pe un ton serios. - 5 grame, tu ai ce-a mai bună marfă de pe piață, nu știu ce să mă fac după. - Da bine, bine, ia-le și dă 300 lei, rosti THC în timp ce făcu schimbul. - Mersi. - Da, poate ne vedem și noi altfel decât în brigăzi proaste. - Sper și eu, hai baftă, spuse Bogdan - Baftă, rosti THC. O luă la pas spre casă prin mulțime, unde se strecură ușor, putea să facă orice deși era aglomerat nimeni nu putea să-l vadă. Prea mulţi oameni sunt interesaţi de ei înşişi, cu cât oameni sunt mai puțini cu atât sunt interesați mai mult de nevoile celor din jur.

196

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 III

THC stă în mijlocul casei și privește la grămada de mizerie ce se întinde în camera obscură, ascunsă de lumină, începe să arunce foile de pe podea ce nu îi mai trebuiesc și dă peste o scrisoare cu un timbru izbitor de luminos, în minte îi năvălesc tot felul de informații dar tot nu descoperă de la cine ar provenii scrisoarea, acum nimeni nu mai trimite scrisori, o desfăcu ușor și citi numele expeditorului, era uimit, citi în grabă conținutul pe nerăsuflate, apoi scăpă din mână pagină, nu îi venea să creadă, poate e o greșeală, poate e altceva, pe moment nu simţi absolut nimic, tabără peste gândurile sale tot felul de întrebări și începu sa simtă cum teamă și frică îl năvălesc,siguranța lui căzu peste toate obstacolele sale, foarte mult timp nu mai simții frică de eșec, nu mai avea ce să piardă, fiindcă nu mai avea nimic, tot ce putea să facă era doar să câștige, nu se gândii niciodată că ceea ce era deja a lui, ceva ce nu se punea în jocul vieții să-l piardă, nu, nu familia sa. Mai citi odată înmărmurit un paragraf din scrisoare “ îmi pare rău iubitul meu, dar m-am săturat tot să mint, ști că te-am iubit, te iubesc și te voi iubi mereu dar distanța între suflete e așa de mare încât nu pot să suport. Îmi pare rău mi-am găsit pe altcineva aici în Spania, îmi pare rău...” în mintea lui năvăli ca o avalanșă amintirile, încă mai ține vii momentele când a văzut-o prima dată, acum 3 ani, în mai, a văzut-o în fața scării, i sa părut formidabilă s-a îndrăgostit pe loc de ea, mai ține minte, părul ei brunet și privirea de înger ce l-a fermecat făcându-l să o caute pe facebook ore în șir, apoi s-a blocat nu știa ce să-i spună cum să intre în vorbă, și a început să compună o poezie, prima sa poezie, o poezie de dragoste, doar așa a putut să-și croiască o cărare spre inima ei, erau așa fericiți, nu îi venea să creadă, scoase o brichetă din buzunar și începu să dea foc scrisorii. - De ce Andreea? Te-am iubit tot timpul, nu mai am nimic înafară de tine, e singura dorință pe care am avut-o toată viața, nu mă interesează altceva, fără tine nu mai sunt eu, ai avut o privire de înger dar din păcate ochi de demon, pe fața sa începu să curgă câteva firișoare de lacrimi și simții că o dată cu Andreea se duce și o parte din el. Lăsă restul foii să se stingă în scrumieră și începu să să plângă de-a binelea, fraze retorice îi umplu mintea, începea să se teamă de viitorul lui, nu își imagina că o să se întâmple așa ceva, viață i-a luat ceea ce era stâlpul lui de rezistentă ce făcea parte din el, ca și cum i-ar lua o mână, un picior sau chiar lumina ochilor. Se ridică în picoare și privi în jur, parcă îi vedea fantomă ei plimbându-se în casă și râzând fericită, fercirea ei îl făcu mai trist își dorea să se întoarcă în timp, să poposească acolo toată eternitatea sufletului, să stea acolo în fericire bucurându-se de stare, parcă oameni de atunci îl privesc ciudat, THC simte că îi dezamăgeste. Soneria telefonului îl trezește brusc din viziunile sale. - Alo, THC? - Da mă Victore ce e? - Ce e cu vocea asta mă? Vezi că prostul ăla de Bogdan, vechiul tău prieten, a fost prins, și sifonul a turnat tot, te-a turnat pe tine? - Ce mă? Cum să mă toarne? - L-au filat și l-au prins, ăla prost și de frică a spus repede tot?

197

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Bina , mă. - Ai grijă frățioare să nu te pierdem și pe tine. - Lasă-mă pe tine știu ce-i de făcut. - Ok, pa. - Pa, rosti THC plictisit și imun aruncă telefonul direct în perete spargandu-se în 1001 de bucăți. - De ce Doamne? Cu ce am greșit, am pierdut viitoarea nevastă, nu am apucat nici să o cer de soție, acum mă turnat cel mai vechi prieten, ce i-am făcut trecutului cu ce i-am greșit ca să-mi distrugă viitorul, cu ce Doamne? Nu mai am iubită și risc să ajung la închisoare, ce se întâmplă cu viața mea Doamne? Sătul de întrebări privi în liniștea din jur, ce-l ademenește, ce-l face să se simtă străin. I-a un cuțit de pe masa din balcon, și se întoarce înapoi în cameră, lovi furios toate paginile și alte mizerii de pe podea și se așeza jos fix în mijlocul camerei. Își suflecă mâneca bluzei în grabă și privi atent venele ce îi erau reliefate pe mâna sa groasă, puse lama rece a cuțitului pe antebrațul său iar respirația sa începu să crească, răcoarea lamei îi făcu adrenalina să crească, lasă cuțitul ușor și își spuse în gând că nici de asta nu e în stare, că nu știe ce să mai facă și începu să plângă, nu mai putea îndura, nervii îi încinse și sufletul și mintea la maximum, într-o clipă de nebunie luă cuțitul de pe podea și spintecă venele lăsând sângele să curgă pe podea, picătură cu picătură , sângele avea răbdare nu îl grăbea nimeni. Lacrile și sângele, se uneau jos, jos pe podea formând o imagine dezolantă a durerii. THC simțea numai plăcere și durere împletită, amestecată, agonia începu să-și facă apariția și se întinse pe spate, faze memorabile ale vieții lui rulau într-un cinema fără spectatori, fără audiență, fără nici un scop realizabil, privirea îi se mută spre icoană din de pe peretele din stânga sa, o clipă mintea, îi se adresă lui Dumnezeu. - Iartă-mă Doamne, Iartă-mă! Fără să vrea zării și medaliile sale de campion, imaginea parcă se întoarce în trecut, la momentul, când s-a înscris la kaiac-canoe, era un puștan, avea 13 ani, avea forță dar nu dorea să urmeze vreun sport anume, până când s-a gândit să încerce să-și mărească forță să nu o piardă, să o exploateze, îl adusese un coleg de clasă. Se înscriesese la un antrenor tânăr de douăzeci de ani ce căuta elevi să îi facă sportivi, când l-a văzut nu a crezut că are 13 ani și nu vroia să-l primească, dar când a aflat anul nașterii era uimit, a crezut în el și i-a spus că o să ajungă campion, el nu l-a crezut dar alții au crezut în el, oricât de săraci, oricât de proști, oricât de paria societății erau își puse bazele în el, deși el umbla la școli bune între oameni inteligenți, între oameni influenții ce-l făceau să se simtă un necunoscut înconjurat de cunoștințe, el se simțea atras tot între oamenii ce credau în el, ajusese să se blocheze între două lumi, ce azi cad peste el și-l sufocă, nu poate luptă pe două fronturi, n-are muniție destulă, iar dezertarea nu e o soluție pentru el, niciodată. Lacrimile îi curg siroase peste obrajii săi, ce odată râdeau, la toate, la tot ce trecea prin vânt și furtună. - Unde sunt clipele alea? Doamne, unde v-ați dus? Unde v-ați dus?

198

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 47.

Tablou în galben – autor Lilioara Macovei

Dimineaţa asta pare să fie blocată în miresme de copaci în floare şi chiar dacă este la început de zi simt că pot trece prin stări sublime, de parcă ştiu - vorba lui Confucius - toate preceptele înţelepciunii. Odată cu trezirea mea, am impresia că începe şi mişcarea întregului cer. Ba o pasăre zburând, ba un nor emigrând rapid sau lenevind deasupra cine ştie cărui obiect al naturii, întregeşte crochiul meu din acest timp al zilei. Bat ritmul unei melodii vechi şi romantice în masa de sticlă groasă sablată cu modele geometrice simple şi cu faţa albă brodată de o mână îndemânatică, spuneam că bat ritmul de câteva minute bune, dar zgomotul nu stânjeneşte în nici un chip porumbeii de pe terasă. În acest program creat nu ştiu de către cine, nu reuşesc să schimb nimic din ordinea derulării evenimentelor de dimineaţă, doar în ideea ca să nu-mi meargă prost în restul zilei. Faptul că astăzi nu ştiu sigur ce zi este, nu mă deranjează să fiu aceeaşi lacomă la cana cu cafea, chiar dacă nu prea îmi face bine şi gândindu-mă din ce în ce mai intens la condiţia umană, înghit repede două guri din savuroasa licoare. Aşa îmi fac debutul în fiecare dimineaţă, aici pe terasa de la etajul doi. Îmi umblă prin cap cuvântul haiku, izbindu-se de toate cele şi nu mă lasă să ascult guguştiucărelile celor două păsări îndrăgostite. - Da, mai taci şi tu cu haiku-ul ăsta, că de când este en-grossul chinezilor la doi paşi de tine, le dăm de furcă românilor cu neologisme străineşti! - Nu te supăra, Katinko, dar harta lumii nu prea o înţelegi, aşa că hai, să-ţi mai dau un pahar cu vişinată! Şi uite-aşa, mi se duce mie rezerva de sticle frumos aranjate după culori din barul aflat în terasă, când cu Katinka, când cu Harieta. Ce să le fac? Sunt bătrâne, chinuite de reumatism şi singurătate. Nu au bărbaţi, nici copii, doar nişte nepoţi care vin când ştiu că au luat pensiile ca să le ceară nişte bani pentru zilele iubitelor lor şi ceva mărunţiş pentru ţigări. Răcoarea de dimineaţă primeşte parcă toate părerile de rău ale tuturor celor care se agită pe stradă, dar nu mă miră căci cunosc fenomenul. Nici vântul nu mai bate cum bătea, acum parcă mereu este mânios şi pus pe distrugeri, aşa că ar fi cazul să ne facem asigurare pe viaţă.

199

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Învârt cana asta cu cafea de vreo zece minute, ca atunci când fumam şi-i simt aroma veşnic năucitoare. Nu demult am lăsat, licoarea cafenie” în detrimentul ceaiului şi un an de zile am trecut prin purificarea de acest fel, dar fiind slabă din fire, m-am luat cu anturajul şi uite, în ce hal am ajuns. - În ce hal? - Păi, în ăsta dezastruos, că beau vreo două căni mari cu cafea pe zi! -Ei, ăsta da, miraj! Şi cum spuneam, stau la masă şi toc în gând tot ce-mi cade.Se arată soarele, mare şi plin parcă de multă zeamă de portocale. Aş întinde mâna să mă umplu de oranj, poate-poate îmi stimulează cumva creativitatea. Vis-a-vis de blocul meu sunt case ascunse după magnolii şi iasomie. Nişte femei mai în vârstă îşi scot căţeii la plimbare, plimba-i-aş eu în altă viaţă, că multe lătrături mai ştiu a-mi strica urechile. N-am nimic nici cu ele, nici cu ei, dar nici invers dacă se mai poate, că de cele mai multe ori, dragostea învinge, să fie acolo la ei. Mă încearcă un soi de plictiseală pentru următoarele ore, dar nu de asta am nevoie şi cu voinţa unui luptător căzut în arenă, dar pe care s-a pus un mare pariu, revin în realitate şi chiar mă ancorez cu drag în ea. Mi-am întins o pânză pe un șasiu şi de vreo două zile caut subiect, temă, idee pentru o viitoare capodoperă. Azi m-am fixat pe galben, fiindcă e vară şi se cade să privim cu seninătate în jurul nostru, dar nu ştiu cum şi ce să încep. - Galbenul? Cum gândeşti că numai cu galben poţi lucra o pânză? - Gândesc obişnuit, sau poate simbolic, ori instinctiv şi de ce nu impulsiv cum bine spunea Swami Shivananda, că prea mi se potrivesc toate. - Dar galbenul? Nu e prea plictisitor? - Inocenta mea prietenă, stai numai să vezi! Şi unde nu caut să demonstrez… Mi-am adus şase feluri de pensule (şase pentru că numerologic s-ar spune că e numărul meu norocos, dar numai se spune), apoi o cutie mare de tuburi de culori diverse (pe astea le-am primit cadou), un pahar mare de plastic gros, aproape plin cu apă şi din văzduh miam luat un mare entuziasm. Nu am şevalet că na, nu are omul chiar tot ce-i trebuieşte, nu? Am improvizat unul, reprezentat de o planşetă așezată pe marginile vechiului meu fotoliu şi de-acum urează-mi, inspiraţie! Când au început să mă fascineze pe mine culorile, am ajuns cu cititul şi interesul până pe tărâmuri indiene, aflând astfel că minunata culoare galben, corespunde chakrei 3, a plexului solar-manipura cum se mai numeşte şi la nivel mental, manipura guvernează puterea interioară, emoţional – expansivitatea, spiritual – toate aspectele creşterii.

200

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Este simbolizată de lotusul cu zece petale, iar aflarea acestei noutăţi pe atunci pentru mine, mă făcea să sar în sus de atâta satisfacţie intelectuală. Şi mi-am înmuiat pensula în apă, apoi în galbenul cald şi cuceritor pe care mi l-aş dori miezul figurii ce-mi stăruie în cap de câtva timp. Ştiam cumva compoziţia ce urma să apară pe pânză şi mă grăbeam să dau senzaţia descoperirii emoţiei supreme viitorului meu privitor. Vedeam cum curge fără să fac mare lucru acel galben intens şi întins, parcă mai orbitor decât mă aşteptam, exact ca un metal topit care nu mai are stavilă în drum. M-am odihnit câteva clipe privindu-mi pânza şi deja vedeam finalul ca ansamblu, cu toate că nu distingeam clar contururile care apăreau ca din cer.Între albul imaculat al fondului pânzei şi galbenul nuanţat de-acuma, se crease o legătură pe care eu o vedeam profundă şi indestructibilă. Şi când mă gândesc că acum câteva ore eram într-o totală anosteală, nu-mi vine a crede cum mi s-a schimbat starea. M-am aşezat cuminte în fotoliul de lângă măsuţă căutând cu mâna cana cu cafea şi cu privirea pânza. Cineva îmi spunea că regii au ca și culoare preferată galbenul, dar şi că această minunată lumină de aur, este cea mai impresionantă cale de comunicare dintre oameni şi zei în dublu sens. În ritualul creştin se ştie foarte bine că aurul reprezintă metalul nemuririi şi pentru că este galben, culoarea aceasta este denumită şi a veşniciei. Parcă citeam undeva scris aceste rânduri despre galben şi mă bucuram că am avut inspiraţie să mă gândesc la ceva atât de frumos. - Există şi atribute mai reprobabile ale galbenului, dar azi nu fac subiectul viziunii mele! Porumbeii stăteau neclintiţi pe pervazul ferestrei şi urmăreau cum se face o operă de artă, potenţial universală. Starea mea de vigilenţă era stimulată de galben şi întreţinută de cafea, capacitatea de concentrare tot galbenul mi-o mărea, iar ideea că voi avea o mare reuşită, mă mobiliza din ce în ce mai mult. Uitasem de babele cu căţeii lor plicticoşi, nu-l mai băgam în seamă pe cel de la etajul x cu maşina de bornat care zilnic îmi sfredelea creierul, întrucât mie aici şi acum, mi se contura o împlinire mentală sublimă. Nu ştiu cine îmi mânuia pensula, dar galbenul în diverse nuanţe trona din ce în ce mai amplu pe pânză. Pe marginea picturii mele puneam mii de bobiţe fine de galben auriu, pentru cei care voiau distingere în spaţiu limitat.

201

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Umbrele erau la locul lor, luminile întocmai, soarele aproape asfinţea, cafea nu mai aveam şi când să spun şi eu ,, Mulţumescu-ţi ţie, Doamne ! ", mă strigă la terasă Harieta. - Ce faci măi, ai murit azi ? - Încă nu, dar dacă mă ajuţi tu, ce să fac ? -Adu-mi şi mie o ţigară ! -Nici acum, nu ştii că nu mai fumez ? Înţelege că te strică la ten ! - Glumeaţa mea ! Atunci, măcar un păhăruţ de vişinată, dai ? Şi i-am dat două şi după ce le-a degusta vreo jumătate de oră, a plecat în casă, că era timpul de dormit. Mi-am admirat tabloul multe clipe şi în contre- jourul acesta, mă privea surâzând mama. I-am atins obrazul, fruntea şi mâinile frumoase care ţineau capetele eşarfei. Mi-am şters lacrimile mici care mă năpădiseră şi de undeva din partea dreaptă a tabloului, îmi zâmbea tata. - Oare de când sunteţi aici? - Din totdeauna! -Asta o ştiu, dar… Am gândit obişnuit, sau poate simbolic, ori instinctiv şi de ce nu impulsiv cum bine spunea Swami Shivananda, că prea mi se potriveau toate, sau...?

202

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

48.

Iair și Eva – autor George Mocanu

Patria însemna, de fapt, o fâşie de pământ de o mie patru sute cincizeci de metri pătrați aruncată la întâmplare în mijlocul lumii. Ziduri groase şi înalte ne separau de restul civilizaţiei. Cea mai mică democraţie din lume era, în fond, o societate totalitară, dar nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbă despre starea naţiunii. Trăiam cât şi cum puteam, munceam pe brânci, ne strecuram prin viaţă, muream, eram azvârliţi la groapa comună şi cam atât. Noi, cei câţiva locuitori, nu aveam dreptul să ieşim în curte decât la miezul nopţii. Restul timpului ni-l petreceam în atelierul de cusut al Secţiei de propagandă, iar la orele amiezii dormeam. Somnul nu dura niciodată prea mult, căci el – ca orice lucru, de altfel - era raţionalizat şi-l primeam de-o viaţă pe cartelă. În cronicile subversive care circulau în manuscris din mână-n mână se povestea despre un caz puţin spus straniu: în primii ani ai regimului cetăţenesc, enigmatica domnişoară E. îndrăznise să saboteze victoria cetăţenilor împotriva tiraniei normalităţii printr-un somn neîntrerupt de şase ani şi nouă luni. Mulţi dintre noi, cei puţini, uneori credeam, alteori nu; la urma urmei, nu era vorba decât de o poveste şi în cronici nu se mai menţiona nimic despre legendara domnişoară. Nici unul dintre noi nu ştia nimic despre lume. Ne hrăneam doar cu incertitudini. Bănuiam doar că aşa şi altminteri. Ne ziceam unul altuia în gând – căci nu îndrăzneam să ne pronunţăm gândurile cu glas mare sau în şoaptă – că poate lumea e plată, că poate-i neînchipuit de întinsă, că poate se întinde până hăt departe, că poate Luna-i cocoţată în văzduh cam prin dreptul mijocului lumii, că poate… Declinul demografic al ţării era evident. Odinioară fusesem mult mai mulţi cetăţeni. Se şoptea pe la colţuri despre un număr aiuritor: doisprezece, bineînţeles în afară de Marea Mamă şi de Invizibili. Rămăsesem patru: un anonim şi o anonimă, plus eu şi ea. Pe atunci, când încă nu-mi pierdusem prenumele şi numele într-un duel, mă numeam Iair. Iar Eva era soţia mea. La miezul nopţii ieşeam în curte braţ la braţ cu Eva. Era momentul când ne redescopeream de fiecare dată altfel. În restul timpului nu aveam timp de iubire, căci ne terorizau Invizibilii. Trebuia să muncim, să muncim, să muncim, nu să iubim. Ziua ningea cu nemiluita. Noi lucram pe întuneric în atelierul de cusut, căci nu aveam nici o fereastră, nici o lampă, nimic, iar lumina zilei nu pătrundea niciodată la noi, însă din jumătate în jumătate de oră un difuzor ne dădea ultimele informaţii despre starea vremii. De zeci de ani - poate chiar de sute de ani, cine ştie – difuzorul anunţa invariabil NINSOARE CU NEMILUITA ÎN CURSUL ZILEI ŞI CER SENIN LA NOAPTE. Nămeţii creşteau ziua şi se topeau spre dimineaţă la lumina lunii. Numai în cronici citisem despre o planetă nelocuită (sau stea locuită?!) numită Soare, dar nici unul dintre noi nu reuşea vreodată să-şi schiţeze în minte o idee despre cum ar arăta aceasta. Ne mulţumeam cu bucuriile simple ale vieţii. O floare, lumina lunii, o poezie, un pom, o cină onirică, un somn cu vise fără sfârşit, un pahar de vin roşu sorbit pe îndelete în

203

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 vis, contemplarea unui strugure imaginar, un gând înţelept, spălatul rufelor în pârâu, mirosul crizantemelor de pe verandă, o plimbare prin livadă, un cântec la nai, un duş sau un chibrit aprins ne umpleau de evlavie şi multumire sufletească. Numai două erau bucuriile mari care ne hrăneau: dragostea şi cerul spuzit de stele. Nopţile erau pururi senine. Norii apăreau rar şi niciodată nu acopereau cerul în întregime. Zăpada scârţâia sub paşii noştri determinândune să evadăm mental dincolo de ziduri. Doar atunci îndrăzneam să visăm că poate într-o zi vom reuşi să plecăm şi noi în lumea largă. De douăzeci de ani aşteptam paşapoartele. Era suficient să te gândeşti că arunci o privire – căci privitul propriu-zis ne era interzis cu desăvârşire sub ameninţarea pedepsei cu moartea – spre camera de la mijloc unde pe atunci era Studioul Ideologiei, dar în care funcţiona şi teribilul Serviciu de Permise Generale. Oricine vroia să se nască trebuia să obţină în prealabil permisul respectivului Serviciu. Dacă cineva vroia să respire avea nevoie de permis de voie, care-l obliga însă pe solicitant să plătească o taxă semestrială în schimbul acestui drept. În cazul în care se trezea vreunul dintre noi că vrea să mănânce trebuia, de asemenea, să obţină acordul instituţiei, cu precizarea că în această situaţie permisul se obţinea mult mai uşor, căci – poate că nu-i nevoie să mă repet – alimente nu existau, aşa încât ne vedeam puşi în situaţia de a mânca numai în vise. Şi în vise ne lăsam papilele gustative să se lăfăie în munţi de mâncăruri şi râuri de băuturi care de care mai… Ne lăsam fantezia să zburde şi să inventeze ospeţe. Şi la mesele acelea nu găseai nimic din bucătăria omenirii, căci noi habar n-aveam cum arată un ingredient. Niciodată nu văzusem un măr, o felie de pâine sau un picior de pui. Şi chiar dacă am fi văzut, să zicem, vreun ou n-am fi ştiut ce-i acela şi cum se sparge, mai întâi, şi cum se mănâncă, după aceea; cel mai probabil apariţia lui ne-ar fi indus un atroce sentiment de panică. Ce-i drept, în livadă existau pomi şi, în consecinţă, puteam presupune că pe undeva existau şi fructe; la fel, în grădină era un solar şi, ca urmare, credeam că în spatele unei uşi interzise există vreun depozit de legume şi aşa mai departe. Însă nici nu îndrăzneam să ne gândim serios la astfel de minunăţii. Ne mulţumeam cu ospeţele sardanapalice din vise. Numai în vise ne era îngăduită oarece libertate. În rest, trebuia să veghem şi să dăm dovadă de vigilenţă sporită. Invizibilii controlau totul, inclusiv sufletele noastre. Pentru nimic în lume n-am fi uitat vreodată să cântăm din oră-n oră Imnul de Stat, căci altfel ne-am fi trezit dintr-o dată la carceră. Căci Invizibilii vegheau. Nici unul dintre noi nu ştia ceva limpede despre Ivizibili. Presupuneam doar, în taină. Uneori tindeam să credem că-s îngeri sau, mai degrabă, demoni; alteori ziceam că-s oameni ca noi. În orice caz toţi ştiam cu precizie că Invizibilii erau funcţionari de stat cu normă întreagă. De o viaţă aşteptam eliberarea paşapoartelor. Dosarele noastre erau acolo, pe biroul ăla din lemn de acaju, dar ele nu zăceau uitate sub o cărămidă de praf cum, poate, te-ai fi aşteptat, ci erau răsfoite şi examinate cu maximă atenţie în fiecare zi de mai bine de douăzeci de ani. În fiecare zi eram filmaţi. În întuneric - de fiecare dată din alt unghi – se aprindea un blitz în timp ce lucram la vreun afiş propagandistic şi eram surprinşi cu acul într-o mână şi cu bucata de pânză în cealaltă. Pozele ne erau necesare pentru paşapoarte. Dar paşapoartele nu mai veneau. Anonimul – care lucra la serviciul de salubritate şi pe care eu, în taină, îl bănuiam de spionaj - ne spunea uneori că e vina noastră. Explicaţiile lui se învârteau de fiecare dată în jurul ideii că îmbătrânim, îmbătrânim şi că, în consecinţă, chipurile noastre se schimbă imperceptibil, e adevărat, dar

204

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 se schimbă din minut în minut, ca să nu mai vorbim de zile şi nopţi. Trebuie să înţelegeţi, nu-i aşa, că Statul nu poate avea încredere în nişte indivizi care îmbătrânesc şi-şi schimbă chipul pe zi ce trece; căci dacă azi îşi schimbă chipul, oare mâine nu-şi schimbă şi atitudinea faţă de patrie?! Oare mieluşelul blând nu se poate dovedi a fi, în realitate, un lup sângeros?!… Serviciul nu deţine tehnologia necesară pentru a ne fotografia cum cere Constituţia Statului. În ţară nu există deocamdată un aparat capabil să surprindă chipul uman neschimbat de la naştere până la moarte şi invers. Ar fi nevoie de investiţii în domeniu, dar nu există fonduri. Prin urmare, trebuia să acceptăm situaţia şi să mulţumim Marii Mame dacă cu tehnologia actuală ni se vor putea fotografia chipurile încremenite pentru totdeauna în pragul morţii… În plus, adaugă el cu o vagă umbră de ironie, de douăzeci de ani, pozele care vi se fac în atelierul de cusut vă surprinde de fiecare dată în ipostaze extrem de agresive, ca să nu spun altfel, cu acul îndreptat ameninţător către sublimele cuvinte ale Marii Mame de pe pânza-afiş, cu chipul încruntat şi încrâncenat şi cu o atitudine, în general, lipsită de bunăvoinţă care denotă o lipsă crasă de patriotism… Anonimul, deci, nu ne inspira nici cea mai mică urmă de încredere. În schimb, anonima era pâinea lui Dumnezeu. Muncea pe rupte, nu de puţine ori aveai impresia că se rupe în două de-atâta muncă. Era atât de ocupată, încât nici nu avea timp să-şi arate chipul. Nu-i zăream decât jumătatea inferioară a corpului, plus urmele şi nu-i auzeam decât paşii. Nu auzisem despre ea că ar cunoaşte vreun moment de odihnă. Spălătoria îi mistuia toate nopţile, iar în timpul zilei făcea în jur de optzeci de treburi diferite. Vorbea puţin şi pe fugă şi de fiecare dată îşi descria nopţile, zilele şi mai ales munca, adică soarele în jurul căreia se învârtea viaţa ei de robie. Marea Mamă nu ne permitea nici o secundă de libertate. Din ordinul ei expres Invizibilii ne supravegheau 24 de ore din 24. Ne simţeam supravegheaţi îndeaproape chiar şi în timpul orelor regulamentare de somn. Găseam un scurt refugiu doar în vise. Şi deşi Invizibilii pătrundeau uneori în visele noastre, niciodată nu reuşeau să ne spioneze până la capăt, căci de fiecare dată ne pierdeau urmele pe culoarele întortocheate ale visului. În plus, ţara întreagă era înţesată de camere de supraveghere. Erau aparate de mare precizie destinate monitorizării tuturor cetăţenilor. Se specula mult pe seama acelor camere de supraveghere; se gândea, de pildă, că aparatele respective aveau misiunea de a-i supraveghea, în principal, pe Invizibili, monitorizarea cetăţenilor simpli fiind doar un pretext. Căci Invizibilii nu mai deţineau puterea cu adevărat ca în zorii democraţiei. Era limpede pentru oricine că Marea Mamă deţinea controlul absolut. Nimeni nu îndrăznea să pronunţe adevăratul nume al Mamei Mari, căci luarea lui în deşert ar fi atras după sine consecinţe extrem de grave. Şi totuşi, eu şi Eva chiar nu mai suportam tirania. În visele noastre comune, după ce scăpam de Invizibili pe poteci ceţoase şi în întunecate păduri de zgârie-nori, puneam la cale conspiraţii şi revoluţii împotriva regimului Marii Mame. La miezul nopţii, plimbându-ne prin livadă, reluam discuţia întreruptă la capătul visului despre marele nostru plan politic. Bineînţeles, discutam fără cuvinte folosindu-ne de codul Morse prin atingerea mâinilor. Eva era mult mai curajoasă decât mine. Îmi propunea insistent să escaladăm zidul şi să fugim în lumea liberă. Eu refuzam, căci ştiam ce ne aşteaptă. Evadaţii erau întotdeauna prinşi şi, după torturi imposibile, erau jupuiţi de suflete cu sălbăticie în mijlocul poporului şi aruncaţi la porci. Mă gândeam la ea, nu la mine. Mi-era milă de ea. Eva, femeia aceea atât de frumoasă şi tezaurul

205

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 vieţii mele, era însărcinată în luna a cincea. Aflasem întâmplător de sarcină. Într-o noapte, din pricina oboselii şi a volumului prea mare de muncă, nu ne îndeplinisem norma şi, ca urmare, ni s-a interzis ieşirea în curte şi, în plus, ne-am pomenit aruncaţi în temniţă. În momentele acelea de mare tristeţe Eva mi s-a părut mai frumoasă ca niciodată şi, în loc să jelim şi să ne căim pentru crimele noastre, ne-am iubit toată noaptea. La un moment dat, ma doborât oboseala şi-am aţipit în braţele ei. Dar după o vreme m-a trezit un geamăt de fiinţă chinuită. Şi, deschizând ochii, am văzut o grozăvie. Sărmana Eva se chinuia să scape de un şarpe care, cu o neruşinare de neiertat, se strecurase în pântecele ei în timpul somnului. Înmărmurit mai întâi, apoi răvăşit de furie am început să-l trag de coadă cu putere. Şarpele se zbătea în mâinile mele ca un demon în lanţuri. Dar după un minut sau două de luptă a încetat brusc să se mai zbată. Şi numai aşa am reuşit să-l scot în cele din urmă. Numai că mi-a stat inima în loc văzând că bestia fusese decapitată. L-am smuls prea tare, mi-am reproşat. Însă examinând mai bine şarpele, Eva mi-a zis un lucru uimitor: Uite, urme de dinţişori! Nu se poate, am exclamat. Şi nu mi-a venit să cred privind şi pipăind cu atenţie urmele de dinţisori. Într-adevăr, nu mai era loc de nici o îndoială: în pântecele Evei exista un pui de om, un omuleţ care rezolvase situaţia aceea atât de dramatică într-un mod cu totul şi cu totul surprinzător. Un examen ecografic ulterior a confirmat faptul: da, Eva era însărcinată, în burta ei trăia un băieţel cu ochi mari de extraterestru şi cu dinţişori de peşte. L-am numit de comun acord Abel. Ne mulţumeam cu bucuriile simple. În fiecare noapte ieşeam să admirăm ghioceii. De zeci, poate de sute de ani florile anunţau sosirea primăverii care întârzia, întârzia şi nu mai venea. Cu mâinile înfipte în mănuşi dădeam la o parte zăpada viscolită şi ne minunam. Ghioceii ăia erau nişte mici oaze de bucurie în mijlocul terorii. Şin timp ce admiram ghioceii, ne pipăiam mâinile şi discutam mai departe prin semne numai de noi ştiute despre planul cel tainic. Eu înclinam mai degrabă către o revoltă lăuntrică, dar Eva argumenta că revolta interioară nu era de ajuns pentru a stârpi tirania. Era decisă să sprijine o revoluţie veritabilă, nu una de jucărie. Mai ales după căderea zidului Berlinului planul nostru a prins un contur tot mai limpede. Erau nopţi de mare zbucium sufletesc. Invizibilii care oricum aveau un miros foarte, foarte fin ne mirosiseră se pare planul şi intraseră în stare de alertă. Ne simţeam pândiţi şi monitorizaţi mai mult decât oricând. Iar Anonimu’ strângea de două, trei ori mai mult gunoi decât altădată. Ştiam că, acolo, în Biroul Oval Marea Mamă ne diseca vieţile, gândurile şi visele în căutarea trădării. Încercam, după cum ne pricepeam fiecare, să ne disimulăm gesturile, gândurile, mişcările, intenţiile şi aşa mai departe. Tot pe atunci, Abel începuse să ne ispitească: pur şi simplu ne chema tot mai insistent dincolo. De fiecare dată când îmi lipeam urechea de burta ascuţită şi fierbinte a Evei ascultam îndemnurile fiului nostru: Veniţi aici, în lumea liberă, nu mai ezitaţi!… Tot el îmi şoptea nişte cuvinte uimitoare care-mi dădeau fiori. Îşi descria munca de salvare a sufletelor noastre, astfel: Ştiţi, eu sap pe dedesupt, la doi metri sub zid; ohoho, dacă m-aţi vedea cu cazmaua în mână! Săpa, într-adevăr, un tunel dinspre lumea nouă; un tunel de dincolo de întuneric, dincoace de libertate. Nehotărât şi cam laş cum eram înclinam să-i dau dreptate. Însă Eva nu era de acord şi refuza să fugă ca o laşă fără vărsare de sânge, fără nici o secundă de luptă, fără nici o dorinţă de revanşă. Într-un miez de noapte, mi-am luat inima în dinţi şi, fără să-i spun Evei, cum am ieşit din atelier m-am dus glonţ spre Sala Tronului.

206

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Surprinzător, în anticamera Tronului nu m-a întâmpinat nici un agent de pază, nici un servitor, nici un ministru. Totuşi, ştiam foarte bine că trec prin mijlocul unei mulţimi de Invizibili înarmaţi până-n oase. Tremuram. Transpirasem tot. Am păşit în Sala Tronului strivit de teamă şi de ruşine. Deznădejdea şi răbdarea istovită însă mă împingeau de la spate. Am îngenuncheat sub marele Soare artificial şi-n dreptul marelui sfeşnic de aramă, adică sub un clopot de lumină. Sub lumina aceea scrutătoare nici măcar Invizibilii nu mai aveau secrete. Eu însumi îmi vedeam, uimit, oasele şi, îndurerat, şuruburile de la picior – vestigiile insuportabile ale accidentului stupid din copilărie. Mare Mamă, am rostit cu ochii închişi şi cu fruntea lipită de covorul galben, eliberează-ne paşapoartele şi lasă-ne să ieşim la stradă!… În faţa Marii Mame nimeni n-ar fi îndrăznit vreodată să pronunţe cuvântul lume şi nimeni nu s-ar fi încumetat – nici măcar în vis – să rostească o frază de genul: Vrem şi noi să plecam în lumea liberă, căci suntem flămânzi şi însetaţi de libertate! Şi eu, la fel ca toţi ceilalţi cetăţeni buni ai ţării-mamă, înlocuiam cuvântul lume cu alt cuvânt, stradă, mult mai puţin subversiv. Nu erai un bun cetăţean dacă pronunţai, cu voie sau fără de voie, cuvinte interzise prin lege şi zăvorâte în pivniţele întunecate ale Indexului, iar cuvântul lume era unul dintre ele, ca să nu mai vorbim de cuvinte infame ca libertate, revoltă, credinţă, imperiu, dreptate sau departe. De pildă, dacă ziceai cumva …şi aşa mai departe erai condamnat la viaţă silnică pe o perioadă cuprinsă, de regulă, între 300 şi 700 de ani. Însă rari, foarte rari erau criminalii care se făceau vinovaţi de atentat la adresa diabolicului Index. Căci, într-adevăr, toţi ne iubeam ţara-mamă şi nu ne-am fi permis niciodată s-o ponegrim. Defăimarea ţării-mamă ni se părea cel mai greu şi mai de neiertat păcat de pe lume. Marea Mamă m-a privit mult, presupun, căci eu nu îndrăzneam şi nici nu puteam măcar să ridic ochii din covor – mi se părea că fiecare ochi, poate mai ales stângul şi poate mai puţin dreptul, cântăreşte între două şi trei tone şi jumătate. Mare Mamă, am repetat, te rog de o mie de ori, fii miloasă şi lasă-ne să ieşim la stradă! Ca să ne jucăm şi noi cu copiii, am adăugat aproape în şoaptă şi cu obrajii în flăcări. Am auzit un şuier ca de şarpe: Marea Mamă îşi făcea vânt cu evantaiul. Nu-i posibil, a zis într-un târziu cu un glas puţin spus bizar ieşit parcă de pe fundul unei caverne înecate, căci încă sunteţi mici şi, din neatenţie, vă poate călca vreo maşină!… Mare Mamă, am strigat cu lacrimi în ochi, priveşte-mă cu atenţie, nu mai sunt chiar aşa de mic, cred despre mine că-s un bărbat întreg, şi-apoi prea tânăr nu mai sunt: am 90 de ani, opt luni, trei săptămâni şi două nopţi! Dar Marea Mamă m-a întrerupt cu un Nu mai mult decât categoric. Şi imediat m-am simţit înşfăcat de braţe metalice, dar invizibile şi aruncat în zăpada din curte… Eva care-mi simţise lipsa şi fusese tare îngrijorată pentru viaţa mea m-a chestionat toată noaptea. I-am descris toată umilinţa pe care-o îndurasem. Refuzul Marii Mame mai mult ne-a înverşunat... Trecură săptămâni lungi, săptămâni insuportabile. Invizibilii ne torturau tot mai insistent cu pândele lor şi, ca nişte păianjeni fără milă, ne întindeau capcane în care ne era imposibil să nu cădem de fiecare dată. În fiecare secundă ni se întâmplau tot felul de nefericiri. De pildă: volumul de muncă ne epuiza, căci el creştea substanţial şi absurd în fiecare noapte; nu mai aveam dreptul să ne iubim, căci dragostea, la fel ca orice produs, fusese raţionalizată şi ne era împărţită cu mare zgârcenie pe cartelă; Invizibilii ne interziceau să visăm; din motive necunoscute, zăpada nu mai era albă, ci cenuşie ca sufletele noastre; ghioceii erau culeşi imediat ce răsăreau de sub

207

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 nămeţi şi duşi în grabă la fabrica de săpun pentru ca nimeni să nu mai spere vreodată sub inspiraţia lor. Anonima ţesuse – la ordinul Marii Mame, se pare, şi sub ameninţarea lapidării – un nor din mătase artificială; la început ni s-a comunicat în mod oficial că marele nor va fi folosit ca paravan suspendat împotriva zăpezii, dar, în realitate, Guvernul din Umbră îl folosea ca scut împotriva luminii lunii şi-a frumuseţii stelelor. Căci, auzeam în difuzor, lumina lunii e opiu pentru popor şi-i poate face pe oameni să admire mai mult bolta cerească decât pe Marea Mamă pământească. Aşa încât, nu mai aveam posibilitatea să ne plimbăm la lumina lunii şi-a stelelor. Practic, lumina ne fusese interzisă cu desăvârşire şi, ca urmare, eu şi Eva nu ne mai vedeam, ci pur şi simplu ne ghiceam. Uneori, ce-i drept, aveam posibilitatea să ne zărim în timpul lucrului sub blitzul care continua invariabil să ne vâneze chipurile în noapte. Dar blitzul se aprindea şi se stingea – sau se stingea şi se aprindea, nici nu ştiai prea bine ordinea – parcă în acelaşi timp cu viteza luminii. Într-o noapte, trezindumă dintr-un coşmar cu femei în alb şi morţi cosmice mi-am dat seama că Eva nu era lângă mine. Am pipăit în jur pe întuneric, am şoptit şi-am strigat minute în şir, dar ea nu s-a ivit de nicăieri. După aceea, m-am năpustit spre uşă. Eva nu era nici în curte, nici în livadă, nici în pivniţă, nici în… Ba da, acolo, acolo era!… Lângă zid soţia mea, minunata şi pura, zăcea într-o baltă de sânge. Am încremenit văzând-o. Am îngenuncheat lângă corpul inert şi i-am închis ochii cu palma. Am plâns şi-am început să reproşez lumii întregi nefericirea şi dezastrul. Pe tine, lume blestemată, nu te-au interesat niciodată cei mărunţi şi umili care te locuiesc şi, din când în când, te iubesc! Nu-mi venea să cred că Eva, de un miliard de ori minunata, zace moartă. Într-un târziu, mi-am şters lacrimile cu pumnii şi-am privit năuc în jur. Şi la nici doi metri de picioarele cadavrului l-am văzut pe Abel care, la rândul lui, mă privea. Ţinea o cazma într-o mână şi-o cruciuliţă în cealaltă. Tată, mi-a zis, mă recunoşti, oare? Sunt Abel, fiul tău. Eu am terminat tunelul şi, uite, nu mai am pentru ce să sap, căci mi-am făcut datoria. Am venit după tine şi după mama, dar mămica, sărmana, a refuzat să m-asculte şi, pentru că a vrut să mă împiedice s-ajung la tine, a trebuit s-o ucid. Hai, nu mai e timp, hai să fugim! Ce vorbeşti, am bâiguit, de ce-ai făcut asta, de ce-ai făcut asta, nenorocitule?! Eram devastat. Vroiam să mă ridic în picioare, să iau o bară de fier şi să-l pedepsesc pe Abel. Însă imediat mi-am dat seama că, de câteva minute, începusem să văd. Şi-am văzut venind către noi o armată de fetiţe înarmate până-n dinţi trimisă de Marea Mamă să ne pedepsească trădarea. Tată, a zis fiul meu, nu mai e vreme de stat; mai întâi fuga şi apoi răzbunarea, nu?! Priveliştea dinspre livadă cu norul de praf ridicat de fetiţele furioase m-a şocat şi m-a strivit mult mai mult decât moartea soţiei. Tremuram şi de spaimă îmi clănţăneau dinţii să se strivească, nu alta. Şi-n clipa aceea am simţit cum Abel mă apucă zdravăn de mână şi mă trage după el în întunecatul tunel, în pântecele moartei. Şi cum am intrat, mi-am adunat ultimele resurse şi-am închis uşile de fier după mine şi-am tras zăvorul. Şi pentru prima dată, atunci, am păşit în libertate.

208

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 49.

Jurnal de profesor - autor Alexandru Crăciun

Profesorul era navetist ca şi mine de zece ani. Numai iarna îşi lua cu chirie cameră în sat, dar o folosea şi în timpul anului şcolar cînd şedinţele la care participa se terminau tîrziu şi nu mai avea cu ce să plece acasă. În cameră avea un pat de fier cu cele necesare, un dulap de lemn în care îşi aşeza hainele, o policioară pe care îşi ţinea cărţile, o cratiţă care îşi avea locul într-un dulăpior aşezat lîngă sobă, o lingură, un cuţit, o furculiţă şi o strachină. Spunea că la ţară se mănîncă din strachină, nu din farfurie. Era entuziasmat de viaţa de la ţară, îmi spunea el, pentru că putea decupa secvenţe adevărate de viaţă pe care ţinea neapărat să le noteze. Eu nu aveam un spirit de observaţie ca al lui, de multe ori treceam pe lîngă lucruri care lui nu-i scăpau. Deseori vara, în vacanţă, îmi povestea cu multă bucurie momente din viaţa satului pe care le trăia la modul real. Nu scăpa nici un amănunt mai ales cînd prezenta şi personajul care, obligatoriu, era în centrul acţiunii. Redau integral scenele povestite pentru că erau reale şi le-am trăit şi eu în decursul timpului. XXX „Brîncuş Viorel era primarul comunei unde îmi desfăşuram activitatea. Purta pantaloni evazaţi, o pană la pălărie ca semn că nu a uitat de unde a plecat- era pădurar de meserie-, avea 32 de ani şi îi plăcea să poarte discuţii „mai mult decît complexe”, aşa cum îi plăcea să spună, cu intelectualii satului. Ţinea mult să converseze cu mine spunînd că sunt „ principial în discuţii” şi-mi duc la bun sfîrşit sarcinile încredinţate de organizaţia de bază, sunt un „ bun mobilizator al oamenilor” şi scriu foarte „obiectiv” procesul verbal la şedinţele de partid şi la şedinţele de consiliu. Adevărul era că nu-mi plăcea deloc să scriu preocesle verbale şi de multe ori mă fofilam şi încredinţam această sarcină viceprimarului. Acesta nu mă refuza, lua pixul cu nădejde în mînă, îl ţinea strîns cu cele trei degete şi pe măsură ce se apropia de sfîrşitul rîndului degetul arătător se ridica ca un fel de avertisment la adresa celui care vorbea prea repede sau ca semn că a ajuns la sfîrşitul rîndului. Din această cauză primarul nu-l accepta să scrie procesul verbal. Din vorbele sale reieşea mereu respectul pe care îl avea pentru omul care învăţase carte şi, de aceea, după fiecare şedinţă în care eu scriam procesul verbal, încheia invariabil: „Ce înseamnă să ai ştiinţă de carte!” XXX „La şcoală, directoarea Daria Ionescu era în biroul ei unde pregătea materialele pentru a doua zi cînd trebuiau prezentate le şedinţa Inspectoratului Şcolar. Din cînd în cînd trăgea cu coada ochiului prin uşa întredeschisă să vadă cine a întîrziat la oră şi dacă avea norocul să găsească o victimă se ştia că în pauză eram convocaţi la o şedinţă fulger unde ni

209

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 se vorbea despre rolul profesorului în realizarea unui învăţămînt de calitate în lumina cuvîntării tovarăşului ...... la ultima Plenară a CC a PCR. Eram la o şcoală unde funcţionam ca suplinitor în urma refuzului de a mă prezenta la postul unde fusesem repartizat după terminarea facultăţii. Cînd am intrat în clasă am văzut negru în faţa ochilor, aveam 32 de coloraţi care de care mai balaoacheş. Cu ei m-aş fi descurcat eu, mai greu era cu părinţii lor care mă urmăreau prin sat cu tot felul de obiecte lucrate din lemn - trebuie să-ţi spun că toţi locuitorii erau rudari care ciopleau obiecte din lemn pe care le comercializau - ca să le trec copiii cărora le eram şi diriginte. Mă urmăreau mai ales cînd treceam drumul şi mă duceam la magazin să-mi iau ceva de mîncare. Cînd intram în magazin, de la uşă pînă la tejghea, trebuia să mă strecor printr-o reţea de lasere realizată de fumul gros de la ţigările Mărăşeşti. Pe lîngă pereţi stăteau balaoacheşi adulţi care se cinsteau cu „alba lux”, o băutură spirtoasă de cea mai joasă calitate, şi care mă urmăreau pînă la ieşirea din magazin. Vînzătorul care era şi gestionar îmi împacheta cu grijă patru-cinci felii de parizer, lua de pe raft o pîine neagră, o apăsa cu degetul pe coajă ca semn că este proaspătă, taia un sfert din ea, adăuga şi un pachet de ţigări Carpaţi şi mi le împacheta pe toate în hîrtie de ziar oferindu-mi-le ca pe un trofeu. La întoarcere trebuia să parcurg acelaşi drum şi numai cînd ajungeam afară puteam să respir normal. Treceam drumul spre şcoală, intram în bibliotecă, desfăceam pachetul , mă aşezam la masa plină cu cărţi şi începeam să mănînc privind la un păianjen care ţesuse în jurul unei muşte o pînză fină, dar deasă, din care o muscă nu mai avea cum să scape. Din raft mă priveau nemişcate cărţile ca nişte soldaţi aflaţi în post. Cred că dacă aş fi rămas în acel sat pînă la pensie, astăzi aş fi avut o colecţie frumoasă de făcăleţe, copăi, piuliţe de zdobit usturoiul, furci, fuse şi mai ştiu eu ce alte obiecte din lemn.” XXX „Rata opreşte în centrul comunei. Din maşină coboară, cu paşi mici, profesoara de limba franceză, navetistă şi ea, Ortansa Mărgăritărescu. Face naveta de zece ani. De fel este din Craiova, a fost măritată, şi de acest lucu îţi dai seama după ticurile pe care le are. Acum are aici, în comună, o relaţie cu doctorul Dinu. Tot drumul a privit pe geamul murdar al autobuzului, visînd: „....se simţea mai aproape de el, cu capul pe umărul lui, acasă la el , în odăiţa lui, cu buzele întredeschise, fremătînd de dorinţă. Îl privea în centrul pupilelor dilatate de fericire, şi simţea cum sîngele clocoteşte în inima ei”. S-a trezit din vis cînd a coborît din maşină în faţa şcolii. A traversat drumul plin de noroi, era spre sfîrşitul primăverii şi plouase toată săptămîna , şi s-a îndreptat spre clădirea şcolii unde a intrat cu gîndul la cafeaua care o aştepta pe masă, în cancelarie.” XXX „Dispensarul se afla pe şoseaua principală, la vreo două sute de metri de şcoală. În acea dimineaţă de martie, doctorul Dinu a venit de pe teren, şi-a lăsat galoşii plini de noroi pe coridor, şi a intrat în cabinet pregătindu-se de consultaţii. Avusese între opt şi zece, aşa cum era programul scris pe uşa cabinetului, muncă de teren. Mergea regulat în vizită la locuinţele bolnavilor pe care îi avea în evidenţă sau la tinerele mame pentru controlul copiilor nou născuţi. Doctorul era înalt, slăbuţ, se vedea că ţine mult la siluetă, frumuşel, cu

210

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 nişte ochi verzi, pătrunzători şi un zîmbet care pleca spre toate direcţiile feminine întîlnite în cale. Deşi avea cincizeci de ani, inima îl împingea spre jocuri erotice care îi făceau mare plăcere. Toată lumea din comună ştia că este mare „crai”. Soţia locuia la oraş, avea un apartament la bloc şi lucra la policlinica oraşului. Doctorul stătea într-o cameră din incinta dispensarului, cu intrare separată. A intrat în cabinet, s-a dezbrăcat de haina de piele pe care o avea de mult timp, dar nu renunţa la ea, s-a spălat pe mîini, şi-a îmbrăcat halatul şi, la un semn discret, asistenta Tudoriţa, obişnuită cu el, a introdus în cabinet primul pacient”. XXX „Şedinţa Consiliului Local a început la ora zece dimineaţa. Toţi deputaţii s-au prezentat la şedinţă, mai puţin Leonte Vasile. „A trimis vorbă că este bolnav” zise unul dintre deputaţi. „Bolnav pe dracu, zise Traseistu, l-am văzut cînd trecea cu cărătorul, la Mahmureală. A căzut podul la prune şi s-a dus să facă ţuica.” „Atunci să începem”, a zis primarul. Şedinţele erau întotdeauna tensionate, cu intervenţii peste rînd, cu replici usturătoare, cu trageri de timp, boicot la votarea unei hotărîri sau cu votarea rapidă a unora, cînd interesele unui grup sau ale altuia o cereau. Bineînţeles că majoritatea, aranjată înaintea şedinţei în holul primăriei, avea cîştig de cauză. La prima vedere totul se desfăşura democratic. De data aceasta procesul verbal era scris de secretarul primăriei care încerca, fără succes, să-l imite pe viceprimar, numai că, pe măsură ce se apropia de sfîrşitul rîndului, degetul arătător nu se mai ridica la verticală şi atunci se muncea să-l ridice cu pixul, dar acesta indica acum un fel de atenţionare arătată unui copil neascultător. „I-am spus cînd a plecat acasă să pregătească ceva bun şi consistent, dar ştiu eu dacă o ţine minte, că este cam uitucă, deşi la corp arată bine”, se gîndea în sinea lui primarul de la masa prezidiului la contabila şefă de la primărie care divorţase de doi ani şi, cînd la bilanţul de sfîrşit de an, rămînînd singuri în birou, l-au încheiat spre dimineaţă fiind convinşi că biroul, ca orice mobilă, n-o să vorbească. De atunci sunt împreună şi, ca de obicei, ştia tot satul, numai nevasta lui nu. Trezit de clopoţelul agitat de preşedintele de şedinţă primarul a ieşit tiptil din sala de şedinţă, s-a dus în birou, s-a îmbrăcat cu geaca lui mare, cu revere de lînă lucrate de nevasta lui în nopţile lungi de iarnă cînd îl aştepta pînă tîrziu să vină acasă, şi a pornit hotărît spre casa contabilei unde ştia că este aşteptat. Mergea aplecat de spate ca şi cum s-ar fi ferit să nu-l vadă cineva deşi nu era cazul. În urma lui şedinţa s-a desfăşurat furtunos, fără a fi votată nici o hotărîre. După şedinţă s-au dus cu toţii la cazan la Mahmureală, unde erau de rînd să facă cinste cei de pe Nisipoasa.” XXX „Doctorul Dinu a terminat consultaţiile şi s-a retras în cămăruţa lui modestă din incinta dispensarului cu intrare separată. A dat drumul la muzică, a aşezat pe noptieră un volum de poezii de Baudelaire - pentru impresie - şi s-a aşezat pe pat, într-o aşteptare de rutină a Ortansei Mărgăritărescu, profesoara de franceză. Pe Ortansa a cunoscut-o cînd a venit în sat şi nu i-a fost greu să se apropie de ea, mai ales că femeia venea după un divorţ de pe urma căruia încă suferea. Era mereu frămîntată de neîmplinirea unei căsătorii, neîmplinire pe care o punea pe seama destinului care mereu i-a încurcat viaţa. Dinu nu avea probleme

211

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 cu soţia care îl cunoştea bine, şi-l lăsa să-şi trăiască viaţa aşa cum îi plăcea ştiind că nu are nimic de pierdut, simţindu-se bine singură, în felul acesta putînd să-şi materializeze o iubire în persoana unui doctor mult mai tînăr ca ea. După patru ani de navetă, Ortansa reuşise să se transfere la Craiova, de unde era şi unde stătea împreună cu mama ei, o femeie în vîrstă şi bolnavă, dar după doi ani revenise în comună, tot prin transfer, la insistenţele lui Dinu, în plus era copleşită de amintirea acelei căsătorii nefericite care fusese un eşec total. Dinu, cu ochii întredeschişi, o vedea lîngă el, cu capul sprijinit de pieptul lui, poziţie care-i trezea Ortansei efuziuni lirice auzindu-i inima cum bate, şi uitîndu-se tandru de jos în sus la el. El o privea de sus în jos, ca formă de superioritate erotică, fumînd. Între ei se instala o tăcere grea care era întreruptă doar de pendula din perete care bătea din oră în oră. Dinu provoca de multe ori o discuţie banală pe care Ortansa încerca să o ducă la bun sfîrşit. „Cred că ai o indigestie”, îi zise el rupînd tăcerea. „Dinu, dar eu mă îngrijesc, am aceeaşi dietă ca şi tine, plus că în fiecare dimineaţă beau un pahar cu apă pe stomacul gol”. În ceea ce priveşte dieta trebuie spus că Dinu consuma foarte multe legume, în special ţelină şi morcov. „Arunci aşa... nişte vorbe pline de voluptatea anulării a ceea ce îţi recomand ca doctor. Cred că vorbele tale ar trebui să le striveşti între dinţii tăi cariaţi”. „Tu întotdeauna distrugi poezia iubirii dintre noi cu termenii tăi ştiinţifici. Ai citit volumul de poezii de Baudelaire pe care ţi l-am lăsat data trecută?” „Dragă, am citit cîteva poezii, dar m-au indispus, n-am suportat răceala care se degajă din versurile citite, poezia lui îmi provoacă o adevărată stare de igrasie sufletească.” La patru Ortansa făcea un duş într-o anexă a camerei unde locuia doctorul, se îmbrăca şi pleca spre staţia de autobuz. În urma ei doctorul aerisea camera, aranja patul, schimba pe Baudelaire cu Eminescu, pe care îl aşeza pe raftul cu cărţi, de deasupra patului; de la şase la opt urma să vină la pregătire la anatomie, Ileana, fata veterinarului din comună. Ileana era o fată perseverentă, terminase liceul de trei ani şi tot de atîtea ori dăduse examen la medicină şi mereu avea ca subiect organele de reproducere. De un an făcea pregătire cu Dinu şi simţea că face progrese , că este stăpînă pe materie. În liceu a avut note mari la limba şi literatura română, iubea poezia lui Eminescu şi fusese o bună recitatoare, dovadă erau diplomele luate la diferite festivaluri şi concursuri. Era o fată sentimentală, cu o privire caldă, sinceră, ceea ce l-a făcut pe Dinu să facă pregătire cu ea. Imaginaţi-vă că intra în cameră, vedea pe raft volumul de poezii de Eminescu şi din epic trecea în liric”. Profesorul nu se oprea cu prezentarea aici, ci îmi povestea şi cum şi-au continuat şi încheiat ziua eroii noştri: „Primarul Brîncuş se întorcea acasă pe o potecă a rîului ce mergea paralel cu şoseaua, ca să scurteze drumul”. „Doctorul, după ce a terminat „pregătirea la anatomie” cu Ileana, a plecat la un bolnav acasă”. „Directoarea, Daria Ionescu, a mai rămas la şcoală să pregătească dosarul cu materialele pentru a doua zi de la Inspectoratul Şcolar. După plecarea ei, în şcoală a venit femeia de serviciu care s-a apucat de curăţenie trimiţînd praful în toate direcţiile”. „Ortansa a luat autobuzul din staţie şi a plecat spre casă” Profesorul nu încheia povestirea decît după ce îmi prezenta şi alte personaje interesante ale comunei. „În drum, în faţa şcolii, se certau, ca de obicei, cele trei învăţătoare Petruţa, Achima şi Firuleasca. Acolo era locul unde din tinereţe se întîlneau şi se certau. Motivul nu-l mai ştiau nici ele, iar cînd spectacolul, pe lîngă care lumea trecea nepăsătoare, aşa de

212

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 mult se obişnuise cu el, se termina plecau spre casă şi se apucau de scris la judeţ o reclamaţie unde specialistă era Firuleasca, lucru recunoscut cu greu, dar recunoscut, chiar de rivalele ei. Astfel că odată pe lună venea la şcoală în control cîte o brigadă mixtă. În fond organele de control erau obligate să dea curs acestor sesizări, chiar dacă ele se repetau la nesfîrşit”. „Pe mijlocul uliţei mergea spre sediul miliţiei plutonierul adjutant Ghinţură Alexandru, zis Pistol. Porecla i se trăgea de la o întîmplare nefericită pentru el. Aflat întro misiune ordonată, cu mai mulţi colegi, pe dealurile din jurul comunei, tema fiind urmărirea unui infractor care evadase din penitenciar, şi, avînd la un moment dat nişte nevoi omeneşti, s-a tras lăngă o tufă de alun. După ce misiunea s-a terminat şi a ajuns la post şia dat seama că nu are pistolul la el. Îl uitase la locul cu pricina. Nenorocirea era că uitase locul, aşa că a fost nevoie de o mobilizare generală şi, după îndelungi căutări pînă noaptea tîrziu, au găsit pistolul. Acum se îndrepta spre postul de miliţie unde trebuia să facă o anchetă în urma unei reclamaţii din partea lui Dumitru Pîrlog căruia i se furaseră caii de pe izlaz”. „Singurul care nu se grăbea să plece acasă era gestionarul magazinului sătesc care privea de după tejghea anunţul potrivit căruia era interzisă vînzarea băuturilor alcoolice înainte de ora zece”. „Cel care avea prostul obicei de a nu reţine nimic din tot ce se întîmpla în comună era nea Gică, şoferul, care conducea autobuzul mereu cu aceeaşi navetişti, cărora le punea să asculte aceeaşi casetă.” Drumul meu spre oraş cu maşina trece printr-o pădure. Acum pădurea nu-mi mai spune multe. Mi-a spus cînd eram mai tînăr. Copacii care au fost smulşi, tăiaţi, ucişi pur şi simplu au plecat şi ei în altă dimensiune pe care încerc s-o înţeleg şi mă cutremur. Mersul maşinii este liniştit, însă seara ceva mă sperie, îmi dă fiori şi deodată mi se face frig. Încerc să-mi strîng haina pe mine, nu că m-ar încălzi , dar mai degrabă eu nu-mi pot refuza gestul. Cedez îndemnului, primul îndemn care mă încearcă, să-mi găsesc prietenul. Profesorul, cel pe care îl ascultam cu plăcere cînd îmi povestea realităţile satului pe care le cunoşteam şi eu, dar el le prezenta altfel, a rămas în amintirea mea. A plecat prin transfer la altă şcoală de un an de zile. Îi simt lipsa aşa cum simt lipsa apei unui rîuşor care travesează pădurea şi în oglinda căruia ne vedeam feţele cînd o colindam împreună cu elevii noştri. Acum nu se mai vede nimic, de aceea nu-mi mai pierd timpul să mă regăsesc în oglinda apei. Se întîmplă ca deodată, cînd nici nu bănuieşti, om fiind, să îţi pierzi strălucirea şi nu mai însemni nimic, oricît de mult ai vrea să te aperi.Viaţa în sat este aceeaşi, iar eu fac aceeaşi navetă, dar singur.

213

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

50.

Copilăria – autor Cristina – Florentina Mantu cls. a V a B Școala Gimnazială nr 117, București Coordonator prof. Bățăuș Adrian Florin

Copilăria este asociată de multe ori cu copiii, care, clar definesc acest cuvânt. Acest cuvânt seamănă mai mult cu o țară a bucuriei, ne poartă pe aripile sale spre locul unde totul este posibil, în mintea copilului ce zburdă de imagianție și veselie. Copilăria, după mine, este cea mai frumoasă parte a vieții, pentru că te îndrepți spre noi orizonturi. Îți faci prieteni și înveți să fii altruist, onest, modest, un bun creștin. Părinții mei îmi spun mereu să zâmbesc, să privesc viața cu optimism, să mă bucur de tot ce mă înconjoară, iar eu așa procedez. Niciodată nu mă satur să zâmbesc. Cine spune că e suficient ce am învățat? Copilăria îi învață pe copii să prețuiască vârsta inocenței.

214

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

51.

Prima zi de școală - autor Iulia Oancea cls a II a B Școala Gimnazială Constantin Brâncuși, București, România Coordonator, prof. Înv. Pr. Bățăuș Cornelia

Îmi amintesc și acum cu melancolie de prima zi de şcoală. Priveam pe fereastră cum frunzele verzi altădată, cad presărate cu aur. M-am înviorat cu micii stropi de apă, m-am îmbrăcat cu uniforma de şcolăriţă, o fustiţă neagră, o bluziţă albă, vesta şcolii şi am pornit. Mergând pe stradă cu mama de mână, o înfiorare caldă m-a cuprins. Gata! Am ajuns în faţa porţii. În curtea şcolii o mare de copii, părinţi, bunici aşteptau cu emoţie să se deschidă uşile şcolii. Simţeam cum creşte în mine mândria ca sunt şi eu elevă în acea şcoală. O doamnă înaltă, cu părul roşcat ne pofteşte în clasă. Era doamna noastră învăţătoare. Cu o voce blândă ne-a urat să avem un an şcolar plin de succese. Era o doamnă specială! Natura parcă era şi ea alături de noi, trimitea soarele cu fulguiri de aur pe ferestre. Îmi dădea curaj. De atunci am crescut şi am devenit o adevărată şcolăriţă silitoare. Dar nu voi uita nicicând emoţia primei zile de şcoală!

215

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 52.

Intoarcerea – autor Mara Paraschiv

Locul naşterii mele, Mateeşti. Frumos pentru mine. Indiferent pentru alţii. Unic, în felul lui, are întotdeauna ceva pus deoparte, după cum mama ascunde un zâmbet pentru pruncul ei. Să i-l dea în anumite împrejurări. De-a lungul timpului, l-am păstrat ca pe un tablou în ramă. Cred că mai întâi l-a făcut Dumnezeu în palme. Apoi l-a aşezat pe Pământ. Este mai degrabă un sătuc, adăpostit între dealuri. Un cătun, cum îi spun cei din jur. În documente figurează cu denumirea, Mateeşti. * Aşezat dincolo de râul Tazlău, în subcarpaţii Moldovei. Nu prea departe de munţii Berzunţi, la poalele vârfului Bâţâchina. Mai în jos de Tescanii lui George Enescu. Împrumută, când răcoarea înălţimilor, când căldura depresiunii Tazlăului. Mateeştii, de o parte şi de alta, are încă două cătune. În stânga, cătunul Tisa, care a dat literaturii române pe scriitorul, poetul, profesorul şi omul de cultură, C. Th. Ciobanu. Iniţiatorul înfiinţării Asociaţiei George Călinescu, din Oneşti, prilej de întâlnire al multor personalităţi de cultură. În dreapta, cătunul Lunca. Prin el, făceam legătura cu restul satelor din cuprinsul văii, printre care era şi cel în care se afla Şcoala unde învăţam. La o distanţă de circa patru-cinci kilometri, de sătucul meu. Aici, în lunca din capătul satului, aveam în fiecare dimineaţă, o mare bucurie. Mă aştepta Tincuţa. Colega mea de clasă. O vedeam de departe. Lângă plopii, ale căror vârfuri se luau la întrecere cu norii. După absolvirea celor patru clase, ea s-a prins adânc de rădăcinile pământului, predestinate unei continue renaşteri. Eu am descoperit zborul depărtărilor. * Mateeştii înconjurat de păduri. Într-o zonă pitorească. Împreună cu celelalte două cătune, formau aria mea de cercetare. Nu am avut niciodată complexul satelor mici. Din contră, îmi vedeam satul ca pe o bijuterie. Aşezat în caseta verdelui, protejat de broderiile colinelor, de o parte şi de alta. Lumea din satele mai mari, îl vedea şi nu-l vedea. Mai curând îl ignora. Ăsta a fost norocul meu. Mi l-au lăsat mie. De-a-ntregul. Să mă pot sătura. Nu ştiu dacă m-am săturat vreodată. Văzut cu ochii de atunci, mă ştiam ocrotită. Simţeam că nu mi se poate întâmpla nimic rău, atâta timp cât mă aflam acolo. Aici, natura se descătuşa altfel, decât în restul lumii. Ploile erau calme. Calde. Picăturile cădeau drepte. Le puteai prinde în palme.

216

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Cărţile naturii se deschideau în calea soarelui, cu blândeţe. Razele îmi dogoreau obrajii, cu mângâieri delicate. Vântul îşi găsea sălaşul în adâncul codrilor. Furtunile intrau şi se opreau, ca într-o peşteră fermecată. Fiecare anotimp îşi făcea prezenţa. Concura cu cele mai alese tablouri zugrăvite de mâna Omului. Numai iarna nu-şi găsea pretendent pe măsură. Ninsorile erau cuminţi şi foarte albe. Zăpada se aduna în troiene. Tufişurile căpătau înfăţişări hazlii. Noi, copiii, alergam în jurul lor. Scuturam zăpada. Să ne acopere. Prilej de a ne speria unii pe alţii. În timpul nopţii, zăpada forma o pojghiţă pe deasupra, ca o gheaţă subţire. Bucuria mea. Îmi plăcea să alerg desculţi, fără să mă vadă cineva. Să rup crusta. Să mă afund în pulberea curată şi rece. Până simţeam usturime. Mi se înroşeau pulpele. Alergam în casă. Mă spălam cu apă rece. Usturimea dispărea ca în descântec. Ca să mă încălzesc, îmi puneam ciorapii împletiţi din lână de mâinile mele. Primăvara, dar mai ales vara, în urma ploilor, se ridica din pământ un abur cald. Aducea cu el toate aromele specifice anotimpului. Florile din păduri şi fâneţe. Viile şi pomii livezilor, pregăteau adevărate spectacole. * Îmi place să spun că sătucul meu avea două ceruri. Unul vizibil şi unul invizibil. Era un fel de Axis Mundi în Centrul Lumii. Precum era muntele Meru pentru indieni. Muntele Tabor pentru palestinieni şi Golgota pentru creştini. Mi se părea că nimic nu putea exista fără el. Nimic fără tata. Nimic fără fraţii mei. Fără mama şi într-un mod mai special, nimic fără bunica(bătrâna). Vârful Bâţâchina era un punct de atracţie. Eram tare mândră că satul meu era aproape de poalele vârfului. Când mă întrebau copiii, din afară, unde locuiesc, îmi plăcea să mă dau mare. Îl arătam cu degetul: Aproape de vârful acela înalt, Bâţâchina. Pentru mine era locul unde mă bucuram de mărunţişurile naturii. Nelipsite acelor locuri: culesul murelor, al fragilor şi căpşunilor, coacăzei, alunelor şi coarnelor...căţăratul în copaci după fructe sălbatice, intratul în desiş după porumbele şi măceşe...! Cu toate că îmi făceau gura pungă, stângeam din dinţi, până simţeam gustul acela, caremi strepezea dinţii. Vara şi toamna, ciupercile defilau prin faţa mea, în straie de sărbătoare. Nu-mi rămânea niciodată coşul gol. După atâţia ani, m-am întors pasăre înstrăinată. Când ştiam că tata se scula devreme. Înhăma boii la jug. Mama pregătea bucatele pentru a merge la câmp. Gâzele îşi luau zborul...! Să-mi găsesc lumea: în care am împrăştiat zâmbete; am aruncat cu pietre peste luciul apei; am alergat pe coclauri până la iepuizare; am intrat şi am ieşit din hăţişuri; zgâriată; cu hainele rupte...!

217

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Totul părea aievea. Nu ştiu, dacă eram cea de atunci, sau cea de acum. Fiecare fibră din mine tresărea. Inima îşi făcea mai mult loc în cutia toracică. Ochii voiau să cuprindă dintro aruncătură de suliţă, tot ce însemna cuvântul, altădată. * Ca să ajung acasă, luam drumul în spate. De jos, de la malul râului, până sus, în capul satului. După ce urcam un pripor mărişor, eram binecuvântată cu un platou cu iarbă verde. Întins covor, până la poala pădurii. Aici şi numai aici, mă aşteapta, deschizându-mi porţile, casa noastră. Robustă. Construită din lemn de stejar. Acoperită cu şindrilă. Curtea largă. Închisă pe margini de grajduri şi alte acareturi. Gardul înalt din scândură. Porţi la fel de înalte. Sprijinite de stâlpi groşi. Tot din lemn de stejar. Porţile aveau, şi ele, un acoperiş, tot din şindrilă bătută în ornament, ceea ce le aducea oarecare măreţie. Mă primea ca pe unul de-al casei. Eu, când mă vedeam ajunsă, nu-mi mai trebuia nimic altceva. Puteam spune cu mâna pe inimă : Doamne, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pre pământ, acum şi pururea în vecii vecilor. Amin! * Mirosul pâinii. Al alivencilor. Coapte în cuptorul din cărămidă, îmi stârnea pofta. Îmi răscolea foamea. Mama era ca argintul viu. Altă dată, cuptorul încins, rumenea un miel sau o oaie. Pregătea pastrama aceea, cât să ajungă toată săptămâna. Grăsimea ţi se scurgea printre degete. Alteori, găseam ograda plină cu rufe. Fierte în leşie ( cenuşă opărită cu apă fierbinte). Să fie albe. Nu trecea nici peste pregătitul apei, pentru îmbăiatul de sâmbăta.Toate astea o ridicau pe mama la rangul de bună gospodină. Veşnic în concurenţă cu ea însăşi. Tata avea grijă ca din grădina lui, să nu lipsească nimic, din ce le-ar plăcea copiilor. Deseori îi spunea mamei: Să nu li se scurgă ochii când se uită în grădina altuia! Grădina, împrejmuită cu gard din şipci de scândură, sau cu împletituri din nuiele de răchită, era spaţiul care ne oferea confortul de care aveam nevoie, la vârsta aceea. * Acum, după atâţia ani. Megeam prin sat. Derutată. Buimăcită. Nu mai era cel pe care-l ştiam. Căpătase altă înfăţişare. Altă respiraţie. Ochii mi se loveau de goluri între case. Drumurile povârnite. Spălate de torenţi. Păreau mai înguste şi mai înalte. Oameni cerniţi. Îmbătrâniţi. Cei mai mulţi dispăruţi. Cei tineri plecaţi în străinătate. Să guste din Libertatea obţinută în ’89. Apa fântânii şi a budăilor nu mai avea acel cristalin, pe care îl scoteam cu găleata, atingându-l cu mâna. Casa Bătrânei dispăruse: gardurile şi banca de la poartă, unde mă aştepta să mă întorc de la şcoală şi mai ieşea duminica să vadă lumea; trandafirul de

218

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 dulceaţă, de lângă portiţă, nu-şi mai scutura petalele parfumate; iasomia şi agrişele dispăruseră şi ele. Vorbeam cu mine însămi. Reflectând. Gândindu-mă: În goana vieţii nu avem timp să realizăm că lucrurile simple, fireşti, sunt tocmai cele ce ne definesc. Ne ancorează, dar ne pot şi scoate de pe orbită..!

* Am pornit mai departe. Spre casa părinţilor. M-am oprit în locul unde ştiam că era poarta de intrare. Stâlpii din lemn. Ornamentaţi. Priveam cerul. Pământul. Şi iarăşi cerul şi pământul. Să pot să-mi ascund ochii în ţărâna în care îmi îngropam, odinioară, picioarele. Aruncam priviri peste grădină. Aceeaşi. Ca atunci. Cu aceiaşi pomi pe margini. Acum, mai împovăraţi. În interior prunii, caişii, zarzării, cireşii fuseseră tăiaţi. Făceau umbră. Numai ultimul măr. Plantat de tata, înainte de plecarea forţată, se lăfăia cu fructele lui, galbene-roşii. Ca ironie a tuturor întâmplărilor. Voia să demonstreze că viaţa îşi continua cursul. Odată cu înfăptuirea colectivizării agriculturii, părinţii mei, asemenea multora dintre oamenii pământului, au trăit drama ţăranului roman. Pierduseră totul. Cu mâinile strânse în mijlocul câmpului. Se uită unul la altul. Îşi aruncă ochii peste dealuri. Încununate, până mai ieri, cu vii şi livezi. Peste pădurea, acum devastată. Peste grădina parcelată, Împărţită altora, fără să fie întrebaţi. Şi-au înfipt mai adânc picioarele în pământ. Să nu scape funia. Teama devenise hrana lor zilnică. - Ce facem, mai stăm sau plecăm? Au plecat. Fără să se uite în urmă. ‘’Să nu se prefacă în stâncă de sare!’’ Dislocarea le-a schimbat complet viaţa. Se simţeau ca un peşte scos din acvariu. Aruncat într-un râu. Mama a trăit drama psihologică a celei care se simţea dublată: Ea şi Cealaltă. Cealaltă rămăsese acolo. Nu se putea desprinde total. A păstrat în ea casa cu belşugul ei. Pământul. Izlazurile. Crângurile cu izvoarele dătătoare de viaţă, până a plecat dintre cei vii. Pentru Ea, noua viaţă a însemnat Absurdul. Lipsurile. Prejudecăţile şi pierderea identităţii. Nu mai era Cealaltă. Hotărâtă să realizeze ce-şi propunea. Ambiţioasă. Tenace. Acum era printre altele. Toate la fel de harnice. La fel de leneşe. La fel de bine îmbrăcate. La fel de…? Tata obişnuit cu tot ce însemna responsabilitatea de sine, a întâlnit indivizi fără scrupule. Găunoşi pe dinăuntru. Cu ambiţii nemăsurate. Ascunse. Molipsiţi de lăudoroşenie. Ticăloşie. Minciuna ‘’stătea cu regele la masă’’.

219

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 O lume moartă. Cei îndrituiţi nu vedeau mucegaiul. Întins ca molima. Fără antidot de vindecare. Stăteam şi priveam . Nu casa actuală din faţa mea. Ci pe aceea pe care o ştiam pe de rost. Ca pe o rugăciune. Pe care o spui seara la culcare. Casa în faţa căreia mă aflam, voia să-şi arate măreţia. Să se impună prin ţinută. Aşezată pe acelaşi pământ. Altădată frământat de picioarele noastre. Nu avea destulă putere să mi-o ascundă pe cealaltă. Privirea mea trecea dincolo de ea. Prin ea. Îi vedeam celeilalte toate detaliile. Oricât de mici. Nu uitasem niciun amănunt. Mă căutam printre pereţii din mintea mea. Despărţeam camere. Deschideam uşi. Dulapuri. Închideam ochii şi îmi cuprindeam obrajii. Cu aceleaşi mâini şi totuşi, altele. Rochia de mătasă, pe care o îmbrăcasem, avea aceeaşi culoare. Ca aceea de atunci. Când alergam laolaltă cu fraţii mei: pe prispa casei; pe lângă pereţii văruiţi în albastru-siniliu; în jurul căpiţelor din paie de grâu, ori de ovăz; ne lunecau printre degete; după corcoduşii cu poamele albastre-brumării; după mărul domnesc, mare cât ograda; râdeam şi uneori plângeam...! Toate treceau când tata ne prindea. Ne arunca în sus. Noi trebuia ’’să-i dăm un ochi’’ ca să ne lase la pământ...! Chiuiturile din creasta dealului din apropiere, m-au trezit la realitate. M-am scuturat de gânduri. Mi-am amintit pentru ce venisem. Am căutat peste tot. În locurile ştiute şi neştiute. Pe ’’Urim’’ şi ’’Tumim’’, dar pietrele care arată semnele lumii dispăruseră. Stăteam acolo, parcă aruncată de cineva. Nu realizam că am făcut atâta drum. Că a fost dorinţa mea de întoarcere! Priveam prostită. Nemişcată, ’’ţara’’în care mă născusem. Şi trăisem o bucată de timp. Aş fi vrut să inventez amurguri. Cu umbra fiecărui colţ din ’’ţara mea’’: cărarea spre dealul viilor; izvoarele din care curgeau pârâiaşe înviorând iarba; alunii şi murii din marginea pădurii cu ulmi, paltini, frasini şi arţari; hăţişurile de corni, coacăzi, soc şi tot felul de rugi, de care ne agăţam ca maimuţele; balta cu răchite, cu iarba totdeauna verde şi grasă, în care intram desculţi printre broaştele gălăgioase...! Un vis de întoarcere. Într-o lume trecută şi una prezentă. În oricare m-aş fi aflat, simţeam un suflu. Al unei forţe mai presus de a mea. Şi, în timp ce stăteam şi priveam, deodată, apa din fântâna tatei mi s-a vărsat în ochi. Curgea. Eu nu o vedeam. O simţeam. Pentru că o ştiam atât de bine. Pentru că îmi era ’’atât de sete’’! * A fost ieri... acum câteva decenii!? Îl văd pe tata venind. Mă ia în braţe. Tot câmpul se umple cu margarete... gura-leului, răsărită...!

220

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Împreună cu Ştefan, Maria, Mitică şi cea mai mică, Silvia, alergam ca potârnichile printre flori: apăream; dispăream; tăvăleam lucerna vecinului cu ochii aţintiţi spre tata; fratele mai mic, Petre, se legăna când pe un picior, când pe altul,’’măsurând’’ apa din cele două căldări; până la ultima picătură. Îşi trăia lumea lui de poveste. Cu gânduri... sau fără gânduri. Mama se omora la cuptorul de pe vatră cu dospitul şi coptul aluatului. Pâinea să aibă timp ’’să se ducă şi să vină de la moară’’(o păcăleală pentru a se răci) până terminam noi, ca să putem năvăli ’’ca turcii, ori ca tătarii’’asupra ei. O zi în care aş fi dorit să-mi crească aripi. Să zbor prin ’’Ţara mea’’fără oprelişti. Să-mi găsesc cuibul îmbrăcat în aceleaşi pene calde, ca la începuturi. Ziua aceea îşi scurgea timpul. Ignorându-mi grijile. Preocupările ce mă frământau. În vreme ce eu storceam gânduri, înşiruindu-le pe funia vieţii, în restul lumii se întâmplau multe alte lucruri. Fireşti. Obişnuite. Viaţa îşi urma cursul: undeva copiii scriau scrisori; mamele înfăşau bebeluşi sub cerul liber; se scotea apă din fântâni; păsările zburau pe deasupra salcâmilor; apele rostogoleau pietre; ploaia se lipea de cer; umplea pustiul dintre cele două lumi în care mă aflam, mai mult ca niciodată. * Trăiam visul dintr-o poveste. Care începea cu...aici a trăit cineva...cândva...cu aceeaşi iubire pătimaşă de iasomie, din grădina copilăriei. Când m-am trezit, ochii îmi erau prea deschişi, iar ’’Ţara mea’’ dispăruse. Un deal îşi curgea lutul galben, clisos, din vârful cel mai înalt, până în valea cea mai adâncă.

221

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 53.

Castelul – autor Lia – Maria Andreița

În vara lui 1996 am fost trimisă la Serviciul Cultural al Ambasadei României la Paris, pentru a prelua o parte din munca ce o exceda pe fiica unui general de securitate din epoca Ceauşescu. Dublarea nu i-a surâs doamnei cu pricina şi în foarte scurt timp am eliberat spaţiul pentru a reda respiraţia lejeră în încăpere şi, mai ales, pentru a nu mai fi martoră la convorbirile telefonice ale ilustrei colege de birou, Momuţa, cu iubitul ei, Dumitru Căuşu, secretar de stat în Minister, viitor ambasador; coleg de facultate şi prieten apropiat al Mladiei şi al lui Ermil Costinescu, preşedintele României, la ora aceea. Când domnul Căuşu a venit ambasador, a considerat că nu cultura ar avea nevoie de întărire în „capitala luminii”, ci relaţiile consulare. S-a ţinut cont de pregătirea mea juridică şi m-au înregimentat în Secţia Consulară. Într-o zi de vară, când toată Europa era în concediu, autorităţile franceze mă asaltau: ”Madame consul, trei cetăţeni români de etnie rromă sunt arestaţi la Prefectura de Poliţie a Arondismentului 7; vă aşteptăm, să le daţi consultanţă”. Abia închid, şi telefonul zbârnâie din nou: „Un distribuitor de droguri solicită sprijinul consulului României”, mă informează şefa Serviciului Droguri de la Închisoarea din Fleury-Merogi. Pe firul interior sună Secretariatul: „Doamna consul, la telefon judecătorul de instrucţie de la Neuilly-sur-Seine, în legătură cu omorul ţiganului de la Bacău.” O bătaie în uşă: „Doamna consul, în camera de oaspeţi vă aşteaptă un francez; de o oră încerc cu telefonul, dar a fost ocupat tot timpul la dumneavoastră”, se scuză portarul. Fiind vorba de un francez care aşteptase atât de mult, m-am dus imediat. Un domn elegant m-a întâmpinat cu o reverenţă, cum nu mai primisem decât o dată, de la Alain Juppé, ministrul de Externe, la standul cu icoane ortodoxe din cadrul unei expoziţii organizate de Muzeul Georges Pompidou.

Salonul nostru de primire este extrem de modest. O încăpere cu geamurile vis-à-vis de cea a portarului, ca să se poată supraveghea mai uşor şi, probabil, să se şi asculte. Elegantul domn mi-a întins mâna, prezentându-se: Gabriel Poloni. În clipa aceea, gândul meu a străbătut fulgerător 3000 de kilometri, până la un castel din satul natal. Gabriel a deschis un dosar cu câteva documente, aşezate meticulos, în ordinea importanţei pentru problema ce avea să mi-o prezinte. Primul act ce mi-a fost înmânat era un certificat de botez, eliberat în 1940, de către parohul Bisericii Olari din Bucureşti. Emoţia stârnită, în timp ce citeam, se putea citi uşor pe faţa mea. Certificatul fusese foarte bine păstrat, conservat ca o veritabilă operă de artă.

222

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Am zâmbit – si l-am întrebat dacă face demersul respectiv pentru a redobândi castelul şi domeniile Poloni din la Negoeşti. La auzul vorbelor mele, bărbatul a pălit. I-am spus că m-am născut în acel sat, că bunica ne povestise despre boierul Poloni şi familia sa, că în copilărie chiar am intrat în această clădire superbă, cu sobe din teracotă verde. Franţuzul era uluit. „Nu, nu este posibil… din sătucul acela mic, cum îmi povestea mama, pierdut în zarea albastră a Bărăganului… dumneavoastră să vă năşteţi tocmai acolo… şi să ajungeţi consul aici!”. Şi-a scos telefonul mobil: „Maman, maman, te rog vorbeşte româneşte cu madame, surpriză mare!”. Gabriel nu ştia o boabă româneşte, aşa că portarul nu făcea faţă la avalanşa de reacţii ale interlocutorului meu. Doamna Poloni mi-a propus o întâlnire chiar în seara aceea, dar eu nu puteam răspunde atât de prompt invitaţiei; am amânat pe un viitor cât mai apropiat. Munca într-o ambasadă este deosebită de cea din Minister. Îi auzeam pe colegii cu stagiu spunând: „La post se lucrează 24 din 24”. O luam ca pe o glumă, dar curând aveam să înţeleg că acesta era adevărul. Rar se întâmpla să ai o duminică a ta. Atunci mergeai să cumperi fructe şi legume proaspete de la Piaţa Bastilia; te opreai în drum (nu toţi!) la Biserica Ortodoxă Română din Jean de Beauvais, să aduci mulţumire lui Dumnezeu că ”peste aspidă şi vasilisc am păşit şi am călcat peste leu şi peste balaur”, după cum spune David în cântarea de laudă a Psalmului 90. Dacă te mai ţineau puterile – şi, de regulă, mă ţineau – mai făceai câţiva paşi şi intrai la Muzeul Cluny, unde oboseala avea să-ţi fi răsplătită din plin de „Dame à la Licorne”. Şi ca să fii sigur că vei face faţă oricărei încercări ce te-ar fi putut aştepta în săptămâna următoare, îţi răsfăţai sufletul şi cu „Nuferii” lui Monet, de la Orangerie. Într-o astfel de duminică asistam la slujba părintelui Iosif, Episcop pentru Franţa şi Europa Centrală, ţinută în subsolul Catedralei Saint-Sulpice, în vecinătatea căreia se află casa în care a locuit poeta Iulia Haşdeu cu mama sa. La terminarea slujbei, părintele ne-a prezentat o doamnă distinsă, de origine română, stabilită în Franţa din 1942. Distinsa doamnă ne-a invitat la dânsa, mai ales că locuia aproape. Spre surprinderea mea, soţul meu, care este mare iubitor de cunoştinţe şi de taifas, a refuzat politicos, fără să mă mai consulte şi pe mine. Peste un sfert de oră intram pe poarta ambasadei; eu încă nelămurită de ce J. refuzase invitaţia. „Nu ştiu, aşa mi-a venit”, mi-a replicat el pe drum. De la intrare, ne ia în primire ofiţerul de gardă: „Doamna consul, v-a căutat de la Cabinetul Ministrului; dacă veneaţi până-n ora unu, îl mai găseaţi, dar cum este târziu, mi s-a spus să sunaţi la ora 18”.

223

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 În munca diplomatică este o ierarhie bine stabilită. Mă bătea gândul că voi fi greşit ceva, ştiut fiind că laudele nu le primeşte cel ce a rezolvat (în mod excepţional) o problemă, ci şeful lui. Aşa că vestea nu-mi părea a fi de bun augur. M-am decis să merg în birou, să muncesc ca şi cum domnul ministru m-ar fi văzut de la Bucureşti, iar la ora 18, cum era porunca, să-l sun. În birou, am derulat filmul sarcinilor rezolvate, al celor în curs şi al celor ce urmau să fie rezolvate şi, în sinea mea, judecând la rece, cu experienţa pe care o acumulasem, nu m-am sfiit să-mi dau nota 10 cu minus. Am parcurs lunga perioadă de aşteptare întrebându-mă şi ce s-ar fi întâmplat dacă soţul meu n-ar fi refuzat invitaţia de la biserică. La ora 18 fără un minut am început să formez numărul; la 18 fix, telefonul suna la cabinetul înaltului şef. Răspunde o voce feminină, frumos prelucrată. Mă prezint, iar ea, plină de căldură, îmi spune: ”Sunt Elena, doamna Andreiţă, vă fac legătura cu şeful de cabinet al domnului ministru”. Nu-l cunoşteam personal, dar domnul Mihnea Constantinescu m-a salutat şi a intrat în subiect de parcă ne ştiam de-o viaţă: „Sărut mâna, doamna Andreiţă. Domnul ministru a vrut să vă felicite personal, dar acum îmi revine mie plăcuta misiune de-a o face în numele domniei sale, pentru modul profesionist în care aţi rezolvat un caz atât de complex, care a necesitat conexiuni cu nenumărate autorităţi franceze, în momentele cheie ale soluţionări demersului. Vă aşteptăm în vacanţă. Până atunci, vă dorim să vă menţineţi standardul profesional.” Cu respiraţia tăiată şi palmele umede de transpiraţie, am îngăimat un mulţumesc anemic. Cam aşa decurgeau puţinele duminici din cursul anului, când te credeai liber-liber. Într-una din duminicile mai îngăduitoare, am reuşit s-o vizităm pe doamna Poloni, în minunata ei locuinţă situată în spatele Teatrului Chaillot, la mică distanţă de ambasadă. Ne-a deschis o femeie înaltă, la vreo 70 de ani (în realitate avea 90 de ani) cu o eleganţă în vestimentaţie şi coafură caracteristice nivelului de civilizaţie în care trăia de atâţia ani. Mişcări nobile, în deplină concordanţă cu frumuseţea trupească pe care Dumnezeu i-a dato, extrem de viguroasă, că-şi spunea cuvântul şi la anii aceştia. Aveam să ne convingem repede şi de adevărul că o inteligenţă deosebită lumina acest chip frumos. Doamna era fiica unui moşier din Dâmboviţa. Studiase la Paris şi se căsătorise cu Dinu Poloni, băiatul boierului Poloni din Negoeşti, şi el (Dinu) fost student la Viena. Au locuit în Bucureşti, pe strada Alecu Russo. În acea casă splendidă din Alecu Russo se va naşte, în 1940, Gabriel. Vremurile erau tulburi – iar doamna avea, oarecum, şi putinţa să le prevadă evoluţia: era nepoata juristului, diplomatului, profesorului şi omului politic Nicolae Petrescu Comnen, care a îndeplinit funcţia de ministru al afacerilor străine, apoi a fost diplomat la Berna, Berlin şi Vatican. Ajutată astfel, în 1943 doamna Poloni obţine viza de

224

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 plecare în Elveţia, pentru ea şi fiul ei, prin Crucea Roşie. După o perioadă ar fi vrut să revină în ţară, dar unchiul, care intuia harta viitoarei Europe, a sfătuit-o să treacă în Franţa şi să rămână acolo. Între timp, în ţară se instala comunismul. Însuşi domnul Petrescu se va stabili în cel mai frumos oraş din lume, la Florenţa, unde s-a stins din viaţă, în 1958. Dinu, tatăl lui Gabriel, a rămas la Bucureşti, unde se va lupta să supravieţuiască. Locuinţa din Alecu Russo a fost naţionalizată. Lui Dinu i s-a permis să locuiască într-o cămăruţă de la mansardă, care nu avea sobă. Toate averile le-au fost confiscate. Ajunsese atât de sărac, încât cu mari sacrificii a izbutit să cumpere un godin. Conform studiilor, nu s-a putut angaja nicăieri. Cu greu a fost acceptat la o fabrică din Bucureşti, ca socotitorcontabil. Mai târziu s-a angajat taximetrist. Nu şi-a mai văzut niciodată soţia şi copilul. Castelul de la Negoeşti a fost ocupat de Armata Rusească; până în 1954, după care a devenit sediul unui IAS. După plecarea ruşilor, noi, copiii (între care şi eu, cea care scriu, care locuiam pe atunci la bunicii dinspre mamă, foarte aproape de castel) ne-am strecurat odată, prin deschizătura unei uşi, într-un spaţiu larg, cu o scară mare, din lemn lustruit. De stâlpul de la baza scării era legat un cal, care tropăia pe parchet. Ne-am speriat şi-am zbughit-o pe scară, în sus. Toate încăperile aveau sobe atât de frumoase, că nu le-am uitat nici astăzi. Aşa cum n-am uitat nici mirosul de tutun şi haine vechi, care răzbătea din toate ungherele – probabil de la muncitorii care dormeau aici. Eram fascinată de teracota verde, a cărei imagine m-a urmărit până târziu, în maturitate.

La Paris, doamna Poloni şi-a şcolit copilul, asigurându-i un viitor frumos. Gabriel, căsătorit cu o franţuzoaică, lucra la o bancă engleză şi locuiau pe o stradă în apropiere de Assemblée Nationale. Dorea să vină la Negoeşti cu soţia, care îşi susţinuse doctoratul la Londra în ştiinţe agricole, să-şi recapete domeniul şi să se ocupe cu agricultura. În demersul său era „încurajat” de o casă de avocaţi din Bucureşti, casă care ştia cât de „nepotrivit” este „deranjul” unei astfel de întreprinderi. Pentru un om ca el, însă, format într-o societate în care cuvintele au conţinut, era aproape imposibil să înţeleagă dezmăţul în care se încălcau legile în România. În concediul de odihnă, când am venit la părinţi, aveam să vedem castelul. Era refăcut, curtea împrejmuită cu gard sănătos, din beton, iar pe terenul domeniului, dintre şosea şi râul Argeş, păştea o cireadă de vaci. Am aflat că devenise proprietatea unui om politic. Am făcut câteva fotografii, pe care le-am oferit doamnei Poloni şi fiului ei.

225

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 De multe ori am avut o stare de disconfort, în relaţia cu un partener sau altul, datorită disfuncţionalităţilor din ţara pe care o reprezint, dar în cazul Poloni m-a apăsat, cu adevărat, conştiinţa, pentru neputinţa mea, ca persoană oficială. Doamna Poloni, era resemnată de o viaţă; aşa că îşi tot sfătuia fiul să renunţe. Nu împărtăşeam opinia mamei, dar nici vreun sfat folositor nu am găsit. Gabriel s-a luptat ani de zile cu morile de vânt – şi a cules pagubă.

În primăvara lui 2000, venerabila doamnă Poloni avea să fie diagnosticată cu un cancer de boltă palatină. De atunci n-am mai putut s-o văd. Refuza. Îmi spunea, la telefon, că o desfiguraseră suferinţa şi operaţiile repetate.

La încheierea misiunii, înainte de întoarcerea în România, Maica Domnului m-a chemat la Lourd. Am întrebat-o, atunci, pe doamna Poloni dacă împărtăşeşte fenomenul Lourd. Mi-a răspuns indirect, apreciind că eram o fericită că pusese stăpânire pe mine gândul de a ajunge să mă împărtăşesc cu tainele acelui loc. Şi până să apuc eu s-o întreb dacă doreşte ceva de acolo, mi-a zis: „Eşti ca şi fata mea. De aceea îndrăznesc să te rog să spui şi pentru mine un „Tatăl nostru” la Grota Fecioarei şi să aprinzi o lumânare, ca să-mi uşureze Dumnezeu sfârşitul.” La întoarcere am sunat-o. I-am povestit cu lux de amănunte tot ceea ce petrecusem în sfântul loc. Şi ne-am luat rămas bun. Am mai vorbit de câteva ori cu ea, din ţară. Într-o zi, m-a sunat o doamnă, care mi-a spus că este verişoara ei – şi m-a înştiinţat că doamna Poloni dormea, de o săptămână, somnul de ve ci, în Cimitirul Montparnasse. Castelul de la Negoeşti prosperă – şi stă, dulce povară, pe umerii noului proprietar. Care, ca noi toţi, o să dobândească şi el, cândva, liniştea aceea din locul de odihnă, fără suspin. Dacă mila lui Dumnezeu va fi atât de mare.

226

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

54.

Sfera - autor Cezar – Mihai Pârlog

M-am întrebat din prima clipă cind au fost numiţi astfel, de ce toată lumea le spunea, „porumbeii”. Nu era o pereche ca oricare alta, deşi nici mult nu părea că le lipseşte spre a fi astfel. Probabil asta şi era – mi-am spus în acea seară, cînd, în acel hol ticsit de perechi ori solitari, ei se aşezaseră undeva foarte aproape de mine. Însinguraţi – se poate spune-, indiferenţi la tot ce s-ar fi putut întîmpla în jur, la spectaculosul uneori previzibil al ideilor pe care, precum nişte note disparate şi dezacordate le puteai surprinde prin apropierea oricărui grup, cu nu mai puţin de trei interlocutori. Nu exista nici gîndul că cineva i-ar putea auzi. Nu fusese inventat. Probabil că aerul asta de profundă indiferenţă faţă de tot ce era lumea din jurul lor, cufundarea într-o atmosferă particulară, cei înconjura ca o sferă, i-a determinat pe toţi ceilalţi să-i confunde cu o pereche banală de îndrăgostiţi, desigur într-o fază de început a sentimentului.

Oricînd, şi pe orişiunde paşii îi aruncau împreună, stăteau unul lîngă celălalt, erau tăcuţi şi dacă unul era provocat să răspundă, celălalt încremenea rigid, într-o stare ce dura pînă ce şi peste ultimul cuvînt se aşternea tăcerea sau vorbele celorlalţi. Încremenirea asta părea inumană, era ca şi cum el sau ea, după caz, s-ar fi scufundat într-o existenţă vegetativă, menită să-i conserve intact, cu aceleaşi gînduri, aceeaşi stare, aceleaşi concluzii asupra existenţei, pînă ce comunicarea celuilalt cu lumea lua sfîrşit, pînă ce sfera se închidea din nou asupra lor, infailibilă. Şi totuşi ceva nu era în regulă, am gîndit în seara aceea, cînd, ale vieţii valuri, m-au purtat mai prin preajma lor. Un spectacol. Într-un cadru restrîns. Printre acordurile de chitară ce-ţi înveseleau sufletul - am crezut că al oricui, făr’ de limite - am rămas surprins de nemişcarea lor. Păreau să nu mai fie doi tineri vii, care se iubeau, al căror destin, previzibil, nu putea fi nici mai rău, nici mai bun decît al majorităţii. Ci doar un sfinx imperturbabil şi perechea lui. Mai tîrziu, să fi trecut zile sau luni, ani sau poate chiar secole, cînd am ajuns să fim mai apropiaţi, şi am dat buzna în camera lor de cămin, pregătindu-mă să o felicit, nu mai contează prilejul, să recunosc lumina în ochii ei, să văd pentru a cîta oară strălucirea în privirea şi surîsul incomensurabil al femeii pentru care lucrurile din jur, momentele perfecte şi cele banale, ba chiar şi viitorul au devenit simple şi fireşti, pentru care viaţa a intrat într-

227

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 o curgere bine ştiută şi, totuşi, miraculoasă, a zîmbit doar, un zîmbet uşor în colţul gurii. Doar un uşor zîmbet... Mă descumpănise. De ce să nu recunosc, femeia aceea avea un trup înalt şi subţire, cu o înfăţişare ca de manechin al vreunei celebre case de modă. Şi totul suprapus pe zîmbetul ei obosit... Era un dezacord, ceva nu se potrivea cu întregul. M-am aşezat pe marginea patului cu senzaţia stînjenitoare că sînt la fel de inutil ca şi o mobilă aşezată aiurea. Lăsată în grijă de vreun vecin ce s-a mutat de ani de zile şi a coborît în istorie adus doar de amintiri prezente. „Nu, stai, iartă-mă, nu pleca”, m-a rugat atunci cînd am vrut să plec, şi tot atunci mi-a spus, că e greu să trăieşti mereu cu gîndul că persoana pe care o iubeşti, pe care ai ales-o să fie lîngă tine pe viaţă, ar putea muri oricînd, chiar şi de ştii că la fel de bine s-ar putea să trăiască mai mult decît tine, oricum e un gînd care te impiedică în general să te mai bucuri liniştit de vreo clipă din toate cîte trec peste noi. Şi-am fost silit să înţeleg atunci - în timp ce povestea mai departe fără să mă privească, fără să lase loc de alt cuvînt, ca şi cum încălca, pentru întîia oară, interdicţii a căror existenţă o chinuiseră mult timp - care era sensul acelor nesfîrşite tăceri care-i înconjurase întotdeauna pe „porumbei”, din ce substanţă neiertătoare şi din ce putere luase naştere sfera, perfecta lor sferă în care nimeni nu mai avea loc.

228

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 55.

Amintirea visurilor mele – autor Ion Nălbitoru Odată cu trecerea subtilă a anilor prin viaţa noastră tumultuoasă, plină de surprize şi evenimente, unele plăcute şi încununate de realizări, altele cu momente dificile de deznădejde şi disperare, ne trezim că am trecut de pragul tinereţii şi încet alunecăm spre vârsta a treia cu părul nins nu de petalele pomilor înfloriţi ci de bruma unei toamne târzii.

Anii se perindă ca norii pe cer şi ne depărtăm de momentele de început ale copilăriei de care ne aducem cu melancolie tot mai des aminte. De fapt, în inevitabila vârstă de argint peste care iarna vieţii cerne fulgii albi de nea, singura bucurie şi satisfacţie care ne-a mai rămas, este amintirea copilăriei inocente, lipsită de griji, a vârstei fragede când totul în jurul nostru fremăta de bucurie şi veselie, când orizonturile nu aveau margini, iar din trupul nostru izvora continuu o energie tonifiantă, pozitivă, nesecată. Apoi au urmat profetic anii adolescenţei efervescente ca valurile mării în adierea brizei cu primii fiori ai celui mai pur şi serafic dintre sentimente, iubirea! Retrăind acele clipe minunate ale libertăţii, prin ochii minţii mi se perindă locurile natale atât de dragi, pitoreşti, pline de căldură şi lumină, care făceau parte nu numai din marea mea familie, ci chiar din fiinţa mea zburdalnică. Localitatea mea natală este situată pe pitoreasca şi mănoasa Valea Olteţului, unde adesea fugeam pe furiş de mama la scăldat. De o parte şi de alta se desfăşoară un relief variat, dealuri cu pomi fructiferi, viţă-de-vie, iar mai sus pădurile de foioase. Când ajungi pe culme te trezeşti într-un platou împădurit, brăzdat pe alocuri de câte un pârâu adânc, iar după acesta o altă vale largă cu pajişti înierbate presărate cu flori de câmp, la marginea căreia se ridică versanţii cu stejarii ce-şi flutură semeţi frunzele în soare. Şi acum încă mai iubesc această zonă superbă cu plaiuri mioritice pline de viaţă. Nu era colţişor din codru să nu răsune de chiotele noastre, alături de ţopăitul zglobiu al mieluşeilor şi trilul fermecător al păsărelelor. Îmi amintesc cu drag de verile caniculare când alergam exuberant cu ceilalţi prieteni printre snopii de grâu pe care mămicile îi aruncau în batozele pentru treierat. Mai târziu societatea s-a modernizat şi au apărut combinele. Atunci muncile agricole se făceau mai mult manual şi doar o foarte mică parte era mecanizată. Şi totuşi nu se risipea nimic… Copil fiind, admiram cu nesaţ lanurile aurii de grâu care făceau valuri-valuri în adierea lină a vântului, provocând un zornăit continuu al spicelor, ca o simfonie a bogăţiei. Spre toamnă, în bătaia vântului ce vestea schimbarea climei, urechile percepeau foşnetul frunzelor uscate din lanurile de porumb din care abia se zărea pălăria călăreţului.

229

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 La ţară toate anotimpurile erau frumoase şi pline de viaţă. Fiecare avea specificul şi farmecul său! Cum se schimba sezonul, cum devenea cel mai adorat. Când Baba Iarna îşi anunţa sosirea prin trimişii săi speciali, bucuria exploda în sufletele noastre, căci odată cu ea se apropia mult aşteptata vacanţă de iarnă. Pe vremea mea satele nu erau încă electrificate. Ani la rând am trăit şi am învăţat la o simplă lampă cu petrol. Sărbătorile de iarnă erau anunţate de ţipătul strident şi disperat al porcilor înjunghiaţi de la primele ore ale dimineţii până seara târziu. Era o splendoare de sărbători, mai ales când plecam cu colinda. Pe noi ne bucura libertatea prin zăpadă, la săniuş, pe întreaga vacanţă. De la mic la mare, până la respectabilii bătrâni cu mustaţa răsucită şi bastonul lustruit de care nu se despărţeau de parcă era sceptrul vieţii lor, sfintele sărbători de Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi Sfântul Ioan, făceau parte dintr-un ritual prin care comunitatea parcă se contopea cu Divinitatea. Abia aşteptam ca vecinii şi părinţii, să se întâlnească la o ţuică fiartă sau la o ulcică cu vin, că noi o şi zbugheam la săniuş! Atunci iarna era iarnă, iar de sfintele sărbători zăpada era aproape cât gardul! Peisajul de iarnă la ţară era de basm! Pomii din grădini erau împodobiţi sărbătoreşte de mama natură cu abundenţa ninsorilor de vis. Anotimpul alb oferea locuitorilor un spectacol inedit când ningea cu fulgi mari, iar fumul cenuşiu se ridica în rotocoale din hornurile caselor ţărăneşti spre plapuma albă a norilor. În acele momente sublime era o linişte profundă în jur, de parcă puteai să percepi cu auzul căderea zburdalnică a fulgilor de nea prin văzduhul infinit. Arborii tăcuţi şi parcă încremeniţi, ca membrii unei adunări la un sfânt ritual, îşi ţineau ridicate ramurile spre cer ca pe nişte braţe împodobite festiv, primind liniştiţi şi binevoitori fulg cu fulg pe frunţile lor ninsoarea cernută din cerul ce se contopea la câţiva paşi cu tărâmul imaculat, unind parcă universul, cerul şi pământul. Doar din când în când acel imaculat alb era brăzdat fugitiv de câte o vrăbiuţă ce zbura grăbită de la un fânar la altul după grăunţe. Ele erau singurele vietăţi ale cerului care mai comunicau adesea cu oamenii. Dar toate îşi au rostul lor şi la timpul lor! Odată cu primele raze de soare călduţe ale lui mărţişor, prin stratul de zăpadă penetrau cu clopoţeii zglobii, ghiocei! Ziua se mărea, era din ce în ce mai cald şi băbuţa iarnă îşi retrăgea treptat mantaua ciuruită de apariţia noului anotimp, primăvara. Stratul de nea se subţia pe fiecare zi, pe alocuri apărea colţul ierbii, din maluri musteau izvoarele, pârâiaşele îşi măreau debitele, iar sătenii ieşeau la muncile câmpului. Între timp soseau primele păsări călătoare, ba chiar cucu îşi vestea sosirea cu mare vervă trezind parcă şi codrul la viaţă. Pomii îşi întindeau crengile ca pe nişte braţe amorţite de atâta sedentarism, mugurii plesneau şi pe alocuri se răspândea un parfum plăcut din firavele floricele ce-şi deschideau pe rând petalele albe. Dar iată că acest anotimp este nu numai al trezirii la viaţă şi al renaşterii ci şi cel al înnoirii! De Sfintele Paşti părinţii ne cumpărau hăinuţe şi pantofiori noi. Aşa era tradiţia ca

230

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 de Înviere să mergi la sfânta biserică în straie noi din cap până în picioare. Spectacolul oferit de freamătul naturii era inedit prin trilul colorat plin de muzicalitate al păsărelelor, prin pomii înfloriţi cu parfumul lor îmbătător ca adevărate grădini ale raiului împletite cu cântecul cucului şi zborul planat al rândunelelor ce-şi reparau cu trudă şi hărnicie cuiburile, de zumzetul primelor albine şi apariţia primilor fluturaşi zburdalnici, nepăsători metamorfozelor lăsate de Creator! Căci dintr-un spin iese o floare a iubirii, iar dintr-un vierme un fluture al zborului spre infinit… Nici nu realizam când trecea primăvara cu efervescenţa şi pofta de viaţă cu care ne răscolea şi venea vacanţa mare odată cu vara însoţită de zilele toride cu căldură caniculară sau cu unele după amiezi cu vijelii şi furtuni cu fulgere şi trăsnete acompaniate de ropotul ploilor torenţiale. Din zori până seara târziu vuiau văile şi vâlcelele de chiotele vesele şi zbenguielile noastre. În jurul nostru exista o armonie perfectă prin freamătul pădurii, foşnetul tufişurilor, susurul izvoarelor, trilul colorat al păsărelelor şi şoaptele stejarilor bătrâni. Seara după ce aduceam animalele în obor mâncam la repezeală, fiindcă ziulica ne părea totuşi scurtă şi încingeam câte o partidă de fotbal pe maidan până seara târziu când stelele îşi aprindeau felinarele. Vara părea pentru noi o eternitate în care simţeam prin libertatea noastră lipsită de stres că trăim cu adevărat pe acest pământ binecuvântat de Bunul Dumnezeu. Vacanţa Mare era aşa de mare că uneori ni se făcea dor de şcoală şi aşteptam cu nerăbdare începerea noului an şcolar, odată cu sosirea noului anotimp peste întinderile mănoase. În primele zile de şcoală răsfoiam cu drag şi nerăbdare noile manuale pe care le primeam, dar nu ne bucuram prea mult de ele fiindcă în următoarele trei săptămâni şcoala era mobilizată în campania agricolă de toamnă la cules de porumb, la adunat struguri sau fructe. Dar iată că pe nesimţite pe alocuri apăreau în pâlcuri nuanţe galbene printre tufişuri. Încet-încet codrul îngălbenea apoi acea culoare caldă se transforma treptat în ruginiu şi-n acele momente pădurea parcă lua foc. Dar odată cu căderea primelor frunze se instala o atmosferă melancolică peste întinderile înverzite în urmă cu o lună. Deşii predomină o undă de tristeţe în acest sezon, el are specificul său cu frumuseţile, bogăţia şi încântările sale. Apar apoi primele brume care ard treptat totul în cale, frunzele se desprind de pe crenguţe, fâlfâie ca aripile păsărelelor plutind prin văzduh şi cad fiecare pe unde apucă alcătuind în final un covoraş ruginiu pe drumeaguri, dâmburi, poieniţe sau printre stejarii codrului. Nu peste mult timp arborii rămân goi ca nişte schelete cu braţele ridicate spre bolta cerească cerând parcă îndurare de la Atotputernicul. Vântul autumnal se instalează peste întinderile pustiite de efectul brumelor, alergând norii învolburaţi dintr-o parte în alta a orizontului. Treptat zilele devin din ce în ce mai scurte, vestind un nou sezon cu bucuriile şi melancoliile sale. Între timp ploile mocăneşti de toamnă s-au instalat pentru multă vreme peste întinderile nesfârşite.

231

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Dar viaţa începe să reînvie cu plutirea jucăuşă prin văzduh a primilor fulgi de nea. Şi astfel cele patru cicluri ale anului se perindă prin viaţa noastră şi timpul se scurge odată cu noi… Îmi aduc aminte cu plăcere de părinţii mei în anii lor de tinereţe. Pe atunci se muncea cu trudă, tata la şantier iar mama la colectiv. Erau iuţi ca argintul viu şi plini de viaţă. Mama avea părul lung şi negru iar ochii de un albastru deschis. Tata era şaten şi ochii un căprui spre verde. Erau puternici şi harnici căci se aflau în floarea vârstei. Acum sunt plini de riduri, părul le-a albit complet, bătrâni de povara anilor trecuţi de optzeci şi pe care-i mai descarcă pe câte un baston pe care îl ia cu ei când pleacă la drum. Cu toate acestea, chiar dacă junghiurile le apasă trupul obosit de trudă şi muncă, au rămas la fel de vioi şi dornici de viaţă, cu sufletul curat şi măreţ. Poate de aceea dorinţa de viaţă îi va ţine cu ajutorul lui Dumnezeu până la adânci bătrâneţi! Au prins vremuri grele, de sacrificiu. Au avut o copilărie amărâtă în anii interbelici, apoi chinurile şi urgia celui de al II-lea Război Mondial, supliciile bolşevismului ce a instalat comunismul în ţară, marea naţionalizare şi colectivizare, anii de „glorie” ai „epocii de aur”, iar acum în loc să-şi trăiască liniştiţi anii bătrâneţii sunt supuşi la supliciul unui capitalism haotic şi ucigător care şi-a bătut joc de truda lor de o viaţă şi pensia obţinută cu sudoarea frunţi lor pentru un trai mai bun al noilor generaţii. Acum au cu adevărat alura unor bunici ce-şi îmbrăţişează cu dragoste şi lacrimi de bucurie, ca pe lumina ochilor, nepotul şi nepoata când se întorc în vizită din străinătate. Ce păcat că statul român îndepărtează tinerii de pământul strămoşesc, rătăcindu-ne datinile şi tradiţiile, pierzându-ne demnitatea de români şi slugărind printre străinii europeni. Dar anii au zburat ca pe o aripă de vânt cu bucuriile şi necazurile întâmpinate şi am ajuns la cumpăna vârstei. Era într-unul din anii trecuţi, pe la mijlocul verii, când întorcândumă cu soţia în satul copilăriei am fost surprins când părinţii ne-au anunţat cu bucurie, dar şi emoţie în suflet, că domnul primar împreună cu consilierii săi au organizat o festivitate oficială pentru sărbătorirea celor care au împlinit şi au depăşit cincizeci de ani de căsătorie! La această aniversare au fost prezente peste şaptezeci de familii, toate cu invitaţii personale din partea consiliului local. Am fost sincer emoţionat de trăirea sufletească pe care am citito pe faţa părinţilor mei şi a celorlalţi, dar şi surprins că, aici undeva la ţară între dealuri şi podişuri, pe roditoarea Valea Olteţului, o mână de oameni ce conduc destinele unei mari comunităţi, indiferent de opţiunile politice, au reunit veteranii localităţii la NUNTA DE AUR! Dacă nu eram prezent nu-mi puteam închipui cum se manifestau acei bătrânei şi acele bătrânele ce le-au fost alături mai mult timp soţilor şi mai puţin părinţilor care le-au dat viaţă. Am încercat pe cât posibil să pătrund în mintea şi sufletul acelor perechi de vârstnici şi să citesc ce simt în acele momente. Se manifestau cu atâta simplitate care întrece orice închipuire. Ridurile adânci le brăzdau obrajii cândva frumoşi şi rumeni, iar cu părul alb, nins de truda anilor trecuţi şi a regimurilor trăite din anii copilăriei până acum la adânci bătrâneţe, le trădează vârsta. Purtau cu ei bastoanele după ca un unic sprijin care le-a mai

232

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 rămas în viaţă căci copiii le sunt plecaţi în lume să-şi trudească la rândul lor viaţa în lupta pentru existenţă. În tinereţile lor sperau că vor fi ultima generaţie de sacrificiu al acestui neam, iar acum privesc cu deznădejde în urmă că osteneala lor n-a avut nici un rost, fiindcă atât copiii cât şi nepoţii vor fi la rândul lor generaţii de sacrificiu... Deodată însă acea nostalgie a trecutului şi melancolie a viitorului le dispăru de pe chipurile brăzdate de riduri ca harta ţării de râuri şi parcă sufletul le reîntinerii când domnul primar declară deschisă festivitatea de aniversare a veteranilor de „aur” al convieţuirii. Din aceste perechi cândva tinere s-au născut cei de la cumpăna anilor de azi. În braţele acestor mame care abia îşi mai poartă toiagul au fost legănaţi şi din pieptul lor au supt actualii profesori, doctori, ingineri, magistraţi, scriitori şi oameni de cultură, meseriaşi de elită şi politicieni. Îi priveam cum mă urmăreau pe sub sprâncene dându-şi coate nedumeriţi: „Cine-i domnul care filmează?” Mulţi nu mă văzuseră de ani şi nu mă recunoşteau. Când m-am oprit cu zâmbetul pe buze la locul unde se aflau părinţii mei, le-am simţit în glas şi priviri duioşia şi mândria pentru vlăstarul de ieri şi bărbatul de azi. Cu toţii erau în aceeaşi postură cu fiicele, cu fii lor şi nepoţii plecaţi în diverse colţuri ale lumii… Erau într-adevăr fericiţi, nu pentru un pahar cu vin sau cu suc şi bucatele bogate de pe masă, ci pentru că într-adevăr tânăra generaţie reprezentată de primarul localităţii şi ceata sa de consilieri, fără coloratură politică, ca o culme a ironiei, cele două orientări de stânga şi de dreapta şi-au dat mâna şi au făcut un gest nobil, de suflet şi credinţă, pentru cei cu un număr foarte mare de primăveri! Astfel, au adus prin această manifestaţie un omagiu şi recunoştinţă cetăţenilor comunei Zătreni de pe plaiurile vâlcene, veteranii acestor meleaguri care prin muncă şi trudă au scris o parte din istoria acestor locuri cu bogăţii agricole dar şi cu peisaje ce încântă privirile oricărui trecător. Organizarea în sine a acestei ceremonii a atins sublimul! Totul a demarat cu discursul domnului primar, apoi un prea cucernic preot a ţinut o slujbă în cinstea noilor „căsătoriţi” la nunta de aur, rostindu-le numele la fiecare membru de familie, soţ şi soţie, de trei ori, constituind un moment profund emoţionant şi culminant în acelaşi timp. Anul acela va rămâne nemuritor pentru acele perechi de „tineri” cu părul nins de vremi care au avut parte de nunta lor de aur organizată de oficialităţile localităţii în care s-au născut, au copilărit, au iubit şi şi-au adus contribuţia la perpetuarea neamului. Au primit binecuvântare de la preot şi apoi s-a încins „cheful”, dacă se mai poate spune la acea vârstă cuprinsă între 70 de ani şi peste 100! A urmat un program artistic de muzică populară susţinut de ansamblul Doina Gorjului ca la nuntă, timp în care mesenii au fost serviţi cu un meniu ales ca la o nuntă împărătească. Diferenţa a fost că nimeni n-a mai săltat în horă ca-n anii tinereţii, dar şi-au delectat auzul cu cele mai alese melodii populare. Într-un târziu fiecare familie a primit câte un plic cu două milioane de lei (vechi) şi un ghiveci cu Violete de Parma! A fost un moment solemn, poate unic pe aceste meleaguri de după revoluţie. Le urăm

233

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 din toată inima să se reunească în aceeaşi formaţie şi peste 10 ani, 20 sau chiar 30 de ani! În ansamblul său acţiunea a constituit un gest nobil în onoarea şi cinstea celor uitaţi de vreme, care au muncit din greu de-a lungul anilor pentru un trai şi o viaţă mai bună mai ales pentru odraslele lor. Unul din acei veterani depăşea o sută de ani! Fenomenal!!! Un secol de viaţă din care au mai rămas doar amintirile… Copilăria fiecăruia dintre noi este singura rază de soare din viaţa noastră, restul devine rutină, alergătură şi zădărnicie într-o lume tumultoasă, de foarte multe ori trivială, cu nonsensuri, la care suntem nevoiţi pentru existenţă să ne adaptăm. Doar blândeţea părinţilor şi a bunicilor, iertarea lor la comportamentul nostru de multe ori nesăbuit, fiinţa iubită, copiii şi nepoţiii ne readuc lumina şi căldura în suflete. De câte ori revin la casa părintească cu soţia şi copiii sunt întâmpinat cu lacrimi în ochi de bucurie că încă i-am mai prins în viaţă pe „tinereii” cu părul nins de vremi şi ridurile pe obraji tot mai adânci de povara anilor. Totodată revăd locurile care acum îmi par străine şi pustii, fiindcă natura a fost năpădită de sălbăticie. Bălăriile şi tufişurile au pus stăpânire peste plaiuri iar porcii mistreţi, ţapii, ciutele şi cerbii au invadat pădurile până aproape de curţile oamenilor. Ai impresia că pătrunzi într-o junglă rătăcindu-te printre hăţişuri. Chiar şi relieful s-a schimbat luând forme noi prin eroziuni şi alunecări de teren. Toamna când plouă pe ulicioara înnoroiată ajung cu greu la bătrânii mei. În schimb vara este o adevărată splendoare, este o linişte deplină tulburată din când în când de foşnetul frunzelor în adierea vântului şi trilul colorat al păsărelelor. La rândul lor nopţile de vară au un farmec de basm cu bolta înstelată, simfonia greierilor şi mai ales cu concertul oferit de glasul privighetorii. …Amintiri, amintiri, amintiri!... Totul rămâne doar în amintire…

234

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

56.

Incertitudini – autor Daniela Tiger I JURNAL

Pași apăsați, cazon, îi simt în străfundul creierului ca pe ciocanul imens al fierarului. Zgomotul se amplifică dureros pe măsura apropierii, valuri de căldură îmi inundă întregul trup și se instalează numai ea, frica. Nu trebuie să mă las copleșită, nu trebuie să par slabă, dar cuvintele mi se lovesc ca un ecou asurzitor de timpane, mă surprind, mă paralizează. Nu mai întâlnisem acest sentiment, nu la o așa mare intensitate, greu de descris, dar și mai cumplit de trăit. Ineditul mă sperie, furtuna iscată în mine, mă sperie. Mă sperie amploarea, este cea a bulgărelui de zăpadă, nimic și nimeni, acum, n-o mai poate opri. Speri ca totul să fie doar un vis din care trezindu-te, respiri ușurat. O, Doamne, nu e vis… Anormalul devine normal, neputința mă subjugă, logica se distorsionează, se pierde în neantul clipei, fire de gânduri se derulează cu viteză amețitoare, mă învăluie și mă sufocă ca mai apoi, să m-arunce inertă, implacabil în brațele destinului. Sunt o căprioară încolțită, dezorientată, pierdută în timp, pierdută în spațiu, pierdută în străfundurile ascunse ale ființei mele, fără refugiu, fără ajutor, cu inima bătând puternic, cu ochi. mari și mirați, înecați de rouă. Dincolo de mine este abisul neliniștilor mele îngropate în întunericul ilogicului. Nu trebuie să mă las sfâșiată, nu vreau să mă abandonez, voi lupta pentru mine, pentru... TOT. Putere? Unde este puterea? Un termen abstract, efemer, demn de Cervantes. O caut febril prin unghere și o găsesc doar pe ea... FRICA. Suntem copiii fricii, prizonieri într-o plasă atent țesută. Îmi doresc o oază, să mă pierd în răcoarea și liniștea ei, să mă regăsesc în visare și uitare, să fiu fetița de ieri, fără durere și lacrimi. Dar am uitat să râd, am uitat să trăiesc, am uitat cine sunt, cine-am fost, identitatea mea a fost furată odată cu viața mea, amnezia mi-a cuprins ființa, alerg după mine, mă caut, rătăcesc prin coclauri unde ceața acaparează amintiri și destine. Restul e doar balast… * Ochii, umbriți de amintiri dureroase, acoperiți de un voal scăldat în diamante, privesc gol. Mâna inertă scapă jurnalul, iar zgomotul se propagă într-un ecou prelung, interminabil, parcă. Trezită din oceanul învolburat al gândurilor, Maria, sare din patul care-i devenise prieten, umbră nedespărțită a corpului ei vlăguit de durerea sufletului, ridicând prețiosul caiet. Se uită cu îngrijorare sfredelind fiecare părticică pentru a se asigura că a rămas întreg apoi, noptiera îl primi tacticos alături de pahare goale, de scrumiera prea neîncăpătoare a mucurilor de țigări și-a ceștii de cafea. Mâna alunecă spre pachetul de țigări dar tremurul o făcu să și-o retragă. Își dădea seama că așa nu mai putea continua, trecuse suficient timp de când își lingea rănile, se complăcea în această stare searbădă și izolată de toți. Refuzase orice sprijin, nu-i păsa de îngrijorarea celorlalți, de fapt, nici n-o vedea. De la divorț, lumea i se schimbase, intrase într-un labirint existențial din care, nici măcar, nu-și dorea să scape. Dar acum, acum ceva se întâmpla, un firicel de lumină al conștiinței se

235

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 trezea, șovăitor, temător, și undeva, acolo, se făcea conexiunea dintre minte și inimă. Ceea ce simțea, noutatea acestui sentiment o făcu să uite tot luminându-i fața, percepea o bucurie lăuntrică inexplicabilă, o pace caldă îi învăluia întreaga ființă. Îi place. Stropii o biciuiau vesel pe corpul slăbit dar încă frumos, amplificându-i starea de bine. Cu ochii închiși și cu un zâmbet fermecător se lăsă în voia apei, sunetul produs o încânta. Formele senzuale se unduiau într-un ritm al visării, dorind să adune tot universul în porii pielii. Într-un târziu, ieși de sub dușul purificator se învălui în prosopul moale și se uită mirată în oglindă. Parcă se vedea pentru prima oară, se descoperea. De dincolo, femeia o privea cu ochii ei mari, încercănați de nesomn și fluvii de lacrimi, dar frumoși și expresivi, părul negru cădea în valuri peste umerii goi, peste sânii înfiorați feciorelnic. Slăbise mult dar frumusețea trona pe trupul ei sculptural. Își mângâie fața cu vârfurile degetelor într-o alunecare lentă, abia simțită. Era începutul împăcării cu ea. II UN NOU ÎNCEPUT Căldura o făcea să resimtă o dulce amorțire a simțurilor și-a gândurilor care, oricum, duceau numai la el. De când îl cunoscuse, Maria simțise o atracție inexplicabilă, nu știa cum s-a ajuns aici, plecase pe un drum necunoscut îndemnată de ”carpe diem”, sătulă de viața anostă din ultimele șapte luni. Dorea o simplă ieșire din cotidian, dacă motivul acestei ieșiri se dovedea și plăcut, cu atât mai bine. Nu vedea nimic de viitor, nu ar fi fost pregătită pentru asta, nu-și dorea asta. Firea ei, conservatoare, morală , nu ar fi prevestit nimic din aventura în care se băgase știind că Tudor este căsătorit. În trecut, ar fi condamnat cu vehemență acest tip de relație, dar ea nu voia să rănească pe nimeni, n-ar fi dorit să se afle nimic, voia doar un pic de evadare indusă de faptul că trecuseră multe luni în care nu o mai atinsese un bărbat. Încrederea în sexul puternic era serios zdruncinată, minciuna, o făcea să i se ridice părul de indignare. De minciună avusese parte. Acum, gata, era hotărâtă să nu mai facă compromisuri, își propusese să nu mai ierte nimic, să nu mai fie atât de îngăduitoare în detrimentul propriei persoane. O făcuse de prea multe ori și de prea mult timp. Voia să fugă de trecut, să întoarcă pagina unei noi vieți. În toată existența ei nu făcuse decât să lupte, iubea lupta, agitația, nimic n-o speriase, privea orice obstacol ca pe o nouă provocare, o incita asta, dinamismul și optimismul constituiau dogme pentru ființa ei. Se schimbase radical, nu-i plăcea nici ei, nici prietenilor, nici rudelor. Era de nerecunoscut. Numai că, Tudor ar putea constitui oaza pe care o căuta frenetic chiar dacă, nu considera a fi o relație adevărată, de durată lungă. Se agăța de idee ca un naufragiat în pragul disperării cauzate de un posibil înec. Nu, Maria nu voia să se înece, nu ar fi fost… Maria! Tocurile, parcă, se afundau în marea de asfalt, făcând-o să meargă un pic ciudat, dar trecătorii grăbiți, cu ochii triști aruncați în pământ păreau că n-o observă. Păreau, pentru că, priviri furate cu coada ochiului adulmecau apariția fugară a femeii. Silueta ei zveltă, eleganța mișcărilor și-a rochiei mulate atrăgeau ca un magnet. Își trecea grațios mâna stângă prin părul care se încăpățâna cu înverșunare să-i intre în ochii scânteietori. Gândurile se derulau cu repeziciune și, de fiecare dată, apărea pe fața ei un zâmbet ca un soare. Simțea că trăiește, evenimentele se succedaseră într-un ritm alert, înaintea rațiunii. Fiecare întâlnire cu Tudor îi provoca emoții puternice, se fâstâcea ca o școlăriță fiind incapabilă să fie cerebrală. Fericirea emanată izbea tot ce-o înconjura. Strălucea. Se transformase. - Bună, Tudor! - Iubirea mea! răspunse bărbatul în ochii căruia se scălda… iubirea.

236

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

57.

Vise de fum – autor Crina Petrovici - Mai cântă-mi o dată, i-am spus înainte să mă adâncesc în albul catifelat al pernei. * Lumina soarelui îmi deranja privirea adormită la fel de mult ca laserul fratelui meu mai mic. Mi-am pus pe ochi singura pereche de ochelari pe care o aveam şi am intrat în curtea liceului pentru a asista la ultima oră de curs.Am intrat în clasă cu un mers împiedicat şi m-am aşezat în banca mea scrijelită cu diverse “opere de artă” realizate în orele mult prea aducătoare de somn. - Bună ziua! spuse ferm profesorul ce tocmai intră în clasă. Clasa îi răspunse la salut fără prea mult entuziasm. Fără alte completari, profesorul fără chip şi fără prea multă importantă începu să-şi predea ora oprindu-se doar la sunetul

asurzitor şi dulce al clopoţelului. Am ieşit rapid, iar oraşul mi se afişă din nou. I-am admirat clădirile înalte şi impunătoare gândindu-mă ce frumos ar fi fost dacă aş fi locuit aici. Drumul spre staţia de autobuz mi se păru extrem de scurt şi fascinant, deşi era al patrulea an în care studiam în acest loc. - Hei, domnişoară, când ai de gând să îmi aduci banii pe abonament? Strigă după mine şoferul când mă văzu aşezându-mă pe un loc din spate. - Mâine, mâine.. Am tras perdeaua albastră de la geam şi m-am sprijinit cu capul de scaunul din faţă. Părăseam oraşul cu un microbuz care ducea într-un sat mic şi uitat de lume şi nu voiam ca cineva cunoscut să mă vadă. Nu îmi permiteam ca eu, arogantă şi frumoasă Maia Alexevici, să fiu văzută afundândumă în mocirla unui loc pe care îl urâsem dintotdeauna. Casele jerpelite, în mii de nuanţe de portocaliu şi verde mă anunţau că intrăm în satul “Grajdul Verde”, denumire proprie. Babe cu baticuri colorate aduse din Germania îl salutau respectuoase pe şoferul linguşitor al microbuzului care nu se deranjă să le răspundă. Când am ridicat privirea eram deja în faţa porţii casei mele. - Maia, ce bine că ai venit aşa devreme. Trebuie să mergi după Mihai la grădiniţă. Ca de obicei mama mă punea doar la treabă fără să aibă şi alte cuvinte pentru mine. - Dar până atunci adu-mi un lighean să spăl nişte haine. - Cum ai spus? am întrebat uşor scârbită. - Ce să zic? Lighean? - Da. Cuvântul ăla. - Dar ce are cuvântul “lighean”? - Nu-l mai repeta! Ţi-am spus să nu mai foloseşti cuvinte aşa ţărăneşti. Învaţă să te comporţi mai modern. Acum există cuvinte mai noi şi mai frumoase, i-am explicat. Mă privi indiferent dându-şi câteva şuviţe de păr brunet, alb la rădăcină, după ureche. - Si, mă rog, cum ai vrea să-i spun? - Vas, recipient... sau de astea. - Bine. Atunci adu-mi un vas să spăl nişte rufe.

237

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Rufe? Serios? Am scutit-o de alte explicaţii pe care voiam să i le adresez şi m-am rezumat doar la un oftat adânc. După ce i-am îndeplinit ordinele, m-a trimis la scoală după Mihai. După părerea mea, decât să mă trimită prin sat până la şcoală mai bine mă arunca la rechinii din Oceanul Indian. Dacă scăpai de bătrâni barfitori de la fiecare poartă te puteai considera un om norocos. Dar asta până întâlneai mulţimea de “băieţi” ai satului. Nişte tipi necăsătoriţi de la 35 de ani până la 60 care stăteau în fiecare zi în centrul satului împlinindu-şi scopul măreţ în viaţă, acela de a bea bere ieftină.Ca să fie şi mai demni de scârba mea, întotdeauna renunţau la a purta tricou sau la a se spăla. Am intrat în şcoala veche şi am fost întâmpinată de un miros îngrozitor ce nu putea fi descris decât dacă te aflai la morgă.Mihai sari pe mine aproape să mă dărâme şi începu să îmi povestească o grămadă de chestii stupide şi plictisitoare. Cât mi-aş dori să îl pot salva şi pe el din mlaştina asta plictisitoare şi fără şosele în care eram obligaţi să trăim... Voiam doar să îmi iau familia şi să dispar. Dar din păcate mă strica un singur lucru: banii. Când am deschis poarta în faţa lui Mihai el o îmbrăţişă pe mama continuându-şi povestirea din care nu am auzit niciun cuvânt. - Maia, poţi merge să dai apa la vacă şi să faci puţină curăţenie în grajd? mă întrebă mama. - Am de ales? am comentat bosumflată fără să aştept vreun răspuns. Un dulap mic, din casa noastră mică de doar două camere şi o baie, îmi adăpostea câteva haine vechi pe care le purtam doar pe acasă. M-am îmbrăcat încet şi mi-am încălţat slapii de spumă albaştrii şi monotoni. Vaca deja mă avertiză prin sunete disperate că îi era foarte sete aşa că am pus găleata murdară să se umple cu apă după care i-am pus-o în faţă. Reuşi să o bea fără să respire măcar aşa că am pus să să umple o altă găleată mai mare. Între timp Lori mă privea atentă de parcă ar fi vrut să îmi spună ceva. Dar brusc, în duhoarea insuportabilă de bălegar şi sub privirea atentă a vacii am avut o revelaţie: nu mai puteam locui aici nici o zi în plus. Trebuia să fac rost de bani cumva şi să devin ceea ce îmi doream… Asătzi. - Maia! A spus mama să-mi scoţi barabule. Vreau cartofi prăjiţi! strigă Mihai din uşa grajdului. - Mda.. Măcar ai învăţat şi tu să spui “cartofi prăjiţi ”. Cu o lene inimaginabilă, am luat o găleată şi am catadicsit să merg să-i aduc cartofi lui Mihai. - Ai terminat? Gata? mă întrebă fratele meu a cincea oară de când venise după mine. - Da. Sunt suficiente. Mergem să le curăţăm. In joacă,Mihai sări peste o grămadă de scânduri putrezite şi fu aproape să cadă. - Ai şi tu grijă la drum, uriaşo! S-a prăbuşit aici casa vecinului, mă avertiză Mihai amuzat. Fără să îl iau prea mult în seamă am dat să trec peste scânduri dar mi s-a agăţat un şlap într-un cui şi am căzut direct cu genunchii pe pietre şi cu nasul în găleata cu cartofi. - Nu pot să cred că asta mi se întâmplă tocmai mie! Ce tâmpenie! Doamne! M-am ridicat ignorând durerea şi mi-am privit genunchii însângeraţi cu lacrimi de ciudă în ochi. Toată seară am stat şi am plănuit ce trebuia să fac pentru a-mi împlini scopurile. Când nimeni nu era atent, mi-am făcut bagajul mic şi mi-am luat toate lucrurile de valoare pe care le cumpărasem. Am făcut un duş scurt, m-am îmbrăcat, mi-am luat toate lucrurile şi am ieşit în curte dar tocmai atunci îmi sună telefonul. L-am dat pe difuzor şi am început să mă încalţ. - Unde spuneai că e satul ăla? mă întrebă Angelina. - E la prima intersecţia pe care o întâlneşti când mergi către clubul nostru. Nu faci dreaptă ci stânga. Şi mergi tot înainte până vezi un local mare cu multe luminiţe pe care scrie “Café”. Te aştept chiar în faţă. Şi grăbeşte-te! - Am înţeles. Vin cât de repede pot. Maşina roşie a Angelinei se opri fix în faţa mea când ajunsem in centrul satului.Mi-am aruncat bagajele în spate şi am urcat aruncând asupra pământului murdar o ultimă privire plină de dispreţ. - Ce e cu tine, Maia? Şi ce cauţi în groapa asta de sat? Mi-am luat faţa zâmbitoare în primire şi i-am răspuns scurt: - A trebuit să vin puţin la bunica să iau ceva. - Si era aşa urgent să pleci la miezul nopţii?

238

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Am tras aer în piept şi am privit-o cum întoarce maşina sport în mijlocul străzii încă puternic luminate. - Da, era. Nu suport să stau prea mult printre ţărani. - Acum te înţeleg. Nu mi-aş dori să stau aici mai mult de..3 minute. Ştiam că acel răspuns avea să o satisfacă suficient încât să nu îmi mai pună şi alte întrebări aşa că m-am aşezat comod în scaunul de piele şi am urmărit drumul care se întuneca tot mai mult pe măsură ce ieşeam din satul meu natal. - Angi, pot să te rog ceva? Am afişat cea mai inocentă faţă de care eram în stare şi am privit-o fix. - Pot să rămân la tine în noaptea asta? Nu vreau ca mama să afle că am plecat atât de curând de la bunica. - Desigur. Mi-ar face plăcere să rămâi la mine, îmi răspunse entuziasmată. - Atunci vreau şi să mergem în club mâine seară. M-am săturat să fiu singură, i-am spus veselă. - De acord.Şi eu duc lipsă de ceva nou pe partea amoroasă. Dar tu? Cauţi ceva anume de vrei să iesim? mă întrebă Angelina după un timp. - Da. Ceva stabil. Ca o clipă trecu şi ziua următoare. Parcă eram într-un vis frumos. Mama mă sună de câteva ori încercând să îmi explice că o luasem pe o cale întunecată şi alte de astea. Dar orice ameninţare pe care o încercase fu în zadar. Nu eram o fată ce vâna bărbaţi bogaţi şi nici o fată naivă care se lăsa sedusă de orice fraier ca în cazurile prezentate de mama. Voiam doar un tip perfect şi iubitor, ca în cărţile Sandrei Brown. Seara următoare mă aflam cu Angelina în faţa unui club luxos din oraşul vecin. Luminiţe colorate îţi ameţeau privirea şi te făceau să îţi doreşti să te culcuşeşti în scaunul unei maşini frumoase pe cel mai înalt deal al oraşului şi şă priveşti pustietatea parfumată a urbanităţii. Fericită, am luat-o de mână pe Angelina şi am intrat în locul în care avea să-mi schimbe viaţa. Presimţisem asta. - Acum drumurile ni se despart. Am ochit ceva şi sper să nu îmi faci concurenţă, mă anunţă Angelina pe un ton care voia să sune glumeţ. Angelina se depărtă cu mersul ei elegant spre partea cea mai luminoasă a localului unde toţi dansau pe muzica ce era la modă. Brusc mi se părea că mersul la strâns cartofi era de o mie de ori mai relaxant decât să mă aflu în locul ăsta. Dar eu nu renunţăm niciodată orice s-ar fi întâmplat. Asta era locul ce mi se potrivea, nu un câmp plin de praf şi gunoaie. Cu tocurile înalte am păşit din nou şi, fără să ezit vreo clipă, am mers direct către băiatul ce servea la bar. - Adu-mi un Nestea! Sau, mai bine, un gin tonic, i-am spus afişând o privire indiferentă. - Greu să te decizi. Nu? M-am întors speriată spre persoană ce era scaunul de lângă mine. Am clipit ameţită de câteva ori şi am încercat să îl privesc mai bine pe bărbatul frumos ce mi se adresase. - Problema e că m-am cam plictisit de toate. Nu mai ştiu ce să aleg, i-am răspuns îndulcindu-mi vocea. - Băiete, adu-i domnişoarei o băutură că a mea, îi spuse el barmanului. L-am privit uşor suspicios iar din păcate el observă asta. - Poţi să nu ai încredere în mine. Dar el nu e doar un barman fără vreo intenţie de a-ţi face vreun rău. Râse scurt, făcându-mă şi pe mine să îi zâmbesc, după care îmi întinse mâna. - Prietenii îmi spun Xander.Cu cine am plăcerea? I-am cuprins mână caldă iar el mă strânse ferm aducându-mi fiori până în vârful degetelor. - Maia, îmi pare bine de cunoştiinţă. - Nu eşti de pe aici. Am dreptate? - Ce vrei să spui? am rostit speriată cu jumătate de gură. - Nimic. Doar că nu prea pari să te simţi bine. - Asta e prima oare când vin aici şi nu cunosc pe nimeni. Asta e tot. În plus ceva lipseşte…

239

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Ce ar mai trebui făcut? Ai văzut ceva cluburi interesante? mă întreba Xander parcă pierdut în alte gânduri. - Ar trebui să se simtă ceva mai familiar. Ceva care să te îmbie să vi şi a doua oară. - M-am gândit eu că trebuia să aduc nişte animatori drăguţi aici pe care să îi iei în privat, zise râzând. - Eu nu mă refeream tocmai la asta. Eu aveam gânduri total nevinovate. Dar apropo, ăsta e localul tău? Ştiam că făcusem o mică gafa cu plângerile mele prefăcute, dar acum nu mai puteam şterge ce era deja spus. - Da. L-am cumpărat de curând. Dar încă trebuie să mai renovez multe pe aici. Între timp sosi şi băutura mea. Un pahar elegant, plin pe trei sferturi cu un lichid roşu aprins. Îţi făcea poftă doar privindu-l pe barman cum le pregătea. - Gustă. E un nou cocktail creat de mine. Nu e nici foarte tare, mă îmbie, întrerupându-mi contemplaţia. - Are vreun nume cumva? am întrebat ridicând paharul. Privirea lui se aşezase acum pe buzele mele, iar asta făcu să mi se oprească respiraţia din nou. - Demon’s kiss. Să îmi spui dacă se potriveşte. Am dus paharul la gură şi am luat o înghiţitură mică. Avea un gust dulce, o notă uşor amăruie şi o textură foarte fină. Înainte să mai spun ceva am mai luat o înghiţitură care se răsfrânse cu o aromă dulce în întregul meu corp. - Nu ştiu cât se potriveşte... dar e bun. - E bun? Cred că Daniel nu le-a făcut la fel. Pot să gust şi eu? Se vedea că glumeşte. Dar am fost curioasă să văd ce are de gând aşa că i-am aprobat spusele cu o mişcare a capului. Se apropie extrem de mult de mine permiţându-mi să îi simt parfumul proaspăt şi atrăgător. Ridică încet paharul şi privi urmă discretă lăsată de rujul meu de buze după care bau chiar din acel loc. - De fapt e mult mai bun decât al meu. Fără să vreau am privit exact în ochii lui de un castaniu roşiatic ce păreau să mă hipnotizeze. - Nu eu i-am spus să îmi aducă asta. Nici nu ştiu ce conţine. Deci nu e vina mea, m-am scuzat încercând să par cât mai nevinovată. Dar te cam ameţeşti de la asta. Ce conţine? am adaugat. Îmi făcu semn să vin mai aproape şi se apropie de urechea mea gâdilându-mă obrazul cu o atingere uşoară a buzelor lui. Asta mă făcu să îmi uit toate gândurile şi să rămân fără niciun pic din puterea pe care o aveam. - Nu pot spune la nimeni. E un secret de al meu. Are un preţ. Am râs elegant dar el nu se retrase de îndată, ci mai întâi îndrăzni să îmi muşte uşor urechea şi să-mi dea în treacăt un sărut pe obrazul încins de timiditate şi neştiinţă.Nu îi lua mult să reacţioneze şi imediat se ridică oferindu-mi braţul lui ca şi cum urma să dansăm un vals. - Eu vreau un dans cu tine. Dar nu aici, ci la etaj. I-am luat braţul emoţionată uimindu-mă de înălţimea lui magnifică pe lângă statura mea minionă. - Exista şi sus sala de dans? L-am întrebat în timp ce urcăm nişte scări spiralate. - Se poate spune şi aşa... Vocea lui coborî la nivelul unei şoapte şi brusc mă lipi de uşa unei camera atingându-mi gâtul cu buzele lui calde. - Eşti deja majoră, nu? mă întreba vesel. - Aşa eram ultima dată când m-am uitat în buletin. I-am răspuns fără prea mult entuziasm şi cu o voce aproape şoptită din cauza emoţiei la care eram supusă. Îmi era frică dar nu puteam da înapoi. Începusem să tremur din toate încheieturile simţindu-i mâinile mari şi brutale mângâindu-mi cu poftă talia şi încercând să urce tot mai sus.Fără să mai pot spune ceva, am încercat să îmi aduc suficientă putere în mâini încât să îl ating la rândumi, dar tot ce am reuşit a fost să îi mângâi discret braţele puternice. Eram conştientă că şi el simţea tremurul ce îmi puse stăpânire pe tot corpul dar nu mă puteam controla. - Mia, îmi permiţi să te încălzesc eu?

240

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Vocea lui ajunse la mine ca prin vis. Nu mai eram conştientă de nimic. Corpul mi se înmuia cu fiecare secundă iar următoarea mea replică mă uimi până şi pe mine: - Poţi să opreşti toată agitaţia pe care o simt acum? Buzele lui se lipiră de ale mele, suave şi fierbinţi.Mă săruta calm, mă mângâie, dar corpul meu încă nu înţelegea că trebuie să se relaxeze. Am început să mă concentrez doar la căldură emanată de el şi după un timp pe care nu l-am putut cuantifica, fiecare muşchi mi se relaxa primind dorinţa lui ca necesitate indispensabilă. * Am sărit din pat într-o secundă şi l-am cuprins în braţe pe doctorul care încă era lângă mine. Lacrimile îmi curgeau şiroaie iar inima îmi bătea înspăimântată. - Maia, te simţi bine? Ce s-a întâmplat? Strângându-l tare în braţe mi-am apropiat faţă de a lui şi i-am oferit răspunsul pe care îl uram: - Ştii ceva? Conştiinţa te fentează uneori. Dacă nu o asculţi la început, ea se străduieşte şi se străduieşte să îţi atragă atenţia şi... gata. Renunţă. Devine inactivă.. Te lasă să faci ce vrei... Ce vrei... - La ce te referi? Ai visat ceva? mă întreba acel înger. - De ar fi fost doar un vis... Mi-am şters lacrimile şi mi-am pus cearşaful pe umeri privindu-l contemplativ. - Când pleci înapoi în sat? - Nu te îngrijora. Voi sta cu tine în noaptea asta. Ochii mi se umeziră din nou văzându-i bunătatea neprefăcută pe care mi-o oferea cu atâta generozitate de fiecare dată.Mă făcu să mă întind pe pat şi mă înveli bine invitându-mă din priviri să merg la culcare. - Nu mai plânge. Amintiri sau vise... totul e apus acum... - Atunci cântă-mi.. nu vreau altceva să mă aline...

241

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 58.

Salvat în prelungiri – autor Andrei Angelescu Cei patru pereți albi confereau camerei un aer rece. Secundele se dilatau, timpul devenea relativ. Tic-tacurile ceasului poziționat perfect simetric pe peretele de deasupra patului începuseră să se confunde cu zgomotele aparatelor. ***** I

Deschise ochii cu greu și sunetul alarmei îi indreptă privirea în direcția ceasului. Era ora 07:00. Mereu avusese probleme cu trezitul de dimineață, însă exersa asta de mai bine de 11 ani. După ce opri alarma, închise din nou ochii, trântindu-și neglijent capul pe pernă. Trecură două minute până când cele două cristale albastre reapărură, țintind acum o siluetă înaltă, care parcă ieșea de pe peretele din stânga patului. Cumpărase acel poster din vacanța pe care o petrecuse alături de familie, la Paris. Începuse să-l idolatrizeze pe Zinédine Zidane încă de când a făcut primii pași. Mai întâi l-au atras mișcările din teren ale francezului, însă mai târziu înțelesese că Zidane era mult mai mult decât un fotbalist. Zidane era altfel. Era respectat de către coechipieri și iubit de suporteri. Adusese Cupa Mondială în Franța și îi condusese pe ”les Bleus” și către titlul de campioni europeni. Dejan provenea dintr-o familie slovenă, care imigrase în Londra chiar înainte ca băiatul să împlinească vârsta de 5 ani. Copilăria și-o petrecuse în Maribor, însă cele mai frumoase amintiri îl legau de capitala Angliei. Se întreba deseori, unde ar fi ajuns acum dacă rămânea în țara natală. Răspunsul întârzia să apară, iar fiecare zi petrecută în orașele Albionului îl făcea să se îndrăgostească de tot, de la cultură până la arhitectură. Se ridică din pat și își începu procesul repetat zilnic. Petrecu 20 de minute în baie, după care o luă la fugă pe scări. Își salută politicos mama și porni drumul spre școală pe Cotton Road. Se îndrepta spre stația de metrou All Saints, de unde urma să ajungă la Bank. Pe o bancă lângă aparatul unde își validă tichetul de călătorie dormea un om al străzii, care profita de liniștea care cuprinsese dimineața. Astfel de imagini il impresionau mereu pe băiat. În concepția lui, stările extreme ale sărăciei nu își aveau locul într-o societate normală. Se apropie de bancă, își deschise rucsacul de unde scoase o parte din proviziile pregătite de mama sa pentru ziua respectivă. Le lăsă la căpătâiul barbatului, care de aproape parea cu cel puțin 10 ani mai bătrân. Barba albă și lungă părea că îl apără de momentele grele pe care se vedea nevoit să le îndure. Dejan își continuă drumul. Călătoria până la West India Quay nu dură mai mult de 5 minute. Pentru a ajunge la International Private College of London, direcția trebuia schimbată. În prima jumătate de an petrecută acolo, nu erau tocmai rare situațiile când rata primul curs, din cauza perimetrului ușor amalgamat. Desigur, nu era cazul și azi. Își puse căștile pe urechi și se

242

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 așeză pe unul din locurile libere. Mai erau 5 minute până la ora 08:00 când Dejan intră în clasă. Urmau două ore de plăcere profundă. Ziua debuta prin cursul de economie, susținut de profesorul Townsend. Acesta avea o manieră de a preda savuroasă prin care își atrăgea aproape toți elevii. Soneria se auzi și în același moment dascălul intră în sala de clasă. Absolvise una din universitățile de top din Statele Unite și ajunsese să conducă una din cele mai productive firme din lume. Lucrurile au luat o întorsătură nefericită când compania a intrat în faliment chiar din cauza personajului aflat în discuție. Dupa cateva luni petrecute în închisoare alesese să părăsească țara tuturor posibilităților, pentru o experiență europeana. Nu găsise nimic mai bun decât postul de profesor cu normă întreagă la Private College of London. Chiar așa, milioanele de dolari din conturile firmei pe care o condusese erau de negăsit. Se zvonea că ar fi ajuns în niște conturi din America de Sud, unde Townsend urma sa se retraga peste câțiva ani. Din aceasta cauză ajunsese subiect de glume printre elevi dar chiar așa era unul dintre profesorii preferați. Andrew Townsend scrise pe tablă fără să scoată o vorbă ”INFLAȚIA(Momentul când putem discuta despre PREA MULȚI bani)”. - Așadar, geniilor, știe cineva ce-i inflația? zise profesorul. - Aș vrea eu să știu… mormăi colegul lui Dejan, Albert, referindu-se subtil la paranteza scrisă pe tablă de profesor. Băiatul de culoare era unul din puținii care nu îl apreciau pe omul în fața căruia urmau să-și petreacă următoarele două ore. Townsend auzi însă trecu mai departe și începu explicațiile introductive pentru lecția de azi. Cele două ore trecură repede. Urma o pauză de 30 de minute, pe care Dejan se hotărî să o petreacă împreună cu câțiva prieteni, în curtea instituției. Pe coridor, îi apăru în față un chip angelic care îl fascină încă de la prima privire. Pletele blonde lângă care își petrecuse multe dimineți căpătau de fiecare dată o strălucire care îl atrăgea pe băiat, fiindu-i imposibil să stea departe de ele. În două săptămâni se împlineau doi ani de când Dejan o cunoscuse pe Blair. Până atunci nu crezuse în dragoste la prima vedere, însă diminețile și nopțile și zilele și lunile îi demonstrară contrariul. Fata care tocmai termină cursul de fashion design se apropie. - Ce faci frumosule? Iar ai uitat de mine…Nu m-ai sunat ieri seară. - Glumeața mea! Dejan știa că nu avea nici un motiv s-o sune. O asalta cu mesaje și telefoane în primele luni de când începuseră să fie împreună. Apoi, își dădu seama că începuse să devină enervant și renunțase la asta. Nu se pricepea la relații. Uneori se întreba cum de Blair nu se săturase de el, iar cu fiecare zi petrecută împreună, credea si mai mult în ”sufletele pereche”. - Ne mai vedem pe aici, zise el continuându-și drumul. Fata strâmbă din nas, neputând să nu se lase afectată de indiferența cu care era tratată. În clipa următoare îi sună telefonul. Mesaj de la Dejan. Poza cu două bilete pentru lansarea comediei pe care fata o aștepta de luni bune apăru pe ecran. Un zâmbet cuceritor îi apăru pe față și alergând, se întoarse către băiat. - Tu… Șmechere! zise Blair.

243

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Vin să te iau la 5:00! raspunse băiatul cu un zâmbet care apăru inevitabil la vederea surâsului fetei. Apoi fiecare își văzu de drum. Binemeritata pauză a fost petrecută de băiat discutând cu prietenii săi în principal despre rezultatele din campionatul național de fotbal, însă vorbiră și despre alte subiecte de actualitate. Printre acestea s-a numărat și aplicația unei țări pentru a deveni membră a Uniunii Europene. În cercul de prieteni părerile erau împărțite. După cele 30 de minute libere, urmară alte 3 cursuri. La cel intitulat ”Geografia fizică a lumii” primise un proiect care trebuia realizat până la sfârșitul semestrului. În echipă cu el a fost repartizat nimeni altul decât Albert cât și alți doi colegi: Peter și Tom. Cei patru trebuiau să își aleagă o țară și să o prezinte punctând cât mai multe detalii. Dejan își convise coechipierii și în cele din urmă grupa lor urma să prezinte chiar țara natală a băiatului, Slovenia. Până la urmă, ce ar fi fost mai relevant decât întoarcerea la origini? II Întunericul începuse să se lase peste capitala engleză. Taxiul care oprise lângă St. James Square, își continua acum drumul pe A11. Dejan își luă prietena la ora stabilită, îndreptându-se acum către premiera filmului mult așteptat de fată. Blair purta o rochie neagră, fără bretele, care îi scotea bine în evidență caracteristicile. Imediat după ce aceasta intră în mașină, un miros placut de citrice invadă spațiul, facându-l chiar și pe șofer să tresară la simțirea acestuia. Ținuta era completată de un colier superb care o făcea pe fată să atragă toate privirile oamenilor din jur. Dejan nu se lăsase mai prejos, fiind îmbrăcat cu un elegant costum negru, la care accesorizase cu grijă o cravată neagră și o batistă de buzunar albă. Un ceas scump, așezat pe mâna stângă a băiatului ieșea în evidență. Drumul de 20 de minute trecu rapid. Odată ajunși la complexul comercial Stratford City, cei doi coborâră din mașină și se îndreptară către intrare. Lumina produsă de blițurile fotografilor era inițial dezorientantă, însă peste câteva minute începeai să te obișnuști. Desigur, adolescenții ocoliră intrarea principală, rezervată personalităților, intrând în sala de proiecție cu 10 minute înainte de începerea spectacolului. - Ți-am mai spus ca nu îmi pot dezlipi ochii de pe tine? zise Dejan, știind că deja nu mai putea număra pe degete complimentele pe care i le adusese încă de la întâlnirea de la St. James Square. - Nu am mai auzit asta de două minute, murmură zâmbind Blair. Dar tu știi cât te iubesc, nu? Filmul se ridică la așteptări. Exaltată de comedia romantică, fata ieși din sală tinându-l strans de braț pe Dejan. Se urcară într-un taxi și se întoarseră pe drumul pe care au și venit. Înainte să părăsească mașina, Blair spuse: - Odihnește-te! Urmează o zi importantă pentru tine. O să fiu în tribună, înainte de fluierul de start. În drum spre casă, tânărul se opri și își cumpără cina de la un fast-food. Când intră pe ușa casei în care locuia, întunericul domina locuința de pe Woolmore Street. Nu era târziu, însă parinții săi cu siguranță aleseseră să se odihnească devreme, după o zi grea de muncă. El se hotărî să procedeze la fel. Urma o zi foarte importantă.

244

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 III. Ceasul sună, însă astăzi se prezenta diferit față de ziua precedentă. Era ora 09:00 și Dejan își simțea trupul complet odihnit. Era exact ceea ce avea nevoie. Începuse să joace fotbal la puțin timp dupa ce a ajuns în Anglia. După ce se îngriji, aranjându-și părul cu atenție, își trase pe el treningul echipei sale. La ”London Lions” juca de 5 ani. Era un club care nu spunea foarte multe, însă acolo găsise un colectiv unit, care îl asimilase imediat. În plus, antrenorul Peter Swan bifase 10 prezențe în naționala de juniori a Angliei și era un priceput tactician. Meciul de azi era cel mai important pe care băiatul îl jucase în cariera sa. Motivul era simplu: finala ”Campionatului Regional de Juniori”. Plecă la baza unde echipa efectua majoritatea antrenamentelor, iar optimismul colegilor săi îl făcea să nu accepte altceva decât o victorie, care să le aducă trofeul. Autocarul echipei se opri în parcarea stadionului unde se disputa partida. Alf Ramsey Arena avea putin peste 3000 de locuri însă suprafața de joc excela. Intră în vestiar unde tricoul cu numărul 9 era așezat centrat, iar lângă el era atârnat fanionul destinat căpitanului de echipă. Dejan căpătase acest rol, în urma unei decizii comune a coechipierilor, luată cu câteva luni în urmă. Se echipară pentru încălzire, revenind apoi din nou la cabine pentru a îmbrăca echipamentele de joc. După câteva cuvinte rostite de antrenorul Swan, căpitanul preluă cuvântul îmbărbătându-și colegii: ”Indiferent ce se va întampla, trebuie să fim o echipă și să dăm tot ce avem mai bun. Sunteți ca o a doua familie pentru mine și sper ca jocul de astăzi să încoroneze munca noastră din ultimul an!”. Reacția colectivă fusese peste așteptări. Echipa era pregătită. Cei 22 de jucători intrară pe teren însoțiți de arbitrii partidei. Dejan localiză într-una din tribunele arenei cele mai importante persoane care veniseră să îl susțină. Pe de-o parte parinții săi se îmbrăcaseră în culorile echipei condusă din teren de fiul lor, iar Blair își onorase și ea promisiunea. După tradiționalul schimb de fanioane, băiatul se apropie de aceștia pentru a-i saluta. Se zvonea că mai mulți căutători de tinere talente, reprezentând echipele de primă divizie din Anglia, erau prezenți la meci, pentru a-l verifica pe băiat. Bătălia începuse. Minutul 30 fu umbrit de un fault dur suferit în apropierea careului de un coechipier al slovenului. Lovitură liberă pentru ”London Lions”. Numărul 9 reține mingea pregătindu-și minuțios execuția. Se apropie, iar balonul capătă un efect neașteptat zguduind plasele porții. ”Leii” intrau la pauză în avantaj. Mulțumit de jocul din primul mitan, antrenorul își încurajă elevii să joace în aceiași manieră și în a doua jumătate. Se scursese puțin timp din prima repriză, când Dejan observă că Blair se ridicase de pe locul pe care îl ocupase și vorbind la telefon se îndrepta spre ieșirea din stadion. Ceva nu era în regulă; fetei nu-i stătea în fire să îl lase baltă în astfel de momente. Încercă să nu caute motive și continuă să se concentreze la joc. În minutul 60, un jucator al ”leilor” reuși o acțiune individuală cu care scoase din joc doi adversari, expediind apoi o centrare în careu. Dejan sări pentru a lovi mingea cu capul, însă fu lovit violent de adversar, căzând fără putere pe gazon. Elevii lui Swan cerură o lovitură de la 11 metri, însă arbitrul se îndreptă spre jucătorul faultat, arătându-i un cartonaș galben. Decizia nemulțumi angrenajul echipei neîndreptățite. Însă nouarul tot nu se ridicase de la pământ. Un coechipier se apropie și observă îngrozit că slovenul nu avea reacție. Chemă disperat echipa medicală, care îl scoase de pe teren în

245

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 aplauzele mulțimii. Sub privirile stuperfiate ale părinților săi, Dejan era băgat într-o ambulanță, care părăsi stadionul în mare viteză.

***** Cei patru pereți albi confereau camerei un aer rece. Secundele se dilatau, timpul devenea relativ. Tic-tac-urile ceasului poziționat perfect simetric pe peretele de deasupra patului începuseră să se confunde cu zgomotele aparatelor. Trecuseră trei zile de când Dejan era ținut în viață cu ajutorul instrumentelor medicale. Pronosticurile doctorilor erau pesimiste, iar mama băiatului nu își putea ridica capul din pământ. În tricoul albastru, imprimat cu numărul 9, băiatul era pierdut într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată. Încerca să facă conexiuni, pentru a se întoarce acasă dar ii era imposibil. Se simțea ca un străin într-o lume necunoscută. Însă atunci, simți o bătaie subtilă pe umăr, care se dovedi mai apoi că venea din partea unui bărbat solid, încadrat undeva între 55 și 60 de ani. Era tatăl lui Blair. Acesta șopti: ”Ai grijă de fata mea și oferăi dragostea pe care și ea o simte pentru tine”, apoi dispăru într-o fracțiune de secundă, evaporându-se parcă de lângă băiat. Simți un miros floral placut și după ce își deschise ochii făcu un efort să își ridice capul. Blair observă imediat și alertă echipa de medici. Chipul mamei tânărului se luminase instantaneu, femeia zâmbind în direcția fiului său. Dejan începuse să scape de amețeală și în centrul unei mese pline cu flori observă un trofeu înalt. Băiatul murmură: - Am câștigat? - Nu vezi trofeul de acolo? întrebă Blair. - Nu ai stat până la final. - Am primit un telefon de la mama. Tata a suferit un inferct și nu a mai putut fi salvat. Dejan nu își găsi cuvintele pentru a-i răspunde fetei. Totuși totul începea să devină din ce în ce mai clar și între flori remarcă un buchet imens de trandafiri galbeni. - Ce-i cu trandafirii ăia? - Profesorul Townsend a vrut să le primești. Ți-a lăsat și un bilet prin care îți transmite sănătate și prin care se declară extaziat de potențialul tău în ceea ce privește economia. El a demisionat și se aude că a plecat într-un oraș de pe coasta de est a Braziliei… îl lămuri mama sa. - Acum am nevoie de o pauză. Băiatul își trânti capul, la fel ca în diminețile în care trezitul devreme nu era o opțiune și închise ochii. Trebuia să proceseze întâlnirea cu tatăl lui Blair.

246

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

59.

Șoimul – autor Dina Angela

Se sculase dis-de-dimineaţă. Musai era să se facă lumină când ar fi fost taman la marginea lanului, s-apuce paiul încă moale de răceala nopţii şi de roua dimineţii. Era vremea secerei şi el îndemna, că cine ştie cât avea să-i mai păsuiască vremea a bună?! Nici nu luă seama la femeia ce tot trebăluia pe lângă lada carului... secerile... săcăteul cu de-ale gurii... Şi cum să vadă nimicurile, când pe el îl munceau gândurile. Uite, alde Bogatu’ nu-l mai slăbea de o lună! Îl încolţise de tot. Şi cu hotarul, şi cu vorba. Nu se ştie cum îi păcălise pe megieşi, dar le luase pământul şi, gata! Aproape pe nimic! Mai rămăseseră locul său şi sfoara de pământ a lu’cumătru-său, laolaltă, nici două pogoane... despărţite prin hatul îngust de averea hapsânului. Atât! El, sărac, cumătru’, sărac... doi nevolnici în coasta lu’ Bogatu’. Ăsta înghiţise tot, înghiţi-l-ar necazurile! Şi-ar mai fi vrut şi locurile lor, de, să-şi netezească întregul... Pentru seceriş, cică tocmise pe un nemţălău dinspre Turnu-Măgurele cu secerătoarea mecanică: secerat, legat, nimica toată! Dar hainului îi stăteau ca ghimpii cele două fâşii neluate cu japca şi, unde mai pui, chiar în mijlocul stăpânirii sale?! Cum făcuse de le luase ălorlalţi pământul acum, în prag de seceriş, cu toată roada pe el?! Cum se lăsaseră bieţii oameni amăgiţi?! Dar nu, pe el n-avea cum să-l înduplece... bucata asta o avea de la moşu’său, a udat-o năduşeala bunicilor şi-a părinţilor, precum şi-a lui... Ea e semnul netrecerii în uitare a neamului lor de plugari! Asta măcina el pe drumul spre arie, scrâşnind în măsele a îndârjire, a nevoinţă... Când soarele se arătă, lăudat de mii de păsări, tăiase cu secera, de multă vreme, un rând bun. Secera şi se gândea cu mulţumire către Cer pentru grâul de anul ăsta, înalt în pai şi mlădiu ca trestia, greu în spic precum vrabia! Fusese o toamnă taman bună de semănat, cu ploi leneşe, picurate, cât să încolţească bobul şi cu vânticele blânde zbicind pământul înaintea altei ploi... Iarna venise cu plapumă de nea, la timp, chiar înainte de gerul ăl mare. Ca niciodată, parcă! Iar, în primăvară, soarele măsurat se înfrăţise cu ploile, ridicând verdele grâului vânjos, crescându-l repejor ca peria de ţesală, împuternicit să facă din floare spic bogat... Şi omul mângâie cu privirea greutatea spicelor. Pe măsură ce înainta cu secera, îl învăluia un miros de pâine proaspătă, tocmai scoasă din cuptor. Îşi zâmbi în sine şi se certă puţin că visează, mai întâi secerişul... mai era mult până să-şi afunde mâinile în grămada de boabe aurii... şi, mai mult, până să frământe nevastă-sa aluatul din pulberea dalbă... Se ridică a odihnă întâi, ştergându-şi năduşeala frunţii cu dosul mâinii, cătând cu privirea spre capătul ogorului, acolo unde străjuia ca potera un salcâm tinerel, ivit de vreo

247

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 doi-trei ani. La început, era o biată joardă la care omul privise încântat cum se lupta să supravieţuiască în câmpul deschis, hotar trimis de Dumnezeu între pogonul cumătrului şi al său... Nevastă-sa îl sfătuise să-l taie, dar el nu şi nu! Căpătase un prieten şi un paznic, era însemnul ariei sale. Copacul îşi dăruia coroana ca bun adăpost păsăretului mărunt. Era umbrar pentru odihna omului la ceas de prânz, cât să îmbuce încetinel mămăliga rece, brânza şi ceapa aduse în săcăteu. Nu uita niciodată să pună la rădăcina copăcelului apa rămasă în ulcior. Ar fi putut jura că, de fiecare dată, prietenul său îşi foşnea frunzele a mulţumire... Lăsase merindea aninată de-o creangă, la umbră, să-l aştepte până ce soarele îi va veni drept la inimă, iar ulciorul, la rădăcină, să fie rece. Timpul trecea, spicele cădeau, îl încingea o oboseală plăcută, împletită cu căldura ce creştea pe măsură ce soarele urca pe cer. La o vreme, un ropot ca de sfârşit de lume îi tulbură urechile. Se ridică anevoie, îşi puse mâna streaşină la ochi, înghiţindu-şi greu suflarea. La capătul ariei, al lui Bogatu’ şi încă vreo patru-cinci gealaţi îşi frământau caii pe hotarul lui. -Ce faci, mă, Mitule? ţipă gros vânătorul de pământ. Şi, neaşteptând răspuns, îi strigă răguşit: -Ai grijă de ieşi din arie până la apus! Cumătru-tău mi-a vândut sfoara lui şi, vezi, tu, poteca trece acu’ pe pământul meu... trebuie să dai vamă ca să mergi spre casă... unde mai pui că trebuie să-ţi scoţi şi snopii de pe arie. Atunci să te văd... Ştii bine că ar fi o scăpare, vinde-mi pământul tău, cu holdă cu tot, aşa amărâtă cum e, închid ochii, ştii că sunt de omenie... Hai, că trebuie să-mi întregesc eu bucata, mâine-poimâine vine maşina nemţălăului şi e musai să am lărgime... Ce-ai să faci cu o arie la care n-o să ai cum să ajungi?! Fii de-nţeles cum au fost toţi megieşii şi să rămânem prieteni! Omul, drept acum din spinare, nu făcu decât să-şi dea pălăria pe ceafă şi să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Apoi mestecă un răspuns nerostit şi scuipă scurt spre alde Bogatu’, întorcându-i spatele şi apucându-se din nou de lucru. Ăluia îi fu de ajuns gestul omului ca să ia foc. Începu să zvârle amarnic cu sudalme. Gealaţii îi ţineau isonul în nechezatul cailor zmuciţi în turbare... O luară din loc apoi, tot în vuiet şi colb, lăsând în urmă-le zvoana ameninţării ,,...să pleci până la apus!”. Veni şi vremea prânzului. Omul era negru la faţă şi-n suflet. Mâncă. Mulţumi Domnului. Udă copăcelul, părându-i-se că aude bombăneala femeii sale, îşi plimbă privirea peste grâul ce rămăsese de secerat, de parcă ar fi vrut să-l zugrăvească în minte, nu alta. Apoi, cu un oftat din rărunchi, se apucă iar de muncă. Spicele cădeau grele, amestecate cu picăturile de sudoare.

248

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Timpul se scursese pe nesimţite... Copacul începu să se încarce cu povara veselă a păsăretului, căutător de lăcaş pentru noapte, iar aerul se făcu mai tăricel. Soarele căzu lin la apus, lăsând în urmă o seară albă, cu steluţe abia pâlpâinde. Tocmai ce se socotea cât ar mai fi de aşteptat până la sosirea nevestei pentru căratul snopilor cu trudă legaţi peste zi... când, ce să vezi?! În ţipăt sfâşiat de păsări, o pălălaie se aprinsese în capătul lotului. I se opri inima şi un junghi îl curbă de şale! Copăcelul lui era în flăcări. Iar în preajmă îi bănui pe gealaţii de la prânz. Alergă înnebunit spre prietenul său, dar era prea târziu. Ca din pământ, răsăriseră o mulţime de oameni cu torţe şi furci. În fruntea lor, îşi juca alde Bogatu’ calul în spume. Parcă era un vis rău... nu-i mai recunoştea pe megieşi, ba, uite, printre ei chiar şi cumătru-său... Îi bănuia pe toţi în înserare cu bărbi ţepoase şi ochi însângeraţi... Dar, ce făceau aici, de ce-i înconjuraseră locul?! Şi de ce-l împungeau în vedere cu torţele şi cu furcile?! Omul alerga pe marginea ariei, hăituit precum un animal sălbatic. Abia îşi trăgea suflarea, iar mintea sta să-i pleznească odată cu inima. Chinuit, prinse răguşeala spurcată: -Ce ţi-am zis eu, sărăntocule, la prânzul al mic?! Nu ţi-am spus să te grijeşti de plecare grabnică?! Nu te-am sfătuit eu cu domolul să nu te mai dai ţeapăn şi să batem palma cinstit, negustoreşte?! Ce, credeai că mă ţii tu pe mine în loc?! Uite, până şi neamurile tale s-au dat de partea mea! Şi osteneala nu le e în zadar, îi cinstesc pe toţi la crâşmă până la sfârşitul secerişului... se lăudă el. Oamenii, pesemne aghezmuiţi bine, începură să urle ca la comandă şi să-şi agite mai abitir torţele şi furcile. - Hai să vedem ce-ai să faci, cum ai să scapi, că dacă încerci să te apropii de hotarul meu, care te-nconjoară, după cum bine ţi-am zis, oamenii ăştia îţi vor da foc aşa cum ţi-au pârjolit stârpitura de copac! zbieră înrăit al lui Bogatu’. După truda alergăturii dintr-o parte într-alta a ariei, omul căzuse grămadă în mijloc, lângă snopii ce-şi aşteptau plecarea spre casă. Genunchii nu-l mai ajutaseră, iar sângele îi zvâcnea cumplit în tâmple, trimiţându-i săgeţi dureroase în ochi. Îşi pierduse pălăria şi-acum se ţinea de gât cu amândouă mâinile, parcă luptând să nu-l sufoce tirania duşmanului apărat de torţe şi furci. Vârtejul din capul lui nu-i lăsă decât o singură întrebare vie: ce-avuseseră cu copăcelul?! Nici o clipă nu-l tulburase neliniştea plecării spre casă, înfruntarea hoardei dezlănţuite... nu, pe el îl măcina soarta copăcelului. Când îşi mai potoli suflarea, ridică ochii să cântărească dacă arsese de tot, ori... Copăcelul, sufletul lui, prietenul lui de pe arie... şi lacrimi grele îi cădeau, ţinându-l toropit în genunchi... Al lui Bogatu’ împărţi ordine gealaţilor cum că nimeni nu urma să plece în noaptea aia acasă, ci trebuiau să stea de veghe, să nu scape sărăntocul de pe arie. Să fie lăsat numai dacă se juruia de faţă cu toată lumea că a doua zi urma să semneze hârtia prin care îşi dădea lotul. Dacă nu, să fie ars şi împuns... ori ţinut zălog în mijlocul ariei!... Pe măsură ce noaptea se aşeza liniştită peste împietrirea omului şi peste nebunia hăitaşilor, ruga surdă a nefericitului ajunse acolo sus, unde toate sunt cu dreptate cântărite...

249

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Zorii luminară un tablou ca de pe altă lume: aria omului împrejmuită de ţăranii încă toropiţi de băutură, somn rău şi acreală, snopii părăsiţi în mijlocul ariei, copăcelul pârlit şi omul... nicăieri! Când unul dintre hăitaşi dădu glas speriat că şi-au pierdut prada, zbură dinspre grâne spre înaltul cerului un şoim strălucitor. Sau, cel puţin, aşa li se păru sătenilor înspăimântaţi de pedeapsa ce urma să-i aştepte de la alde Bogatu’ pentru că nu-şi făcuseră slujba dinainte plătită... Nevasta omului îl aşteptă mult timp până să pună straie cernite... Alde Bogatu’ îşi rumegă supărarea zile bune, frământând hârtia pe care trebuia să o semneze Mitu, la vânzare. Dar şi cu actele ar fi rezolvat-o, nevasta lui Mitu putea fi dovedită, până la urmă... Mai rău era că nu putea să intre pe arie. În ciotul ars al copăcelului îşi făcuse sălaş un şoim ciudat. Cum se apropia vreun om de glie, şoimul se înălţa pe dată şi se lăsa glonţ spre ochii ăluia. N-avea teamă de om, nu se speria de bulgări de pământ ori de ţipete... Nici de puşcă nu-i era frică, ba, mai mult, când încercau să ochiască pasărea, ea le pierea din cătare... apoi revenea din înaltul cerului, căzând ca o năpastă spre creştetul atacatorului... Nu se mai ştie dacă alde Bogatu’ a făcut actele cu femeia lui Mitu... Şi nici despre al lui Mitu nu se mai spun poveşti. Doar ciotul copăcelului rabdă în continuare, vară ori iarnă, în zori şi-n apus, în locul păsăretului mărunt, un şoim - paznic al ariei necălcate, de atunci, de picior de om...

250

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

60.

Un Jim diferit-Lola, Dora şi Meddy nu există – autor Codruța

Tudoriu

Liceul de arte ”Hariclea Darclee”, Brăila Clasa a XI-a D

Petrecuse straşnic toată noaptea.Îşi simţea trupul greu ca după o boală.Tâmplele îi zvâcneau şi gândul că va sta o zi întreagă să se vaite sub pătură îi provocă o stare de greaţă.Se simţea rău,foarte rău.Intrând în holul modestului său apartament simţi deodată nevoia să fie din nou în stradă,stradă pe care tocmai ce o părăsise odată ajuns în blocul întunecat. Hotărât să nu rămână închis în casă,încuie în grabă uşa apartamentului şi apăsă ferm butonul liftului.Ar fi fost o pierdere de timp să coboare cele nouă etaje pe scări.De-a lungul bulervardului,soarele cernea lumina începutului de mai,scăldând florile crude de salcâm,în căldura blândă a primăverii.Aluneca pe străzi,parcă îmbătat de aerul tânăr al dimineţii de luni.Accidental îşi privi chipul şi întreaga sa prezenţă în uriaşele geamuri fumurii ale magazinului pe lângă care tocmai trecuse.Se simţi dezgustat de înfăţişarea sa şifonată şi surâse amar.Hoinări întreaga zi,bătând străzile oraşului fără ca nimic să îl mulţumească.Se gândea ce-ar putea să se întâmple după ziua de azi,dacă ar mai putea exista viaţă şi după... Un fior îi trecu trupul în goană şi îşi aminti brusc de fata roşcată,pe care o întâlnise în autobuz,cu câteva zile în urmă.Era frumoasă şi îi zâmbise naiv,într-un mod perfect.Îşi închipui că se gândeşte la el,citind operele surorilor Bronte.I-ar fi plăcut să se numească Vera.Se gândea din nou dacă ar putea să o reîntâlnească dar îşi şterse brusc ideea prostească din minte,răzând cu poftă,realizând că nu-l va ajuta cu nimic să o revadă. -E trecut de nouă!Ar trebui să mă grăbesc... Împins de la spate de o forţă peste putinţă,urcă treptele celei mai înalte clădiri din oraş,în mod normal fără acces pentru cei necunoscuţi oamenilor foarte importanţi.Apusul curgea lin printre crengile castanilor dulci.Visa.Şi prin visul acela se cufunda în fotoliile moi,fumând cu nerv din Kent-ul Click,cumpărat surprinzător,pe datorie de la magazinul din colţ.Râse din nou.De data asta ciudat.Şi trist.În el,o voce străină ţipă:”Sunt viu!Şi sunt fiinţă din trupul tău!Eşti un ratat,pentru că ai decis să negi viaţă,din viaţa ta!” Îşi acoperi urechile şi strigă:”Sunt viu!Sunt viaţă din viaţa voastră,nerecunoscătorilor!”Cei câţiva oameni ce traversau grăbiţi zebrele pentru a-şi întâlni acasă familiile minunate,nici măcar nu îl auzeau.Începu dintr-odată să

251

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 tremure,corpul său fiind străbătut de emoţii vagi,nedesluşite sub cerul nesfârşit al existenţei sale.Cum a-nceput totul?Of ,Dumnezeule!A început făcând primii paşi,sărind coarda,învăţând alfabetul.Apoi au urmat anii de şcoală,diriginta,primele teze,banchetul şi nesfârşitele zile de liceu...Întâia iubire,în ea adunate cheile do şi sol şi notele efervescente de jazz şi rock lent. Broboane de sudoare îi străbăteau tenul acneic.Tremura şi încerca să se bată cu pumnii în piept că el poate şi el ştie ce face:prin vis îi apăru Vera de acum câteva zile.O vedea citind liniştită sau urmărind programul TV favorit.Aşa şi-ar fi dorit-o el.Blândă şi totuşi atât de ciudată,femeie şi copil,înger şi demon.I-ar fi plăcut să adoarmă lângă ea,cuprinzându-i trupul îmbrăcat în salopeta de blugi.Aşa ar fi vrut-o el.Sădită în el ca un fluture din sămânţa pământului,ca un val pe malurile constănţene,sau ca o crenguţă de brad arzând în şemineul cabanelor pitite pe crestele munţilor. Într-o ultimă respiraţie îşi aminti de nisipul din Vamă,de orele petrecute în linişte în casa bătrânilor săi,de viaţa pe care şi-o alesese,de răsăritul ce-l făcea să devină om în fiecare dimineaţă,de reclama plictisitoare pentru băutura de la Coca-Cola,de cărţile şi caietele aruncate cu sfială pe birou,de bătrânul cu lalele pe care-l zărise aşteptând în colţul străzii.Îşi aminti de Vera care există cu adevărat şi pe care el ar fi vrut să o aibă alături ca să-l oprească să facă o nebunie...Pe Vera o iubea aşa cum ea exista de fapt:rebelă şi naivă,simplă în obişnuiţii teneşi albi,în rochiţa cu pătrate verzi şi bentiţa ce-i încadra frumos fruntea...În autobuz a iubit pe Vera-fata naivă şi crudă.Numai gândul la ea l-a tulburat şi totuşi de ce să şi-o dorească seducătoare şi matură,pricepută şi atât de şireată încât să-l facă mai mult să se tulbure când simpla sa prezenţă,cea din autobuz,cea căreia ia răspuns cu o privire ursuză l-a făcut astăzi să simtă că e OM. Şi de ce ar vrea acum să se sfârşească viaţa lui,când cunoscuse pe Vera,acum?Petrecuse întreaga noapte,stând cuminte pe marea platformă a blocului gândindu-se că are de ce să trăiască... -E trecut de nouă!Ar trebui să mă grăbesc! Coborî în fugă,neobservat,treptele clădirii hotărât că astăzi „s-a întâmplat a doua sa naştere”,convins de faptul că într-o zi o va reîntâlni pe Vera. La celălalt capăt al oraşului ceva în fiinţa Verei,renăscuse: -Cu siguranţă îl voi reîntâlni...Şi atunci regăsirea noastră se va numi călătoria către miază-noapte cu trenul!

252

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 61.

Mănuși și grădinărit – autor Ana – Dumitrița Dogariu

Într-un cartier din marele oraș, doamna Dib își însoțea fiica, Dida spre taxi și îi dădea ultimele sfaturi prețioase. - Salută-l pe unchiul Sebastian din partea mea și orice-ai face să nu-ți dai jos mănușile. Nu trebuie să creadă că suntem o familie de ciudați. - Eu nu sunt ciudată! Sunt o fată foarte, foarte normală…în afară de…Eu cred că i-ar părea mai straniu că port mereu mănuși. - Poate, dar tu tot trebuie să le porți. Spune-i că suferi de alergie. Acum dă-mi un pupic dulce. Dida a sărutat-o pe mama, zicându-i: - Mult noroc cu cercetările! - Mulțumesc! Sunt sigură că la unchiul Sebastian te vei simți minunat. Pa, draga mea! În partea opusă a orașului, unde casele dispăreau una câte una, domnul Sebastian s-a trezit și imediat s-a gândit că în acea zi va ajunge nepoțica lui. - Trebuie să port mereu mănușile! Sărmana copilă, a fost trimisă să locuiască cu un unchi pe care nu l-a văzut niciodată. După ce a pregătit o ceașcă cu ceai de mentă și câteva brioșe cu gem de caise, domnul Sebastian a ieșit în grădină, așa cum făcea în fiecare zi. A luat ziarul, care îl aștepta în întunecata cutie poștală și s-a așezat la umbra uriașului tei din mijlocul curții. Și-ar fi dorit să continue să citească, dar o gladiolă roșie se întindea pe el și îl mângâia cu atingeri delicate, însă era insistentă. - Fii cuminte! o certă el, încercând să se concentreze pe articolul care i se părea destul de interesant, dar gladiola dorea să fie remarcată. Astfel, Sebastian a lăsat jurnalul și a luat stropitoarea. Grădina era destul de mică și extraordinar de frumoasă, cu iarba verde-smarald, locuită de garoafe parfumate, bujori încoronați cu petale albe și roz, levănțică aromată care se odihnea lângă zambilele catifelate. Printre toate aceste flori se înălțau copăcei înveliți cu flori mov, roz, roșii, galbene, gingașe și înmiresmate. Sebastian a început să ude florile care se bucurau de apa rece. - Încă două minute, apoi mă pregătesc să întâmpin micul meu oaspete. Ar fi mai bine sămi pun mănușile chiar acum- s-a gândit grădinarul. A observat taxiul care s-a oprit în fața casei și s-a dus la poartă. Mănușile lui cu pătrățele albe și albastre dădeau impresia că are în mână un buchet cu flori. Din mașină a coborât o călătoare mică și frumoasă care a ridicat privirea asupra domnului Sebastian. Dido!? Tu ești, Dido!? Fetița a zâmbit și a întrebat timid: Da. Tu ești unchiul Sebastian? Chiar eu sunt! Dida a privit, cu ochi profunzi de culoarea pământului fertil, florile albastre și roz care se agățau de gardul din lemn. Sunt foarte frumoase! a exclamat ea.

253

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Avea aproape zece ani, era înaltă și subțire, cu fața palidă. Părea timidă ca o plantă crescută la umbră, dar hotărâtă să atingă razele soarelui. Purta o rochie maro cu năsturei albaștri, în picioare, pantofi negri, iar mâinile erau acoperite de mănuși albaste. - Intră, dragă! o invită Sebastian, amabil. - Mă bucur să te revăd! Ultima dată când te-am întâlnit erai o păpușică. Îmi amintesc și acum că erai îmbrăcată în alb din cap până în picioare. Uită-te la tine, ce mare te-ai făcut! Ce mai face mama ta? - Este mereu ocupată cu cercetările ei. Acum se pregătește de o călătorie în jungla amazoniană pentru a studia o specie rară de plante. Trebuie să spun că am o mamă foarte curajoasă. - Așa a fost de mică. Mereu o vedeai în vârful unui copac, alergând prin iarba moale, observând plante sau insecte. Cred că este amuzant să ai o astfel de mamă. - Uneori este, însă eu sunt un obstacol pentru ea. Trebuie să se îngrijoreze pentru mine când pleacă într-o călătorie. Suntem total diferite: ea își dorește ca lucrurile să decurgă repede, pe când eu aș vrea ca timpul să se oprească în loc ca să pot observa și cele mai mici și nesemnificative detalii din mediul din jurul meu. Sebastian a condus-o în camera ei care avea peretii albastru deschis, patul îmbrăcat în alb se afla lângă o măsuță pe care dormea un buchet de trandafiri roșii ca focul. Unchiul a fugit în bucătărie, a dat mănușile jos, a pregătit niște sandvișuri utilizând o roșie mare și frumoasă luată din grădina de legume. În timp ce turna ceaiul în căni, a auzit pașii nepoatei și s-a grăbit să-și pună mănușile. I-a oferit o ceașcă și a observat că și ea purta mănuși, dar diferite de cele anterioare, atât la aspect, cât și la material: erau din piele. Sebastian s-a uitat curios la fetiță, care, la rândul ei, îi privea mănușile. Dida a ridicat capul, studiindu-i ridurile ca și cum acestea ar fi condus la o comoară ascunsă de secole. - Ce-ai zice dacă am mânca afară? a întrebat Sebastian. Amândoi au ieșit ținând ceștile în mâinile învelide de mănuși. Soarele dispăruse după un nor, dar grădina strălucea cu o lumină proprie. În timp ce Dida mergea spre masă, s-a întâmplat ceva ciudat: toate plantele au început să suspine și să strănute ca și cum ar fi bătut vântul. Totuși, unchiul nu simțea nicio adiere de vânt. Aerul era calm, însă dintr-o dată a devenit neliniștit, de parcă ar fi fost în așteptarea cuiva. În liniștea ei, grădina a început să vorbească, să șoptească, să suspine ca un ceas verde în bătaia unui ritm etern. Gladiola roșie s-a îndoit într-un prelungă plecăciune, curios, nu dedicată stăpânului. Minunatele flori se închinau la trecerea Didei. Fac des asta? a întrebat fetița surprinsă. Nu, se întâmplă foarte rar așa ceva, a răspuns Sebastian uimit, privindu-le. - Chiar este nemaipomenită grădina! a exclamat nepoata, atingând delicat gladiola. Mi se pare că ești un grădinar foarte priceput. - Grădinăritul ocupă majoritatea zilelor mele. Haide, draga mea, te duc să vezi merii cu fructe mici, verzi și delicioase. Au petrecut toată ziua ocupându-se de grădină. În timp ce lucra, Sebastian urmărea cu coada ochiului mănușile Didei, iar fetița privea, din când în când, mănușile unchiului. Porți mereu mănușile? a îndrăznit să întrebe Sebastian la un moment dat. Da, unchiule, dar tu? Aproape mereu. Nu mă simt în largul meu fără mănușile de grădinărit. Când Dida s-a dus la culcare a simțit mirosul de lavandă emanat, surprinzător, de pernă. Foarte târziu, Sebastian s-a strecurat să vadă dacă nepoțica lui doarme bine. Atâta timp cât va rămâne în casa mea, am s-o învăț secretele gădinăritului, așa poate să aibă o meserie asigurată, gândi grădinarul. Nu poți să mori de foame dacă știi să cultivi roșii

254

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 sau cartofi și nici nu te vei simți niciodată singur îngrijind o plantă delicată… e punctul meu de vedere, concluzionă convins, în timp ce îi atrase atenția mâinile Didei întinse pe pătura albă acoperite cu mănuși de un roz ca bujorul…Și când doarme poartă mănuși, își zise, ciudat… A doua zi Dida s-a trezit în liniștea dimineții profunde, iar Sebastian, în jocul de lumini și umbre al soarelui zglobiu care invada cu miros de mentă încăperea. Era o dimineață curată cu nuanțe verzui în aer ca și cum dealurile s-ar fi uitat în cer ca într-o oglindă. Mic dejun afară? a întrebat unchiul. Desigur! Împreună s-au așezat pe scaunele de lemn din grădină și au început să mănânce feliile de pâine prăjită acoperită cu gem de zarzăre. Azi lucrăm în grădină? Sunt niște flori pe care vreau să le cunosc mai bine – a spus fetița. Drept răspuns, gladiola roșie din apropiere îi atinse chipul delicat cu un gest tandru. - Privește! a exclamat Sebastian uimit. Panseluțele plantate de Dida în ziua anterioară erau așa de mari încât puteau fi remarcate ușor. - Dido, ești născută pentru grădinărit! - Cred și eu asta, însă mamei nu-i place, zice că este o ciudățenie. - O ciudățenie extraordinară, știu! Este mai relaxant să stai liniștit să crești plante, decât să umbli prin lume cum face ea. - Chiar crezi asta? - Desigur! Fetița a zâmbit, și-a dat jos mănușile, iar Sebastian a făcut întocmai. Nu te speria! a zis unul celuilalt. Pentru un moment au ținut degetele strânse într-un pumn, apoi le-au întins. Degetele nepoatei erau complet verzi, de culoarea unui mușchi. Păreau mai bătrâne decât degetele unei fetiței, misterioase, cu unghii verzi ca frunzele de stejar. Ale lui Sebastian erau și ele verzi precum frunzele de fag, degete tinere, mâini de bătrân. Păreau de abia născute, curate și pline de speranță. - Atinge pământul…a șoptit unchiul. - Nu ar trebui să fac asta, mama nu-mi dă voie, a zis Dida. Nu a rezistat tentației și a atins pământul maroniu. Câteva frunzișoare au ieșit, apoi, pe neașteptate, s-au transformat în floricele aurii. - Nu s-au mai văzut niciodată degete așa de verzi! a exclamat Sebastian, în timp ce grădina suspina de bucurie. Într-o zi vei avea o grădină doar a ta, însă până atunci te vei ,,juca” în aceasta. - Astăzi vom îngriji floricelele? a întrebat fata entuziasmată. - În dimineața asta florile, după-amiază castraveții și diseară zemoșii. Așezați pe scaune, cei doi grădinari au început să facă proiecte în timp ce degetele verzui așteptau momentul să atingă pământul pentru a face magia lor verde.

255

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 62.

Basmul artistului – autor Adrian Scriminț A fost odată ca niciodată, că dacă greabănul meu obosit nu le-ar fi trăit, nu vi le-aş mai fi povestit, a fost odată un colţ ceresc pitoresc, în care divinităţile s-au hotărât să se pogoare acolo, să schimbe structura genetică a bipezilor care îl populau, şi să îi înzestreze cu puterea inteligenţei şi a stăpânirii. Cum bieţii bipezi erau deosebit de creduli şi de firavi în gândire, căpătuiţi cu teama faţă de cei de sus, care se mai pogorau din când în când ca să vie şi să îi ajute, de teamă şi de smerenie, pentru că nu îi

duceau capetele să se descurce singuri—şi pe mulţi dintre ei nu prea îi duc capetele să se descurce nici acum—se hotărâră să le dedice nişte ritualuri exagerate, care constau în sacrificii umane, animale, vegetale, toate însoţite de mişcări şi cânturi desincronizate. Dacă zeii se bucurau sau nu de acţiunile primitivilor pe care ei înşişi i-au modificat genetic este greu de ştiut, a trecut o groază de timp de atunci şi nu prea mi le mai amintesc, pot spune doar că în acest fel s-au născut primele valuri plăpânde de artişti, cu ştiinţa, sau mai mult fără ştiinţa lor. De la ritmurile barbare şi victorioase, de la bucuria sălbatică pe care o transiteau celor de sus străbunii, s-au trecut încet la alte manifestări artistice, unele dintre ele căpătând valori semnificative. Un împărat ţinuse atât de mult la sclavul său dansator încât dădu poruncă grabnică să fie transformat în femeie, ca destinele şi afinităţile pentru artă să le rămână veşnic împreunate. Făurarul unui rege meşteşugi un taur de bronz cu o trapă deasupra. În interior, pornind de la gura acestuia, se prelungea o ţeavă în spirală, şi dacă suflai întrânsa scotea sunete ample ca de corn. Sub burta dihaniei de bronz se încropea un foc, iar prin trapă se introducea în pântecul de metal un nefericit care trebuia sacrificat: de preferinţă un sclav neascultător sau vre-un prizonier de război. Prima victimă a acestei ctitorii fu chiar făurarul regelui, care, la un semn discret fu vârât de către gărzi în interiorul taurului. Focul pus dedesubt ardea domol, dând timpul necesar celui prins în propria-i capcană să se grăbeească să-i dedice cele mai mişcătoare ode regelui său înainte de moarte prin intermediul mugetelor mişcătoare pe care le scotea din nările colosului. Fără conştientizarea lui, sacrificatul a gândit principiul cornului de astăzi, nelipsit aproape în nicio lucrare simfonică.

256

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Nu ştiu pe unde m-am mai peregrinat şi de câte ori m-am reâncarnat. Îmi amintesc vag de dansatoarele Egiptului Antic, îmbrăcate mai mult decât sumar, care îmi delectau privirea cu mişcările lor pline de graţie, pe vremea când slujeam dinastiilor Ramses. În Grecia am dat de corul „ditirambilor”: cincizeci de voluptoşi deghizaţi în sumarul costum al lui Adam. Executau rapid un cerc dansant în acompaniamentul flautului, a castagnetelor, a tamburinelor şi a timpanelor. Pe vremea împăratului Nero, sclavii dansatori erau mai preţuiţi decât carele cu aur, serbările izvorau cu nemiluita. În lupta cu cei care voiau să îl răstoanre pe atunci de la putere a încropit un cor al curtezanelor, menit să îi înduioşeze până la lacrimi pe rebeli cu vocile lor. Crampele puternice pe care le am chiar acum, mă fac să mă gândesc serios dacă nu cumva am fost chiar eu însumi Nero, şi dacă nu cumva din această cauză încă mai am repercursiuni de la îmboldirea mea în stomac cu un cuţit pe care mi-l dăduseră proprii mei generali în refuzul de a-mi asculta cântul, preferând să mă înlăture de la putere sub acuza gravă că le-am dus de râpă imperiul. Artiştii mei nu aveau dreptul la vot, erau ţinuţi în denigrare, dădeau spectacole pe unde apucau, în văzul liber al prostimii, deşi aveau şi pe la curţi mare căutare. Gusturile nu se discută... Pe lângă mine au mai apărut şi alţi zei. Unii au fost cu mult înaintea mea, alţii îmi erau contemporani şi unii aveau să apară. S-au înfiinţat mai târziu consilii, cu ştirea sau fără ştirea zeităţilor, şi reprezentanţii puterii bisericeşti au hotărât că instrumentele muzicale nu au provenienţă cerească, singura provenienţă divină ar fi fost vocea umană, născându-se prin marile catedrale corurile. Alcătuite în mare parte din băieţi, acestora li se căpătuiau bărbăţiile, ca nu cumva vocea lor contratenorică să capete după adolescenţă o altă nuanţă şi să zgârie neplăcut urechile zeilor. Poate că cei din interiorul zidurilor puteau să fie îmblânziţi, însă cei de dincolo nu puteau fi nicicum struniţi. La lumina şi în jurul focurilor de tabără răzbăteau cu lăudăroşenie Saltarello, Galliarda, dansuri ale sătenilor, menite ca după zile întregi de munci şi biruri să îi răsplătească cu un nou optimism asupra vieţii şi să îi facă măcar pentru câteva clipe să nu se mai gândească la greutăţile ei. Pe aceleaşi prinncipii coercitive mergeau pe alocuri şi popoarele otomane. Undeva în Zvornik, în zona Krinei, în Bosnia, marii conducători ai aceste supreme armate au interzis cu desăvârşire strunele spurcate ale poporului pe care îl cuceriseră, ca nu cumva să ne supere pe noi, cei din ceruri. Au amuţit toate instrumenetele. Nunţile se făceau într-o linişte deplină. Bipezii humanoizi înzestraţi de noi cu inteligenţă găsiseră şi de această dată o formă de protest şi de rezolvare a nemulţumirilor. La nunţi se adunau toţi flăcăii din sat, îşi legau de glezne salbe cu clopoţei, şi băteau colbul cu tălpile

257

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 opincilor de răsuna scoarţa pământului până în celelalte sate învecinate. Curând toată ţara luase exemplul răzvrătiţilor. Paşa nu mai avu ce face. Renunţă la supărările zeilor, căci ale lui fură la un moment dat cu mult mai ample... Instrumentele muzicale medievale pătrunseră până la curţile regale, dincolo de zidurile cetăţilor. Până la urmă papii îşi ridicară cu nepăsare umerii, neputincioşi la oboaiele, flautele, fluierele, bombardele, viorile rebek cu un arcuş, viellele, lirele da braccio, tamburinele şi castgnetele care inundau cu trilurile lor saloanele. Pe strune răsunau Gavottele, Giga, menuetul sau sarabandele. Poporul trebuia să se distreze. Artiştii reâncepură să aibe mare căutare. M-am mai plimbat dintr-un colţ al lumii în celălaltul, mai mult din pictiseală, că doar nu sunt un zeu al muzicii. Mai degrabă sunt un bufon, un clovn, un cârcotaş în grădinile divine, zeii s-au scârbit de parodierile şi sarcasmele mele, m-au transformat într-un titan şi m-au aruncat în Hades, în iadul pământesc, ca să anim şi să distrez prostimea... Nerecunoscătorii, puţini au ştiut cât sunt de apreciat. În ambele colţuri ale vechiului pământ regii şi-au încropit şcoli ale artelor şi ale bunelor maniere, îşi obligau supuşii să pună accent pe ţinută şi pe codurile bunelor moravuri. Scrisorile amoroase călătoreau neâncetat, prin tot ţinutul, cu slove înfocate şi aranjament poetic. S-au instaurat şcoli ale muzicii şi dansului, împărăţiile s-au inspirat unele de la altele, preţul artiştilor creştea la curţile nobiliare, se punea mare accent pe aceşti hipnotizatori ai mulţimii, la poruncile grabnice ale domnitorilor scribii se grăbeau destoinic să îi treacă în documentele veacurilor şi să le dea nemurire. Vremuri bune au apărut pentru artişti, cu precădere pentru cei care aveau mare trecere prin saloanele distinse. În acele timpuri arta avea mult mai mare întâietate sportului. Într-un mare teatru s-a iscat un scandal de proporţii între adepţi şi oponenţi, numai pentru simplul fapt că un coregraf a îndrăznit să schimbe paşii clasici cu cei noi, contemporani. Genţile elegantelor doamne făceau curse scurte, vizând atât capetele distinşilor domni, cât şi pe cele ale dânselor. Spectacolul s-a întrerupt, jurnaliştii au scris de i-au durut încheieturile degetelor, gazetele s-au vândut, sirenele maşinilor de urgenţă au răguşit de atâtea răgete panicate, toate din cauza unui curent numit „baletomania”, datorită baletomanilor, susţinătorii acestuia. La nivel general, artistul a duso cel mai bine pe timpurile acelea... Însă au venit altele. Şi după ele potopul. Sătulă de atâtea manierisme şi distracţii nobiliare, ţărănimea şi clasa muncitoare s-a răsculat. Au pornit revoluţii, şi-au dorit cu orice preţ egalitatea în drepturi. Au câştigat. Au năvălit în palate, au măcelărit pe cine au apucat,

258

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 cei care au reuşit să iasă prin labirinturi s-au salvat... Artistul a fost obligat să încerce să îi lecuiască şi pe ei sufleteşte cu calităţile lui vocale sau instrumentale şi graţiile lui dansante. Se bucurau hămesiţii, rânjeau cu ochii înlăcrimaţi şi privirile pierdute, până când s-a găsit unul mai breaz dintre dânşii să le strige: „Uitaţi-vă fraţilor cum se destrăbălau ţarii!!!” Şi atunci în loc să se aleagă cu ropotele aplauzelor, s-au ales cu cele ale geamurilor sparte, ale tacâmurilor şi ale porţelanurilor la întâmplare aruncate... Nu am putut să intervin. De ajuns că îmi mâniasem cândva zeii, nu mai puteam să îmi risc alte consecinţe intervenind în inconştienţa umană. Îi priveam de sus. Trebuiau să existe. S-au dedat la forme artistice mai uşoare, prin localuri cu specific de musical şi caffe teatru. Cu trecerea anilor cei care s-au pus conducători în locul ţarilor au găsit noi căi de a folosi artistul. S-au gândit la motouri: „Propagandă fără artă nu există!” Vocile miilor de soldaţi care defilau s-au cizelat peste noapte, nu mai urlau ca beţivii sau ca descreieraţii în fundalul filmărilor, pe coloana sonoră le-au luat loc başii, tenorii şi baritonii. Când s-au mai liniştit treburile, odată cu reconstrucţia, s-au ctitorit hurdubăi cu nume de teatre, în care artiştii au fost adunaţi de prin toate cotloanele ţării. Li s-au impus ca obiectiv principal, să edifice şi să ridice în slăvi prin intermediul odelor conducătorii iubiţi şi epocile de aur şi împliniri măreţe pe care le trăiau. Erau mai liniştiţi, mai uşuraţi, stăteau la cheremul permanent al cuiva, primiseră şi apartamente de serviciu, chiar dacă erau construite din cutii de beton, ei tot mulţumiţi erau. Indirect, s-a ales şi cultura cu ceva. Pe lângă odele interminabile şi slăvirile pompoase, artistului i se mai arunca din când în când câte-un ciolan metaforic, din măduva extrasă se năştea câte-un Trubadur, câte-un Rigolett sau câte-o Traviattă. În decursul anilor lăcaşurile respective şi-au format un public cu tradiţie. Odată cu trecerea deceniilor clasele sociale s-au săturat de primii fii ai ţării. Unii s-au sinucis şi au fost incineraţi, alţii au fost otrăviţi sau au fost executaţi. Artistul a fost nevoit să se descurce din nou singur. Cei rămaşi la putere aveau impresia că îl finanţează, deşi nu dădeau doi bani pe dânsul. Venise era telefonului mobil. În saloanele cu program specific de caffe concert comunicau peste programul artistic şi peste umerii protagoniştilor: „Te distrezi bă? Ţi-e bine? Hai noroc!” Un nou curent artistic se născuse: dansul pe cub, consumaţia sau cântul despre moartea de ciudă a duşmanilor şi banii fără număr. Zeii m-au trântit în văgăunile balcanilor. Ca un fost meloman al Olimpului, nu îmi mai rămânea nimic de făcut decât să sălăşluiesc pe acolo. Am surprins artişti călătorind prin podurile vagoanelor, însetaţi să îşi exercite portofoliile de cunoştinţe pentru societăţi mai

259

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 bune. Făceau parte din categoria celor cărora li se solicitau vize. Un altul îşi fructifica destoinic concediul de odihnă. După un sezon întreg de muncă asiduă, protagonistul meu se apucase să şofeze camioane prin văi şi drumuri întortocheate şi să descarce mobilă. O căra cu spatele, treaptă cu treaptă, etaj cu ataj, se opintea, acapara forme sisifice. Se mai întâmpla uneori să mai şi încurce adresele. Beneficiase din plin de aplauze, de hrana sa spirituală, îşi umpluse cu ele podul care dădea să se rupă. Omul nostru se decise să mai ia o pauză. Avea acum nevoie de o altă hrană, una cu care să îşi plătească ratele la bancă, datoriile la întreţinere, să îşi cumpere haine, să îşi întreţină maşina second hand şi să îi asigure temporar un oarecare trai copilului. Eroul nostru fuse felicitat de însuşi directorul trustului de mobilă, avea de-a face cu primul balerin din industria Ikeei care venise la ei în Italia să se sinucidă în concediu şi să le care mobila. Se inspirase după un alt coleg de-al său, care după orele de activităţi teatrale şofa şi descărca rulmenţi de peste cincizeci de kilograme. Artistul este un messager, un ambasador al epocii sale. Preia mesajul contemporaneităţii şi îl reflectă mai departe. De pe un nor, de acolo de unde şedeam, zăream un autocar pe drumurile întortocheate ale Montenegrului. Venea din Croaţia. Era înţesat cu astfel de ambasadori şi era escortat din ambele părţi de maşinile poliţiei, cu girofarele puse în funcţiune. Erau primele tentative de împăcare ale celor două state care se măcelăriseră mai deunăzi, de îşi pierduseră şi câte nouă inşi dintr-o familie. La spectacol participaseră oameni clasaţi la nivel înalt, terminând treapta socială cu miniştri. Pe spatele artiştilor se duceau primele negocieri şi mediatizări interstatale... Neputinţe, văicăreli, restructurări, posturi blocate, arta dusă la nivel birocratic. Cei de jos au cam uitat de noi. Lăsau legile la domeniul constituţiei modificate după bunul plac, nu îşi mai dădeau seama că aceste legi puteau călători până la noi, că ne puteau fi lăsate nouă, celor de sus, pentru interpretare şi schimbare. Nu am putut rămâne indiferent la această rătăcire. După Prometeu, a venit rândul meu să enervez Olimpul. Am dat artistului speranţa, i-am dat să bea în ascuns din licuarea iniţiativei, i-am dat idei, l-am învăţat să se ridice singur, să nu mai fie un bun sau un cherem, să nu îi mai ridice pe alţii pe umerii săi dacă urcarea nu era reciprocă. Credincioşi şi necredincioşi. Pe cei cu credinţă în mine i-am învăţat că îşi aveau un loc: puteau înfiinţa cabarete, puteau preda celor care le călcau pe urme, puteau ţine conferinţe, susţine seminarii, puteau participa în comisii de jurizare, colaborări cu televiziuni; un joc infinit al cărţilor pe care le deţineau... Mare amploare au luat în drumul lor cei care m-au ascultat. Recunosc, mai dădeau şi de piedici în calea lor femininele balerine

260

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 de la cabaret, căci nu eu am băgat râcă între pământeni şi i-am despărţit pe zone geografice. În zonele centrale li se aruncau flori la picioare, pe când, cu cât onorau evenimente mai spre sud, cu atât îşi auzea comentariile unor burduhănoşi, cu lanţuri de aur atât de groase la gât, încât nu mai puteau să şi le ridice: „Centura dom’ primar! Nu trebuie să căutaţi centura, că vine ea la dumneavoastră, hă, hă, hă...” I-am îndrumat. Le-am acordat mii de ore din timpul meu nemuritor, i-am călăuzit. Au învăţat să se orienteze şi să nu se mai bată cu morile de vânt, să le lase să funcţioneze aşa cum erau, căci şi ele îşi aveau rostul, să îşi îndrepte vârful lăncilor în altă parte şi să convieţuiască în paralel cu aceste mori. Cei care m-au luat în derâdere nu s-au adaptat. De la artă au trecut la şoferie, administraţie hotelieră, florării, zidărie, pescuit, şomaj... însă artiştii care au băut din licuarea iniţiativei, furată de mine din Olimp, au acaparat vertiginos căi ascendente, ireversibile, cei care i-au umilit, i-au denigrat şi i-au înfometat atâta timp, iau expus replici manageriale de tipul: „Dacă nu-ţi convine pleacă, că nu te ţine nimeni aici!” nu mai ştiau cum mama dracului să îi aducă înapoi, căci, îşi aveau şi ei sindrofiile şi normele lor. Încă îi mai ameninţau anemic cu diverse tehnici de management: „Vom întocmi comisii de disciplină!” Artiştii mei începeau să le cam râdă uşor în faţă, să le contracareze clauzele manageriale cu altele, trimise din cer de la mine: „Ştiinţa şi raritatea se plăteşte. Nu ne mai supăraţi! Noi putem creea războaie dar putem duce şi la încheierea lor, putem încropi state, dar putem duce şi la dezmembrarea lor, însă cel mai mult putem transmite în timp şi în spaţiu mesajul unei civilizaţii, lăsaţi-ne să existăm!...

261

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 63.

Prăbușire – autor Vasilica – Olguța Artion (Torino - Italia)

Era o dimineaţă târzie dar plăcută de duminică. Era singura ei zi liberă. Zi pe care şi-o planificase doar pentru ea. Avea să se răsfeţe la maxim! Putea citi în voie, putea merge la plimbare, putea să doarmă mult!!!putea să facă ce vroia ea fără să se uite la ceas la fiecare oră pierdută, oră pierdută într-un mod util sau plăcut. Lora era o iubită profesoară de română. Terminase Litere cu brio iar în timpul studiilor de masterat se făcuse remarcată, ieşise în sfârşit în faţă, nu mai era doar un element dintr-o mulţime. Îi plăcea şcoala şi copii aşa că nu se visa făcând altceva, profesoratul era inventat pentru ea. A intrat în învăţământ la un an după ce a terminat facultatea pentru a se putea întreţine singură. Îi plăcea agitaţia şi tocmai de aceea a părăsit satul natal pentru a se muta în Constanţa, oraşul mult iubit. Iubea şi ea oraşul acela. A străbătut pe jos jumătate din el. Adora marea, luna, nisipul şi toate acestea le găsea din belşug acolo. Cel mai mult îi plăcea noaptea. Noaptea totul este altfel. Noaptea până şi ea este altfel. Lora nu era adepta căsătoriilor căci, după părerea ei, nu poţi trăi atâţia ani doar cu un singur bărbat. E plictisitor, ucigător de plictisitor. La început poate părea tare, căci îi plăceau flirturile şi deci începuturile de relaţi când totul e interesant, când descoperi şi când eşti cucerit şi cucereşti este plăcut, dar mai apoi totul dispare. Ultima ei relaţie serioasă era în timpul facultăţii, a durat 4 ani. Nu aștepta invitație niciodată ca să-l strangă tare în brațe și să-i atingă buzele atunci când era vorba de el, de Doris. Îl iubea, iubea fiecare por al lui, îi iubea fiecare gest și fiecare obicei, iubea până și ciupiturile lui, până și certurile cu el (de fapt,el era prea leneș să se certe cu ea, o lăsa să ţipe ca să-i iasă acidul și gata, asta era toată cearta lor). Îi plăcea tare mult când o strângea de mână, când îi făcea cu ochiul, când îi zâmbea, când îi povestea ce făcea de’a lungul zilelor în care nu se vedeau, îi plăcea când se strâmba dacă își prindea părul (îi zicea că-i place să-și lase părul liber ca să-l poată mirosi în voie), îi plăcea când îi alegea culoarea lacului de unghii (lucru care îi putea lua chiar şi zeci de minute). Era convinsă că era sufletul ei pereche. Uneori când se gândea la el, îi dădea sms Doris, sau de multe ori se sunau în același timp sau începeau să vorbească în același timp, ba chiar de multe ori începeau să spună aceași idee în același timp…era perfect totul dar asta până la un punct.

De multe când ori, când Lora trecea prin momente grele, Doris o ducea pe plajă, acolo se iubeau. Ţinea minte perfect noaptea în care era terminată de oboseală din cauza licenţei la care lucra de atâtea luni căci, Doris o convinsese să meargă pe plajă. Acolo, după ce-şi dădu jos săndăluţele, simţi nispul atât de rece sub talpa ei fierbinte, încât o trecu un

262

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 fior, unul scurt căci el o prinse de mână şi o trase la pieptul său, dorind-o mai mult ca oricând, dorind-o mai mult decât dorise el vreodată vreo femeie. O luă în braţele sale puternice şi se îndreptă cu paşi siguri în marea sărată şi rece. Rochiţa ei albă şi vaporoasă se lipi pe trupul ce tremura de dorinţă. Licenţa ei acum nu mai conta, era undeva departe de simţirile ei. Iubitul ei! Doar el. Doar el putea să-i schimbe într-o clipită starea ei de spirit. Doar el era capabil să o aline, să-i vindece orice rană. Mâinile lui cunoscătoare începuseră să-i provoace senzaţii ce nu le-a mai trăit până atunci. Îl dorea cu toată fiinţa ei. Il sărută cu poftă şi dorinţă, îl implora prin acel sărut să meargă mai departe, să o ducă până la extaz iar el înţelesese şi execută cu o precizie de invidiat. A iubit-o cu o pasiune extraordinară iar ea îi răspunsese cu aceaşi monedă. Era la fel de încântată să-i poată iubi fiecare părtică din corp ca fel ca şi el. Se bucura de fiecare fior la fel ca şi el, se lăsă purtată de val, purtată de mâinile lui putenice dar sensibile. O noapte greu de uitat, imposibil de şters din mintea unei femei. Îşi aducea acum aminte ce ceea ce i-a zis Doris atunci când a văzut că pe ea o gâdilă picăturile de ploaie pe faţă şi ea totuşi adora ploaia de vară, şi anume: Eşti cel mai ciudat suflet pereche iubita mea! Cel mai minunat şi plin de surprize. Te iubesc aşa cum tu iubeşti ploaia de vară, scumpa mea! Atunci i se păru o comparaţie ciudată, ba chiar a şi strâmbat din nas, dar acum o înţelege cu toată fiinţa, acum ştie cât de valoroasă era declaraţia lui prin această alăturare. Ştia cât de mult a exprimat el prin această afirmaţie ciudată. Imposibil de uitat îi erau acele momente în care îl simţea o parte din ea, acele momente în care el îi lua toate grijile doar cu o mângâiere. Doris nu era acel bărbat pentru care sexul însemna totul pentru că era un romantic, pentru că o ştia atât de bine încât, ştia din privirea ei tot, ştia când ea îl vrea aproape de inima ei, ştia când ea are un gând negru ce trebuie alungat cu toiagul, ştia ca un magician ce cuvinte vrea ea să audă. Atunci când era la pieptul lui îl simţea mai presus de orice fiinţă pe pământ, îl venera. Iubirea şi grija ce i-o purta el, o făcea să-l iubească atât de mult încăt să simtă fizic acea iubire căci, atunci când îl simţea, tot corpul ei îl recunoştea şi parcă se lipea el însuşi de el, parcă trupul lui era acelaşi cu al ei. Inexplicabil sentimentul pe care îl avea ea atunci când închidea ochii fiind în braţele lui pentru că el era iubitul, el era amantul, el era prietenul, el era fratele, el era tatăl! Un singur om era capabil să însumeze atâţia. Mereu se gândea la faptul că într-o viaţă anterioară el i-a fost ceva mai mult decât iubit, ceva ce în zilele noastre nu există, o legătură ce în timp s-a deteriorat însă, cândva exista iar ei aveau acea legătură, ceva suprem, divin, ceva ce era totul! Duminica deja se transformase în ceva ce Lorei nu-i plăcea. Intrase prea mult în cutia amintirilor şi să iasă îi era greu. Era captivă în propriile amintiri, era captiva propriilor sentimente, acum contradictorii. Nu mai era plăcut, vroia să evadeze dar nu mai ştia cum. Gândurile nu mai ascultau de nici o comandă. Amintirile ce puneau stăpânire pe ea deveneau din ce în ce mai putenice, din ce în ce mai dureroase. Intra în încăperi ale căror uşi le credea de mult încuiate, ale căror ferestre le ştia zidite. Amintirile o duceau pe drumuri ce le credea uitate, redeschideau răni ce le credea cicatrizate, vindecate. Toate acestea o bulversau. Nu se putea opri din plâns deşi nu ştia exact de ce plânge.

263

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Lora nu mai era acea Lora care s-a trezit de dimineaţă. A năpădit-o dorul de copilărie, dorul de sentimente sincere, dorul de Doris. A obosit să cerşească, a obosit să fie ce vor alţii să fie, a obosit să-i înveţe pe cei din jurul ei, acum ea avea nevoie să fie învăţată. Cineva trebuia să o înveţe cum să trăiască, cum să-şi păstreze sufletul curat, cum să-şi tină oamenii aproape. A trăit fără să înveţe din greşelile ei sau din greşelile celorlalţi. A trăit pentru a trăi. Doris. Acum unde e Doris? Pe cine iubeşte Doris? Ce femeie este alături de inima lui? De ce nu mai este ea aceea care să se bucure de el, de iubirea lor, de tot ce a fost cândva. Unde sunt serile de altădată? Unde şi cum de s-a putut rupe ? Ce s-a întâmplat? A treia pierdere este devastatoare. Prima, într-o copilărie grea, urmată imediat de a doua. Şi-a pierdut sora şi părinţii fără să aibă nici o vină directă, poate singura vină a ei era că s-a născut. A treia pierdere era prea mult, nu merita să-l piardă. Totuşi, ea l-a gonit, ea nu l-a mai vrut în viaţa ei, ea a fost cea care s-a condamnat la o viaţă plină de regrete. A făcut mult rău iar tot răul s-a întors împotriva ei. S-a născut fără să aibe o stea pe cer. Simţea într-adevăr că este malefică, că face rău persoanele din jurul ei, că are o influenţă negativă asupra lor. Ardea ce atingea. Dar nu vroia să le facă rău, o făcea involuntar. Uneori rănea fără să vrea şi apoi îşi dădea seama. De multe ori utiliza cuvinte dure pentru a se apăra. Ea de fapt mereu simţea nevoia să se apere, mereu i-a fost frică de suferinţă şi tocmai de aceea lovea ea înainte. Jignea înainte de a fi jignită. Trăda înaite de a fi trădată. Pleca înainte de a fi părăsită. Asta era ea. Prefera să arunce înainte să piardă, a pierdut îndeajuns când era mică, nu mai îşi putea permite să piardă, aşa că l-a aruncat. Nu ştia că odată cu el, aruncă şi o bucată din ea, nu ştia că va rămâne goală. Lora, fără să-şi dea seama cum, era în balcon uitându-se la muşcata ei înflorită de culoare purpurie. Şi-ar fi dorit să fie atât de insensibilă la toate cele lumeşti ca şi floarea de pe balcon. Îşi ridică privirea pe geam, soarele îşi dădea ultimile suflări, apunea, într-o oră nu mai încălzea nimic, deja ar fi în lumea lui, n-ar mai zâmbii pământenilor din zona ei. O cuprinsă o furie inexplicabilă. Se apropia noaptea, ziua se scursese nepăsătoare la suferinţele ei iar muşcata aceea, muşcata aceea îi părea un inamic stând acolo şi privind-o triumfător. Luă ghiveciul şi-l aruncă pe geam. Simţea că trebuie să scape el, altfel ar fi luat-o în derâdere. Gestul i-a dat putere, trebuia să pună punct tuturor acestor gânduri rele. Dacă ar continua aşa s-ar distruge iar şi iar şi iar (aşa cum o făcea întotdeauna). Privirea-i rămase fixă. Nu-i plăcea apusul din seara aceasta, prezestea un sfârşit. Simţi cum pielea începu săi tremure fără nici un motiv, aşa că iţi puse o eşarfă pe umeri. Lacrimile-i deşi au încetat săi curgă din ochi, obraji încă-i erau umezi şi săraţi, îşi simţea tenul proaspăt îmbăiat. După ce stătu câteva minute în faţa geamului din balcon, privind cu tristeţe şi vinovăţie pământul împrăştiat pe jos iar floarea încă vie, se duse în dormitor unde simţea miros de alcool şi mult fum. Nici nu mai ştia cât vin băuse, nici câte ţigări fumase, nici câte lacrimi vărsase însă, ştia că o doare. Şi-ar fi dorit să-şi scoată inima din piept şi s-o vindece, să presară cu leacuri minune ce i-ar vindeca toate rănile trecutului. Şi-ar fi dorit să poată şterge amintirile trecutului, şi-ar fi dorit poate să doarmă...poate să nu existe. Nimic nu mai

264

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 părea să o poată scoată din infernul în care se băgase singură, nimeni nu putea să o scoată din cutia trecutului. Toate încercările ei de până acum au fost zadarnice, degeaba şi-a tot zis că este bine, că este fericită căci totul a fost o minciună. Degeaba a tot susţinut că viaţa ei este perfectă, inima nu poate fi minţită! Inima nu pote fi controlată! Trecutul nu poate fi şters! Viaţa nu se schimbă! Oamenii nu sunt aşa cum vrem noi să fie! Iubirea nu este uşoară! Simţea că a pierdut controlul asupra propriei vieţii, că nu mai este propria ei stăpână şi trecutul îi este stăpân, că el îi dă ordine, că el nu doar contolează viitorul ci şi că EL este viitorul. Era atât de bulversată încât nici nu mai ştia ce trebuie sau nu trebuie să facă. Ce mai putea pierde? Care era următoare mişcare a destinului?Cu ce arme trebuie să mai lupte pentru a scăpa de fantonele din trecut, de toate gândurile ce nu-i mai dădeau pace? Îi sări în minte imaginea lui Doris când ea îi spusese că este un incompetent, că nu mai este capabil să o facă femeie. Acum, după ce toate i se păreau a avea o altă nuanţă, îi simţea durerea. Ştia că i-a sfâşiat inima, simţea. Nu-i venea să creadă cât de duru a putut fi cu singurul om ce a ajutat-o să-şi recape încrederea în sine, singurul care o iubea cu adevărat pentru ceea ce era ea, doar Lora. Singurul care o ridica la cer, singurul care o făcea să uite de ea, să trăiască clipa, singurul care ştia cum să o facă într-adevăr fericită! Doar el era capabil să o ţină de mână astfel încât ea să nu cadă, iar ea l-a gonit. L-a gonit fără milă, i-a răspătit iubirea prin ignoranţă, prin cruzime şi minciună. Cât de ciudată poate fi viaţa uneori, cât de multe sensuri giratorii pot exista pe drumul vieţii, cât de complexă şi completă este viaţa. Multe decizii se iau fără toţi de EU. Labirintul prin care trebuie să hoinăreşti până să ajungi spre poarta ce duce în grădina plină de roze poate fi extrem de întunecat şi înfrocoşător, la fel de bine cum poate fi orbitor de luminos şi cu miros ameţitor de pasiune. Viaţa...este un drum plin de artificii dar şi de noroi. Soarta. Fiecare decizie e ca fiecare pas ce-l faci. Poate fi un pas în faţă sau în spate. Poţi ocoli mocila sau poţi călca în ea, fiind distras de frumuseţea lucefărului. Priveşti luceafărul ca şi cum ar fi singurul lucru în Univers, ca şi cum ar fi ultima imagine pe care o poţi avea înainte de a păşi în abis. Astfe, nu mai conteză tocul ce se afundă în noroi, dar poţi sfârşi băltind în mocilă. Un pas făcut la dreapta te poate scăpa de mizerie dar te poate priva de privelişte. Pas mic, pas, plin de sine sau timid. Poţi bate pasul pe loc ceea ce este mai rău decât o involuţie. Rămâi pierdut în monotonia propriei vieţii, bătăturile pantofului ce strânge este zadarnică. Pasul în spate, regresul, este cel mai dureros. Întoarcerea în cunoscutul trecut oferă o falsă siguranţă. E sigură doar maladia. Trecutul este ca o recidivă a unei boli. Duritatea pe care o afişa Lora faţă de Doris în acea perioadă era defapt doar un scut. Fericirea poate părea înfricosătoare în momentul în care este cel mai nou sentiment. Odată descoperit şi gustat, riscul de a părea cere incorect este riscant de mare. La început a fost savurat cu plăcere şi entuziasm de Lora dar apoi, autosugestia unei monotonii a dus la prăbuşire. Prăbuşirea lumii lui Doris. Prăbuşirea liniştii şi căldurii în care se scălda Lora. Prăbuşirea cerului asupra unei tinerii şi sensibile iubiri.

265

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 64.

Marea care mi-a sărutat sufletul – autor Petruț Dinu

adiere lină îmi mângâie chipul, făcându-mă să-

mi închid ochii și să inspir adânc durerea vântului rebel. Strâng tare în mâini cruciulița mică, de lemn, care răspândește lumină prin fiecare părticică crudă din trupul meu plăpând. Deschid ochii și privesc drept înainte. În fața mea, se întinde libertină, marea. Valurile ei se lovesc de țărm, iar și iar, într-o continuă mișcare. Ce puternică e marea... Nu se oprește niciodată din a săruta țărmul, indiferent de câte ori este alungată, înapoi în larg... În aer miroase a vară și e cald. Soarele are o culoare roșiatică pe cerul care se întunecă din ce în ce mai mult cu fiecare secundă. În direcția opusă, luna plină răsare. Lumina ei argintie crește în intensitate odată cu slăbirea luminii soarelui. În natură există un echilibru... Un dor nebun îmi încolțește sufletul și îl transformă în milioane de bucățele imperfecte, răspândite în tot universul. Această senzație înfometată de fericire, mă distruge din interior. Cum să fiu fericit?... Până și soarele, împreună cu luna, sunt o tragedie prin esența lor... Aleargă unul după celălalt, într-o căutare improbabilă a unei iubiri imposibile. Se omoară, reciproc, de mii de ani, pentru a putea supraviețui... Primele stele apar pe cerul aproape negru. Soarele a dispărut. Vântul de pe faleză parcă mă împinge de la spate să înaintez. Îmi arunc din picioare pantofii și pășesc pe nisipul încă fierbinte, care mi se strecoară printre degete. Deși sunt singur, nu îmi mai e frică. Deodată, mă gândesc la viața mea de până acum. La primele amintiri cu familia. La prima fotografie cu colegii. La primul sărut. Atunci când niște buze veninoase m-au făcut dependent de ea... Nimeni nu știe unde mă aflu. Poate că e mai bine așa. Mă întreb cine o să-mi ducă lipsa. Figurile unor persoane îmi vin în minte. Puține, însă.

266

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Părinții și fratele meu îmi vor duce lipsa... Măcar de asta sunt sigur. Am plecat pe ascuns și am ajuns aici cu trenul. Am simțit că trebuie să fac asta. Iar acum, sunt sigur că o voi face. Mai fac câțiva pași nesiguri, iar marea parcă mă atrage cu o forță magnetică incredibilă. Adieri sfioase îmi gâdilă palmele, pe care le ridic și îmi acopăr fața cu ele. Energia mi se scurge din corp și se duce departe, în adâncurile mării, al cărei miros mă desfigurează în miliarde de particule. Sunt îmbrăcat din cap până în picioare în alb. Un alb imaculat. Mi se pare cea mai potrivită culoare, dacă vreau să fac asta. Îmi pun cruciulița la gât. Vreau să fie cu mine dacă o să mă sting... Îmi cobor mâinile și cad în genunchi. Iau nisipul în mâini și îl las să cadă printr-o clepsidră invizibilă. Nisipul din clepsidră, pentru mine, s-a terminat. Marea e la câțiva metrii de mine. Mă cheamă în brațele ei perfecte. Nimeni nu e prin preajmă. Sunt mai singur ca niciodată. Luna este un ochi atotvăzător peste lume. Ochiul lui Dumnezeu. Oasele parcă mi se frâng sub puterea unei senzații pe care nu o înțeleg în întregime. Între dor și lupta cu mine, însumi. Degetele aerului mi se încolăcesc în jurul gâtului, sufocându-mă. Nu cred că m-am născut atunci când a trebuit. Nu am cerut eu să mă nasc. Am o vârstă mult prea fragedă pentru niște trăiri interioare, precum cele care mă devorează acum. Pe tot drumul de opt ore cu trenul, am avut timp să mă gândesc la cum va fi. La ceea ce vreau să fac. Sunt mai sigur ca niciodată. Simt nisipul care îmi intră ușor în pielea genunchilor. Pentru a mia parte dintr-o secundă, nu mai aud și nu mai văd absolut nimic.Totul devine pașnic și mă simt invadat de iubire... Singura cale a omenirii de a supraviețui... Buzele mi se crapă la contactul cu briza mării, care îmi ajunge până-n inimă, înghețând și transformând-o într-un mare fulg de zăpadă care nu se topește niciodată. Aproape că mă târăsc prin nisipul dur. Un val mai mare îmi acoperă deodată picioarele. Apa e caldă și parcă mă curăță de suferință. Apoi, se retrage. După care, vine iar. Mă ridic și privesc spre întinderea apei. Luna se reflectă în oglinda perfectă și întunecată. Briza mai puternică mă lasă fără suflu. Mă aplec și i-au în mâini o scoică. E frumoasă. Cel puțin așa cred, din câte reușesc să văd prin umbra imensă pe care noaptea a aruncat-o peste mine. O pun la ureche și marea,

267

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 se aude încă odată precum o voce înfiorată. Mor și mă renasc de sute de ori, înainte de a o arunca înapoi printre valuri. Învăț deodată o lecție foarte importantă, care parcă vine de nicăieri. Lucrurile trebuie să se întoarcă acolo de unde au venit... Înaintez prin apa cristalină, care deja mi-a ajuns la genunchi. Dintr-o dată, simt din nou acel val de iubire, care îmi umple sufletul. Dar dispare, la fel ca oricare alt val. Marea, împreună cu cerul, sfidează legile naturii. Deși sunt paralele, au o mulțime de puncte în comun. Par două reflexii cosmice, în care fiecare nor este un val și fiecare pasăre este un pește. O picătură de apă îmi atinge brațul. Dar nu a venit dinspre mare. A venit de la cer. În mai puțin de zece secunde, ploaia se pornește. E o ploaie calmă și liniștită, care cântă melancolic la contactul cu marea. Vreau să zbor și să cad în același timp. Să râd și să plâng. Apa mi-a ajuns la abdomen. Nu am făcut niciun pas. Asta e efectul mării. O iluzie. Valurile par că vin către țărm, când, ele, de fapt, duc în larg diferite obiecte. Sau persoane. Așa ca mine. Am așteptat momentul ăsta de când mă știu, deși pare de mai mult timp. Nu știu ce mai simt. Nu vreau să regret nimic. Nu vreau ca Dumnezeu să creadă că este o sinucidere. E un termen mult prea negru pentru mine... Într-un fel, natura mă vrea. Marea mă vrea. Mai mult ca niciodată. Apa mi-a ajuns la piept. Inspir adânc și un val îmi duce apa până la gât. Ploaia mi-a udat în totalitate părul și fața. Mă uit spre cer, dar trebuie să închid ochii. Apa mă spală de toate păcatele. Vreau să devin una cu ea și să nu mai știu ce e cu mine. Nu eu am vrut să fiu așa matur. Nu eu am vrut să am un suflet așa complicat. Așa m-am născut. Așa o să mor. Acum. Fără regrete. Doar marea și cu mine. Eu și marea. Arunc o ultimă privire către uscat. Zâmbesc trist și îmi cer scuze pentru că o să devin o amintire dureroasă în sufletele unora. Apoi mă uit în partea cealaltă, spre întinderea apei. Acolo unde o să mă duc. Viitorul e nesigur... Îmi desprind încet picioarele de pe fundul mării și le las să pluteasca în sus. Capul mi se afundă în apă și cât timp stau acolo, aud miliardele de picături de ploaie care mă însoțesc pe ultimul drum. Capul mi se ridică la suprafață. Acum, sunt una cu marea. Întodeauna am fost. Valurile mă duc spre depărtări, iar ploaia îmi sărută trupul fraged.

268

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 O ultimă privire asupra cerului. E minunat. Luna mă privește. Ploaia mă iubește. Stelele mă urmăresc. Nimic nu mai contează. Închid ochii. Nu o să-i mai deschid niciodată... Marea mă duce departe, departe, departe... Fără cale de întoarcere. Pentru ultima dată, viața mi se derulează cu viteza luminii prin ochii sufletului. Apoi, mă desfigurez încetul cu încetul. Dar nu e dureros. Mă simt împlinit. Totul e minunat... Până când mă lovesc cu capul și spatele de ceva. Mă ridic din instinct. Ceva nu e bine. Nu trebuia să trăiesc. Acum, trebuia să fiu mort. Am ajuns în rai? Sau poate in iad?... Îmi ridic privirea și văd întinderea țărmului. Apa mi-a pătruns în piele și cred că au trecut ore în care am tot plutit. Încerc să-mi dau seama unde mă aflu. Asta până când, văd o scoică. Aceași scoică pe care am aruncat-o eu în larg. Și restul clădirilor și strada. La fel de singure. Apoi, privesc luna care pare că mă privește ca o mamă protectoare. M-am întors la loc... Nu! Trebuia să mor în mare! Tot corpul meu se sparge în bucăți. Deşi sunt cu trupul, jumătate pe uscat și jumătate în apă, inima mea e undeva departe. Dintr-o dată, mi-e frig... În interior. Un gând îmi trece prin minte, înainte să-mi dau seama că nu asta e soarta mea. Trebuie să trăiesc. Natura mi-a demonstrat faptul că nu asta e menirea mea... Arunc o ultimă privire către scoică și sunt sigur că o voi păstra cu mine tot restul vieții. Căci eu, acum, sunt ca o scoică. Eu am spus-o: Lucrurile trebuie să se întoarcă acolo de unde au venit...

269

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 65.

Moş Tudorache – autor Costel Suditu

Se scula devreme. După ce liniştea bătătura, păşea rar, bătrâneşte înspre drum. Se oprea la colţul casei – cu un ciot în prund semăna – privind merii lui, pe rând, părul, cireşul şi toţi salcâmii împlântaţi de el cu un plin car de ani înapoi. Parcă-i mângâia pe fiecare din privirea moale şi pufoasă cu palmele cine ştie cărui gând; părea că le numără frunzele ori că ar vrea să ghicească melodia pe care lăstarii cei cruzi, o dirijau ca nişte baghete de capul lor. - Neaţa’ moş Toadiri!… da ce faci bre, ţi-a căzut vorghili-n sân? strigă la el, Firon al lui State potcovarul, văzând că nu-i răspunde; - Ei, mă Firoani, mă… murmură moşul ca pentru sine, apoi tare: deh, mă Firoani, când nu prea mai e, le mai scapi şi te ei di gânduri; - Da’, ce sî nu mai hii bre, cî matali ai di toati?... - Ia zi, mă Firoani, ce vezi tu când te uiţi la pomii ăştia? - Ce sî văd bre… nişti meri, un păr, eti colu cireşu’… - Şi salcâmii, Firoane… îl făcu moşul atent, privindu-l compătimitor; - Aşa bre, şi salcâmii… - Asta-i tot… se asigură moş Tudorache, privindu-l întrebător. - Alceva… dacă mai era, bre, îi răspunse băiatul după ce mai aruncă o privire, să fie sigur. - Ei, mă Firoane, oftă moşul, la tinereţi videam şi io la fel, şi altcum nici nu credeam cî s-ar fi putut, da’ acu îi dau dreptati lu’ ăl bătrân, fi-i ţărâna uşoarî, şi făcu peste piept o cruce, când zicea: Tudorele taicî, viaţa n-ari parantezi şi tu sî nu-i pui singur oprelişti, mă, cî primu’ păcat al omuli, e sî hie, după aia nu mai ţini cont di eli, dicât la bătrâneţi, Firoani, când simţi cî nu mai e, şi dacî e, mulţumeşti di fiicari zi cî aia văd io, mă Firoani, frumuseţea care-a fost mereu da’ n-am văzut-o, aşa cum nu eşti în stari s-o vezi tu acu'. - Hai, bre... exclamă Firon amuzat, că ai gânduri negri; hai, la un cocârţ, să ne mai dizgheţăm maţili oleacî. Fără a ţine cont, parcă neauzindu-l, moş Tudorache se aşeză pe bolovanul din poartă şi continuă: - Gândeşti, tu, mă Firoane, c-ai mai avea mult di trăit? - I-a mai dă-o bre, în gura măsii! izbucni el surprins, acu’ te-ai luat di viaţa mea? şi dădu să plece. - Şezi blând, mă, focosule, se răsti cu dulceaţă în glas moşul, scoţându-şi o ţigară, să-ţi zic o-ntâmplari: unu ca tini, mai di mult, adicî tânâr mă, da la fel ca tini, umbla pă drumuri bezmetic, fără niciun rost în viaţa lui, şi unu aşa ca mini, adicî bătrân, da’ la fel ca mini, l-a întrebat: mă ix-ule, di ce nu-ţi faci şi tu un rost, să-ţi ei femeie, să-ţi faci o căsuţă, acolo… să aveţi şi voi copchii, aşa cum a lăsat bunu’ Dumnezeu cî trebui. Şi ştii ce i-a răspuns ălă?... cu o întrebare domnule, cî no fi avut el vreun rost, da’ era diştept; cî tu, te

270

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 simţi ghini aşa cum eşti?... ei, aşa mă simt şi io, di ce sî mă schimb?... şi i-a închis gura, mă, Firoane; cî, de ce să se schimbe, nu? ai înţeles… - Ce sî-nţeleg bre, amândoi să simţea ghini… - Şi??? mă Firoane?... cî ţii nu cred cî ţi-ar plăcea sî hii fărî rost, ca un hazmandău… - Da’ chiar aşa! răspunse rapid, zâmbind plin de satisfacţie că moşul avea asemenea părere despre el. - Atunci, di ce crezi tu cî lu’ ălă-ai plăcea? - Cî… i-o ştiu, bre, treaba lui! - Vezi tu, asta devini din altî povesti, Firoani; asearî vorghii – cî trecu pî la Ionel al meu, cu Vasili, di-i profesor la Bucureşti, şi l-am întrebat şi pă el, ca pă tini. - Ăla-i diştept bre, cî nu l-a trimis tac-su cu vaca, l-a ţinut în şcoli… - Da, mă, aşa-i cum zici, cî el a văzut multi când s-a uitat la pomi. După ce fixă cu privirea încă odată pomii lui moş Toader, peste gard, invidios pe Vasile că el văzuse mai multe şi că moşul se arăta mândru de acest fapt, reveni: - Ce sî vazî bre, în plus, că n-ari ce, eti leagânu’, fântâna… şi pomii. - Di cum s-a uitat, mi-a spus cî era şi el, odată, aşa; c-ar vrea sî mai hii, da’, di când cu facultăţili, şi cum a devinit el acolu, nu sî mai poati. Câ nu-i ghini sî ştii multi, trag io concluzii. - Da’, cum a fost bre, şi cum a devinit? - Cî era frumos, mă, şi ghini, înainti; acu’, cic-ar trăi viaţa lu’ altu’; cî, cicî ari creerii dilataţi şi cî s-a chierdut, ce mai, cî nu-i ghini domnule!... di tini, zicea cî eşti cel mai mari norocos. - Da’, ce bre, aţi vorghit di mini? - Da mă, di toţi ca tini… - Cum, ca mini bre, cî nu pricep? - Tineri, mă, ca tini, cî zicea el, trei feluri di viaţî-i pă lumii, nea Tudorache, şi când l-am întrebat, cari, mi-a zis cî una, când eşti crud şi la minti şi la trup, ca tini, Firoani, alta, când eşti copt la minti da’ şi la trup, ca mini, şi ultima, copt la minti da’ crud la trup, ca el. - Şi, cari-i mai bun, bre? - Păi, nu-ţi zisesim mai divremi, crud la trup, da’ mai ales la minti, ca tini acu, nu vezi cî trebui sî-ţi zic di douu ori? făcu moşul, parcă invidios pe băiat. - Io tot nu-nţeleg, bre… adicî-s prost? - Of… mă Firoani, mă, scărpinând-se în creştetul capului, moşul. Ce mult aş vrea io sî hiu în locu’ tău acu’, şi tu nu-ţelegi cî io văd mai mult da’ digeaba, câ mult n-o mai hi pentru asta, iar Vasili, vedi el mult aşa di tânâr, da’ nici el nu mai ari parti di ce vedi cî i s-a copt prea mult mintea di atâta carti şi nu mai ari scăpari. Tu, mă Firoani mă, şi toţi ăi ca tini, cari aveţi tot fărî sî vă daţi seama, cî zicea Vasili, di o armonii, nu mai ştiu… voi sîntiţi norocoşi, cum fusei şi io pânî sî m-apuc di vorghit cu filozofii, cî bini mai era mă, cu mintea curatî şi suflitu uşor…

271

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

66.

Pentru prima oară – autor Georgeta Barbu

În aer ,se simţea parfumul vacanţei...În clasă,pe holul şcolii ,dar ,mai ales în cancelarie unde,fiecare dintre colegele mele,îşi prezenta traseele călătoriilor pe care urmau să le facă în vara ce aştepta răbdătoare la poarta şcolii.M-am aşezat tăcută într-un loc mai retras,undeva în spatele xerox-ului pe care ,de când am venit în această şcoală, nu l-am văzut să funcţioneze şi,prefăcându-mă preocupată de consemnarea unor date,ascultam...

Rodica Gheorghe urma să plece într-o călătorie de vis la Durău.Voia să stea cinci zile la poalele Ceahlăului,să cunoască mai bine colţul acela de rai.În urmă cu treizeci de ani,cunoşteam fiecare pietricică din această staţiune.Da,dar acela era Durăul tinereţii mele şi Dumnezeu ştie câte se vor fi schimbat în tot acest timp...Avea în vizor şi Transfăgărăşanul,unde fusesem în urma cu mai mulţi ani şi eu cu băiatul meu, Bogdan şi cu soţul.Ea vorbea ,iar eu mă vedeam cu capul în nori,sus la Bâlea Lac.Am prins din zbor şi ultima destinaţie de vacanţă a Rodicăi-staţiunea Straja.La Straja nu am ajuns niciodată şi,cu oarecare regret,mă gândeam că nu ar fi fost greu să ajung şi acolo unde colega mea de liceu,Lica Şerbu ,avea un hotel.Nu ar fi fost greu şi totuşi ... Mariana Minea pleca,în iulie, într-un tur al Maramureşului.Ei şi ce?Eu fusesem în Maramureş de două ori,în tinereţe...Cunoşteam Maramureşul ca pe propriul meu buzunar,dar oare îl mai cunosc şi acum?În august,Mariana avea bilet de avion spre Ţara Sfântă.Nu sunt o foarte bună creştină,dar mă gândeam ,de lângă xeroxul care mă ocrotea ,că va vedea Sfântul Mormânt ,va merge pe Via Dolorosa şi...altceva nu mai ştiu despre Israel . Doina Jalbă pleca în Turcia cinci zile şi la Veneţia alte trei.Plecasem cu gândul la Istanbul,dar sunetul strident al telefonului,m-a adus în cancelaria inundată de lumina unei veri surprinzător de promiţătoare pentru colegele mele.Era băiatul meu,care urma sa îmi dea,aşa cum îi place lui să zică,raportul.Am ieşit pe hol,lăsând planurile de vacanţă ale colegelor să se depene fără mine. -Buna ,mamă!Ce faci?Nu ai ajuns încă acasă?De două ore, eşti oficial în vacanţă. -Bună,Bogdane,încă nu am plecat.Stăteam de vorbă cu fetele. -Mi se pare ca eşti mâhnită.Ţi s-a întâmplat ceva?

272

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 E foarte ciudat,copilul meu nu mă cunoaşte decat de douăzeci şi trei de ani şi simte când ceva nu e în ordine. -Nu s-a întâmplat nimic,nu te speria!Am doar un gust amar stârnit de faptul că eu voi pleca în vacanţă tot la Câineni,la mamaia,aşa cum fac de vreo zece ani încoace ,în vreme ce fetele pleacă la Tel Aviv,la Istanbul,la Veneţia... -Şi cum,mamă,ai da tu Câineniul pe Veneţia? Am izbucnit în râs .Băiatul meu mă aducea cu picioarele pe pământ.De fapt,îmi aducea aminte că ,pentru mine,Câineniul este mai mult decât satul copilăriei mele ,este locul de unde îmi încarc bateriile şi unde pot ,în linişte,nevăzută de nimeni , să îmi vindec toate rănile din timpul anului şcolar,care nu sunt puţine în ultimii ani,de când,vorba maicămii,m-am făcut cucoană de oraş,cu post în buricul târgului,la una din cele mai căutate şcoli buzoiene .

A doua zi,în zori ,am plecat spre singurul loc unde pot spune că mă simt cu-adevărat acasă,spre Câineni.Tot drumul nu am scos niciun cuvânt,fapt care l-a făcut pe Dumitru,bărbatul meu,să creadă că sunt bolnavă,deoarece trebuie să vă spun,eu sunt o mare amatoare de sporovăiala.Stăteam în maşină şi mă gândeam ca va mai trece încă o vară şi eu voi trăi în acelaşi sistem morse pe care,mi l-a impus serviciul lui :deşteptarea şi cafeaua de la ora şase-punct,munca în grădină-linie,masa de prânz-punct,munca în grădină –linie,cina –punct.Punct final,pentru că ,după o zi de muncă în grădină-nu grădiniţa din faţa casei, ci un hectar de grădină cultivat cu ardei gras,capia şi gogoşar ,nu mai poate fi vorba de nimic.Nu mă gândeam cu invidie la destinaţiile spre care urmau să se îndrepte colegele mele ,pentru că ştiam de undeva,dintr-o carte ,că invidia e ca rugina-sapă adânc,doar mă gândeam .Mi-a venit în minte un îndemn al mamei mele”Din palme să nu te vezi,curajul să nu ţi-l pierzi!”Păi ,ele urmau să cheltuiască bani,iar eu urma să fac bani din legumele pe care urma să le producem în grădina de pe deal.Şi totuşi,lăsând gluma la o parte,voiam ca vara aceasta să fie altfel... Iulie a trecut în zbor.Trebuie să spun ca sistemul morse al verii suferă totuşi modificări când vine mătuşa mea de la Bucuresti care mă duce cu forţa la lac.Lacul Câineni e un lac cu proprietăţi sapropelice de invidiat care,la fel ca şi alte asemenea minuni lăsate de Dumnezeu în România ,a fost lăsat de izbelişte,iar din staţiunea de odinioară ,spre norocul nostru,al celor care au probleme cu oasele,nu a mai rămas decât apa lacului şi nămolul făcător de minuni.Băile de nămol,zig-zagul meu în sistemul morse, îmi oferă posibilitatea să mă abandonez total,pe malul lacului,într-o stare de detaşare definitivş şi irevocabilş pe care nu mi-o poate nimeni deranja. Eram la lac şi,dupa ce stătusem la plajă,unsa din cap până –n călcâie cu nămolul tămăduitor,intrasem în apă sa continui tratamentul balnear conform unor instrucţiuni,pe care,în copilărie ,le citeam de pe un afiş mare care patrona la intrarea pe plajele special amenajate ,cu nisip fin adus din prundul gârlei,de o administratoră pe care o consideram coruptă...Telefonul a prins să sune insistent.Putea să sune,nu aveam de gând să întrerup cursul normal al băii pentru un simplu telefon.Seara,acasă,aveam să aflu că nu fusese un

273

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 simplu telefon ci Telefonul care anunţa un fapt ce avea să întoarcă cu susul în jos toate concepţiile mele despre lume şi avea să arunce în aer sistemul morse al vieţii mele estivale... În vara asta,am uitat să vă spun,am căpătat un alt obicei,prilej de ironie majoră din partea bărbatului meu-verificarea mail-ului.Da,sunt o persoană modernă chiar dacă m-am născut la ţară,am absolvit un liceu din provincie şi am devenit,pentru vreo douăzeci şi ceva de ani ,învăţătoare la ţară.Ştiu ce-i baliga,mânuiesc sapa de parcâ mi-aş fi dat licenţa în prăşit,dar încerc să fiu şiîn pas cu noutăţile sau cu tinerii...Deci mi-am verificat mail-ul,nu era decat unul singur ,Contact ECN,scris de Claudia Oprescu,prin care mă anunţa că am câştigat,în urma participării la Campania Europa Casa Noastra ,o excursie la Bruxelles.Eu,la Bruxelles?Suna ca o glumă bună ,de genul celor cu care suntem asaltaţi la telefon „Felicitari,aţi castigat o maţina,sunaţi la numarul.......”Nu era o glumă pentru că pe doamna aceasta o rugasem anul trecut să mă ajute sa postez pe site-ul lor rapoartele acţiunilor derulate în campania din 2012.Proful meu de română ne zicea,citând desigur pe vreun clasic,”Nu striga fericirea pe nume că fuge!”,dar eu am strigat: -Dumitre,mă duc la Bruxelles,am câştigat o excursie! -Ai câştigat pe dracu!Şi a plecat să continue ce începuse la instalaţia din baie. Undeva,spre dealurile Râmnicului ,un apus de soare trandafiriu,încerca să îmi mângâie sufletul făcut farame de indiferenţa răutăcioasa a bărbatului meu.Dacă ar fi venit lângă mine să întrebe ceva,să căutăm împreună date despre autenticitatea anunţului...Îmi simţeam sufletul ca tufişurile de pe malul lacului:numai ghimpi...Urma să plec la Bruxelles şi nu mă puteam bucura.Şi iar mi-am amintit de vorbele lui Filip,profesorul meu de româna din pedagogic,care spunea că uneori îţi doreşti ceva atât de chinuitor şi de tare,încât,împlinindu-ţi-se nici nu te mai bucuri:te-a costat prea mult suflet.Ce mi se întâmpla?Nu participasem la campanie saă câştig ceva.Participasem pentru elevii mei şi,să nu fiu ipocrită,pentru mine-participarea,oricât de modestă ar fi fost,îţi oferea posibilitatea primirii unei diplome de la Comisia Europeană care dă bine în portofoliul oricărui dascăl din România acestor zile ,care vrea gradaţie de merit.Citeam şi nu înţelegeam de ce nu sar în sus de bucurie:transport asigurat cu avioanele companiei Tarom,cazare hotel de 4 stele,sesiuni de comunicare la sedii ale Comisiei Europene... -Oooo,ce face mama?Iar la calculator?Îl sparg,se aude Bogdan ,folosind aceeaşi replică pe care ,ca un lamento,o folosim noi,când stă prea mult în faţa calculatorului. -Bogdane,plec la Bruxelles,am câştigat o excursie cu activităţile din campania Europa Casa Noastră! -Foarte tare,felicitări!Ai văzut,perseverenţa ta,care de multe ori zici că merită o cauză mai bună,nu aceea de a arde pe altarul neîntinat al educaţiei româneşti,a dat roade!Bravo,mamă,ţine-o tot aşa!Ai auzit,tată?Mama pleacă la Bruxelles. -Îhî...Şi nu s-a mai auzit decât liniştea ca o nouă şi totală răutate... Noaptea am dormit ca un şarpe încolacit pe o lamă de cuţit.Viermii îndoielii mi se strecuraseră în suflet şi scormoneau.Dacă nu am înţeles mesajul bine şi nu eram printre

274

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 câştigători?Dacă îmi făceam iluzii şi ,la lumina zilei,totul dispărea ca un castel de nisip pe malul mării?Dacă... Dimineaţa am intrat pe site-ul campaniei şi ,după ce am citit numele celor 50 de câştigători m-am liniştit :plecam de-adevaratelea în capitala capitalelor europene. Singură m-am ocupat de pregătirea Marii Călătorii.De multe ori,folosind cuvintele mamei mele,ziceam că am să mor şi nu m-am plimbat niciodată cu avionul,deşi,de câte ori venea elicopterul la ferma administrată de bărbatul meu,mă milogeam să mă lase să urc şi să zbor deasupra satului şi a pământurilor pe care ,cu generozitate şi indiferenţă ecologică ,din rezervorul uriaş,erau împrăştiate substanţe pentru boli şi dăunători ai plantelor.Uneori milogeala funcţiona şi preţ de o tură,niciodata două,mă plimbam cu elicopterul .Dar acum urma să plec cu avionul...Într-o lună,cât mai era până la plecare,se puteau întâmpla multe.Uneori,mă gândeam că aş putea chiar muri ,că am deseori gânduri de-astea. Nu s-a întâmplat nimic rău şi iată-mă în aeroport.De aici,tot ce voi povesti va începe cu „pentru prima oară...”Nu sunt o descurcăreaţă,ba dimpotrivă ,aş spune că sunt o persoană cu două mâini stângi,pe care nu prea o duce capul,dar am descoperit repede grupul care mergea la Bruxelles,nu pot spune cum,deşi aeroportul”Henri Coandă” nu seamănă cu gara din Buzău.Se pare că Dumnezeu mă iubeşte,deşi eu nu sunt o credincioasă cu state vechi,pentru că mi-a dat posibilitatea să o întâlnesc pe Dana,o frumoasă şi distinsă învăţătoare din Câmpulung Muscel,care avea vechime în a călători pe cărările Europei,cu care,de la primele minute ,până la ultimele momente ale călătoriei ,am stat şi care mi-a fost ghid,mentor,cum vreţi să spuneţi,dar fără care ,această prima ieşire a mea din spaţiul carpato-danubiano-pontic ar fi fost un adevărat coşmar.Am învăţat de la ea multe lucruri pe care nu am visat să le fac şi nu aş fi putut să le fac,cu toate că mă încuraja adesea spunând”Georgette,nu te panica,te duce logica şi descoperi şi singură!”Cu logica stau eu cam prost,dar vorba bărbatului meu, nu mă duce capul sau mi-e mai comod mură-n gură?! Pentru prima dată în avion a fost o experienţă ce ,pentru mine, am înţeles-nu se poate repeta.Bărbatul meu,aşa cum îl cunosc, nu se va urca niciodată în avion,deci o călătorie, de plăcere ,noi amândoi,nu e ceva realizabil.În cateva minute am fost cu capul în nori,dar nu am stat aşa prea multa vreme,c nu e în regula, şi am ajuns deasupra norilor.Mulţumită intervenţiei Danei primisem loc la fereastră.Am fost tot timpul cu capul pe umeri şi am fost atentă la tot ce se petrecea în jurul meu ,dar nu-mi puteam stăpâni uimirea şi nu –mi puteam dezlipi ochii de pe fereastra pe care vedeam ,la o scara infinitesimală, lumea la picioarele mele .Din grupul profesorilor eram singura,ulterior am aflat că mai era cineva,o profesoară de religie din judeţul Vaslui,care nu mai zburase cu avionul. Dana citea dintr-o revista Sky Art articole extrem de interesante.Mi le-a citit şi mie,cu o vădită dorinţă să împărtăşească ,cu mine ,bucuria de a vorbi despre lumea artei.Apropiate ca vârstă,am simţit şi o apropiere sufletească.Simţeam că fata asta era pe aceeaşi lungime de undă cu mine. La aterizare ne aştepta un Bruxelles mohorât.Nori belgieni se adunaseră şi parcă voiau să îmi facă în ciudă.Nu m-am întristat deloc.Fiecare minut care trecea ,îmi oferea prilejul să mă bucur de ceva.Un autocar care semăna cu autocarele din filmele londoneze ne-a

275

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 condus la un hotel de patru stele,extrem de elegant,abordat de persoane cu ştaif,comisari europeni,directori de cabinete,secretare...Păşeam încet,oare cum spunea Filip,ca un elefant printre statuete de Tanagra,de teamă să nu par ridicolă.Cu o răbdare dumnezeiască,fără urmă de ipocrizie,Dana şi-a canalizat toate eforturile pentru ca eu,fata de la ţară,plecată ,la 52 de ani pentru prima dată de pe meleagurile mioritice,să nu se facă de ruşine. Deşi luasem împrumut 150 de euro,nu m-am lăsat sedusă de shoping,aşa că ,după o călătorie cu metroul de la staţia Schumann până la Place Centrale am pornit,în noaptea belgiană care se instala nepăsătoare,să vizităm Bruxellul .A fost un adevărat regal,nu conteneam să mă minunez,iar Dana,cu o blândeţe de care a început să îmi fie dor,mă aducea cu picioarele pe pământ: -Georgette,şi la noi casă avem atâtea lucruri minunate,doar că noi nu ne pricepem,fir-ar să fie să le punem în valoare.Da,Dana avea dreptate...Şi-apoi,aici,în acest oraş plin de istorie,în care trecutul şi prezentul mergeau braţ la braţ ca doi vechi şi buni prieteni,frunzele arămii nu cădeau aşa de frumos ca acasă....Şi liniştea nopţii m-a făcut sămi fie dor pentru prima oară,deşi mă juram eu,bravând,că dacă voi putea să plec vreodată de acasă,nici nu-mi voi aminti de nimeni şi de nimic din viaţa mea de până atunci..Doruldor de care nu ştiam,dorul de a păşi pe pământul în care am înfipte rădăcinile m-a făcut să mă cutremur.Ciudată naţie de om mai eşti,mi-am spus,am îndepărtat cu mâna dorul şi am mers să ne plimbăm pe străzile pe unde paşii mei nu vor mai răsuna niciodată....

276

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

67.

Zilele noastre – autor Mihail Tănase

Gheorghe îşi târa piciorul beteag după el lăsând o dâră adâncă, plină cu apă, prin noroiul de pe uliţă. Apa îi curgea pe faţă şi prin barba albă şi deasă. Privi spre cer în timp ce-şi scutura bastonul încărcat de noroi, lovindu-l încet de uluca lui Ion. Cainele acestuia începu să latre prin gard la el. - Taci mă, că nu-ţi fac nimic. Intră în cuşcă că te plouă. Câinele se scutură şi intră în cuşcă mârâind încet. - A dracului vreme... Al dracului picior, bombăni Gheorghe. Şi doctorii aştia nu sunt buni de nimic... Să nu poată ei să oblojască un picior beteag, se văietă bătrânul… Ajunse la scările primăriei şi privi îngândurat.”Ehei, acum e acum... Să te văd moşule”, îşi spuse punând piciorul beteag pe prima treaptă. Când ajunse la jumătatea scărilor ieşi secretarul cu un ibric în mână. - Ce este bădie, nu mai poţi? Vezi ce v-a făcut orezăria? Va mâncat sănătatea… Şi mai mult, aţi muncit pe nimic pentru „Cauşescu”... Gheorghe ridică privirea, împăienjenită de ploaia care nu mai contenea. Se opri, îşi scoase căciula cu o mână, iar cu cealaltă se şterse pe faţă. - Am muncit pentru familia mea... Pentru copchii mai mult să-i dau în rândul lumii şi să-i văz’ la casa lor. Nu pentru ,‚Ceauşescu’’... Pentru el au muncit alţii... Şi mai muncesc încă. Chiar dacă el nu mai e... - Spune bădie, ce nevoi te aduce pe o vreme ca asta? Îl întrerupse secretarul, în timp ce scutura zaţul de cafea din fundul ibricului. - Păi ce nevoi dom’ secretar... Iaca, primii înştiinţare de la Dom` Primar să dau impozitu` că trece termenu`, apoi dau mai mult, zise moşul. - Păi primaru` nu e aici. - Dar unde este, păcatele mele, că nici ieri nu l-am găsit? - Păi, bădie, primaru numai o treabă are? Ia zi mata? Şi apoi, abia intră... Până şi-o intra şi el în atribuţii mai durează... Nu e aşa uşor... - Dacă mai durează, mie de ce îmi veni hârtia asta? - Aaa, hârtia aia? O să fie de la primarul dinainte. Ăia multe treburi a-ncurcat. Şi îţi zic eu, bădie, astăzi nu-l găseşti pe primar fiindcă este plecat cu treburi la capitală, zise secretarul scărpinându-se cu o mână în cap. - Apăi, vezi mata ce scrie aci, că îmi ceti un nepot şi nu prea înţelesăi. Eu nu ştiu carte... - Bădie, bădie, de ce n-ai învăţat? Zise secretarul şi luă hârtia din mâna bătătorită de muncă a moşului.

277

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Gheorghe se şterse din nou cu căciula pe faţă şi îl privi lung. - Ehei, atunci când trebuia să fiu la şcoală ai mei nu au avut bani să mă dea... Mai târziu a-nceput războiul şi m-a luat pă front. Apoi un an în lagăr adunaţi cu doi de război... Când am venit aveam douăzeci şi trei de ani... Cui îi mai ardea de şcoală dom’ secretar? Războiul distrusese totul şi era mult dă muncă... Sărăcia era mare... - Aşa e... Aşa e bădie, zise secretarul bătându-l pe umăr. A fost greu pe front, nu-i aşa? - Greu, tată... În război moartea nu alege, zise Gheorghe şi lăsă capul în jos. - Fii atent aici, ai de plată 250 de lei. Gheorghe se îngălbeni la faţă auzind cuvintele secretarului. - Dar dă unde, păcatele mele să dau atâţa’ bani? Pensia mea de C.A.P. este de numai 300 de lei pe lună... Când au venit în vară boierii ăia mari de la oraş să îi alegem, zâceau că o să facă impozitu’ mai mic... - Nu ştiu, bădie... Asta e legea. Nu eu sau primaru’ facem legile... Astea și ele de sus…. Noi, ca şi mata, nu avem decât să ne supunem... Şi apoi, mata, văd că ai pământ mult... De ce te plângi? De veteran nu ai nimic? Zici că ai luptat pe front... - De ce l-o mai fi dat oamenilor nu stiu... Să rămâie pârlog, că mulţi nu au cu ce-l munci... De veteran zâci? Am 200 de lei pe care îl dau pe medicamente, că nu vrea să-mi dea compensate la farmacie... Zâce că e particulară... Dacă nu le iau mă omoară piciorul... Mai ales pe o vreme ca asta, zise moşul cu năduf. - Păi nu ziseşi că ai copii la oraş? De ce nu le dai să ţi le ia de acolo? La oraş, cu cuponul de pensie le iei la jumătate de preţ, bădie... - Aşa o fi, cum spui matale, dar copchii n-au mai dat pe la mine de anu’ trecut... Nu poate că lucrează la un boier mare şi dacă lipseşte bagă pe alţii. Şi acu, au şi ei copchii de crescut... - Bădie, se spune: lucrează la patron, nu la boier... - Eh, tot un drac... Demult boier... Acu’ patron, zise moşul. - Nu ştiu ce să-ţi zic... Trebuie să dai banii, cum necum... Hai, sănătate... Mă duc că am nişte acte de făcut, zise secretarul şi intră în primărie. Gheorghe rămase pe scările primăriei în ploaia mocănească de toamnă. Gândurile sale pline de durere şi furie alergau înapoi în timp, căutând refugiul în alte vremuri când problemele parcă nu erau atât de grele. Îşi puse căciula plină de apă pe cap, îşi luă bastonul pe care îl rezemase de zidul primăriei şi o porni înapoi spre casă.”Am să vin mâine... Poate voi găsi înţelegere la Dom` Primar...

278

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

68.

Răzbunarea – autor George Bădărău Am intrat într-o biserică transformată de comunişti în bar şi am văzut la masă un bărbat şi o femeie tânără, sfinţi decoloraţi pe pereţi, pahare goale, fum de ţigară, ospătara îmbrăcată în piele neagră, cu ţigara în colţul gurii, mese murdare. Femeia mă privea insistent, bărbatul m-a invitat la masa lor şi aşa am aflat că ea îmi fusese elevă.

 Ştiu că eşti scriitor şi vreau să-ţi povestesc o istorioară din viaţa mea, pe care ai putea să o pui în cărţi. Mi-am adus paharul la masa lor, pe care el se grăbi să-l umple, îmi întinse o ţigară pe care am pus-o pe colţul mesei şi am dat ascultare femeii din respect, diplomaţie, îngrijorare faţă de bărbatul cu ochi de gheaţă.  Nu mai ştii nimic de mine, dar eu te recunosc de parcă totul ar fi fost ieri. Sunt Maria Petrescu şi istorioara mea s-a petrecut prin 1970, sub privirile îngrozite ale bătrânului Isac, smolit la faţă, cocoşat, care îmi privea prietenul cu un fel de gelozie. Mi-ar plăcea să scrieţi în cărţi despre mine. A tăcut aproape jumătate de minut, timp în care a umplut paharele, a fixat sticla cu privirea şi-a aprins altă ţigară, iar bărbatul s-a ridicat, a salutat discret şi s-a strecurat pe uşă afară.  Când povestesc, parcă mă răcoresc, mi se ridică o piatră de pe inimă şi simt o anume uşurare. Eram la periferie, cu prietenul meu, aproape de barul Pisica neagră, îmbrăcată modern, cu un decolteu care să-mi pună în evidenţă sânii. Cu siguranţă şi în noaptea aceea, mama mi-a zis să am grijă de mine, dar n-am mai auzit-o, fiind interesată de cosmeticele de calitate. Venise obosită de la fabrică, aproape i se închideau ochii, în timp ce spăla farfuriile cu gândurile aiurea. Era vorba de un nou val de restructurări, fusese trecută pe lista neagră şi gândul că ar putea rămâne fără serviciu, o tortura. Şeful Organizaţiei de Bază uitase de ea , deşi profitase de atâtea ori de căldura ei secretă, în timp ce soţul fusese arestat pentru tâlhărie. Era o moldoveancă frumoasă, care merita mai mult decât îi oferise viaţa, dar se obişnuise cu puţin, atât cât să mă crească pe mine şi pe fratele meu, cu doi ani mai mic. În noaptea aceea , aproape de bar, apărură trei umbre lungi, din cele două laturi ale clădirii, urmate de trei bărbaţi, cu tricouri care aminteau de banda lui Tinică Gurăstrâmbă. Unul dintre ei mi-a făcut un semn cu palma deschisă, la gât, sugerând tăierea şi mi-a şoptit : ‘’ Îţi scrijelesc faţa!.’’ Cei doi l-au înşfăcat pe prietenul meu, i-au pus cuţitul la gât, iar bărbatul roşcat m-a violat în semiîntuneric, printre navetele pentru sticle de bere. Prietenul meu fusese lovit,

279

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 zăcea la câţiva metri, eu priveam cerul înnorat, umilită şi mă gândeam că uneori forţa este mai presus de orice. M-am ridicat cu greu de jos, mă clătinam, mă împiedicam de sticlele goale. Ceilalţi s-au retras, rămăsese numai Roşcatul, care ar mai fi vrut o partidă de sex, dar văzându-mi ochii vineţi şi fusta ruptă, a renunţat plin de dezgust. M-am apropiat de prietenul meu , care abia mai respira, adulmecat de un câine maidanez. De atunci, am căutat numai compania bărbaţilor puternici, din bandele renumite din cartier şi nu m-am gândit decât la răzbunare. Imaginea înfricoşătoare a Roşcatului devenise o obsesie , mai ales noaptea, când alunecam în braţele noului meu prieten, Tache, o namilă de om, primitiv, cu un instinct greu de controlat, dar bărbat în toată firea. După ce i-am povestit, a lăsat capul în jos, a închis ochii , a icnit şi din momentul acela s-a culcat pe covor, simţindu-şi orgoliul înfrânt. Într-o noapte, nu s-a mai întors, deşi trecuse de miezul nopţii, câinele scâncea având presimţiri negre. Am blocat şi cealaltă încuietoare . Am pus lanţul şi am împins un dulap în uşă. M-am trezit mai obosită, de cum mă culcasem, am privit pe furiş pe fereastră, în strada cu primele tramvaie venind de la periferie, cu măturători împingând cărucioarele cu gunoaie. Am aflat de la un vecin matinal, că iubitul meu fusese arestat pentru crimă, în apropierea unui bar, unde pierdeau vremea băieţii din banda lui Tinică Gurăstrâmbă. M-am dus acolo într-un suflet, am intrat în bar, unde câţiva tineri discutau la masă despre încăierare, fără să mă privească, deşi ştiau că sunt femeia lui Tache. Acesta îşi urmărise victima, dând târcoale barului, calculându-şi fiecare mişcare, până într-o seară când, din cauza toaletei înfundate, consumatorii ieşeau la W. C.-ul din grădină şi se uşurau pe unde apucau. După ce Roşcatul a intrat în construcţia din scândură de stejar, Tache a bătut în laterală şi a auzit o voce gravă:  Ocupat, fraiere! După trei pahare de vodcă şi un asemenea răspuns, namila smulse uşa, năvăli cu cuţitul peste celălalt, care abia îşi lăsase pantalonii în jos şi-i înfipse cuţitul în gât, cu o furie nebună, simţind cum se prelinge sângele cald. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns o lovitură fatală, Tache mai lovi o dată trupul care se înmuia cu fiecare secundă. M-am întors acasă, adăugă femeia şi am intrat în aşternutul aproape nefolosit, aşa cum îl lăsasem ca pentru o singură persoană, am aţipit, am avut un coşmar şi m-am gândit la mama care, de fiecare dată îmi spunea: ‘’ Să ai grijă de tine! ‘’. L-am vizitat pe Tache la puşcărie, mai mult ne-am privit decât am vorbit, şi-a adâncit privirea în ochii mei şi m-a rugat să jur că nu voi ieşi din cuvântul lui, aşa cum am făcut întotdeauna. Am jurat cu mâna pe inimă, cu respiraţia întretăiată, ascultând vocea autoritară:  Pleacă în alt cartier şi încearcă să-ţi refaci viaţa atât cât ţi-a mai rămas. Voiam să-i spun că îl aştept, că şi-a sacrificat tinereţea pentru a mă scăpa de umilinţă, dar privirea lui rece şi vocea prăpăstioasă mă obligau să rămân neclintită. Am înţeles că îl

280

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 vedeam pentru ultima oară şi o lacrimă începu să alunece pe obrazul meu, o durere surdă îmi străbătea corpul şi am tresărit când gardianul m-a făcut să înţeleg că a expirat timpul. - M-am luat cu vorba, dom’ profesor şi am uitat să-ţi spun multe lucruri esenţiale, am sărit peste secvenţe, întâmplări cu Ion, om vârstnic, rebel, care m-a atins de câteva ori, fără să-i pese că două vecine îl spionau din dosul perdelelor. Femeia strănută cu mâna la gură şi zise:  Îţi aminteşti de Ion, ăla care s-a luat de vară-mea , în pădurea Bârnova?  Da, îl ştiu. Are o cicatrice în barbă, care îi tremură ori de câte ori se mânie.  Mânios, nemânios, va trebui să plătească înainte de a intra din nou la puşcărie.  Ion e dintr-o bucată. L-am văzut învârtind cuţitul într-o noapte la bar, între două pahare de vodcă ucraineană.  Ştiu, dar frica m-a orbit: Decât să plângă mama după mine, mai bine să plângă mama lui după el! L-am lăsat pe Tache în puşcărie şi m-am mutat în magherniţa unui mecanic de locomotivă, om între două vârste, vânjos, pe care îl trăgeam în pat spre mine şi-i şopteam într-un limbaj argotic, senzual: - Cuple, dom’ mecanic! Şi el se târa ca un urs gata să mă strivească. N-am vrut să-l ascult pe Tache, am rămas în cartier, printre rivalii lui, care mă priveau cu ochi alunecoşi, impertinenţi, ştiind cât de vulnerabilă este o femeie singură. Într-o noapte, abia am scăpat din braţele unui beţivan mătăhălos, care călca pe stradă ca-n străchini, nesigur, cu paşi apăsaţi, împleticiţi. Peste trei zile m-am hotărât să-l înfrunt pe Ion, pe străduţa lui întunecoasă, când se întorcea de la bar, bolborosind vrute şi nevrute. În întuneric, mi-am vârât faţa într-a lui, am pipăit luciul cuţitului, atrasă încă de transpiraţia care se prelingea altădată peste mine:  Hei! Bărbatul se opri, trase din buzunarul hainei o sticlă cu vodcă şi o apropie de buze. Mă recunoscuse, mă stăpânea cu privirea şi simţeam că mă făcusem moale ca o cârpă, aproape de gardul lui Hogea, până când îşi şterse buzele umede cu palma şi-mi zise: Hei! Am ascuns cuţitul mai adânc în buzunar şi am amânat răzbunarea până în seara aceasta, când am auzit că un vecin îi luase gâtul la jocul de cărţi, după ce câştigase o sumă frumuşică. Femeia a lăsat ochii în jos, eu am privit câteva secunde sfinţii zugrăviţi, apoi m-am ridicat să plec, nu înainte de a spune cu o voce răguşită: Hei!

281

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 69.

Libertatea nu e o iluzie – autor Elena Oprea Uneori mi-e teamă să apelez la virtuțile ficțiunii, ca Virginia Wolf; mă înspăimântă efectele ei devastatoare .

Căsnicia mea a fost un strigăt de revoltă împotriva societații. Parcă era un jurnal cu multe articole, citite, commentate, cu o sumedenie de martori, o însiruire de date și de întâmplări consemnate cu scrupulozitate.Un proces-verbal cu ordine de zi și diverse, la care se înscriau la cuvant diferite persoanecunoscuți, necunoscuți, analfabeți, mincinoși, proști și mai putin inteligenți. Dintre toate astea lipsea ,,critica literară”(clica de pe marginea șanțului,cea care–mi disecase viața până în cele mai mici amănunte…) Dar, în definitiv, ce mă interesează pe mine opinia publică? De ce nu încerc să-mi trăiesc viața? Cine mă mai împiedică acum, la 10 ani după divorț? Cred în hazard,în soare și în puterea pamântului. Mi s-a îngăduit acest lucru .Nu sunt dintre cei aleși,dar am semne și vise.Ele sunt de sus.Vin când nu te aștepți. Ar putea fi iluzii…Sau destin…Am avut încercări! Atunci, mi-a fost greu!Au fost nopți nedormite ,cu ochii roșii,cu fața galben-pământie,cu trupul ca al unei pisici jigărite. Miracolul s-a ivit într-o zi, când nu mă așteptam .Fusese acolo,adormit în sufletul meu, mulți ani. Nici nu știu cum s-a întamplat. Nu știu! Mereu am fost singură.Sunt atât de confuză…Aș vrea să mă ia cineva de mână și să-mi spună : “Sunt cu tine!Te duc acasă!” Aș vrea să-mi promită că este îngerul meu…Trebuie să am încredere în cuvintele lui! În fiecare zi și în fiecare noapte vreau să simt că trăiesc .Sunt fericită? De ce nu?!Viața merită trăită!...E un timp al tuturor lucrurilor.Poate-i o încercare.Trebuie să am forță să o iau de la început. Risc ?Pasiune?Întrebare?Iluzie?Speranță?... Aud doar clapele pianului și lacrimile ploii.Este atâta durere…De ce?Poți muri pentru iubire?... S-a oprit.Parcă și inima mea s-a oprit.Numai simt nimic.Aud doar promisiuni,doar minciuni…Toată lumea minte.Trăim într-o eră a minciunilor.A început să ne placă această lașitate, nu avem curajul să ne rupem de mizeria în care trăim.Nu avem motivație.Prea multă mizerie,prea multă sărăcie,prea mult zgomot,prea multă aglomerație.

282

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Lume cu multe fițe!Ce aparențe!Nu mai suntem oameni!Suntem animale!Ce pierdem din detalii? Sclipirea!...Ideea!...Mesajul!... Mi-am ales o profesie de credință la o răscruce a vieții,nici nu visam să fiu ceea ce sunt astazi. Când a început totul?Trăim într-o lume guvernată de bani,de putere,de prostie,elogiată de oamenii inculți și săraci.Ei stiu doar să măture curtea de frunze,să stea pe stănoaga de la poartă ,să contemple cerul ,oameni care trec pe la poștaș ca să-și ridice pensia,care adoră mașinile luxoase, care s-au înmulțit ca ciupercile după… revoluție. Cauza? Pământul vândut. Acum stau la bodegă ,la Melo,își înghit coniacul, cumpără pâine feliată și mezeluri ,au uitat de fasole, de cartofi, îi doare burta,l-au uitat pe Dumnezeu și postul negru. Nu se mai respectă nici pe ei înșiși. Râdem unul de altul! Cu timpul, primisem în suflet o lumină sacră, mă refugiasem ca în tinerețe în cărți. Ardea în mine dorința de a o lua de la început. Începuse chinul… dorința mistuitoare de a mă împrăștia în mii de scântei. Doream să evoluez, fusesem prea mult timp încuiată într-o colivie cu gratii de oțel. Plouase cu lacrimi…se năruise totul…zburam…pluteam. Nu m-am uitat înapoi… nu aveam de ce. Plecasem cu mâinile goale… Ce purtam cu mine? Câteva lacrimi,lucruri dragi în buzunar. Uneori deschid cutia de argint și le privesc… Părul blond-auriu, mătăsos, înfășurat în funda roșie… este a lui David, îmi rupe sufletul. E de ajuns să închid ochii și îl am lângă mine… E imaterial... E doar iluzie…Iluzia unei clipe frumoase, iremediabil pierdute! O copilărie pe care am pierdut-o amândoi. Ce timp scurt am petrecut împreună!... Suntem amândoi pe un pod, la capătul lui… Parcă am fost legați la ochi de către destin. Am mers cu fericirea de mână și nu am știut să o oprim lângă noi!Ne-am întors cu spatele unul spre celălalt și am pornit în direcții diferite…Ce mizerie! E posibil ca între noi să fie doar 2 km și să nu te vezi 10 ani?Ce ne-a împiedicat? Poate că ar trebui să insist prea mult în rugăciune… Poate nu a fost prea multă credință… Doamne, de ce așa? Am făcut o călătorie ca-ntr-o poveste, cautând redescoperirea ființei mele; drumul meu spiritual a avut uneori efecte devastatoare, am trăit într-o lume plină de coșmar… Și totuși mă îndrept mereu spre soare, spre lumină, o simt ocrotindu-mă… Mai lasă-mi puţin timp… Nu a sosit clipa!... Mai am câțiva ani, pot să mai fac și alte lucruri pe care le-am vrut și nu am reușit să le fac! Lumea mea nu e decât o mare călătorie spre soare-răsare…Într-o zi se va sfârși… Mă grăbesc… Ma așez la rădăcina nucului din fața casei, e frig, crengile lui golașe sunt ca niste brațe colorate, mă cuprind și mă strâng până-mi pierd răsuflarea…

Nici nu mai știu când a răsărit aici? Câți ani sunt? Trăia tatăl meu? O, nu! Era doar un pui… I-am auzit cântecul în noapte, în timp ce meditam, încercând să aflu rostul cuvintelor pe care nu avusesem curajul să le rostesc vreodată… Chiar dacă pricepem taina lor, nu mă consideram o înțeleaptă care trăiește în temple sacre.

283

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Spiritul mă învingea deseori, mă purta pe căi pierdute. Aveam însă puterea să mă opresc la timp. A fost bine? A fost rău? Nu știu ce să zic! Trăiesc… Cred în lumină! Auzi deseori: “Te iubesc! Te ador! Frumusețe, mă înebunesti!” Ce minciuni! Pentru o clipă trăiești extazul, te farmecă timbrul vocii, melodia e ca o apă fierbinte, când ești înglutat… Nu e nici rău, nici bine… Dar e… E acolo…și asta îți face plăcere. Trăiești în umbra lui. Te risipești. Arzi. Simți o senzatie de plutire, plonjezi într-o mare albastră… Trăiești oare mult uimirea? Ți se potolește foamea de cunoaștere? Întelepciunea vine de departe, vine greu, dar vine! Aproape la bătrânețe… Nu mai am timp să o aștept, trebuie să fac ceva, să o grăbesc, mi-e sufletul greu, am nevoie de compromisuri… Cu cine trebuie să le fac? Îmi simt sufletul plin, îi aud zgomotul bătăilor, trupul mi-e gol, ca-n rai… Simt apropierea soarelui, nu am curajul să-l strives… Într-o zi lam visat: ieșea din coasta mea, l-am simțit, l-am pipăit și am zis: “Aici!” Un ciot de lemn a fost toiagul salvator!... Ce ușurare!... Mă simțeam un fulg! Scăpasem… Dar dacă mi s-ar fi întâmplat minunea? Care ar fi fost finalul? Cine-mi poate da răspunsul? Nicio clipă nu-l uitasem pe Dumnezeu… El fusese Salvatorul… Împlinise actul justițiar. Ispita fusese alungată… Locul se vindecase, numai era nicio cicatrice… Dar fusese vreodată? Am auzit din întâmplare că din suferință se nasc cele mai putenice caractere…În sufletele cele mai tari există cicatrici… Dar cine le știe, cine le dezvăluie?... O cicatrice mi s-a redus, urâsem pe cineva, blestemasem, nu doream decât să-i ardă sufletul așa cum îmi arsese mie pentru fiul meu…. Ani în care nu mi l-am văzut… Nu l-am mângâiat, nu i-am auzit glasul… Dorința mi-a fost auzită și împlinită. Doamne,îti multumesc!... Mai sunt și alte răni, mai sunt și alți oameni care trebuie să plătească și care vor plăti… Cine ucide și desparte, nu scapă de pedeapsă dumnezeiască… Există o lege primară, care trebuie respectată! Eram obosită de soare, de nori, de mirosul primăverii, de praful vechi din arhiva scolii… Nici nu știam la ce mă gândeam. Pe Alexandra o văzusem ca prin ceață… îi auzeam doar zgomotul roțilelor pe asfalt… Înaltă, suplă, frumoasă, zâmbet fericit… Eu o vedeam pe Olguța din opera lui Ionel Teodoreanu… Și-a deschis bluza încet…

Ai pățit ceva? Nu, Doamna! V-am adus ce v-am promis…

Uitasem… Dar sufletul mi-a tresărit… David-Cristian! Fiul meu!... Într-o poză a copilăriei, la grădiniță… era cel mai frumos copil! Cel mai reușit! Doamne, cum au trecut anii? Realizam cu lacrimi în ochi că VIAȚA NE-A ȚINUT DEPARTE UNUL DE CELĂLALT TIMP DE 10 ANI… Ochii lui…. Seamănă cu ai mei, sunt triști… sunt… O,

284

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 David… Îți scriam cândva un mesaj; nu-mi mai amintesc cu ce ocazie, dar îl rețin perfect, ca de altfel toate cuvintele mele scrise, spuse: “Fericirea a fost lângă noi! Acum trăim amintirile… Mă bucur de soare, mă bucur de prietenia ta, sunt vie, îl am pe Dumnezeu cu mine, restul sunt DETALII!” Așa și este, bucură-te de tot ce vezi și tot ce întâlnești… Mergi cu tălpile goale pe pământ, lasă ploaia să îți ude trupul fierbinte, ascultă vântul, privește furtuna, fetele oamenilor, învață să dăruiești chiar dacă nu primesti nimic în schimb! Trăiește! Trăiește așa cum poți, așa cum simți, caută liniștea, ascultă muzica clasică… Învață să taci! Să taci… să-i asculți pe cei din jur, ia ce e bun de la ei, nu minți! Tu n-ai nevoie de minciuni… Simte viața așa cum poți- bună, murdară, cu vorbe grele… Poate că ceea ce doresc eu oamenilor nu are importanță; important e ceea ce vor ei și, cu siguranță, acele lucruri se vor împlini, numai că trebuie să avem grijă ce ne dorim… Cândva aveam impresia ca eu și tu trăim o aventură într-o curte interioară, deveniserăm personajele lui Nedelciu! Eram atât de modeste, pline de prejudecăți, duceam o existență banală, plată; profesoare, “intelectuale pietoniste”, eu mergeam prin cimitir spre scoală, tu printre blocuri, ca să scurtăm drumul… Viața noastră nu era prea interesantă, era cenușie, golită de orice perspective, vorbeam doar la telefon, despre cărți citite, examene, dureri de cap, iubiri pierdute, cuvinte noi din dicționare… Ne trezeam dimineața obosite, cu ochii roșii de la citit și lucrări proaste pe care le corectaserăm…sperm să găsesc…sincer, nu știu ce mai doream! Mi se părea că nu am nicio șansă in aceasta viață, destinul meu era anost, timpul îmi devenise un dușman, nu-mi mai dădea răgazul de a privi în jur, nu-mi mai ardea de conversație, mă deranja zgomotul, vorbăria inutilă, parcă nu mai vorbeam aceeasi limbă, existența mea devenise searbadă. Nu mai simt REALITATEA, nu o mai percep direct, între mine și ceilalți s-a construit o punte de citate, bucăți tipărite, mototolite și mestecate, înghit clișeele ca pe găluște, în burta mea se naște textul. -Ce monotonie! Lumea bună pleacă la Paris! -Crezi? Tu chiar crezi? Nu e doar imaginația lui? Se simte refulat și exasperat, fuge de tot ce-i cotidian și sentimental, îl omoară rutina, vrea o peripeție… Lasă-l să fugă în ficțional… -Tu chiar știi ce vorbești? -Da…și tu știi… Mă cunoști foarte bine. Își asumă propriile fapte, e obosit psihic, un individ claustrat, care trăiește într-un spațiu rigid și dosnic; neîndoielnic ascultă manele, e vitezoman, nu are inițiative, nici puterea de a decide, vrea libertate totala… -Mă sperii…Tu ai vorbit cu el? Asta e părerea ta? -Da…De ce nu? În mod prozaic, toți cautăm o cale de a ieși din aceste limite impuse, toți vrem să supraviețuim… Trebuie să ne revoltăm… Uite, eu, spre exemplu, nu mai sunt blondă! Nu am firmă de termopane, nici mașină ultimul trăsnet… Eu sunt Eu! Si mă pot schimba! Evident că tu știi totul despre mine… Eu sunt o femeie solară! Oamenii sunt produsul faptelor…

285

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 În clipa aceasta mi-aș dori să pășesc pe un curcubeu! Tu să fii lânga mine… Să nu mă întrebi ce fac, să nu îmi spui ca ești obosită și că ai atâtea pe cap!... Faci scoala de soferi?... Primul drum îl vei face la mine… Ne cunoaștem de atâția ani și nu știi unde stau…Pupici! M-ați înnebunit cu acest cuvânt… Mă rogi să mergem miercuri dupa-amiază la București să ne luăm diplomele de la master. Oare cum se naște ordinea din dezordine? Și actele de studii… Tu ai uitat, am ore… ore… sunt varză de obosită… directoare de scoala îmi trebuia!... -Da, pentru că, după cât ai suferit, meriți tot! -Da, dar cu ce sacrificii? Cu fire albe de păr, și… Nu mai are importanță… Miroase a liliac… Lilas! Lilas! Să mori cu brațele pline de liliac! Mi-am pierdut iluziile? Libertatea? Nu mai știu să trăiesc cu adevărat? Am pierdut drumul către casă? Sunt captivă? Nu vreau! Captivitatea distruge sufletul, mintea, aduce nebunia. Toți trecem prin asta. Nu te simți bine când cineva te supraveghează. Ajung la un gard. Trebuie să îl sar. Știu… Dincolo de gard e libertatea. Nam curaj?! Să renunț? Nu trăiesc un vis? Mi-am pierdut controlul!... Vreau să plâng… Iar tu îmi vei spune : “Nu e nimic anormal să plângi pe umărul cuiva. Dar să nu o faci, iar nu este anormal!” Doamne, Tu m-ai învățat cum să trăiesc! Nu vreau să ajung de unde am plecat. Nu sunt înger! Sunt om! Nu vreau să pierd timpul! Sunt pe cont propriu! Îmi repet până la disperare: “Libertatea mea e o iluzie!Iluzie…luzie…uzie..zie..ie…e…

286

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Un mare pas în viaţă – autor Ștefana – Maria Ivănescu

70.

Casa înaltă, boierească, cu acoperişul ţuguiat, ziduri groase din cărămidă şi ferestre înalte este scufundată în întuneric. Brusc, liniştea este spartă de ţârâitul ceasului deşteptător. Este ora cinci dimineaţa. Flori nu prea se dă sculată, după noaptea agitată pe care o petrecuse. În cameră era destul de răcoare, deoarece centrala termică funcţiona încă pe program de noapte. Aceste încăperi înalte, cu geamuri sau uşi pe fiecare perete erau destul de friguroase. Căldura se ridica spre tavan, astfel încât la nivelul podelei era mereu frig. Femeia făcu un efort de voinţă şi reuşi să deschidă ochii. Întinse mâna şi apasă soneria, pentru ca sunetul strident al acesteia să nu trezească întreaga casă. Apoi, cu mişcări molatece, în care se simţea încă amorţeala somnului, îşi trase pe ea halatul moale de molton vişiniu, îşi introduse picioarele în cipicii călduroşi tricotaţi din lână de mama sa şi, cu paşi împleticiţi, se îndreaptă spre baie. Se simţea ca marea învolburată. Gândurile îi năvăleau în minte, se petreceau unul după altul, precum valurile ce se spărgeau la ţărm. Încercă să le ordoneze. Începea o nouă etapă, cea mai importantă din viaţa ei. Nu mai era studenta lipsită de griji, singura responsabilitate fiind studiul. Avea într-adevăr o fetiţă, Mihaela, dar, ca să fie sinceră cu ea însăşi, aceasta fusese mai mult grija socrilor. Era studentă în anul cinci când născuse, stătuse acasă doar o lună, apoi reluase cursurile. Astăzi, 1 noiembrie 1976 era prima ei zi de serviciu. A terminat Facultatea de Medicină Generală anul acesta, în Bucureşti. În luna septembrie a susţinut examenul de stat, a luat nota zece şi cu media generală nouă şi şaizeci şi şase, prioritate de domiciliu, căsătorită şi cu copil, a intrat printre primii la repartiţie. A putut astfel să aleagă postul care o interesa, dispensarul medical de intreprindere „Fabrica de confecţii” din A. Simţea pe umeri o imensă greutate. De azi, nu mai era doar nora, respectiv soţia, doctorilor Avramescu, era ea însăşi doctoriţa Avramescu. Va avea pe mâinile sale sănătatea unor oameni. Era destul de pregătită? Erau atâtea pe care nu le ştia! Cu consultaţiile, tratamentele, se va descurca. Îi prindeau bine orele de practica în staţionarul policlinicii Vitan, din anul şase. Dar organizarea dispensarului? Aici era un mare gol. Şi nu din vina ei,

287

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 ci a sistemului. Acest aspect era doar vag acoperit de disciplina de medicină socială: circuitul pacienţilor, o listă cu documente, totul teoretic, o vizită la un dispensar din Bucureşti... Atât. Îşi scoase rapid bigudiurile din păr şi se îndreptă spre bucătărie, de unde se răspândeau deja în aer aburii parfumaţi de cafea proaspăt fiartă. Socrul ei se trezise, iar pe masă tronau trei ceşti pline cu licoare şi un platou cu sandwich-uri. În curând îşi făcu apariţia şi socra sa şi luară împreună micul dejun. Timpul trecu fără să-şi dau seama. Se machie, îşi pieptănă părul şaten, tuns scurt, apoi trase pe ea fusta din stofă gri şi bluza cu guler înalt, pe gât, de culoare vişinie. Merse în dormitor şi îşi sărută fiica pe obrăjorul bucălat, aruncă o ultimă privire în oglinda înaltă cât un stat de om de pe hol... cojocul, căciula de blană, cizmele lungi până la genunchi... este gata, poate pleca. O întâmpină o adevărată zi de toamnă. Valurile de ceaţă, mânate de vântul ce-i şfichiuie obrajii, au aşternut pe trotuare şi pe partea carosabilă un strat gros de mâzgă. Aerul rece şi umed îi dă fiori. I-ar fi plăcut ca prima ei zi de muncă să fie una însorită, cu frunze ruginii strălucind în bătaia razelor de soare! La poarta intrprinderii, o femeie într-o uniformă maro o întreabă ce doreşte: - Sunt doctor Florentina Avramescu, noul medic de intreprindere. Vreţi, vă rog, sămi arătaţi unde este dispensarul? - Chiar aici, la intrare, îi explică interlocutoarea, cu un zâmbet larg pe faţă, în timp ce îi arată cu mâna spre uşa verde, pe care este lipită o plăcuţă inscripţionată „DISPENSAR MEDICAL”. În sala de aşteptare, doar un scaun este ocupat de o muncitoare în halat albastru: - Tovarăşa Mariana este ocupată, o atenţionă aceasta văzând că vrea să intre în sala de tratamente. - Mulţumesc, îi răspunde doctoriţa, dar nu ţine seamă de vorbele ei şi ciocăneşte uşor în uşă. O întâmpină Mariana Popa, una dintre asistentele cu care va lucra. Se cunoşteau deoarece locuiau în acelaşi cartier. Aflase deja că va fi medicul de intreprindere. - Bine aţi venit, se bucură ea, vă aşteptam! Imediat după ce fac injecţia pacientei care aşteaptă, vă prezint dispensarul. Până atunci, vă conduc la vestiar să vă faceţi comodă. Beţi o cafea? - Cu plăcere, apoi aş vrea să merg şi la directorul intreprinderii, să mă prezint. - Dăm un telefon să-l anunţăm. După vreo oră, la cabinet se prezintă o fată, pentru a o conduce. Biroul din secretariat este ocupat de o femeie înaltă, subţirică, de aproximativ treizeci de ani, cu părul blond strâns în coc. - Ileana, dânsa este tovarăşa doctor, o informă însoţitoarea pe secretară, părăsind apoi încăperea. - Îmi pare bine. Sunt Ileana Dragomir, secretara tovarăşului director. Dânsul este în operativă, dar a dat dispoziţie să intraţi imediat ce sosiţi. Poftiţi! Cabinetul directorului este o cameră dreptunghiulară, destul de austeră. De pe peretele din faţa uşii, la loc de cinste, portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu supravegează

288

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 întreaga încăpere. Pe peretele din dreapta se află două ferestre mari, cu vedere în curtea din faţa fabricii, iar peretele opus este ocupat în întregime de o bibliotecă, plină cu cărţi, probabil de specialitate, bibliorafturi, dosare. Într-un colţ, în dreptul uneia dintre ferestre, se află un vas mare de lemn, vopsit verde, cu un ficus în el. Mijlocul încăperii este ocupat de o masă în formă de T. Latura mică a literei este ocupată de fotoliul directorului, iar pe latura lungă, de jur împrejur, se află scaune tapisate, ocupate de mai multe persoane, femei şi bărbaţi. La intrarea ei, toţi cei prezenţi întorc privirile să o vadă. Din fotoliu se ridică un bărbat înalt, şaten, cu ochii verzi, tuns scurt. Ca şi ceilalţi, poartă halat albastru , care lasă să se vadă cămaşa albă, pantalonii gri şi cravata roşu închis. - Bine aţi venit, tovarăşa doctor! îi spune acesta, cu un zâmbet care îi luminează întreaga figură. Luaţi loc, continuă, în timp ce indică un scaun la capătul dinspre el al laturii lungi a mesei de consiliu. Sunt Viorel Mihalache, directorul intreprinderii. V-am invitat special la sfârşitul şedinţei noastre, pentru a putea să cunoaşteţi mai uşor toţi factorii de decizie din intreprindere. Dragi colegi, vă prezint pe tovarăşa doctor Florentina Avramescu, proaspătul nostru medic de intrprindere. Tovarăşa este un cadru tânăr, abia a părăsit băncile facultăţii. Am aflat însă că a avut printre cele mai mari medii din facultate, deci este bine pregătită. Deasemenea, are ca sprijin şi pe socrii dânşii, medici cu vastă experienţă şi binecunoscuţi în A, iar soţul este doctorul Avramescu de la dispensarul numărul patru. În numele dumneavoastră şi al meu personal, îmi iau angajamentul să-i acordăm întregul sprijin de care suntem capabili. Sunt convins că vom avea o colaborare fructuoasă. O mână se ridică în semn că vrea să spună ceva. - Dau cuvântul tovarăşului Gheorghe Papuc, continuă tovarăşul Mihalcea. Dumnealui este secretarul organizaţiei de partid din intreprindere, se adresează apoi tinerei. - Vă rog să-mi permiteţi să-i urez şi eu tovarăşei doctor bun venit în intreprinderea noastră. Până acum asistenţa medicală a fost asigurată prin rotaţie de medici de la dispensarele din oraş. Tovarăşa doctor, sunteţi primul medic titular şi ne punem mari speranţe în dumneavoastră Doresc să vă informez că, sprijiniţi de Direcţia Sanitară, am pus la punct un dispensar medical dotat cu o foarte bună bază materială şi personal de specialitate. Avem şi obiective sociale – cantina şi căminele de nefamilişti, ca şi camera intimă a femeii, acolo unde acestea pot să se retragă o perioadă scurtă de timp în caz că nu se simt bine. În instituţia noastră nouăzeci la sută din salariate sunt femei, astfel încât morbiditatea are un anumit specific, legat de sex: afecţiuni ginecologice, sarcina şi lauzia, dar nu numai. Sunt şi boli cronice - hepatite, afecţiuni cardiace, respiratorii, dar şi afecţiuni intercurente, de obicei sezoniere. Dumneavoastră vă revine sarcina de prevenţie a acestora şi tratament atunci când este cazul, dar şi de a propune măsuri de reducere a incapacităţii temporare de muncă şi tot ce ţine de condiţiile igienico-sanitare din secţiile intreprinderii.

289

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Pentru toate condiţiile de care beneficiem, trebuie să mulţumim Partidului Comunist Român, în frunte cu Secretarul său General, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Cum toate privirile erau aţintite asupra ei, Flori înţelese că a sosit momentul să spună şi ea câteva cuvinte: - Vă mulţumesc pentru atenţia acordată. Deşi nu sunt subordonată acestei intreprinderi, ci Spitalului Judeţean, vă asigur de bunele mele intenţii cu privire la modul de colaborare şi că voi avea în permanenţă în vedere starea de sănătate a oamenilor muncii din această fabrică. Sunt tânără, într-adevăr, dar mă voi strădui cu toate forţele să fiu demnă de încrederea pe care mi-o acordaţi dumneavoastră şi Partidul Comunist Român. În acest moment nu pot decât să fiu încântată pentru frumoasa primire pe care mi-aţi făcut-o. Încă odată, mulţumesc! Cu aceste câteva cuvinte, mica ceremonie luă sfârşit. Tânăra doctoriţă dădu mâna, pe rând, cu toţi cei prezenţi, apoi fiecare se îndreaptă spre locul său de muncă. Coborând scările către dispensar, tânăra doctoriţă parcă plutea, figuri i se învârteau în faţa ochilor, nume îi răsunau în minte. Care era Ionel Oprea? Cel înalt şi blond sau cel scund şi brunet? Care era Ana Oprea? Blonda sau roşcata? Ana Oprea era rudă cu Ionel Oprea? Soţie? Cum vor colabora? „Eu habar nu am pe ce lume sunt, nu cunosc oamenii, nici atribuţiile pe care le am ca medic de intreprindere... Trebuie să mă liniştesc, toate se vor aranja, voi studia documentaţiile, voi cere lămuriri...” În dispensar o aşteapta o mare surpriză: sala de aşteptare era arhiplină. Asistenta o urmă în cabinetul de consultaţii: - Mariana, ce se întâmplă, este vreo epidemie? întrebă tânăra doctoriţă puţin cam nedumerită. - Liniştiţi-vă, doamna doctor! Nu au nimic. S-a dus vestea că a venit noua doctoriţă şi sunt curioşi să vă cunoască. Le-am scos fişele, le-am luat tensiunea şi pulsul şi le-am notot. Doriţi să stau cu dumneavoastră în cabinet? - Nu-i nevoie, mă voi descurca. Doar să-mi aduci fişele medicale, apoi să-ţi desfăşori activitatea normală. Vom vedea pe parcurs dacă vor mai fi şi alte necesităţi. „Trebuie să iau taurul de coarne. Nu trebuie să las impresia că nu sunt sigură pe mine”, îşi spuse în sinea ei tânăra doctoriţă, apoi deschise uşa cabinetului de consultaţii şi invită primul pacient. Marea agitată se liniştea treptat, odată cu prima sa consultaţie oficială. Se deschidea un nou orizont în viaţa ei, cei şase ani de studiu se vor materializa în mii de pacienţi trataţi, avea o familie frumoasă... În faţă i se deschideau noi orizonturi!

290

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 71.

Să crezi în poveşti! – autor Adriana Moscicki (Israel)

Corpul meu se lasă moale pe salteaua verde, mâinile leşinate înflorind buricul… ca o marionetă trasă de aţe imaginare şi demiurgice, corpul meu flasc, picioarele grele, mâinile de plumb, doar privirea mea se ridică, un alt eu" ce mă priveşte de sus pînă jos... clic ,clic, precum un ecograf imens peste mine...” relaxaţi”... se aude vocea instructorului...” şi acum ne trezim încet, întindem picioare şi mâini, cu rostogolire într-o parte... şi voi aprinde luminile”. Mă ridic, aliniată celorlalţi, sînt cu tine in cap, îmi ridici mâinile grele, plutim într-un ocean de miere, schimb greutatea de pe stângul, pe dreptul şi hop... minge mare gonflabilă în mâna mea se naşte, în lunecare stânga-dreapta... "Genunchii îndoiţi - spune instructorul, nu închideți scurgerea energiei.... “Hello! Mi-ai spus de după ecran, am aici nişte desene, văd că desenezi aşa un pic! Ce tehnică foloseşti? Habar n-am, desenez aşa cum vorbesc şi scriu, fără tehnică, împiedicat, îngrămădit, mai mult noroc decît ştiinţă!clic! -uff, cîte litere am mâncat - îmi spun! O fi crezînd omul că sînt vreo analfabeta, cretin, dar de când vorbesc o limba "re- animată", mi se pare subînţeles să înghit cîte un a, e, i, o …şi toată lumea să-l bănuie în josul paginii... De fapt, ar trebui să-i spun: mi-am pierdut limba, atîrnată cum sunt între două maluri, un picior aici şi unul dincolo, echilibru instabil”... la mijloc nu e nimic sau poate e totul? Dacă o să cad, cine mă prinde acolo în braţe? Doar de mică am învăţat la şcoală să fac totul singură, să învăţ, să muncesc, să fiu prima, să lupt. Uite, asta fac şi acum: cumpăr pui întregi şi îi secţionez singură acasă, împart pachetele pentru supă, pentru şniţele, pentru tocăniţă, nu se aruncă nimic… doar pieile le dau pisicilor de sub geam. Ha, privirea colegelor când le am povestit!!! "Cum???? Tu pui mâna pe carne ?? Și o tai??" Daaaa....mai fac şi curăţenie fără femeie, spăl, curat, calc şi merg la serviciu!... Când am sosit aici, cu geamantul plin de vise şi 400 de dolari în buzunar eram desigur inconştientă! Apoi mi-a fost dor de toţi pantofii mei de piele moale de la Guban şi de toate hainele de bumbac sau stofă 100 % de lână, impecabile... ”Voi acolo va fardaţi?” mă întreba o colegă? Nuuu, i-am răspuns, stăteam în copaci, atârnaţi cu capul în jos!...Nici nu o să fie în stare să pronunţe Hermannstadt...cum să-i spun eu despre primul oraş cu tramvai, despre burg şi pietrele lui?...Tac. În ochi îmi cresc lacrimi de furie, nu vreau decît să fiu cu mine şi amintirile din altă lume... Clic, se deschide căsuţa vorbitoare pe ecran: uite aici o imagine, ce-ţi spune? E o lupta! zic,premiul stă deasupra lor ca o bilă strălucitoare.. Da, îmi răspunde, tu crezi în poveşti? Ia aici o poveste pentru tine! Hmm, citesc şi zâmbesc. E o poveste despre mine, despre cercuri şi spirale, despre iubire şi încredere, despre trecut şi despre acum. Mă înroşesc şi pieptul meu naşte o bilă de foc...bum bum bum.... Mulţumesc, mă trezesc scriind! Eu plec, îmi scrie căsuţa vorbitoare, sînt în trecere pe aici, am intrat doar să-ţi las asta. Păstrează-le dacă îţi plac, dacă nu, șterge-le și gata... Rămân mută, dintr-un clic dispare şi căsuţa şi bărbatul... Adorm târziu şi agitat. Ca un cui în mintea mea om şi poveste. Plâng.

Uneori pe stradă mă vedeam în drum spre liceu, râzând în lumina dimineţilor de toamna… Bruma se aşternuse peste lume. Îmi amintesc şi dimineţile de primăvară, ieşeam în parc la ora de desen, titlul "tablou de primăvară". Desigur erau acolo tufişuri cu mîțișori

291

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 şi flori galbene şi fluturi şi păsări călătoare ce s au întors în "una dintre cele mai frumoase ţări" şi cântam ”vine,vine primaaaa vaaa raaaa...se aşterne-n tooooo aata ţara ...floricele pe câmpii, hai să le-adunăm copii”! Dorul urcă în mine şi doare fizic, ca o nevralgie în oase ... timpul se întoarce în mine doar în cuvinte şi ele stâlcite. Cotrobăi în nişe de memorie după metafore, umblu în dicţionare...să scriu, să vorbesc.... Acum te aştept, om cu poveste... . În faţa ecranului aştept căsuţa miraculoasă să-mi spună: ”am venit, heloo, povesteşte despre stada cu macadam din oraş, despre tramvai şi toneta de îngheţată, despre ziduri cu îndrăgostiţi şi despre porţi”. Oraşul acela nu mai există decât la mine în cap, oamenii s-au împrăştiat în cele patru vânturi, pereţii s-au scorojit, tencuiala a căzut, ţiglele s-au spart… Castanele se rostogolesc cu mare zgomot în iarbă, alţi copii le adună şi se bucură de strălucirea lor maronie. Vin ploile şi oamenii vor trăncăni şi se vor plânge: ”vai,ce vreme urâtă”, ”ce-ţi pasă, la tine e frumos şi cald”... zâmbesc: ”fiecare îşi doreşte ce nu are!”, răspund... Privesc în oglindă: cine mai sînt? Al cui e chipul acesta? Zâmbesc strâmb şi bine că o fac măcar aşa, mă caut si mă puric pe toate părţile, uite aici au răsărit aluniţe, ceafă e aplecată …ufff profilul....,sug burta…nu mă pipăi! Cu ochii închişi totul pare monstruos. Uit de imaginea necunscută, oricum e târziu, alerg spre muncă, jeans şi pantofi plaţi, e tot ce a rămas din visele de prinţesă... Intru în lift asudată, dau să mă şterg cumva pe faţă..."Lasă, eşti frumoasă", îmi spune cineva. Încă mă înroşesc şi zâmbesc. ”Mulţumesc!”, bolborosesc...desigur, povestea e de vină. ”Să crezi în poveşti!”, îmi spun… deschid computerul şi aştept!

292

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 . 72.

Aromă peste veșnicie – autor Mateea Spița (cls. a VIII-a) Școala Gimnazială ALEXANDRU IOAN CUZA Bacău, România.

Se plimba. Alerga, încercând să își depășească amintirile. Suveniruri înnegurate de trecerea meschină a timpului. A vieții. A tuturor clipelor petrecute vreodată, uitate sau încrustate în memoria bolnavă. Și, în același timp, alerga încercând să o găsească. Pe cine? Nici el nu știa. Nu își putea închipui vreun nume, vreo figură. Doar mergea, sperând ca vântul să o aducă. Dorea să o întâlnească. Fără a se gândi ce îi va spune. Nu își mai aducea aminte de ea. Ci doar de o aromă, un gust sălciu ce o evoca. Un gust păstrat dens, ascuns în lăuntrul său. Și o văzuse. Fără a ști asta. Doar urma subconștientul. O dorință banală ce îl făcea să o urmărească. Și o urmărea. Nu o cunoștea. Nu o mai văzuse vreodată. Nu știa cine e sau de ce e. Și nici nu voia să știe cine e. Pur și simplu, îl atrăgea. Îl făcea să o privească, să o urmărească, să o analizeze. Părea înaltă, dar în același timp scundă. Poate că hainele lungi și negre o înălțau. Poate faptul că era însoțită de un partener scund o înălța. Nu știa. Și nici nu încerca să afle. Simplul mod de a fi, de a se plimba, de a exista era destul. Destul pentru a o înțelege, pentru a o cunoaște. Destul pentru a o percepe. Și brusc, părea că o recunoaște. Că știa cine este, ce este, cum este. Dar, în același timp, știa că nu știa cine este. Încerca să afle, deși nu dorea. Încerca să se apropie, deși nu voia. Ceva îl făcea să o urmărească încontinuu, fără oprire. Fără a realiza. O urmărea pentru că așa simțea. De ce? Poate că însemna ceva. Poate că trebuia să înțeleagă ceva. Singurul amănunt familiar era aroma. Un parfum cald. Un parfum calm. Un parfum care evoca emoție. Agitație. Agonie. Dispreț. Singurătate. Un parfum pe care îl iubea și, în același timp, îl detesta. Agitație Primăvară. Căldură. Adiere. O combinație între neliniște și bucurie. O combinație între dorință de trecut și speranță pentru ce va fi să fie. Și două personaje. Personaje simple, asemănătoare. Personaje care nu spun multe. Care, pur și simplu, își trăiesc povestea. O poveste la fel de simplă ca cele două personaje. Ea aștepta ca timpul să treacă. Aștepta să îl revadă. Era singura clipă din zi care o fascina. Care o făcea să uite de ea. Care o făcea să simtă că nimic nu contează cu adevărat. Așa că se pregătea. Încerca să facă totul să fie perfect. Totul să fie ireproșabil. Încerca să fie ea. Fără vreun detaliu prefăcut. Fără vreun detaliu împrumutat. Doar prezența ei. Și găsi acel ceva. Un parfum cald. Un parfum calm. Un parfum care evoca emoție. Un parfum care o evoca.

293

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 El aștepta ca timpul să treacă. Fără a își imagina ce va urma. Fără a spera că un altfel se va întâmpla. Aștepta ca totul să se termine. Să scape. Să se reîntoarcă la monoton, la cunoscut. Nu o dorea. Nu o înțelegea. Totul era nou. Brusc. Zadarnic. Dar se pregătea. El nu visa să fie perfect. Și reușea. Fără prea multă agitație. Fără să fie ca ea. Agonie Vară. Căldură. Jovialitate. O combinație între trei personaje. Aceeași poveste, dar cu un alt final. Aceleași personaje, dar acum împreună. Fără a mai simți agitația. Fără a mai simți distanța. Două personaje care se fascinau. Care făceau să uite de ei. Care credeau că orice gest contează cu adevărat. Și conta. Ea, dominată de relație. Fermecată de sentimente. Sortită să creadă în basme. Învățată să viseze. Să tacă. Să asculte. Educată să accepte. Să continue. Așteptând rodul seminței lui. El, mânat de circumstanțe. Obligat de compasiune. Șantajat de necunoscut. Speriat de orizont. Îndrumat să accepte orice nou, fără voința sa. Ea cu aceeași dorință. De a fi totul perfect. De a fi totul ireproșabil. De a fi ea, alături de ei. El, cu dorința de a fi el, departe de ele. Fără responsabilități. Și totuși, de a fi împreună. Dar el se depărtă. Fără să aibă de ales. Doar pentru că trebuia să o facă. Din propria inițiativă. Fără a se frământa. Ea rămase. În agonie. Fără să vrea. Fără să aibă de ales. Împreună cu un parfum cald. Un parfum calm. Un parfum care evoca emoție. Un parfum care îl evoca. Dispreț Toamnă. Răcoare. Tristețe. O lipsă de combinație între două personaje. Aceleași personaje, dar acum separate. Aceeași poveste, dar cu un alt început. Ea singură. Trecută de mult de agonie, înecându-si amintirile, supărările în gânduri înăbușite. În sentimente. În relații fugitive. Încercând să îl disprețuiască. Să se disprețuiască. Să se urască. Să își regrete toate aspectele. Toate memoriile. El singur. Dar înconjurat de suflete. Departe. Așteptând să părăsească sfârșitul, să abandoneze efemerul. Așteptând să se întoarcă în început. Neglijând rătăcirea. Gândindu-se la Ea. Dorul îl condamna să revină. Fără a ști de ce să se întoarcă. Fără a ști cum să se întoarcă. Doar să ajungă în cunoscut. Să ajungă în acel parfum cald. Acel parfum calm. Acel parfum care evoca emoție. Care o evoca. Singurătate Iarnă. Mâhnire. Frig între două personaje. Aceleași personaje, tot separate. Aceeași poveste, dar cu un final negândit. El aproape de ea, dar nu împreună. Singur. Torturat de trecut. Tânjind să inspire iar un parfum cald. Un parfum calm. Un parfum care să evoce dorință. Același parfum, dar nou

294

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 de fiecare dată. Întipărit între prezent și trecut. Între acum și ieri. Între aici și acolo. Dar, în continuare prezent. Poate doar prin persoana lui. Iluzia lui. Ea, singură. Alături de rodul iubirii lor. Zbuciumată de amintiri tăcute, închise în sinea ei. Urmărită de nostalgii sarcastice. Asuprită de sentințe rătăcite. Sperând să regăsească, doar o dată, un miraj perfect. Un miraj ireproșabil. Neîmprumutat. Un miraj imprimat într-un parfum cald. Un parfum calm. Un parfum care evoca emoție. Un parfum care îi evoca. Și el o părăsi. În gând. Definitiv. Inevitabil. Fără ca ei să fie împreună. Fără ca ei să fie separați. Fără voința sau știința sa. Ea rămase. Singură. Speriată. Neliniștită. Înconjurată doar de parfum. Un parfum cald. Un parfum calm. Un parfum care evoca emoție. Un parfum care îl evoca. De aceea o urmărea. Să înțeleagă cine este. Simțea că urmărea o firmitură de adevăr, de mult uitată printre regrete banale. O firmitură de vechi, înmărmurită în nostalgie. Doar o urmărea. Atras de singurul amănunt familiar, aroma. Aroma unui parfum cald. Un parfum calm. Un parfum care evoca emoție. Agitație. Agonie. Dispreț. Singurătate. Un parfum pe care îl iubea și, în același timp, îl detesta. Se apropie. O recunoscu. Pe ea. Pe cea lângă care odinioară stătea obligat de compasiune. Șantajat de necunoscut. Speriat de orizont. Îndrumat să accepte orice nou, fără voința sa. Acum și-ar fi dorit să stea încercând să facă totul să fie perfect. Totul să fie ireproșabil. Încercând să fie el. Fără vreun detaliu prefăcut. Fără vreun detaliu împrumutat. Așa că o urmă, deși era însoțită de un partener scund. Îl deranja deși îl incita. Grăbi pasul. Neauzit. Nevăzut. Fără să fie simțit. Depăși perechea. Neauzit. Nevăzut. O singură tresărire în ochii ei. Din partea lui o singură privire peste umăr. Era ea. Cu parfumul calm. Un parfum care evoca emoție. Un parfum care îi evoca. Privi partenerul. Copie a ei. La dimensiuni reduse. Doar ochii umbriți de sprâncene păreau ai lui. Dinspre copilă, aceeași aromă. Un parfum calm. Un parfum cald. Un parfum pe care îl iubea. Neauzit, nevăzut, fără să fie simțit, le urmă. În siguranță. Cu neliniștea dorinței de a le fi alături. De a fi totul perfect. De a fi totul ireproșabil. De a fi el, alături de ele. Pașii li s-au oprit pe aleea pustie a unui loc necunoscut. Neprietenos. Dar familiar. Locul în care se simțea închis. Singur. Departe. Așteptând să părăsească sfârșitul, să abandoneze efemerul. Așteptând să se întoarcă în început. Neglijând rătăcirea. Răcoarea constatării îl învălui. Privindu-le, se aplecă peste movila acoperită de flori. Simți aceeași aromă. Un parfum cald. Un parfum calm. Un parfum care îi evoca. Parfumul sub care se ascunse peste veșnicie...

295

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

73.

Prizonierat – autor Traian Geană

Casa era pustie. Abia ajunsese acolo, nici el nu ştia cum. Parcă se trezise aşa, dintr-odată, catapultat în faţa acelei mansarde cu un singur etaj pe care ar fi recunoscut-o dintr-o mie, chiar aşa înăbuşită de iederă şi de alte plante agăţătoare cum era. Lanţul de la poartă nu fusese scos şi nici el nu îşi amintea să îl fi pus la loc când intrase. Şi mai ciudat era că strigase deja de două ori şi nimeni nu răspunsese. Unde naiba plecase Gorzo? E adevărat că nici el, Rev, nu mai trecuse pe aici ca să vadă cum stau lucrurile de când vânduse locuinţa acum cinci ani. E adevărat că şi Gorzo lucra pentru o firmă de consultanţă în afară, nu avea nici el timp să treacă prin zonă. Dar să laşi camerele aşa goale şi neumblate...parcă era prea de tot! Hai bine, nu tu televizor, nu tu birou, dar să nu ai veselă în dulapurile din bucătărie sau o carte în biblioteca din salonul de la parter... la ce bun ai mai cumpărat casa atunci, amice? Păi n-am dreptate? Zi şi tu... Şi ce e culmea e contrastul puternic dintre aspectul exterior şi cel de dinăuntru...afară plantele mai au un pic şi se strecoară pe sub ferestre în camere, unde totul e alb ca la momentul mutării. Bună poantă, Gorzo, dar nu cumva ai pierdut tu o sumă cam mare de bani? Ia spune tu... Rev urcă la etaj şi se plimbă pe culoar lipindu-şi la răstimpuri mâna de varul zvântat pe pereţi. Probabil că Gorzo nici măcar nu apucase să se instaleze aici. Casa rămăsese a nimănui... Nici Rev nu o mai recunoştea pe dinăuntru, ci doar întrezărea configuraţiile vagi ale camerelor, ale ferestrelor şi uşilor proaspăt vopsite care abia îi mai aduceau aminte că îşi trăise aici o bună parte din viaţă. Aici era sufrageria spaţioasă de la etaj, cu biblioteca atât de dragă lui, unde obişnuia să se delecteze seara citind romane şi cărţi de istorie, pe partea cealaltă se afla camera în care crescuse de la zece ani, – vârsta pe care o avea când ai lui se stabiliseră aici –, în capătul holului era dormitorul părinţilor, iar în stânga debaraua unde îşi ascunsese prima iubită de părinţii care se întorceau de la servici. Ce vremuri! suspina Rev în mintea lui, derulând râsete şi strigăte de copii, mustrări părinteşti şi şoapte de dragoste după cum le găsea şi el, împrăştiate, prin sertarele memoriei; diverse sunete care răsunaseră ani de-a rândul şi peste care se aşternuse omătul impenetrabil al unui nou strat de vopsea, al unui nou început care înlăturase aproape complet reminiscenţele trecutului. Deşi camerele erau aproape complet goale, Rev le recunoştea instinctiv, aproape că şi el se mira cum. Recunoştea, de pildă, stejarul care dădea înspre camera lui şi atunci avea certitudinea că se afla realmente în camera lui. Pe de altă parte, biblioteca din sufragerie rămăsese, iar cărţile încă mai stăteau cuminţi pe rafturi, aparent aranjate în aceeaşi ordine ca dinainte de renovare. O altă piesă de mobilier nu mai exista. Când Rev făcu câţiva paşi ca să examineze îndeaproape rafturile, o

296

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 carte căzu pe neaşteptate, izbind podeaua cu cotorul, şi rămase deschisă undeva pe la mijloc. Rev o ridică de pe podea şi, spre surprinderea lui, constată că, deşi textul de pe pagină era scris în limba lui maternă, nu izbutea să înţeleagă propoziţiile. Ar mai fi rămas probabil cu volumul în mână ceva timp, hrănindu-şi nedumerirea, dacă un scârţâit nu i-ar fi distras chiar în clipa următoare atenţia. Rev ieşi în hol, marcat de asprimea zgomotului auzit. Era clar că se auzise de undeva din apropiere, de la nivelul etajului. Abia atunci când se întoarse spre balustrada ce cobora la parter, descoperi în capătul celălalt al coridorului o uşă maronie pe care, în mod curios, nu şi-o amintea. Răsuci butonul de alamă şi păşi pe parchetul lustruit. Uşa scârţâi la fel, dar...surpriză! nu era nimeni înăuntru. Pereţii încăperii străluceau în acelaşi alb imaculat. Ah, uite, în sfârşit, o bucată de mobilă mai simandicoasă, oho! chiar două: un birou de scris şi o oglindă mare fixată întrun colţ. Pe biroul sculptat în lemn de nuc (aşa credea el, cel puţin, că era de nuc) se aflau nişte coli de hârtie şi o peniţă. Pe prima coală era scris doar titlul: Îngerul de hârtie, precum şi începutul primei fraze: „Cuvintele sunt viermi, te mănâncă de viu, te...” Rev nu înţelegea, dar era curios. Scrisul era identic cu al lui – să fi scris el asta cândva? Da, da! El scrisese asta, acum îşi aducea aminte! Îşi pusese în gând să scrie un roman după despărţirea de Claudia, ca o formă de terapie şi nu numai: îi era foame de succes şi nădăjduia că îl va şi obţine. Era o formă de compensaţie, gândea el, după ceea ce i se întâmplase cu cinci ani în urmă, când ea îl înşelase cu un prieten pe care îl cunoştea de ceva vreme şi cu care se întâlnea în secret, fără ca el să bănuiască. Ghinionul a făcut ca tocmai în ziua cu pricina Rev să ajungă mai devreme acasă, având liber de la şeful lui cu ocazia zilei de naştere a acestuia. Acasă, Claudia şi-o trăgea în cur cu respectivul, coleg al ei de serviciu. Nu că Rev ar fi fost uşă de biserică, şi el mai căuta compania intimă a vreunei domnişoare de prin oraş, însă atunci când i-a surprins pe cei doi, l-a inundat o scârbă profundă. Propriul său libertinaj îl privea acum în faţă, iar chestia asta îl şoca şi îl dezgusta. Se ura acum pe sine la fel de mult cum o ura pe ea. Vai, şi ce figură făcuse ea când îl zărise în pragul uşii, cu câtă intensitate se holbau ochii aceia căprui la el, ca şi cum s-ar fi mirat ei înşişi de faptul că se aflau acolo, încremeniţi în orbitele femeii. Rev a plecat fără să spună un cuvânt şi nu s-a mai întors decât seara târziu. Ea nu mai era acolo. Dispăruse de tot, nici el nu s-a mai deranjat să o caute după aceea. De altfel, atunci s-a hotărât şi Rev să vândă casa şi să lase trecutul în urmă. Rev se aşeză la masă şi apucă peniţa fără să ezite. Continuă fraza, tăie nemulţumit, reluă apoi scrisul. Treptat, izbuti să scrie din ce în ce mai cursiv, fără să mai corecteze propoziţiile prea des. Chiar îi plăcea să scrie, nu că nu i-ar fi plăcut şi înainte, numai că ceea ce conta pentru el era starea în care se afla acum. Iar acum era absorbit de-a binelea şi reuşea să stoarcă din frazele pe care le înşira toată voluptatea neîmplinirii, toată tristeţea şi dezamăgirea cauzate de căsnicia eşuată cu Claudia. Nu mai făcea nicio diferenţă între realitatea în care trăise până atunci şi ficţiunea pe care o construia acum – schimbarea numelor nu spunea nimic, nici măcar nu îl scutea de durerea imaginilor care se desfăşurau în mintea lui în timp ce peniţa alerga dezordonat de pe o coală pe alta. După vreo cinci-şase

297

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 pagini capul începu să-l chinuie, i se făcu sete şi, în plus, stiloul nu prea mai scria. Dar în loc să se ridice de pe scaun, se prăbuşi cu capul pe masă, îşi întinse braţele sub el şi adormi. Se trezi tot acolo, numai că între timp se înserase. Soarele îşi desfăşura lumina ca un evantai printre frunzele viţei de vie şi buruienile din curte. Rev căută un întrerupător prin încăpere, dar nu-l găsi. Trecu şi prin faţa oglinzii şi se uită în ea ca să îşi aranjeze părul ciufulit, dar tot nu reuşi să şi-l aranjeze ca lumea. Se îndreptă din nou spre masa de scris, aruncă o privire asupra paginilor, apoi se întoarse spre uşă. Hopa! Unde e uşa? Nu erau decât pereţi albi în jurul lui. Se frecă la ochi, dar asta nu schimbă prea mult lucrurile. Începu să bâjbâie pe pereţi după o clanţă şi parcurse în acest fel întreaga încăpere, dar nu găsi nimic. Când trecu a doua oară prin faţa oglinzii, avu impresia că zăreşte ceva straniu. Trecu din nou prin faţa ei. El nu purta tricou cu dungi, ce naiba! Îşi privi tricoul – era alb, alb ca zăpada, alb ca tricourile jucătorilor de tenis din secolul trecut! Însă în oglindă se vedea clar că poartă un tricou în dungi orizontale, albnegru. Nu era un grilaj de umbre, nuanţele de negru erau precis delimitate pe tricou. Se apropie şi mai mult – şi abia atunci văzu că, în realitate, dungile erau cuvinte. Cuvinte neseparate de niciun spaţiu sau semn de punctuaţie, dar care erau scrise în limba lui, în orice caz. Rev începu să citească: „Cuvintele sunt viermi, te mănâncă de viu, te...” Stai puţin! Mai citi câteva cuvinte. Imposibil! Erau cuvintele lui, erau frazele pe care le scrisese toată dupăamiaza. „Te-ai prins, amice!” îi făcu tipul din oglindă cu ochiul. „Ce? De unde...de unde ştii?” „Ştiu tot ce gândeşti, Rev.” „Cine naiba eşti?” „Cum, nu ştii? Mă cheamă Rev.” „Nu-i adevărat. Minţi!” „Cine, eu? N-am niciun interes să mint,” râse Rev cel din oglindă. „Tu, în schimb, ai.” Şi zicând acestea, izbucni într-un hohot care îl înfurie pe adevăratul Rev. „Nu se poate să exişti, nu se poate să fii real. Eşti o plăsmuire, eşti... Eu te-am creat!” „Ei şi? Ai impresia că o creatură nu îşi poate ucide creatorul? Orice creaţie depăşeşte intenţiile creatorului ei. Chiar dacă ar face-o cu ură şi tot s-ar simţi specială. Credeai că sunt scribul tău, sclavul tău personal? O, nu, prietene!” „Ce tot vorbeşti acolo? Eşti, eşti-eşti...eşti nebun! Nebun, auzi!?” „Poftim?” răspunse calm cel din oglindă. „Chiar nu îţi dai seama că eu am scris rândurile astea şi că, dacă totul ar fi fost după tine, aş fi frecat menta? O, dar nu mi-am permis să te las aşa, mai ales la ce înfierbântat ai fost azi.” „Uşa! Unde e uşa?” „Nu există nicio uşă... A, sau...la uşa asta te referi?” şi Rev cel din oglindă îi arătă, rânjind, o uşă maronie din capătul camerei sale. „NU!” înghiţi Rev în sec. „Uite, eu am ceva treabă, dar...ne mai vedem pe aici!” zise Rev cel din oglindă şi se îndreptă tacticos, cu paşi mărunţi, spre uşa lui. „Unde pleci?”

298

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 „Eu? Nu ghiceşti?” zise el deschizând uşa. În prag apăru Claudia, cu un colier de mărgăritare la gât, îmbrăcată într-o rochie neagră care îi cădea până la genunchi şi cu o poşetă de piele la braţ. „Nuuu!” urlă Rev, „nu poţi, nu poţi să-mi faci asta!” Rev-cel-din-oglindă se apropie din nou triumfător de Rev şi zâmbi. „Ba sigur că pot! Tu mi te-ai vândut, ai uitat?” „NUU! Nu te las! Nu te las!” urlă Rev şi alergă disperat spre foile de pe masă. „Ce faci, Rev?” întrebă calm Rev-cel-din-oglindă. „Asta fac! Şi asta! Şi asta!” scrâşni Rev, sfâşiind furios paginile scrise. Se uită înapoi în oglindă şi o văzu pe Claudia cum dispare încet. Rândurile de pe tricoul lui Rev-cel-din-oglindă începeau şi ele să se şteargă. „PROSTULE! SINGURA TA ŞANSĂ ŞI I-AI DAT CU PICIORUL!” „Ba nu! Am avut o şansă, am avut chiar mai multe!” spuse Rev şi, adunându-şi iar puterile, înşfăcă turbat oglinda şi o izbi de mai multe ori de pervazul interior al ferestrei, după care îi dădu drumul pe podea şi, fără să îşi stăvilească impulsurile, se apucă să strivească cioburile aflate la picioarele lui. - Rev! Rev, eşti acolo? Bărbatul tresări. Cunoştea vocea asta. Era a Claudiei. Întoarse capul şi, dintr-odată, uşa se contură clar în faţa lui. - Claudia, vin! Vin, mă auzi? Vin acum! Se repezi spre mâner, îl roti şi dădu buzna afară. - Claudia, unde eşti? strigă Rev alergând pe culoar. Deschise toate camerele, coborî în viteză balustrada şi cercetă şi la parter toate încăperile, însă nu văzu pe nimeni şi nu auzi niciun răspuns. Se opri în pragul uşii de la intrare. Afară se făcuse întuneric. În stradă nu era nimeni. Rev rămase cu privirea aţintită asupra porţii deschise. Uşa nu mai era nici ea acolo.

299

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 74.

Fiicele regelui – autor Ștefan Serseniuc (Canada)

Odette s-a hotărât! Şi-a ales meseria pe care o va face, şia ales ce vrea să devină în viaţă. La internat, lângă Paris, la Fontainebleau, măicuţele le-au ameninţat că de acum a venit vremea să plece, să lase loc la alte fete, care, ca şi Odette, nu au părinţi. Ce să-i faci? Toţi se nasc cu părinţi, dar o parte sunt mai norocoşi şi o parte, nu. Ea nu a fost aşa de norocoasă, maică-sa a lăsat-o la uşa internatului, aşa era pe vremea aceia, prin 1600. Vedeţi, fiecare, cei norocoşi cu părinţi, nu au aceste probleme, de obicei viitorul lor e hotărât de mama sau de tata, chiar dacă în cele mai multe cazuri, părinţii nu nimeresc meseria, e mai comod să faci ce-ţi spună alţii decât să hotărăşti singur. Dar nu-i nimic, cum spunea bunica mea, este loc pentru toţi pe pământ. Deci, Odette! Avea 16 ani când l-a văzut pe rege, pe regele Franţei. I s-a părut aşa de frumos, aşa de atrăgător, încât a rămas cu gura căscată pentru o mare perioadă de timp, şi acum când îi spui "Rege!", Odette a noastră, cade într-o transă şi deschide gura, aşa, a mirare. Frumos, cu pelerina lui roşie, cu blăniţă albă, cu papucei cu toculeţ şi cu cataramă de aur, cu ciorapi albi, cu peruca lui blondă, inele cu nestemate, curios cum toată lumea stimează nestematele, (a stima nestimatele!). Ok! Regele a apărut la balcon să salute mulţimea, nu vă spun acum ce eveniment era, am să vă spun mai târziu, ca să mărim tensiunea, oricum, pe vremea aceea, francezii erau mai tari ca nemţii şi, deci, nu puteau să comemoreze cine ştie ce victorie împotriva germanicilor, nu aveau motivul ăsta, dar nu-i nimic, în Franţa e mereu ceva de comemorat, de bravat şi de piept umflat. Stau şi mă întreb cum, după mai puţin de 150 de ani, zice că unul din Garda imperială a lui Napoleon, când erau înconjuraţi de către englezi, ruşi, prusaci şi mai ştiu eu care apartenent al vreunui ambiţios imperiu, şi-i împuşcau ca pe potârnichi, a strigat "merde!" când inamicii le-au dat şansa să se predea. Eu unul aş fi folosit un alt cuvânt tot cu „m” şi tot cu cinci litere, "merci!". Oricum, când o ţară puternică nu mai are nimic de sărbătorit, inventează un război, cine-l câştiga sau cine-l pierde nu interesează pe nimeni. Oricum, istoria declară victorios pe cine plăteşte mai bine, iar după război sărbătoresc, îşi aduc aminte de glorie, flutură bandiere şi încarcă de ură prostească pe gură-cască, care, la rândul lor, vor şi ei să fie eroi. Asta-i istoria, dragilor. Merde!, avea dreptate mustăciosul din gardă! Dar să nu ne lăsăm păcăliţi de ideile ce încearcă să ne poarte aiurea, departe de Odette, care, săraca, era cumplit de speriată când a auzit că ursulinele, măicuţele, i-au spus că e momentul să plece şi să facă loc altor fete. Momentul cu regele şi cu gura deschisă este crucial în povestea noastră. De ce? Pentru că Odette vede în anturajul regelui, partea frumoasă a lui, toate acele dame de companie,

300

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 frumos îmbrăcate, rujate, fardate, zâmbitoare, tot acel zid de frumuseţe. Una cu peruca roşie, cu rochiţa plină de volănaşe, frumos brodate cu fir auriu, alta cu pantaloni şi frac precum un important general al armatei regale, alta decoltată de mai mult nu se putea, toate fardate, toate sclipitoare, zâmbitoare şi, dacă Odette s-ar fi apropiat mai mult, ar fi simţit cât de parfumate. Parfumul, se pare, e o invenţie franţuzească. Regele zâmbea şi flutură batista lui albă la mulţime, satisfăcut de numărul de gură-cască, cu ochii în decolteul generos pus la dispoziţie de către sus-descrisa damă. Nici acest amănunt nu-i scăpă agilei Odette, care, nu ştiu dacă am avut timp să vă spun, dar era o fată nici inteligentă, dar nici proastă, mai mult frumoasă, decât urâtă, aşa, normală. 16 ani nu sunt mulţi, greu de spus dacă cineva, la numai 16 ani, poate lua o decizie atât de importantă precum decizia ce-i va schimba viitorul, şi veţi vedea, şi viitorul, a ceea ce se chema, Nouvelle-France, Noua Franţa, teritoriul de astăzi al Quebec-ului. Na, acum că v-am dezvăluit şi asta, îmi pare că povestea nu mai are farmec, dar, ce să-i faci, nu pot să spun tot la urmă, aşa numai de dragul suspansului. Cât poate dura o privire furişă în mijlocul unui decolteu? Chiar dacă vorbim de un rege, şi în particular de cel al Franţei, o privire furişă e o privire furişă, nu poate fi mai mult de o secundă, două. Ei, decizia era deja luată, ea dorea să devină damă de companie. Cu decolteu sau fără, cu peruca sau fără, cu haine femeieşti sau bărbăteşti, Odette dorea să fie şi ea ceea ce fetele vesele din compania regelui erau. Cum vă spuneam, la mănăstire, la ursuline - măicuţele noastre le învăţau să scrie, să citească, cum să facă de mâncare, cum să coasă şi... cam atât. Nu prea era mult timp la orfelinatul ăsta, între făcut curăţenie, de mâncare, cântat la biserică, ajutat ici şi colo, rămânea puţină vreme de studiu, şi nici nu avea cine să le înveţe. Să nu-i plângeţi de milă, căci ea, Odette, era una dintre norocoase, altele umblau lerla pe străzi, aşa, fără căpătâi. Şi, după atâta carte, eroina noastră nu prea înţelegea ce meserie făceau damele din jurul regelui, ştia numai că vrea şi ea. Aşa ca un copil alintat, ceea ce, evident, nu era. S-a dus la maica stareţă şi a întrebat ce şi cum e cu fetele alea de pe lângă rege. S-a ales cu două palme şi douăzeci de rugăciuni, pedeapsă. Dacă tot am ajuns în punctul ăsta, şi rugăciunea este dată de popi ca o pedeapsă la belelele pe care le-ai făcut, când îţi vine rândul să te rogi, aşa benevol, nu poţi s-o faci tot la fel, că-mi pare că-i tot ca o pedeapsă. De aia nu-mi plac mie popii, că nu au priceput că nu poţi să fii pedepsit cu o rugăciune, cu ceea ce trebuie să iubeşti. Popi! Deh! Ce şi cum despre fetele regelui a aflat-o de la colegele ei de dormitor. După ce au râs cu gura până la urechi şi i-au spus că nu a fost o idee prea fericită să întrebe pe stareţa despre aşa ceva, i-au explicat că alea erau prostituatele regelui, curvele regelui, damele din compania regelui sau, mai frumos spus, „fiicele” regelui. A! Deci ea îşi dorea să fie curvă, cum s-ar spune, prostituată. E bine? E rău? De unde să ştie Odette a noastră? De unde să ştie, căci numai la gândul vreunei idei, nu pot să zic erotice, căci mă depărtez prea tare, carnale, nici atât, că erau în post etern la mănăstire, numai dacă s-ar fi uitat cu coada ochiului la un flăcău şi focul Gheenei le-ar fi mâncat. Rugăciuni, penitenţe, nemâncare şi câte şi mai câte se inventau pentru a purifica bietele fete. Să reluăm firul, că prea l-am încâlcit. Prostituata noastră în devenire, a înţeles cum se numeşte meseria, nu prea avea clar în cap cu ce se mănâncă. Era şi mai hotărâtă, după ce-a

301

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 încasat-o de la maica stareţă, să se facă curvă-curva regelui. Deja ochii îi sticleau de emoţie! A! Motivul! Regele nu a apărut în public, aşa, numai să vadă intersecţia dintre curbura decolteului şi cea a sânilor, metresei, ci, ca orşice rege, avea un motiv bine definit: de preamărire! După ce generaţii de regi, vezi nu poţi să spui generaţii de regi, căci ei sunt o unică generaţie, fiind din tată în fiu regi, în sfârşit, când au terminat de preamărit în Franţa, s-au gândit să se preamărească şi în restul lumii, adică, în Americi. Regi! Ce să le faci!? Continui povestea cu regele, sau o reluăm pe aceea cu Odette? Alegeţi voi! Bine! Regele, după ce a zis că bucata aia de America e a lui,( degeaba indienii spuneau că e a lor, cine-i ascultă, cine-i înţelegea, că săracii vorbeau altă limbă), şi numi zona, Noua Franţă, Nouvelle-France. Zis şi făcut, căci la regi şi în special la cel al Franţei, ce-i în guşa e şi-n căpuşa, ce visează noaptea dimineaţa dă ordine, nu se gândesc la amărâţii ăia de soldaţi care trebuie să treacă oceanul, să-ngheţe de frig, sau să le fiarbă creierul de cald, să se bată cu băştinaşii şi să mai facă ce şi cum. Regele dă medalii şi se uită la decolteuri, bună meserie! Soldaţii, ajung în Americi, pun steagul Franţei pe un dâmb, bat la tobe, cântă din fligorn, bat pas de defilare şi declară zona franceză Quebec-ul, căci despre el e vorba. Acum, nu pot să vă spun dacă erau la Montreal sau nu, nu ştiu, iar pe cine interesează, este internetul. Oricum, că veni vorba de Montreal, este oraşul în care Odette va ajunge, în care se va stabili. Dar acum suntem la faza de cucerire, aşa că să o lăsăm un pic să aştepte. Soldaţii, s-au bătut când cu indienii, când cu englezii, aşa ca să facă ceva, căci, închipuiţi-vă că ajungeţi într-un loc unde nu este nimic. Nimic! Nu tu teatru, nu tu crâşmă, nu tu, bordel, nimic. Eu zic, noroc de indieni şi de englezi cu bătăliile lor, că dacă nu... te-apucă aşa, un urât şi un dor de casă că-ţi vine să treci oceanul înot. De fapt, odată soldaţii ăştia întorşi acasă, nu mai vroiau să se ducă înapoi în America, degeaba regele le dădea salariu mare, degeaba medalii, ei nimic. Acasă în Franţa! Cred şi eu. Erau cei mai tari pe vremea aceia, aveau de toate în tărişoara lor, care nu era mică deloc, dar vorba vine, unde să te duci tu lerla să cucereşti lumea nouă. Ce nu le era bine acasă!? Şi aşa, regele nostru, că nici nu ştiu cine era, oricum vreun Ludovic, ce lipsă de inspiraţie să te cheme la fel ca pe tata, ca pe bunicul ca pe fii şi ca pe nepoţi, noroc de prostime că, aşa, ca să nu-i încurce, a numit pe unul soare, pe altul cocoşatul, nas lung, picioare strâmbe, aşa că să-i înţeleagă, căci toţi erau la fel cu perucile lor albe, gata cu pălăvrăgeala, regele nostru, a decis să facă ceva să oprească soldaţii în Americi. Le-a dat terenuri. Nimic. Le-a dat bani. Nici atât. Ce să cumperi? săgeţi de la indieni? A făcut medaliile mai mari, aşa, ca să încapă mai multă onoare în ele. Degeaba! A consultat consultanţii săi şi s-a sfătuit cu sfătuitorii. La doi le-a tăiat capul şi pe alţii i-a declarat spioni englezi, astfel epuizând toate ideile. Singura soluţie a venit de la damicela cu decolteul, asupra căreia m-am oprit mai sus (nu fiţi maliţioşi, nu m-am oprit asupra decolteului, cu toate că mai de sus se vede mai bine!). Într-o noapte, căci noaptea e un sfetnic bun, după ce dumneaei şi-a aranjat decolteul, după, regele a întrebat-o dacă ar avea vreo idee despre cum să-i facă pe soldaţi să rămână în Americi, să nu se mai întoarcă acasă, să se statornicească acolo. Ea, săraca, la gândul cum au sfârşit ceilalţi, a dus mâna la gât şi a simţit cum o strânge decolteul. Singura soluţie e să le trimiţi nişte fete frumoase acolo, în Lumea Noua şi să-i căsătoreşti cu ele, să facă familie, copii şi nu se mai întoarce nimeni, garantat, şopti frumoasa

302

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 decoltată. Regele se ilumină dintr-o dată - nici o legătură cu Iluminismul, tot de origine francez, dar apărut mai târziu. Ca să vedeţi cum se intersectează viaţa personajelor noastre. Adunarea la care participă tânăra noastră Odette era tocmai pentru a celebra ideea regelui de a trimite 800 de fete în Noua Franţa, fete ce urmau să se căsătorească cu soldaţii francezi. Regele, în mărinimia lui, le-a numit "les filles du roi", fiicele regelui, le-a dat câte 50 de ludovici şi transportul plătit, numai dus. Odette a noastră şi-a văzut visul cu ochii. A vrut să devină prostituată, curvă, fiica regelui şi... a devenit. Mulţi ani după, când deja avea casa ei, familia ei, soţul ei, copii şi nepoţii ei, eroina noastră îşi aducea aminte cu zâmbetul pe buze, cum a vrut ea să devină metresa regelui, neştiind nici măcar despre ce-i vorba. Ajunsă în Lumea Noua, în Nouvelle-France, Odette, se căsători repede cu un sergent francez, regele, tot el, le-a dat un teren mare şi fertil în nordul Montrealului, unde ei au construit o casă şi au întemeiat familia. Nu toate fetele regelui au fost norocoase precum ea. La mare căutare, în vremea aceia erau fetele mai grăsune, mai voinice, soldaţii crezând că sunt mai bune de treabă, de ajutat la gospodărie. Norocul, până la urmă, nu le-a ocolit nici pe cele slabe, care s-au pus repede pe mâncare, ca să nu iasă din competiţie. Legenda spune că printre cele 800 de fete, erau şi câteva de viţă nobilă care s-au ascuns, nedorind să fie măritate cu dea sila cu alţi nobili de rang egal. “Les filles du roi” s-au împânzit în toată Canada şi păstrează şi acum franceza veche de acum 350 de ani, căci, în zonele rurale din Quebec nu se vorbeşte limba modernă de acum, de la Paris, ci o rămăşiţă a limbii vechi. Şi cu asta închei: în 10 ani, populaţia din zona franceză s-a dublat, ca număr. Les filles du roi!

303

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

75.

Minunea portocalie… - autor Delia – Alexandra Constantin (14 ani)

Mă uit la ea… nu mai e aceeaşi… te-ai obişnuit să plângă după tine şi acum te oftici că nu te mai bagă în seamă. Cu aceşti ochi albaştrii sparge munţii iar puterea ei nu se va stinge niciodată. Buzele moi se lovesc, iar inima bate foarte tare. Fluturii din stomac formează un stol ce doresc să se elibereze, dar ea vrea doar să fie cu tine, să-ţi simtă atingerea, să o înmoi în ciocolată, iar apoi să torni caramelul. Se aşază la masă de parcă ar fi un înger şi îşi mişcă degetele fragile ca într-un joc. Te aşteaptă numai pe tine, tu eşti tot ce ea şi-a dorit, o simplă privire şi cazi pe pământul umed şi rece, iar povestea de iubire se va scurge. Câteva picături alunecă pe obrazul ei fin, dau un ocol şi cad pe pământ. Iubirea ei se decojeşte şi ajunge pe masă unde cojile se transformă în cioburi. O priveşte, întinde mâna iar lumina se stinge. Camera se umple de o lumină portocalie şi din ea cade o picătură de vitamină. Liniştită, minunea portocalie îşi aşterne liniştită capul pe masă, ştiind ce va urma… Fata aştepta de mult timp să mănânce o asemenea portocala delicioasă.

304

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 76.

Patruzeci de trepte – autor Maria – Anastasia Tache (cls.a XII-a)

,, Ce este omul? Aglomerare de incertitudini? Pendulare între sublim şi abjecţie? Dumnezeule, ce este omul? Pentru ce a fost creat? Să fie singurul lui destin extincţia sau spiritualizarea absolută în urma desprinderii de trup? Nu cumva acesta a căpătat esenţă odată cu alungarea din Eden? Ce este omul? Un Sisif condamnat la eternă suferinţă? Dar în acest caz, până şi suferinţa a cunoscut eternitatea înaintea omului ; faţă de aceasta, el se situează în poziţia aspirantului. Şi atunci nu e suferinţa un mentor? Se spune că prin suferinţă se realizează mântuirea. Alt termen vag... Ce ar putea fi mântuirea? E doar o noţiune sau o realitate a spiritului? Să aibă spiritul realităţi? Formulez întrebari, dar nu-mi ofer răspunsuri... ‘’ Prin conştientizarea acestui fapt, meditaţia se spulberă ca o amintire atemporală în pulsaţiile unei rafale de vânt. Ştefan încetă să se mai întrebe şi să caute răspunsuri. Îşi aţinti privirea pe fereastra trenului. Nu vedea nimic. Pe fereastră se întindea incendiul de frunze, în privirea lui scânteia interogaţiei se stinse. Un alt gând se contura : ,, După ce îmi termin treburile la cenaclu, trebuie neapărat să-l vizitez pe Rareş. Oare de când nu ne-am mai văzut? De când am terminat facultatea... Mă enervează tipul asta că nu va fi prezent. Ar putea fi ocupat... Dar să nu asişti la un moment important din viaţa prietenului tău... După ani de muncă şi căutari, îmi lansez primul volum de poezii şi zăpăcitul de Rareş nu vine. Să vadă ce o să-l tachinez... O să-i reamintesc cum ne plimbam pe străzile Bucureştiului. El visător, împiedicându-se şi de propriile-i picioare; eu atent până şi la murmurul unei pietre. Dragul meu Rareş, cu privire de lunatic, aparenţă din cauza căreia toţi îl numeau Dezorientatul. Porecla asta îl înnebunea, îi stârnea cele mai feroce antipatii. Rareş era maestrul divagaţiilor,dar mă fascina. Dezorientarea lui îi adusese o mulţime de amici; era atractivă. Spre deosebire de el, eu eram Solitarul. Îmi amintesc cum împreună cu alţi doi tipi de la Politehnică îşi formase şi un band. Eu şi cu el eram romaticii de la Litere. Parcă band-ul se numea ‘ Rock Stars ’. Foarte comun... Doamne,cum îmi ghilotina auzul cu acordurile lui de chitară. Uite, eu nu am lipsit de la niciun concert de-al formaţiei, deşi nu-mi plăcea rock-ul şi el nu poate veni să asculte câteva poezii... Ştiu că acum se ocupă cu traduceri şi se descurcă destul de bine. Eu sunt doar un profesor cu aspiraţii înalte. Rareş, camarade, nu mă emoţionează lansarea volumului meu, cât întâlnirea cu tine. Tu ai rămas singurul meu prieten. Un Dezorientat... ‘’ Ştefan surâde nostalgic.

305

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Timpul devine insuficient... Perindarea gândurilor ia sfârşit. Trenul se opreşte brutal şi ajunge în oraşelul de provincie unde îl aştepta un posibil succes, dar şi Rareş. Ştefan coboară absent. Nu sesizează aspectul dezolant al gării. Dacă ar fi făcut-o, un dezgust acut i s-ar fi infiltrat în toată fiinţa, întemniţându-i până şi respiraţia degajată în celule de brumă, o brumă abstractă, a spiritului. Totuşi, aerul impregnat de fragranţa toameni îi izbeşte chipul răvăşit de meditaţii şi amintiri. După zece minute de mers, ajunge deja în centrul oraşului. Întârziase, dar noroc ca ştia unde se afla Casa de Cultură şi nu trebuia să întrebe pe nimeni. Îi plăcea să-şi pună întrebări doar lui, nu şi altora. Răsuflând sacadat, ajunse in faţa clădirii destul de bine întreţinută. Urcă treptele în grabă şi conform obiceiului său, le numară. Doar patruzeci de trepte. Intră în sala în care era aşteptat. Auditoriul nu era numeros, dar nici nu sperase. ,, Cine mai citeşte astăzi poezie? ‘’ se întrebă el simplu, părasit de cheful de a diseca acest subiect. Acum trebuia să aştepte ca elogiile colegilor de breaslă să ia sfârşit... ,, Ei au interpretat totul cum eu nici nu m-am gândit. ‘’ îşi spuse el distrat. După atâta formalism, Ştefan reuşi să citească din poeziile sale. În acest timp, în sală,observă printre figurile apatice, o fată. Urma să dea autografe şi aştepta să o vadă îndeaproape, dar fata cu păr autumnal, ce domolea priviri ,, septembrine ‘’ în priviri, părăsi încăperea. Atitudinea ei îi clătină din temelii buna dispoziţie. În dreptul uşii, fata se izbi de directorul Casei de Cultură. Indiferenţa acestuia în faţa frumuseţii ei, îl surprinse pe Ştefan : ,, Cum să nu se scuze ? E inelegant din partea lui, ca să nu spun chiar grosolan. Şi totuşi, trebuie să fie un om impresionant din moment ce nu e uşor impresionabil. Şi fata asta pare mai dezorientată decât Rareş. Îmi amintesc cu câtă detaşare oferea Rareş autografe după concertele lui de rock din timpul facultăţii. Eu sunt destul de crispat. Cu siguranţă, fata ar fi vrut un autograf de la el. Nu l-ar fi evitat ca pe mine. Mă întreb dacă Rareş şi-a păstrat alura de cuceritor. Dezorientatul era cu atât mai atrăgător, cu cât nu ştia acest fapt... ‘’ Predilecţiile meditative i-au fost curmate de cei care încă solicitau autografe. Fata plecase şi aprecierea celorlalţi nu-l măgulea; i se părea fadă şi artificială. În virtutea inerţiei, Ştefan îşi semnă cărţile până când evenimentul se sfârşi. În linii mari, a fost un succes. ,, Era normal să decurgă bine. Până la urmă ce înseamnă numele meu? Cununa învingătorului, nu-i aşa? Trebuie doar să nu mă culc pe lauri. ‘’ Coborî cele patruzeci de trepte parcă alunecând. ,, Ai înnebunit, Ştefan? Unde vrei să aluneci? Spre ce abis? Oricum nu aş vrea să alunec vreodată. Nici măcar existenţa de după moarte nu aş vrea să-mi fie o alunecare, ci o perpetuă înălţare. Eu vreau , să mă caţăr, să mă lupt, să zbor. Unde citisem că după moarte,va trebui să urci patruzeci de trepte, fiind însoţit de îngerul păzitor ? Nu-mi pot aminti…Parcă fiecare treaptă reprezintă un păcat. Care să fie cel mai insignifiant? Dar păcatul suprem? Să fie

306

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 orgoliul încununarea firii păcătoase a omului? Puţini trebuie să fie cei sub ai căror paşi treptele nu se vor surpa. Să presupunem că o treaptă, simbol al unui păcat, îţi dispare de sub tălpile terifiate şi cazi. Dar în urma căderii te aşteaptă Infernul? Oare există Infern? Sper doar să nu fie similar celui dantesc.Dintotdeauna mi-am spus că Dumnezeu, principiul iubirii universale nu ar fi putut crea Infernul. Cred că de fapt ne va ierta pe toţi şi vom vărsa lacrimi de smerenie şi bucurie la intrarea în Eden. Iar apoi,exceptând teoria iertării absolute, mă gândesc că îngerul săracul,ca tu să poţi trece cu bine peste cele patruzeci de trepte, va trebui să găsescă în tobla vieţii tale câte o faptă bună care să egaleze fiecare păcat. De altfel,o sarcină cumplită ! Şi parcă citisem, că îngerul va ispăşi pedeapsa împreună cu tine. Dacă este aşa, atunci mă voi simţi şi mai păcătos. Bine,dar oare unde am citit? Voi reuşi eu să trec măcar de prima treaptă? ‘’ Ajuns în stradă, arboră o mină tulburată. ,, De ce am gânduri atât de pesimiste,poate chiar absurde? Totul e supoziţie. Mai bine să mă grăbesc spre Rareş. ‘’ Până la Rareş, va trece prin parc. Cel mai mult îi lipsea banca aceea cu vopseaua scorojită de timp, pe care în vacanţele de vară pe care le petrecea la prietenul său, cei doi îşi făceau confesiuni sau discutau despre literatura niponă, Kafka şi Dostoievski. Ca prin vis, pe celălalt trotuar, apare fata cu păr autumnal. Ştefan tresare surprins, observând minunea caleidoscopică a irisului ei. Ar urmări-o, dar nu e necesar. Se pare că are acelaşi drum. Parcul respira a nostalgie; de acum se întrezărea şi noutatea concretizată în necunoscuta cu pas himeric. Dar în parc, Ştefan o pierdu din câmpul vizual din cauza unor biciclişti ce străbăteau aleea principală într-o goană haotică. Parcă dispăruse chiar în dreptul băncii pe care el şi Rareş depănau amintiri cu ceva timp în urmă. ,, Nu contează. Oricum e imposibil să o mai văd vreodată. A fost o fascinaţie temporară.’’ După ce ieşi din parcul care îi reamintea de versurile lui Minulescu : ,, În parcul presărat cu statui/ de nimfe, / fauni/ şi silvani, / de-a lungul celor trei alei/ de plopi, / de tei/ şi de castani, / pe băncile vopsite-n verde/ şi pe nisipul galben şters, / multicolorele covoare de frunze veştede s-aştern [ ... ] ‘’, grăbi pasul spre locuinţa prietenului său. Se bucură cănd ajunse în cartierul liniştit, situat parcă la margine de lume. Bucureştiul îi ştersese din memorie noţiunea de linişte. Sună la uşa lui Rareş, întrebându-se cât de mult s-a schimbat acesta de când nu s-au mai văzut. După câteva secunde,Rareş deschise. Solitarul şi Dezorientatul se îmbraţişară fară cuvinte. - Te aşteptam, Ştefan! Nici nu ştii cât de rău îmi pare că nu am avut dispoziţia să vin la cenaclu. Intră ! - Nu te-ai schimbat deloc, Rareş. Cum să-mi spui că nu ai avut dispoziţia? Eşti de o sinceritate dezarmantă. Uneori,dezorientarea ta mă împiedică să-ţi fac reproşuri. Cred că aceasta e stare ta de spirit.

307

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Rareş schiţă un zâmbet nedesluşit. Ştefan intră în hol, îşi lăsă trenciul în cuierul lăcuit şi se îndreptă spre sufragerie, dar cineva îl salută : ,, - Bună ziua, Ştefan! ‘’ Era fata cu păr autumnal şi iris caleidoscopic. Ştefan dădu din cap livid şi articulă câteva cuvinte de salut. Fata zâmbi indefinit şi urcă la etaj în grabă. Rareş îşi privea întrebător prietenul. Deşi nedumerit, Ştefan încă nu îndrăzni să facă vreo remarcă la adresa straniei fete, ce părea a fi prietena lui Rareş. ,, Dintotdeuna Rareş a avut succes la fete cu adevărat deosebite.’’ îşi spuse pentru sine cu o admiraţie în care se întrezărea şi un val de invidie. - Ei, cum mai e Bucureştiul? întrebă Rareş. - Infernal! Daca ai locui acolo, nu ţi-ar lipsi cu siguranţă. - Hai în sufragerie! Ştefan îl urmă. Aceasta era o odaie luminoasă,care epata printr-o ordine desăvârşită. Se aşeză în fotoliul vişiniu de lângă bibliotecă şi spuse: - Uneori, tu eşti dezorientat în gândire, dar de altfel un model de meticulozitate. Eu sunt opusul tău. Scopul acestei observaţii era să-l determine pe Rareş să înceapă o discuţie despre fata enigmatică,care probabil contribuia la această oridine ireproşabilă, însă în afară de amuzament, remarca nu stârni nici o altă reacţie. Atunci, Ştefan ridică de pe măsuţa de sticlă din apropiere o carte pe care se părea că Rareş o citeşte. - Citeşti ,,Lupul de stepă’’ de Hermann Hesse? Fantastic! Cum ţi se pare? - E unul dintre puţinele romane în care am senzaţia că mă regăsesc. Impresia că aş fi un ,,om al crepusculului’’ este identică cu a personajului, Harry Haller. De ceva timp,dimineţile nu mai îmi sunt benefice. Parcă mă trezesc la viaţă odată cu înserarea. - Vârcolac ce eşti! - Te rog, poate doar un lup de stepă. - Un vârcolac nebun, te asigur. - Să ştii ca e foarte interesantă teoria eului care nu e unitar. De fapt, acesta ar fi un univers de o diversitate extraordinară. - Ştiu prea bine că ... Ştefan nu îşi termină fraza. Din romanul pe care îl răsfoia, în locul unui semn de carte, căzu o fotografie. În poză, Rareş apărea împreună cu fata cu păr autumnal. - Superbă! exclamă Ştefan entuziast. ,, Cum o cheamă? ‘’ - Sofia, răspunse vizibil tulburat Rareş. - Deci ai ales înţelepciunea... Unde este ea? - Lasa-mă cu onomastica, prietene! Ea? A plecat. - Ţie nu trebuia să ţi se spună Dezorientatul ; Evazivul ar fi fost mai potrivit. Nu pot să cred că Sofia asta a ta a vrut să plece. - Poate ca nici nu a vrut, dar a fost necesar. - Sigur se va întoarce. - Ar fi imposibil. - Eu am văzut-o astăzi. A fost la cenaclu şi apoi am zărit-o în parc. Eu cred că nu vrei să mi-o prezinţi. Când am intrat la tine, ea era aşezată pe scări, chiar m-a salutat. Nu ai

308

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 observat că i-am răspuns printr-un semn al capului? Iar tu te-ai uitat atât de ciudat la mine,încât m-am gândit ca nu ar fi indicat să te întreb despre ea. - Delirezi. Eşti obosit şi ai iluzii. Nu ai cum să o vezi. - Dar de ce? - A murit, Ştefan. Ea a murit !! Figura lui Rareş era distorsionată de durere. - Eşti prolix. De fapt, îmi pare rău ... - Nu ai motive să-ţi pară. Sună banal, dar moartea e ceva inevitabil şi trebuie acceptată. Îţi aminteşti de Murakami al tău? El spune că ,, moartea nu se află la polul opus al vieţii; ea face parte din viaţă.’’ Ştiu că ea a acceptat această realitate. Îmi e mai greu mie să mă accept fără ea, dar mă încred în efectele benefice ale trecerii timpului. - Cum a murit? - Într-un accident de maşină. Nu-mi place să detaliez. - Înteleg...Şi totuşi, când s-a întâmplat? - Astăzi se împlinesc patruzeci de zile. - Dumnezeule! Se spune că acesta e intervalul pe care morţii îl petrec pe pământ până să trecă definitiv într-o altă dimensiune. - Absurdităţi, Ştefan! Singura certitudine e moartea ei şi singurătatea mea disperată. ,, Aşadar, Lunaticul asta nu crede. Şi mai e şi egosit. Se gândeşte mai mult la singuratatea lui decât la absenţa ei.’’ îi trecu prin minte lui Ştefan, dar continuă să-şi încurajeze prietenul: - De acolo, din alt timp şi spaţiu, Sofia îşi doreşte să fii fericit. - Moartea nu are repere spaţio-temporale.Şi apoi, ce însemnă pentru tine fericirea, Ştefan? Dar Ştefan nu apucă să-şi expună teoria despre fericire, când brusc, simţi cum o mână halucinantă i se aşeză pe umăr. Era mâna astrală a Sofiei. Tresări. - Ţi-e frig? îl intrebă Rareş. - Nuu ! articulă el cu un efort vizibil. Rareş îl privea circumspect. Glasul Sofiei se revărsa peste Ştefan ca efluviile unui piersic înflorit în prag de primăvară. ,, - Să nu îl judeci ! Tu nu ştii...dar totuşi mi-ai intuit dorinţa. Într-adevăr,eu vreau ca Rareş să fie fericit. Te rog, să-i spui că fericirea înseamnă să te opreşti din tumultul existenţei şi să înveţi să priveşti florile, însă nu ca pe simple reprezentări vegetale, ci ca pe rămăşiţele Paradisului stins sub îndemnul păcatului,dar un Paradis a cărei flacără se va reaprinde cândva. Fericirea înseamnă să nu te raportezi la timp şi singurătate. Timpul e subiectiv, iar dacă există singurătatea, atunci aceasta nu cunoaşte permanenţa şi e constructivă. Niciodată nu eşti singur, e doar o senzaţie, o confuzie ce derivă din orgoliul omului de a se raporta la sine. Gândeşte-te, ce faci atunci când te simţi singur? Te redescoperi! Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi,Ştefan şi învaţă-l şi pe Rareş.’’ Cu dificultate, devenind din ce în ce mai palid, Ştefan făcea auzit în faţa prietenului său mesajul Sofiei, mesajul de dincolo de moarte. - Vorbeşti de parcă ai fi ea. E posibil să ţin cont.

309

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Răspunsul lui Rareş nu era sarcastic; era de o serenitate copilărească. Începea să creadă. Îşi dorea să creadă. ,, - Curând, Rareş va întâlni pe cineva care îl va ajuta să se desprindă de mine’’, continuă Sofia. Bulversat, Ştefan i se adresă telepatic Sofiei : ,, O altă fată cu păr autumnal? ‘’ ,, - Nu. O fată cu păr solar şi siluetă răsărită din irealităţi mitice. Încurajează-l! Lasă-l să ştie că va întâlni pe cineva. O să surâdă neîncrezător, dar vreau ca tu să-i spui. Cândva îşi va reaminti discuţia voastră şi poate va înţelege.’’ ,, - Nu ai vrea să înţeleagă. S-ar cutremura.’’ îi transmise mental Ştefan. ,, Spune-i!’’ - Vei întâlni pe cineva. Cât de curând. Îţi garantez! sună spart glasul lui Ştefan. - Nu-mi pasă! replică Rareş refractar. Tonul răspunsului o amuză pe Sofia. Focul din ochii ei spiritualizaţi, înfigea ţurţuri de spaimă în toată fiinţa lui Ştefan. Farmecului ei i se adaugă o notă macabră. - La ora asta, 16:40, Sofia a avut accidentul, urmă Rareş. - Îngrozitor... dar termenul exprima o altfel de groază. ,, - Nu a fost îngrozitor; a fost inevitabil ‘’,interveni Sofia. ,, E momentul să plec. Definitiv. Să ai grijă de Rareş; să-i fii un prieten de încredere ca şi până acum.’’ ,, Stai ! Ce se întâmplă cu cele patruzeci de trepte? Tu ai reuşit să treci de toate ? A găsit îngerul tău atâtea fapte demne sau eşti tu fără de păcat ? ‘’ sună mut gândul lui Ştefan. ,, - Eu fără de păcat ? Om fără de păcat ? Ar fi un paradox. Nu ar trebui să te preocupe cele patruzeci de trepte. Mie îmi este interzis să-ţi spun. Nu vei afla răspunsul la această întrebare decât atunci când tu vei fi în locul meu. E mai bine să uiţi de astfel de idei. Acum,lasă-mă să plec! Să fii bun cu Rareş! Nu ai ştiut niciodată cât e de sensibil de fapt.’’ O lacrimă de libelulă şiroia pe obrazul Sofiei. Fata cu păr autumnal se îndreptă spre fereastra deschisă şi dispăru în transparenţa vântului. Ştefan arăta ca şi cum se pierduse pe sine. Rareş se izolase într-o tăcere tensionată. Deşi nu auzise şi nu văzuse nimic, o prezenţă indefinită îi deşteptase în suflet îngrijorări sumbre. Discuţia despr iubita lui, îl epuizase şi îi răscolise răni,care se vor cicatriza cu greu. Acum nu mai putea crede nici măcar în efectele benefice ale timpului. Fără menajamente, pentru că nu ar mai fi fost capabil de aşa ceva, Ştefan reuşi să articuleze : - Trebuie să plec la Bucureşti. Mâine voi avea o zi solicitantă. - Da, ai face bine să te odihneşti. Să te conduc. Cei doi prieteni au străbătut holul învăluiti într-o tăcere apăsătoare, de plumb. În dreptul uşii de la intrare, şi-au strâns mâinile cu efuziune. - Vreau să ne vedem mai des, urmă Rareş. - Te invit la mine să petrecem Crăciunul împreună. Sper că vei veni. - Cu siguranţă ! Până atunci, ne auzim la telefon. - Da. Păstrăm legătura. La revedere, Rareş! - La revedere, poet solitar!

310

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Această formulă îl amuză pe Ştefan şi pentru un moment îl făcu să uite de vizita halucinantă. Uşa se închise în urma lui cu un suspin solidar cu cel al gazdei. Acum, Ştefan se îndreptă spre gară să ia trenul de Bucureşti. Căuta să-şi pună ordine în gânduri, agăţându-şi privirile tulburi de constelaţiile ramurilor desfrunzite. Până în gară, o toamnă cu acorduri simboliste, îl coloră în tonuri gri. Ajuns în compartiment, simţea cum luciditatea i se dezintegrează. ,, Ce a fost de fapt? Ce s-a întâmplat? Aşadar, e indubitabil faptul că moartea e garantul unui nou început. Dar în ce constă acest început? Nu mai ştiu nimic. Nu mai ştiu decât că omul e fiinţă interogativă, ce dobândeşte pe parcursul vieţii conştiinţa morţii. De când s-a născut, în om zace germenele morţii. Dar mai presus de toate, cred că ştiu cine sunt eu. Sunt omul care a văzut dincolo de moarte...’’ Până în Bucureşti mai erau patruzeci de minute. ,, Să alunec în vis sau în meditaţie? Nu ... mi-e teamă să nu o visez pe ea. Mi-e teamă că fiecare gând mă apropie de moarte.’’ Golindu-şi mintea de raţionamente, Ştefan îşi aţinti privirea pe fereastra vagonului. Roşul tomnatic îi împăienjeni pupilele...

311

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

77.

Discriminare – autor Ionel - Mony Constantin În cele ce urmează, să vă povestesc, nu prea are mare importanţă cine sunt şi cum mă numesc. O parte din amănunte le veţi afla pe parcurs. Am să vă spun doar că întâmplarea s-a petrecut intr-o zi toridă, una dintre acele zile devastatoare din vara trecută, când, pe la ora prânzului, nu-ţi mai venea cheful să ieşi din casă, nici luat cu salvarea. Din asfalt se ridicau valuri-valuri de căldură, iar lumina tremura indecisă, printre arborii piperniciţi de pe marginea bulevardului.

Am cotit la dreapta, pe o străduţă îngustă, şi am parcat maşina pe trotuar, la umbra precară, a unui un zid răpciugos, plin de graffiti. Un câine, pe jumătate adormit cu limba scoasă, a deschis, precaut, un ochi, a căscat plictisit şi a dat vag din coadă, alungând o muscă. Când am iesit, după aerul condiţionat din interior, vipia de afară mi-a dat senzaţia că intru într-o etuvă. Am transpirat instantaneu, mi-am sters faţa cu batista şi m-am îndreptat spre locul unde aveam stabilită întâlnirea cu clientul meu. Fast-food-ul la care trebuia să ajung, situat undeva, într-o piaţetă din centrul vechi al oraşului, era un fel de combinaţie ciudată, intre un bistrou şi o cofetărie. Cea mai mare parte o ocupa bistroul, de fapt o linie de autoservire, un ”împinge tavă” de odinioară, separat de cele nouă-zece mese din sală, printr-o bară nichelată. Aşazisa cofetarie avea o vitrină, din care se vindeau prăjituri proaspete şi, alăturat, un dozator de sucuri . Pe cele două ţigănci, le observasem încă de afară, înainte de a intra. Una era foarte tânără. O adiere uşoară, iscată de nu ştiu unde, le flutura fustele creţe, ca două flăcări aurii, legănându-se deasupra trotuarului încins. Cei doi băieţei, care mergeau în faţa lor, nu mai mari de şase-şapte ani, îţi săreau în ochi de la distanţă. Fuseseră imbrăcaţi, în ciuda căldurii, la fel, curat , cu pantaloni şi pantofi negri, cămăşi albe şi cravate negre, asortate. Când s-au apropiat, mi-am dat seama de ce atrăgeau atât de mult atenţia rarilor trecători, care îi priveau amuzaţi: erau gemeni. Au pătruns cu toţii in holul de la intrare, comun cu magazinul de la etaj. Unul din băieţi a dat să intre, dar vocea autoritară a celei mai in vârstă l-a oprit: -Beshes! Stai. I-a întors cu faţa spre ea, a scuipat în palmă şi le-a trecut mâna prin păr, netezindu-l, apoi i-a mai scuipat o dată, uşurel, să nu se deoache. Cealaltă s-a apropiat de uşa de la intrare, a dus palma deasupra sprâncenelor, să vadă mai bine prin geamul fumuriu, şi a privit iscoditor înăuntru. Clientul meu incă nu venise. Am cumpărat un pahar mare cu juice de portocale şi m-am aşezat la o masă liberă, cât mai aproape de zona unde un ventilator anemic încerca să aducă un strop de răcoare. Incet-încet, coada care se formase la dozator ajunsese aproape în dreptul meu. Stăteam cu faţa spre uşă, aşa că am văzut cu uşurinţă tot ce s-a întâmplat în minutele

312

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 următoare. Când cea tânără s-a apropiat suficient de mult, senzorul a funcţionat, deschizând uşa, iar ea a pătruns înăuntru, păşind pe vârfuri, uşor, ca o balerină, cu ochii în toate părţile. S-a intors după câţiva paşi şi i-a făcut semn să înainteze: -Haoarde, am auzit-o spunând, vino aici. Avusesem, ca avocat, câteva procese, în care inculpaţii erau rromi şi, vrândnevrând, învăţasem câteva cuvinte. Cea vârstnică a împins uşor copiii înainte, îndemnându-i din priviri să se aşeze la o masă liberă, apoi s-a aşezat şi ea la rând, sporovăind încet cu cealaltă, în limba lor ciudată. Singurul cuvânt, pe care l-am înţeles, a fost shukar şi mi-am dat seama că vorbeau despre copii. Se uitau din când în când la ei, şi erau într-adevăr, frumoşi, aşa cum îşi aşteptau, cuminţi, prăjiturile. *** Mobilul a sunat scurt. L-am deschis şi mi-am auzit clientul scuzându-se: ”Maestre, sunt în trafic şi trebuie să mai întârzii vreo juma’ de oră”. L-am înjurat în gând, am vrut să amân întâlnirea, dar mi-am amintit de căldura de afară şi am zis: “Bine, da’nu mai mult” apoi am închis. M-am ridicat să mai iau un pahar şi să comand un cataif. Sucul era, într-adevăr rece şi bun. Atunci a apărut un bodyguard. Ieşise de undeva, din spate, probabil de la bucătărie. Tocmai se ştergea la gură, încă mai clefăia ceva. Când le-a văzut pe cele două, a tresărit şi s-a îndreptat direct spre ele: - Hei, cioropinelor, ce căutaţi acilea, i-am auzit vocea răguşită, de ce aţi intrat? Hai, huşi afară! Cea mai tânără s-a incruntat uşor, dar cea vârstnică i-a pus mâna pe braţ, liniştindo. - Hai, frumosule, chiparosule, i-am auzit vocea linguşitoare, lasă-ne şi pe noi să luăm, neşte prajituri şi la frumoşii noştri. Nu facem galagie, zău, pă ochii mei, mai e domnu’ la rând, luăm şi noi şi plecăm. ”Domnu” era un adolescent pletos, cu fruntea plină de coşuri, blugii rupţi şi ochii roşii, de prea mult stat noaptea în faţa calculatorului. Puştii se ridicaseră deja în picioare şi priveau speriaţi către ele, gata să iasă la primul semnal. - Am spus s-o uşchiţi, o uşchiţi! s-a arătat neândurător cerberul localului. - Hai,domnu’ „gadibardu”, a îngăimat şi cea de-a doua, lasă-ne, că e ziua lu’ ăştia micii, să aibă şi ei o bucurie. - Bă, voi ştiţi deja că nu aveţi voie aici, a ridicat acesta glasul. A spus patronul că „fără ţigani înăuntru” aşa rămâne, şi a dat să o apuce de mână. - Aşa e mişto, l-am auzit şi pe lăţos bodogănind, ca-n State, ce pana mea, „negrii, evreii şi indienii nu au voie să intre”. Atunci mi-a sărit ţandăra. M-am ridicat şi am intervenit în discuţie: - Domnilor, am zis, ceea ce faceţi dumneavoastră e interzis şi pedebsit de lege în orice ţară democratică. Asta se numeşte discriminare. Pe dumnealor nu le puteţi da afară, au voie să cumpere, ca oricare cetăţean. Mă enervasem şi ridicasem, fără să vreau, vocea. Câteva capete curioase s-au întors de pe la mesele învecinate, însă nimeni nu a intervenit. Malacul în uniformă s-a intors şi el pe jumătate spre mine, surprins. În privirea tâmpă i se citea stupoarea. Nu-i venea să creadă că cineva îndrăznea să îi conteste „lui,” autoritatea. Ce mi-a spus nu a făcut decât să mă înfurie şi mai mult:

313

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 -Tataie, l-am auzit şuierând printre dinţi, ia şezi matale acolo blând şi nu te amesteca unde nu–ţi fierbe oala. La matale acasă nu vine nimeni să ciordească tacâmuri, cum face astea pe aici, nu vine nimeni să se babardească în veceu, nu face scandal, nu te scuipă , nici nu te înjură. Aşa că, bagă-ţi mai bine discriminarea aia undeva şi lasă-mă sămi fac treaba cum vrea patronu’. Mi-am pierdut, pentru o clipă, cumpătul. - Dumneata ai o legitimaţie, m-am răstit, sau trebuie să sun la 112, să chem poliţia? Gorila şi-a îngustat şi mai mult fruntea lată de două degete, m-a privit urât şi a făcut un pas înainte, ameninţător. Intrasem în încurcătură şi, dacă se ajungea la violenţă în public, prestigiul meu de om al legii, ar fi fost vizibil şifonat. Din belea m-au scos însă tot pirandele: - Şăfu, şăfu, s-a precipitat una dintre ele, lasă poliţia să doarmă-n pace. Ce nevoie avem noi de caralii? Decât să te superi, un boier mare ca matale, mai bine plecăm noi, fără ciorovăială...Şi duse au fost, cu puradei cu tot. * ** Am crezut că incidentul s-a terminat. Am băut ce mai rămăsese în pahar, mi-am terminat cataiful şi m-am îndreptat spre ieşire, ignorându-mi adversarul, care patrula agresiv în apropiere. Când am ajuns în hol am auzit un tropăit rapid şi, din penumbra răcoroasă a scărilor, care urcau spre magazin, au coborât pirandele. Păreau agitate şi nu ştiam la ce să mă aştept. S-au oprit între mine şi ieşirea principală, aşa că, a trebuit să mă opresc şi eu. Prima mi s-a adresat cea tânără. Privită de aproape, era chiar frumoasă. Cei mici se ţineau strâns de fusta ei. -Ascultă, barosane, a inceput ea, şi mi-a zâmbit, aşa galeş, ca o lalea neagră.Te-am aşteptat să vorbim cu tine, să nu crezi că suntem neşte proaste. Se vede pe faţa ta că eşti om cu carte. Baba asta, şi a zâmbit iar, zice că te-a văzut pe la trebunal. Oi fi poate vreun procoror, treaba ta, să fii sănătos, bahtalo. Da’ eu te întreb acum, ce-ţi veni cu descremenarea, unde ai văzut descremenare, la noi? Pe ăla îl făceam noi, dacă nu ereai tu. Îi dădeam doi lei, ca de obicei, şi ne lăsa în pace, nici nu ne vedea. Da’ aşa, tu te-ai făcut de râs, şi noi cu prajiturile, canci. Am dat să-i răspund dar cealaltă mi-a luat vorba din gură: - Acuma, să ştii şi tu că noi, am fost şi prin alte ţări şi ne-am dăşteptat, că acolo descremenarea aia de care cardeşti este de două feluri, nasoală şi mişto. La noi, la Românica, este nasoală, că uite ce-am păţit. În Franţa e mişto. Acolo, când te descremenează, te suie în avion, îţi dă moca trei sute de euroi şi te trimte acasă, cu beletul plătit în buzunar. Apoi te intorci când se mai uită treaba. Şi să mai ştii că eu nu sunt babă. Asta e fata mea şi are patru clase termenate, iar ăştia nepoţii mei, e amândoi premeanţi. Nu au aşteptat nici un răspuns. Mi-au întors spatele şi s-au depărtat de mine, spre cuptorul de afară in care s-au topit, păşind mândre ca nişte regine ale rromilor,cu puradeii ţopăind în jurul lor. .

314

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

78.

Memorii din suflet… - autor Cristina Nistor Râd…plâng….mă bucur…țip…trăiesc…cât? Mă privesc în oglindă, mă plac…..,, Opera Lui Dumnezeu”, zic….și tac… Mâinile-mi sunt tinere, degetele mi le trec prin păr, ridic o sprânceană și mă privesc adânc în ochi, tot mai adânc în negrul ochilor…mă pierd

fără scăpare in puterea ochilor… -Bate clopotul, auzi? îmi spun mie, cea din oglindă. -Bate clopotul, auzi? îmi spune mie cea din oglinda. Mă privea cu un zambet nervos, mă adulmeca, mi-a întins mâna albă, fină și rece… -Să-ți arăt și alte vieți…. -Să-mi arăți și alte vieți… O lumină puternică și un miros de praf m-au dus în fața unui călugăr ai cărui ochi luceau tăios în lumina palidă a lumânarii, care făcea ca rândurile bibliei ponosite să danseze. Păru-i nespalat atârna în plete răzlețe atingând umerii firavi și acoperiți de sutana care ar fi putut spune atâtea povești…Barba sălbatică se mișca în ritmul unui cântec bisericesc… Mă strângea tot mai tare de mâna și mă trăgea după ea printr-un tunel întunecat, rece, în care abia zăreai ușile albastre de-o parte și de alta…Fugeam alături de ea, dar nu știam încotro mă duce.Picioarele goale și înghețate s-au oprit în capul unor scări frumos împodobite și luminate, pe care niște doamne alese coborau alene…m-au privit sfidător, iar una din ele mi-a întins un pahar cu șampanie informându-mă că Bogdan s-a însurat. Nu știam ce vorbește, cine este, dar am simțit că mă cuprinde o durere copleșitoare. Priveam bulele din pahar cum dispăreau…la fel ca oamenii din viața mea. Peste umăr, l-am zărit pe călugărul cu pletele răzlete…Binecuvânta proaspătul cuplu, pe care niște babe-l apărau de ochii mei. Mă uitam la ea, ca să-mi dea o lămurire, dar privirea ei îmi spunea că am pierdut… -Bate clopotul, auzi? -Bate, i-am răspuns… Același aer rece m-a învăluit și am pornit amândouă mai departe , tot mai departe prin culoarul întunecat. Înfățișarea ei se schimba…semăna tot mai bine cu o damă de companie. O priveam și nu înțelegeam ce se petrecea. A pus mâna pe clanța unei uși…

315

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - El este bărbatul tău, iar eu….îmi spuse asta, apoi își schimbă ochii. Fără să mai apuc să spun ceva, am nimerit în mijlocul unui scandal. Un bărbat rotund, slinos și furios țipa la mine ca din gură de șarpe că nu mai vrea să mă vadă, să plec, pentru că el rămâne cu ea. Am privit-o…era ea, dar n-o cunoșteam. Mă privea triumfătoare. Bărbatul furios, sotul meu, a început să mă alerge cu bulgări de foc, până în fața unui geam pe care l-am sărit alergând prin zăpada care se așternea în urma pașilor mei. -Bate clopotul, auzi? imi spunea ea, încercând să țină ritmul pașilor mei. -Bate clopotul, auzi? ii spuneam fără aer în piept. -Crucile erau ninse, iar clopotul anunța moartea altui soldat. Același călugar cu pletele nespălate cânta cu jale la căpătâiul unui comandant…Am aruncat o mână de pământ peste sicriul înghețat, murdărindu-mi manșetele halatului alb.O lacrimă s-a desprins de pe un vârf de geană…pașii mi se îndreptau hotarâți spre un loc care acum miera străin.Ușa rece, de metal, cu vopseaua coșcovită era deschisă. Am pătruns și am început să bandajez un soldat rănit, care mă aștepta. Mâinile-mi lucrau uluitor de iute și de bine… -Mergeți la masă, le-am spus celorlalți soldați proaspăt bandajați. Erau în salon multe paturi și miros puternic de medicamente. Unul câte unul se desprindea cu greu de pat și târâș se îndrepta spre cantină. Salonul se eliberă cu greu, auzindu-se la fiecare pas vaiete. Simțeam o respirație, o prezență, ma urmărea și mă chema.M-am întors cu teamă, cu nerăbdare și m-am îndreptat spre acea ființă. -Iar tu, iubitul meu? Cred în tine! i-am spus unui tânar care zăcea într-un pat retras. M-a cuprins în brațe, iar inima și-a accelerat bătăile in ritmul unei iubiri sincere, puternice…un dor inexplicabil, ieșit dintr-un colț prăfuit al inimii…fusese stins. Auzeam vocea călugarului îngânând cântecul bisericesc, iar mâinile ei reci mi-au cuprins tâmplele……Lumina lumânării pâlpâia în ochii mei…care se închideau usor….buzele ei reci mi-au sărutat fruntea șoptindu-mi….. -Bate clopotul….pentru noi!

316

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

79.

Fluturi pe tavan – autor Ștefan – Cătălin Topliceanu

E trecut de miezul nopţii şi, totuşi, încă stau cu ochii holbaţi în ecranul laptopului, rugându-mă la o pagină albă de Word să-mi vină inspiraţia să pot să scriu şi eu câteva rânduri după mii de zile de absenţă. Deşi timpul a trecut extrem de repede, se pare că mâinile şi-au păstrat puterea de a scrie, chiar dacă îmi sunt amorţite. Dacă aş avea câteva idei pe care să le încheg pe pagina albă de Word, poate că aş reuşi să le dezmorţesc. Desigur, am unele idei, dar sunt sătul să scriu despre aceleaşi lucruri, despre aceleaşi aspecte pe care le ştiţi deja, pe care le-aţi citit poate la alţii şi acum aş părea un copiator ori un scriitor ce vine cu propria versiune a lucrurilor. Deci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să aştept, chiar dacă aşteptarea doare. Bine măcar că nu se usucă cerneala în stilou, ci doar voi consuma câţiva kilowatzi în plus aşteptând şi aşteptând pentru că acum scriitorul nu mai scrie pe foi fizice, cu stilouri ori alte instrumente. Nu, azi scriitorul a învăţat să scrie cu amândouă mâini în acelaşi timp, dar problema e ce să scrii, căci toate ideile au fost scrise, toate problemele au fost tratate. Singurul lucru în care poţi evada e propria ta viaţa, pe care nimeni nu are cum să ţi-o trăiască, cum să ţi-o transcrie. Viaţa mea ar putea fi o idee, dar pare un lucru abstract, un subiect despre ai putea scrie mult, dar să înţelegi puţine. Şi cu ce ar fi diferită viaţa mea de a altora, de a ta, cititorule? Oare nu am avut aceeaşi traiectorie, aceeaşi destinaţie? Ne-am născut pentru a muri? Mai degrabă pentru a iubi, aş zice, dar cum să iubeşti în această lume plată, când cel pe care-l iubeşti iubeşte pe altcineva, care iubeşte pe altcineva care iubeşte pe altcineva. E un lung lanţ de iubiri neîmplinite pe care nu ai cum să-l închei. Bine, aici e vorba de iubirile adevărate, nu de cele puerile care în maxim două-trei luni s-au stins sau care nici măcar nu au reuşit să se aprindă. Acele iubiri, de cele mai multe ori, sunt împlinite, sunt desăvârşite, iar la sfârşitul lor se revine la vechiul banal, dacă nu cumva toată această iubire poate fi considerată banală. Dar iubirea adevărată nu poate fi banală pentru că ea izvorăşte de unde nu te aştepti şi când nu te aştepti şi, deşi ştii că e posibil să suferi din cauza iubirii pe care o porţi, totuşi, continui să iubeşti, sperând că cineva îţi va auzi bătăile inimii. Dar persoana care le va auzi nu este aceea pe care tu o doreşti şi din acest punct se nasc mii de dileme şi de cordoane ombilicare în care suntem legaţi de o iubire ce nu-şi găseşte răspunsuri, până când fiecare cordon se izbeşte de un alt cordon şi se taie reciproc, fiecare particulă unindu-se cu particula pereche din celălalt cordon. Acest fenomen ar putea fi numit Big Bang-ul iubirii de cuplu; o megaexplozie generată de iubire. Tot ce trebuie este acel impuls, acea explozie care poate fi generată de o simplă privire, o nevinovată privire aruncată pe stradă unui necunoscut, un simplu zâmbet care pentru cei din jur poate fi foarte frumos sau o sinceră vorbă care poate alina un suflet rătăcit. Acesta e impulsul şi în jurul lui se dezvoltă o serie de sentimente, iar fata pe care ai văzut-o azi pe stradă pentru prima dată şi ai considerat-o drăguţă, ai să vrei să o vezi şi a doua zi şi te

317

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 duci din nou pe aceeaşi stradă şi o aştepţi şi ea nu vine şi te întristezi şi aştepţi şi speri, dar ea nu tot nu apare. Dar o vezi în altă zi întâmplător pe o altă stradă sau într-un mijloc de transport în comun şi eşti fericit că ai reîntâlnit-o, dar tot nu ai curaj să acţionezi, ci doar o priveşti şi te rogi ca şi ea să te observe. Şi stai la câteva priviri distanţă de ea şi o analizezi, descoperindu-i calităţile şi defectele. Dar, pe acestea din urmă le vei ignora, pentru că ţie ţi se va părea că ea e fata perfectă, înzestrată doar cu calităţi şi aptitudini. Apoi vei ajunge acasă şi ai să te cerţi în gând că eşti un laş pentru că nu ai intrat în vorbă cu ea şi începi să faci tactici pentru viitoarea întrevedere, pe care ai să le uiţi când ai să o vezi. Şi după multe încercări ai să intrii în sfârşit în vorbă cu ea şi ai să constaţi că aveţi unele lucruri în comun, dar şi unele aspecte la care nu vă potriviţi. Şi ai să încerci să te apropii de ea, să multiplici lucrurile comune care vă leagă. Şi ai să uiţi să îi ceri numărul de telefon, id-ul ori facebook-ul şi o să aştepţi cu nerăbdare să o reîntâlneşti şi atunci o vei întreba cum o cheamă, o vei căuta pe facebook, îi vei trimite o cerere de prieteni, o va accepta, te vei băga în seamă şi vei vorbi cu grijă ca să nu o superi, măcar până obţii şi numărul de telefon. Şi vei obţine, şi numărul şi id-ul, şi o vei invita în oraş, iar ea o să te refuze prima dată, iar tu o să crezi că ai făcut ceva greşit, că ea nu te place, că tactica folosită nu a fost bună. Dar nu e nimic. Insistă, insistă, că ea aşteaptă a două sau a treia cerere, apoi va accepta să ieşiţi, iar când vă întâlniţi o să te porţi cât mai frumos pentru ca ea să mai iasă o dată. Apoi te vei plimba împreună cu ea pe aleile pline de vise, iar pietonii vă vor privi când vor trece pe lângă voi. Iar tu te vei simţi bine alături de ea, mai ales când ceilalţi bărbaţi te vor privi cu ciudă. O să-i priveşti victorios, iar ei o să îi zâmbeşti, încercând timid să o iei de mână şi să-i simţi căldura texturii delicate. Şi o vei ruga să vă mai întâlniţi şi numărul de întâlniri va creşte şi o vei săruta şi cu timpul vă veţi descoperi aşa cum sunteţi cu adevărat şi pentru asta vă veţi iubi. Iar timpul va trece şi nu veţi şti când aţi făcut prima lună, primul an, al doilea an, prima dragoste. Şi inima îţi va exploda de fericire când o vei vedea că ţi se descoperă ca un boboc de floare înflorit, când o vei vedea pură şi în costumul său călduros din piele, pe care vor creşte bulbi emotivi la fiecare atingere a ta. Şi vei începe să-i cunoşti fiecare centimetru al lumii sale trupeşti, vei şti că te iubeşte de vreme ce ţi-a permis să-i pătrunzi în suflet, în minte şi în trup. Vă veţi iubi îmbujoraţi şi naivi, ca nişte copii care nu vor să fie descoperiţi de către părinţi că au făcut o poznă. Apoi, lucrurile vor deveni obişnuite, serile de dragoste pasională crescând odată cu iubirea voastră. Şi va veni momentul când o vei cere de la părinţi, cu teamă că ei nu te vor place, dar te vor accepta pentru că le iubeşti fiica. Veţi face nunta, apoi vor începe grijile. Toate acţiunile voastre vor fi orientate spre cuplu. Vei înceta să te gândeşti numai la tine şi îţi va păsa mai mult de ea, de binele ei, de fericirea ei. Apoi vă veţi muta într-o casă numai a voastră, pe care o veţi decora ori de câte ori veţi avea ocazia doar pentru a părea căminul conjugal perfect. Şi chiar dacă vor mai fi câteva neajunsuri, veţi fi fericiţi că aveţi propriul cămin, propriul cuib de nebunii. Apoi ea va începe să prindă în greutate, va ajunge să poarte mereu cu ea dragostea voastră în pântece. Şi aceasta va creşte, până când veţi avea primul copil, apoi al doilea, al treilea sau câţi va vrea Dumnezeu să vă dea. Şi veţi avea o casă şi griji pentru rate, pentru datorii şi pentru copii. Veţi cheltui mulţi bani, dar nu va conta căci vă veţi iubi. Şi copii vor creşte şi vor păţi la fel ca voi şi vor pleca la casele lor, iar voi tot împreună veţi rămâne, singuri, amândoi, îmbătrânind şi retrăind amintirile. Şi atunci vei sta ca şi mine în faţa unei coli albe, fizice sau virtuale şi te vei gândi care întâmplare are prioritate, pe care să o scrii prima ca mărturie a existenţei tale. Şi nu vei şti cu care să începi, căci toate faptele pe care le-ai trăit ţi se vor părea fabuloase. Însă, aşa ceva nu ţi se va întâmpla. Aşa ceva e doar în mintea ta, e doar ceea ce ai vrea să ţi se întâmple, pentru că de fapt ea ori nu te va accepta din prima, ori nu va vrea să

318

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 vă întâlniţi, ori te va înşela în timpul relaţiei sau a căsătoriei, ori va vrea să divorţaţi, să te uite, să o ia de la început. Sau poate tu vei fi cel vinovat, tu o vei înşela ori nu o vei face fericită. Sau poate vei dori o schimbare, o ieşire din monotonia conjugală, pentru că asta e ceea ce se întâmplă în prezent, pentru că astăzi s-a uitat adevărata însemnătate a cuvântului iubire, pentru că azi mai importanţi sunt banii şi cum să ajungi cel mai bogat în cinci paşi simpli. Pentru că azi nu mai e ca ieri când părinţii noştri se iubeau necondiţionat, chiar dacă mai existau certuri sau amândoi mâncau ceapă cu pâine în vremuri neprielnice, dar se iubeau şi ţineau reciproc la ei şi la copiii lor. Dar azi iubirea a devenit un bun substituibil, un termen fictiv la care fiecare visează. Ne pierdem minţile, stând culcaţi cu creştetul în aşternutul moale, privind la tavanul pe care visele noastre zboară ca nişte fluturi. Şi ne gândim cum să ne maximizăm fericirea, construim scenarii ce se derulează pe tavan sub ochii noştri. Şi cu toţii ne vedem într-o casă imensă, alături de o parteneră sau un partener de viaţă, cu banii curgând din buzunare şi cu câteva modele noi de maşini parcate în faţa reşedinţei. Şi că vom avea copii deştepţi şi cuminţi, care ne vor asculta şi pe care îi vom face fericiţi cu vacanţe la munte sau la mare. Iar gândurile astea ne vor conduce într-o lume mincinoasă, într-o lume ireală în care vom încerca să facem orice pentru a ne atinge scopurile, cele pe care le-am bătut în cuie pe tavan, în timp ce visam culcaţi în aşternut. Dar ne vom trezi şi vom observa cu tristeţe că nimic nu e aşa cum am dori noi, iar pentru a obţine ceea ce visăm e nevoie de muncă, oricât de mult am aştepta să ne cadă norocul de sus sau să ne întâlnim cu el pe stradă şi să ne salute. Nu, norocul ţi-l faci singur şi pentru asta e nevoie de muncă şi de un cadru natural propice dezvoltării tale. Căci vor fi mulţi cei care vor dori să-ţi dea în cap când vor vedea că te-ai ridicat deasupra ta. Ori vor încerca să se agaţe de tine ca să-i tragi şi pe ei din groapa infernală în care vă aflaţi. Iar tu, odată ce te-ai văzut superior, nu le răspunde arogant, nu uita că ai plecat dintre ei şi încearcă să le oferi o mână de ajutor, măcar la două – trei persoane, pentru care ele mai departe să-şi ofere sprijinul şi, împreună, să vă prindeţi într-un joc ce face bine fiecăruia dintre noi. Însă, pentru a ajunge în acest punct, e nevoie de iubire, căci ea este un element indispensabil nouă, oricât de porniţi am fi împotriva ei. Pentru că ea poate înflori de unde nu te aştepţi, dintr-o privire prietenească, dintr-un cuvânt rostit cu încredere şi cu pasiune, dintr-un zâmbet sau pur şi simplu dintr-o banală analiză în care viaţa ţi se pare frumoasă, chiar dacă e plină de neajunsuri, chiar dacă tu te zbaţi pentru o bucată de pâine pe care să le-o duci copiilor, iar alţii folosesc banii ca serveţele, cu care se şterg la buze după ce au mâncat şi şi-au desfăcut cureaua pentru ca burta să le poată respira. Tu eşti mai bogat decât oricine, pentru că tu ai ceva diferit, un amănunt pe care nu îl găseşti la alţii. Pentru că tu ai propriul tău mod de a trăi emoţiile, ai propria mentalitate şi ai stilul specific de a iubi. Pentru că iubirea ne face pe toţi diferiţi şi, totodată, egali. Şi iată, dragă cititorule, cum datorită iubirii poţi umple câteva foi albe de Word cu scris mic şi font negru şi poţi mulţumi sufleteşte câteva sute de cititori care încă nu şi-au pierdut plăcerea de a citi. Iubeşte dacă vrei să fii iubit!

319

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 80.

Pe malul râului Istra – autor Alexandru Negulescu

Tic!...Tac! Zgomotul acesta continuă să alunge liniştea din camera slab luminată de ultimele forţe ale soarelui, care încerca din răsputeri să rămână pe cer. Cântecul monoton al ceasului şi panorama crepusculară care se ivea dinaintea mea îmi dădeau un sentiment plăcut. Mă simţeam ca şi cum aparţineam acelui loc şi nu din cauza faptului că stăteam în camera mea după lungi perioade în care am locuit la un internat de pe Valea Prahovei, ci pur şi simplu datorită peisajului în care se afla casa în acel moment – mă simţeam ca aparţinând apusului de soare, miresmei care pătrundea lin pe fereastra uşor întredeschisă şi chiar zgomotului provocat de ceas. Tic!... Tac! Trec cu privirea prin cameră aşa cum fac de atâtea ori atunci când mintea îmi rătăceşte pe acele meleaguri doar de mine ştiute. Câteva cărţi stau aruncate pe biroul vechi care, de când am început studiul pentru viitorul an şcolar, au început să se înmulţească şi să-l împovăreze din ce în ce mai mult. Lânga aceasta se ridica înalt, până la tavan, un dulap ale cărui rafturi erau umplute până la refuz cu lucrările unor celebrii autori ca Freud, Jung şi Wiersma. Într-un colţ se afla o poză în care eram reprezentat eu cu aproximativ cinci ani în urmă, ţinând o mână în spatele capului surorii mele cu două degete ridicate. Această imagine redându-mi o picătură din fericirea de atunci, îmi aşterne un zâmbet timid pe faţă. „Sora mea trebuie sa fie cu prietenii ei” , gândeam eu. Ea este atât de diferită faţă de mine... Maria face parte din acea categorie care se împrieteneşte cu vecinul de scaun din autobuz, cu persoana care stă în faţa ei la rând la patiserie, cu vânzătoarea de la magazin... de profesori şi colegi nici nu mai amintesc. Câteodată, am momente când sunt invidios pe această putere de socializare care mie, de cele mai multe ori, îmi lipseşte. Nu spun că aparţin acelui tip de oameni inadaptaţi din punct de vedere social, care sunt respinşi de toate grupurile, deoarece am şi eu un cerc de prieteni, restrâns, însă în ai cărui membrii, am incredere oarbă. În timp ce stăteam şi contemplam mirificul tablou lăsat de soare în urmă, după ce a părăsit bolta celestă, am auzit poarta deschizându-se cu un zgomot surd acompaniat de lătratul fericit al câinilor, înveseliţi de prezenţa surorii mele. Aceasta păşea graţios pe aleea facută din cuburi de piatră, ce purtau semnele timpului nemilos care a trecut peste ele. După ce mângâie cu blândeţe unul dintre câinii care au venit să o întâmpine, Maria îşi întoarce privirea, mă surprinde la fereastră şi, printr-un gest plin de naturaleţe, îşi ridică o mână în aer şi o flutură de câteva ori, gest însoţit de un zâmbet angelic ce purta în el întreaga puritate paradisiacă. După câteva secunde observ că a dispărut şi ies şi eu din cameră. O găsesc stând în grădină, muşcând pofticioasă dintr-un măr: -Îţi este foame? -Îhî. Răspunse fără să se oprească din mestecat şi apoi îmi face semn cu mâna, întinzând palma pentru a-mi transmite să nu spun nimic pentru că are ceva important de zis. -Noi ieşim să ne plimbăm puţin. Ţi-ar plăcea să vii? O luăm şi pe Laura şi...Va fi distractiv. Laura era aşa-zisa „prietenă” a mea de aproape cinci luni. Cu toate că era una dintre cele mai frumoase fete din sat şi cu toate că mă iubea nebuneşte, nu puteam simţi pentru ea decât cea mai profundă prietenie şi o atracţie fizică pe care sunt sigur ca ar fi simţit-o orice băiat de optsprezece ani în prezenţa ei. Relaţia nu o menţineam decât din mândria de a avea una dintre cele mai frumoase tinere drept iubită. Îmi plăcea să cred că trăiesc într-un roman, că eul meu reprezintă un Ştefan Gheorghidiu al timpurilor moderne. Singura diferenţă dintre mine şi el este că eroul romanului consacrat al lui Camil Petrescu,

320

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 a trecut cu vederea peste ceva ce mie mi-a fost imposibil de tolerat şi anume superioritatea intelectuală. În timp ce Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela ca Pygmalion pe Galateea, eu doream pe cineva care să poată să mă înţeleagă, o fată care să poată citi dincolo de chipul meu impasibil de pe care oamenilor le este aproape imposibil să descifreze adevaratele mele stări sufleteşti. Astfel, ajunsesem să nu mai pot vorbi cu ea decât lucruri banale din viaţa cotidiană legate de un prieten comun care a plecat sau a venit din străinătate, despre filmul pe care l-a văzut cu o seară în urmă la televizor sau de trăsnăile pe care le făceau fraţii ei acasă, discuţii care pe mine mă plictiseau ingrozitor. În timp ce discutam cu Maria, am observat că pelerina nopţii deja acoperise orizontul, lăsând nişte străluciri îngheţate care pâlpâiau însăşi întreaga viaţă nocturnă. Mama trebuie să fi sosit deja şi, probabil, că a început să pregătească masa de seară. Mama era o femeie trecută de patruzeci de ani, pe al cărei chip grijile şi necazurile vieţii şi-au lăsat adânc amprenta, ivindu-se la colţurile ochilor şi pe frunte cute adânci, iar părul acesteia începuse să albească încă de când trecuse puţin de treizeci de ani. Ea era o femeie timidă, supusă soţului şi care ar face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru binele familiei. Nu sunt genul de persoană care crede în destin, însă, dacă acesta ar exista, sunt sigur că destimul mamei ar fi să nu întâlnească dragostea adevărată pe care să se întemeieze o familie fericită. Prima ei căsnicie fusese una eşuată în care după câţiva ani de mariaj, tatăl meu a decis că este mai bine să plece şi să ne lase pe noi în grija mamei de acum singură şi fără ajutor. Ea s-a recăsătorit ulterior cu actualul ei soţ şi ne-am mutat toţi trei domiciliul la casa acestuia. Aici mama avea de suportat criticile aspre ale soacrei pe care fiul ei o iubea foarte mult, trebuia să facă faţă treburilor gospodăreşti care de multe ori o copleşeau, iar la toate acestea se adăugau năzbâtiile celor doi copii ai lui, proveniţi dintr-o fostă căsătorie care contribuiau consistent la epuizarea sa fizică şi psihică. Faţă de tatăl vitreg nu aveam niciun sentiment de respingere, chiar îi purtam cel mai adânc respect pentru faptul că ne găzduieşte în căminul lui şi pentru că măcar încearcă să fie un tată acceptabil, însă nu simţeam acea dragoste paternă din cauza simplului fapt că suntem diferiţi – eu nu reprezint o parte din el. Nu numai că suntem diferiţi, ci suntem opuşi din toate punctele de vedere. El, un coleric pur, preocupat peste măsură de tot ceea ce se petrece în lumea în care trăim, având aproape mereu un interes în tot ceea ce face, care aruncă uneori cuvinte grele pe care nu le conştientizează imediat, cuvinte care în mine ca melancolic trezeau sute de gânduri şi sentimente, care in ciocnirea lor mă copleşeau. Cina am servit-o, după cum ne era obiceiul, în familie, fiecare membru ocupânduşi locul la masa cea mare. La sfarşitul mesei mama mă întreabă: - Ţi-ai făcut bagajele? - Da... dar ţi-am spus că nu este o idee prea bună. Cheltuielile sunt imense şi va trebui să consum toate economiile familiei. - Alex, economiile se vor regenera, dar aceasta este pentru tine o ocazie unică. Trebuia să plec intr-o excursie organizată de Comunitatea Ruşilor-Lipoveni din România la Moscova. Ruşii Lipoveni reprezintă o populaţie minoritară din România care au emigrat din Rusia, la sfârşitul secolului XVIII, din cauza reformei religioase făcute de patriarhul Nikon şi care consta în trecerea poporului rus de la religia creştin-ortodoxă, de rit vechi, la cea de rit nou. Ruşii, conservatori, au refuzat cu îndârjire şi au fugit spre vestul Europei prin diferite ţări printre care şi în România, mai exact în Dobrogea şi Moldova, unde s-au aşezat şi unde trăiesc şi acum sub numele de lipoveni. Această organizaţie, care contribuie cu fonduri la excursie, a fost organizată de „Ţara Mamă” şi a rămas singura

321

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 legătură a lipovenilor cu strămoşii lor. Eu nu fac parte din ei nici după mamă nici după tată, însă cum stăpânesc bine limba rusă am fost desemnat să particip la această activitate. Cazarea, masa şi transportul erau gratuite, însă cheltuielile pentru a-mi face paşaport şi banii pe care trebuia să îi am asupra mea nu puteau fi luaţi decât din economiile familiei. După lungi discuţii cu mama pe această temă, am căzut la un acord – peste puţin timp plecam în tabără. După masă, după cum am promis, am ieşit cu sora mea şi cu grupul nostru la o plimbare. Cutreieram satul pe străzile slab iluminate făcând glume şi râzând, iar după ce trecea de miezul nopţii ne aşezam pe băncile din parc şi cântam până în zori. Acordurile de chitară răsunau acompaniate de vocile noastre vesele ca la un spectacol la care însăşi esenţa fericirii s-a hotărât să participe. Era ultima seară de dinainte să plec şi eram decis să fac ceea ce trebuia făcut de mult. Laura a stat şi ea tot timpul aproape de mine, iar după ce s-a terminat aşa-zisa „plimbare” în timp ce o conduceam spre casă, îi spun: -Trebuie să vorbim. Ea şi-a intors faţa spre mine. Lumina lunii o mângâia duios, scoţându-i în evidenţă acele tâmple fine, acei obraji fini puţin inroşiţi, acel chip de copil fără imperfecţiuni. -Aş vrea să ne desparţim. Clipi de două ori în semn de nedumerire şi am realizat că ea încă nu conştientizează valoarea cuvintelor proaspăt rostite. Observ un tremur uşor al buzei inferioare şi, după ce înghite în sec, îmi spuse: -De ce? Nu mă mai iubeşti? De obicei îmi punea mereu întrebarea „Mă mai iubeşti?” , întrebare tipică pentru femeile posesive care vor să se asigure întotdeauna că ceea ce le aparţine este în siguranţă. De data aceasta însă am observat tonul serios al întrebării care cerea un răspuns sincer, ce va lăsa probabil urme adânci în sufletul ei. -Nu, nu te mai iubesc... Uite care ... Aş mai fi spus o multime de lucruri. Aş fi vrut să-i spun că nu mă merită, că ea este o fată frumoasă care este plăcută de mulţi alţi băieţi, însă am fost mişcat de suferinţa care se proiecta pe acel chip de înger. O lacrimă i se ivi în colţul ochiului şi porni un traseu sinuos de-a lungul obrazului până pe bărbie, unde atârnă câteva secunde nehotărâtă, după care se aruncă în hăul necunoscut de sub ea. Parcă am auzit strigătul mut al inimii sale frânte într-o ultimă încercare de a prinde dragostea care s-a năruit într-o clipă.După câteva secunde, ea îşi şterse lacrimile şi afişă un zâmbet rănit care reflecta însă şi mai multă tristeţe decât dacă ar fi plâns în hohote. Nu mai părăsisem niciodată o fată şi era mult mai greu decât credeam. Vocea refuza să mă asculte. Mergeam ca hipnotizat pe strada întunecată, ea încă ţinându-mă de braţ, aflându-se în acea transă a durerii. Tensiunea era una apăsătoare, ca şi cum elementele naturii ar fi schimbat densităţile între ele, aerul luând-o pe cea a mercurului. Şansa mea a fost că aproape ajunsesem. Casa ei era la câţiva metri distanţă şi însăşi această distanţă mi s-a părut de ani lumină. Ne-am luat un adio scurt şi, cu toate că am promis că vom rămâne prieteni, am ştiut din acel moment ca nu o voi mai putea privi în ochi, ştiind câtă suferinţă i-am pricinuit. A doua zi dimineaţă totul era pregătit. Trebuia să ajung la Bucureşti până la ora cinci după amiază, în Gara de Nord, unde aveam să mă întâlnesc cu ceilalţi nouăsprezece adolescenţi desemnaţi să participe la această tabără. Înainte să urc în autobuzul care urma să mă ducă în capitală ,mi-am luat „La revedere!” de la familie şi am observat ceva ce nu mai văzusem până atunci.Ochii mamei se umeziseră şi căpătară o nuanţă roşiatică.În toată viaţa mea ,cu toate că a trecut prin numeroase perioade dificile, nu am văzut-o niciodată plângând. Atunci probabil, se regăsea în acele momente în care îţi dai seama că timpul chiar trece, că viaţa este efemeră, că tot ceea ce realizezi pe pământ se poate sfârşi odată

322

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 cu moartea. Stăteam pe scaunul din autobuz cu capul rezemat de geam privind cum meleagurile copilăriei rămân în urmă cedând locul dealurilor, munţilor şi câmpiilor frumoasei Românii. După două zile de călătorie cu trenul în care am cunoscut persoane noi, am legat prietenii şi care nouă ni s-au părut incredibil de scurte, dupa cum spune şi Tim Cahill „O călătorie se măsoară cel mai bine în prieteni şi nu în kilometrii”, am ajuns în Moscova. Am coborât din tren. Se simţea un aer proaspăt şi încă se mai puteau zări urmele ploii care spălase asfaltul cu puţin timp în urmă. Cerul era înnorat,iar la intervale scurte de timp câte un tunet tulbura cântecul citadin al maşinilor. Furtuna însă se îndepărtase deja. Marea de lumini ce se ridica din ferestrele blocurilor imense, din stâlpii de iluminat, din panourile publicitare, de la automobilele care continuau să circule şi, la acea oră, mă determina să simt că ziua nu este urmată de noapte, că viaţa nu este urmată de moarte, că însăşi eternitatea îşi are originea pe acele meleaguri.În acele momente ale nopţii oraşul avea ceva ce nu mai are niciun altul. Mă simţeam de parcă aş fi locuit acolo din totdeauna...ca şi cum pe trecerea de pietoni pe care treceam atunci trecusem în fiecare zi din viaţa mea, iar oamenii care ne salutau, văzându-ne străini, îmi erau cu toţii prieteni apropiaţi. Am fost cazaţi aproape de ora trei dimineaţa. Camerele erau de două persoane, iar eu mi-am ales drept coleg de cameră un băiat de vârsta mea pe nume Vali. Mă înţelegeam foarte bine cu el şi, pe parcursul celor două zile petrecute în tren, mi-a devenit foarte bun prieten. El era genul de persoană căreia îi puteai destăinui orice şi care putea deschide pînă şi cel mai baricadat suflet. Îmi era foarte simpatic şi apreciam mult la el acel simţ al umorului inteligent, înzestrat cu un sarcasm blând care nu supără niciodată. Tot ce îmi amintesc din acea seară este că ni s-a comunicat programul orar al zilei următoare, iar, după ce m-am întins pe pat să-mi trag sufletul, am adormit îmbrăcat. Pereţii camerei erau de un alb izbitor şi făceau un contrast plăcut cu mobilierul şi draperiile de culoare bleumarine. Soarele îşi întindea timid una dintre razele sale luminoase, străbătând cu ea camera de la un capăt la altul. Mă ridic şi las să mă cuprindă mireasma florilor ce creşteau nestingherite în curtea din spatele clădirii. Era o regiune frumoasă pe care întunericul din noaptea precedentă nu îmi permise să o surprind în toată splendoarea ei. Îmi amintesc că Vali m-a trezit să mergem la masă, însă în acele momente aş fi dat orice pentru a mai gusta câteva clipe din somnul acela dulce, aşa că l-am refuzat. Îmi arunc ochii asupra ceasului de pe perete...”Unsprezece şi un sfert?! La unsprezece şi jumătate trebuie să ne întâlnim cu cei din celelalte ţări!” Mă spăl pe dinţi, pe faţă, mă îmbrac repede şi pulverizez de două ori parfum din sticluţa lui Vali. Am alergat până la sala în care se ţineau astfel de şedinţe privindu-mi ceasul de la mână odată la câteva secunde. Nu doream să ajung în ipostaza de a întârzia şi de a atrage privirile celorlalţi. Inima îmi bătea nebuneşte. Apăs uşor clanţa uşii, împing puţin, iar după ce trag adânc aer în piept, îmi iau inima în dinţi şi intru. Nu observasem pragul mai înalt, iar printr-un gest stângaci piciorul drept îl loveşte şi eram aproape să-mi pierd echilibrul, însă ca prin minune am rămas în picioare. Simţeam o presiune imensă în dreptul tâmplelor, îmi simţeam capul zvâcnind, iar obrajii şi urechile parcă îmi luaseră foc. Eram convins că atunci când îmi voi ridica privirea, mulţimea se va uita la mine, fiecare încercând să-şi ascundă zâmbetul batjocoritor. Privesc în jur. Conducătorul acestei activităţi ţinea un discurs ce acaparase atenţia auditoriului, care se pare că nu observase nimic. Dintr-un colţ al sălii Vali îmi face semn să vin lângă el. -Stai liniştit. Şi eu m-am împiedicat de el. Vorbele lui m-au făcut să-mi recapăt calmul.Am continuat să discutăm în şoaptă despre lucruri legate de pasiuni şi planurile de viitor. Ştiam că oamenilor în general le

323

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 place să vorbească despre propria persoană ,caci ce este mai uşor decât să spui ceea ce eşti ,ceea ce simţi, sau ceea ce vrei? Propriul eu este subiectul despre care suntem cel mai bine ducumentaţi. Astfel că eu vorbeam mai puţin despre mine şi încercam să par mai preocupat de viaţa partenerului de dialog , iar, din această cauză, eram văzut drept un bun ascultător. Însă Vali era suficient de inteligent şi, după câteva minute, în care am discutat despre visul lui de a ajunge un ofiţer cu o funcţie înaltă şi despre pasiunea lui pentru pescuit îmi spune: -Eu te cunosc de câteva zile şi te consider deja un prieten apropiat, însă am realizat că tu ştii multe lucruri despre mine, iar eu despre tine nimic. I-am răspuns că îmi place foarte mult să citesc cărţi de psihologie şi psihanaliză şi, lăsându-mă dus de val, i-am făcut o mică demonstraţie: -O vezi pe fata aceea blondă din al doilea rând? Dădu din cap în semn aprobator. -Îl place pe băiatul din primul rând pe care îl priveşte insistent. Modul în care îşi ţine mâinile împreunate sub bărbie şi felul în care îşi trece mâna prin păr de fiecare dată când acesta tinde să-şi întoarcă privirea sunt semnele unei atracţii erotice. -Te-ai înşelat. Am vorbit cu ea mai devreme şi este îndrăgostită nebuneşte de băiatul de lângă ea cu care este împreună de câteva luni. -Minţi. Înainte de a spune asta ţi-ai dus degetul în dreptul nasului ca şi cum încercai să te scarpini. Atunci când minţi, presiunea arterială din dreptul nasului creşte şi creează mâncărimi. Deschise larg ochii în semn de uimire şi exclamă un „Incredibil!” mai puternic decât ar fi dorit. Am continuat discuţia despre visele şi pasiunile mele, iar în acele momente am realizat că Vali este cel mai bun prieten al meu. În afară de gesturile pe care le-am observat la „fata din sala de conferinţe” cum obişnuiam să-i spunem, am mai văzut la ea şi un păr blond , strălucitor ale cărui plete se revărsau lin, ca o cascadă pe deasupra umerilor ei firavi, o frunte lată, luminoasă, cu nişte sprâncene arcuite sub care domneau doi ochi albaştrii ce reflectau puritatea unei dimineţi însorite de primăvară. Nu eram genul de persoană care să cadă pradă iubirii în urma unui simplu contact vizual, căci preţuiam mult mai mult calităţile sufleteşti şi intelectuale decât pe cele trupeşti. Cu toate acestea trecuse o săptămână de atunci şi încă mai purtam în minte portretul viu al acelei fiinţe de o frumuseţe nepământeană. Vizitasem o multitudine de muzee şi mănăstiri şi datorită imensei puteri turistice pe care o deţine Moscova, mai aveam de văzut încă pe atâtea. Dimineaţa şi o bună parte din după amiază o petreceam în oraş, după care ne întorceam în spaţiul de cazare, iar restul după amiezei era dedicat jocurilor de tabără şi altor activităţi. Noaptea ori o petreceam pînă la primele ore ale dimineţii într-o discotecă din împrejurimi ori în jurul focului imens râzând şi cântând. Din când în când mai zăream chipul ” fetei de la conferinţă” despre care am aflat că se numeşte Anfisa şi că este rusoaică. O vedeam mereu cu prietenele ei şi mă întrebam adesea dacă mam înşelat. Mă aşteptam să o surprind cu „băiatul din primul rând”, însă acesta întârzia să apară în preajma ei. Cu toate că limbajul trupului nu minte niciodată, nu am mai insistat asupra acestui subiect. Într-o seară, Vali fiind un excelent catalizator al distracţiilor, a propus să ne scăldăm în râul care trecea la aproximativ o suta de metrii de noi. Cursul râului era unul lent, iar adâncimea nu depăşea un metru şi jumătate, aşa că pericolul de înnec era aproape inexistent. L-am urmat un grup de zece adolescenţi printre care se afla şi Anfisa. Nu eram un înotător prea bun aşa că, după ce ne-am bălăcit o perioadă, eu am ieşit, mi-am întins prosopul pe malul râului şi, aşezându-mi palmele sub cap, am început să privesc superbul peisaj nocturn ce mi se înfăţişa în toată complexitatea elementelor sale. Atmosfera era una

324

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 tainică, caracteristică acestei panorame sacre, profanată oarecum de râsetele şi strigătele de veselie ale prietenilor mei. Vântul îşi cânta doina cu ajutorul frunzelor din sălciile aflate pe malul apei, doină cântată în acea limbă ancestrală şi universală a naturii. Imaginea lunii reflectată în apă tremura, lăsându-se în voia valurilor ce o duceau spre tărâmuri necunoscute. Totul se îmbina armonios până la ultimul detaliu făcându-mă să simt o linişte sufletească deplină. Stând acolo, am atins acea Nirvana la care tot încearca să ajungă călugării budişti. Toate aceste sentimente ce începuseră să formeze în sufletul meu o tornadă de fericire interioară sunt îndată curmate de următoarea întrebare: „Pot să mă aşez?”. Am ajutat-o să-şi întindă prosopul alături de al meu şi am început să vorbim despre lucruri lipsite de importanţă. În comparaţie cu discuţiile asemănătoare pe care le purtam cu fosta prietenă pe aceeaşi temă, acestea purtau o încărcătură emoţională mult mai mare, căci însăşi rostirea fiecărui cuvânt reprezenta pentru mine o adevărată provocare. Avea o voce caldă, ce îmi trezea in inimă prin fiecare vorbă sentimente nebănuite de mine până atunci. Îmi plăcea să o ascult şi însăşi prezenţa ei era suficientă pentru a mă introduce întrun univers monoteist, în care ea era divinitatea. După un timp am observat că ceilalţi plecaseră. Am continuat astfel să vorbim până când perdeaua întunecată a boltei celeste a început să capete nuanţe roşiatice. Atunci am condus-o până în cameră şi ne-am promis unul altuia că ne vom întâlni din nou. Ziua următoare trecea incredibil de greu. Secundele parcă trăgeau una de alta pentru a încetini trecerea timpului. Cu toate acestea eram fericit că pot simţi aşa ceva pentru altă persoană. Anfisa este cea care m-a scos din acea sferă a egoismului în care nu eram capabil de a dărui dragostea mea altcuiva. Mă simţeam în sfârşit om – puteam să râd, să plâng şi, în cele din urmă, să iubesc. Cu toate că s-a lăsat mult aşteptată, noaptea în cele din urmă a sosit. După o oră petrecută cu prietenii, m-am hotărât să mă duc pe malul râului să o aştept. Eram condus de o forţă nebănuită şi, probabil că în acele momente nu ar fi existat vreun lucru, care să mă poată opri din a o vedea. Nu ştiam dacă şi ea mă iubeşte sau nu, însă speram ca orice îndrăgostit, să câştig acest joc de noroc cu destinul. Coborând spre malul râului zăresc o siluetă ce se profilează în întuneric şezând pe un buştean cu picioarele în apă. Chiar şi orb aş fi reuşit să văd acea frumuseţe edenică; chiar şi surd aş fi putut auzi glasul îmbietor ce mă chemase la ea; chiar şi mort aş fi fost capabil să-i simt mâna ei luând-o pe a mea şi ţinând-o în timp ce ne plimbam prin inima acelui paradis nocturn – simţeam în sfârşit că sunt iubit de persoana pe care o iubesc. Păşind amândoi în acel tărâm tainic mi se părea că noi îl stăpânim, că aşa cum a dat Dumnezeu lumea lui Adam şi Evei, aşa a creat şi acest loc pentru noi. După aproape cinci sute de metri de mers de-a lungul râului, ne-am oprit din nou pe malul acestuia, contemplându-ne lumea. Atunci am luat ambele ei mâini într-ale mele: - Anfisa, eu nu am mai simţit aşa ceva pentru nimeni până acum. Eu chiar... - Nu este nevoie s-o spui. Şi eu te iubesc. Buzele ei se apropiară până le atinseră pe ale mele, unindu-se într-un sărut care purta cea mai sinceră dragoste din câte am simţit vreodată. Parcă fiecare celulă din corpul meu prindea viaţă, fiind invadată de acelaşi sentiment unic, iar efortul de a-l descrie acum în cuvinte este la fel de absurd ca încercarea de a opri soarele să răsară sau secundele să se scurgă. Tot ceea ce îmi doream în acele clipe era ca timpul să îngheţe, să spulber acel zid al efemeritaţii şi să permit eternităţii să domnească peste acea noapte. Am continuat de atunci să ne întâlnim în fiecare seară, ba chiar şi zilele le petreceam împreună, timpul unuia aparţinând în totalitate celuilalt. Nu exista moment în care gândul la ea să nu mi se înfiripe în minte, însă odată cu trecerea timpului şi cu apropierea clipei în care voi părăsi ţara şi mă voi întoarce acasă, o tristeţe imensă incepea să-mi macine sufletul. Soarele răsărea şi apunea din nou şi din nou, făcându-mă să simt

325

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 deja sabia despărţirii străpungându-mi inima, împrăştiind o durere sfâşietoare. Aceasta dispărea însă instantaneu în prezenţa Anfisei, care izbutea să mă readucă în prezent. În acele momente simţem cum trecutul şi viitorul capătă valori nesemnificative, lăsându-mă să trăiesc clipa actuală. Toate acestea au durat însă doar până în ultima seară, când am realizat amândoi cu adevărat, tragedia ce urmează să aibă loc. Puteam vedea în ea tot ceea ce vedeam şi în mine, aceeaşi durere mută pe care nu mai era capabilă să o mascheze, deznădejdea punând stăpânire pe acei ochi albaştri, visători şi melancolici odinioară. Îmi doream să o pot ajuta, însă ştiam că niciun cuvânt nu mai are putere să alunge tristeţea ce îi strângea inima ca un cleşte. Stăteam alături de ea pe malul apei şi nu suflam o vorbă . Până atunci auzisem în fiecare seară frunzele arborilor ce se unduiau lin sub adierea uşoară a vântului, auzisem păsările nocturne care izbeau aerul cu aripile lor puternice, auzisem peştii ce săreau la intervale scurte de timp din apă, însă în noaptea aceea peste acel întreg ţinut se lăsase o tăcere de mormânt. Parcă natura împărţea cu noi acelaşi suflet şi ţinea un moment de reculegere pentru dragostea ce va fi în curând ucisă. Puteam observa starea ei din toate gesturile pe care le făcea: atunci când mâna ei o strângea pe a mea la intervale scurte de timp; atunci când işi trăgea genunchii la piept oftând adânc; atunci când îşi îngropa faţa în ei dorind să îşi ascundă lacrimile care ameninţau să-i umezească frumosul chip. Şi, astfel, ne-am petrecut restul nopţii fără să scoatem un cuvânt, şi nu din cauza suferinţei prea mari, ci pentru că nu aveam nevoie de vorbe pentru a ne înţelege durerea unul altuia. Cerul începuse să capete nuanţe mai deschise, iar Anfisa mă rugă să o conduc în camera ei. După aceea, cu toate că trupul îmi era amorţit, m-am întors pe malul râului pentru a mai vedea o dată şi probabil, pentru ultima oară, locul în care mi-am petrecut cele mai frumoase clipe ale vieţii. Dimineaţa ne-am făcut bagajele, am pornit spre Gara Iaroslav şi, cu toate că i-am spus că nu este o idee bună, Anfisa s-a încăpăţânat să mă conducă. Ajunşi acolo, privesc cu resemnare, venind de departe, trenul ce urma să-mi curme fericirea. O privesc în ochi cum făcusem de mii de ori înainte: - Alex... tu acum pleci şi probabil că nu mă vei mai vedea niciodată. Aşa că te rog... Uită-mă! Se întoarse cu spatele şi vru să plece, însă o apuc de mână: - Este adevărat că plec şi poate că nu ne vom mai întâlni, însă eu aparţin deja sufletului tău. Anfisa, eu nu sunt un călător. Lumea mea eşti tu. Ochii i se umeziră, mă îmbrăţişă, mă sărută, într-o ultimă încercare de a împiedica victoria inevitabilă a destinului. Trenul trebuia să plece. Urc şi mă aşez pe unul din scaunele de la geam. Acesta porneşte lăsând în urmă tot ce aveam eu mai de preţ. Mâna mi se întinde singură înspre fereastră fără să o pot controla. Au urmat câteva momente în care am reflectat asupra anumitor probleme. „Există oare fericire mai mare decât aceea pe care am trăit-o alături de Anfisa? Am atins oare deja acel apogeu al împlinirii spirituale de la o vârstă aşa fragedă? Şi dacă cel mai fericit moment s-a petrecut deja, ce rost mai are viaţa ştiind că nu va mai fi niciodată la fel, că voi trăi de acum înainte doar clipe mai puţin frumoase decât acelea?” Lângă mine se aşeză un bătrân a cărui barbă albă ajungea până la brâu. Trezit din reverie, îl întreb în rusă: - Sunteţi din împrejurimi? - Da, din Moscova. - Cum se numeşte râul care trece pe acolo? - Istra... Istra... Cu toate că timpul a făcut ca acele momente să fie efemere, încă trăiesc prin amintiri superbele clipe petrecute pe malul râului Istra.

326

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

81.

Din pântec – autor Laura Danc

Existenţa mea a început într-o linişte deplină. Pântecul mamei mele, cald şi primitor, îmi oferea siguranţă şi confort. În foarte scurt timp, probabil pe când aveam dimensiunea unui vârf de ac, am conştientizat faptul că aveam un statut privilegiat, fiindule superior vecinilor mei, celule ce îndeplineau diverse funcţii, rămase neschimbate de ceva timp. Spre deosebire de ele, eu creşteam pe nesimţite, deveneam din ce în ce mai puternic şi, din lipsă de ocupaţie, îmi făcea plăcere să observ cum mi se dezvoltă noi părţi ale corpului. De pildă, când mi-au crescut mâinile şi picioarele, am descoperit că mă pot juca sau îmi pot împinge vecinii ce mă înghesuiau uneori. Cel mai interesant mi se părea ceasornicul mamei mele ce bătea neîncetat, în acelaşi ritm, măsurând astfel timpul. Devenise, pentru auzul meu proaspăt dobândit, o muzică fără de care nu puteam exista. Apoi am înţeles că am şi eu propriul meu ceasornic, pe care încercam să-l corelez cu cel al mamei, dar nu reuşeam. De fapt, în majoritatea timpului dormeam. Când mă trezeam, descopeream că în timpul somnului se produsese o nouă schimbare în ceea ce mă privea pe mine şi micul meu univers. De fiecare dată eram încântat de noua mea descoperire. Dar cel mai mult mă încânta râsul mamei. Îmi plăcea să o aud cum râde, iar râsul ei îmi dădea şi mie o stare de fericire inexplicabilă. De un timp însă, mama nu mai râdea. Ştiam că ceva se petrecea cu ea, dar nu înţelegeam ce anume. Simţeam că era mereu neliniştită şi tristă, iar starea ei mi se transmitea şi mie. Dacă până acum fusesem atât de încântat de armonia în care existam noi doi, acum nu mai ştiam ce să cred. Într-o zi am fost trezit brusc de o lumină puternică şi de un zgomot neobişnuit. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Simţeam agitaţia mamei mele. Îi auzeam vocea şi încercam să mă lămuresc. Era un control de rutină, iar medicul mă examina pe mine. M-am liniştit şi mă simţeam destul de important dacă eu eram în centrul atenţiei. Am presupus că emoţia mamei se datorează faptului că mă vede şi, în sfârşit, devine conştientă de prezenţa mea aşa cum şi eu eram conştient de prezenţa ei. Eram convins că relaţia noastră va fi cu totul alta de acum înainte. Ştiam că certitudinea prezenţei mele o va schimba. Vom fi doar noi doi, acelaşi trup, suflet şi gând, nimic mai mult. Aşteptam cu nerăbdare momentul în care o voi vedea. După ceva timp mi-a fost dat să descopăr ceva nou – plânsul. Mama plângea. Nu înţelegeam de ce plânge. Poate oamenii plâng din cauza emoţiilor, de fericire. Eu eram fericit, dar nu plângeam. Şi atunci de ce era tristă? N-ar fi trebuit să se bucure? E greu să-i înţelegi pe oameni. Pentru mine până şi mama era un mister. Mă aşteptam să îmi

327

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 vorbească, acum că ştia de mine. Dar continua să tacă. De parcă n-aş fi existat. Eram uşor dezamăgit. Din nou aceeaşi lumină. Oare chiar era necesar? Atât de repede? Mă deranja, dar ce puteam eu să fac? Ceasornicul mamei bătea atât de tare! Era ceva neobişnuit. Nu era ca data trecută. Trupul ei era atât de tensionat. I se contractau muşchii, iar asta îmi dădea o stare de rău. Nici ei nu-i era bine, ştiam asta. Se petrecea ceva ciudat. Simţeam tremurul mamei şi aveam sentimentul că ceva rău urma să se întâmple. Dintr-o dată s-a contorsionat de durere. Asta m-a speriat de-a binelea. Apoi un obiect strălucitor, metalic i-a străpuns trupul, pătrunzând în pântecul ei. O presiune de deasupra mă apropia, fără voia mea, de acel obiect. Încercam cu toată puterea mea să mă feresc, să găsesc un refugiu unde să mă ascund, dar metalul acela cu vârf rotunjit continua să rupă bucată cu bucată ceea ce fusese până adineaori universul meu. Scrâşnetul metalului pe metal îmi sfredelea fiinţa producându-mi ameţeală şi disperare. A urmat apoi o durere ascuţită şi sentimentul neputinţei în faţa propriului destin. Lupta mea pentru viaţă se sfârşise. Călăul meu reuşise să-mi prindă membrele şi să mi le desprindă de trup. Agonizam. Cu o ultimă zvâcnire am simţit cum se apropie din nou de mine, mă prinde în căuşul rece şi mă trage afară într-o tavă metalică, aruncată apoi pe o masă. Am văzut lumina proiectată pe masa unde, ca o umbră, era întins trupul mamei mele. Apoi s-a aşezat liniştea. Aş fi putut să fiu şi eu un om.

328

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

82.

Evadare – autor Iulia – Georgiana Apetrei (15 ani) Colegiul Național “Gheorghe Vrănceanu” Bacău

Nicio şoaptă, niciun crâmpei de gând; toate sunt stereotipuri contemporane eternizate în insomnii, într-o tranziţie lentă de vise ce îmi lovesc tâmplele. Suntem doar noi, două suflete, două inimi îmbrăcate în beatitudine, ce tresar la aceeaşi atingere a trăirilor interioare. Două fantome ale trecutului în prezent... într-o fuziune a sentimentului demult ars sub flacăra fosforescentă a unui chibrit. Hoinărim, cu o umbrelă albă în mână, pe străzile asfixiate de liniştea oraşului violet; prin bălţi stropite cu praf de lună, ţinând stâns mânerul rece al umbrelei lovite greu de picături asimetrice. Ne pierdem şovăind prin mulţimea de oameni goi, ce poartă măşti inexpresive sub care se ascunde frenezia acestei lumi. Totul pare a se rezuma la aspiraţie şi tăcere, trăire şi uitare de sine. Ne-am oprit târziu la bariera dintre iluzie şi realitate, unde ne-am eliberat de trupurile de plumb, luându-ne zborul printre valurile negre brodate cu borangic de stele lăsând in urmă defetismul acestei lumi fulgerat în indolenţă.

329

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

83.

Zbor… - autor Nicoleta – Eliana Băișanu (13 ani)

Oameni, copaci, păsări, mare, vânt... au vise. Visul meu? Zborul. Aş vrea să zbor sus de tot, unde nici gândul nu pătrunde; aş vrea să mă joc de-a „Păsările” plutind deasupra lumescului, printre norii pufoşi. Dar cum aş putea să-mi croiesc povestea printre aripile vântului dacă eu nici măcar nu mă pot desprinde de pământ? Nu am ochi să admir, nu am mâini să ating, sunt doar unduire şi schimbare. Nu v-am spus? Sunt o umbră. Şi fiind o umbră, pentru mine fiecare zi e la fel: întinsă pe pământul amorţit de veşnicie, la fel de trist ca şi mine, fremătând şi suspinând, în speranţa că o dată şi o dată voi prinde viaţă, o altfel de viaţă: un vis, un rost, un scop. Nu mă judeca greşit din scaunul tău lejer de cititor. Nu te gândi la mine ca la ceva care nu trebuie să muncească, nu trebuie să mănânce... Mofturi. Dar tu nu ştii. Este greu să trăieşti etern în spatele fiecărei mişcări, să te hrăneşti cu poveşti frunzărite de copaci, legendele speriate ale sălbăticiunilor, suspinele şi bucuriile paşilor grăbiţi de tic-tac-ul timpului. E greu să duci pecetea pusă de vorbele unei mame iubitoare către copilul ei: „Învaţă! Când vei fi mare să nu faci umbră degeaba pământului.” „Să nu faci umbră degeaba pământului!” Greutatea vorbelor îmi apasă existenţa ireală, dorindu-mi să am o altfel de viaţă decât cea a unei umbre. Nu vreau să fiu „degeaba” pe pământul acesta. Ştii ce îmi amintesc cel mai adesea? Răceala, întunericul, frica. Când noaptea se instalează, himerele apar. Trecătorii târzii îmi dau voie să-i însoţesc. Mă prind de picioarele lor şi mă lungesc înapoia lor, încercând să ţin ritmul. Mă scurtez treptat când zăresc felinarul, şi mă ascund de el sub tălpile neastâmpărate. Apoi mă lungesc înainte încercând să ghicesc drumul. Îmi place acest joc. Dar alte făpturi, asemeni mie, se întind fantomatic după colţurile atât de cunoscute făcând trecătorii să-şi strângă mai tare hainele. Făpturile lor emană neîncredere, temere, frică. Ei nu cunosc umbrele. Ei nu iubesc umbrele. Le este frică de umbre. Le este frică de mine. Şi aşchii de gheaţă străpung trecătorii, trecând prin mine. Întro zi, prin porii deschişi ai aerului griul pătrundea şi apăsa rece pe sufletul-mi neliniştit. În timp ce eram purtată de paşi grăbiţi, adunam în poale lacrimile cerului. Şi mă întrebam ce fac oare păsările? Acum se încolonau legendar în „V”, acum parcă jucau iţele încurcate, acum se lăsau uşor pe vinele vântului, acum se-nalţau maiestuos spre cer. Mă întrebam dacă încearcau să străpungă mantia norilor pentru a se bucura de genele soarelui sau dacă îşi căutau loc mai călduros pentru cuib. Furată de gândul acesta îmi scăpă o lacrimă amară. Am început să-l caut imediat de frică să nu-l înghită pământul. Gândul că l-aş putea

330

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 pierde pe veci îmi nelinişteşti şi mai tare sufletul. Freamătul meu fantomatic, a atras atenţia stăpânului paşilor, căci de sus, din întunecimea acelui mare suspin, se grăbeau spre mine două stele. Ce puteam face cu ele? Stele, noapte, vise... Jucându-mă, mi le-am pus la ochi gândindu-mă că aş putea deveni „Soare”. Atunci, ca prin magie, lumea mea înglodată a prins culoare. Puteam să văd picăturile ce se bucurau de adierea vântului, copacii ce îşi fredonau balada, cerul ce îşi tuna mâhnirea! Dacă aş putea vedea cu lacurile, limbi de lumină mi-ar săgeta căi nedescoperite ale universului, şi poate toate neînţelesurile ar fi de înţeles? Am căutat să mulţumesc cuiva pentru fărâma de bucurie din frumosul vis, dar eram înconjurată de pustiu. Ce aveam de făcut acum? Seara se lăsa învăluită de lumini stranii. Mă uitam la Lună ca la un măreţ ochi al nopţii. În drumul meu spre Soare poate voi face un popas şi acolo. Cu noile mele bijuterii (cele două stele) simţeam că pot să-mi extind orizonturile delimitate de întuneric. Drumul meu de abia începuse. Ardeam de dorinţa de a mă putea ridica din culcuşul meu etern şi să prind aripi ca să mă joc de-a „Zânele”. Câte jocuri aş juca dacă m-aş alătura norilor... Aşa trec zile şi nopţi, şi parcă trec prea repede şi identic în repetata veşnicie. Căţărându-mă într-un copac, mă gândeam de-a ce să mă joc. Nu! Gata cu joaca! Astăzi vreau să zbor. Dacă m-aş prinde de piciorul unei rândunici? Oare m-aş putea agăţa apoi de pletele soarelui? N-aveam nimic de pierdut. Am sărit pe spinarea unei păsări ce se avânta spre pomul în care visam. Simţeam căldura astrului, iar razele lui, deşi nu mă priveau, parcă mă întâmpinau. Nimic nu mă putea opri! Atât de aproape... dar atât de departe... În încercarea de-a mă legăna pe razele de aur, am căzut în gol. Umplându-mi sufletul de văzduh am îmbrăţişat pământul, cufundându-mă din nou în întuneric. Unde-mi erau stelele? M-am ghemuit sub o frunză şi am aşteptat să mă trezesc din acest coşmar. Dar timpul iar îşi târâia picioarele ca după un lung drum şi nici lumea nu mai era din nou interesantă. Atunci am auzit o voce de nicăieri ce îmi şoptea: „nu te lăsa...”. Speranţa se lega de mine ca o mână întinsă, dându-mi puteri. Şi m-am lăsat purtată de paşii unui pescar spre mare. Încercând să fiu umbra mării pe fundul ei întunecat, m-am agăţat de capătul curcubeului absorbindu-mă violet spre cer, şi transformându-mă în pulbere de stele. Apoi m-am prelins pe razele pale ale lunii la rădăcina unui copac. În zadar încerc să mă înalţ. Hei, Umbro! Sunt eu, scriitorul. De ce eşti atât de nemulţumită de viaţa ta? Paharul are şi o jumătate plină, nu doar una goală. Să te ajut să o vezi. Ia-mă pe mine de exemplu: trebuie să citesc, să caut, să ascult poveşti ca să le găsesc înţelesuri şi să mă bucur de ele. Ţie, fără nici un efort, ţi se aştern la picioare toate poveştile nemaiîntâlnite şi nemaiauzite. Mari artişti ţi-au surprins sufletul în tablourile lor, creând momente de viaţă, nu de moarte. Culoarea ta e rece. Recele face parte din viaţă, şi oricărei răceli îi urmează căldura. După iarnă, vine vară.

331

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Aminteşte-ţi de clinchetul vesel al zurgălăilor lăsat grăbit în urma săniilor. Aminteşte-ţi de frumoasele versuri ale Otiliei Cazimir „de pe drum cotit şi nins/ umbră sură s-a întins/ un voinic înalt de-o şchioapă/ înota-n omăt ca-n apă/ şi proptindu-se-n toiag/ un toiag mai ’nalt ca el/ a-nceput să cânte-n prag/ tremurat şi subţirel” (Poveste de omăt). Da! Chiar şi umbra poate aduce bucurie vestind venirea lui Moş Crăciun. Aminteşte-ţi de poveştile bunicii spuse la umbra teiului prins în timp ca şi ea, în timp ce nepotul îşi odihnea fruntea atotştiutoare în poala-i încăpătoare. Zâmbete, înţelepciune şi multă căldură. Aminteşte-ţi de tinerii îndrăgostiţi, de primul lor sărut, de fericirea şi căldura universului în acel moment. Luna nu-i surprinsă când îi vede, ci le luminează visele, gândurile prin perdeaua de stele. Şi tu, simetric al lunii, eşti urma dragostei lor pe pământ, eşti bucurie şi căldură. Vezi, că în existenţa ta rece ai parte şi de multă căldură? Aşa este viaţa: şi cald, şi rece, indiferent dacă eşti umbră, pasăre, vânt, copac sau om. Rostul tău: să faci parte din lumesc, să fii urma păsării, a copacului, a omului. Ce ar fi omul fără umbră? Nu ştiu, dar sigur nu va fi complet, nu v-a fi un întreg sufletesc. Scopul tău: să te bucuri de vise neîmpărtăşite, de gânduri măreţe şi revoluţionare, de feţele scrise şi nescrise ale lumii. Visul tău: deja este împlinit. Tu zbori odată cu speranţele oamenilor, cu fiecare bătaie din aripi a păsărilor, cu fiecare unduire a frunzei ruginii purtată de adierea vântului. În câte feluri poţi zbura! Şi cât mai zbori! Zbori zbuciumat sau zbori lin, dar zbori. Tu, umbro, zbori! Zbori! Da! Da! Da, scriitorule, zbor! Şi cât soarele va dăinui, voi zbura cu el azi, spre mâine privind curat spre ieri. Căci azi am „învăţat” să las în urmă „degeaba”. Ce bucurie: zbor!

332

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 84.

Cerbul cu coarne de argint – autor Ștefan Dorgoșan

În încăperea luminoasă, mobilată cu gust, îmbinând designul clasic cu cel modern, un bătrân cu înfăţişare de înţelept se plimbă de colo-colo. Păşeşte greoi peste covoarele persane, tocite de vreme, din vechiul birou, acum transformat în cameră de zi pentru nepotul său din clasa întâi(a). Decor ajustat, peste piesele de mobilă stil şi statui romane: imagini din Clubul lui Mickey Mouse, maşinuţe, avioane, elicoptere, macarale, rachete, dinozauri, Lego, poliţişti, supermeni, cerbi din pluş, TV, trei PC-uri, laptop şi CD-uri, webcam, consumabile IT, cărţi cu benzi desenate, caiete, creioane colorate, carioci etc. Răsfoieşte imprimate şi fredonează: – „Eu sunt pământul în care mă duc de unde am venit cu toate păcatele,/ Tu eşti vântul ... bla-bla-bla./ În deşert pluteşte (sau putrezeşte?) umbra trupurilor noastre blabla...” Unu-Doi! Punct. Punct. Liniuţă. Liniuţă. Bastonaşe. Cârlige. Cerc: O! Arond: @! Acum literele: A mare de tipar, M mare de tipar! A M! M-A-M-A! Ma-Ma! Mama, într-un cuvânt! Plasma TV emite semnalul breaking news: „În această noapte, după un secol de la interzicerea pedepsei cu moartea, la cerere, deţinutul cu nr. 001.5742.14.731 va fi executat!” Mormăie, enervat: – Eutanasiat! Nu executat. Fi-v-ar meseria de râs să vă fie! M-aţi intoxicat cu limba epocii de lemn. Aceeaşi propagandişti cu carâmb în solda minciunii oficiale. Diversioniştilor! Sună telefonul, dat pe „speaker”: bip-bip! Bip-bip! Bătrânul apasă pe telecomandă: – Alo! Da?... – Ce faci, „tataie”? – Caca cu fi-tu! – E cuminte? – E fi-tu! Nu ţii minte? Nici pe „tron” nu aveai astâmpăr. Din hol, dinspre closet, se aude apa trasă în bideu. Un copil năvăleşte în cameră: – Tati! Tati! Să-mi aduci un elicopter... Teleghidat, cu control digital… Am făcut liniuţe, bastonaşe, cercuri… şi pipi, şi caca… Singur, cu tataia lângă mine, în weceul pentru adulţi. Nu la oliţă! Şi să-mi aduci şi cereale cu cacao, vitamine şi minerale… în pungi cu surprize… (către bătrân:) Tataie, îmi povesteşti „Cerbul cu coarne de argint”? Tataie, de ce... Brătrânul, zâmbind protector către copil, îl mângâie pe creştet. Din speaker izbucni: – „Tataieee”?!? E „împieliţat”, dar n-are! Nu te da lovit… Cum ţi-au ieşit analizele? – Prost! Privesc, dar nu văd! Trăiesc, dar nu simt! Sunt un mort frumos cu ochii vii! Îţi promit că orice va „ieşi”, n-am să-ţi stau pe streaşină şi nici sibilin în beci! Ai găsit donator? Din speaker: – Am găsit! Nu am nici un interes să te ţin mort în viaţă, nici să te îngrop viu! Alege? – Îl cunosc pe…? E înger sau mammon? Dacă-i preiau apucăturile lacome?...

333

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 – Cu zestrea ta genetică zăludă putea fi şi mai rău. Minunea lui Iisus care a vindecat orbul este deja practică medicală de un secol. Eu voi avea grijă să-ţi lungesc şi lanţurile de... AND care stimulează preocupările casnice. Mai ştii cum arată şi la ce foloseşte mătura? Bătrânul, uitându-se îngrozit la dezordinea din cameră: – Îmi pui „coadă”? Şi ochi roşii? Deci, voi fi manipulat genetic. – Viaţa e o balanţă riguroasă: la bătrâneţe dor al naibi tocmai lucrurile de care nu ţiau păsat în tinereţe! Ţi-ai pus întrebarea de ce oare personajele negative, fioroase, din basme – zmei, balauri, zgripţuroaice – au şapte vieţi? Celelalte, paşnice, doar una! Îţi fac extensia… – Îmi clocotesc cromozomii de emoţie. Adică, după ce crapă nenorocitul, iei organele bune şi le pui în mine. Sau viceversa! Luptăm o viaţă ca să nu murim înaintea altora! Întrebare: cine e viul după trezirea din narcoză? El, reîncarnat, sau eu, mort resuscitat? Schimbăm Cărţile de Identitate? CNP-ul? Mă-ta pe cine primeşte în pat? Ce ciorapi miroase? Din speaker: – Nu e atât de habotnică pe cât crezi tu! Maria Magdalena a „scăldat” multe picioare de bărbaţi, dar Iisus a făcut-o sfântă! „Coldanul” nu e fiştecine: are „Centironul de Aur”! Copilul, năvălind în camera pe care o părăsise pentru că nu era băgat în seamă: – Tataie, ce-i aia habornică? E harnică, adică? Pe mamaia şi pe mami nu le cheamă Maria! Magdalena e colega mea de clasă care nu se spală pe dinţi. Pute!... E full de microbi. Bătrânul, mângâind copilul mai insistent pe creştet, se înveseleşte: – Bă, tu de mic… tragi cu urechea? Studiezi... Ce genii avem noi aicea şi nu ştim? Din speaker: – Atenţie distributivă, memorie enciclopedică, gândire analitică. Tu i-ai pus „coarne”! Bătrânul îngrijorat, mângâind buclele blonde ale copilului: – Pardon, gene! Cele bune! Să revenim la „oile” noastre: cât iei din ăla şi pui în mine? Din speaker: – N-ai să ştii niciodată! Eşafodul este plin de sângele martirilor... Şicanele destinului! Bătrânul enervat: – Frumoasă perspectivă! Legea lui Socrate: schimbaţi măruntaiele bolnave în tinereţe ca să muriţi sănătoşi la adânci bătrâneţi! Apoi alegi: cupa cu cucută sau un glonţ în cap! Primum vivere et deinde philosophari! Viaţa înaintea filozofiei! Genele şi ideile caste au viaţă precară. Bălăriile rezistă! Spiritul se volatilizează, în groapă te lupţi cu materia: viermii! Din speaker: – Eşti expirat! Legile lui Mengele: un prizonier e bun mort! Gemenii sunt o avere. Unu-n doi e clonă! Doi în unu e altoi! Câţi zombi avem? Trei! Accesaţi Wikipedia! Copilul, mânuind tastatura unui PC, vorbeşte către speaker, apoi spre bătrân: – Tati, exerciţiul ăsta e greu şi pentru superdotaţi! Toţi copiii ştiu că nu e voie să faci experimente pe oameni vii... Tataie, îmi povesteşti „Cerbul cu coarne de argint”? De ce este tânăr fără să fie bătrân ca tine şi de ce zboară ca o pasăre cu viteza luminii? E biotronic? Din speaker: – Ce zice? Ce face?

334

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Bâtrânul arţăgos, către speaker: – Intuiţie de copil! Îşi studiază arborele genealogic pentru a evalua probabilităţile din orizontul lui ereditar: vraci, casap, hoher? (către copil:) Nu cunosc, tataie, taina tinereţii fără bătrâneţe. Povestea e „i(n)spirată”, bine ticluită, greu de descâlcit. „Pupă” cerbul şi află! Tensionat, din speaker, cu glas sigur, dar temperat, presimţind ceea ce va urma: – „Tataie”!!! Lasă copilul în pace! Nu-i împuia capul cu prostii! Do not test him! Am drept de practică în retroacţiune! Can wake up the dead from the grave and make them fly! – Voi, inginerii de molecule, sunteţi o pacoste. Eretici! Reîncarnaţi oamenii în păsări din PVC! Se zvoneşte că unuia cu caninii extirpaţi i-au crescut coadă-n noadă şi corne-n cap. Schimbaţi creaţia sfântă a lui Dumnezeu şi locul speciilor în schema evoluţiei după Darwin. Nu scapă întreg nici tabelul lui Mendeleev. Faceţi să ardă apa care stinge focul. Discimus... Marcu (16,15): „Cine va crede va fi înviat, moartea nu-l va vătăma, dacă va bea otravă nu-l va otrăvi, va vorbi limbi noi, cu mângâierea mâinilor va tămădui!” Amin! Voi fi „izotop”? Din speaker: – Ai înnebunit? Vorbeşti bazaconii în faţa îngerilor! Ce vină are copilul? Nu-i fuglu! Copilul, sărind de la una la alta, punctează ideile care-l interesează: – Tati! Elicopterele nu sunt prostii! Ce e „fuglu”? Mami şi mamaia, care spală, fac curăţenie şi de mâncare? În elicopter iau pe cine vreau eu. Fără mine oamenii nu poate să… – …„nu pot”, tataie! intervine blajin bătrânul, care contiuă să-l mângie pe creştet. Copilul, plăcâdu-i dezmierdatul mâinilor bătrânului, se alintă şi se corectează: – Fără mine oamenii nu pot să... fly like birds! Dumnezeu a pus lucrurile bune să fie văzute, iar pe cele rele le-a ascuns ca să nu fie făcute. (către speaker, apăsat:) De ce vrei săi faci rău lui tataia?... Voi m-aţi învăţat: God loves live and death hide! Hotărâţi-vă!… Not flying... fără elicopter, fără cerb... Ba e secret, ba e taină! Ba e înger, ba e mamon! Din speaker se aud zgomote, mai degrabă bâlbe decât paraziţi din cauze tehnice: – Tat... (hrâm..., hrâm!) Tataia… (hrâm!) nu ştie chiar tot! Mai are şi el de învăţat! Bătrânul cu îngăduinţă, privind către înalt: – Ai cuţitul în mână! Poţi să alegi între mine şi… şi „el”! Voi fi un mutant de soi... Din speaker: – Medicus curat, natura sanat! Natura asanează mizeriile toxice! Nobody prophet! Frica o să te îngroape înaintea morţii. Bref: transplantul va fi public! Doce(...)ndo! Bătrânul: – Un mod elegant de a te scuza în caz de eşec! Licitezi: De mortuis nihil nisi bene! Copilul, oprindu-se brusc din flying-ul roată prin cameră, intervine, cu voce gravă: – În sfârşit, iată o idee viabilă... Raţiunea naşte spaime! Aţi ajuns „în coarne”... deci conflict... între generaţii. E de învăţat. Docendo discimus! Bătrânul şi speaker-ul rămân muţi. Vădit jenat, bătrânul continuă, ritmând rap: – A fost oda... ată/ ca nicioda... ată,/ că dacă n-ar fi fo... oost/ nu s-ar fi povesti...iit,/ o prea frumoasă fa... ată/ pe care o chema/ Iana Sânzia... naa!... Avea cosiţele aurii precum razele soarelui. Trăia pe un plai, o gură de rai, unde curgeau râuri cristaline ca roua dimineţii. În poiene, prin iarba de mătase, păşteau turme de oiţe cu lâna pufoasă şi miei zburdalnici. Peste tot zumzăiau albinuţe hărnicuţe care adunau din flori cea mai gustoasă miere din lume. Albă ca zăpada şi catifelată îi era pielea Sânzienei, pentru că se spăla în fiecare dimineaţă cu apa limpede de izvor în care lucea Regele Soare, mânca faguri gălbiori şi dulci din stupii aflaţi în luncă şi bea lapte cald de la stâne. Într-o zi, cerul se întunecă brusc, de parcă se

335

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 prăvăli bezna adâncă a morţii peste întreg universul. Veni în zbor un balaur fioros, cu şapte capete, vărsând flăcări şi smoală clocotită pe pământ şi văzduh, şi o răpi pe Iana-Ileana Cosânzeana. O duse în Grota Neagră, sălaşul său din Împărăţia Întunericului... Din speaker: – Doarme? Copilul, cu seriozitate: – Cum să dorm?... Spun eu mai departe, că-nainte mult mai este din poveste... Când văzu aceste nenorociri, Făt Frumos, craiul cel viteaz peste crestele Carpaţilor, merse în grabă la Schitul săpat în Stânca Înţelepciunii, unde un sihastru, parcă fără vârstă, cu barba albă şi lungă precum timpul, îi spuse: „Dacă vrei să-l învingi pe zmeul viclean te poate ajuta numai cerbul cel sprinten cu coarne de argint. Dar trebuie să-i dai şapte săptămâni, din mâna ta, grâu ales bob cu bob, fiert în lapte şi să-l adapi de la cele şapte izvoare ale tinereţii fără bătrâneţe.” Zis şi făcut! Şi Făt Frumos l-a hrănit pe căprior cu cerealele din jitniţa domnească şi l-a adăpat din fântâna săpată adânc sub castel în care se vărsau izvoarele cu apă vie. Dar nici bieţii oameni nu mai aveau de mâncare şi de băut pentru ei şi animalele lor, deoarece zmeul cel rău pârjoli păşunile, dădu foc la fânare şi secă toate râurile. Bunul prinţ îi salvă din acest mare necaz cu hrana şi apa pusă la adăpost pentru vremuri de restrişte... În Sfânta zi de Duminică, făcută de Dumnezeu pentru odihnă şi împăcare, merseră împreună la Altarul Sapienţei şi se rugară într-un glas Celui de Sus să-i ajute ca să o salveze pe prinţesa Cosânzeana din ghearele vârcolacului. Cerbul îl lăsă pe Făt Frumos să-l încalece şi, luminând calea cu luceafărul ce-l avea în frunte, zburară la văgăuna iadului. Acolo îi dărui, din coarnele-i de argint, şapte săbii tăioase ca să-i reteze capetele balaurului şi să o elibereze pe Iana-Ileana... Tataie!?! Ileana o cheamă pe mamiii!... Bătrânul, trezit din picoteala aţâţată de glăsciorul de catifea, zise cu veselie: – Ai văzut!?! Pe mami... o cheamă Ileana! Ileana o cheamă... pe mamiii...! (sfârrr!...) Bătrânul şi copilul, îngânându-se, aţipiră... După un moment de tăcere, din speaker: – Alo! Aţi adormit? Bătrânul, uitându-se cu un ochi mijit, dar sever, spre speaker: – Iată efectul educaţiei prin corespondenţă! Urmează făcutul plozilor prin telepatie! Prăsilă de la distanţă. Contacte digitale, ad libitum: celular, e-mail, webcam, linia fierbinte! Din speaker, ca de la sine înţeles: – Nu te mira! Serviciile reproductive sunt aproape: încrucişează proşti cu genii, bandiţi cu blajini, handicapaţi cu atleţi! Iubiri în eprubete! Ferma animalelor de lux! Lista lui Orwell! Marfă de marfă. Selecţie pedigree: Frumoşi chelboşi şi Sân(z)iene „blondi”-ene! Bătrânul, mângâind protector „îngeraşul” adormit: – E rasism de cea mai joasă speţă! Unii suntem mai egali decât alţii! Burta ghiftuită şi hainele pompoase dăunează grav sexului, a spus Confucius. Sutor, ne ultra crepidam! Din speaker: – Nu sunt cizmar, dar simt că lucrez împotriva unui Zid! E o provocare... – Spovedaniile nu folosesc. Fiecare suntem un Dumnezeu! Un zid mai mic. Eclogă: „Eu sunt huma cu păcate/ de unde am venit şi în care mă întorc/ acasă./ Tu eşti vântul care despoaie/ puf de păpădie trupul putrezit/ pur şi gol/ dă roată în deşert./ O torţă urcăm/ în genunchi scara de spini/ pe murul din lut până la cer!” ...Dacă e aşa de bine „dincolo” de ce naiba ne înghesuim să fim eterni pe peticul ăsta nenorocit de pământ supus deşertăciunii? Din speaker: – Mistifici! Nu faci înger din drac doar tăindu-i coarnele şi coada şi punându-i aripi.

336

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 – Nu caut alinare. Ce e transplantul de organe? Trafic de oameni? Trafic de influenţă? Ascultă sfatul meu: dacă lui îi prieşte operaţia, taie din mine! Fără presentimente! Din doi păcătoşi fă unul care să gândească sănătos. Extirpă gena criminală! Alienarea pică asociativ. Din speaker: – Te crezi ofrandă? Holocaust? O ceaşcă de sânge... Legendar, vampirii au făcut primul transplant. O transfuzie! Un feedback păcătos: au supt sângele viilor ca să trăiască morţi! Dracula, Auschwitz, Salva-Vişeu, Canalele! Arbeit macht frei! Abatoare umane pentru organe! Dictatorii se dedau la barbarisme, storcând vieţi pentru „fluidul viu”, inutil în terapia paranoismului! Unii mănâncă ficat crud de copii şi sorb creier de adolescent. Antropofagi! – Vezi că ştii! Dumnezeu ne ia întâi minţile. Spiritul părăseşte trupul inert. Mi-ai găsit fratele de viscere? Cain şi Abel! Apud Moise: decât un viţel de aur mort, mai bine un miel viu fript pe jar! Iubesc meniul viermilor graşi de sub iarba verde „de acasă”. Bon appetit! Pa! Fără grabă, bătrânul apăsă pe butonul „off” al telecomenzii speaker-ului. Îngână: „De dragul Mariei/ Şi a Mântuitorului/ Luceşte în ceruri/ O stea călătorului!” Se lasă întunericul. Plasma TV emite semnalul breaking news: „La miezul nopţii vom transmite în direct transplantul cu organe prelevate de la condamnatul care …” Bătrânul, cu voce revoltată, dar înăbuşită, ca să nu-şi trezească nepotul: – Scârbelor! Fuck You! Simbriaşi ai gheenei! Vă amestecaţi în intimitatea omului. Cu ce drept? Cu ce...? Pute lumea de jigodii şi perverşi. O să ne îngroape prostia! Vae victis! ----…În salonul de terapie intensivă (TI), o tânără se conversează free hands, la telefon: – I-am văzut prin net cum dorm cu cerbul în braţe... Cine e donatorul?... Din speaker: – Expertul în decodări genetice afirmă că este fratele geamăn care s-a pierdut în timpul atacului terorist al traficanţilor de organe. Ţara se afla în degringoladă! Clanurile mafiote, sindicale şi militare, formate din nuclee declasate şi corupte, ajunse la putere pe căi oculte, o spoliau de resursele umane, materiale şi spirituale. Furtul devenise nărav naţional. Populaţia acestor meleaguri, cunoscută pentru vigoare nativă cu secole înaintea lui Hristos, se afla într-un sever proces de decimare şi regres biologic, până „la limita întreruperii energiilor active”, după cum aprecia Petre Ţuţea, un filosof „răstignit” în vreme. Media de vârstă şi rata natalităţii se dijmuiau cu fiecare generaţie. Vatra ereditară devenise un uriaş lagăr de trafic cu carne vie şi experimente cu organisme modificate genetic. Ticăloşii asediau spitalele pentru a face rost de materie primă direct de la sursă. Bunica născuse gemeni. Tâlharii au luat ostateci mame şi copii. Au fost pierderi... Nimeni nu a fost tras la răspundere. Justiţia nu funcţiona! Doctoriţa TI, preocupată de osciloscoape, centrifuge, filtre şi pompe de resuscitare: – Se vor recunoaşte?... Ştiu unul despre celălalt? Despre rocadă? Mutatis mutandis. Din speaker: – Nu! Firesc, tata s-a documentat. A reiterat sintagma „Cain şi Abel”. Donatorul însă se crede orfan, copil de trupă. A lucrat în aviaţie. Are o operaţie facială după un accident de elicopter. Ca gemelari există compatibilitate genetică a organelor. Diferă însă eroziunile cromozomiale de-a lungul vieţii produse de alcool, tutun, stres, alimentaţie deficitară etc. Ele afectează metabolismul, inducând boli letale precum cancer, diabet, dislipidemie. În

337

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 zadar insistă medicul pe dietă: nu tot ce zboară se mănâncă! Ţinta este menţinerea capacităţii imunitare şi de detoxifiere până la o sută de ani. Cum? Finis origine pendet! Prelungind tinereţea în bătrâneţe prin extensia AND-ului în palierul enzimatic al nutriţiei şi anticorpilor! Prima eroare a ingineriei genetice a fost clona Dolly, care a trăit doar jumătate din vârsta naturală a oilor. Adică, a murit tânără de bătrână! Docendo discimus! Trebuie să descifrăm genele matusalemice ale speciilor mai vechi şi mai longevive decât omul pe scara evoluţiei: balena, broasca ţestoasă, viermii marini... Ce pierzi în tinereţe, capeţi greu la bătrâneţe! ----…În acelaşi salon, peste câteva zile, năvăleşte copilul care „zboară” cu pletele-n vânt: – Tataie! Tataie! Uite ce elicopter mi-a cumpărat tati! Am fost cuminte cât ai lipsit. Puncte şi liniuţe nenumărate. Bastonaşe, cârlige, cercuri. Ma-ma! Mama! Ta-ta! Tata! Bătrânul, sub perfuzii şi cu masca de oxigen pe figură, are vocea greoaie, înfundată: – Bravo, tata-aie!… Să-ţi spun secretul cerului… cerbului care zboară ca elicopterul? Copilul (atent la vorbele sacadate ale bătrânului, se miră şi ia o atitudine ofensivă): – De unde ştii? Acum câteva zile spuneai că nu ştii! S-a întâmplat ceva şi eu nu ştiu? Bătrânul, îl mângâie cu teamă pe creştet, ca se se convingă că nu are ecrescenţe: – Surpriză! Et in Arcadia ego! Am fost peregrin printre stele. M-am întâlnit cu căpriorul. Mi-a dat un strop din izvorul tinereţii! Copilul (care parcă pluteşte ca un înger prin cameră, dâdu-i ocol în fugă) şugubăţ: – Te-a „mângâiat” cu coarnele-i de argint?... Te văd plin de energie! Miroşi sănătos! Ca bradul! Nu m-ai crezut când ţi-am spus că este mai puternic decât Tyrannosaurus Rex, Stăpânul Inelelor şi Ben Ten, la un loc! Mie mi se pare că cerbul seamănă cu tata…, fără coarne! Când mi-e sete îmi aduce un pahar cu apă şi vitamine care mă energizează. Şi nu este nici Făt Frumos, nici paranormal ca Superman. Are un bisturiu cu lumină. Nici nu simţi când te operează. Însă el nu este Dumnezeu care face „oameni” şi „morţi”. Doar îi „schimbă” între ei... Desigur, este o metaforă, pentru că a expirat vremea basmelor bătrâne cu dark hell, iad, zmei, Gheonoaia, acvile ucigaşe, perpelitul pe jar al copiilor neascultători, Baba Cloanţa care zboară pe mătură. Ficţiune în zeamă de cuvinte fără fond. Este timpul light: lasere, plasme, apa grea, acceleratoare de particule, telescopul Hubble, călătorii spaţiale, galaxii extensibile. Big Bang (E)! Eu sunt Picătura lui Dumnezeu (c) care a însufleţit Materia Primordială (m). Bătrânul, întremat de vorbele nepotului care-i urma gândurile: – „Icoana stelei ce-a murit/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e” a spus Eminescu referindu-se la catabolismul (c) materiei (m) în energie (E). E = mc2 a demonstrat apoi Einstein. Matricea noastră s-a născut din haos şi, logic, ne este frică de stingerea lui. Năzuim să ne teleportăm în lumină/light, dragoste şi împăcare, nu să ne topim în găuri negre/black holes şi frustrare. Cura, ut valeas! Ai grijă de tine, ...îngeraşule!

338

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 85.

Inocenţa cinstei – autor Adrian Popa

Era pe vremea când ne petreceam frumos concediile la mare, la munte, umplândune inima, mintea şi sufletul cu sămânţa nostalgiei de mai târziu, admirând frumuseţile copleşitoare cu care Dumnezeu a înzestrat această ţară, căreia un mare Papă i-a zis „Grădina Maicii Domnului”. Şi mai era pe vremea (asta nu mai ţine de „Vremuri” ci de vârsta noastră) când luam rucsacurile în spate, ne urcam în tren şi ne îndreptam spre o nouă destinaţie, bine aleasă, după o cugetare şi documentare prealabilă. Astfel că în acel sfârşit de vară - început de toamnă, când rugina îndrăzneşte să atace verdele frunzelor foioaselor producând peisaje parcă furate din tablourile marilor pictori, am plecat pentru un semi-concediu la munte, să stăm undeva uitaţi de lume, fără televizor, fără ziare, ceva ca-n „Jocul de-a vacanţa” a lui Mihail Sebastian. Aşa visam noi. Noi, adică eu, soţia mea Lucy şi prietenii noştri Lala şi Nelu, companioni de excursii şi drumeţii de când ne ştiam unii pe alţii. Şi aşa a şi fost. Ne-am urcat în tren, am aruncat rucsacurile în plasele (aşa erau atunci) de bagaje, ne-am recapitulat traseul pe care îl studiasem şi alesesem împreună şi neam trezit la Braşov. La gară, am găsit un camion de ocazie, care ne-a dus până la Plaiul Foii. De acolo am luat-o pe jos, am făcut un popas de un ceai la cabana Gura Râului şi - fiindcă era doar puţin după amiază, am pornit spre ţinta noastră: satul din munte. După un timp, a apărut o casă, înconjurată de câteva căpiţe de fân şi nişte acareturi, dar am mers mai departe, fără să ştim că ajunseserăm în sat. După ce ne-am dumirit, după alte câteva case similare lăsate în urmă, am bătut la o poartă şi am cerut găzduire. Aşa am ajuns noi să petrecem două săptămâni la Ţaţa Oana şi Nenea Nae. Ce familie de gospodari! Ce gospodărie! Aveau două vaci cu lapte, nişte oi, pe care nu le-am văzut fiindcă acestea erau date „la cioban”, păsări de toate felurile (găini, raţe, curci) şi o casă suprbă, mobilată cu paturi cu saltele de lână şi totul de o curăţenie de-ţi era ruşine să laşi o hârtiuţă în urma ta. Nu aş putea băga mâna-n foc că toate gospodăriile erau asemenea celei locuite de Taţa Oana şi Nenea Nae, fiindcă acel sat parcă era constituit după o anume regulă: să nu se vadă casă cu casă, aşa că nu am ajuns să cunoaştem vecinii.

339

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Chiar în ziua sosirii noastre, am vorbit cu gazdele şi am convenit să ne cazeze şi să ne asigure două mese : mic dejun şi cină (pentru a avea timp de hoinăreală). Dacă pentru cazare am acceptat imediat preţul cerut (era mai mult decât convenabil), pentru masă, nu am putut ajunge nicicum la o înţelegere, aşa că a rămas cun a zis Nenea Nae : „Ne-om socoti la sfârşit”. Foarte pe scurt, a fost un concediu de neuitat. Cam monoton, ar putea spune unii amatori de turism gen „Dacă-i marţi, e Belgia”. Monoton fiindcă ne scula dimineaţa devreme un cocoş harnic (l-aş fi urât pentru hărnicia asta, dacă n-ar fi fost de o frumuseţe rară, un fel de star-sexy în ograda lui), ne luam micul dejun, compus aproape fără excepţie din ouă (fie fierte moi, fie jumări cu mămăliguţă rece rămasă de seara) şi lapte proaspăt, fiert pe care unii îl mâncau în strachină tot cu mămăligă rece, alţii îl mâncau în căni cu pâine făcută în casă. Ne luam câte un rucsac per familie cu noi, în care puneam o gustărică uşoară (ceva brânză de vacă sau de oaie cu roşii şi ardei) şi hoinăream până spre seară, nesăturându-ne de libertatea alegerii traseelor, mergând către unde ni se părea că este mai frumos, respirând aerul curat de munte care provoca expandarea mirosului pajiştilor verzi nesfârşite (infinitul era întrerupt ici şi colo de nişte garduri din bârne lungi subţiri prinse orizontal pe nişte pari ceva mai groşi, distanţaţi pe măsura lungimi numitor comun a celor paralele cu păşunea) precum sifonul, damful unui vin bun cu buchet dionisiac, la ţâşnirea lui în pahar. În preumblările noastre am văzut şi bisericuţa satului, o minune arhitecturală din lemn, care nu era aidoma cu cele maramureşene, dar maiestoasă prin simplitatea ei şi florile din ghivecele agăţate în cerdac. Seara, obosiţi într-un fel, dar reconfortaţi în toate celelalte feluri, ne aşezam la masă unde meniul varia, combinând un sortiment nu prea larg de reţete : mămăliguţă cu unt, brânză şi smântână, cârnăciori afumaţi, pastramă de oaie a la Nenea Nae şi altele asemenea, dar şi desertul „made by Ţaţa Oana”, care era fie plăcintă cu brânză, fie plăcintă cu dovleac (dovlecii fiind înşiraţi cu zecile pe prispa casei). Şi aşa s-au scurs acele zile minunate, în peisajul de basm al „satului fără case” (atât de rare erau), până a venit sorocul întoarcerii acasă (deşi nu ni se făcuse dor să luăm o gură de gaze de eşapament, aşteptând la vreo trecere de pietoni). În dimineaţa din preziua plecării, Ţaţa Oana şi Nenea Nae, îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale , ne-au spus nouă băieţilor:

340

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 „-Noi mergem la biserică că-i Sfânta Duminică, dar la întoarcere v-am ruga să ne pozaţi şi pe noi, că am văzut că aveţi aparate faine pe care le luaţi cu voi peste tot” „-Sigur Nene Nae – am răspuns noi în cor – nu este nici o problemă. Se rezolvă” În ziua acea însorită de toamnă, ne-am odihnit, ne-am făcut bagajele şi la întoarcerea gazdelor de la biserică i-am fotografiat în toate ipostazele vieţii lor de ţărani de la munte: în faţa casei, pe prispa plină de dovleci şi ghivece de flori, în faţa grajdului, în ogradă printre orătănii şi unde au mai dorit ei. După ce şi-au schimbat hainele de sărbătoare, au mâncat împreună cu noi; fiind o masă de duminică şi mâncărurile au fost „mai alese”. Ţaţa Oana pregătise de cu seară câţiva pui la ceaun, precum şi mujdeiul cuvenit, iar Nenea Nae ne-a întărit la aperitiv cu o cească de pălincă. După ce am mâncat, noi băieţii am rămas cu Nenea Nae la un „pahar de vorbă” şi aşa cum mă înţelesesem cu Nelu – am profitat să ne socotim cu gazda şi să ne achităm datoriile. Dacă cu costul cazării nu au fost probleme să-l trecem pe hârtie, cu mâncarea nu a fost atât de simplu. Nelu, de teamă să nu uităm ceva , notase pe zile tot ce consumasem de la gazde : lapte, ouă, brânză, cârnaţi etc., însumate pe toată perioada şederii noastre acolo. Nelu i-a spus că a notat zilnic ce am consumat – fără a şti cantităţile, iar Nenea Nae să aprecieze şi să spună căt face în total. Şi calculele s-au desfăşurat cam aşa: „- Laptele ...” , zicea Nelu. „- Asta nu se pune!”, zicea Nenea Nae „Asta-i de la Oana” „- Pălinca ...” , grăia Nelu „- Asta nu se pune! E de la mine”, venea răspunsul „-Mălaiul de mămăligă ...” continua Nelu enumerarea „- Asta nu se pune ! hotăra Nenea Nae. „-Ăsta de la cine mai este !? ”, interveneam şi eu . „- Ăsta-i de la Dumnezeu”, explica calm gazda. După ce am plătit cât a rezultat din socoteală (nu a vrut să primească nici un ban mai mult), Nenea Nae a zis: „-No,acum să-mi spuneţi cât mă costă pozele?” „-Care poze?” zic eu. „-Cele care mi le-aţi făcut mie şi Oanei”.

341

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Geaba am încercat eu şi cu Nelu să-i explicăm dece nu-i putem spune cât costă, până nu developăm filmul, apoi trebuie alese cele bune etc., etc. Am fost nevoiţi să estimăm o sumă pe care cum am pronunţat-o, ne-a şi fost înmânată pe loc. Scuzându-se Nenea Nae ne-a spus: „- Eu nu mă îndoiesc că sunteţi de bună credinţă când spuneţi că ne veţi face pozele. Dar cu slujba şi cu grijile dumneavoastră de zi cu zi de la Bucureşti, s-ar putea să uitaţi. Aşa că, dacă vi le-am plătit, e musai că ni le veţi trimite!”. A doua zi în tren, comentam în patru această convingere nestrămutată a lui Nenea Nae. În mintea lui de ţăran cinstit nu încăpea ideia că şi dacă ne plătise pozele, tot era posibil să nu i le trimitem (nu avea nici o adresă de a noastră, cred că nu ne ştia nici numele de familie). Sub povara încrederii oarbe a lui Nenea Nae în cinstea unor necunoscuţi, săptămâna care a urmat întoarcerii în Bucureşti am dedicat-o developării filmelor, realizării pozelor, găsirii unei modalităţi de expediere prin care să fim asiguraţi că acestea au ajuns la destinaţie. Abia când am primit confirmarea că Ţaţa Oana şi Nenea Nae au primit pozele, am răsuflat uşuraţi.

342

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

86.

Fǎt-Frumos în ţara minunatǎ a sunetelor – autor Vlad – Andrei Chelaru (cls.a V-a)

A fost odatǎ, cândva foarte demult, o familie de oameni buni şi muncitori care avea un copil. Datoritǎ înfǎţişǎrii sale unice a primit numele de Fǎt-Frumos. El era un bǎiat tare mândru şi curajos. Era un copil special şi talentat, dar mai ales era un mare visǎtor. Incǎ de mic visa la aventurǎ şi peripeţii. Intr-o zi , pe când cutreiera prin Ţinutul Soarelui, o mare poartǎ de cristal apǎru în faţa sa. Curios , a deschis poarta şi în spatele ei a descoperit mare veselie. Cântece vijelioase nǎvǎleau şi triluri delicate împânzeau tot ţinutul. Bǎiatul observǎ ca ţinutul era plin de palate si grǎdini, iar ţara era populatǎ de litere zburdalnice, petrecǎreţe şi fiţoase. Se trǎia bine în acel loc, nimeni nu muncea, toţi dansau şi cântau. Cel mai ciudat era cǎ acolo cuvintele erau alcǎtuite numai din vocale. Fiind un copil foarte inteligent, Fǎt-Frumos putea întelege tot ce vorbeau literele. Ele erau uşoare şi subţiri. De ce nu folosiţi şi consoane? se interesa el. Vai, dar nouǎ nu ne plac consoanele! Sunt morocǎnoase, muncesc mereu şi sunt şi … modeste, spuse prinţesa vocalelor. Bǎiatul se gândi puţin si nu i se pǎru firesc ceea ce se întâmpla. Se hotǎrâ sǎ meargǎ şi în cealaltǎ tabǎrǎ. Bǎtu drum lung şi ajunse în ţinutul consoanelor. Descoperi cǎ erau foarte riguroase, iar sunetele erau grave şi puternice. Am venit la voi în legǎturǎ cu vocalele … începu el. Nu, nu vocalele! Nu suportǎm acele sunete fandosite … Un plan încolţi în mintea bǎiatului : cele douǎ ţinuturi trebuiau întregite. Primul pas a fost sǎ le aduca pe vocale şi consoane la hotarul dintre lumi. Odatǎ ajunse acolo, literele au început sǎ se certe. Fǎrǎ sǎ îşi dea seama au inceput sǎ se completeze , chiar dacǎ mai erau şi rǎutǎcioase unele cu altele. Tânǎrul privea amuzat la tot spectacolul. La un moment dat cearta s-a întrerupt, literele dându-şi seama cǎ se potrivesc foarte bine. Şi-au cerut scuze şi amuzate i-au mulţumit lui Fǎt-Frumos. Era armonie în Ţara Sunetelor. “Ce aventurǎ”, murmurǎ bǎiatul când soarele îi bǎtu in geam, alungând umbrele şi visele nopţii.

343

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

87.

Basme reale – autor Dana – Maria Chiriac (14 ani)

Clape arămii, frunzele fredonează toamna în straja apusului. Admirată de spectatorii rumeni, lumina difuză spulberă secundele în aer. Diafan, gustul dulce al dupăamiezii narcotizează seninul trandafiriu. Amurgul pal îmbracă panorama indigenă în alai de umbre solitare. Alura feerică a naturii se așterne molcom peste povestea mea. Rătăcitoare, clipele pe care le-am petrecut împreuna îmi îngână perla umedă de la coada ochiului. Cristalină, alunecă pe gene negre. O ultimă clipire îi anină semnificația, iar contactul cu pielea îi scurtează efemera existență. Praf de rouă sentimentală îmi ornează epiderma în pragul toamnei. Rămășițele lacrimei din palma mea au fost odată focul unei dimineți, speranța unui început, gustul cafelei aduse de tine. Pe buze fierbinți suspin cuvinte reci, de mult, în timp, mai calde decât zilele de vară. Un ocean nesecătuit de amintiri s-a cuibărit în ochii mei verzi captivi in sinfonia luminii. Neclintită de pe canapeaua noastră las ceața serii sămi acopere perspectiva. Mă scufund în ziua în care stăteam amândoi aici în același trup si suflet, aprinzând același jar, arzând același timp, păstrând acele minute. O canapea verde si moale într-un oraș medieval, un loc desprins de realitate, acum plin de frunze si un parfum bătrân îmi naște cele mai puternice emoții. Perdeaua fumurie mi se țese in jur filtrând cromatica târzie. Se vede ca toamna e pe sfârșite, la fel si ziua. Ma afund în pernele învelite în imitație de piele groasă. Strada e goală , fantasmele pomilor acoperindu-mi singurătatea. Stau cu picioarele întinse,bine îmbrăcată respirând aerul răcoros al serii. Secvențe îndepărtate îmi cutreeră mintea. Fumul țigării se împrăștie ușor. Cerculețele gri se evaporă în bătaia vântului odata cu tristețile mele ascunse. Eliberez în aer griji si suspine lăsându-i loc speranței. Timpul a trecut, dar mi-a păstrat acest loc izolat de realitatea zilelor cotidiene, de întregul lumii. Plin de magie, de primele mele sentimente inocente si sincere, cu amprenta bine definită a copilăriei ma primește si azi printre pavajele prăfuite si pline de basme. Pătura de nori plutește odata cu fumul cald al plămânilor mei. Întru-un conținut omogen și cenușiu îmi arborează dorința călătorind spre el, pe mantia serii. Poate ziua de 19 septembrie îl va aduce înapoi de unde am plecat împreună și nu doar data,ci și persoana mea. Oriunde este sper să se gândească la ceva pur și plăpând asemenea clipelor pe care le-am petrecut împreună. Încet, astrul ceresc adoarme dincolo de clădirile misterioase sărutându-le de noapte buna,lăsându-le încă o zi

344

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 trăită,locuite si simpatizate de oameni. Captivă în mreaja dragostei, am călătorit pe treptele anilor urcând pe marea șcenă a vieții. Am luptat și am înotat printre valuri de încercari si provocări cucerind publicul, admirându-mi capacitățile și continuând să visez. Celebră, adulmec gingășia albelor crizanteme metamorfozând-o în inspirație. În faptul violet al orizontului crăiesele imaculate emană un dulce parfum. Pictate în cercul de grădină ce a rămas aici unde l-am lăsat când eram copil, îmi desfată gândurile. În acea vreme lalele galbene radiau în paza amiezii pictând aleea. Le priveam captivă în brațele lui calde. Stăteam unde stau acum, plini de euforie vorbind din priviri. Atingeri moi îmi presărau pedant chipul. Două ore am trăit cu poftă fiecare secundă pe canapeaua noastră. Simplitatea si originalitatea locului ne demascau sufletele adormite lasandu-le să se cunoască în liniște. Impactul acelui moment mi-a rămas tatuat acolo unde trupul nu-l poate atinge. S-a impregnat adânc in mine, pe tapetul inimii. Când zâmbeam îmi făcea cu ochiul ridicându-mă în spate si plimbându-mă sute de metrii. Îmi dădea părul după ureche și mă săruta pe frunte. Mă strângea la pieptul lui privind lalelele colorate, mă ținea strâns de mână și ma lăsa sa dorm pe umărul lui. Pretențioasă mă ridicam asemenea unei adevărate actrițe nebâgându-l în seama. Pășeam serioasă și îmi mușcam limba îngrijorată că râsetul meu pronunțat și cristalin se va frânge într-o gălăgioasă sinfonie. Îmi număram pașii așteptând să alerge după mine și să ma prindă de mijloc,să mă întoarcă fix in fața lui, la un centimetru distanță și să mă ridice in sus învârtindu-mă ca pe o balerină, îngrijorat de supărarea mea inexistentă. Elegantă, după două minute eliberam câte un surăs subtil pe buze punându-i semne de întrebare. În cele din urmă sfârșeam în jurul gâtului lui în hohote de râs. Era atât de bucuros când mă vedea fericită. Mâncam o grămadă de ciocolată împreună. Cred că asta ne făcea mai dulci pe zi ce trecea. Seara, era ultima persoană care îmi spunea noapte bună și prima care îmi dădea un motiv să ma ridic din pat în urmatoarea zi. Își dădea singur seama de trăirile mele, mă înțelegea, mă asculta, mă sfătuia si aștepta, da, aștepta să realizez singură ce vreau. Acum idolatrizez acest loc și întoarsă aici aș da toate stelele ce încep să răsară pentru o zi ca aceea. În frigul nopții ce repede a cufundat orașul în întuneric, amintirile îmi țin de cald. Pe balanța timpului, sufletul mi-a rămas captiv asemenea unei clepsidre înghețate purtând cu mine imaginea vie si puternică a primei iubiri. E aproape miezul nopții,iar dorul geme în mine. Sper ca își va aminti de locul nostru, sper că știe ce zi este azi, sper ca e bine,sper... Adorm, pleoapele închizându-mi-se la vederea întunericului. Prințesă a unei copilării aventuroase, aștept să îmi gravez basmul pe zidul realității, de data aceasta lânga cel ce mi-a aprins sufletul și curajul de a privi înainte. Vise zbuciumate îmi traversează somnul sub bolta înstelată. Fragmente de mult uitate îmi revin pe retină formând în spațiu imagini reale. Amploarea și intensitatea lor mă fac să le retrăiesc secundă cu secundă. Tind să cred că vinovată de trăirile mele este vraja neînțeleasă a acestui loc mirific. Negura somnului adânc îmi acaparează conștiința lăsând restul viselor in neant. Vise... Dimineața răcoroasă se așterne peste oraș. Soarele dezmorțește ușor iarba de ceramică. Ziua zâmbește de sub buzele norilor. Boabe de pietre scumpe au râmas aninate de puful cerului in partea vestică. Armonioasa liniște îmi demzmiardă conștientul.

345

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Confuză, la pieptul cald asemănator celui lângă care am crescut, un fior al dragostei îmi hrănește fiecare rotunjime a sufletului. Mă întind încălzită de un trup familiar, rătăcită între somn si visare. O mângâiere apăsată îmi alunecă pe braț. Tresar. Contrastul dintre zi și noapte a pictat văzduhul într-un roz bombon. Ultimele păsări își fredonează amorurile. Pădurea rece din apropiere fumează culoarea dispărută în ceața dimineții. Se simte un miros înțepător si matinal de cafea proaspătă. Plăcut si gustos îmi învăluie persoana deja întemnițată intr-o îmbrațișare strânsă. Se aude frișca pusă deasupra ceștii. Voci subțiri își încep ziua devreme pe balconul din fața canapelei. Ritmicitatea lor se îmbracă perfect pe clapele unui pian prăfuit. Notele se prind în aer acordând splendoarea răsăritului. Melodioase, nasc romantism în picăturile fierbinți de cafea. Șcena regizată de viciile toamnei ridică spontanitatea la cota unui basm palpabil. Deduc din cuvintele neclare ale glasurilor că ne privesc. Dar oare pe care noi ne privesc? Subiectul lor îmi pune un semn de întrebare, dar oboseală îmi lasă impresia unui vis asemenea sinfoniei de pian. Ancorată bine în trupul cald mă împing ușor în el și încerc să realizez unde sunt. Simt o durere inconfortabilă deasupra claviculei, dar nu ii ofer prea multă atenție. Minutele trec, în fiecare secundă numărându-mi respirațiile. Îmi focusez toată energia și ascult încă o inimă bătând lângă a mea. Ticăitul ei era atât de rapid și plin de emoție încât cu fiecare bătaie îmi dăruia un ciob de viață. Simțeam că visez datorită euforiei injectate de acea prezență. Rătăcită, o pană fosforeșcentă de lumină îmi acoperă pleoapele. Brusc, mă întorc invers în căutare de întuneric pentru încă câteva clipe de somn. Îmi așez chipul pe un gât moale pictat de un parfum drag mie, parfumul dupa care tânjeam când eram copilă. Mirosul familiar îmi inundă fiecare celulă, mi se împrăștie in toată ființă și îmi trezește cele mai ascunse amintiri. Pulsul îmi crește brusc, iar mâinile mi se răcesc. Îmi aduc aminte de primul nostru sărut, de primul ținut de mână, de prima plimbare, de primul trandafir, de primul dans, de primul mic dejun,de prima canapea pe care încă stăm. Ah, îmi pleacă somnul pe parfumul lui și lin îmi despart genele surâzând. Gropița din partea stângă îmi conturează delicat zâmbetul de îndragostită tomnatică si copilăroasă. Zăresc neclar doi ochi caprui,doi ochi adânci. Suspin profund în contemplarea schimbului de priviri. Mă oglindesc în ochii lui zărindu-mi bucuria fosforeșcentă și senină de pe chip. În colțul meu de rai îmi privesc îngerul frângându-mi lacrimile dulci în ale sale palme. Fericirea mea răsună în liniștea aleeilor pavate. Un țipăt ascuțit îmi părăsește buzele. Nestemate umede îmi năvălesc pe obrajii rumeni. Îi ating firav tenul cu mâna tremurândă,dar el mi-o ia sărutând-o ușor în timp ce mă privește. A venit în toiul nopții după mine, după atâta timp, a venit și s-a așezat la spatele meu mângâindu-mi părul. A venit și m-a găsit dormind în colțul meu de rai. Mi-aș fi dorit să-i văd mimica divinizată de lunga așteptare, de hotărârea de a mă căuta, imensa mirare ce l-a făcut să tresară când m-a găsit aici, dar și euforia cu care m-a privit. Cuceritoare a fronturilor, câștigătoare a celei mai mari lupte cu speranță, m-am trezit lângă cea mai dragă persoană mie. Inimile noastre s-au strigat și sau făcut auzite. Se pare că sufletele pereche sunt la fel de melodioase și răsunătoare ca și partitura perfecționistă a pianistului de la balcon. Deși realitatea e plină de neimportață, răutate, ignoranță, indiferență, prințul meu s-a întors după mine și a făcut din lumea

346

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 noastră un basm. Ușoară ca un fulg printre brațele puternice îmi apropii buzele cărnoase si proaspete mișcându-le in două cuvinte: -Te iubesc! La rezonanța cuvintelor pe portativele dimineții, palmele injectate de dorință îmi cuprind coastele ridicându-mă deasupra lui. Râvnită si iubită mă dăruiesc celui mai sincer sărut suspinând din toate mădularele. Pielea fină și matinală se pliază diafan pe dragostea noastră. Bălai, felinarul ceresc ne privește îmbrățișați pe canapeaua verde îmbrăcându-ne extremitățile cu razele sale. Depărtându-se își varsă o lacrimă de foc impresionat de puterea și văpaia trăirilor dintre noi, doi muritori. Pe semne că dragostea adevărată nu are granițe, nu ține de cultură, de materie și de transformările ei în timp, ea arde în noi și ne domină. Judecată, vorbită, criticată, neînțeleasă e mai puternică decât o certitudine, mai apăsătoare decât liniștea și mai dreaptă decât logica. Ea înfăptuiește minuni, dă naștere vieții și ne ascultă pasiunile, sprijină pacea, ne aduce împlinirea. Ne face protagoniști de basme.

347

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

88.

Examenul – autor Corina Militaru

Am ajuns prea devreme. Păi da, meteahnă veche! Astfel am obişnuit o viaţă întreagă. Ca oricărui militar de carieră, mi s-a pretins în primul rând punctualitate, apoi să respect ordinele fără să mă plâng. Şi am primit o sumedenie, dar am şi dat, odată cu avansarea în grad. De la nivelul zero, urcând cu ambiţie treaptă după treaptă, am ajuns în vârful ierarhiei numai şi numai prin efortul propriu. Ce timpuri! Nimeni nu mişca în faţa mea. Am fost cineva, odată... Şi acum sunt! Toţi cunoscuţii mă salută încă: „ Să trăiţi, domnule amiral!” Ca să fiu sincer, nici nu vreau să mă las atâta vreme cât pot rezolva orice problemă, ca în toată cariera mea de altfel. Doar soţia cârcoteşte întruna. Tot insistă că-mi creez singur dificultăţile, pe urmă mă împotmolesc, strig după ajutorul fiului meu şi în final, afirmă ea, mă laud că eu le-am soluţionat. „Te amăgeşti! mă judecă încontinuu, îndemnându-mă: „Găseşte-ţi şi tu o ocupaţie potrivită vârstei tale!” Eh, s-a blazat. Uită că viaţa tihnită de azi o datorează neastâmpărului meu. De la o vreme, nu ştiu de ce, toate parcă-mi merg pe dos. Mai întâi accidentul, apoi doctorul acela care n-a vrut să-mi facă reţetă pentru ochelari. Caraghios arab, sau ce naţie o fi! Nici să vorbească româneşte nu ştie. Auzi! „Nu dau la tine nimic! Tu operat. Cataractă!” Am aflat că o să-i vină rândul şi ochiului stâng când l-am operat pe dreptul, însă nu credeam că aşa curând. Cu toate acestea, nu operaţia mă îngrijorează în clipa de faţă. O scot eu la capăt! Mă duce juniorul la Bucureşti, apoi, după intervenţie – ştiu de data trecută că nu-i mare lucru – mă aduce tot el înapoi acasă. În schimb, cu examenul am emoţii. Am parcurs o sumedenie de teste, am recitit legislaţia rutieră, însă... Prostii, la urma urmei sunt sofer de cincizeci de ani! Trebuie să mă descurc, doar am trecut cu brio toate examenele din viaţa mea. Şi au fost destule. Totuşi, ce bine ar fi fost dacă nu se întâmpla accidentul. Nici măcar n-am fost eu vinovat, dar unde mai vezi dreptate în ziua de azi. Degeaba i-am tot explicat poliţistului că eu m-am asigurat când am ieşit de pe strada aceea blestemată. M-am oferit să-i fac şi schiţă ca să priceapă cum a apărut ăla, de niciunde, şi m-a lovit din stânga. Degeaba, el o ţinea una şi bună că eu am greşit. Astfel, m-am ales cu amendă, maşină şifonată, şi cel mai grav, suspendarea carnetului de conducere pe trei luni. Când îmi făceam socoteala că, în final nu-i mare lucru să ţin un timp maşina în garaj, mi-a trântit cu un rânjet satisfăcut - aşa mi s-a părut mie - vestea că trebuie să dau examen şi dacă nu-l iau, adio carnet.

348

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Culmea, veneam de la cimitir unde fusesem să mai plătesc o rată pentru cavou. Nu-mi face neapărat plăcere, însă doresc să las ordine în urma mea. Chiar gândesc câteodată că s-ar putea s-o trezesc din nepăsarea faţă de mine, pe doamna cu coasa. De data aceasta mi-a adus ghinion. Tot e bine că n-a fost mai rău. Încă sunt plătitor şi nu chiriaş. Iată-mă deci, aşteptând să intru în sală. În jurul meu s-au adunat deja colegii mei, majoritatea nişte ţânci. Nu prea mă simt în largul meu. Deodată mă cuprinde agitaţia şi înfrigurat cercetez chipurile dimprejur, sperând să n-o descopăr pe Alina printre tinerii de acolo. Nepoata mea a picat o dată sala, urmând s-o dea din nou, slavă Domnului nu azi. Răsuflu uşurat şi totodată resimt iarăşi ciuda pe fiică-mea. Mi-a povestit păţania întregului neam. Am întrebat-o atunci: „Chiar trebuia să le spui tuturor?” iar ea mi-a răspuns nonşalant: „Ar fi trebuit să tac? M-au întrebat ce mai faci şi le-am spus!” Am luat foc: „ Păi, asta fac eu? Altceva n-ai găsit de vorbit?” „Lasă, nu-i nimic!” m-a mângâiat duios. „Nu-i nimic, nu-i nimic... Ba este!” mă cert cu ea în gând. Cum mai pot eu să-i explic Alinei despre abordarea cu maximă responsabilitate şi seriozitate a unui examen, dacă nu reuşesc astăzi. „Hai, tataie!” mă îndeamnă cineva şi atunci observ că uşa s-a deschis. Tataie, da! M-am obişnuit să mi se spună astfel. Prima oară a fost mai greu. O vânzătoare, o fetişcană bine cunoscută deoarece cumpăram adeseori de la ea, m-a întrebat într-o zi, acum mulţi ani: „Ce-ţi dau tataie?” Şocat şi revoltat în aceeaşi măsură, mi-a venit să sar peste tejghea, la gâtul ei. Bineînţeles că doar am replicat băţos: „Cui îi spui tu, tataie?” Senină s-a jutificat: „ Nu văd cu ce v-am jignit!” Nici până acasă nu mi-a trecut indignarea şi de cum am intrat pe uşă, m-am văitat soţiei: „Auzi, dragă! Fetişcana aia de la magazin mi-a zis tataie! Fierb de nervi!” În loc să mă compătimească, aceasta m-a întrebat râzând: „De ce te deranjează?” „Păi ce, eu sunt moş?” m-am ambalat şi mai mult, apoi replica ei m-a amuţit: „Dar ce eşti? Uită-te în oglindă!” Cu timpul m-am obişnuit. Acum toată lumea îmi spune tataie şi chiar a început să-mi placă. Intru în sală şi poliţistul supraveghetor mă îndrumă spre calculatorul meu. Ocup disciplinat locul indicat. „Ciudată generaţie!” mă minunez, urmărind un tânăr slab, înalt, purtând nişte blugi cu turul foarte jos, căruia parcă-i cedau articulaţiile de la genunchi la fiecare pas. Priveliştea mă irită aşa că, îmi concentrez atenţia asupra pupitrului din faţa mea, gândind că peste câteva minute voi fi liber. Abia aştept să ajung acasă să mă odihnesc. Caut mausul, însă fără succes. Sunt gata să mă impacientez când îmi vine o idee. Touch-screen. Nu sunt chiar aşa perimat. Apoi îmi amintesc de agentul care m-a programat. „Deci chiar şi-a bătut joc de mine, dar lasă că şi eu i-am zis-o!” mă amuz în sinea mea. „ Cu şoarecele ştiţi?” m-a chestionat vădit ironic, după ce i-am explicat ce doresc. „Îî, ce-i aia?” m-am prefăcut că nu înţeleg. „Cu şoarecele... Mausul!” a explicat el. „Ah, mausul! Ăla de se leagă la...” „ Da, la calculator! Nu are rost programarea dacă nu vă descurcaţi.” Atunci i-am dat lovitura de graţie: „ Păi... Măi bădie! Când lucram eu pe computer tu te jucai în ţărână!” Cu toate că nu i s-a sters zâmbetul zeflemitor de pe chip, n-a mai avut nicio replică. Şi-a făcut datoria în tăcere.

349

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 De fapt, abia acum două luni am pornit să descopăr lumea calculatoarelor, sub îndrumarea fiicei mele pe care o solicit la orice oră, mai ales că eu nu cunosc nici un strop engleză. Ce să fac când îmi afişează câte un mesaj din care nu înţeleg nimic? O sun, i-l citesc pe litere, iar ea întotdeauna mă descurcă. Nu s-a plâns niciodată. În sfârşit ni se dă startul. Trec codul de bare prin dreptul luminii roşii de sub monitor, se deschide fereastra cu datele personale şi le verific după cum am fost învăţat. Nu de alta, dar n-aş vrea să beneficieze altcineva de performanţa mea! Sunt deodată foarte încrezător în cunoştinţele mele. Aleg limba pentru examinare, româna fără discuţie, apoi după cele câteva secvenţe de acomodare, mă lansez. O întrebare, două, trei, constat că nu este deloc greu, merg mai departe, mai departe, însă subit sistemul mă declară respins. Nu înţeleg nimic. Nici nu am terminat testul! Pumnul mi se strâge şi abia îmi stăpânesc dorinţa de a izbi această maşinărie hotărâtă, se pare, să-mi stea în cale. Indignat, dau să vociferez. Nu apuc fiindcă poliţistul este deja lângă mine, poftindu-mă să părăsesc sala pentru moment. Mă ridic şi parcă purtând pe umeri - şi aşa împovăraţi de cei optzeci şi doi de ani - greutatea întregii lumi, părăsesc încăperea. De undeva din mintea mea strivită de proaspătul eşec, încolţeşte gândul că poate ar fi mai relaxant să folosesc taxiul de azi înainte.

350

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

89.

Poveste cu final impus – autor Irina Radu (Dubai) Când m-am trezit eram în brațele îngerului. M-a așezat în pântecele mamei și a plecat fără să-mi spună o vorbă. A mai venit după nouă luni, să vadă dacă totul era în regulă. Nimic nu mă durea, aveam trupul ușor și privirea senină. S-a uitat atent la mine și mi-a spus că am liber la zbor, că nu voi duce lipsă de aripi.

Devenise prietenul meu cel mai bun deși, se întâmpla să uit de el uneori, furată de oameni. Seara venea tiptil, vădit dezamăgit. Doamne, cât îi plăcea să-mi țină morală! În vreme ce se uita în oglinda lipită de ușă analizându-și ținuta șifonată, îmi spunea cu tonul care mă arăta cu degetul: - Dă-mi tu idee acum ce să spun, să căpăt o altă pereche de aripi. Eu am făcut tot ce am putut dar, vezi bine, am rămas într-o pană. Și adevărat era. Instantaneu mă încerca o imensă părere de rău, îl luam în pat lângă mine și-l rugam: - Haide zău, nu fi supărat. Mai bine învață-mă tu cum să cer și sunt gata să-mi răscumpăr greșeala. Zâmbea pe furiș, prefăcându-se a fi greu de trecut cu vederea, apoi își dregea glasul în semn că urma să-mi spună ceva important. - Mai bine să stăm puțin de vorbă. Nu vreau să crezi că orice ai face, vei fi iertată cu una cu două. Și aș mai vrea să știi că neatenția și repetarea greșelii te va costa și mai mult data viitoare. Uite așa am învățat să-mi eliberez sufletul, ușurându-l ori de câte ori simțeam nevoia, de lucruri care îmi hărțuiau sufletul, printr-un banal exercițiu, doar cu palmele împreunate și ochii țintă la cer. Odată cu anii vizitele lui s-au rărit. Nu pentru că devenisem o prea-virtuoasă ci, pentru că îngerul meu luase decizia să nu facă naveta la fiecare greșeală. Crescusem odată cu așteptările. Prefera să-mi trimită semn apoi, în semn de încredere, primeam răgaz să-mi spăl singură păcatul. În ziua în care am recunoscut nedreptatea pe care o făcusem, mi-a dăruit cuvintele potrivite și curajul să pot cere iertare cu voce tare, iar atunci când am înțeles să nu am resentimente față de cineva, a venit în persoană. - Felicitări! Ești pe drumul cel bun. Ai evoluat. De-acum nu mai ești în pericol de moarte. Și a plecat. Nu, nu a revenit după alte nouă luni așa cum făcuse cândva ci, după ani în care sufletul meu se umpluse de tot felul de oameni, trăiri, de evenimente care m-au obligat să acționez pe proprie răspundere, cu scadența capăt. Am fost extrem de bucuroasă să îl revăd. L-am simțit însă oarecum timorat, deși nu lăsa se să vadă.

351

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Vrei să-mi spui ceva? l-am întrebat. M-a privit minute bune, ca și cum ar fi vrut să-mi citească în ochi balanța cu care mă înclinam, apoi mi-a răspuns. - Am venit să mai stau o vreme cu tine, la fel ca la început, ți-amintești? Sigur că îmi aminteam fiecare clipă petrecută cu el și, fără să pierd timpul, i-am făcut un compliment în încercarea de a-mi evalua singură situația, deoarece vedeam bine, nu avea de gând să fie explicit. - Arăți bine. - Crezi? a replicat prompt de data asta, anume să mă pună și mai tare pe gânduri. Ei bine, nu am știut cum să reacționez și m-am închis în carapacea mea, gest pe care el îl considera nefolositor. Contraatacul nu fusese cea mai bună idee. O vreme am tăcut amândoi. - Hai cu mine să-ți arăt ceva. - Deja e timpul? am speculat cu nodul în gât dezlegarea misterului pe care anume îl întreținea. - Vino. Lasă timpul să-ți împlinească destinul, nu te frământa. Ai să vezi, face parte din aceeași poveste. L-am crezut. Amurgul se colorase într-o învolburare de nori în care soarele se cuibărise să doarmă, iar drumul pe care mergeam amândoi umăr lângă umăr, se pierduse în linia orizontului. Cât vedeai cu ochii, nici țipenie. Nu știam dacă această călătorie începea, ori dacă se încheiase. Ajunsesem în vârful muntelui, de unde drumul meu se putea hrăni deopotrivă, cu întuneric și lumină. Știind că nu-mi era permis să aleg, l-am privit insistent și am așteptat să-mi spună ce avem de făcut. În loc de cuvinte, îngerul m-a luat în brațe și cu aripile lui am zburat câteva ore bune. Brusc, ne-am oprit. Muntele se împărțise în două. M-am rugat pentru ultima dată. Am simțit aceeași ușurare și îngerul a dispărut în drumul de lumină. Nimic nu mă durea, aveam trupul ușor și privirea senină. Nu știu de ce, nu-mi mai lipsea îngerul.

352

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 90.

Frustrările unui coş de gunoi – autor Georgiana

Tudor Încă de când am ieşit din fabrica de mase plastice, am ştiut că rolul meu în viaţă va fi să depozitez tot felul de lucruri pentru o vreme, fapt ce m-a determinat să nu mă ataşez niciodată prea tare de gunoaiele mele. De-a lungul timpului am găzduit o varietate de obiecte de care oamenii nu mai aveau nevoie, de la hârtie de birou până la resturi alimentare. Ba chiar am învăţat să cunosc oamenii după gunoiul pe care îl aruncă. Unii dintre ei sunt proşti de-a binelea, se descotorosesc de lucruri atât de folositoare pentru ei sau pentru alţii, ei aruncă chiar şi o carte. Ea a fost singura mea slăbiciune, m-am îndrăgostit de ea, mi-am încălcat pactul. Ştiam că voi fi golit în curând şi că ea va sfârşi într-un tomberon mai mare, poate distrusă. Cartea se numea „ Micul Prinţ” şi în amintirea ideilor pe care le-am schimbat eu îi spun povestea în fiecare seară pentru cine vrea să mă asculte. Încă o iubesc, acolo unde o fi ea, iar povestea ei e jurământu-l ce-l repet neîncetat în suferinţa-mi mută. Am învăţat să citesc de pe faxurile biroului în care lucram, iar atunci când am primit acea binecuvântare mi-am descoperit marea pasiune, „ cititul” , însă tot atunci mi-a apărut în minte şi un semn de întrebare: ce fel de fiinţe sunt oamenii aceştia dacă aruncă o carte? Oare ei nu au simţit fiorul pătrunderii ideii, ori sunt aşa genii că nu mai au nevoie nici de idei…nici de poveşti… În birou, am fost întotdeauna respectat şi am fost deprins cu „ traiul bun”. A venit şi o vreme când am îmbătrânit, m-am deteriorat, însă am avut norocul şi ghinionul de a fi luat de femeia de serviciu ce lucra acolo. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez la noul stil de viaţă. Aici nu mai primeam faxuri şi nici cărţi, ci gume de mestecat, cele mai rele, ghemotoace şi mărunţişuri de uz casnic. Copiii acelei femei nu fuseseră învăţaţi să-şi respecte un coş de gunoi. Eu înţeleg că sunt făcut pentru gunoi, dar nu pentru orice fel de gunoi. Condiţia mea fizică nu-mi permite să suport greutatea unui skate, a unei pisici turbate sau a unui puşti de trei ani. Am avut o viaţă grea, dar până la urmă am ajuns să cunosc şi o altă parte a lumii, mai palpitantă, mult diferită de cea a faxurilor şi a schiţelor greşite. Aşa e , am fost purtătorul greşelilor unor oameni. Acum, sunt un bătrân gârbovit, iar în testamentul meu atât las scris: să fiu dat spre reciclare. Ce ironie, nu? Coşul de gunoi va fi dat la gunoi. Am trăit atât de mult timp printre oameni, încât mă întreb cum de nu şi-au dat seama că ei au fost obiectul meu de studiu şi al meditaţiilor mele. Sunt convins că îi cunosc mai bine decât se cunosc ei înşişi. Şi ei sunt tot nişte coşuri de gunoi. Dar, din păcate, ei nu au o femeie de serviciu care să-i cureţe , ei sunt nevoiţi să fie selectivi, căci restul, odată ingerat, nu mai poate fi dat afară oricât s-ar chinui sau minţi. Singura soluţie ar fi să-l acopere cu altceva, însă putregaiul se răspândeşte încet şi sigur în sacul fără fund al fiecărui om. Bieţii oameni…sunt atât de nechibzuiţi… atât de neştiutori…atât de singuri… Mi-e milă de cei care nu ştiu să-şi sorteze gunoiul şi îngăduie tot ce le vine pe tavă…Mi-e milă de bieţii oameni …

353

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 91.

Paul – autor Diana Purcariu Draga mea prietenă, Îţi scriu pentru că mi-ai spus la telefon că-ţi faci griji pentru mine; sa vedem , ai şi de ce ?

Am să încep ca la Alcoolicii Anonimi,....Mă numesc Diana, am 45 de ani şi m-am îndrăgostit. Numele lui e Paul. Aş putea să povestesc o zi şi o noapte întreagă.....; întâmplările ce aveau să fie trăite, fie în cascade, fie lente, fie dure sau având fineţea mătăsii altele, cu lacrimi unele dintre ele, de bucurie sau de disperare, nu ar fi putut să le prevadă nici cel mai sofisticat astrolog de pe planetă...ele s-au succedat având un sigur lucru în comun: libertatea, libertatea de a trăi. Am pornit în seara aceea, ca în orice altă seară spre "Tribuna", cafeneaua în care ne vedeam cu gaşca pentru quiz-night. La una din mese, Paul. Arăta ca un rock-star, barbă, pleată şi o privire care mi-a atras atenţia, o privire" de parca m-a plesnit ceva", vorba bunicii mele din Banat... Până să mă dezmeticesc eram deja "atinsă de virus", nu ştiu nici azi exact ce a fost, privirea, prezenţa, faptul că începusem să vorbim unul cu celălalt peste mese, fără să ne ştim nici măcar numele şi să râdem de nebuni, glumind pe tema întrebărilor de la quiz...? Mă "îmbolnăvisem" pe loc, la prima vedere, aşa cum muream de râs când se întâmpla prin filme ....mi se părea un clişeu de prost gust şi o lipsă acută de imaginaţie din partea regizorului... Am aflat, întinzându-mi antenele pe la unii si alţii, "locuitori" ai Tribunei, că va pleca în Asia, voluntar, printr-o asociaţie internaţională ...S-a terminat, m-am gândit, înainte de a începe, nu există relaţii la distanţă, o relaţie există doar în trei D, doar dacă cei doi sunt prezenţi şi în plan fizic .... Habar n-aveam ce putere avea să dea unei legături între doi oameni, distanţa, cei zece mii de kilometri care ne despărţeau... Şi a plecat ... spre Asia, aşa cum era scris în karma lui; iar în a mea era scris să-i fiu alături la fiecare val care îl punea la pământ ..... Primul val a lovit în plin, dureros şi rece, în Asia se formase echipa de lucru, nu mai aveau nevoie de el. Singur, trist, departe de casă, mi-a trimis un e-mail autentic, sincer. Mie. Mie care nu apucasem decât să îi spun câteva cuvinte şi cu care schimbase doar câteva hohote de râs....; un e-mail în care mi-a scris "numai ţie pot să-ţi spun: nu mi-e bine, sunt la pământ..." Cum poate Universul să aducă doi oameni unul lângă altul, în spirit, fără ca ei să fii avut vreo atingere a destinului în spaţiul lor vital anterior....?Va rămâne unul din marile secrete ale karmei mele ....Nu mă mai trezeam dimineaţa fără să-i pronunţ numele: Paul, nu adormeam seara fără să i-l şoptesc: Paul....După mai bine de un an şi jumătate, avem azi câteva sute de email-uri, mii de gânduri puse în cuvinte, mii de cuvinte care ne bântuiau gândurile, stări, trăiri, emoţii simţite la zece mii de kilometri distanţă unul de altul, în orb,

354

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 bazându-ne pe încrederea în noi înşine până la urmă ...Fiindcă poţi să trăieşti cu cineva la un metru de tine şi să nu ştii dacă gesturile îi sunt sau nu autentice, dacă ai sau nu ce căuta acolo, lângă el, dacă eşti sau nu în gândurile lui. Cu Paul Ştiam. Ştiam că sunt în gândurile lui aşa cum simţeam prezenţa lui, fără să Fie, în viaţa mea. Am căutat împreună un alt loc pe Marele Continent unde să fie de folos cuiva, Dumnezeule mare, dacă tot a plecat de acasă (aflasem ulterior cu trei tricouri şi doua perechi de pantaloni...) aruncat în Viaţă, salt mortal, fără plasă de protecţie, o pseudosinucidere oarecum.... . După două luni de zbateri, întrebări fără răspuns, şi multe fraze care începeau cu "ce-ar fi fost dacă"...., îl găsim, o grădiniţa de copii!.... Copiii, spirit în stare pură, nealteraţi încă, nici de rigori sociale nici de ego-ul exacerbat al părinţilor..... erau sursa de energie perfectă pentru Paul, rezervoarele lui ajunseseră pe "rezerva de urgenţa" deja...Ştii, îmi vine să folosesc pluralul, deşi toate le-a făcut singur, şi-a căutat un loc unde să i se valideze din nou sentimentul utilităţii şi l-a găsit, singur, s-a adaptat singur, a luptat să fie acceptat într-o cultură atât de diferită de cea europeană, singur, pentru că emoţional am fost lângă el în fiecare pas, gândurile spre el nu mai erau programate dimineaţa şi seara, începuseră să se intersecteze cu fiecare ora a existenţei mele, de la nelinişte, la bucurie, de la speranţa că va fi bine, la gândul că tot efortul lui sufletesc l-ar putea îmbolnăvi fizic, de la extazul meu, care se traducea în disperarea lui, că poate se va întoarce acasă.... Grădiniţa a vindecat o parte din răni, dar a deschis altele, e în firea noastră a oamenilor să ne odihnim puţin Ego-ul, şi pe urmă să ne dorim mai mult...Vroia mai mult pentru că putea mai mult, era firesc, aşa că ne-am apucat (observi că folosesc iar pluralul...) de cursuri, diplome, vize de lucru, şi tot păienjenişul birocratic legat de ele ...a trecut şi de asta, a reuşit în toate, singur, şi cu mine de mână, emoţional vorbind. Ce făceam eu în timpul ăsta? Ai să râzi, îi scriam poeme, primele şi sper, şi eu şi el, ultimele din viaţa mea, la nivelul ăsta ajunsesem cu îndrăgostirea, fii atentă îţi scriu şi ţie unul ca să vezi cât de "creativă" sunt: Mi-ar plăcea să fiu tastatura ta! Ce zici?! L-am întrebat: "Cum ţi-ai da seama dacă eşti îndrăgostit?" şi el: "Mi-aş da seama după timpul pe care l-ar ocupa ea în gândurile mele". Dacă ar fi să cuantific starea mea după timpul pe care îl ocupa el în gândurile mele ar fi însemnat că eram aproape în comă de îndrăgostită..... Dar să revenim, îi scriam poeme, îi tratam tristeţile determinate de starea de exil pe care n-am trăit-o niciodată dar am înţeles de la alţii că e cumplit de greu de gestionat, încercam să îmi înfrânez toate poftele legate de el, şi crede-mă se manifestau la toate nivelurile, inclusiv fizic, nu ai idee cât e de greu să stăpâneşti "Calul negru" vorba lui Liiceanu, pulsiunea sexuala, adică; ea se manifesta atât de sălbatic uneori şi atât de animalic de parcă umanitatea n-ar avea în spate decât o istorie de 100 de ani de evoluţie, nu de câteva mii.... Mă pregăteam, fiindcă asta făceam de când începuse relaţia noastră cuantică, să învăţ să trăiesc fără el în fiecare zi. Bine, ai să mă întrebi, dar El, El ce simţea pentru tine? Ca în orice poveste de dragoste, draga mea, am să-ţi răspund, "Mister!"...de unde să ştiu? Toate vorbele pe care ni le-am fi putut spune ca să materializăm ce simţeam erau parcă neîncăpătoare; aveam cea mai mare dovadă de dragoste însă: aveam 17 luni, sute de e-mailuri, sute de ore de convorbiri telefonice, zeci de mii de cuvinte ÎMPREUNĂ; în ciuda

355

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 distanţei, a setărilor Universului, eronate oarecum, a faptului că nu puteam să-l văd, să-l ating, să-i citesc stările prin simplul limbaj al trupului, ne iubeam ca doi orbi, ne auzeam doar vocile, şi încercam să ne simţim după sunete, exact cum fac orbii...un cuvânt şi simţeam în ce stare e, când îmi serveam cupa cu amărăciune la micul dejun, seara mă punea el pe picioare dându-i de lucru minţii, îmi dădea să prelucrez gânduri, îmi strămuta centrul atenţiei din amar în ...altceva...mai puţin amar... Ştii, am ajuns demult la revelaţia asta existenţiala, cea mai mare dovadă de dragoste e sa rămâi lângă celălalt. Aş fi putut să renunţ oricând şi el la fel, era atât de anormal totul, şi totuşi atât de firesc, viaţa îşi urma cursul ei, a mea pe orbita ei, a lui pe orbita lui, dar simpla lui existenţă mă făcea să cred din nou în mine. Eram vie, fiindcă Trăiam, iar el era viu fiindcă mă "jucam" cu el ...Mi-a spus: "Pentru mine Jocul e Viaţă. Când mă joc sunt Viu."Nu ştiu dacă mă iubea, nu voi afla asta niciodată, e un introvertit, dar ştiu sigur că eram o parteneră bună de joc, îi plăceam. Am învăţat de la Paul să-mi controlez emoţiile, impulsurile, chiar şi cele sexuale, am învăţat de la el, când mă zbăteam între întrebări, că nu mai am nevoie de nicio confirmare, de la nimeni, care să mă facă să înţeleg cine sunt, că eram fericită prin mine, fiindcă avusesem curajul să mă mai îndrăgostesc la vârsta asta, pentru că mi-am permis eu, Mie, să mai cred că inima mea nu a îngheţat. L-am învăţat pe Paul, că nu e singur, l-am învăţat să aibă încredere în el, fiindcă eu credeam cu tărie în forţa lui interioară. Ai să râzi, fiindcă mă cunoşti atât de bine. Nu a reuşit nicio Biserică şi niciun partid să mă facă să cred în "platformele lor program", dar cred în Paul. Credinţa mea, ne-a mobilizat sufleteşte pe amândoi, pe el să nu cadă, să facă ce trebuie, să trăiască sub protecţia mantrei - Va fi bine -, oriunde ar fi în lume, iar pe mine, să fiu Prezentă, lângă el, orice s-ar întâmpla. Apropo de prezentă, l-am învăţat pe Paul să trăiască în Prezent, fiindcă descoperisem prin cărţile lui Eckhart Tolle, pe care i le-am trimis în Asia, că nefericirea e generată fie de neputinţe din trecut, fie de frustrări din viitor. Când îşi făcea griji pentru ce urma şi discutam despre evenimente ce aveau să se petreacă peste luni de zile îl" luam de mână" şi îl întorceam în alt timp: "În prezent!", îi strigam în căştile telefonului, unde te duci?! Te bat!" Am învăţat de la Paul că ne putem dărâma, unul altuia, ziduri interioare, pe care se uscase iedera, atât de vechi erau în noi. Era blocat la început, blocat emoţional, şi eu la fel. Pe lângă faptul ca eram orbi, eram, la începutul relaţiei noastre, cum îi spune el atât de frumos - relaţia noastră - si muţi. Deşi socializez cu o uşurinţă ieşită din comun, în orice ţară şi în orice limbă, comunic cu oameni pe care nu i-am văzut în viaţa mea, într-o stare de relaxare care mă uimeşte şi pe mine uneori, cu Paul nu am putut articula nici măcar un diftong o suta douazeci de zile. L-am sunat după patru luni, după ce am început să ne scriem şi i-am spus "Vorbeşte cu mine, Paul, vorbeşte tu, eu nu cred ca pot ....", şi pe urmă, după ce ne-am găsit canalul de zbor comun, în Univers, cuvintele au curs liniştite, fiindcă spiritele noastre împrumutaseră liniştea lacurilor de munte. Eram Noi, liberi, fără trupuri, fără să Fim, fără crispările pe care poţi sa le preiei inconştient în tine din cauza imperfecţiunii fizice. Blocajele noastre veneau din alte ere, din alte vieţi poate, el era armat fiindcă se săturase de dezamăgiri şi copil fiind, a ajuns la concluzia că adulţii sunt doar nişte cretini de care trebuie să se protejeze când va creste mare, eu eram blocată fiindcă simţeam că Marea mea descoperire - El, strălucea, amuţisem de uimire.

356

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 L-am învăţat pe Paul că multe din carenţele noastre comportamentale nu sunt din vina noastră, că mamele noastre naturale nu s-au ostenit prea mult să ne spună atunci când era nevoie, cea mai simplă şi cea mai complexă totodată mângâiere în cuvinte a Umanităţii, ADN-ul sacru al acesteia, cuvintele: Te iubesc. Că din acest motiv, culmea, pentru că nu nea spus nimeni te iubesc, ne creaserăm un fel de "detector de minciuni" la nivelul emoţiilor, şi era simplu să îi recunoaştem pe cei care rezonau cu noi în dragoste, mă refer aici în orice fel de dragoste, pentru cărţi, muzică, pentru planeta noastră albastră. O iubeam amândoi, povesteam cum strângem gunoaie de pe jos, eu în ţara mea, el în Asia şi le aruncăm în containerele Eco, pregătite pentru a avea grijă de ea... Într-o lume cinică şi comercială, unde se consumă totul cu o viteză ieşită din comun, noi aveam Timp. Aveam ani, luni, zile, în care puteam să ne cunoaştem, să aflăm ce iubim, dacă iubim aceleaşi valori amândoi, să aflăm cine suntem, să ne folosim "detectoarele" de care-ţi vorbeam adineauri, să ne descoperim, asta în condiţiile în care nu ai privilegiul existenţei fizice a celuilalt. Eram atenţi la fiecare cuvânt, ne puteam răni cu extremă uşurinţa fără a avea posibilitatea de a alerga după celălalt, pentru a-i spune "îmi pare rău, iartă-mă, nu asta am vrut să spun...". Deşi era totul mult mai greu, pentru ca era atât sofisticat şi ne solicita atenţia, pe toate planurile, la maxim, era mult mai frumos...mai rar... Vorbiserăm pe la începuturi să avem un dicţionar al nostru care a început cu următoarea traducere: Ce simţi când vorbeşti cu mine? şi el: Curiozitate! Eu când vorbesc cu tine simt: Bucurie! Prima traducere: curiozitate egal bucurie... Ai să mă întrebi, dezamăgită n-ai fost în timpul ăsta? Fiindcă noi suntem altă "specie", cădem mult mai uşor în dramă şi patetic decât ei ...Am fost, sigur că am fost.... Dezamăgită am fost şi sunt când tace, când trec zile, zile lungi şi îmi verific căsuţa poştei electronice la modul compulsiv, căutându-l;dar, am învăţat din înţelepciunea Zen, că dacă nu înţelegi tăcerile celuilalt, atunci sigur nu-i înţelegi nici vorbele...şi… nu pot decât să-i respect tăcerea şi să-l aştept să se întoarcă la mine. Şi când "vine", când îl regăsesc, dimineaţa mea e colorată şi inima mea fredonează zâmbind.... Dezamăgită am fost, acum nu mai sunt, când mi-am dat seama că în viaţa asta, nu ştiu în altele, nu vom avea niciodată şansa de a fi împreună, din cauza setărilor greşite ale Universului...sau poate, setărilor corecte ale Universului, cine ştie?...Nu mai sunt dezamăgită acum pentru că am acceptat, am acceptat că atât cât am din inima lui şi atât cât am putut să-i dăruiesc din a mea, ne ajunge la amândoi. Că are o parte din mine pe care nu o împart decât cu el, şi am o parte din el care nu mai e a altcuiva, e a mea, pur şi simplu simt asta, deşi nu suntem proprietatea nimănui, nu sunt a lui și nu e al meu, suntem ai Lumii, suntem parte din Întreg, şi acolo avem noi tangenta comună. Am acceptat că dacă am ajuns la nivelul asta de "joc", vorba lui, în Spirit, atunci suntem Înalţi amândoi, altfel n-am fi zburat atât de sus. Ce iubesc la el cel mai mult e modestia. I-am trimis nişte încălţări….mi-a spus "Nu-mi mai trimite, am trei perechi, îmi ajung o viaţa"; unui om îi trebuie atât de puţin să trăiască. Paul ştie asta, sau pur şi simplu e născut aşa…..aici semănăm. Mult! Şi, mai semănăm în ceva, purtăm amândoi brăţări de piele, nu ne scriem pe chat şi nici nu folosim camera web, pentru că pur şi simplu nu ne plac. Iubim cărţile, muntele şi acoperişurile, ne uităm la aceleaşi filme şi pe urmă vorbim despre ele, râdem de prostia parveniţilor care descoperim că ne sunt cunoştinţe comune şi ne bucurăm că am avut privilegiul unei alte traiectorii, ne întristează căderea unui prieten sau intrăm în altă stare când aflăm povestea de iubire a

357

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 altuia, suntem atenţi la detalii, iubim logica evenimentelor şi căutăm logica chiar şi în emoţii, aş putea spune că le intelectualizăm, în exces uneori; construim împreună castelul nostru de nisip, pe o promisiune pe care mi-a făcut-o la început, promisiune care are impactul unei victorii, victoria Fiinţei asupra Ego-ului...; promisiunea suna aşa: Fără orgolii, Doar dragoste. Ştii, în dragoste căutam cu însetare dovezi, confirmări. Crede-mă, cu el am descoperit şi asta, că dacă e dragoste, simţi şi îţi ajunge. "Nu pot să-ţi dovedesc că sunt lângă tine cu sufletul, cu nişte rânduri pe ecran", mi-a scris cândva.....Nu mai am nevoie de nicio dovada, pentru simplul motiv că nu mai am îndoieli. Am avut, şi nu puţine. M-am întrebat şi dacă mai sunt întreagă la minte, dacă nu ar trebui să văd un medic, să-mi spună ce se întâmplă cu inima mea care o luase în galop, la vale...sau la deal? Dar a existat un moment, şi ştiu şi ce l-a generat, când am încetat să mă mai întreb şi mi-am dat seama la ce sărbătoare îmi e dat să particip: sărbătoarea curajului, sărbătoarea uimirii, sărbătoarea încrederii. Ce l-a generat? Când s-au oprit întrebările? Când am început să mă mândresc cu Paul. Când am avut pentru prima oară, impulsul să spun tuturor, şi celor care nu mă cunosc, că l-am descoperit. Când a devenit Eroul meu. Când mi-am simţit lacrimile curgând, fără zgomot, mute, în timp ce sufletul meu murea de fericire. Spun învăţăturile străvechi că suntem în fiecare secundă, în Întreg, în echilibru perfect. Daca e aşa, atunci una din celulele mele istorice, şi-a găsit echilibrul într-o celulă veche de câteva sute de ani din Paul. Spun înţelepţii: "Cheltuiţi-vă în Oameni....Dăruiţi." Dacă e aşa, atunci dăruindu-mă lui în Spirit, mi-am atins, în unele momente petrecute împreună, starea de fericire profunda. Ştii de ce? Fiindcă am învăţat în tot timpul ăsta de când ne iubim în orb, să nu alterăm legătura noastră universală, care sunt convinsă că vine din alte vieţi, cu tot ce e pământean şi determinat de Frică, frica de a nu fi perfect fizic, frica de a nu avea un anumit statut social, aşa cum e trecut el în Topurile oamenilor, aici pe Pământ, frica de a spune ce simţim, frica de a învăţa "pe viu", cine suntem, fără măşti şi costume contrafăcute. A fost una din lecţiile vieţii, şi a mea si a lui, să învăţăm să nu ne fie frică, nici unul de altul, nici de ce simţim, nici de ochii judecători ai Lumii. Doar atunci, au ajuns iniţialele noastre în Cărţile Universului, doar atunci ne-am "auzit" cu adevărat, după ce-am scăpat de Frică, atunci când am ales Libertatea în locul ei. Ce urmează? - ai să mă întrebi, desigur.... Întoarce-te în Prezent din Viitor!, am să-ţi spun şi ţie ....asta va urma: voi continua să trăiesc în prezent şi voi aduna fiecare zi în cutia mea cu valori, Fiecare zi trăită cu el, fără el...ce paradox.... Nu ştiu ce urmează, cum nu ştii nici tu cum va arăta viaţa ta mâine. Dar asta e cea mai valoroasa descoperire dintre toate.... faptul că ştim că nu ştim nimic, cum spunea Socrate. Că oricât am bea din Izvorul cunoaşterii, el e nesecat, mâine mai bei o gură, mai înveţi ceva, nu reuşeşti să-ţi astâmperi setea în viaţa asta, poate te întorci într-o alta, şi bei iar, e fără limită, în spaţiu şi timp, Totul. Pentru asta merită să te trezeşti în fiecare zi, să afli. Să descoperi asta, să descoperi ca nu ştii nimic. Şi că la dispoziţia ta stă,în fiecare dimineaţă, Infinitul Cunoaşterii. Cum îţi măsori viaţa, cum ştii, indiferent ce vârstă ai, dacă ai trăit bine sau rău? Simplu. În funcţie de cât ai trăit cu gând bun, cât ai trăit făcând bine, cât ai trăit în lumină şi cât în întuneric. Cu Paul, am simţit că trăiesc în lumină, tot ce-am făcut pentru el şi el pentru mine, am făcut unul pentru altul cu gând bun.

358

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Cum spunea Steve Jobs "i-am atins inima"... şi el pe a mea.... Ce mai am de făcut? să-i aştept în fiecare zi rândurile, să aştept să-i aud vocea, să aştept să-mi spună cândva cel mai curat "Te iubesc", să aştept să văd cum ni se desfăşoară vieţile în continuare; Îl aştept acasă să se întoarcă de pe " frontul" lumii, întreg şi sănătos...soldatul meu... Şi când va veni, voi pregăti pentru el cele mai bune sarmale cu mămăliguţă şi cel mai bun vin roşu lângă ele, vin românesc, vin premiat, vin de Recaş. După ele un cozonac cu nucă aşa cum se face la noi în Banat si, înaintea lor o salata de vinete coapte pe lemn de brad, la foc mic, să le păstreze dulceaţa... Cam aşa se vede din unghiul meu, viaţa mea din ultimele 17 luni, luni care m-au schimbat, luni în care am avut revelaţii, am plâns, am râs, m-am uitat mai atent în oglindă, am meditat mai mult, am citit mai mult, am avut ochii deschişi la ce se întâmplă in jurul meu, am fost mai atentă pe stradă, la acoperişuri şi la culoarea cerului, la nopţile cu lună plină, luni în care am spus mult mai des cuvântul "Mulţumesc". Luni în care am ascultat muzică, muzica primită în dar de la el, la un moment dat dialogam prin videoclip-uri, ca la şaisprezece ani, nu foloseam cuvinte, ci piese care spuneau ce se petrece cu sufletele noastre....luni în care am început să-mi iubesc iar viaţa, să aştept cu nerăbdare dimineţile, să-mi savurez altfel cafeaua cu rândurile lui în faţă, să mă abandonez în faţa măreţiei Universului şi să-mi aliniez karma pe traiectoria pe care mi-a ales-o el şi, în felul ăsta să contribui la echilibrul lui perfect. Şi cred că şi din cauza asta, lunile astea, draga mea, m-am simţit Frumoasă! Şi după mirarea celor din jurul meu, care au acces la spaţiul meu fizic, se pare că aşa şi sunt! Ei, cum e, draga mea? După tot ce ai citit, crezi că mai are rost să-ţi faci griji pentru mine? Scrie-mi. D. P.S. Ar trebui să-ţi spun şi asta, vine acasă anul viitor în februarie...Te bucuri şi tu, aşa-i?

359

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 92.

Psalmii din adânc – autor Aurel – Mihai Brumă

Valoarea, dragul meu coleg, psalmodia profesorul Kaufman, este ca banul de hârtie, bancnota. Cotaţii şi aprecieri diferite de la individ la individ şi deasupra tuturor cotaţiile rigide ale băncii. Asta ţi-o spune un ovrei bătrân prin venele căruia curge sânge de negustori, cămătari, ba chiar sânge rabinic. Toţi oameni de valoare fiindcă se numeau Kaufman. I-am strâns într-un album şi mi-i teamă să-l deschid, să recompun summitul de familie, de neam. Ca şi cum aş intra într-o sală de judecată. Saule, mi-ar striga unchiul Iacob, mi-ai făcut neamul de ocară. În loc să mişti banul, să-l înmulţeşti, să-l sporeşti, l-ai îngropat în cărţi inutile, absurde. Uite, Tratatul de Anatomie din ′46, o căruţă de bani! Nu ai terminat de plătit şi a apărut Marele Tratat de Anatomie Universală din ′48. Altă căruţă de bani! Eşti o sită cu ochi mari. Un ciur. Acuzaţiile ţipau, strigau, mă urmăreau până la mijlocul aulei, în laborator, acasă şi la morgă. Aproape să-i cred. Dar a venit şi unchiul Davidi, în carne şi oase: ″Saule, tu ţi-ai bătut joc de mine. M-ai adus târâş-grăpiş în 92 de ani, ani inutili. Cine te crezi, mă rog, de nu mă laşi să mor? Singur, părăsit, bătrân, rezemat în strachina pomenii de la comunitate. Aşa am ajuns!″ Dar pensia? Dar cele două case din care scoţi chiriile lunare? Contul burdihănos din bancă?! ″Astea nu te privesc pe tine. Ce vină are pârâul care curge? Ce vină are izvorul care nu-l lasă să sece? Aşa este voia lui Dumnezeu. Cine sunt eu sau cine eşti tu, ca să-l judeci? Şi să ştii că mă ţine aici, sub coastă. N-o fi cancer?″ De ce neapărat cancer? De-o pildă. Sau poate e ceva mai grav, încă nedescoperit de voi. Să mor de-o boală necunoscută. Asta m-ar îndurera pentru următorii cinci sute de ani, zău aşa... Vocea profesorului se păstra în bandă limitativă, ternă, de altitudine coborâtă. Cu o mare atenţie în dozajul pauzelor, a diferenţelor de tăceri. Scurte - de virgulă, de scânteia aprinderii artificiilor, prelungă - de aşezare, de sedimentare a comunicării. Pe aceste pauze, mai ales cele de durată, se pregătea reluarea aserţiunii, motivaţiei, rezultanta. Calm, prelungit în propria mirare şi, în final, explozia cretei strivită în peretele de sticlă al tablei, un joc de nisip al semnelor ciudate, indescifrabile celorlalţi. Scriere semitică, avea să-l întrebe târziu Mano, după ani şi ani de zile, de îndepărtare de mirajul universitar. Nu dragul meu, a surâs veşted profesorul. Pur şi simplu e o stenografie aparte, de puşcărie. O sinteză ciudată a semanticii hieroglifelor. Să exprimi într-un singur semn, să captezi concentrat o felie de discurs într-o aparent-banală zgârâietură. Ceva în genul stocării de informaţii în milionimea părţii unui cristal. Dar la altă dimensiune. Şi şi-a rezervat tăcerea rememorării. În celula aceea erau doar patru: el, ierarhul, poetul şi fostul şef de cancelarie ministerială. Fiecare avea bucata lui de eternitate, de scriitură. Bucata de zid. Îşi citeau în-de-ei textele, gestica, un alt limbaj, al colocviului, adaugiri, renunţări. Şi s-a întâmplat să fie şi un gardian ceva mai căpos, oltean de acela plimbat prin lume sub cobiliţa oalelor cu iaurt. S-a cinchit

360

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 lângă zid muşcându-şi buza de jos, forfotind ceva sunet: Băi, ce faceţi voi acilea e ilegal. Aţi pus-o de carceră. Că ce văd eu pe perete nu-i din uscătură, din coşcov. E din capul vostru. E scriitură, e cifru, nu? Cei patru stăteau încremeniţi, o negaţie de grup. Mda, a mai zis acela. Acum, că mai am şi altele pe cap, rămâne pe-a voastră. Acum. Şi a revenit peste patru zile, aplecat din umăr de găleata cu var: Am venit să vă scot din mizerie cu ce-a rămas de peafară. A ridicat bidineaua exact deasupra zonei de poezie, acolo unde Poetul aşezase cele 43 de poeme ale recluziunii. Băi, a mai spus gardianul, nu de rău vreau să fac rău. Că ar fi ca şi cum aş da cu toporul într-o poveste. Şi-n spatele poveştii or plânge şiruri de copii. Vreau un singur lucru: să ştiu ce ştiţi voi, nu cum se face ci că se face, iar toţi ăştia de vă scobesc şi-n borta curului, trec de tâmpiţi pe lângă ditai iscodeala voastră şi vor mai trece aşa dacă îmi spuneţi cum stă treaba şi nici eu n-oi fi mai tâmpit ca voi şi ca ceilalţi. Văruiesc sau nu? Ne-am uitat unul spre celălalt, priviri pendulând, răsucindu-se, funii coborând din unul în altul. Gardianul acela nu pe noi ne voia. Voia să-şi măsoare IQ-ul personal, să se elibereze de insomnia prepuielnică ca de un marasm. Nu poruncea, ruga, aştepta, se căuta pe sine. I s-a aşezat dinainte Poetul. Uite, domnule, fiindcă ai mintea ascuţită, dar numai pentru asta, am să citesc din ce am scris aici. Citeşte din stânga. De unde vrei, i-a răspuns acela. Şi a citit. Călăule, fratele meu iluzoriu habar nu ai că de tine mă reazem, de călătoriile tale din afară de Hades pentru a rememora verdele-verde, firul de fir, cărarea ce este, mai este, de-aici spre lumea cealaltă şi de acolo aici. Noroiul tău, umbra crinilor de afară. Mda, a scurtat gardianul. Poezia asta e din bucăţi de piatră, greu de urnit. Şi lumea asta e şi ea greu de schimbat. Dar asta nu-i treaba mea. Ce-am bănuit s-a adeverit. Aţi făcut un cifru. Ca nemţii, ca englejii şi cine a mai făcut. Să se uite ăilalţi, ca vitele, şi ca boii să treacă fără să ştie, că nu-i duce capul. Văruiţi voi ce aveţi de văruit, treaba voastră şi în rest, zăvor. Despre Kaufman şi detenţia lui politică se ştia că a fost şi atât. Pauză. Ştiau mai ales cei care îl ocoleau ca pe mort, teama, conservarea duplicitară, opacizându-le ochii şi nu doar. Mai departe capăt de zid. De ce v-au închis ăştia, a îndrăznit cândva studentul Manoilescu. Iar profesorul a pivotat scurt acoperindu-i gura cu palma arsă de acizi. ″Ăştia″, dragul meu, e un pronume demonstrativ şi e mult mai grav decât ″aceştia″. Şi poate că un astfel de pronume, rostit la moment nepotrivit celorlalţi te poate costa mai mult decât paguba pietrei scăpate din praştie. David l-a doborât pe Goliat într-o altă conjunctură, în parabolă. Atât. Întrebarea s-a reluat, încăpăţânată, mai clară, mai în vocea de acum doctorului Manoilescu. Târziu deci, după ani şi ani. Lângă foile de pe biroul profesorului: scris chinuit, colţuros. Citeşte, doctore, citeşte. Este propunerea mea pentru transferul tău de la spitalul ăla aici, la catedra de toxicologie. Le-am depus la rectorat acum două luni. Mi-au dat număr de înregistrare, zâmbet de păpuşă şi cam atât. Acum două zile m-am dus iarăşi. Ridicare de umeri, fluturare de palmă, salt nesigur în spatele rimelului. Şi am explodat uşa din faţa unui Costin aplecat după birou ca sub rafală, speriat, privire oarbă, inertă, scursă în propria frică.

361

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 De ce nu mi-l dai pe Manoilescu? Ăstuia ce motive de puşcărie i-ai găsit? Sau păstrezi postul pentru vreo curvă solitară, detectoare de posibile virilităţi necunoscute la tine? Iar acela era mai alb ca albul. S-a aplecat. Buton. Sonerie. Secretara şi omul lui de protocol, un miliţian reformat academic. ″Explică-i, domnişoară, explică-i profesorului Kaufman că la mine ajung doar hârtiile care înseamnă ceva sau spun eu că înseamnă ceva. Mai explică-i că nu este pe nici o listă de audienţe şi că nu are loc pe aşa ceva în mandatul meu. Şi roagă -l pe domnul - şi l-a luat în cătarea degetului pe bodyguard - să elibereze biroul rectorului calm, fără şuturi şi pumni, cum ar merita un agresor.″ Atât. A doua zi mă simt oprit de tampoanele de bou-vagon ale madamei Aftene: Felicitări, domnule profesor. Dintr-un anume context de-al colonelului (bărba-su) am aflat că eşti pe lista aprobată pentru repatrieri. Ce repatrieri, cucoană? Mă numesc Saul Kaufman, cetăţean român născut din cetăţeni români, toţi înmormântaţi cu cinste şi respect în pământ românesc şi doar unul în Tatra. Pământ, pământ... dar în cimitir evreiesc, domnule Kaufman. Atunci spune-i lui bărbactu şi la ceilalţi din context să repatrieze cimitirul şi toată istoria de 500 de ani a neamului meu de aici, atât cât o cunosc. Iar pe pământul ăsta de buni şi de răi tu eşti înmiit mai străină ca jidovul Saul! Profesorul. Lacrima. Umerii coborâţi şi tâmpla lui Mano lipită de a celuilalt: Aveţi grijă de dumneavoastră, domnule profesor. Ai grijă de tine, Mano. Ăştia doar sperie mistreţii bătrâni dar nu pe ei îi vânează. Ai grijă de tine, fiule. Relativitatea-relativităţii: lunile, anii. Convenţii în perisabilitatea biologică. Calendare zdrenţuite. Dioptriile duble din rama ochelarilor profesorului: Te-ai întors, Manolo? Nu, domnule profesor, am venit pentru un sfat. Şi scoate din buzunar cinci plicuri, fiecare cu altă culoare, altă etichetă. Seminţele discordiei, domnule profesor. De cinci ori câte zece seminţe şi, în final, cincizeci de întrebări fără răspuns. Acelaşi soi, aceiaşi părinţi, determinări identice, compoziţii variabile, diferite, Degetele profesorului ating, mângâie cioburile vegetale. Recompun miracolul ciorchinilor, boabele vii, translucide, parfumul. Dincolo de geamul ferestrei creanga încă nescuturată de floare a salcâmului. Se numea Paulina, dragul meu. Paulina. Pentru ea căram coşărcile acelea imense, mereu trase înapoi de încâlcitura tulpinelor de zmeur, de coada rândunicii. Ne aplecam sub tunelul rândurilor de vie, făceam mătănii culegând boabele retezate de cuţitele brumei. Că aşa ieşea vinul de dulce. Din boabele stafidite, aparent putrede, în jumătate lestate cu pământ. Aşa ieşea vinul cel bun, de psalmi şi de cuminecătură. Noi eram şapte, exact şapte şi Paulina, albă ca zăpada iubirii de copii. Dar povestea era întrupată şi la noi: dimineaţă de dimineaţă cum coamele cailor răsucite de iele, genele prelungi ale Paulinei opreau în nodurile lor răsăritul de lumină al privirii. Iar cei şapte dezgheţam lutul din pragul uşii pipăind o moarte de care nu ştiam prea multe. Şi tot din vie, există o civilizaţie aici, prea puţin cunoscută, din plasma de primăvară a curpenilor tăiaţi, era adunat colirul de deslegare a luminii, a genelor prelungi. Dar un singur loc, un punct din imensitatea podgoriei, dădea colirul binefăcător. − Un anume lut. − Exact. Un anume lut, un anume pehaş. Aşa cum iscoditorii de izvoare, fântânarii, uimesc cu ştiinţa privirii penetrând adâncul. Ştiu unde anume, în care loc, punct în infinitatea punctelor, este mişcarea pulsatorie a izvorului. Dar dincolo de aparentul miracol profesional,

362

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 victoria împarte apa după alte nenumărate determinări şi mai ales după gust: dulce, sălcie, pietroasă, uşor sărăturată. − Pământul, domnule profesor. − Pământul...Nu seminţele îşi caută patria ci patria odrăsleşte seminţele. Aceleaşi, aparent aceleaşi dar mult mai frumoase în diversitatea lor. Între marile minuni ale universului trebuie aşezată cu evlavie taina viţei de vie. Laboratorul viu al lui Dumnezeu. Scriitura ilizibilă nouă ce se ascunde în planta asta, în prelungirile din adânc, în capilaritatea ei, ideală procesării alchimice a principiilor de sănătate din bijuteriile atârnate cum cerceii lângă tâmpla de verde-ruginiu a plantei. − Pământul, domnule profesor. − Pământul, Manolo. Lutul. Autotrofismul. Şi întorc întâmplarea în propriile mele întâmplări. « Bătrânul ierarh în căruciorul de vârsta veşniciei. Acelaşi de când a fost scos pe braţe din pântecul pământului otrăvit de răutatea oamenilor. Şi din surâsul acesta larg cât cuprinsul oceanului primesc şi eu o lingură de miere. A patra sau a cincea întâlnire. Astăzi ce nelinişte te mai iscodeşte, Abe? Şi mângâie uşor, a binecântare, creştetul tânărului novice care îi adună pledul peste ţurloaiele putrede. Kaufman, spun eu. Profesorul Kaufman pentru Mano. Suferinţa de a nu şti a lui Mano. − Era în acelaşi grup. În aceeaşi celulă. Prieten în psalmi şi nesupărat în rugăciunele mele cristice. Aici, spunea el, speranţa poate avea întrupări neaşteptate. Iar acest Cristos al tău, monseniore, întrupează speranţa. Speranţa gata să moară, în comă şi apoi reînviată după voia marelui Dumnezeu. Suntem pe drumul calvarului, nerupţi de speranţă. Un evreu, un preot romano-catolic şi oamenii ortodoxiei. Dumnezeu ne adună, însă lumea ne desparte. Ciudăţeniile lumii. Aşa spunea Saul, îndurerat că nu-mi poate reduce cangrena picioarelor. Nu-i nimic, doctore, poate găsim curaj de îndurare în cântările regelui David. În psalmi. Sunt atât de a-toate-cuprinzători încât să-l bucure şi pe Dumnezeul din tine şi împătimirea Domnului prin fiul său, Isus. Să recităm un psalm: ″Scoate-mă, Dumnezeule, din mâna celui fără de lege, din mâinile celui nelegiuit şi viclean. ″ Dar cel mai nelegiuit şi viclean avea să fie întrupat de noul gardian, mândru porceşte de porecla asumată: Casapul. Gata, zice ăla, eu nu-s deştept ca deştepţii de voi. Sunt neşcolarizat. Număr doar până la trei. Aşa. Un castron, al doilea, al treilea, iar părintelepopă este în Postul Mare. Postul dat cu cremă de doliu. Lustru. Şi nu vă grăbiţi să mestecaţi terciul, aşa, încet, să se bucure şi popa de vrednicia lui în post. Simţeam cum schela aia de speranţă, din interiorul bisericii vii, începe să se fragmenteze, să-şi piardă capetele de încheietură. Dincolo de surâsul pe care nu-l trădam clipă de clipă, de la o zi la alta rugăciunile mele lăuntrice erau tot mai strigate, mai disperate. Şi a sosit ziua de engleză. Că aşa ne împărţeam săptămâna: pe teme, pe colocvii, pe neuitarea de tot şi de toate. Şi atunci, exact atunci, Kaufman a spus cuvintele acelea mari: Dumnezeu nu ajută pe cel care, renunţând la sine, îşi pierde sufletul, sufletul fiind tocmai respiraţia lui Dumnezeu în viul omului. Şi fiindcă omul este slab, peste măsură de slab, de astăzi, părinte, te trecem în semn de plantă, planta din mâna Celui de Sus, din mâna sfinţilor din ocniţe,

363

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 altele decât a noastră. Omul zice: în hrana asta pământul primeşte pământ, pământul nutreşte pământ. Dincolo, în deşertul de nisip şi de piatră, de ploi rare şi soare peste măsura, fără pământ, acolo unde, poate, însuşi Cristos al vostru s-a retras, firul de verde, o plantă, era o victorie a vieţii în moartea înconjurătoare. Şansa pustiului de a nu dispera. Şi uite cum în pământul fără de pământ, umilindu-şi buzele în puţinul brumei dezgheţate în zori, cu palmele deschise luminii, planta împlinea miracolul. Este acolo. Priviţi-o cu mintea şi bucuraţi-vă. Părinte, împrumută-i trupul, filosofia, fii asemenea plantei din pustiu. Puţin, foarte puţin din matematica minţii doctorului a rămas nealunecat în mine. Acela îmi vorbea despre o anume trădare. Nu frica de ceilalţi, de un Casapu sau altul trebuia să se pună între mine şi cer ci numai şi numai iubirea, da, asta îmi comunica Kaufman. Şi lasă-te în voia Domnului şi El va înzeci fărâmăturile, şi doar El îţi va spune ce trebuie să spui şi te va face să faci doar ce trebuie să se facă. Or doctorul ăsta se-ntorsese, în felul lui, printre profeţi, la Psalmul 26: Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele de cine mă voi înfricoşa? Mai greu, neînchipuit de greu a trecut prima săptămână a patimilor. Apă şi iar apă, picături linchite pe acele ceasornicului de nevoinţă. Şi distanţarea, modificarea distanţei dintre celulă şi curtea interioară de două, de trei, de patru ori. Lăsaţi-l să zacă în neputinţa lui, poruncea răstit Casapu. Io-s episcopu şi el e sub ascultarea mea, gloată! Aşa-i, domnule şef, replica Saul, dar mai bine îl târnogim afară, că aici împute aerul. El nu mănâncă, că l-aţi pus la post negru, dar noi borâm şi ce mâncăm de atâta duhoare. Şi mă cărau, că nici nu mai puteam sta pe cangrena picioarelor. Bine, dar săl ţineţi cu capul descoperit, să i se topească părul şi pielea şi toată deşteptăciunea lui deaiurea. Mă cărau afară, iar când simţeau că soarele a ajuns la arsura de peste poate eram acoperit de cercul mişcării celor trei, de umbra lor, de iubirea lor. În celulă, după un orar prestabilit, eram răstignit un pătrar de timp la gratiile ferestrei şi pauză şi iar şi iar. Şi au trecut două săptămâni şi a treia şi eu, omul – plantă pe mâinile lui Dumnezeu, hrănit cu roua sa, cu lumina sa, căldura sa de dincolo de pământul, de cirul din străchinile celorlalţi. Muream pentru Casapu, eram viu între vii prin ceilalţi. Abia la a treia lună a dispărut Casapu, − Şi Kaufman? Ce mai ştiţi despre doctorul Kaufman. Unde este? − Aici, a şoptit prelatul, aşezând palmele deasupra inimii. Până la eliberare, aia din ′64, am refuzat să-i mai zicem Saul ci Iosif. Cum Iosif din Arimateia. Şi eram acolo, în celulă, nu doar un Iosif ci patru. Patru oameni sprijiniţi unul într-altul sub povara absurdă a răutăţii altora.»

364

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 93.

Hocus Pocus – autor Dan Băltărețu

Sceptic din fire, nu am privit niciodată cu ochi buni paranormalul; am cântărit, atent, probabilitatea de existenţă a fantasticului sub premisa judicioasă a omului modern ce îşi înclină capul doar în faţa ştiinţei şi a tehnologiei, însă susţin cu înverşunare teoria că un individ adus în pragul de a-i fi denegate în totalitate conceptele, este pasibil de nebunie. Un caz similar de sminteală am studiat la un pacient diagnosticat de alţi colegi cu schizofrenie paranoidă. "Încă un nebun" i-ar lua pe unii gura pe dinainte, cu obiecţia că subiectul în cauză mi-a fost un prieten apropiat. Pe Stuart l-am cunoscut pe băncile facultăţii; un ins de o inteligenţă uluitoare, raţional din cale afară nu se angaja să tragă concluzii nefondate, fără argumente puternic înrădăcinate în real. La vestea că S. a avut un moment de rătăcire, am cerut comisiei de expertiză psihiatrică să-mi permită o şedinţă privată cu acesta; mi s-a atras atenţia, din capul locului, asupra gradului major de tulburare a colegului nostru. L-am găsit într-o stare paroxistică, cum rar mi-a fost dat să observ în cariera mea şi am rămas stupefiat de faptul că de când Stuart m-a zărit, a tăbărât pe mine cu rugămintea să-l ascult şi mai important să-i acord credibilitate; era suficient de incoerent în firul logic al gândirii şi cu atât mai mult în exprimare. Mărturia sa, dispusă de mine într-o ordine "legată" am s-o introduc în următoarele rânduri: "În dup-amiaza cu pricina, cum stăteam pe o bancă din parcul central, pe la orele prânzului, cu nasul băgat într-un studiu recent despre absenţa liberului arbitru din conştiinţa umană, m-am pomenit lângă mine cu un individ de-a dreptul straniu. M-a indignat mai degrabă mitocănia sa, de a se aşeza lângă mine pe bancă făr-a cere aprobare, decât aspectul său fistichiu. Purta un palton lung de culoarea muştarului, mânuşi negre de piele, pantaloni de in ca untul, un pantof d-un fel şi unul d-un fel; bătea lejer pe la un doi metri şi avea ochi ageri ce-mi tot căutau privirea. S-a prezentat ca fiind un magician ambulant, pe numele de scenă - AbraCaDan şi din vorbă-n vorbă, cu o insistenţă nepoliticoasă tot încerca să mă convingă să-i permit să-mi arate cel mai tare truc cu cărţi. L-am refuzat respectuos, în primă instanţă, dar tot insistând am ajuns să devin răutăcios, poruncindu-i să mă scutească cu vrăjelile lui. Ba chiar am dat să mă ridic şi să plec, dar se ţinea scai. În cele din urmă, într-o slăbiciune de moment i-am îngăduit scamatorului să-şi ducă la bun sfârşit şiretlicul. Ne-am aşezat iar pe bancă, a scos pachetul de cărţi şi anceput să mi-l vânture obsesiv prin faţa ochilor; tot privind mănunchiul am simţit cum o amorţeală liniştitoare a pus stăpânire pe mine. Bănuiesc că am leşinat sub hipnoza vicleană a magicianului şi dup-un răgaz de timp m-am dezmeticit p-un tărâm de basm parcă, într-un

365

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 soi de catedrală construită integral din cărţi de joc; arhitectura migăloasă m-a lăsat cu gura căscată. Aruncând o privire în jur, am băgat de seamă că eram înconjurat de fel de fel de personaje scoase din acel pachet fermecat; careul de popi, în frunte cu cel de neagră, gata să oficializeze o fastuoasă ceremonie, în calitate de preoţi înalţi; o gardă de onoare formată din juveţi, la brâu cu cosaşi dintr-un joc de şeptică; un alai numeros de "cartoafe"; damele, domnişoare de onoare, în straie de sărbătoare; buchete florale de treflă, încă cu rouă pe ele, împodobeau candelabrele de romb ce atârnau de tavanul înalt. Deodată, o linişte apăsătoare s-a pogorât peste întreaga încăpere şi privirile căutau cu interes uşa care se deschidea leneş în impacienţa invitaţilor. Dama de neagră, a păşit parcă adiată deasupra podelei, gatită într-o rochie distinctă ce-ar fi purtat dominant trupul oricărei alte femeie dar nu şi corpul ei perfect. Am realizat că frumoasa de pică îmi este menită mie, un simplu muritor nevrednic de sublimul ei! S-a apropiat uşor luându-mă de mână şi am simţit cum un sentiment de jertfire mă năpădea. A fost întrebată dacă doreşte să-mi fie aproape pentru o-ntreagă eternitate; a răspuns hotărât şi firesc cu-n "da" fără cusur şi inima care tăcuse pentr-o clipă, a început să mi se zbată ager. Vâlvătaia din piept m-a readus cu picioarele pe pământ, să spun aşa şi în buimăceala produsă am vrut să-i cer lămuriri magicianului, dar ia-l de unde nu-i!" Depoziţia lui Stuart, sub aranjamentul meu, poate v-a părut liniară şi comportamentul său cerebral, dar cert este că bietul de el după "trezirea la realitate" cuprins de frenezie a bruscat diverşi cetăţeni cu staturi de prăjină precum cea a iluzionistului, speriind lumea cu vorbele sale fără sens, fapt pentru care a fost închis la spitalul de psihiatrie. Din nefericire, nu am avut timpul necesar să mă pronunţ cu-n diagnostic obiectiv în cazul lui Stuart, pentru că la foarte scurt timp după întâmplare s-a sinucis asfixiat de un pachet de cărţi şi nimeni nu-şi poate explica cum a ajuns în incinta ospiciului aflat sub strictă supraveghere. Două lucruri curioase asociate cu moartea lui ar fi faptul că din tot maldărul de cărţi înghiţite, doar dama de pică a păstrat-o intactă şi un alt aspect neprobat: mulţi pacienţi au susţinut prezenţa străină a unui vlăjgan în interiorul instituţiei, dar ţinând cont de stare sănătăţii lor mentale, declaraţia lor nu a constituit o probă, dar chiar ş-aşa întreaga păţanie s-a învârtit în jurul misterului!

366

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 94.

M-am născut în Bucovina – autor Daniela Stanciuc Motto: „În zadar ai încerca să povesteşti obiectiv despre femeia pe care ai iubit-o, sau despre locul în care ţi s-a scurs prima tinereţe şi care-ţi va rămâne pentru totdeauna cetate de visuri, locuinţa tuturor fanteziilor inimii.” ( Iovan Dacici, scriitor sârb)

M-am născut în Bucovina.Aş fi putut vedea lumina zilei în oricare alt colţ al lumii,însă paşii mei au ales să se oprească,în lunga lor cutreierare,aici – pe teritoriul fostei Dacii,teritoriu binecuvântat de Dumnezeu cu bogăţie şi cu oameni frumoşi,demni,primitori – teritoriu supus însă unei istorii crude şi neîndurătoare.Faptul că m-am născut în Bucovina e,în aparenţă,unul nesemnificativ.Un amănunt biografic personal care n-ar trebui să-mi influenţeze,în vreun fel,parcursul existenţial,drumul ce îmi e dat să-l urmez de-a lungul vieţii. Lumea în care trăim pare,însă,cufundată într-o imensă,inconştientă orbire.Globalizarea şi uniformizarea – procese specifice timpurilor noastre,impun treptat noi şi neaşteptate realităţi: raporturile se inversează,totul devine posibil în această epocă în care robotul înlocuieşte treptat omul,iar tehnologia devine monedă de schimb,alternativă a spontaneităţii,a frumosului artistic,a însăşi ideii de creaţie.Omul modern nu mai are rădăcini, - se vrea lipsit de povara apăsătoare a istoriei,şi,deci,a conştiinţei : în fuga lui nebună înspre devenire,el uită,în realitate,ceea ce este. Sau ceea ce trebuie să fie. Să fii patriot pare,astăzi,o ruşine. Naţionalismului îi e conturată,chiar şi de manualele de istorie,dimensiunea sa negativă,extrema: căzut în desuetudine,acest concept nu mai înseamnă, în timpurile noastre,nimic,cu toate că el există şi se manifestă inerent în sânul oricărui popor ca reacţie împotriva lumii (atât de) înglobatoare,dar şi ca încercare de supravieţuire în timp şi de conservare a unei identităţi specifice. Lumea în care trăim e prin excelenţă una materialistă: uneori însă,noi, oamenii care o locuim,alegem să fim altfel. Alegem să vorbim despre noi,alegem să ne afirmăm identitatea şi să ne amintim istoria.Uneori,destul de rar,din nefericire,alegem să învăţăm din propriul nostru trecut,căci, aşa cum amintea şi Octavian Paler, „cine crede că lecţiile trecutului înseamnă trecut,e liber să-şi cultive mai departe ignoranţa.” Uneori, alegem să ne amintim de locul în care ne-am născut şi de felul în care acesta ne-a modelat fiinţa şi existenţa. Uneori,deci,alegem să ne asumăm conştient destinul,oricât de tragic ar părea acesta. De aceea, am ales să scriu despre Bucovina, în cele ce urmează. În primă fază,aş fi fost tentată să numesc această lucrare Bucovina care ne doare; titlul aparţine unui volum semnat de scriitorul şi publicistul sucevean Ion Beldeanu, scriitor căruia

367

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 i-a fost interzis accesul pe teritoriu ucrainean o bună perioadă de timp, în urma eforturilor constante şi asidue de a ilustra obiectiv şi deopotrivă de a îmbunătăţi soarta românilor din Bucovina Nordică. Bucovina care ne doare – iată câteva cuvinte ce cuprind în trupul lor,ca o rană,una dintre cele mai mari tragedii ale neamului nostru. Născută fiind în sudul acestei provincii, m-am gândit deseori la lumea care se află la doar câteva zeci de kilometri de mine, la lumea aflată dincolo de linia marcată cu roşu pe hartă. O lume care,aveam să aflu mai târziu,e una tragică: oameni ce se luptă de ani întregi să supravieţuiască spiritual şi identitar,oameni supuşi de generaţii întregi unei politici de asimilare forţată ce poate fi uşor asemănată unui genocid cultural, oameni ale căror tradiţii, limbă şi istorie au fost efectiv călcate în picioare. M-a încercat un puternic sentiment de revoltă la gândul că pe teritoriu românesc, acasă la ei,etnici români nu au voie să vorbească limba română,iar orice încercare a lor de a păstra legătura cu spaţiul românesc, în special pe linie literară (cărţi,reviste de limbă română),dar şi prin alte mijloace – prin emisiuni radio,de pildă – a fost înnăbuşită fără niciun fel de justificare.Un soi de revoltă şi de amărăciune m-a cuprins şi în momentul în care am constatat cât de puţin facem noi,cei de aici şi deopotrivă autorităţile române pentru românii din afara României. În consecinţă am decis, în primă fază,.să vorbesc: a tăcea când ştii adevărul înseamnă a fi cu desăvârşire lipsit de conştiinţă şi, în cazul de faţă, a fi părtaş la crima uciderii unui popor ; aceasta,pentru că românii din Bucovina de Nord,laolaltă cu cei din Basarabia şi din Serbia,de pildă, sunt un popor pe care noi l-am uitat. Altfel spus, o parte a poporului nostru de care ne aducem prea rar aminte. Dacă în ceea ce îi priveşte pe românii din Basarabia există Acţiunea 2012 – o platformă de ONG-uri ce militează pentru re-unirea Basarabiei cu România, sunt deosebit de puţine instituţiile sau organizaţiile care se ocupă în mod direct de românii din Bucovina de Nord. Prin organizarea unor marşuri la care participă mii de oameni,prin emisiuni radiofonice ori televizate destinate românilor din Basarabia,prin contact direct cu parlamentarii români şi prin iniţiative legislative ce au strâns zeci de mii de semnături, acţiuni realizate de platforma civică sus-menţionată – relaţiile Republicii Moldova cu România au cunoscut şi cunosc o evoluţie din ce în ce mai promiţătoare. O lungă perioadă de timp, situaţia din Ucraina a fost una cu totul diferită. In condiţiile în care,însă,nu peste mult timp această ţară îşi propune să facă primul pas pentru integrarea în Uniunea Europeană, la Vilnius, e aşteptată o normalizare a relaţiilor românoucraienene şi, implicit, un tratament „îmbunătăţit” acordat de partea din urmă minorităţilor etnice conlocuitoare.Chiar şi în aceste condiţii,însă, destinul românilor bucovineni cred că trebuie să fie asumat de noi toţi,oriunde ne-am afla. Căci el face parte din istoria noastră şi,cum istoria reprezintă principalul fundament al identităţii naţionale,vorbim,iată,de un mod de a supravieţui în lume. Din punct de vedere istoric, lucrurile sunt cunoscute. Parte a teritoriului vechii Moldove a lui Ştefan cel Mare, în 1774 Bucovina e anexată Imperiului Habsurgic, urmând a se dezvolta ,în anii următori, sub stăpânire austriacă. „ La venirea austriecilor,târgul era aproape curat moldovenesc. Pe lângă puţine,foarte puţine suflete de jidovi,turci şi greci,de alte neamuri nu amintesc scriptele. Dar după ce a fost ales scaun de provincie,s-a înstrăinat,pe măsură ce a crescut. Centrul a devenit oficial austriac,cu venetici din toată

368

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 împărăţia,mai ales evrei. În timpul anexării Bvucovinei la Galiţia, înstrăinarea a crescut ca o drojdie…”. * În 1918 se uneşte cu Patria-Mamă (28 noiembrie), însă vicisitudinile istoriei n-au întârziat să apară: în urma ultimatumului sovietic din vara anului 1940, alături de Basarabia şi de Ţinutul Herţei, ruşii cer şi Bucovina ,drept recompensă morală pentru „îndrăzneala” noastră de a fi ocupat Moldova de peste Prut, considerată teritoriu rusesc. (sic!) Se spune că intervenţia lui Hitler i-a făcut pe ruşi să se mulţumească cu partea de nord a acestui teritoriu. Pentru a doua oară,deci, Bucovina era ruptă din trupul ţării,urmând o nouă Golgotă a pribegiei. La fel ca şi în Basarabia, limba română e interzisă treptat în administraţie,în şcoli şi în Biserică, populaţia românească fiind supusă deportărilor,torturilor şi jafurilor sovietice. După cel de-al Doilea Război Mondial, unii bucovineni au reuşit să se refugieze în România. Autoritățile sovietice au reacționat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude și în România și declarându-le trădători de țară și deportându-le la muncă forțată. Mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul în îndepărtata Siberie,ucişi de foame,de frig ori de cumplite şi inimaginabile bătăi. Bucovina mea,Bucovina istorică, e o femeie frumoasă,o femeie deosebit,dureros de frumoasă. În ochii de un albastru luminos,strălucitor, i se citeşte însă o tristeţe apăsătoare,un fel de durere adâncă,ascunsă în spatele sutelor de ani ce-au trecut. Privirea ei cercetează neobosită filele vremii, caută neostoit,în tunetele zguduitoare şi în norii negri,apăsători,un soare izbăvitor. Paşii i se opresc la gardul de sârmă ce ascunde,învăluită în tăcere,o altă lume. E lumea ei, e lumea ce i-a fost pe nedrept furată. E destinul ei neîmplinit, e o tragedie ce îi tulbură în fiecare noapte,asemenea unui coşmar,somnul. Vede uneori după acel gard oameni ce îşi poartă,nepăsători,paşii,fără să o vadă,fără să o audă. Simte atunci o durere răscolitoare, o durere ce îi frânge întreaga fiinţă. Alteori, în toiul nopţii,fuge,asemenea unei mirese ,către mirele ei,aflat atât de departe. Rănile şi le ascunde cu grijă, buzele-i nu rostesc nimic care ar putea să arate lumii nenumăratele ei dureri. Uneori,aşadar,ajunge acasă. Simte atunci o fericire nespusă, extaz înălţător, simte că iubeşte şi că e ,la rândul ei,iubită. Bucovina mea este, în realitate, Bucovina noastră. A noastră,a tuturor celor care o cunoaştem şi ne-o asumăm. Simt Bucovina deopotrivă ca pe o frumuseţe înălţătoare şi ca pe o rană. O frumuseţe acoperită de munţi şi de dealuri,de văi adânci acoperite de colibe ţărăneşti,de câmpii întinse pline de turme de vite, de stâni păzite de ciobani îmbrăcaţi în cămeşă şi cu bundiţă căptuşită cu lână ; frumuseţe a cărei veste s-a dus în lumea întreagă,Bucovina a fost locuită dintotdeauna de gospodari cumpătaţi,oameni demni,frumoşi,mândri de originea lor şi cu credinţă în Dumnezeu. Satele aici ,ca şi în alte părţi ale României,au conferit oamenilor o formă de organizare viabilă, păstrând deopotrivă vii tradiţiile şi obiceiurile poporului nostru. Istoria satului bucovinean,a celui românesc,în genere,relevă faptul că,într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat.(Lucian Blaga).Oraşele nu au fost însă mai prejos nici ele : dintre cele mai importante, pot fi amintite Suceava şi Cernăuţiul – importante centre culturale,cu o bogată activitate în acest domeniu şi în zilele noastre. De Suceava, veche capitală a Moldovei,e

369

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 legat îndeosebi numele marelui voievod Ştefan cel Mare,care şi-a avut aici cetatea de scaun. Cernăuţiul e un alt oraş bucovinean de referinţă,în prezent,aflat pe teritoriu ucrainean; „ Şi semăna Cernăuţiul, în nopţile calde de vară,cu miile de oameni ce dormeau toţi afară,pe sub tarabele şi corturile lor,cu o tabără uriaşă, ce părea cu atât mai nesfârşită,că vedeai în Piaţa Austriei până dincolo de oraş,unde începea târgul vitelor, o zare întreagă de lumină roşietică,pricinuită de focurile fără număr la care îşi găteau oamenii de la ţară mâncarea lor”**. Iată, deci, imagini bucovinene de un pitoresc autentic,extraordinar. Iată de ce ar trebui să iubim Bucovina. Ar trebui să iubim Bucovina pentru că, în ciuda acestei istorii atât de zbuciumate şi de nepăsătoare, locuitorii din nordul Moldovei n-au încetat nicio clipă să se considere români, chiar dacă uneori le-a fost frică să se numească astfel. Iată ce declara un bătrân în 2002,cu ocazia recensământului din Ucraina: „Slavă Domnului,că am ajuns să mă scriu ceea ce sunt. Am fost moldovean,iar acum mă fac singur,înapoi,român.”.În 1912, avea să zboare cel dintâi avion (aeroplan se numea pe atunci) pe firmamentul cernăuţean. Zeci de mii de persoane aparţinând tuturor etniilor ce alcătuiau la acel moment Bucovina şi-au aţintit ochii înspre înălţimile unde geniul unui român,Aurel Vlaicu, trecea Prutul zburând. Între spectatori,fiecare român aştepta decolarea maşinii zburătoare cu emoţie şi frenezie,ca pe o victorie personală. Chiar şi măcar singuri aceşti oameni trebuie să iubim Bucovina. De ce Bucovina,totuşi, ne doare? Pentru cei aproape 3000 de români ucişi la Fântâna Albă,de exemplu, români de care istoria (oficială) aproape că a uitat. La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri și cruci din cetină), a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane, și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți sa mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul. Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVDdin Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var. Pentru ei,şi pentru toţi ceilalţi,care nu au avut ocazia să-şi trăiască plenar destinul în lume,ar trebui să ne doară. O legendă din Mexic spune că arborele Universului are două braţe. Unul al iubirii,şi altul al durerii. Acestea pot fi considerate şi cele două dimensiuni ale Bucovinei.Plenitudine, perfecţiune, şi sacrificiu. În cadrul celui dintâi aspect,poate mai trebuie amintit faptul că cea mai superbă expresie a acestui românism bucovinean rămâne Eminescu,bucovinean prin obârşie şi prin amprenta anilor petrecuţi la şcoala cernăuţeană. Referitor la cea de-a doua dimensiune de care vorbeam, merită amintite,cu părere de rău, desfiinţarea librăriei Luceafărul – singura librărie de carte românească din Ucraina,la un momentdat, interzicerea

370

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 repetată a ridicării unor monumente româneşti ,lui Ştefan cel Mare, lupta aprigă a românilor de acolo de a obţine posibilitatea firească,am spune noi, ca ai lor copii să înveţe la şcoală în limba română. Anul acesta au fost reluate cursurile de limbă maternă în Timoc; diverse parteneriate culturale ori conferinţe ce adună laolaltă români din graniţele ţării şi români aflaţi în afara acestora constituie adevărate motive de bucurie,sunt celebrate asemenea unor mari victorii. Ele înseamnă însă prea puţin,căci,în mod categoric, se poate face mult mai mult. Profesorul meu de istorie îmi vorbea despre colegi de facultate ce predau în Bucovina de Nord doar geografia României,căci istoria acestui neam e încă interzisă. Poate că e timpul să facem cu toţii mult mai mult. Iniţiative individuale de orice fel ,cererea explicită de ajutor din partea autorităţilor ,orice act coerent şi bine-construit poate să însemne mult mai mult decât nimic. Aceasta,pentru că dacă ne vom uita istoria,ne vom uita pe noi înşine.În încheiere,aş aminti cuvintele Anei Blandiana, care spunea,simplu şi deopotrivă atât de cuprinzător,că atunci când justiţia nu poate fi o formă de memorie,memoria singură poate fi o formă de justiţie. Acest text nu este o poveste. Este o poveste urâtă,nestilizată,în ultimă instanţă,lipsită de strălucire stilistică şi de sclipire metaforică. Acest text reprezintă imaginea Bucovinei româneşti aşa cum mi se înfăţişează ea în momentul de faţă, frumoasă şi tragică,deopotrivă. Imaginea unei Bucovine pe care nu avem voie,în niciun caz,să o uităm.

*,** - fragmentele astfel marcate sunt preluate dintr-o monografie a Cernăuţiului, Cernăuţiul meu,de Dragoş Vitencu,pag.39,respectiv pag.59.

371

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 95.

Vama dintre noi şi ceilalţi ,,noi,, - autor Luria – Rebeca Șerban

-Aveţi ceva de declarat? ,, Se făcea că urcam scările castelului şi, la primul etaj, de o parte şi de alta a culoarului, uşi înalte..Nu le deschideam eu...pe jos călcam pe hârtii ...vroiam să le iau de jos şi să le duc undeva...am încercat să mă cobor să le strâng... Din spate, cineva mi-a şoptit: <Nu, lasă-le aşa...Nu se ştie...> Ce nu se ştie? În faţa mea defilau umbre...nu mă priveau...nu priveau pe nimeni...adoram să aud foşnetul rochiilor de crinolină, adoram să văd costumele bărbaţilor...Nu, nu e nici vintage şi nici snobism...După costumele lor, îmi dădeam seama că aveau funcţii înalte în stat...Nu erau deloc şifonate, nici măcar o cută...erau apretate, erau albe şi, mai ales, erau închise până la ultimul nasture...sau vedeam pictori sau scriitori , cu îmbrăcăminte închisă la culoare, dar de o eleganţă deosebită...privirile lor , spre nicăieri şi , de fapt, către idei, păreau atât de prinse de mister...de veac, de cuvinte niciodată rostite sau de zâmbete pe care şi le-au închis în ei, de idei pe care şi le aruncau în vâltoarea creaţiei...creaţii , la cerere...pe bani mulţi ...şi aşa îşi apretau mai bine gulerele şi manşetele...Cei mai înstăriţi, cu haine de blană, cu ciorapi şi gulere sofisticate,îmi păreau cei mai ridicoli...ridicoli în opulenţa lor, în lipsa lor de gust...şi în imensul lor snobism...şi totuşi, manierele nu le lipseau...îi preferam pe scriitori, pe compozitori, pe muzicieni şi pe pictori, şi intram , fără să vreau în atelierele lor de lucru şi admiram pagini rupte, pagini aruncate peste tot sau pânze neterminate sau pline de culoare , schiţe cu cai puternici , cu portrete ...şi rareori cu peisaje...Nu trebuia să deschid vreo uşă, era destul să privesc persoana care era în faţa mea şi eu dispăream odata cu ea în locul său de creaţie sau care îi aparţinea...Şi acolo parcă totul devenea o a doua realitate...Când intrai acolo, nu ştiai că ar mai exista un alt timp, un alt loc, intrai direct în vremea lor...în modul lor de a trăi, de a se comporta, în uzanţele şi în acel ,,savoir vivre,, al oamenilor...nu toţi îl aveau ...dar aici, în acest castel , domnii aveau o aliură elegantă , aveau prestanţă, erau decupaţi din ceea ce eu visasem până atunci...Doamnele, cu o delicateţe şi cu o discreţie, proprii epocii aceleia, se făceau văzute şi nevăzute în acelaşi timp...veneau ca nişte năluci diafane, ne încântau privirile cu fragilitatea şi frumuseţea lor...Dar uneori toate aceste atribute nu erau decât nişte măşti din arta flirtului..A atrage privirile trebuia să fie o obligaţie pentru fiecare damă sau domnişoară în parte...Scrisori ascunse, scrisori cu

372

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 declaraţii înflăcărate, scrisori strecurate pe furiş în volanele rochiilor sau închise bine în nelipsitul secretaire....Până şi hârtia era nelipsită de lângă lumanarea de pe masuţa lor...Intrigi sau mici şi misterioase aventuri, cuceriri se preumblau pe chipurile lor , cu riduri sau pline de tristeţe, mascate de pudră in cantităţi exagerate....copii in hăinuţe de oameni mari, in miniatură...nimic care să evidenţieze latura lor exuberantă, gingaşă a copilăriei... De ce nu aveam voie sa strâng hârtiile de pe culoarele spaţioase? Era o discrepanţa cu florile ce predominau în camere şi curăţenia ce caracteriza spaţiile lor intime sau de lucru…era istorie...se scria cu fiecare pas sau voce sau cuvânt al oamenilor care creau la rândul lor oameni în romane sau în opere pictate sau cântate ,în locul oamenilor de aici...era istoria ce se lega de fiecare pagină aruncată în bucătărie, în hol sau în gaura cheii, sau închise în gradini sau pe buzele lor, de pe care nu lipsea dulceaţa ultimei trădări... Cuvinte linguşitoare, cuvinte manierate, cuvinte frumoase, dar înşelătoare...iată un castel al epocii frumuseţii şi al măştii din spatele sufletelor chinuite ...,, -Atât aţi avut de declarat? -Da, răspunsei sec… -Păi, dacă le introducem în aceste recipiente, puteţi trece graniţa fără probleme…Sunt doar pagini topite în trecut...Nimeni nu mai este interesat de poveşti...

373

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

96.

Marinarul și marea – autor Mihaela Cojocaru

Este o zi frumoasă de toamnă aurie în Constanța. Orașul scăldat de apele Mării Negre, poarta Ațării, deschisă către zarea albastră, spre mările și oceanele planetei, este inundat de de razele soarelui autumnal. Natura îmbracă urbea, cu straiele-i din frunze ruginii. Andrei privește visător marea, pe care o iubește dintotdeauna și care îi trezește dragi amintiri. Și atunci era toamnă, ca și acum. Deși au trecut zeci de ani, își amintește totul, parcă a fost ieri… La Centrul de Recrutare, din Constanța, era agitație mare, se auzeau voci din toate părțile, sfaturile nu lipseau și se simțea în ele multă duioșie și mai ales nostalgie. Andrei se afla și el printre cei ce așteptau să plece spre noi încercări ale sorții, spre noi orizonturi ale lumii. Urma să devină marinar. Era un tânăr înalt vânjos dar mlădios ca o trestie, cu ochii verzi ca marea și o fire liniștită, dar hotărâtă. Încă din copilărie se visa navigând, pe mările și oceanele planetei. Stătea ore în șir cu Atlasul Geografic în față și luneca cu gândul, pe ape, până în cele mai îndepărtate zări ale lumii. Acum visul lui avea să se împlinească. Dar era preocupat, se întreba cum va fi viața lui de acum înainte în largul mării albastre și unduitoare. Îl conduceau părinții și prietena lui. Aceasta era Ana, tovarășa lui de drumeții reale sau imaginare, cea cu care a împărtășit gânduri și vise de iubire și alături de care dorea să fie tot restul vieții. Asculta cu atenție sfaturile date de părinți, dealtfel foarte utile, pentru noua lui situație de viață. Timpul a zburat cu repeziciune și monentul despărțirii a venit. Și-au luat rămas bun cu nostalgie în suflet dar și cu promisiunea fermă de a-și scrie cât mai des… Urma să cunoască oameni și locuri noi. Marea aventură începea! La sosirea pe navă a fost impresionat. A privit cu uimire și încântare nava pe care urma să-și desfășoare activitatea de acum înainte. Aceasta era o vedetă, un vânător de submarine, din categoria corvetelor. Era o navă care putea face față misiunilor pe mare, era pregătită să participe la realizarea celor mai îndrăznețe obiective. La bordul ei se executau misiuni de la apariția amenințării, semnalarea incidentului până la distrugerea lui. Odată ajuns pe navă, la început, se simțea stingher printre atâția străini, dar au făcut, repede, cunoștință și mai târziu a legat prietenii cu noii lui colegi. Erau și ei în aceeași situație ca și el, viitori lupi de mare, îngrijorați, curioși dar și cu multe speranțe. Uniforma de marinar, pe care a primit-o, era frumoasă îi stătea și foarte bine. Echipajul era format din câteva zeci de marinari, împărțit în echipe, fiecare cu îndatoririle ei precise pe mare.

374

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Deși nu trecuseră decât câteva zile, i se părea o veșnicie de când plecase de acasă, de lângă cei dragi. Îl copleșa dorul de ei. Abia acum își dădea el seamă, cu adevărat, cât de mult iî iubea pe cei lăsați departe. Aștepta cu nerăbdare vești de la părinți și de la Ana, iubita lui. Erau scrisori de încurajare și îmbărbătare, ca să suporte mai ușor despărțirea de ei și de casă. Și el la rândul lui le scria despre noua lui viață, despre camarazi, navă și mai ales despre mare și cât de frumoasă este. În zilele senine și însorite, când era cald, marea era liniștită, oglinda ei albastră era ca o acuarelă, iar nemărginirea ei se unea cu cerul în îndepărtatul orizont. Era o plăcere și o încântare să o admiri. Andrei se întreba, cum o fi viața în adâncurile ei enigmatice. Căci vorbăreața mare își păstra bine secretele! Dar noua viață își urma cursul. A început să învețe cu curiozitate și sârguință noile noțiuni despre viața de marinar, navă, sarcinile și misiunile pe care le aveau de îmdeplinit pe țărm și pe mare. Participa la o pregătire complexă, la activități de instructie și acțiuni în care executau exerciții, la un nivel cât mai înalt, care să le asigure succes în misiunile pe care “vedeta” le îndeplinea singură sau în colaborare cu alte nave. Trebuiau să aibe operațiuni reușite, să încheie cu succes activitățile și să obțină rezultate pozitive, în cadrul acțiunilor de securitate națională și internațională. Să fie foarte bine pregătiți pentru inspecții și misiuni.Totul era o nouă provocare pentru tinerii marinari. Andrei era ambițios de felul lui, îi plăcea să fie bine pregătit și să-și ajute colegii. Pentru el era o încântare să iasă în largul mării, pentru că nu avea rău de mare, dar pentru o parte din echipaj era un chin pe care-l suportau cu greu. Existau însă și momente în care marea își dezvăluia adevărata frumusețe și atunci Andrei se lăsa în voia visării. În serile liniștite aceasta era calmă și cerul senin iar alba și rotunda lună era înconjurată de un cerc luminos și mii de stelele sclipitoare. Era o imagine feerică, aproape ireală. Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie o astfel de frumusețe nepământească. În timpul liber se ocupa cu îngrijirea propriei ținute, care trebuia să fie impecabilă, repeta ce învătașeră la cursuri, se uita la tv la emisiuni educative, scria celor dragi și citea beletristică mai ales despre mare, visându-se lup de mare pe întinsele mari și oceane ale lumii. La început citise “Jurnal de Bord” de Jean Bart, schițe marine și militare, apoi “Marea Crudă” de Nicholas Monsarrat, carte care descria viața de marinar pe o navă asemănătoare cu cea pe care era el acum, dar actiunea cărții se petrecea în timpul celui de al doilea război mondial. Viața nu era ușoară pe navă. În timpul misiunilor pe mare îi veneau în minte atâtea lucruri, încât credea că ar putea să scrie un roman, numai că gândurile nu aveau continuitate. Și totuși marea avea mai multe fațete iar Andrei a reușit să le cunoască pe fiecare în parte. Uneori situațiile erau nu tocmai plăcute. Își amintea cum, odată, erau în larg, unde nu există valuri ci doar creșteri și scăderi ale nivelului apei. Valurile se formează doar în apropierea țărmului, acolo unde își sparg spuma albă de mal. Apa era, mai întîi, ca o

375

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 oglindă, liniștită, erau stele pe cer, cerul era senin, apoi în decurs de jumătate de oră totul s-a acoperit cu o ceață foarte densă, era o ceață londoneză. Nu se mai vedea nimic, se auzea doar. Îi era greu să descris senzația pe care a trăit-o. După ce a fost înconjurat de ape și ceață și a văzut în cele din urmă un oraș, noaptea, l-a încearcat un sentiment straniu, i sa părut că era rupt de lume. Acolo pe mal erau oameni, ar fi dorit să se afle printre ei, nu conta că nu-i cunostea! După multe luni de navigat, pe întinsa mare, sosea momentul când coborau pe uscat. Atunci se simțeau precum copii care învață să meargă. Aveau mereu tendința să se aplece într-o parte și în cealaltă pentru echilibru. Li se părea ciudat că nu se mișcă pământul sub picioarele lor nesigure. Odată coborâți pe țărm, pe Andrei îl încercau sentimente nedefinite: nerăbdare, bucurie, tristețe, toate în același timp. Dorul de cei dragi lăsați acasă era foarte mare. După o perioadă petrecută pe navă a mers acasă la părinți și la fata iubită. Ce bucurie a fost când l-au văzut după atâta timp și ce bine arăta în uniformă! Tatăl său i-a spus cu mândrie că acum este bărbat în toată firea, nu mai este un adolescent și este o cinste că poartă această uniformă, pentru el și pentru țară. Reîntâlnirea a fost emoționantă! Andrei le-a povestit cum era viața de marinar, cu bucuriile și greutățile ei. La întoarcerea pe navă și-a reluat îndatoririle de zi cu zi și aventurile pe mare și-au făcut simțită prezența.Câteodată aceasta era foarte crudă, în adevăratul sens al cuvântului, nu lipseau situațiile critice când se luptau cu stihiile naturii și capriciile învolburatei mări. Atunci acționau toți ca un singur om, trup și suflet, când își uneau forțele să invingă valurile și vânturile, aninați între hăul apei și cer. După încheierea primei părti a perioadei de pregătire, a fost acceptat la “Școala de Gradați”, la absolvirea căreia a devenit Instructor. Acest fapt implica o răspundere foarte mare. A fost o etapă în care a avut în subordine mai mulți marinari, tineri camarazi, sosiți de curând pe navă. Împreună cu ei a participat la activități complexe de instrucție și de executare a unor misiuni importante. A trebuit să demonstreze că era capabil, că avea potențial și un nivel de pregătire ridicat, ca să poată duce la îmdeplinire sarcini și misiuni, pe mare și pe uscat, alături de echipa sa și în colaborare cu alte echipe. Să aibe operații reușite pentru ei și pentru ceilelți cu care lucrau împreună. Să încheie cu succes activitățile maritime, să aibe rezultate pozitive în cadrul acțiunilor de securitate națională și internațională. În același timp trebuiau să fie foarte bine pregătiți pentru inspecțiile și misiunile primite adhoc.Acestea erau executate pe țărm și în larg. Una din ieșirile în larg a fost parcă cea mai rea. Marea avea o culoare verde închis, era agitată și furioasă. Nava se banda, atât de tare încât îi era imposibil să stea pe punte fără să se țină de ceva, lua apă la tribord, cât și la babord și la prova. Era ca un submarin acoperit de ape. Nu se vedea aproape nimic, iar vuietul furtunii îl asurzise, nu mai auzea aproape nimic, cu greu percepea sunetul comenzilor date de siflii.

376

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Andrei era tăcut de felul lui, dar cântărea, în mintea lui, bine omul și știa, cu vorbe puține dar bine alese, să-l facă pe cel din preajma lui să vrea să devină mai bun și la carte și la muncă. Și apoi vorba aceea” Vorba multă sărăcia omului”. Cu trecerea timpului deprinsese tainele meseriei dar și tainele sufletului omenesc. Căci aici, pe mare, unde zi de zi lucrezi și trăiești pe navă, îi vezi pe camarazi la bucurie și la necaz, la bine și la greu, în situații plăcute și mai puțin plăcute. Te confrunți cu fel de fel de situații și cu vicisitudinile vremii. În timpul iernii, era foarte frig și ger, vântul bătea în rafale, din toate părțile, sficiuind nava și oamenii, iar apa era rece ca gheața. Vremea vitregă și ostila mare, aproape că le zădărnicea toate misiunile. Dar timpul a trecut, cu amintiri frumoase sau mai puțin frumoase, se afla acum la sfârșitul unei perioade de doi ani lungi. Străbătuse marea până în cele mai îndepărtate zări, văzuse tot ceea ce mintea omului poate cuprinde dar nu bănuiește că există. Era, acum, mult mai matur psihic și fizic.Viața îi dezvăluise și o altă față, dură, colțuroasă, uneori. Poate de aceea el prețuia și mai mult clipele de bucurie, de mulțumire și de ce nu, chiar de fericire, alături de oameni, de semenii săi, de cei dragi și de iubita lui. În pofida necazurilor, de pe mare, nu uitase nici frumusețea mării, imaginea feerică atunci când aceasta era splendidă, liniștită, când albastrul ei nesfârșit se contopea cu cerul senin, nici senzația stranie pe care o traia când nava era purtată, cu furie de învolburata mare. Acestea sunt gândurile și faptele pe care și le amintește Andrei, acum, când admiră marea, deși a trecut foarte mult timp de la acele întâmplări. Mereu în inima lui au fost și vor fi două iubiri imense și de neuitat, alături de care va rămâne toată viața, Ana și marea! Între mare și cel ce o străbate, în pofida greutăților, cel care este îndrăgostit de frumusețea ei și nu o abandonează, niciodată, se naște o legătură trainică și de aceea vor fi, întotdeauna, nedespărțiți. Marea și Marinarul!

377

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

97.

Mozaic de chipuri – autor Mara – Ioana Fesan (cls. a VIII-a)

O lume specială. O lume doar a noastră... Cu toţii aparţinem acestei lumi pline de mister şi de chipuri diferite.A-ţi observat vreodată cum diferenţele (atât de indispensabile fiinţelor vii) ne fac totuşi atât de asemănători? Spun asta, deoarece la un moment dat, toţi ne vom pierde prin acest mare mozaic de chipuri. Parcurile întunecate şoptesc secretele ascunse adânc în sufletele oamenilor. Răsuflă greu. Sunt tipărite de înfaţişările trecătorilor. Pe o bancă se aşează un porumbel alb ca primul fulg de nea şi fin ca cea mai scumpă mătase. Lângă el citeşte o persoană. Părul ei blond, ca o rază de soare în luna iulie, îi cade timid pe paginile cărţii. Ochii ei, ce imitau fărâmele celui mai de preţ smarald, împrăştie sclipiri luminoase prin ochelarii cu rama neagră şi subţire. Persoana se ridică, lasându-şi cartea pe banca maronie. Se întinde pe firele de iarbă răcoritoare şi totodată moi. Nu ştie ce va face. Se ridică. Începe să alerge. Eşarfa roşie îi cade de la gât. Nu observă. Ajunge în mijlocul unei mulţimi ce îi pare atat de bizară. Se opreşte si priveşte în jurul său. Ce vede? Ţesătura perfect lucrată a unui alt chip. Servieta neagră şi plină cu acte se îndreapta repede spre ieşirea din parc. Lângă ea se grăbeşte şi proprietarul ei. La prima vedere i se vede doar paltonul lung şi crem. Apoi un costum negru, o camaşă albă şi o cravată vişinie. Dacă îţi dai silinţa, vei putea observa, sub fruntea învalmaşită de griji şi arcuită de stres, un zâmbet pierdut în faţa rotundă. Sprâncenele încruntate acoperă doi ochi căprui şi trişti. Tunsoarea şi pieptănătura perfectă reflectau corectitudinea cu care această persoană, se chinuie să facă faţa universului său. Dar ce se întampla? Omul nostru saluta o doamnă în vârstoă.

Doamna în vârstă stătea lângă nepoţii ei. Se uita cu drag la ei. Îi îmbrăţisează cu priviri drăgăstoase. Acele priviri pe care le pot transmite doar bunicii. Stă plină de griji lângă bicicletele copiilor. Părul, culoarea şi amprenta greutăţilor vieţii, sunt prinse într-o coadă perfectă. Ele sunt ascunse sub un batic negru, ornamentat cu flori roşii şi mov. În geanta ce se reazămă pe umăr, se ascund mici daruri pentru cei ce sunt lumina ochilor ei( doi ochi in care se agită marea). Pantofii ei negrii şi lăcuiţi susţin picioarele ce se chinuie să treacă fără dureri prin viaţă. La ea vine o fetiţă. O ia de mâna şi pleacă spre iaz.

Mica fiinţă face salturi mici peste pietrele reci şi gri. Ea nu cunoaşte greutăţile vieţii. Priveşte viaţa cu inocenţă, rugând-o parcă să se joace cu ea. Părul ei negru ca tăciunele valsa în adierea plăcută a acestei zile. În mână ţinea o acadea multicoloră. Privirile

378

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 zburdalnice risipeau sclipiri albastre. Purta o rochiţă roşie plină de buline albe. Pe lângă ea trecu un cerşetor.

Faţa schiţată cu cenuşă respingea privirile trecătorilor nepăsători. Hainele ponosite acopereau corpul înfrigurat şi obosit. Privirile pierdute ascundeau o inimă smerită şi tristă la vederea oamenilor cu sufletul acoperit de o negură de nepătruns. Merge agale, dorindu-şi un strop dintr-o viaţă mai bună. Deşi oamenii nu observau, el avea mereu atât în suflet cât şi pe faţă un zâmbet luminos care îl ajuta să uite de neajunsurile vieţii pe care o trăia. Se uită în jur. Vede ce văd şi celelalte persoane, dar el se bucură de cele mai neînsemnate lucruri.În sinea lui plânge. Apoi se bucură. Nu ştie ce simte. Tot ce ştie este că nu va judeca pe nimeni cum este judecat el.

Toţi sunt trecători prin parc. Toţi sunt trecători prin viaţă. Toţi sunt pete de culoare într-un tablou deosebit, realizat pentru a reuni o diversitate. Deşi suntem diferiţi, toţi suntem egali. De noi depinde sa răspundem corect la întrebările ce le auzim în noi: De ce suntem diferiţi? E o răscruce. Pe unde să o iau? Chiar daca luăm decizii corecte sau decizii greşite, tot ne vom învârti in acest cerc al vieţii. Diferenţa va fi că unii oameni vor valsa liniştişi, iar alţii se vor strădui să treacă mai departe. Niciodată nu trebuie să uitam că mereu vom face parte din cea mai de preţ operă de artă: DIN MARELE MOZAIC AL VIEŢII!

379

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

98.

A zburat porcu... – autor Ioan Pavel

Veneam de la abataj, unde erau circa 40 de grade Celsius. Din cauza prafului negru degajat de tamburul combinei, în tăiere, şi de căldură îmi ştergeam sudoarea cu manşeta salopetei. Pe colector, pe unde venea aer proaspăt, ceva mai rece, un bulgăre mare de cărbune încurca traficul. Am oprit transportorul şi minerii au spart blocul de cărbune care ar fi periclitat şi transportul cărbunelui pe bandă. S-a rezolvat problema în câteva minute. Fluxul de transport se restabilise. Era ora 13. Funcţiona banda pe galeria 404. Mam suit pe ea şi am mers vreo 300 de metri. Plăcerea circulatului pe burtă şi pe bandă nu poate fi descrisă. Covorul trecea lin, pe deasupra, din rolă în rolă. Lampa de pe cască transmitea o rază de speranţă către suprafaţă. În mină ştii când intri, dar nu ştii când şi dacă mai ieşi! Dar şi pe stradă sau trotuar e periculos. Sunt mai multe pericole: guri de canal, şoferi iresponsabili, infractori periculoşi, găşti de cartier... Pe planul înclinat, într-un cărucior tras cu cablul de la troliu, urca un motor. Cablul troliului făcea scântei la trecerea peste o rolă blocată în marna umflată. La baza planului, pe galeria 422, pompagiul încerca să scoată apa adunată, dar motorul pompei nu funcţiona. Am plecat spre electrician... Călcam din traversă în traversă. Calea ferată şerpuia. La o curbă mi-a apărut în faţă lumina orbitoare a farului locomotivei cu troleu. M-am tras spre stânga până a trecut, apoi mi-am continuat drumul prin galeria betonată. Din loc în loc, printre bolţari apăreau firicele de apă, care vse infiltraseră dein lucrările miniere abandonate. În mai multe locuri am dat cu capul acoperit de cască de tavanul presionat. Pe o porţiune, linia electrică a troleului fusese întreruptă pentru reprofilarea galeriei. După un kilometru de mers forţat, la planul 509, am simţit aerul foarte rece. Afară era iarnă: februarie 1988 şi zăpada avea peste 20 de centimetri. În subteran era mult mai cald. La 200 de metri sub pământ, trecusem de la 40 de grade, la 30 de grade, iar apoi, în rampa puţului, la zero grade. Acolo era mare agitaţie şi mult zgomot. M-am apropiat. Frigul mă cuprindea, dar mă gândeam că-n câteva minute voi fi sub un duş cald. La câţiva metri de puţ, unde tremuram de-a binelea, mi-am dat seama că mai era mult până...afară. Două vagonete căzuseră în jompul puţului şi blocaseră colivia. Ţurţurii care se formaseră

380

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 din apa care se scurgea în puţ treceau de un metru. Nu-i văzusem până atunci. Semnaliştii erau înfierbântaţi de necaz pentru că li se întâmplase tocmai la sfârşitul schimbului, când aveau dor de ducă.Că li se întâmplase să scape cele două vagonete în jompul puţului. Am fost nevoit să le sar în ajutor. Tremuram de frig şi încercam să le spun bâlbâindu-mă, că ţurţurii trebuie dagajaţi. Mi-au răspuns că nu e treba lor, ci a mecanicilor de puţ. Dar aceştia erau undeva sus! Şi colivia era blocată. Au agăţat un vagonet de fundul coliviei cu un cablu oţelit şi au dat semnal de ridicare maşinistului de la suprafaţă. De pe urma unui şoc produs de colivie, un ţurţur s-a spart şi era cât pe-aci să-l lovească pe unul dintre semnalişti. Celălalt a dat semnal de oprire şi n-au mai pornit colivia până când nu au degajat ţurţurii. Ajunseseră la vorba mea. Preţ de încă o oră i-am ajutat, până s-a remediat situaţia. Şi-ntr-un târziu am ajuns, mai întâi la lămpărie şi mai apoi la baie. Şi nu era apă caldă! Vagonetele cu cărbuni pentru centrala termică ieşiseră o dată cu mine. După câteva săptămâni, în care mă plimbasem, din uşă în uşă, de la Ministerul Minelor la Combinatul Minier de la Ploieşti, am ajuns cu o adresă la intreprindere. La nivel central se hotărâse ieşirea mea din subteran la suprafaţă. Dar tovarăşul director Florea Stoenescu nici nu vroia să audă de hotărâre, cum s-o mai pună şi în aplicare. Zi de zi, mai mult de două săptămâni, îl aşteptam la uşa biroului dimineaţa la ora 7, îl salutam cu respectul cuvenit şi rămâneam pe hol până la orele 15, când se termina programul la birouri. Îl salutam şi atunci când ieşea din birou, în timpul zilei. Multă lume, care avea treabă pe la birouri, se întreba ce-i cu mine. Eram un monument mobil pe acel hol. Într-un fel şomam, dar eram pe holul intreprinderii la care fusesem repartizat la finele facultăţii. N-a avut ce să facă, într-un târziu, tovarăşul director şi mi-a înmânat decizia de transfer la sectorul de transport Schitu Goleşti, acolo unde se aducea cărbunele din subteran şi de la suprafaţă spre a fi sortat, încărcat şi transmis la termocentrale. Cu un an şi jumătate mai înainte de lovitura de partid şi de stat, părăsisem subteranul, după o răceală puternică şi după un periplu prin două spitale bucureştene: Colentina şi cel de Alergologie. Diagnosticul era „Bronşită asmatiformă influenţată de factori de mediu”! Îmi găsiseră alergie la fum , praf, frig, umezeală, polen şi... la proşti! După câteva luni m-au transferat la Cariera Aninoasa, tot în fum şi praf! Camioanele făceau un praf de nu se vedeau om cu om şi cărau pământul dint-un loc într-altul de parcă se dorea schimbarea reliefului. Halda se mărea, iar fosta livadă aproape că nu mai era. Părea un loc viran din care muşcau excavatoarele. Încărcau camioane...Pontatoarele numărau, prin praf, camioanele şi le dădeau puncte la fiecare cursă. Praf, fum şi zgomot asurzitor. Ca din senin excavatorul 15 dădea semne de nervozitate: braţul încărcător şi cupa descriau în aer cercuri în timp ce claxonul nu se mai oprea. Rotaţiile dădeau impresia că se smulge ceva din trupul excavatorului ameţit! M-am apropiat şi-am ţipat la nea Ghiţă, întrebându-l ce s-a întâmplat. Oprind claxonul şi încetinind rotaţia braţului, mi-a răspuns fericit: - A zburat, porcu! S-a dus dracului!

381

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 L-am întrebat, din nou, ce l-a apucat: - Care porc? - A zburat porcul de Ceauşescu! S-a dus în aia-măsii cu comuniştii lui cu tot! Nea Ghiţă (Gioacă) n-a vrut să se facă membru de partid comunist şi mult a pătimit din această cauză: n-a avut parte de măriri salariale, era programat duminica şi-n sărbătorile religioase la muncă, nu primea mecanic-ajutor... De când am ajuns la Carieră am observat toate astea. Am avut grijă să primească motorină şi uleiuri la timp, să ajungă mai des mecanicul de tură la excavatorul său... Striga cât îl ţinea gura: - Dă, Doamne, să scăpăm de ploşniţele astea, care ne sug sângele! Lua-i-ar să-i ia de hoţi pe porc şi pe slugile lui împuţite! Mult mai suferim din cauza lor! Cu greu am reuşit să înţeleg, în toată hărmălaia, mai ales că începuseră să claxoneze şi cei de pe basculante. Nea Nae Arsene, şoferul de pe Raba 11, m-a chemat la radioul din cabină, ca să mă dumirească. Vorbea în acele momente poeta Ana Blandiana. Spunea că neam câştigat libertatea. Şi-am ales libertatea absolută, dar pe bani puţini! Aşa credeam că trebuia să fac. Am fost un naiv! Alţii au fost mai practici. N-au ales nimic, n-au riscat nimic, pe moment, şi-au prosperat... Nea Nae Arsene striga: - Nea Nicu şi-a luat zborul! S-a dus în..., cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central al PCR. Au spus la radio... Era 21 decembrie 1989. În câteva minute vestea cuprinsese toată cariera de cărbune. Încet-încet activitatea se întrerupsese şi-ncepuse fiesta. Utilajele stăteau şi tăceau. Mecanicii, excavatoriştii, buldozeriştii şi şoferii s-au adunat ca să comenteze. Mai rar puteau să stea împreună. Doar la cantină şi în sala de apel. Sau la câte-o nuntă, înmormântare sau botez. În rest...la cozi! Erau fraţi de suferinţă şi în acele momente realizau care le era duşmanul comun. I-am auzit strigând, răzleţ şi mai apoi în cor: - Jos Ceauşescu! Jos comunismul! Dinspre birouri a apărut un tânăr cu un steag, căruia-i lipsea stema şi cu un kil de ţuică. Le-a dat din mână în mână... Se înmulţiseră sticlele cu băutură! Era veselie generală! Ziua de muncă părea compromisă. Deşi ne aflam în decembrie, afară venise...primăvara! Chiar că era mai cald decât de obicei la acea vreme. Totul părea să fie pierdut de sub control! Dar n-a fost să fie aşa! După vreo oră de discuţii, timp în care fiecare îşi dădea cu părerea, păreau beţi. Curând, totul a intrat în normal. Sau mai bine zis într-o aparentă stare de normalitate. N-au fost manifestări anarhice. Crezul muncii i-a făcut să-şi revină. Dar şi vorbele mele, cum că poporul are nevoie de lumină şi căldură... Deşi băuseră, nu erau beţi decât de fericire...

382

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 *** Am aflat în zilele următoare că unii vandali, aşa-zişi revoluţionari au devastat posturile de miliţie, primăriile şi alte instituţii. Şi au ajuns revoluţionari de Muscel. Unii mai revoluţionari decât alţii! Plecaţi la furat, mai toţi sub influenţa alcoolului, delicvenţi, infractori, şoferi, au ajuns revoluţionari! Şi nu sunt puţini. Au fost revoluţionari până au prins trenul! Nici până acum revoluţia nu s-a terminat. Şi nici n-a fost revoluţie! A fost o lovitură de stat. Au trecut atâţia ani şi, încă, nu trăim într-o stare de normalitate. Şi va mai dura. Uitarea, ignoranţa şi lenea distrug sufletul! Neimplicarea, indiferenţa şi pasivitatea sunt nocive şi e vai şi amar de capul nostru, al românilor! Şi în loc de „cei mai frumoşi ani” am avut parte de umilinţe, dezamăgiri, încercări nereuşite... Au apărut ca după ploaie afacerişti de duzină, escroci, farisei, politicieni, şmenari, proxeneţi şi altfel de traficanţi! Într-o democraţie originală, într-o tranziţie instaurată de foştii securişti şi serviciile lor secrete totul este posibil, dar nu pentru cei cinstiţi. Şi primele alegeri libere au fost programate în primele zile ale lui 1990, în ianuarie. Zilele premergătoare au avut la bază încercările vechiului COM de a se transforma în FSN, la nivelul întreprinderii miniere. Şi chiar de Naşterea Domnului Iisus, în 25 decembrie 1989. Dintotdeauna comuniştii au speculat situaţii, dar de această dată, cel puţin în ceea ce mă priveşte, nu au reuşit. Le-am dejucat planurile! Ne-am întrunit într-un grup de iniţiativă şi am regizat mişcările următoare. Au existat trădători, dar prin manevre inteligente am reuşit să zădărnicim acţiunile comuniştilor cu rădăcini adânci. Am organizat alegeri libere la nivelul sectoarelor miniere şi, după Sfântul Ioan, urma să alegem noua conducere a întreprinderii. După un revelion sărac, dar plăcut, chiar fericit, au urmat zile febrile. Am alergat, am pregătit alegerile sau cum s-ar spune „am pus ţara la cale”. *** În Piaţa Romană era scris pe cilindrul de beton „DE CRĂCIUN NE-AM LUAT RAŢIA DE LIBERTATE!” O raţie mică! Clădirile din Piaţa Palatului erau ciuruite. Unele fumegau, încă, în a doua zi de Crăciun. Am constatat, spre mirarea mea, că asupra balconului Comitetului Central al PCR nu a fost tras nici un foc de armă. Deasupra magazinului MUZICA, un creştin încerca să-şi orienteze antena televizorului spre un post anume, numai de el ştiut. Cineva din piaţă l-a văzut şi a început să strige îngrozit: „Teroristul! Teroristul, vrea să ne împuşte! Uitaţi-l, acolo sus, pe bloc...” Dar nu a tras nimeni asupra lui, fiindcă un ofiţer, care l-a privit printr-un binoclu, a liniştit lumea. Pe treptele de sub balcon era multă lume adunată. Se vorbea despre formarea partidelor politice. Când am auzit de Partidul Naţional Ţărănesc şi de Partidul Naţional Liberal m-am retras. Mi se păreau anacronice, deşi erau partide istorice, care au însemnat mult pentru România. În urma educaţiei comuniste primite în şcoală şi mai ales că în cartea de Istorie despre aceste partide se scria cu litere foarte mici, am ales un nume nou: Partidul Democrat Progresist. L-am format pe treptele din aripa dreaptă a clădirii împreună cu Ion Uţă, Viorel Mihai, Mihai Bălăşescu şi alţi tineri progresişti, entuziaşti şi naivi. Nu aveam să ştim atunci că „zarurile au fost aruncate” şi că Ion Iliescu şi securitatea preluaseră puterea.

383

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Nici arhicunosutul Iosif Dan (Ioşka) nu ştia la acea oră, când păzea înarmat intrarea, că înăuntru se pusese ţara la cale şi că era doar un pion sau poate nebun, pe tabla lor de şah. Am intrat în vorbă cu el şi i-am cerut părerea. Mi-a răspuns, răguşit: - Cum nu ştii ce să faci!? Te duci înapoi şi-i dai jos. Faceţi alegeri libere, democratice, nu vă lăsaţi! Aşa am făcut! Dar mai înainte era s-o păţesc... *** Era 7 ianuarie 1990, Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului şi-mi serbam ziua onomastică împreună cu familia şi câţiva prieteni. A sunat telefonul. La capătul celălalt al firului era un coleg, Iustin Stănescu, care m-a felicitat şi mi-a urat de bine: „..., dar mâine, la Carieră, vei fi arestat. Am auzit azi, la sediu, în biroul lui Libardi...” Libardi era preşedintele sindicatului. Serbarea a fost întreruptă pentru câteva clipe, timp în care m-am consultat cu oaspeţii. Eram speriat şi mă gândeam ce aveam de făcut a doua zi. Am sunat mai multe persoane să le spun ce veste primisem. M-au îmbărbătat toţi. După care am continuat petrecerea cu mai multă poftă de distracţie. A doua zi, şeful de sector, Mihai Enache, mi-a transmis să-l aştept pe tovarăşul director Stoenescu, „care a telefonat şi a zis să-l aşteptaţi la birou”. I-am răspuns că nu-l voi aştepta la birou, ci în carieră, în mijlocul muncitorilor. A insistat să rămân, dar nu l-am ascultat. Am ajuns în mijlocul muncitorilor şi le-am transmis vestea. M-au îmbărbătat. Am ajuns pe cea mai înaltă terasă a carierei, după ce mi-am făcut revirul. De acolo vedeam tot ce se întâmplă. Pe la ora 10, în mijlocul carierei a apărut un ARO 244, din care coborâseră câteva persoane. Automobilul de teren s-a îndreptat, apoi spre locul în care mă aflam. Până să ajungă la mine, am observat un fapt deosebit: excavatoarele se învârteau precum în 21 decembrie 1989, iar buldozerele se îndreptau spre locul în care coborâseră cei care veniseră să mă aresteze. Când ARO-ul s-a apropiat am realizat că era al secretarului de partid. Şoferul a coborât şi m-a poftit în maşină. I-am spus că nu urc şi că voi ajunge, acolo, înaintea lui. Aşa am făcut. Erau înconjuraţi de buldozere, când am ajuns jos. Mă aşteptau: un ofiţer de armată, un altul îmbrăcat într-un costum din piele maron şi un miliţian. Nu s-au recomandat, în schimb mi-au spus că am fost reclamat, printr-un telefon anonim. Cum că aş fi sabotat producţia de cărbune. Le-am spus că telefonul anonim nu trebuia băgat în seamă. Telefonul fusese primit din biroul preşedintelui de sindicat şi acesta nu fusese, nici pe departe, anonim. Probabil mafioţii îşi simţeau sfârşitul aproape, bişniţarii de apartamente, frigidere, covoare, televizoare, care încercau prin orice mijloace să-şi perpetueze afacerile. Afaceri bazate de sistemul PCR (pile-cunoştinţe-relaţii), sistem care funcţiona spre bunăstarea privilegiaţilor comunismului. Din păcate mai funcţionează şi acum, la sfârşit de mileniu doi.

384

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 A propos de mafie. Într-un film italian era definită ca fiind „o prostituată, care se prosternează cu cei aflaţi la putere”. Putere de atunci, putere de acum... Este o mică-mare diferenţă structurală şi, poate, de mentalitate. La unii-mică, la alţii-mare! Dar ce s-a schimbat? Că mentalitatea se schimbă cel mai greu şi e greu să înveţi oile să meargă pe trotuare! Măcar eu am încercat să le învăţ. Pe unele am reuşit să le învăţ, pe altele, ba. Ofiţerul îmbrăcat în costum maron de piele era de la contrainformaţii. A înţeles primul ceea ce vroiam să le spun, că incomodam. I-am rugat să mai aibă răbdare două-trei zile... Influenţaţi şi de muncitori, cei veniţi au înţeles situaţia şi s-au retras. După câteva zile, în sala de şedinţe a intreprinderii miniere, se aflau faţă în faţă, conducerea şi aleşii, câte trei de la fiecare sector. Mai erau şi invitaţii, printre care ofiţerul de la contrainformaţii, maiorul de la armată, Nicolae Ghinea şi Mihai Eftimie de la FSN-ul oraşului Câmpulung şi, drept susţinător vehement a conducerii intreprinderii, Constantin Condrache – directorul general al Combinatului Minier Ploieşti şi membru în Marea Adunare Naţională. S-a discutat contradictoriu, s-au făcut critici la adresa conducerii, apoi s-a trecut la vot. Pe biletele de vot trebuia trecute numele celor care trebuia să plece. Au fost înscrişi: directorul Florea Stoenescu şi inginerii şefi Vasile Badea, Simion Rusu, Cezar Neguţ, Petre Jubleanu şi Gh. Epure. Astfel aceştia au părăsit posturile de conducere. Au contestat, s-au manifestat lamentabil... A rămas pe funcţie doar contabilul şef, Dragomirescu. Au fost aleşi alţi conducători la nivelul intreprinderii şi sectoarelor. Alegerile au mulţumit până şi invitaţii... Şi n-am mai fost arestat! Mi-a părut rău mult mai târziu! În perioada în care se reconsiderau revoluţionarii, cei cu certificat sau fără şi se discuta profund şi elevat despre victimele comunismului, am avut o doză de regret. Aş fi fost o victimă a comunismului, cu patalama! *** A urmat o descindere la Bucureşti, la Ministerul Minelor. Plecaserăm cu noaptea-n cap cu un microbuz mai mulţi reprezentanţi ai noii conduceri. Se întâmpla în 19 ianuarie 1990. Pe drum, alături de revendicări compuseserăm şi o poezie pe muzică: Am plecat la Bucureşti,/ Dar nu trecem prin Ploieşti./ Ole, ole, ole, ole,/ Astăzi vrem victorie!/ Ne ducem în Capitală,/ Nu trecem pe la centrală./ Ole, ole, ole, ole,/ Vom avea victorie!/ Pentru cei mai bravi mineri/ Noi cerem revendicări./ Ole, ole, ole, ole,/ Dictatura nu mai e!/ Ajungând la minister/ Dicu-s-afle un mister./ Ole, ole, ole, ole,/ Cerem o epurare!/ Totul s-a elucidat,/ Conducerea a picat./ Ole, ole, ole, ole,/ Stoenescu nu mai e!/ Că Stănescu este şef,/ Badea nu mai face chef./ Ole, ole, ole, ole,/ Nici Vasile nu mai e!/ Ionescu-i satisfăcut,/ Că Jubleanu a căzut./ Ole, ole,ole, ole,/ Nici Petrică nu mai e!/ Popescu este pe Vest,/ Neguţ intră în arest./ Ole,ole, ole, ole,/ Nici Cezaru nu mai e!/

385

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 A rămas un post vacant/ Şi asta este şocant./ Ole, ole, ole, ole,/ Că nici Rusu nu mai e!/ Epuraşu s-a speriat,/ Diniţă l-a împuşcat./ Ole, ole, ole, ole,/ Urechiatul nu mai e!

*** Şi la o lună după debarcarea COM-iştilor, urmându-mi destinul, m-am mutat cu serviciul la Bucureşti, la partid şi la ... guvern, la comisia pentru ştiinţă şi tehnologie. Uţă, Mihai şi Bălăşescu, la C.P.U.N. Primisesem şi un sediu, în Cotroceni. Nu la Palat! Undeva lângă piaţă. Doar pentru trei zile! Acolo trebuia să fie sediul Partidului Democrat Progresist, însă repartiţia o primiseră nişte securişti deghizaţi în detectivi. Am umblat din uşă-n-uşă, de la ICRAL, la Primăria Capitalei, la DGDAL, iar la guvern şi-am ajuns, de Mărţişor, în casa Thatos pe Salcâmilor 12, alături de USLA şi Ambasada Israelului. Am ocupat întâi sediul şi mai apoi am luat repartiţia şi am făcut actele de închiriere. Juristul de la DGDAL, cu acelaşi nume cu mine, mi-a transmis că locuinţa de 300 metri pătraţi este liberă. I-am dat târcoale. Poarta era încuiată. Ceilalţi locatari ai casei Thatos, cu cinci nivele, aveau o altă intrare. Mai era o intrare printr-o curte interioară. Dar întâi trebuia să trec pe la subsol, pe o uşă de serviciu, care ducea la centrala termică a imobilului. Acolo m-am întâlnit cu o persoană, care m-a întrebat ce caut. Era mecanicul. I-am explicat ce caut şi, binevoitor, m-a dus într-o altă curte interioară, după ce am sărit un gard. Era curtea interioară a apartamentului în care locuiseră Radu Beligan şi Amza Pellea. De acolo plecase pe ultimul drum... Am încercat uşile: cea de la terasă, de la intrarea principală, de la cea de serviciu, dar în zadar! Geamurile la fel, mai puţin unul, aproape acoperit de un stor din lemn. Am împins geamul şi acesta a cedat. Am ridicat, cu greutate, storul şi am intrat într-o cameră patru pe patru. Din ea am ieşit într-un hol la care dădeau alte câteva uşi: două spre stânga, una pe dreapta, în spate uşa dinspre curtea interioară, iar în faţă o alta. Am deschis-o şi am intrat într-o sufragerie imensă. De acolo, după două uşi glisante se aflau alte două camere, cu vederea la stradă. Sufrageria avea o treaptă şi după geamul despărţitor se intra într-o terasă. De pe terasă se vedeau, în curte, o piscină şi câţiva arbuşti ornamentali...

386

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

99.

Şotânc-şotânc – autor Mihaela Țăranu

Într-un colţ pestriţ de pădurice stufoasă, bătută de razele plăpânde ale soarelui de toamnă, după o ploaie fugară, urâcioasă, eu, un mititel uitat de lume, îmi petreceam trist timpul care părea că stă în loc, pironit într-adins acolo, să mă înverşuneze parcă contra lui. Mă uitam țintuit, distrat, spre un singur colț unde era mereu un ghemotoc leneş, învelit într-o păturică puchiţată de peri haioşi şi aspri care cereau să fie ciufuliţi de mânuţa mea neastâmpărată. Era o mâță. O mâncam din ochi, o adoram şi când simţeam o mică scâncitură – mă chema iar la joacă – mă lipeam de piciorul rece al patului din lemn mâncat de carii al babii şi îi întindeam mâneca lungă a jiletcii scărmănate până la cusătură de ghearele ei ascuţite și o morsoceam acolo zdravăn. Brusc, se umfla codoaşă cu pufoasa-i codiţă în sus, electrizată de hârjoană şi sărea jumulind haina ponosită primită de la baba Safira, care mă luase în gazdă să termin şcoala de învăţători să ajung şi eu om de seamă în satul meu plin de bătrâni. Dar, taaare mă plictiseau cuvintele alea înşiruite fără rost din Cetire şi taaare mă mai distram cu mâţa asta de sub patul acoperit de rogojini pline de molii, care parcă fâsâiau sub mine. Dintr-o dată s-a ivit, ca din senin, un semn ce îmi înghioldea picioarele spre a o lua la sănătoasa. Baba asta era dată pustiului; nu trecea zi în care să nu vină cu vreo pocitanie de copil să-l pună la carte, aşa ştia gura satului – că ştie carte. Nici unul nu învăţa, toţi eram împrăştiaţi pe unde apucam şi mâncam te miri ce, de ni se numărau coastele lui Adam. Şi, cum vă spuneam, într-o vineri, când baba ne punea să postim, fie vorba între noi, ca să nu consume proviziile cu noi, aduse un scofâlcit, un pipernicit de ştrengar numai bun de pus pe şotii, după nasul ascuțit și ochii aprinși pe care îi purta în vânt. Tică, aşa ne-a şuierat baba să-l strigăm. L-a lăsat pe colţul patului şi a plecat cu ale ei. Ăsta micu parcă avea mercur în ochi, s-a uitat repede la mine apoi la mâţă şi cu un gângăit repezit mi-a făcut semn să facem ceva, să nu stăm ca proștii, dar ce? Baba chitea la noi, nici nu ştiu pe unde, şi nu puteam decât număra puricii de pe jos, ca să păstrăm liniştea, altfel ne-o luam pe cocoașă ca vacile. Tică era însă prea lipit de pozne, scria pe fiecare fir de păr din capul lui ce mişcorici zăceau în el. - Zgârca asta de babă e taman opusul mămucăi mele Mia… şi ţuşti! mă pişcă usturător de ureche. Hai să-i facem de petrecanie să nu-şi mai bată joc de țâncii ăștia cu

387

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

educaţia ei! Stăm ca niște catâri râioşi şi aşteptăm să treacă zilele în dărăpănătura asta a babii. Ce stai holbat al mine, vrei să ţi se lipească stomacul de coaste de foame? - Că rău nu zici tu, da de petrecanie nu-i putem face Safirei că îmi pune chelea pe băţ mămuca Chița... Aoleu! parcă şi simt umflăturile de la urzica aia mare de la ciutura din sat cu care mă încinge când îmi arăt corniţele. - Da, mămucăi tale nu-i pasă de burta ta goală, plină de ghiorăituri? Ştie ea că baba ascunde de noi slănina în pod şi ciupeşte câte o bucata din ea şi un căţăl de usturoi de miroasă până în fundul pământului? N-o şti, săraca şi nu m-o crede... Lasă că oi cârpăci eu o minciună să ne scăpăm din asta... Cârpi ochii pe coada pufoasă a mâţii şi scrâşnind din dinţii strâmbi, se propti de vătraiul babii şi puse totul la cale. După un stat de ceas mă smuci în sus şi îmi facu semn că vine baba. Îşi târâia trenţele puturoase prin praful lutului lipit pe jos, în dâmburi, în loc de duşămea. Ne aruncă la fiecare un colţ de pâine uscat, mucegăit să-l rumegăm cât mai mult, şi împinse cenuşa din sobă să aţâte focul. Leneşă până la D-zeu, însă cu ochii în patru observă că ne mişcă ceva în tioacele noastre pătrate. După ce focul începu a pârâi, nici pace de mâncare sau cetit, începu să horcăie baba de somn ce intrase într-însa. Tică, duglişul astă ciufulit, înfăşcă iute un fir de rogojină şi îl lipi tacticos de un pui de jăratic aflat mai în gura sobii. Un fuior de fum se aciua spre acoperişul dărăpănat, apoi o flăcăruie ce devenise straşnic de mare cât frica ce ne cuprinsese picioruşele gata de fugă. Iute de tot, speriaţi, cu părul vâlvoi şi muţi de frică o ţuşnim printre toate alea care ne ieşeau în cale şi direct spre casele noastre. Da, baba......... Ei, baba tot a dracului a fost. A tras repede un ţolic de pe rogojina din perete şi l-a trântit peste vâlvătaia care se întinsese bine de tot. A dibuit cârja de pe lângă sobă şi a apucat să iasă pufnind ca o zmeoaică din poveşti. Ăsta micu alerga în faţa mea de parcă avea pureci pe tălpi, aşa de iute că nu mă puteam ţine după el. Da şi mie îmi ţâţâia inima ştiind că am făcut o ditamai pozna cu baba asta zgârcită. Brusc ne trezim într-o stufărie şi de osteneală , de frică şi de dârdâit ne pitulăm gâfâind ca locomotiva. Ne uitam unul la altul: eram mânjiţi de fum, sleiţi de foame şi cu inima cât un purice. Păi, dacă baba ajungea înaintea noastră acasă, vai de pielea noastră pusă pe baţ ca aia de viţel tăbăcită. Ne şi vedeam întinşi pe jos de jumuleala primită. Ei, da Tică acesta, pitic,pitic da isteţ în felul lui. - Mă Ioane, baba vine după noi şi nu ai vrea să te gândeşti la bataia care vine valvârtej pe spinarea noastră...Uite-o frate, hârca, cum se târâie şotânc-şotânc să ne ardă un ciomag pe spinare. Hai să-i punem piedică şi să o învăţăm minte să se comporte mai bine cu copii oamenilor din sat care îi cară de toate cele şi ea nu le dă nimic şi nici măcar nu îi

388

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 învaţă carte, cu toate că mie oricum nu îmi place să citesc şi să socotesc. De m-ar obliga să stau pe gârlă la pescuit… Cum a zis ştrengarul aşa am şi făcut. Am stat cu ochii pe babă şi când s-a apropiat de noi, că pe acolo trebuia să treacă, peste pârâiaşul unde crescuse stuful, noi, zdup, direct cu ea în băltoaca cu noroi şi broaşte. A ţipat baba de două ori :,,Aoleu, vai de mine ...!” şi nu am mai auzit-o că ne–am şi luat tălpăşiţa peste dealul plin de cătină ţepoasă. Şi uite aşa când am putut privi în vale, de vedeam tot, ne-am oprit. Am ajuns acasă noaptea târziu și m-am ascuns ca un câne oblojit pe langă casă, ascultând pe la geamuri și gândindu-mă cum să inventez o poveste pe care să o creadă toți fără să mai iau mama de bătaie pe care o vedeam în fața ochilor. Mă cam apucase dârdâiala de la hainele ude și Ursu, cânele care păzea cloștile de vulpi m-a simțit. A lătrat și m-a speriat rău. Brusc, o umbră uriașă m-a împietrit. S-a aplecat spre mine și s-a speriat și ea. M-a luat blând, cu milă și m-a dus în odaie. Biata mămuca era verde, nu știu dacă de mânie sau de milă. Tata a sărit ca înțepat când mi-a auzit glasul stins. Și-au dat seama cât de chitră era baba de am ajuns să arăt în halul acesta și s-au pus pe plâns gândindu-se că puteam trece în lumea drepților pentru carte (dar nu aflaseră încă ce făcusem). Hârca, bătută de soartă, plină de glod și ruptă de oboseală, duhnind a fum și plină ciudă cred că a plecat din sat pentru că nu am mai auzit de ea. Și apoi, noi tot timpul povesteam la cei mai mici pățaniile noastre de la babă. Uneori uitam minciuna zisă cu o zi în urmă și inventam altă prostie, mai gogonaată ca cea zisă cu o zi în urmă.

389

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

100.

Făt-Frumos şi călătorul în spaţiu – autor Andrei Călcăianu (cls.a VIII-a)

A fost odată ca niciodată un tânăr căruia lumea îi zicea Făt-Frumos. Acestui june nu i se spunea așa doar pentru că era chipeș, cu părul negru ca tăciunele, sprâncenat şi bine-făcut, ci și pentru că era un tânăr blând, bun, respectos, cu mult vino-ncoa și săritor. Trăia pe plaiurile mioritice, printre brazii veşnic verzi, printre păsări cu trilul dulce, încă de când balaurii cu capete înfricoşătoare, zmeii uriaşi și toate oratăniile pământului mișunau încă pe aceste tărâmuri. Să nu mai spunem că acest tânăr, pe unde călca, făcea inimile fetelor să tresalte, deşi nu era de rang nobil, el provenind dintr-o familie umilă, de cizmari. Ajunsese cunoscut cât e pământul de lat datorită firii sale neînfricate, salvându-și de nenumărate ori poporul de lighioanele şi cotropitorii ce bântuiau pământul. O tristeţe adâncă avea acest tânăr: era îndrăgostit de fata unui împărat hain, avar, lăudăros de nu îşi mai încăpea în pene. Prinţesa, fie vorba între noi, era o frumusețe de fată, ochii ei străluceau ca safirele, părul ei de aur parcă concura cu soarele în strălucire sa magnifică, iar pielea ei albă ca laptele îţi lua ochii. Puritatea, gingăşia fetei ajunseseră până la inima lui Făt-Frumos care tresăltă şi nu mai vroia să cunoască nimic, decât minunea aceasta. Într-o bună zi, nemaiputând îndura durerea ce îi sfărâma inimioara, Făt-Frumos își luă inima în dinți și porni spre castel pentru a cere mâna prințesei. Ajuns la palat, încrezător în forţele sale, în frumuseţea sa, băiatul îngenunche în fața împăratului, spunându-i : - Măria ta , cer mâna fiicei tale, chiar cu prețul vieții mele. Viaţa mea se stinge de dorul ei, cu toate că nu o cunosc! - Ești sigur de asta, voinice ? O viaţă valorează mult! spuse împăratul uimit şi de îndrăzneala feciorului de cizmar, şi de chipul feciorelnic al acestuia. - Da, sunt sigur, răspunse tânărul cu hotărâre în glas. Remarcând voința de fier a băiatului, dar și admirându-l pentru neînfricarea sa, împăratul, hâtru de felul său, dar care îşi iubea fiica şi nu vroia să o mărite cu oricine, născoci în mintea sa o provocare imposibilă, apoi spuse cu voce tare: - Pentru mâna fiicei mele, dar și pentru jumătate din regatul meu, va trebui să ucizi balaurul care îşi are bârlogul în Munții Bucegi, chiar lângă Sfinxşi care de mii de ani îmi macină împărăţia. - Așa am să fac, Maiestatea voastră, răspunse tânărul, fără a schița nici măcar o emoție.

390

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Atunci du-te în pace, tinere războinic, dar bagă de seamă, voiesc ca tu să ucizi balaurul în maxim cinci zile şi să îmi aduci dovada care îţi demonstrează voinicia! Tânărul acceptă și părăsi palatul, dar nu înainte de a arunca o privire subtilă prințesei, care , stând ascunsă după o draperie de catifea şi sorbindu-l din ochi, trase cu urechea la discuția dintre tânăr și tatăl său. Fata era pe de-o parte bucuroasă pentru că și ei îi plăcea flăcăul, dar pe de altă parte ea devenise tristă deoarece simţise, în sufletul ei pur, dragostea şi se temea amarnic pentru viața lui. Făt-Frumos plecă în misiune, dar nu înainte de a-și lua rămas bun de la mumă-sa si de la tată-său, care îl luară de-o parte și îi spuseră: - Fiule, eşti cel mai puternic! Fii încrezător în forţele tale şi urmează-ne învăţăturile! Apoi bătrânul cizmar şi bătrânica lui îl duseră întrun grajd, unde se afla mârțoaga familiei, un cal răpănos și slab pân’ la os, că puteai să-i numeri coastele la cât era de slab şi de bătrân, pe care îl hrăneau cu cele mai bune tainuri, dar tot nu se rotunjea. - Ia biciul! Pocnește de trei ori dinaintea calului! spuse tatăl. Tânărul, având încredere deplină în tatăl său făcu cele poruncite. Deodată, minune mare se petrecuse, mârțoaga prăpădită se transformă într-un straşnic armăsar, ba chiar mai mult, acesta era și înaripat. - Dar cum de ai știut asta, tată? întrebă Făt-Frumos. - He, he, fiule, oare nu cumva oi fi fost si eu la vremea mea vreun Făt-Frumos? răspunse tatăl râzând și parcă amintindu-și de tinerețile sale. Mumă-ta e fiica împăratului Ciupercă, din împărăţia de la marginea planetei ciupercilor, planetă în care fiinţele se transformă ziua în zâne şi prinţi şi noaptea în ciuperci luminoase ca stelele. Pentru că am răpit-o pe mumă-ta care era cea mai strălucitoare dintre ele, bunicul tău ne-a blestemat să trăim săraci şi neştiuţi de nimeni în această ţară a oamenilor simpli, muritori dar minunaţi. Tot ce am putut lua a fost acest cal. Acum du-te, fiule, fă-mă mândru de tine! Băiatul nu mai zăbovi, se urcă pe cal și se îndreptă către Sfinxul din Bucegi. FătFrumos zbură ca vântul şi ca gândul când deodată - chiar înainte de a ajunge la bârlogul balaurului, o peşteră uriaşă închisă cu un bolovan din cremene, în fața lor - se deschise o gaură cu margini ţesute în fir de mătase albă, pură ca zăpada, croită de un de vierme uriaş, colorat în nuanţele curcubeului, din care ţâşneau miliarde de fire de lumini orbitoare.. Făt-Frumos simţi brusc o briză parfumată şi se trezi după un timp pe un tărâm necunoscut. Aici cerul era negru, neprietenos și plin de stele arămii. Toți locuitorii acestui tărâm păreau a fi niște monștri din pudră, dar, spre surprinderea lui, nu făceau nimic rău. Se apropie nedumerit de una dintre acele creaturi şi întrebă: - Să nu vă fie cu supărare, Domnia voastră, îmi puteți spune pe ce meleaguri mă aflu? Creatura îl privi nedumerită și îi spuse : - Cred că vrei să mă întrebi pe ce planetă te afli? Ei bine, dragă călătorule galactic, suntem pe planeta Centurion.

391

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Planetă? spuse Făt-Frumos, îndepărtându-se nedumerit de acea creatură. Uităndu-se uimit în jur, băiatul se ciocni tocmai de armăsarul înaripat, de care se pierdu la intrarea magică unde inspirase parfum de zorele şi muşchi de pădure. - Ce mă bucur să te văd, amice! exclamă flăcăul. Încălecând pe armăsar, băiatul plecă în explorarea acestei planete, după ce auzise că se cheamă de la acea creatură. Tot mergând Făt-Frumos zări o figură cunoscută, aducea a om; era un pipernicit, cu botine groase ca a ştrumfilor, cu ochii rotunzi şi prietenoşi. Băiatul se apropie și spuse: - Hei, om bun, cum ai ajuns aici ? - Păi, ca toți ceilalți călători spațiali, am trecut prin gaura de vierme, sector cinci, din munţii României, Bucegii. Făt-Frumos bănui că această gaură de vierme este de fapt portalul prin care trecuse odinioară. „Dar totuși ce fel de vrăjitorie era aceasta?” se întrebă băiatul. În timp ce se pierdea printre gânduri, adevăratul călător spațial întrebă: - Dar tu de unde vii? - Sincer să fiu nici măcar nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Vin dintr-o lume uitată, de basm pentru a îndeplini dorinţa împăratului şi a o câştiga, pe fiica lui, de soţie. Zburam pe armăsarul meu năzdrăvan, când a apărut în fața mea o gaură uimitoare, uriaşă şi care ma absorbit. - Hmmm! Vrei să spui că s-a redeschis o gaura de vierme?! Însă, înainte de a investiga, te invit pe nava mea să mănânci ceva, cred că ești lihnit. - Nu simt foamea căci m-a doborât timpul, parcă s-a comprimat. Făt-Frumos își luă armăsarul și porni după omul întâlnit. Stratul pe care călcau era dintr-o pudră cărămizie care se înnegrea unde păşeai, de parcă ar fi suferit sub greutatea noilor veniţi. După ce au mers minute bune, cei trei ( băiatul, calul și calătorul spațial ) intrară într-un fel de casă ciudată, făcută din stâlpi de diamant şi înconjurată de miliarde de fire mişcătoare, pline de viaţă şi răsucite între ele ca mătasea broaştei de pe pământ. De fapt, nava călătorului nu i se părea un lucru atât de ciudat lui Făt-Frumos. Atinse peretele. Deodată din fibrele argintii ieși o lumină puternică. - Nu atinge! spuse exploraturul galactic. Acela este un model inovator de protecţie auto-laser 4000, cu muniție infinită. Mă protejează în orice galaxie, mă teleportează unde vreau eu, îmi produce oxigen şi mă hrăneşte. Am furat-o de pe planeta Or, la o distanţă de 20 de ani lumină de aici. - Ce este? întrebă nedumerit băiatul, atingând un ghemotoc de masă gelatinoasă. - Dacă vrei, poți să îl păstrezi . Dar ai grijă, o singură rază luminoasă te poate ucide dacă ai în suflet răutate. Apoi călătorul spațial apăsă pe un buton din computerul de bord al navei, şi făcu să apară o masă plină cu bucate. Cei doi călători mâncară bine apoi plecară cu nava pentru a vedea de unde venise, de fapt, Făt-Frumos. Armăsarul, care văzuse multe în viaţa sa, de două mii de ani, era uimit. Junele se minuna şi mai tare de transformările de pe această planetă.

392

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Planau pe nişte nouri ciudaţi care se formau înaintea lor, ca o trecere şi care îi susţineau desenându-le în faţă, din prafuri viu colorate, drumul. La apariţia unui alb de-ţi lua ochii, călătorul spațial se opri şi le întrerupse fantezia celor doi: - Cred că pe acolo ați venit , spuse el arătând spre o gaură de vierme nesemnalizată. - Da, așa arăta acea gaură ciudată. - Bine, atunci o să te duc acasă, spuse exploratorul, îndreptând nava spre gaura de vierme. Apoi intrară printr-un canal de culoare pură, cu viteza luminii, până atinseră suprafaţa aridă şi tăioasă a muntelui. Dar , oh! Nu era muntele ci, ironia sorții a făcut ca la aterizare nava să se așeze chiar pe capul balaurului vânat de Făt-Frumos. Învelişul navei deveni stacojiu, muribund. Fibrele erau lăsate şi se auzea un foşnet ciudat, doar stâlpii de diamant nu cerşeau nimic, stăteau duri gata pentru orice. - Îți mulțumesc pentru tot, îi spuse Făt-Frumos exploratorului. - Rămâi sănătos în timpul tău.Trebuie să mă întorc. Planeta Pământ este poluată şi nava mea moare… Tinere, poate ne vom mai întâlni, spuse călătorul, apoi părăsi planeta prin aceeași gaură magică, care se închise imediat după aceea şi nu mai rămase nici urmă de ea. Stingerea luminii de la gaura virmelui trezi lighioana şi o zdruncinătură grozavă îl puse pe voinic în gardă. Ghemotocul de gelatină din mâna tânărului se deformă dintrodată luând forma unei săbii uriaşe, cu mâner din diamant şi lamă flexibilă. - Atinge ochiul balaurului! îi porunci cu un glas dulce sabia. Cu mişcări iuţi, fără a se teme, calul îşi întise aripile uriaşe şi se aşeză în faţa hidoasă a uriaşului balaur ce întrecea în dimensiuni Sfinxul, stăpânul de veacuri a muntelui Bucegi. Frumoasa lui trebuia cucerită. Balaurul trebuia ucis. Timpul trecea nemilos. Făt-Frumos poziţionă arma spre ochii roşii. Într-o clipită, vârful sabiei se lungi, atinse un ochi şi tot trupul dihaniei se micşoră şi se prelinse în înteriorul lamei, transformată pe dată în ghemotocul de gelatină extraterestru de mai-nainte. - Să zburăm spre palat! îi spuse Făt-Frumos înaripatului său. Ajuns la castel, junele îşi dădu seama că timpul trecuse şi întârziase cu două zile pământene, peste cele cinci sorocite de împărat. Cu hainele-i bogate, coroana strălucind de safire şi diamante, apăru regele. - Ai întârziat. Nu ai respectat promisiunea făcută şi nu poţi lua mâna fiicei mele. - Dar, balaurul nu mai există! I-am venit de hac! Niciun tânăr nu a fost destul de puternic să scape muntele de parazitul acesta care îi mânca frumuseţea şi vietăţile… - Fata mea este de viţă aleasă şi nu o voi da unui fiu de cizmar, îl întrerupse brusc împăratul. - Dar uite dovada curajului şi puterii mele, sfârşitul balaurului, Măria ta! Vă fac acest obiect magic cadou! spuse tânărul gândindu-se la ce i-a spus călătorul spaţial despre cel care ţine ghemotocul de gelatină şi are răutate în suflet.

393

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Şi regele, obişnuit să i se facă toate poftele, fără a ţine seama de sentimentele supuşilor săi, puse mâna pe ghemul gelatinos şi, pe dată, fu absorbit de acesta. O clipă mai târziu în interior nu se mai putea vedea decât un balaur ce se zbătea să iasă din strâmtoarea capcanei. Făt-Frumos ascunse ghemul în brâul cusut de tată-su şi pe calul său înaripat se opri direct la cocioaba bătrânilor săi părinţi şi îi luă cu el la palat. Prințesa sări de gâtul lui Făt-Frumos, sărutându-l. Pregătirile de nuntă erau în toi. Oamenii se bucurau din nou de libertate. Viori vesele trimiteau sunetele lor plăcute până pe planeta călătorului spaţial. Bucate din cele mai alese și vinuri din cele mai bune se aşternură pe masa regească. Erau miraculos de gustoase. Călătorul îl mai ajută o dată. Văzuse sufletul lui darnic, curat şi solidar. Timpul s-a oprit în loc. Împărăţia s-a bucurat veşnic de belşug şi poate se mai bucură şi astăzi. Ş-am încălicat pe-o şa Şi v-am spus povestea aşa E-o poveste românească Toată lumea s-o doinească Că numai la noi flăcăul Poat’s-o facă pe eroul De să-i ducă lumea dorul.

394

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

101.

Evoluţie la superlativul absolut – autor Teodora – Bianca Pavel (14 ani)

Cred că trebuie să ne oprim din involuţie. Să realizăm cine suntem, şi să evoluăm iar. Să ne gândim la cum am ajuns. Eram într-un punct mort, fără aproape nici o explicaţie. Am început să ne cunoaştem dorinţele, scopurile. Am evoluat. Oare nu trebuie să ne oprim? Să ne cunoaştem din nou? Şi apoi să evoluăm pentru a doua oară? Ştiau oamenii ce va urma? Se gândeau vreo clipă la ce s-a ajuns? Cum omul când a ajuns la punctul maxim de evoluţie, în loc să se oprească, să observe, să se dezvolte, el a involuat? El ne-a influenţat. “Stereotipul monoton”. Nimic nu a mai “crescut” spiritual. Totul a rămas la acelaşi nivel. Fizic a crescut. Pământul se dezvoltă, oamenii nu. Calculul matematic al acestei ecuaţii se modifică, clipele trecând…uitând. Să ne adunăm ideile. Ştim ce vrem de la viitor? Nu e prea monoton? Visele pe care le avem, le-am avut, le-au şi alţii, le-au avut şi ei. Originalitatea, speranta că vei schimba ceva, au dispărut. Banii. Oamenii făceau asta înainte? Înainte ca banii să fie un motiv îndeajuns de concret pentru psihic. Sau a fost aşa dintotdeauna? Desprea asta îmi vorbeam… Să ne oprim şi să cooperam cu dorinţele sufletului , nu numai ale creierului. Să uităm de bani, oare nu ţi-ai schimba cu totul perspectiva asupra plăcerilor, asupra vieţii? Ţi-ai dori? Concentraţia dorinţelor a scăzut. Nu cred că putem uita viaţa pe care o ducem acum, activităţile uzuale, orarul pe care îl “fumăm” în fiecare săptămână. Ca pe un viciu. Să ne trăim viaţa creînd. Imposibil. Îti poţi închipui cum creierul uman ar accepta să perceapă astfel de idee? Majoritatea ar spune că nu, doza de frică le este prea mare, le pune stăpânire pe organism, se infiltrează în ei… Revin la prima mea idee, la cea care m-a adus aici. Pur şi simplu m-a străpuns. Am luat telefonul şi am scris într-un SMS fără destinatar ideile mele. Dormeam, iar foaia şi pixul se aflau la o distanţă destul de considerabilă de mine, la vreo trei paşi, dar ridicarea din pat era prea maliţioasă şi provoca dureri lenei mele. Poate nu ar fi trebuit să scriu asta. Doream. Visez că poate ce am scris eu într-o simplă compunere va stârni o revoluţie interioară, o zvâcnire în cititor. Aş vrea să rămân constantă în ceea ce priveşte subiectul şi să nu-i adaug note

395

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 de emoţii afective şi să transmit stări sufleteşti ciudate. Speram. Consider că ar trebui să punem stop. Pe mine m-a adus aici ideea unei lumi mai conştiente de un viitor mai strălucit. Sună lung, complicat dar poate că demersurile până la acest lucru nu sunt aşa de încurcate pe cât sună. Poate exprimarea mea a fost una grea si neînţeleasă, sau poate psihicul ne impune o respingere conştientă, o frică de nou. Contopirea unei singure idei crezând ca au fost două. Cam la asta se rezumă prezentul. Să schimbăm ceva? Nu o să-mi mai pun întrebări, voi răspunde la ele. Contopirea unor sute de idei, ştiind că au fost câteva mii. Lumea de azi nu ar exista fără lumea de atunci. Fără evoluţia de atunci care s-a produs când totul era un vid în mintea oamenilor. Procesul trebuie reîncarnat în sufletul oamenilor, oprindu-se din agitaţia gândurilor resuscitate din urban. Este o etapă ce se desfăşoară prima oară, iar oamenii nu conştientizează acest lucru. Poate nici eu, şi totusi sper să nu mă inşel, să nu scriu fără sens, să nu creez un basm. Poate varianta mea de a percepe viaţa e unică şi poate nimeni nu va înţelege. Important este să conştientizeze. Să îmbunătăţească ideea mea, să o personalizeze, să înceapă evoluţia în domeniul cunoaşterii culturii. Vor luat oamenii atitudine? Vor ieşi din tiparul non-culorilor? Vor înceta să fie nişte griuri pe o pânză albă? Riscul este mic. De ce să ne fie mai bine dacă acum e binişor. Să riscăm să ajungem la mai rău sau să ne menţinem statutul. Nimeni nu s-a gândit că se poate ajunge şi la foarte bine, la excelent. Posibilitatea unui gând rătăcit i-ar măcina. S-ar opri pentru o clipă să se gândească cum ar fi. Cum ar fi posibil să se gandeasca la aşa ceva. Le place, şi dezvoltă ideea. În gândurile lor ameţite se zbuciumă acel curaj infirm. Creşte. Este greu să ne închipuim cum mintea ne tipareşte aceste paragrafe pline de stereotipuri. Iubim. Visăm. Trăim.

396

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

102.

Ecoul sufletului – autor Roberta Zaharia

Fluturi albi, coloraţi şi uriaşi îl înconjurau în primăverile copilăriei lui, un ştrengar cu gropiţe în obraji şi cârlionţi angelici, chicotind pe lângă o fiinţă firavă, cu faţa blândă, ochii mari şi trişti, umbriţi de gene încântătoare. O chema Katrina, iar puiul ei Nik îi îmbobocea zilele. Se juca zilnic cu el, pe iarba bătătorită si bătrână a curţii lor. Nu dispuneau de un lux imens, având în vedere că mama trebuia să îşi crească singură pruncul, tatăl lui fiind în armată. Casa lor era perfectă doar pentru ei doi. Nu prea mare, cu o vedere splendidă spre mare, geamuri mari, si două dormitoare cu pereţii de culoare zăpezii, dar cu draperii de un creton clasic,imprimat cu vase de trandafiri şi păsări galbene. O baie mică unde tot timpul pe marginea căzii erau vaporaşe şi răţuşte, jucăriile de care Nik nu se putea lipsi, încheia decorul. Într-una din zile, obosit după joaca ce o purtase cu mama lui, Nik adormise ca un îngeraş pe aşternuturile imaculate, pe care Katrina, furnicuţă cum era, abia le schimbase. Adora să-şi privească pruncul dormind. Obrajii trandafirii, parcă arşi de visele ce le avea, mânuţele mici şi fine şi expresia angelică o făceau pe Katrina de nenumărate ori să uite de toate greutăţile vieţii. Privind marea, din scaunul ei vechi, moştenit de la bunica ei, un gând negru îi trecu prin minte. Cu fiecare scârţâitură a scaunului, ea devenea din ce în ce mai îngrijorată. Se gândea ca Nik o să crească, iar gândul că ea nu o să-l mai vadă mare, o omora în fiecare fărâmă a vieţii ei. Suferea de o boala incurabilă. Nu a vrut să spună nimănui pentru că nu era genul de persoană care să se plângă. Era conştientă că trebuia să îi construiască îngerului ei un caracter puternic, pentru a putea face faţă mai tarziu unei vieţi fără protecţia nimănui. În tot acest timp, copilul dormea liniştit şi profund, nebănuind nici măcar o clipă ce gânduri amare avea mămicuţa lui. Era prea mic. Avea şapte ani şi încă era în floarea copilăriei. Dar timpul trecu extrem de repede, Nik crescând ca din apă. Ajunse la acei frumoşi zece ani, iar acum privea lucrurile un pic mai diferit, dar nu era mare diferenţă între gândirea lui şi cea de acum trei ani. Katrina era încă în viaţă, dar slăbită. Deja simţea cum se duce încetul cu încetul. Faţa îi devenise trasă iar ochii îi erau mici, genele rare, nearcuite, însă trăsăturile ei erau dominate de cea mai blândă privire văzută vreodată de cineva. Părul ei de o culoare superbă, nemaiîntâlnită până atunci, devenise istorie. Katrina purta o meşă ciudată, înfoiată şi prea colorată. Cu toate acestea, în ochii de copil ai lui Nik ea, mama, era cea mai frumoasă fiinţă existentă pe planetă. Nu înceta să îi dedice versuri

397

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 şi să îi facă desene. Serile îi fredona cântece învăţate de la şcoală. Desigur, pentru un necunoscut, acele versuri erau banale, desenele erau strâmbe iar cântecelele fără noimă, dar pentru Katrina însemnau stropul de viaţă după care tânjea. Îi dădeau un motiv în plus să cerşească zile de la Dumnezeu. Uneori şi în serile în care simţea că nu se mai poate ţine pe picioare, ea tot continua să se joace cu singura ei comoară, să îl înveţe puternic şi înţelept. Nik era tot ce avea mai scump pe lume. Privirea lui senină, inocentă şi sclipirea din ochii albaştri îi alinau durerea dată de crunta boală. - O moştenire de preţ îţi las, îngere, - înţelepciunea. Fii blând cu cel neputincios şi ajută-l pe cel care se crede puternic, pentru că puterea nu este veşnică! Nu uita niciodată că a fi curat este o dovadă de înţelepciune... Şi, într-o zi de miercuri, zi în care soarele mai blând ca niciodată îşi aşternea razele pe marginea patului muribundei, păsărelele îi cântau povestea, iar florile parcă prinseseră coloritul tern al pământului, Katrina refuză să se mai trezească. O prăpastie apăru în viaţa copilului. Orice făptură care cunoscuse mama şi copilul Nik ştiau de legătura lor incredibilă. Singurii îngeraşi pe care îi mai avea erau bunicii. Aceştia îl iubeau nespus şi sufereau la fel de mult ca el. De aceea, îi spuseseră că mama lui a fost învăluită de un nor trimis de îngeraşi şi că acum are grijă de el din ceruri, împreună cu toţi îngerii la care se roagă el seară de seară. Imaginea mamei lui, întruchiparea zeiţei din visele lui, a devenit povestea rezistenţei lui, timp de câţiva ani, până când acesta devenise un adolescent blând, atrăgător, enigmatic şi trist, foarte trist. În toţi aceşti ani o bănuială i s-a tot strecurat în suflet, ceva straniu, greu, de nesuportat. Da, se minţise. Bunicii i-au spus cu greu adevărul, cu toate că devenise destul de matur şi putea înţelege situaţia. Era ca şi cum îi murise mama a doua oară. Retrăise acelaşi sentiment de goliciune sufletească. Miracolul e că viaţa te face puternic şi prinţişorul se ridica; era inteligent, zulufii împrăştiaţi anapoda pe frunte îl făceau tare misterios. Nik s-a gândit să urmeze medicina, ca la rândul lui să salveze alte vieţi, să salveze vieţile altor mame, ca pruncii lor să se bucure de ele. Ce şi-a propus, a şi reuşit. În decursul a şapte ani, Nik devenise unul dintre cei mai cunoscuţi doctori ai României, fiind supranumit ''Salvatorul de vieţi ''. El şi-a întemeiat la rândul lui o familie. O familie plină de iubire, ce avea ca moştenire o minune, Katrina, gâza cu trăsăturile angelice ale mamei lui. Nik alesese ca fata lui să poarte numele celei mai scumpe fiinţe din viaţa lui, care din păcate nu a avut când să se bucure de el.

398

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

103.

La umbra fetelor în floare – autor Ion Ifrim

Tumultoasa viaţă de curtezan a unchiului Vasile urma a fi cuprinsă într-una din cărţile brebaniene pe care îmi propusesem, deşi tot amânam, să o scriu. Racambolescul titlu îl găsisem deja: TRECUTE VIEŢI DE UNCHI ŞI DE METRESE. Fugit de acasă din cauza sărăciei în neuitatul an al foametei ce a urmat războiului, ani de zile îşi făcuse ucenicia pe lângă un cizmar, învăţându-l meserie într-o chichineață, pe undeva prin Chitila. Odată cu deprinderea meşteşugului, practicat odinioară şi de împăraţii chinezi, ce-şi pingeleau singuri ciubotele (ceea ce nu fusese cazul şi cu Ceauşescu, care făcuse meseria de râs, fiind luat la bătaie şi gonit de patronul său, ajungând şeful statului, adică cum nu se putea mai rău), evoluţia unchiului Vasile fusese anevoioasă dar sigură. Din mahalaua Chitilei, cum arăta ea acum cinci-şase decenii în urmă, iscusita calfă de cizmar îşi mută atelierul, apropiindu-se ușor, ușor de centrul oraşului, deși locuința sa se afla pe undeva prin sectorul IV, pe bulevardul Ion Şulea. Cunoscuse în tinerețe, la un bal muncitoresc, două surori gemene, aşa cum se întâmplase şi cu babalâcul de Ceauşescu, care se îndrăgostise de Lenuţa, viitoarea primă doamnă, scorpia, ce fusese aleasă regina balului. Trecuseră ani, decenii, se apropia chiar de sfârşitul vieţii şi el tot n-avea să afle în faţa căreia dintre cele două surori căzuse în genunchi, cerând-o de soţie. Venerându-l (cum altfel!) pe Teodor Neculuţă, poetul proletcultist, ce făcuse parte din breasla sa, unchiul Vasile (deviza lui era: ”Cizmari din toate ţările, uniţi-vă!”), ajunsese până la urmă şef de atelier. Reuşise să-şi mute catrafusele undeva în buricul capitalei, la o distanţă foarte mică de Banca Naţională. Obţinuse exact ceea ce-şi dorea, clientela de lux, formată din rândul cuconetului, folosindu-se (tocmai în virtutea meseriei pe care o practica), de privilegiul de a îngenunchia în faţa distinselor doamne, ce lucrau pe la diferite instituţii, încheindu-le catarama sandalei, gata reparată şi pipăind, acolo unde ţinea figura, pulpa soţiilor de miniştri, genunchiul unei vânzătoare, şoldul dolofan al vreunei femei de serviciu, prin halatul căreia, desprins la cusătură, i se vedea o parte din jarteaua chiloţilor trandafirii. Amintirile lui despre Bucureștiul de altădată te uluiau. O cunoscuse chiar și de cea de a doua soție a lui Constantin Argentoianu, coana Valy (Valentina), căreia îi repara încălțămintea, o femeie în vârstă, plină de riduri, adusă de spate, pocită din cauza timpului, curviștină la viața ei, nu o dată punându-i coarne celui ce a intrat în istorie drept prim-ministru cu cel mai scurt mandat al României. Arestat fiind de comuniști la 80 de ani, le spusese: "Bă, da tari mai sunteți voi, comuniștii ăștia, de vă e frica de un moș bășinos ca mine." Refugiat în apartamentul lui, ani de zile stătuse aplecat deasupra calapoadelor, înconjurat de sticluţele cu prenadez, cleşti, raşpele şi alte instrumente indispensabile meseriei, pingelind ciubotele oropsitei clase proletare, în timp ce asculta

399

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Europa Liberă, fără să-și imagineze vreodată că va supraviețui regimului comunist. Din mâna lui de mare artist, stând aplecat mai mult de două treimi din existenţa sa deasupra calapoadelor, au ieşit o sumedenie de încălţăminte, de la rezistentele cizme cazone din piele ale ofiţerilor, până la delicata încălţăminte a balerinelor din Lacul Lebedelor, ce se învârteau cu silueta lor graţioasă, zburând parcă prin aer ca nişte fluturaşi. Ciubucul pe care-l câştiga într-o săptămână era de cel puţin zece ori mai mare decât salariul pe care-l lua lunar. Başca pipoaşca. Ajunsese o figură aşa de cunoscută în rândul neconsolatelor doamne, încât era deajuns să se retragă într-o cămăruţă întunecată, ca aceea unde fotografii îşi developau filmele, de unde ochii plânşi ieşeau la lumină, radiind de fericire. ”Doamnă, se înclina el, agitând prin aer o pălărie fictivă, asemenea distinşilor cavaleri din opera lui Balzac, ce nu mai conteneau cu reverenţele pe întinsele holuri răsunătoare ale palatelor, aşa cum, probabil, îşi închipuia şi el că se află, ci, nu într-un atelier, ale cărui dimensiuni erau destul de reduse, mai poftiţi şi altădată pe la noi.” Zicând lucrul acesta se repezea cu paşi mărunţi spre ieşire, asemenea celebrului actor Louis de Funes, cu care semăna al naibii, apăsând pe clanţa uşii, nu înainte de a-i atrage atenţia fericitei doamne, cu o voce şoptită, urmată de aceiaşi reverenţă şi pălărie inexistentă răsucită prin aer (în cealaltă mână ţinea un cuţit improvizat dintr-o pânză de bomfaier cu care avea obiceiul să-şi scarpine perciunii): ”Şi nu uitaţi, coniţă, că cizmarul are întotdeauna o limbă de rezervă. Orvuar!” Fellinianul devorator de meduze, spaima clitorisurilor drenate de limba(-i) infatigabilă a pantofilor la care el făcea aluzie, îndemna, printr-o frângere bruscă a coloanei vertebrale, clientela feminină, să revină de câte ori era nevoie. Şi pentru că pofta venea clefăind, la fiecare concediu de vară, pe care obişnuia să-l ia, plecând la mare, părăsindu-şi feuda pentru câteva săptămâni, nu înainte de a trece şi pe la fraţii săi, ţărani munteni, rămaşi la coarnele plugului, cu două genţi doldora de încălţăminte recondiţionată, căpătase obiceiul de a-şi rezerva un supliment, oferind prin camerele hotelurilor, adevărate spectacole pizzicato, ciupind cu vârful limbii diversele instrumente, (variaţiuni pe aceiaşi temă), crestele de clapon ţuguiate şi evantaiele labiilor de elefant cu care ocazionalele doamne, o adevărată Hoardă de Aur efeminată, fuseseră înzestrate de către mama natură. Chelia, mersul, privirile, înălţimea, l-ar fi îndreptăţit să mai joace încă vreo zece ani în locul lui Louis de Funes după moartea acestuia fără ca nici cei mai mari iubitori ai comicului să-şi fi dat seama că adevăratul actor nu se mai afla de multă vreme printre noi. Priceperea lui nu se reducea numai la a despica meduze cu limba, fie că acestea aparţineau soţiilor de miniştri, fie împletitoarelor de covrigi cu susan, a librăreselor pe care le vrăjea povestindu-le despre marii revoluţionari, cum fuseseră de pildă Robespierre, înfiorătorul iacobin, nemilosul ministru al justiţiei ce trimesese la eşafod întreaga nobilime a Franţei, lăsând să cadă peste zulufii gingaşelor capete necruţătoarea ghilotină; Giusepe Gariballdi, ce escaladase alături de cei o mie de insurgenţi, crestele abrupte ale Aspramontelui, pe unde băştinaşii coborau cu animalele lor de samar încătărămate în harnaşamente bătute în capse, sau, autoproclamatul conducător cu sceptrul în mână, Simon Bolivar, marele eliberator al ţărilor Latino Americane: Peru, Bolivia, Venezuela. Cum să-i reziste o simplă vânzătoare de cărţi cu sandaua ruptă, în timp ce, întorcând portofelul pe dos, număra mărunţişul, temându-se că nu-i va ajunge nici măcar de o pâine? Salvarea venea de pe splaiul Dâmboviţei (cu gândul la Falstafful lui Shakespeare

400

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 eram să zic Tamisei), de unde amorezul îşi făcea apariţia, fiind observat prin ferestrele librăriei cum se apropia, atent să nu strivească fragilele savarine acoperite într-o hârtie. Dilema doamnei, ce se reducea la a încheia o cataramă peste glezna piciorului ei, o adevărată traghedie ce ar fi pus în pericol echilibrul universului, era pentru el un mizilic de mezel, pe care-l serveau împreună după ce ieşeau din camera obscură, unde, duduia, venită să-şi ia sandalele, se ţinea cu mâinile crispate de calorifer, din tema de a nu se pierde printre galaxii, în timp ce, el, distinsul magna cum laude (citește homo cunilingus) îşi dădea masteratul, vârând picamerul nărilor şi inhalând mi(re)asma nuferilor intraţi în putrefacţie. Totul se rezolva cât ai bate din palme. Vorba cântăreţului de la Mambosiria : ”La pantoful ei cel fin,/ i-a crăpat pielea puţin./ Trăse-i aţa, băga-i sula,/ Și-i astupa-i crăpătura.” sau: ”Şaida hăţ, hăţ, hăţ,/ am boală la părul creţ./ Părul creţ făcut inele,/ pe pofta inimii mele.” Dar asta nu era nimic. Adevărata sa vocaţie nu se găsea în simplele ocazii trecătoare a frecării unui glaspapir pe o pereche de pantofi roz, ca şi rozeta creponată a amabilelor doamne, ce-i întorceau spatele, punându-se la dispoziţie cu multă amabilitate, ocazii pe care, umflânduse în piept ca un şambelan, le povestea soţiei sale cu lux de amănunte, fără să ascundă nimic din tainele meseriei sale. Undeva, într-un bloc, aflat tot pe bulevardul Ion Şulea (azi Camil Ressu), se ascundea tot secretul vieţii sale. O superbă damă cu părul grizonant, pe care o cunoscuse cu vreo două-trei, poate chiar şi mai multe decenii în urmă, devenise o mare colecţionară, strângând în apartamentul ei, pe etajere suprapuse, până-n tavan, sutele de pantofi pe care maestrul le-a confecționat cu mâna lui, mulându-i pe calapoade şi trecândui prin maşina specială de cusut. Doamna, destul de înaltă faţă de pitbull pentru a-l pierde printre picioare, atunci când îl accepta în intimitatea ei (la zece perechi o dată), putea concura cu soţia fostului preşedinte filipinez, al cărei nume în momentul acesta-mi scapă (Isolda Marcos?!) ce fugise de la putere odată cu PIB-ul ţării, lăsând în vastele apartamente un impresionant număr de pantofi, marea lor majoritate nefolosiţi. Văzusem, cum se spune, minunea cu ochii mei. Într-o zi, aflat în criză de timp, mă trimesese să-i duc un mic pachet, sfătuit să aștept până când duduia urma să verifice dacă talpa gingașă cât un lat de palmă, plus două degete, cum îl văzusem, acolo, în bucătărie, că procedează, i se potrivește sau nu. Principesa de Guermantes își exprimase dorința de a mă cunoaște personal, stăruind în fața perversului meu unchi de a fi trimis la ea sub un pretext oarecare, numai așa din curiozitatea de a mă vedea cum arăt. ”Ai mare grijă. Fă-o pe timidul. S-ar putea să nu-i fii pe plac. Sper să nu te comporți ca un mujic și să mă faci de rușine”, îmi dădu ultimele sfaturi, scuturândumi scamele imaginare de pe reverul hainei cu dosul palmei, în timp ce-mi prezenta CV-ul cucoanei, singură, după ce soțul murise într-un tragic accident de mașină. Dădui să plec cu pachetul acela sub braț. N-apucai să pun mâna pe clanță că mă și cheamă înapoi. Trase din sertarul scundei măsuțe la care lucra, stând aplecat până noaptea târziu, o cutiuță lucioasă din carton, altădată plină cu fondante, adusă din străinătate, pe care, speculând un moment de neatenție, i-o subtilizare într-una din vizitele sale, scoțând din ea câteva fotografii. ”Iato!” zise, indicându-mi cu buricul degetului tăiat de lama ascuțită a oțelului din care-și improvizase cuțitul cu care rotunjea adausurile aplicate pe talpa tocită a încălțămintei, aducându-le la aceiași dimensiune, dându-le apoi cu cremă. Și-mi indică chipul unei femei coafate, îmbrăcată într-o crinolină în mijlocul unor indivizii (toți aveau pălării negre pe cap),

401

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 despre care-mi spusese că făceau parte din protipendada comunistă. Curios, i-am smuls fotografia din mână privind-o atent, în speranța că voi recunoaște măcar o singură figură din grupul acela de grandomani. ”Măi!” am exclamat. Doamna, ce părea înconjurată de gangsteri, puțin întoarsă într-o parte, un coc înalt a la Maria Antoaneta, din decolteul căreia ieșea la iveală un colier cu mărgele verzi, dăruite de cine știe ce maharajah numai pentru ai intra în grație, cu o poșetă mică, albă, discretă, pe care o ținea între degetele subțiri, cu unghiile mult prelungite față de terminația degetelor, semăna în mod izbitor cu Audrey Hepburn, actrița care jucase alături de Peter O’Toole în celebrul film Cum să furi un milion. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. O contesă în mijlocul tombaterelor, ce făceau parte din Comitetul Central?! Zulufii ei cârlionțați o făceau să semene cu fica primarului din Revizorul lui Gogol, pe care hahalera de Hlestakov o curtase, zdrelindu-și genunchi de podea. Căzută în dizgrația grangurilor, mai apucase să-mi spună, înainte de a părăsi bucătăria unde conspiram, ferindu-ne de tanti Maria, soția pantofarului, acum era funcționară la trezorerie. Ardeam de nerăbdare să o cunosc. Blocul în care locuia se afla la câțiva pași de gura metroului. Deschizând ușa, cucoana mă măsură din cap până-n picioare, ducându-și mâna la buze, rămânând mută de admirație. O piatră de topaz verde și gheboasă ca un cărăbuș, ardea pe degetul ei cu o flacără pâlpâitoare, în timp ce, din măruntaiele blocului, străbătea hodorogitul înfundat al ascensorului. I-am citit bucuria din priviri. Se vede că-i căzusem cu tronc. Coup de foudre, cum se spune. Auzind soneria venise, probabil, din baie, cărând după ea parfumurile aglomeratelor grădini pline cu flori orientale. Aruncă o privire rapidă pe hol, convingându-se că nu se mai afla nimeni în acel moment. Mă invită înăuntru, mai mult trăgându-mă de braț. Persoană publică, evita a fi văzută primind bărbați în apartamentul ei. ”Fă-te comod”, zise doamna de Guermantes și dispăru, lăsându-mă singur în sufragerie, afundat cu picioarele într-un covor persan, cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Îmbrăcată într-un capot înflorat de culoarea penelor de păun, pe care, în mod ostentativ, șil lăsase desfăcut, trădând o neglijență vestimentară bine studiată, din fotoliul în care mă invitase și în care mă afundasem fără nici o jenă, am văzut-o venind de la bucătărie, ținând o tavă plină de pișcoturi presărate cu zahăr vanilat. Aș fi fost în stare ca toată viața să dau cu aspiratorul numai ca să mă bucur de dezmierdările ei. Aplecă deasupra mea ca o bolgie dantescă, i-am simțit sânii ei slobozi, ce se cereau vandalizați, așezându-se pe creștetul meu ca un patrafir. Am rămas paralizat cu aroma fursecului în gură. Născută în zodia Scorpionului cu ascendent în Vărsător, adulterul cosmic era ca și săvârșit. De câte ori trecea pe lângă mine lasă în urma ei valuri de miresme îmbătătoare. Simțeam cum polenizarea avea loc în creier. Și acum, în momentul în care scriu toate acestea, străduindu-mă să redau cu exactitate starea prin care am trecut, mă încearcă o ușoară fibrilație. Sânii aceia m-au făcut să gândesc: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești! Ochi de porumbiță ai, umbriri de negrele-ți sprâncene, părul tău turmă de capre pare, ce din munți, din Galaad coboară. Dinții tăi par turmă de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două șiruri strânse și neavând nici o știrbitură. Cordeluțe purpurii sunt ale tale buze și gura ta-i încântătoare. Două jumătăți de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel străveziu. Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie casă de arme: mii de scuturi atârnă acolo și tot scuturi de viteji. Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pasc printre crini. Până nu se răcorește

402

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 ziua, până nu se-ntinde umbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de tămâie.” Dacă ne-am fi aflat într-o economie de piață, ci nu într-un sistem totalitar, în care averea aparținea întregului popor (chestia asta era o vrăjeală), madam de Quermates ar fi fost obligată ca sânii aceia să și-i treacă în declarația de avere. Într-o astfel de situație timiditatea ar fi fost de prost gust. Calfă de pizdar, stând în genunchi, i-am probat unul din acei pantofi, plimbându-mi palma de-a lungul finului ei picior, în timp ce, răvășită, distinsa doamnă, se lăsă ușor pe pat, într-o totală abandonare. Ușile trezoreriei erau desferecate. Nici eu nu-mi mai aduceam aminte cum m-am trezit șoptindu-i la ureche: ”Cât de frumoasă ești tu, draga mea, și fără nici o pată. Vino din Liban, mireasa mea, vino din Liban cu mine! Degrabă coboară din Amana, din Senir și din Hermon, din culcușul leilor și din munți cu leoparzi! Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai robit inima numai c-o privire a ta și cu colanuți de la sân. Cât de dulce, când dezmierzi, ești tu sora mea mireasă; și mai dulce decât vinul este mângâierea ta și mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir. Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban. Ești grădina încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită și izvor pecetluit. Vlăstarele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci și minunate, având pe margini arbuști care revarsă miresme: Nard, șofran și scorțișoară cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci, ce tămâie lăcrimează, cu mirt și cu aloe și cu arbuști mirositori. În grădina-i o fântână, un izvor de apă vie și pârâie din Libar. Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflați prin grădina mea și miresmele-i stârniți; iar iubitul meu să vină, în gradina sa să intre și din roadele ei scumpe să culeagă, să mănânce.” M-am repezit asupra ei ca un leopard ce șterpelește cu gheara o gazelă aflată în aer, prinzând prada din zbor. Era o după-amiază târzie când am părăsit apartamentul sub mirajul seducției (de fapt eram așa de amețit, încât traversând strada prin fața tramvaielor, nici nu-mi mai aduceam aminte cine pe cine sedusese), stăruind în creier voluptatea cu care i-am sfâșiat dresurile, precipitat să ajung cât mai repede la rodia dintre picioarele ei, la care râvnise tot Comitetul Central și care acum stătea pitulată în abundența flocilor negri lucioși, trăgându-i într-o parte chiloții cu cangea unui deget și luând-o cu asalt, căci numai prin mine, unchiul Vasile (tocmai de aceia mă şi trimesese la ea), avea să-și mai scoată pârleala. Îl și vedeam cu veșnicul lui șorț din piele stând la bucătărie în fața măsuței și ascultând cu atenție Europa Liberă în timp ce înlocuia flecurile pantofilor de damă, pe care le mai și plătea. Parșiv, unchiul Vasile, făcea totuși parte din tagma jecmănitorilor. În ultima perioadă, acolo unde mirosea insolvenţa, mă trimetea pe mine în calitate de recuperator de creanțe. Sânii doamnei de Quermantes miroseau a recesiune. Cu veşnica lui limbă scoasă, vârâtă în teci de catifea, aşa îşi tocase pitbullul tot PIB-ul vieţii sale, ca să nu mai vorbim de genialele lui mâini, din care aveau să iasă atâtea perechi de încălţăminte, de pe urma cărora, acolo unde nu percepuse şperţul, acceptase, drept onorariu, şi o bucată de fleică, pe care o hăpăia cu foamea unui beduin ce-şi devorează propria-i cămilă numai pentru a supravieţui aridului deşert. Presimţindu-şi sfârşitul, moş Goriot, venise să-şi ia adio de la fraţii săi rămaşi la ţară, unde veşnicia şi-a îngropat cârpele, strângându-le pentru ultima oară mâna. Nu ceruse niciun fel de ieşire din indiviziune a fraților săi, n-avusese niciun fel de pretenţie funciară, nici o revendicare, privind moştenirea ce i se cuvenea de drept. Venise pentru ultima oară la ţară

403

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 cu sentimentul fiului risipitor, ce abandonase coarnele plugului, cu deosebirea că tatăl său, veteran al primei conflagraţii mondiale, prizonier în Munţii Tatra, nu mai era demult în viaţă ca să-i taie vițelul cel gras, odihnindu-şi oasele sub un morman de pământ surpat şi plin de buruieni. “Te las sănătos, frate Marine, frate Ghiţă, frate Mitică, frate Stane, frate Ionele, soră Margareta.” La foarte puţin timp de la funesta presimţire, într-o superbă zi de toamnă cu frunzele de gutui îngălbenite de bruma nopţilor răcoroase, cu diminețile învăluite în pâclă, când nucile se desprindeau singure din copac, părăsindu-şi corsetul, altădată verde, rudele defunctului primesc un ferpar, în care, cu o adâncă durere, se aducea la cunoştinţă, în mod laconic, moartea fulgerătoare a neîntrecutului recuziter, ce-şi jucase invizibilul rol în marele Goldoni, Moliere, etc. etc. Fără a fi un mizantrop, cu firea unuia care mai degrabă dispreţuieşte parastasele, chiar şi pe cele ale duşmanilor săi (ceea ce nu fusese cazul cu acest unchi), fraţii şi cumnaţii regretatului dispărut, unii ologi cu picioarele anchilozate, căzuţi la pat într-o grea suferinţă, alţii ipocriţi, simulând grave tulburări cardiace, apucaţi brusc de o instantanee fibrilaţie, în urma unui disputat consiliu de familie, îşi derogară prezenţa creştinească de a face parte din îndoliatul grup al ceremonialului de despărţire, aruncând responsabilitatea pe unicul nepot, aflat acolo în momentul primirii nefericitei veşti, adulat de „fratele Vasile” (cel Mic), recte autorele prezentului epitalam. În ciuda insistenţelor, naveam să fac nici eu act de prezenţă la înmormântarea lui, care avusese loc în cimitirul Străuleşti, pe undeva pe la periferia Bucureştiului, luând-o cu aceiaşi tenacitate de la capăt şi pe lumea cealaltă, perseverând în a-şi săpa galerii printre catacombele oraşului, înaintând spre centrul acestuia, pe care-l mai cucerise o dată. Privilegiul de a fi judecat de un tribunal revoluţionar, de a-l vedea în viaţă chiar pe bonomul Robespierre din care el făcuse un idol, plutoanele de execuţie din toate timpurile, diabolicele instrumente de tortură ale celui mai înfiorător inchizitor, sfâşierea trupului de patru cai în cele patru zări de către Torquemada, îngerii Armaghedonului cu ascuţitele lor săbii, mai degrabă toate acestea le-aş fi suportat cu braţele deschise, decât să mi se bage pe gât, fie chiar şi prin simpla mea prezenţă la catafalcul defunctului, rolul de cioclu al unuia ce-i cunoscuse viaţa mai bine ca nimeni altul. Proustiană (ca să nu zic pioasă), aducere aminte. Cu sângele de mustang ce-mi gâlgâia prin vene, nu de puţine ori, mândrindu-se cu mine, mă luase cu el, uneori la doi paşi de Cişmigiu, alteori călătorind cu metroul sau troleul prin cele mai întortochiate și obscure locuri ale Bucureştiului, pasându-mă librăreselor şi vânzătoarelor lui de chefir şi de covrigi cu susan, căci le trăgeam mai abitir decât el pe calapod. ”Ăsta-i neamul lui Ciorbete, ce să-i faci!”, exclamase odată, după moartea sa, tanti Maria, soţia pantofarului, falimentarul plutocrat al iluziilor pierdute, îmbrăcată în doliu, oftând cu o falsă placiditate după fidelul ei soţ, dispărut în ceaţa fiordurilor metafizice ale Acheronului, odată cu îngusta luntre a lui Charon, pentru care pişicherul cât un pişcot îşi păstrase în mare secret pitacul, grăbit să ajungă pe malul celălalt, unde, spera să găsească talpa gingaşă a vreunei pitulice pe măsura pingelii sale, căci toată viața lui fusese o continuă căutare a Cenușăresei. În locul unei fabuloase moşteniri, ingrată responsabilitate îmi lăsase acest unchi, al cărui palmares, orice s-ar spune, era demn de invidiat.

404

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

104.

Să înceapă jocul – autor Bianca Teodorescu (cls.a X-a) „Curajul se află doar în sufletul fricoșilor”.

Ce este curajul? O parte din noi. Se hrănește cu frica. Ne înalţă. Reprezintă o portiță către adevărata onestitate, cea care ne păstrează graiul viu, ca să putem striga, la răsărit şi la apus, curajul nostru. Asta s-ar zice. Nu şi aici, în acest oraș din această ţară, în care ţipă în agonie frica ce ne urmărește până în străfundul minţii. Ţara se numea Elinor, iar orașul nu avea nume. Cei care o conduceau îi spuneau „Orașul Tăcut”, pentru că oamenii, cu gânduri înfiorătoare, aşteptau supuși, precum câinii dresați, să li se spună ce să facă. Erau doar marionete, controlate de cei care dețineau sufletele lor. Dar s-au săturat. S-au săturat ca ei să fie folosiți pe post de santinele pentru a-i sluji pe cei care vor să facă rău, așa că s-au ridicat şi au acţionat. Au luptat cu sistemul, până când au câștigat, dar nu au putut da înapoi timpul, nu au putut repara răul făcut copiilor. Au privit cu durere în suflet acel lucru care le distrugea treptat copiii, viitorul lor, dar ce puteau face? Rămâne, totuşi, un mister care este adevăratul motiv pentru care oamenii s-au ridicat şi au luptat. Conducătorii au luat faţa celor din Roma Antică. Acolo şi atunci distracția era să pui oameni nevinovați în cuști ca să lupte, pentru satisfacerea dorințelor macabre ale conducătorilor şi pentru a potoli setea de sânge a oamenilor cruzi. Erau puşi să lupte cu lei sau cu alte creaturi până nu mai rămânea nimic din ei şi doar rareori câte unul, mai viteaz, reuşea să învingă. Anul 2097. Copiii dornici de multă distracție au fost ademeniți să joace, fără să bage de seamă, un nou prototip, scos pe piaţă, al unui joc video. Atunci a început nenorocirea. Numai cei mai buni rămâneau în viață. Jocul acesta îi ducea pe alte lumi, sufletul lor lupta să scape din ghearele răului ca să se întoarcă „viu” în trupurile lor, dar degeaba. Obligaţi, torturaţi cu atâta cruzime, ajungeau în cele din urmă să cedeze. Era un joc oribil. Conducătorii, după mulți ani, au hotărât că nu mai puteau pune la bătaie sufletele slabe, care nu rezistau nici măcar o zi, să participe la un astfel de joc, aşa că şi-au ațintit privirea către cei tineri, cei în putere, care transformau acel joc într-un deliciu, spre încântarea celor ce îl urmăreau. Părinţii, bunicii, mamele şi surorile s-au răsculat ca să împiedice această calamitate să se răspândească. Acesta era doar începutul.

405

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 După un an, în care zeci de vieți au pierit în ghearele misteriosului joc, specialiştii şi inginerii, struniţi de conducătorii avizi de noi senzaţii tari, munceau pentru a pune la punct detaliile, pentru a face jocul perfect. Totul se planifica într-un laborator ascuns de faţa lumii, unde cel mai bun creator lucra în mare grabă, ca totul să fie gata la termen. O avea alături de colaboratoarea sa, o supravieţuitoare a acestui joc, Petra. Creatorul Thomas Clive era cel mai cunoscut din toată ţara pentru invențiile sale în materie de jocuri, iar Petra era o tânără cu o minte sclipitoare. Ea a fost singura care nu a pierit în măcelul care i-a distrus prietenii. A privit neputincioasă, incapabilă să găsească o soluţie salvatoare. Ar fi vrut să-i poată readuce la viaţă, dar îşi dădea seama că mintea ei uimitoare are limite care nu pot fi depăşite şi o tristeţe fără seamăn o cuprinse. La ce bun să te mândreşti că poţi inventa orice cu mintea ta, dacă nu poţi să-i salvezi de la moarte pe cei dragi? Din acel moment, Petra a jurat să-şi folosească mintea pentru a distruge jocul, aşa cum şi el i-a distrus prietenii şi distrugea încă multe suflete. Trebuia să scape acest pământ de frenezia şi de nenorocirea care se răspândeau atât de repede! Când îşi termină treaba, Petra se îndreptă către uşă, dar Thomas o opri brusc, printr-un simplu „Stai pe loc!” Sufletul ei tresări, dar în afară afişă o faţă de persoană ascultătoare, care nu iese din cuvântul superiorului şi care-i îndeplineşte întocmai ordinele. - După luni sau chiar ani de lucru, fără încetare şi cu ajutorul tău, am reușit să finisăm acest joc. - Şi dacă nu va merge? - Va merge. Sunt sigur de asta. Se putea vedea pe chipul lui bucuria şi extazul penibil al învingătorului care nici măcar nu se poate gândi la o posibilă înfrângere. Oare am putea avea încredere în astfel de zâmbete, în astfel de oameni? - Cum poţi fi atât de sigur? Acest joc a dus în pământ mii de vieți neștiutoare, a distrus tineri care prin simpla apăsare a unui buton şi-au sfârșit viața! Atunci acel zâmbet dulce pieri de pe faţa lui, aducând otrava. Cu o voce dizgrațioasă, îi ordonă să plece. Petra îşi înfipse mâinile adânc în buzunarul halatului şi încercă să caute privirea lui Thomas. Ştia câtă influenţă avea asupra lui, ştia cum să mimeze delicateţea, nevinovăţia, astfel încât Thomas să uite tot ce gândise şi simţise până acum. N-a fost nevoie de prea mare efort. Sub influenţa privirii ei, Thomas îi spuse că s-a grăbit şi că nu-i nevoie să plece - Presimt că va fi un an mai bun. Domnul Addison, tehnicianul care a lucrat cu noi, va reveni pe post. Nici nu ştii cât a trebuit să lupte cu sistemul, ca să ajungă înapoi, în această funcţie. Ştii bine că nu se permite altor oameni, decât geniilor să pună la punct jocul. Aşa cum spunea şi tatăl tău, în fiecare an se va ridica cineva care a observat cât de greu este şi va lupta contra unui sistem ineficient şi nedrept.

406

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Cuvintele tatălui meu au fost ca un pansament ce îmi leagă rănile. Mă motivează să merg mai departe, într-o lume incorectă şi meschină. - Vei vedea că totul va vi bine! - Domnule Addison, mereu ai avut dreptate! Ca de fiecare dată, şi acum plec capul în faţa celor spuse de tine. Aş vrea să cred că m-am înşelat şi că va fi bine, după cum zici tu, dar o presimţire îmi spune că undeva am greşit. Nu ştiu unde. - Depinde acum numai de tine dacă alegi să fii optimistă sau pesimistă. Ce-ar putea crede cea care a supraviețuit jocului, când alţii nu l-au putut domina? Domnul Addison era o inspirație pentru mulți. Trecut prin viaţă, ştia ce să spună, astfel încât cei din jur să fie convinşi de adevărul său. Oare va avea dreptate şi de data asta? Ce va face Petra, care şi-a pus în gând să lupte din nou cu jocul şi să-l învingă? Se va lăsa din nou convinsă de domnul Addison că totul va fi bine, va lucra în continuare la joc şi va contribui la distrugerea altor vieţi sau va rămâne să lucreze doar pentru a-i cunoaşte tainele, ca apoi să ştie cum poate fi distrus?

407

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

105.

Ultima dorință – autor Bianca Moiceanu (cls.a VIII-a)

Din acea perioadă îmi amintesc frânturi ca şi cum un glob sar fi spart şi am rămas cu milioane de cioburi. Eram un copil răsfăţat de toţi: bunici, părinţi, unchi şi mătuşi. Toţi mă iubeau, de fapt aşa credeam, dar aveam să-mi dau seama că mă înşelam mult prea târziu ca să pot accepta.

Totul s-a petrecut într-o iarnă, când mergeam la bunica Mara, bunica din partea mamei, ca să ne petrecem împreună Crăciunul. Bunica rămăsese singură în urmă cu doi ani, când bunicul s-a îmbolnăvit grav şi a decedat. Pe părinţii tatălui meu nu-i cunoşteam şi nici tatăl meu nu-i cunoştea, fiindcă fusese abandonat la naştere şi crescut de o familie de oameni înstăriţi, care îi dăduseră o educaţie aleasă şi a căror avere o moştenise. Drumul era poleit cu foiţe nevăzute de gheaţă, de parcă luna s-ar fi topit şi ar fi curs pe pământ. Tata conducea, mama stătea lângă el, iar eu mă foiam neliniştit pe bancheta din spate. Părea că norii stăteau atârnând între cer şi pământ, ca o perdea groasă. Nu se vedea decât alb, alb şi iar alb… Plictisit, am adormit şi m-am trezit pe un pat de spital, unde iar am dat cu ochii de acel interminabil şi obsedant alb. Eram conectat la o mulţime de aparate şi pe tot corpul aveam furtunaşe subţiri; faţa îmi era mai palidă ca de obicei, părul negru îmi stătea dezordonat, ca şi cum o rafală puternică de vânt mă izbise drept în faţă, buzele îmi erau crăpate şi eram plin de bandaje. M-am ridicat în capul oaselor, m-am dat jos din pat şi în clipa aceea mi-am dat seama îngrozit că mă uitam la mine. În copilărie, am suferit enorm că nu am avut un frate geamăn şi, când am descoperit că am unul în oglindă, am încercat din răsputeri să-l eliberez, spărgând astfel sute de oglinzi, spre uimirea, apoi spre groaza celor din jur şi a mamei care nu înţelegea motivul furiei mele. Acum, însă, era altfel. Pluteam prin cameră – atunci am observat că nu mai am picioare. Mă simţeam ciudat de gol şi, ca prin minune, nu mă mai durea nimic. Dar cine era băiatul acela din pat care semăna teribil cu mine şi care, printr-o ciudată coincidenţă, purta chiar numele meu: Ramon Mario? Apoi privirea mi s-a oprit pe chipul stors de lacrimi al bunicii. De ce plângea? Unde îmi erau părinţii? Dintr-odată, ca un roi de albine sălbatice, amintirile m-au năpădit şi, lovit ca de un fulger, am încercat să mă sprijin de perete, dar, spre groaza mea, mâna mi-a trecut prin perete, aşa cum razele soarelui trec prin geamul de sticlă. Şi atunci, negura din mintea mea s-a risipit… Suferisem un accident, mama şi tata, spre oroarea şi jalea mea, erau morţi,

408

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 iar eu stăteam aşteptând la graniţa dintre viaţă şi moarte ca cineva să-mi înmâneze paşaportul şi să-mi indice direcţia în care trebuie să merg. Într-adevăr, nu a trebuit să aştept prea mult, căci, din marele neant în care mă aflam, a apărut mai întâi o umbră, ce se contura într-un spirit, pe măsură ce înainta. Ciudat, dar nu avea faţă, sau, dacă avea, îmi era imposibil să o văd, deoarece era acoperită în întregime de o glugă neagră; pe după umeri îi flutura tot o pelerină neagră, iar în braţe ducea o clepsidră gigantică din care jumătate se scursese, iar cealaltă jumătate era ţinută parcă de un dop invizibil, astfel încât cele două părţi ale clepsidrei erau perfect egale. - Tu trebuie să fii Ramon Mario! zise pe un ton lipsit de orice expresivitate. - Da, am zis deloc mirat că îmi cunoştea numele. Şi dumneavoastră sunteţi… - Culegător de suflete sau Grădinarul morţii! se recomandă el cu nonşalanţă. La auzul acestui nume înspăimântător, m-am cutremurat şi am început să strig deznădăjduit, sperând că o să mă trezesc din acel cumplit coşmar. El mă privea indiferent şi lipsit de milă. Continuă: - Nu ştiu de ce, dar ţie Dumnezeu ţi-a mai dat o şansă… - Adică o să trăiesc? am izbucnit eu, cu o licărire de speranţă. - Stai! Nu te grăbi! Vezi clepsidra aceasta? Ea reprezintă viaţa ta! probabil te întrebi de ce nisipul din jumătatea de sus nu mai curge… Ei bine, el este ţinut acolo de lacrimile bunicii tale! Instantaneu, mi-am întors capul înspre direcţia indicată de mâna lui albă de fantasmă şi am zărit-o pe bunica ţinându-mă de mână, iar lacrimile ei se transformau în mici diamante care, cu o viteză uimitoare intrau în clepsidră, formând un obstacol în trecerea nisipului. - Dar asta nu-şi va mai face efectul mult şi, dacă nu vei găsi pe cineva care să te iubească şi să plângă cu adevărat pentru tine, vei muri! Ai la dispoziţie doar trei zile… În Ajunul Crăciunului, la miezul nopţii, vin să iau asta… Şi, zicând acestea, îmi întinse o cutiuţă mică de aur, împodobită cu diamante şi pietre scumpe, care străluceau împrăştiind o lumină orbitoare. - În această cutiuţă vei pune lacrimile celui care cu adevărat îşi doreşte să mai trăieşti! Însă, fii cu băgare de seamă, să nu te înşeli. Lacrimile sunt de două feluri: lacrimi izvorâte din inimă, care se transformă în diamante şi lacrimi care pur şi simplu curg din ochi, fără să aibă vreo valoare şi fără să te ajute cu ceva. Cunoşti, probabil, expresia „Plânge cu lacrimi de crocodil!”, expresie care se referă la plânsul omului prefăcut. Dacă în cutiuţă va pătrunde măcar un strop din plânsul lipsit de valoare sau dacă nu vei găsi pe cineva care să plângă pentru tine, atunci viaţa ta va lua sfârşit. Şi dispăru aşa cum apăruse, lăsându-mi în mână cutiuţa şi o hartă magică ce avea darul să vorbească. Dar unde să merg? De unde să încep? Mama avea un frate mai mic, Iancu, şi două surori mai mari, Maria şi Marta. De rudele tatălui meu nu ştiam nimic; părinţii adoptivi nu avuseseră copii, iar despre părinţii naturali nimeni nu ştia nimic!

409

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 M-am decis să pornesc la drum şi căutam cu privirea uşa, dar am constatat cu stupoare că nu mai am nevoie de ea. Înainte de a pleca, am sărutat-o pe bunica şi am aruncat o ultimă privire spre trupul meu lipsit de orice vlagă şi, ca un adevărat războinic, am decis să trăiesc. Am înălţat în gând o rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu că mi-a mai acordat o şansă. La primul perete mi-a fost cam teamă, pentru că de mic copil trecutul prin pereţi mă fascinase şi a durat ceva timp şi câteva cucuie serioase până să înţeleg că se inventaseră uşile… Am ieşit afară din spitalul Marie Curie şi m-am îndreptat spre cartierul Titan, sectorul III, strada Mircea Eliade. Întotdeauna îmi dorisem să zbor şi, într-o oarecare măsură, visul mi se împlinise, doar că acum pluteam deasupra tuturor şi eram doar o umbră a ceea ce fusesem odată, o umbră ce căuta să-şi cumpere viaţa cu un gram de iubire adevărată şi sinceră. De sus, oraşul părea un adevărat furnicar. Mă bucuram de privilegiul de a fi doar o fantasmă, pentru că puteam ajunge în locurile în care îmi doream fără să aştept la semafor sau în staţia de metrou şi să fiu călcat în picioare de oamenii grăbiţi care voiau să intre şi să iasă în acelaşi timp; nu mai trebuia să aştept în spatele persoanelor care staţionau pe scări din diferite motive – cel mai des bârfa – pentru că eu eram deasupra tuturor. Puteam să intru în orice cameră fără să bat la uşă sau să aştept – lucru destul de nepoliticos, în alte circumstanţe, după opinia mea. Spre extazul meu, puteam să intru în camerele pe care scria mare şi clar, cu roşu: INTERZIS. Nu mai eram nevoit să folosesc uşile, treceam direct prin pereţi, nu mă mai oboseam să mănânc şi nu mai aveam nevoie să dorm. Cu toate că puteam face o infinitate de lucruri pe care nici nu visam să le pot face atunci când eram om, mă simţeam complet singur şi această imensă singurătate era apăsătoare. Probabil că pedeapsa cea mai cruntă a unui om sau a unui suflet, în cazul meu, este aceea de a fi exilat în insula singurătăţii, lăsat să moară îngrozit de propria durere şi înconjurat de tot felul de creaturi imaginare pe care creierul său le concepe spre a umple golul din jurul său. În liniştea stăruitoare a serii, mă îndreptam spre locuinţa mătuşii mele, Maria. Avea o casă destul de mare, cu o grădină îngrijită şi un leagăn mare în care obişnuiam să mă dau cu verişorii mei mai mari, Marcus şi Luca. Am înaintat pe alee, admirând pentru a mia oară tufele splendide din care-şi întindeau corola învelită în parfum, maiestuoşii trandafiri ai mătuşii. Am intrat în casă atent ca de fiecare dată să nu murdăresc covoraşul rozaliu de la intrare, la care mătuşa ţinea foarte mult. Deşi era un covor ca oricare altul, ea spunea mereu că e special, dar n-am înţeles niciodată de ce. Se pare că mătuşa avea musafiri, căci două perechi de pantofi străini aşteptau cuminţi pe hol întoarcerea stăpânilor. M-am îndreptat spre sufrageria imensă a mătuşii şi imediat i-am recunoscut pe cei doi musafiri: domnul primar şi domnul avocat, care discutau aprins cu mătuşa o problemă. - Dom᾽le! Casa aceea este pe numele Clarei şi, cum ea a trecut dincolo, rămân eu singura rudă apropiată, fiind sora Clarei, bineînţeles! o auzii vorbind pe mătuşa.

410

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Dar băiatul, Mario,… cu el cum rămâne? - Între noi fie vorba, adăugă mai în şoaptă mătuşa, zilele-i sunt numărate, nu mai are mult de trăit! Nu ştiam dacă zisese asta ca o metaforă sau altfel, căci în secunda următoare am simţit că un cuţit gigantic şi invizibil mă străpunge şi nu-mi venea să cred că tocmai mătuşa Maria făcea una ca asta, nu puteam crede că îmi dorea moartea… Unde dispăruse toată iubirea de altădată, ca atunci când venea la mine cu multe cadouri, mă săruta şi mă îmbrăţişa cu drag şi apoi mă lăsa să descopăr surprizele ascunse în ambalajele viu colorate? Am ieşit în aerul răcoros al serii, dorind cu ardoare să nu fi auzit ultimele cuvinte ale mătuşii. Mă gândeam că acesta fusese primul eşec, dar mă îmbărbătam amintindu-mi cuvintele: „Dacă ai pierdut o luptă, nu înseamnă că ai pierdut întreg războiul!” Nu ştiam încotro să merg, când o voce piţigăiată şi fermecată mă strigă de zor: - Mario, hei, copile, sunt aici! Ştiu eu unde trebuie să mergi, numai acordă-mi puţină atenţie şi nu mă mai mototoli în buzunarele tale strâmte! se plânse harta magică. - O hartă? Fix de asta am nevoie! Cum de am uitat de tine şi nu m-am gândit?… - Nu te necăji! Aşa se întâmplă totdeauna! Oamenii gândesc cu întârziere! râse batjocoritor harta, în timp ce o studiam. - Următoarea oprire: unchiul Iancu, care nu stă decât la câţiva kilometri de mătuşa Maria! zise mai domol harta. Şi am pornit la drum, observând că zorile începeau să mijească, iar discul de aur al soarelui curgea într-o sferă perfectă pe oglinda cerului. Deşi era doar şase dimineaţa, când am ajuns în dreptul casei unchiului, eram sigur că deja se trezise. Unchiul era un om de afaceri, perseverent în muncă şi mereu ocupat. Era foarte bogat şi nu avea copii. Soţia sa era extrem de avară, cochetă, plină de sine, chiar infatuată. Mă aşteptam ca unchiul să fie înduioşat de soarta mea şi a familiei mele, dar, pe măsură ce înaintam spre biroul de lucru, constatam exact contrariul. Cufundat în teancurile de hârtii şi aplecat deasupra unor chitanţe, părea că nu ştie ce se întâmplă în afara celor patru pereţi, în care-şi găzduia inteligenţa şi unde-şi petrecea mai tot timpul. M-am îndreptat spre seif şi, când l-am deschis, era ca de obicei, plin… destui bani cât să se construiască încă un oraş ca Bucureştiul sau cât să hrănească consistent triburile sărace din Africa. Uşa se deschise furtunos şi nu mare mi-a fost mirarea când mătuşa Elina îi înmână furioasă telefonul. - Iar maică-ta! zise ea printre dinţi. Unchiul luă telefonul cu un calm prefăcut, înţelegând despre ce este vorba. De cealaltă parte a firului, o puteam auzi pe bunica, cu vocea gâtuită de lacrimi: - Ei, dragul mamei, azi ai timp să vii pentru câteva ore la spital? Starea lui Mario se înrăutăţeşte cât mai mult, iar eu simt că nu mai fac faţă… - Ştiu, mamă, ştiu! o întrerupse unchiul. Dar nu pot! Ştii bine cât sunt de ocupat! Oricât aş vrea, nu pot!

411

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Dar Elina? Crezi că ea ar putea? - Nu, nici ea nu poate! E prinsă de febra pregătirii Crăciunului şi nu poate! Acum scuză-mă, dar mă cheamă datoria! - Înţeleg! Munca… aceeaşi obsesie de când erai tânăr! Viaţa înseamnă mult mai mult decât muncă, să ştii! - Da, mamă, nu-mi ţine predici acum! Sunt om în toată firea, doar ştiu ce e bine pentru mine! - Ştii… nu zic că nu! adăugă bunica, înţelegând că el vrea să încheie. Parcă o vedeam cum îşi şterge lacrimile cu dosul mâinii şi închide telefonul. - Ce vrea? Femeia asta devine o povară pe zi ce trece! Nu-i decât o bătrână fără minte care nu gândeşte! zise cu voce tremurândă de mânie Elina. Iar băiatul acela râzgâiat şi-a meritat soarta! Auzi! Să veghez eu la căpătâiul unui răsfăţat! Da΄ ce, scrie pe mine „infirmieră”? Cine mă plăteşte să-mi pierd timpul pe prostii? Nimeni! M-am cutremurat să constat că unchiul nu zice nimic la insultele tăioase ale soţiei sale. Voiam să plec cât mai repede de acolo; eram mai dezamăgit ca niciodată. Plângeam fără lacrimi! Am dat să plec, dar ochii mi-au căzut pe calendar: 22 decembrie, mai aveam două zile şi încă nu găsisem nimic, doar ură. Grăbit, am ajuns în stradă… pustiu. Pustiul care mă inundase şi pe mine zăcea acum parcă peste întreg oraşul. Harta vorbi din nou, dar de data aceasta cu o notă de compătimire în glas: - Haide, nu fi trist! Nu am sfârşit căutările, uite, mătuşa Marta, putem încerca şi aici… Nu o auzeam, dar nici nu voiam să mă dau bătut. Simţeam cum fiecare eşec mă face mai invizibil şi, dacă aveam să o ţin tot aşa, puteam să dispar de tot… şi atunci mi-a apărut în minte imaginea bunicii plângând şi asta m-a făcut să merg mai departe. Timpul trecea altfel pentru mine, se scurgea cu o viteză uimitoare, astfel încât minutele erau secunde, iar orele erau minute. Când am ajuns la mătuşa Marta, era deja 10 dimineaţa. Mătuşa Marta avea şase copii. Cel mai mare era un băiat, Corneliu, care avea 15 ani. Copiii erau toţi treziţi şi nu pot descrie în cuvinte hărmălaia pe care o făceau. Ei aveau o casă modestă, poate chiar prea modestă şi, din câte ştiam eu, aveau destule probleme financiare. Când am intrat în hol, doi băieţi mai mici se certau pe o maşinuţă veche; uşile camerelor erau deschise, iar în sufragerie am putut observa o fată micuţă stând liniştită la televizor, aşezată pe un strat confortabil de perne. Se uita la Tom şi Jerry, desenul animat iubit de toţi copiii. Afară, băiatul cel mare crăpa lemne. Într-o altă cameră o fetiţă se chinuia să pieptene de zor biata pisicuţă, care miorlăia îngrozită, zvârcolindu-se în braţele micuţei copile. În bucătărie, cel mai mic trăgea de fusta mamei, scâncea şi plângea de foame. Mătuşa muncea de zor ca să pregătească micul-dejun. După ce copiii terminară de mâncat, se prăbuşi pe un scaun şi începu să plângă înăbuşit. Stând în bucătărie şi privindu-şi copiii cum mănâncă, o cuprinse o durere groaznică. Îşi dorea să le ofere mai mult copiilor săi, mai ales acum, că venea Crăciunul… Ce avea ea să le dăruiască copiilor? Nimic, căci în fond, ei niciodată nu avuseseră mai mult decât hrana de zi cu zi şi, cu toate acestea, nimeni nu se plângea de nimic. Mătuşa plângea, dar nu pentru mine, ci pentru soarta ei grea, căci nu avea

412

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 ce le pune dragilor ei copii în ghetuţele sărăcăcioase, dar bine lustruite, în Ajunul Crăciunului. Am plecat şi de acolo, prea multă durere şi pe mine, care întotdeauna am avut din destul, mă încerca un sentiment de vinovăţie pentru că fusesem atât de egoist şi abia acum înţelegeam ce era cu adevărat important. Ziua aceasta se scursese rapid. Mâine în zori aveam să-mi vizitez prietenii. Gerul iernii apăsa cumplit peste casele oamenilor, gonindu-i lângă sobă. Deşi nu aveam haină, nu simţeam nimic. După o noapte în care hoinărisem prin oraş, m-am grăbit să intru în casa celui mai bun prieten. Era, ca de obicei, în camera lui, înţepenit în faţa computerului, jucându-se. Nu părea că-şi mai aminteşte de mine, aşa că am plecat. Am trecut pe la toţi aşa-zişii mei prieteni, care păreau afundaţi într-o amnezie puternică fiindcă niciunul nu părea să-şi mai aducă aminte de mine… Trecuse şi ziua aceasta fără vreun rezultat încurajator. Am pornit spre casa mea, lăsând oraşul împodobit cu beculeţe care străluceau în noapte ca nişte licurici. Şi pe strada mea instalaţiile luminau casele, aducândumi aminte că mâine este Ajunul Crăciunului. Singura casă neluminată era a mea. Un val de tristeţe mă cuprinse când am observat că acolo unde stătea cândva o coroniţă frumoasă de brad întâmpinând toţi musafirii, acum atârna o plăcuţă pe care scria: „DE VÂNZARE”. În acea seară părea că stelele mă cheamă la ele, lăsând strălucirea lor să mă învăluie şi atunci mi s-au perindat prin faţa ochilor imagini ale trecutului, mai precis ale Crăciunului trecut. Intrând în casă, parcă o văd pe mama pregătind masa festivă pentru Crăciun în bucătărie, unde pluteau arome de cozonac şi friptură. Şi tata era acolo, căznindu-se să pună instalaţiile. Şi uite-mă şi pe mine împodobind bradul, dorind să-l fac cât mai frumos, să-i placă Moşului. Ca să-mi poată citi în tihnă scrisoarea, îi aşezam lângă brad totdeauna un scaun confortabil, iar pe măsuţa din apropiere puneam o farfuriuţă cu fursecuri şi o cană de lapte proaspăt. Cu toate că mama îmi spunea în glumă că Moşul nu există, în fiecare an el îmi împlinea dorinţa, iar lângă farfuria şi cana goală găseam în fiecare dimineaţă de Crăciun un bileţel pe care scria: „ Mulţumesc!” şi semna: „Moş Crăciun”. Realitatea era, acum, alta. Casa goală, lipsită de căldură şi strălucire mă aducea iar şi iar în prezent, rupându-mă cu brutalitate de trecutul prin care rătăceam. Vedeam afară cete de copii care mergeau la colindat şi glasurile lor cristaline ce se înălţau în văzduh străbăteau pereţii, ajungând până la mine. Şi aşa, trăind în amintirea Ajunului trecut, prezentul Ajunului de Crăciun mă întâmpină cu o zumzăială neobişnuită. Privind pe fereastră, am observat dansul lin al fulgilor de gheaţă şi omătul de cristale ce se aşternuse peste întreaga stradă. Oamenii făceau pârtie, copiii se jucau cu bulgări, numai eu priveam trist cum zboară ca un fulg ultima zi din viaţă… Era Ajunul şi oamenii împânzeau magazinele, cumpărând cadouri pentru cei dragi. Păreau atât de concentraţi ca totul să fie bine, ca mâncarea să fie cât mai multă, să arate frumos şi să fie cât mai gustoasă, ca hainele să nu fie şifonate, ca masa şi casa să fie cât mai luminoase şi opulente, încât uitau, de fapt, semnificaţia adevărată a Crăciunului şi distrugeau spiritul său. Uitau cât de umil se născuse împăratul acestei lumi şi uitau, de fapt, pe cine sărbătoresc. În forfota de afară, doar eu stăteam să privesc, aşteptându-mi resemnat sfârşitul… când mi-a venit o idee năstruşnică şi,

413

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 căutând prin podul casei, am găsit bradul vechi, l-am împodobit, am aşezat scaunul lângă el, am pus măsuţa alături şi pe ea farfuria cu fursecuri, lângă cana cu lapte. Acum îl aşteptam în tăcere pe Moşul. Nu ştiam dacă avea să vină, dar cel puţin încercasem… Lângă brad stătea o foaie… era scrisoarea mea pentru Moşul, în care trecusem ultima dorinţă. „Dragă Moşule, Eu ştiu că exişti cu adevărat şi că le împlineşti copiilor buni dorinţele… Ştiu că nu am fost un băiat prea cuminte şi ascultător şi că nu am dreptul să-ţi mai cer nimic, dar, ţinând cont că în aceste ultime trei zile de viaţă am învăţat că trebuie să îl pui pe aproapele tău mai presus de tine şi să dăruieşti iubire ca să poţi primi, te rog să binevoieşti a împărţi moştenirea noastră şi să dai o parte bunicii Mara, o parte mătuşii Marta şi ultima parte să o dai copiilor săraci de la cămin. Îţi mulţumesc că eşti gata să-mi îndeplineşti ultima dorinţă! Cu mult drag, Ramon Mario”. - Şi aceasta a fost scurta poveste a scurtei mele vieţi! Le-am zis eu îngerilor adunaţi în jurul meu. La urma urmei, fiecare înger are povestea lui! - Dar a văzut Moşul scrisoarea? Şi dacă a văzut-o, ţi-a împlinit dorinţa? mă întrebă un îngeraş zglobiu. - Convinge-te singur! i-am zis, arătând spre pământ. Şi s-a convins… Bunica îşi petrecuse cel mai trist Crăciun din viaţă, dar ajutând alţi copii nevoiaşi, îşi găsise o alinare a suferinţei. A văzut-o, apoi, pe mătuşa Marta în culmea fericirii pentru că acum nu mai avea grija zilei de mâine şi pe directoarea Căminului de copii cumpărând fiecăruia hăinuţe şi ghetuţe noi. Eu am învăţat ceva, dar, din păcate, mult prea târziu: iubirea nu înseamnă totul, dar fără iubire, totul înseamnă nimic!

414

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 106.

Ne păstrăm credinţa şi mitul va continua, sau renunţăm să credem şi vom

aluneca în abisul întunericului spiritual? – autor Emilia Piscan (cls.a XII-a)

Din punctul meu de vedere, credinţa nu înseamnă un mit. Credinţa reprezintă scopul spre care ne îndreptăm, ea reprezintă crezul în ceea ce nu se vede, dar care există, acesta fiind Dumnezeu. În ziua de astăzi, unii oameni aleg să îşi păstreze credinţa, iar alţii să nu facă acest lucru. Fiecare om are o altă perspectivă asupra lumii în care trăieşte. Însă atunci când ne păstrăm credinţa, conştientizăm că vom petrece viaţa veşnică alături de Cel ce ne-a creat, nu luăm seama la suferinţele de pe Pământ şi nu ne complacem în ele pentru că acestea reprezintă doar un test ce va avea urmări veşnice. Credinţa stă la baza creştinismului. În momentul în care crezi din toată inima, vei avea acces la lucruri despre care nu ţi-ai imaginat vreodată că pot să se întâmple, care îţi oferă convingerea că nu crezi într-o anomalie, ci în Dumnezeul real care reprezintă viaţă, adevăr, dragoste şi putere absolută. Prin credinţă suntem conştienţi cât de limitaţi suntem în acest univers, dar avem nădejdea că există cineva care se îngrijeşte de noi la fiecare pas din viaţa noastră. Dacă privim în lume, majoritatea oamenilor pretind că ei cred în Dumnezeu şi atât. Însă vreau să le reamintesc că atunci când crezi în El te supui poruncilor Lui, dar nu din obligaţie, ci din dorinţa de a-L asculta, de a-L face să zâmbească măcar o dată, chiar dacă suntem atât de neputincioşi. Nu vă străduiţi să fiţi credincioşi, El cunoaşte inima voastră! O altă situaţie este aceea de a renunţa să crezi că nu s-a împlinit ce I-ai cerut lui Dumnezeu să facă. Cuvântul lui Dumnezeu spune că atunci când facem o cerere după voia Lui să credem că lucrul acela l-am şi primit sau s-a îndeplinit, dar să credem din toată inima şi astfel cererea noastră va fi satisfăcută. Dacă nu ai crezut din toată inima, mai încearcă până când vei ajunge să priveşti dincolo de ceea ce este posibil. Foarte mulţi oameni se dau bătuţi, renunţă, ceea ce îi conduce într-o stare de deznădejde, de limitare, în final la moarte spirituală, unde totul este negru, ca o groapă fără fund de unde simţi că nu mai poţi ieşi eşti disperat şi trăieşti cu frică pentru că tu ai ales să fie aşa. Seara, când ar trebui să te odihneşti, te frămânţi cu milioane de gânduri; ţi-e frică să stai singur în mintea ta pentru că te poartă în locuri unde nu ai vrea să fii. În concluzie, nimeni nu poate şti încotro se îndreaptă omenirea din perspectiva credinţei, însă eu pot spune cu tărie că Dumnezeul în care eu cred şi mă încred există şi nu numai, El dă viaţă în mine, El face minuni şi semne. El vorbeşte cu copiii Săi. Crede în El şi vei vedea că nu va fi în zadar! O spun pentru că eu experimentez acest lucru.

415

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 107.

Memorii... – autor Mădălina - Andreea Stan

O clipă a fost...clipa esenţială pentru a-l cunoaşte. Mi-a apărut în viaţă ca o revelaţie. Nicicând n-aş fi crezut că pot iubi atât de mult pe cineva. Dar el...el era altfel- un înger... Fiinţa mea se dizolva în prezenţa lui, încercând să umple golul dintre noi. Era un ideal; nicicând n-aş fi putut să îndrăznesc să-i pătrund în sferă, în sfera vieţii. Cu fiecare zi, îi conturam chipul cu o lumină mai arzătoare; iubeam un om, devenit însă un Dumnezeu al inimii mele. Vocea îmi tremura, şi, ca un fir de aţă fără sfârşit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea, în prezenţa lui. Şi acum tresar...dar au trecut anii şi amintirea mea s-a şters demult din mintea lui, din sufletul lui copilăresc... Nu m-a înţeles...poate nici eu, pe el...

În fond, iubirea este cel mai puternic sentiment...şi chiar de-aş smulge inima-mi din piept şi-aş arunca-o în cel mai cumplit ger cu speranţa de a dobândi o inimă de gheaţă, mai curând s-ar topi toată zăpada şi toţi gheţarii de pe Terra, căci ea păstrează mereu în ea, flacăra iubirii... Eu nu am cum să uit, iar sufletul îmi va păstra această iubire chiar dacă peste ani, pulberea lor se va aşterne peste ea...Însă au venit alte iubiri, mai calde, mai visătoare, mai pline de speranţă; acestea mi-au dictat slovele descriptive aurite ale trecutului fin conturat prin ele, cu speranţa că ele sunt mai înfloritoare, mai împliniteiubiri ce-mi ocupă prezentul mult prea gol, prezent copleşit de dorul vechilor momente...

Iubesc şi acum, dar altfel...

416

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 108.

Natura și viața – autor Mara Popovici

Și iarăși vine dimineața…și iar ne mângâie duios…și iar aduce-n lume zâmbet, fericire și speranțe. Și iar alungă întunericul, melancolia și tristețea, purtând cu ea o briză de aer rece și curat. Florile cu rochii colorate își varsă parfumul unduindu-și corpurile grațioase. Iarba fragedă, ticsită cu rouă aruncă fulgere de sclipire către cer. Un cer bleu, cu nuanțe roșiatice și aurii, unde un violet pal se distinge cu greu de rozul aprins de la orizont. Și o dungă fină de oranj își plimbă amorțită contrastele. Culorile dispersate încep să se indepărteze, iar din frumusețea perfectă și atât de nemaivăzută, își fac apariția limbi de foc dansânde ce înconjoară rotocolul aprins, ireal de strălucitor..a răsărit un nou început, un nou prilej de a râde, o noua zi de a trăi, de a iubi… de a încerca să îți dai seama cine ești cu adevarat. Dar mai întâi incearcă să înțelegi natura. Încercă să înțelegi de ce își cântă păsările, melancolice, doinele, de ce își murmură salcia, tainele, cu dor, de ce o cascadă exprimă atât de multă delicatețe pe cât și forță…de ce apa sfidătoare își continuă cursul indiferent de cicumstanțe. Încercă să înțelegi de ce își schimbă natura fața.. De ce primăvara reprezintă renașterea? Un nou început sau o noua șansă? De ce vara reprezintă distracția? Bucuria sau libertatea? De ce toamna reprezintă îmbătrânirea? Liniștea sau pacea? De ce iarna reprezintă moartea? Singurătatea sau apatia? Seamănă unui om? Da. Te reprezintă pe tine. Te naști, începi sfios, copilărești, ai parte de bucurii, de distracții, de încercări..te maturizezi, trăiești, iubești, experimentezi, îmbătrânești, devii liniștit și singur...iar apoi mori. Căci viața ta e ca un fir lung, subțire, fragil uneori, rezistent alteori, împărțit în mai multe povești și etape, pe parcursul căruia înveți despre tine și despre rolul, destinul tău. Dar odată se va rupe.. Atunci toate amintirile și lucrurile legate de tine se șterg, la fel cum valurile mării, curăță urmele tuturor, radiază pentru totdeauna devezile existenței lor. Iar gandurile tale se vor plimba la infinit. Vântul le va urca dealuri și munți, le va coborî câmpii și pajiști, va alina cu ele florile copacilor ce lin vor cădea. Secretele tale vor deveni în sfârșit parte din cântecele privighetorilor limpezi, adânci si misterioase. Căci precum un vis, cu bune și rele e viața ta, cu fericire și tristețe, cu regret și entuziasm. Cu întâmplări și sentimente, cu încercări și greutăți, care toate la sfărșit vor criticate și judecate. Dar în loc să fii dezamăgit de tristețile pe care le-ai trăit, ce ar fi să le ignori acum, ca să scapi de ele in viitor? Să vezi partea plină a paharului și binele din fiecare rău. Să râzi când ești la pământ, să zâmbești când îți dau lacrimile, să le ștergi și să mergi mai departe, nelăsându-le satisfacție, dușmanilor. Să nu te încrezi nimeni, deoarece în ziua de azi, fiecare pentru el și pentru interesul lui. Pe de alta parte, să fii tu însuți și să nu te schimbi pentru nimic,oricine care nu te place, nu te merită cu adevărat. Nu te lăsa călcat in picioare și ține piept problemelor, acționează cu mintea dacă vrei să te diferențiezi, căci mulți au puterea unui leu, dar puțini gândirea unui om. Nu uita, te asemeni naturii, aparții naturii, ești natura.

417

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 109.

Chipul primăverii... – autor Ruxandra Buburuzan

A venit primăvara. Întruchiparea tinereții a venit să ne întâmpine la poarta fericirii. Soarele,ca o minge uriașă de foc, şi-a împrăştiat razele de lumină , formând nuanţe calde de oranj şi albastru deschis. Norii, ca şirurile de mărgăritar, s-au răspândit peste văzduhul adormit. Copacii şi natura încă nu s-au trezit din somnul lor de iarnă. Dealurile întunecate păreau a fi orizontul spre altă lume. Bulgărele rosu a început a urca pe bolta cerului palid la culoare. Florile roz ca obrajii unei chinezoaice şi-au deschis petalele şi şi-au dezvăluit parfumul şi frumuseţea primăverii. Dealurile înverzite au creat un mozaic de culori. Primăvara şi-a luat pensulele şi a pictat crengile copacilor cu mărgele de cuart. Mirosul aerului a adus aminte de primăverile copilăriei, pline de bucurie şi jucăuşe. Crengile copacilor s-au mişcat în bătaia vântului lin în paşi de vals. Florile multicolore şi-au împrăştiat parfumul îmbietor. O fetiţă cu părul bălai s-a văzut pe câmp. A cules flori ca şi diamantele. Ea a stat lângă un salcâm bătrân, cu crengile spre pământ şi a râs împreună cu fluturii zburdalnici şi albinile bâzâitoare. Privighetoarea a plutit în aer ca o scrisoare pierdută pe apa cristalină. Vântul uşor a adus mireasma mării printr-un cântec melodios. Lacul limpede a oglindit în apa ei plăcută natura înconjurătoare, plină de viaţă. Lumina soarelui a bătut pe pământul rece ca fantasme vii. Soarele a început a coborî de pe cerul ce prinde tonuri închise de galben şi portocaliu. Conturul mingii luminoase debea s-a mai zărit după orizontul nesfârşit. Noaptea s-a răspândit peste dealurile ce se pierd în umbră. Greierul, acompaniat de sunetele naturii obosite, a început a cânta serenade întunericului. Petele închise de albastru şi violet au învăluit văzduhul în linişte. Soarele a plecat să strălucească pe cerurile unor lumi diferite. A dispărut... S-a văzut luna, regina nopţii, împreună cu soldaţii ei, stelele, ce lucesc pe bolta infinită a cerului. Totul a adormit... Nu sa auzit nimic. Doar strigătul straniu al lupului a înspăimântat natura. Pe cer s-au zărit dune: dune de nori.Era Calea Lactee. Brazii falnici ai nopţii au foşnit ca şi cum ar vrea să spună ceva. Satul luminează ca licuricii jucăuşi. Bufniţa misterioasă a vegheat asupra codrului bântuit. Florile triste se ascund de vântul friguros. Norii întunecati încep să se adune pe cerul senin. Picături grele de ploaie au căzut pe pământ, ca lacrimile amare vărsate de oameni. Ploaia s-a înteţit. Păsările sunt alungate de tristeţea cerului. Săgetile de foc s-au izbit de pământul umed. Tunetele înfricoşătoare s-au auzit ca ecourile singurătăţii. Luminile satelor se sting în ceaţă, ca lumânările tristeţii.

418

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Ploaia s-a oprit. Simfonia greierului a reînceput. Strigătul de libertate al bufnitei linişteşte natura. Stelele, după lupta dintre tunete şi fulgere, s-au observat ca nişte felinare necunoscute. Luna plină s-a uitat la natura înlăcrimată. O stea de pe cer a început să prindă o coadă lungă şi strălucitoare. Era o stea căzătoare. După un timp, aceasta a dispărut. Ea va călători prin Univers şi va descoperi lumi noi, uimitoare. Pete de culoare gşlbuie au fost desenate pe cerul adormit. Soarele s-a trezit din nou. Stelele au dispşrut de pe arcul ceresc, acestea pierzându-şi strâlucirea. Natura s-a trezit. Tânăra Primăvară ne-a adus o nouă zi. Încă o zi, plină de frumuseţe şi strălucire.Primăvara este o fată cu chipul luminos, pictat cu flori parfumate şi cu inimă curată şi ne încânta pe toţi!

419

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

110.

Darul cel mai de preț – autor Andreea – Elisa Roff

Vremurile erau altfel pe atunci. Nu conta dacă aveai școală sau doar 4 clase. Nu era atât de importantă averea pe cât se zicea, dar și dacă nu aveai zestre (măcar câteva țoluri și batăr 2-3 perini) te râdea satul. Cei mai dragi oameni de pe lume - no bine părinții, firește. Cel mai drag loc - biserica, negreșit. Lucrul la care țineam cel mai mult - portul popular, fără îndoială. Eram de-o șchioapă când am primit de la mama mamei primele catrințe. Și-mi strângeam degetelele și le frământam laolaltă, apoi le separam și le așterneam peste pleoape, căci aveam o frică imensă ca nu cumva să le șifonez, Doamne ferește, cu privirea sau să le stric vreo paietă. Bună-mea râdea de mine (lăsându-și fața șănțuroasă să se împrăștie peste ce avea să rămână peste câțiva ani - doar o bucată fragilă de os), așa cum râdeam și eu când pisoiului îi era frică să-și privească fața într-o baltă. Mama, din tindă, se făcea că ignoră tot ce se întâmplă, țesând în continuare noi catrințe pe care se gândea că într-o bună zi și ea le va da nepoatei sale, dar în același timp auzeam la câte un răstimp un suspin ce aducea în aer gustul amintirii vremurilor imemoriale când și dumneaei primise de la bună-sa aceste catrințe, a căror „propritară” azi - deveneam eu. Le-am purtat prima dată la Sfântă Mărie Mare, atunci când buna m-a gătat ca pe o păpușă (eu nu prea aveam păpuși; jucăriile mele erau doar Ciontu - câinele meu orb și Buzișoară - mâțul). Mama mi-a îmbrobodit gâtul cu o zgărduță și pe mână mi-a pus o brățară din mărgele tricolore. Le pipăiam în continuu fără să le privesc, pentru că mă încânta felul în care grăunțele colorate reușeau să-mi gâdile buricele degetelor și totuși nu izbucneam în râs. Descoperisem în tot acest proces al râsului camuflat o fascinantă poveste a ceea ce înseamnă simțul tactil dincolo de contactul vizual, senzații interiorizate sau modelul texturii, dar abia după ce m-am făcut om mare am fost în stare să elaborez teorii și mai mult sentimente, pe baza a ceea ce descoperisem în copilărie din joaca mea cu o banală brățărică tricoloră. Apoi, când se făcu rece și pe la noi în Apuseni, a trebuit ca bunica să înceapă a-mi croșeta șoșoni groși. Și s-a pus pe treabă sărmana, schimbând mereu 3 perechi de ochelari, că mai mult nu vedea decât vedea, ori cum zicea dânsa numai pete și umbre, dar cu toate astea, am ajuns să am o întreagă colecție de șoșoni făcuți de buna. Mă întrebam mereu ce vedea ea sau cum e să nu vezi. Când sunt atâtea de văzut în lume - ce înseamnă să trăiești în întuneric? Cum ar fi să te culci noaptea sub un cer neînstelat și să te trezești dimineața în zori sub același cer neînstelat. Ce-ar fi lumea fără cerul senin al fiecărei dimineți de vară? Ce-ar fi dacă nu am crede fiecare că pe cer, acolo sus, o stea ne poartă numele? Ferește,

420

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Doamne, pe toată lumea de beznă și de noapte nesfârșită. Că nu e alta în lume mai frumoasă judecată decât atunci când se crapă zorile, iar luna, ca o fecioară defăimată peste noapte, se înfățișează tot mai ștearsă în fața soarelui care iese din mare și care nu-i dă ascultare uneia ce s-a destrăbălat o noapte-ntreagă printre stele, galaxii și nebuloase. Și-apoi se sting amândoi în zilele cu ploaie… și iar răsar… și iar se sting... Dar ce frumos e să te joci de-a v-ați ascuns! Bunica îmi spunea mereu că, atunci când stau în fața ei sau când mă ține strâns la pieptul ei vede mai multe decât vedem noi toți ceilalți laolaltă. Vede și ce eu nu văd, simte și ce simt eu - și chiar mai mult. Dar pentru fiecare apus pe care îmi imaginam că îl pierde și pentru fiecare răsărit pe care-l vedea tot mai slab trăiam mereu cu simțământul datoriei că eu sunt ochii ei și că, prin mine, ea trebuie să vadă lumea în continuare. Și îi descriam în detaliu, cu vocabularul unui copil de 5 ani, dar cu harul divin pogorât asupra sufletului tot ce se putea înțelege din simplele și clasicele mișcări pe care soarele nu se plictisea să le reproducă iar și iar la nesfârșit. Gătată iară ca de nuntă, m-am dus în ziua de Crăciun la biserică. Am sărutat icoana Maicii Domnului cu sufletul plin de recunoștință pentru faptul că ne-a adus în lume pe Mântuitor. O priveam ca pe o eroină - însă nu ca pe una din desenele cu rățoi. Mă uităm la chipul ei, îi priveam fiecare rid pe care o pensulă defectă i-l lăsase din greșeală. Dar era atât de frumoasă, încât frumosul căpăta dimensiuni excepționale în fața chipului său. Și o simțeam permanent cu ochii îndreptată spre mine, fără măcar să miște o geană, în timp ce popa Mihai zicea câte ceva de predica nașterii Domnului Iisus Hristos. La final am colindat. Pentru popă și pentru Măicuța Domnului al cărei chip se lăsa în continuare furat de farmecul atmosferei din biserică și al trilurilor laice de colinde. La finalul slujbei, popa Mihai m-a chemat la el și mi- a zis să țin bine de catrința aia faină. Cu mâinile roșii-vineții, degerate, am prins de marginile catrinței pe care se aflau șnururi tricolore din ață deșirată și îndată popa îmi zvârli un colac cu nucă și 3 felii de cozonac. Apoi mi-a zis: - Închide ochii și deschide gura mare! Și ca prin vis, am simțit pe limba mea fragilă, înghețată și ea, ciocolata scumpă a unei bomboane cu jeleu, pentru care noi nu avusesem bani să punem pe pom. Plescăind, mam îndreptat spre ieșire și m-am oprit în fața coșului cu prescură. Aș fi vrut să îmi iau vreo două bucățele (ca să duc și acasă), dar nu îmi mai ajungeau mâinile. Și cum căutam să găsesc o soluție pentru întocmirea unui plan de urgență în problema prescură, se apropie de mine Sănica - o văduvă îmbufnată, cu fața mereu iritată, care luă 2 bucăți din coș și mi le îndesă în mână. Fericită că mă alesesem și cu prescură și cu dulciuri, am dat să fug spre ieșirea din biserică, însă nu înainte de a mai arunca o privire asupra chipului Maicii Domnului care părea că în umbră chicotea la ceea ce văzuse adineaori. I-am zâmbit și eu, în gândul meu mulțumind profund pentru toate câte le primeam de la dânsa în ziua asta binecuvântată. O luasem la goană până la ieșire din dorință de a mă întrece cu propria umbră, ce părea a avea avantaj.

421

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Prost n-a fost ăla care a spus că graba strică treaba: fără să mai țin cont de pragul ușii, las piciorul să se facă covrig în fața unei bucăți de lemn moarte și eu mă împrăștii cu totul peste prag, scăpând din catrință colacul și cozonacul. Prescura însă, am ținut-o strâns strâns în mâna dreaptă. O voce gravă s-a apropiat de mine și m-a întrebat pe un ton elastic mirosind a gumă cu zmeură dacă m-am hotărât să culeg scamele cu dinții de pe covorul bisericii. Râde. Apoi pleacă. Eu rămân nemișcată, dar nu știu de ce. Ceva dinăuntrul meu nu mai răspundea la comandă. Mă simțeam imobilizată de această bucată de lemn moartă. Și ca și cum n-ar fi fost toate de-ajuns îmi mai alunecase și năframa peste ochi, căci nu vedeam absolut nimic, decât pete și umbre. Maria, mama lui Dumnezeu, ajută-mă și pe mine să mă scol de aici, ziceam în gândul meu, dar nu-mi răspundea nimeni; nu-mi puteam mișca niciun mușchi și parcă toate celulele din corpul meu opriseră timpul în loc pentru câteva clipe. *** Câțiva ani mai târziu mergeam din nou la biserică. Simțeam aceași privire a Maicii Domnului care mă mângâia pe față, auzeam cântecele ce se cântau pentru dânsa și mă bucuram când reușeam să intru și eu la timp și cântam odată cu corul. La prescură nu mă mai înghesuiam. Spre ieșire nu mă mai grăbeam. Spre casă - mă ducea mama de braț. Buna nu mai vedea nimic, sărmana. Nu-mi mai făcea șoșoni. Eu priveam în jurul meu la pete și umbre și le distingeam cu greu. Glasurile din jurul meu îmi conturau în cap imaginea persoanei așa cum mi-o aminteam de acum câțiva ani. Nu mai purtam catrința - acum îmi era mică. Dar mereu îmi găseam timp să o scot din lădoiul de lemn masiv în care o ascunsesem cu ceva timp în urmă și-mi plimbam degetele pe suprafața ei de paiete. Am realizat atunci că niciodată, dar niciodată nu căutasem să văd modelul cu care era decorată catrința mea. Dar acum, când eram mai mare și priveam lucrurile până în centrul existenței lor, pipăiam paietă cu paietă și nod cu nod și am reușit să descifrez întreg decorul. Îmi părea rău, sincer. Că am avut ocazia atâta timp să privesc spre ceea ce mă făcea mai fericită decât orice și nu am făcut-o. Acum când mângâiam fiecare mărgică simțeam din nou gâdilatul copilăros ce-mi făcea degetele să se agite ca o mulțime întreagă de copii mici. Pete și umbre. Și umbre și pete. Asta era tot ce vedeam acum, dar nu înțelegeam de ce. De ce alții pot vedea lumea și eu nu. De ce mi-a pus Dumnezeu sigiliu pe ochii mei, de ce i-a înghețat tocmai când începeau să vadă lumea, vorba aia, cu alți ochi? De ce nu am avut și eu ocazia să mă laud cu culoarea ochilor mei? Sau măcar să o văd pe a altora... Dar am mai dus-o așa încă o seamă de ani printre pete și umbre. Până când, la un moment dat, o siluetă se contură asemenea unei colonii de fascicule sclipitoare - magice, de o luminozitate care mă orbea în orbirea mea. El mi-a dăruit întunericului mai multă culoare și mai puțină penumbră. Începeam să înțeleg ce înseamnă contrast, ce înseamnă să vezi lumina de la capătul tunelului și în același timp să trăiești cu dezamăgirea că nu vei putea niciodată să ajungi să o ții în palmă. Lângă el, fiecare anotimp care trecea nu însemna încă un peisaj pierdut, ci un peisaj în care mă aflam, trăiam, mă confundam, dar nu mă pictam. Nu i-am văzut chipul niciodată; doar în jocul razelor șterse de dimineața de mai zăream schițat un cap de om mare. Însă buricele degetelor mele l-au văzut, l-au pipăit pe-al

422

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 său chip ce nu părea a fi sculptat pe lemnul unui stejar, ci îngemăna elemente din lumi străine, dar totuși împreunate prin forța unei puteri nemărginite și în timp ce-mi perindam degetele mele, pe care n-aș putea să le descriu acum, pentru că nu am apucat să le văd, peste puntea celestă a obrajilor lui, simțeam acea gâdilare din mărgelele tricolore și din paietele catrinței - primul sentiment din această viață care m-am îndrăgostit de la prima atingere, iar această a doua atingere simțeam că reprezintă verdictul unei iubiri eterne. Dar cum am ajuns în era aceea în care și iubirile eterne au un sfârșit, m-am decis să renunț la tot ce-nseamnă carne omenească, organe și biologie, că la urma urmei omul nui doar o bucată de carne, așa cum nici catrința nu-i doar o cârpă. Noi oamenii - suntem adevărate izvoare de povești. Purtăm în noi cu miile, dar nu știm cum să le spunem. Știm ce-s alea metafore, epitete și alte figuri de stil, dar preferăm să le uităm imediat după bac, în loc să le dăruim întregii naturi care le merită atât de mult. Avem atâtea de văzut - dar totuși nu ne uităm la ele; ne satifac pixelii. Avem atâtea de descoperit, dar preferăm să le lăsăm descoperite de alții; ne domină comoditatea. Însă veți vedea, că atunci când ajungi să mai ai pe lume doar propria-ți imaginație cu care să te hrănești și propria catrință cu care să te stăpânești, îți dai seama că nimic nu-i mai frumos în lume decât să spui povești și să le duci mai departe… Să spui povestea ta, a altuia, să spui povestea unui ochi mort și a unuia înviat. Povestea unui orb și a întreg neamului său. Povestea unui român și a noastră, a tuturora, căci - mai mult sau mai puțin - toți suntem orbi la un moment dat Mai important este să știi că ai în viață un motiv pentru care merită să tragi cu dinții de lumina pe care bunul Dumnezeu țio dă zilnic pentru acele 2 mărgăritare cu care ne-a înzestrat. Eu nu mai am ce face decât să scriu (tu mai poți face ceva încă, dacă nu te-ai decis). Să scriu și să caut în continuare misterul pe care îl ascunde decorul de pe catrința mea. Și chiar aș încerca să îl reproduc dacă măcar aș reuși să mai văd câtuși de puțin o pată sau o umbră. Dar e prea întuneric. Și întunericul e prea întuneric la un moment dat... până când îți dai seama că, de fapt, tu singur ai reușit să stingi lumina de la capătul tunelului mulțumită deznădejdii tale. *** Mă voi opri aici. Am spus destule, am ținut destulă morală. Mâine o luăm de la capăt. Scriem și scriem. Pentru că sunt poveștile noastre ale tuturor, ce merită să rămână moștenire generațiilor ce au să vină; doar-doar condeiul va pune capăt orbirii într-o bună zi. *** Fiica mea își imagina un alt final acestei povești, dar nu am vrut să-l schimb. Așa simplu și neînsemnat cum e este cel pe care eu l-am creat în sufletul meu, l-am proiectat cu ochii minții pe pânza tot mai subțire a memoriei, iar ea cu ochii bunătății sale l-a scris la mașină. Poate acum vei înțelege ce am vrut să zic prin faptul că există ceva pentru care merită din tot sufletul să-ți dorești să poți vedea lumea, ceva cum ar fi... propriul copil sau propria mama... …sau un chip al Maicii Domnului pe care altădată îl îndrăgeai atât de mult.

423

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

111.

Aici, parcă şi soarele străluceşte altfel – autor Simona Șerbănescu

“Opriţi, opriţi aici!”…”Fi-ţi-ar Turnul cu Ceas, tată!”….”Aici parcă şi soarele străluceşte altfel!”…”No tu ai preten, mă!”…”Ia-ţi ochelarii de la ochi, pa…ra...şu…toooo!”. Ha, ha, ha, paraşută…Ina zâmbi prin somn în timp ce imaginile dispersate se suprapuneau în mintea ei ca un palimpsest al unor vremuri îndepărtate. De fapt, nu trecuse chiar aşa mult timp de atunci. Să fi fost vreo…5 ani? În nici un caz mai mult. De-abia apucase să se stabilească pe pământ ardelenesc, dar nu prinsese încă rădăcini. În primul rând că o trăda accentul…sau mai degrabă lipsa lui. Noooo…statutul de ardeleancă nu presupunea doar un botez cultural…era necesar un proces de metamorfoză de ani de zile…Ha, ha, ce tare, paraşută…nu, nu!...pa…ra…şu… O groapă în mijlocul şoselei o dădu brusc cu capul de mânerul uşii. Stop vis. Fu năpădită de realitatea unui interior de maşină şi de lumina puternică a amiezii. „Gata cu peregrinările, Ina. Înapoi în lume”.Își pipăi creștetul capului ca să vadă dacă era totul în regulă. Locul începuse deja să se umfle. Și nu, de data aceasta sigur nu era de la Turnul cu Ceas. -Andrei, am ajuns? -Unde să ajungem? Tu ai măcar idee ce căutăm? Căutăm acul în carul cu fân… -Mmm…nu fii răutăcios.Unde înnoptăm azi? -La Alba. Mai e ceva. -Acum unde suntem? -De-abia la Jina. Poți să te culci la loc, dacă așa consideri să faci tot drumul. Credemă, nu mă plictisesc. -Nu, hai să oprim puțin la Săliște. O oră-două. Ina se ridică numai cât să poată admira dealurile scăldate în soarele amiezii. Nu și-ar fi putut vreodată potoli sufletul să nu tresară la o asemenea frumusețe. “Aici până și soarele strălucește altfel…” Cuvinte rostite acum 4 ani, cu ochii la turla unei biserici din Jina, pe care le rostea de fiecare dată când vorbea despre Ardeal. Se lipi de geam în speranța că o va vedea din nou, dar lăsară în urmă Jina fără ca biserica să apară. Probabil că uitase și cum arăta. Aici, aici…”aici” își schimbase de multe ori sensul pentru ea. Dintr-un “aici”așa cum îl rostise atunci, cu acea uimire aproape copilărească, într-un “aici” posibil, când începuse să ia în considerare să-și ia zborul din orașul natal, întru-un “aici” în adevăratul sens al

424

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 cuvântului. “Aici” devenise acum sinonim cu “acasă”, așa cum considera ea că trebuie să se întâmple pentru a se restabili ordinea firească a lucrurilor. Sau, cum ar fi spus alții, pentru că așa “era scris”. Unde era scris, nu știa. Tot ce vedea ea era scrisul din propria inimă. De multe ori se întrebase dacă alegerile făcute în viața ei fuseseră cu adevărat întâmplătoare. Anumite personae i-ar fi spus că nu, că rădăcinile ei ascunse din Mărginimea Sibiului își ceruseră la un moment dat drepturile, așa ajungând ea să plece de acasă în căutarea unui viitor alături de un bărbat ardelean. Privindu-l pe Andrei, se întreba dacă fusese alegerea ei, sau doar un destin care nu-i aparținea, dar pe care trebuia să-l poarte. De multe ori își comparase soțul cu acel membru al familiei pe care nu-l cunoscuse niciodată. Încercase oare să umple acest gol? -La ce restaurant oprim? întrebă Andrei, dându-i de înțeles că i se făcuse foame. -Știu unul chiar la intrarea în oraș, lângă benzinărie. Sau putem să facem o scurtă vizită la pensiunea Domnescu. Ce zici? -Da, putem opri. Poate aflăm ceva de la localnici. Căutăm acul în carul cu fân, ți-am zis. Îi luăm la întrebări: „No bade, l-oi cunoscut cumva pe unu’ Dragoe?” -Ne-om descurca noi cumva…de data asta sunt hotărâtă să aflu ceva. Nu mă pot întoarce înapoi fără nimic. Am înțeles că ar fi încă în viață… -Da, de ce nu? El și țestoasele… -Hai, lasă glumele, se amuză Ina pipăindu-și creștetul capului care începuse să se umfle.Ia uite ce mi-ai făcut. Fii atent la drum și nu mai bolborosi. -Parcă sunt eu vinovat de găurile din șosea. Ia să vedem, de ce mai sunt vinovat? -De faptul că ești îngâmfat… -Așa… -Și arogant… -Așaaaa… -Și…șiiii…și de faptul că e o ditamai vaca în mijlocul drumului și dacă nu tragi de volan, riști să o iei în bot. Uaaaaaaa! Ai grijă! Andrei ocoli în ultima clipă animalul, dar nu se putu abține să nu oprească mașina și să-i zică câteva proprietarului. -Mă, tu ce crezi, că șoseaua îi pășune? Lași animalu’ de capu’ lui, să umble landra? De-asta-i zice vacă, că n-o duce capul… Ce făceai, mă, dacă o luam în bot? Vaca ca vaca, dar la viața mea nu te gândești? -No ce-ai, omule, cu animalu’? Mergea pe margine… -Daaaaa, pe margine! Cum, mă, când se pusese de-a curmezișul drumului? Ești chior? Sau ai tras o pălincă? Boule! Vaca și cu boul… -Să te duci dracului, mă, tu și cu mașina ta cu tot! Du-te-n…de nebun…uită-te pe unde mergi, mă! Măăăăăă! Andrei pufni în râs și se întoarse la mașină. Ina se tăvălea de râs pe bancheta din spate. -N-ai de lucru…Te pui cu proștii! -Trebuie s-avem grijă de aici încolo. Aștia de-aici îs dependenți de pălincă.

425

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 -Parcă tu nu ești, măcar o dată pe săptămână…mai știi…omul o avea o mare responsabilitate cu vaca asta. Ce, tu ai manat vreodată o vacă ca să știi cum e? -Nu, și crede-mă că nici nu vreau. -Bun atunci. Hai să mergem. Ina se amuza întotdeauna de credința îndărătnică a lui Andrei că el NU este ardelean, deși fusese născut și crescut acolo. Acum ce conta că Brașovul nu era chiar inima Ardealului? Pentru ea tot una era. Andrei era ardelean, ea se căsătorise cu un ardelean, și așa aveau să rămână lucrurile. “No tu ai preten, mai”…asta îi spusese când se întâlniseră prima oară, el amintindu-și atunci că o văzuse cu câteva zile înainte în compania altui bărbat. Undeva, în Sighișoara…Nu-și mai aducea aminte exact cum stăteau lucrurile atunci, dar în acea clipă cu siguranță își dorise să nu fi avut “preten”. Nu credea să se poată îndrăgosti de niște cuvinte, dar odată cu ele se aprinseseră și această dragoste adâncă, această legătură intimă cu pământul din care fusese dezrădăcinată. Era doar o bucureșteancă căreia i se interzisese de mică orice legătură cu Ardealul. Cine știe…poate că bunicul ei nici nu mai trăia. Bunicul din partea mamei, pe care nu-l cunoscuse niciodată, căruia îi fusese negat total rolul în acea familie…să tot fi avut vreo 85 de ani. Oricum, era dornică să-și regăsească familia, dar și temătoare în același timp. Se întinse din nou pe bancheta în spate, încercând de data aceasta să-și ferească capul. “Fi-țiar Turnul cu Ceas, tată!”…o altă amintire. Prima dată când fusese la Sighișoara, experiența cunoașterii reciproce fusese presărată cu vânătăi, bătături și cucuie. Cum să fie altfel într-o cetate medievală construită pe măsura unor oameni care în trecut nu treceau cu mult de 1.60? Abia aștepta să-și revadă tatăl…urmau să treacă și pe la București după ce plecau de la Alba Iulia. Nu avusese niciodată curajul să-i spună că era recunoscătoare că evadase din acel mediu haotic, că luase acea evadare ca o mână întinsă din partea lui Dumnezeu. După prima vizită în Ardeal, sufletul începuse să o cheme periodic acolo. Și ceva îi spunea că iubirea trăită alături de Andrei nu fusese decât o manifestare la scară mai mică a acestei iubiri ancestrale. Șederea la Săliște fu scurtă. Ina izbuti să afle de la proprietara pensiunii unde se opriră că tocmai se cazase acolo un bărbat, pe numele său Dragoe, care venise în oraș pentru a-și vizita rudele, dar aflase că aceștia plecaseră la mare pe perioada weekend-ului. „Poate ar fi bine să vă întoarceți duminică seara”, le spusese omul, nebănuind deloc intențiile Inei. Zis și făcut, se hotărâră să-și continue călătoria, renunțând la planul de a merge la București. „Când am fost la primul meu raliu am înnoptat la Alba”, își aminti Ina. Pasiunea nebună pentru automobile era doar un aspect al laturii ei masculine. Atunci avusese loc și evenimentul amuzant în urma căruia aflase că și ardelenii aveau repertoriul lor de jigniri bine pus la punct. A fi făcută „parașută” într-o parcare nu fusese ceva extreme de amuzant pe moment, dar cu siguranță fusese ceva memorabil. Iar pentru Ina rămăsese doar o amintire care se adăuga la portofoliul de culoare al acelei lumi.

426

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Și câte nu avea ea să-i împărtășească Ardealului, și el ei! Câte și câte întâmplări nu trecuseră ca vântul prin viața ei de atunci! De aceea simțea că avea această datorie, de a-și recunoaște și accepta aceste origini. Iar duminică, ce urma duminică? Avea să afle ceea ce căuta sau avea să rămână cu căutarea? Putea fi numai o coincidență de nume. Și nimeni nui spusese că alături de acei oameni plecați la mare se afla și un bătrân trecut de 80 de ani. O nelinișteau multe. O neliniștea atitudinea lui Andrei, telefonul mobil, discuțiile lui interminabile, ploaia care adusese un val de răcoare și îi luase pe nepregătite, sarcinile de serviciu care veneau amenințătoare înspre ea, și nu în ultimul rând avea acel sentiment că era din nou în întârziere. Viața ei fusese mereu defazată, ca și cum pierduse trenul propriului destin și trebuise să îl ia pe următorul. Lucrurile i se aranjau întotdeauna, însă numai după o muncă asiduă și eforturi susținute. Ciudat, nu, să ai tot timpul sentimentul că ai pierdut trenul propriei vieți? Nu rezista să nu se întrebe cum ar fi arătat oare acum viața ei dacă nu ar fi pierdut primul tren. Ar mai fi fost oare în Ardeal, cu Andrei alături? Duminică după-amiază îi găsi din nou pe drum. Șederea la Alba Iulia fusese un prilej bun de reculegere pentru amândoi. Hotel Medieval îi întâmpinase cu brațele deschise. Aerul rece și impunător al interioarelor făcuse telefoanele să tacă și lăsase loc inimii să se deschidă. Îi dăduse pentru o noapte ocazia să-și amintească de bărbatul cu care se căsătorise, de motivele pentru care lăsase totul în urmă și alergase înspre el, fără să se uite înapoi. Era mai calmă acum. Mai calmă și mai pregătită să-și înfrunte trecutul care nu avusese ocazia să se manifeste în viața ei. Andrei fusese mereu un pilon de stabilitate pentru ea, deși de multe ori îi lăsa impresia că ea era întotdeauna cea nevoită să-l aducă pe calea cea bună. -Ce zici, îl gasim pe tataie? o întrebă Andrei. -Nu știu…dar sper din tot sufletul că așa va fi. Am un sentiment bun că mâine nu mă voi întoarce la Brașov aceeași. -Om vedea… Ștergătoarele de-abia mai făceau față rafalelor de ploaie. Colinele aveau acum un aer trist, nostalgic. De aceea și șoseaua era pustie, nu văzuseră picior de om tot drumul. Ina revedea acum și alte momente, mai puțin placute, din timpul peregrinărilor ei. Ardealul era asemenea sufletului ei, o dulce tristețe. Afundându-se în somn, retrăi din nou toate acele clipe de dor și de introspecție care îi presăraseră acei ani. Undeva, pe fundal, picăturile se lipeau zgomotos de geam, punctând fiecare bătaie a inimii care se liniștea la granița dintre vis și realitate. Din nou o frână. Și din nou o lovitură. Ina tresări și ridică brusc capul. În fața lor se desfășura, trist și domol, un convoi funerar. Ploaia se oprise, dar ceața nu apucase încă să se ridice. -Unde suntem? îl întrebă pe Andrei. -Am ajuns la Săliște. O presimțire sumbră o făcu să-și țină o clipă respirația. -Și…ce facem? -Doar nu vrei să mergem în coada lor. Hai să ne oprim și să-i lăsăm să se ducă.

427

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 -Oprește, oprește acum! Ina devenise agitată. Trânti portiera și o luă la fugă pe lângă convoi, încercând să ajungă lângă sicriu. -Scuzați-mă, întrebă o femeie, cine a murit? Femeia se făcu că nu o aude. Ina își făcu loc prin mulțime și, din spatele mașinii mortuare, zări o coroană cărată de cineva în brațe, pe care scria cu litere mari, înnegrite: „Regrete eterne…domnule profesor Dragoe”. Rămase țintuită locului de uimire. Oamenii se scurseră încet încet pe lângă ea. Femeia care mai devreme o ignorase se apropie pe la spate și o întrebă: -Sunteți rudă? -Nu…murmură Ina cu ochii pironiți la mașina mortuară. -Nici eu, dar l-am cunoscut bine pe domnul Dragoe. Un om extraordinar, cu o cultură fantastică. Majoritatea tinerilor de aici i-au fost cândva elevi, să știți! Ina zâmbi și-și lăsă lacrimile să curgă pe obraji. -Săracul om…a plecat la mare viu ca să se întoarcă mort. N-ați auzit? -Ce să aud? Eu nici măcar nu sunt de prin părțile astea. -Doar v-ați rătăcit pe aici? -Puteți spune și așa. Ina privi înspre două femei care mergeau încet în urma mașinii. -Cine sunt? -Fiica și soția. Ina zâmbi amar cu gândul la rudele ei îndurerate. Andrei veni și el lângă ea și o cuprinse cu brațele. -Ce s-a întâmplat? -Nimic...doar că…așa cum ne-am obișnuit…am ajuns iarși prea târziu. Dincolo de dealuri, norii începuseră să se împrăștie, lăsând loc câtorva raze palide de soare să se reverse peste vale. -Vedeți? spuse femeia. În Ardeal parcă și soarele strălucește altfel.. -Da…o îngână Ina ca prin vis, cu ochii pierduți în zare. Da…

428

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 112.

Viitorul rege – autor Clara D. Popa

Uneori evenimentele neînsemnate, lucrurile mărunte, gesturile cotidiene se întretaie şi se aliniază în feluri neaşteptate, iar consecinţele acestor circumstanţe minore ne scot din visul continuu. Din fericire se întâmplă rar şi marginile ţesăturii lumii se închid repede şi se refac peste aceste răni neaşteptate ce pare-se că poartă numele generic de „destin”.

Viitorul Rege stă în faţa bătrânei draperii dar destinul nu-l preocupă chiar deloc. Nu se gândeşte cum neliniştea a dat în insomnie pentru cel care trebuia să doarmă, oboseala a dat în aţipeală pentru cei care trebuiau să stea treji, rătăcirea pe coridoare l-a adus în camera copilăriei ca să stea acum în faţa draperiei, dintr-o dată nehotărât , dintr-o dată speriat. Nu a mai fost aici de mult. Încă trăieşte în timpul dilatat al copilăriei, aşa că cei doi ani care au trecut par infinit de lungi. Camera e neschimbată, doar ceva mai mică. Patul, cândva uriaş, în care s-a născut şi în care a dormit cu Moira până la mutare, băncile de piatră pe care şedeau gărzile, între ele draperia grea, pe care ar vrea să o dea la o parte. Privind peste umăr, vede într-un colţ omul de paie cu care se lupta când era mic. Deşi nu mai e locuită, în cameră au rămas două opaiţe pe care le-a aprins de la torţa pe care o poartă tot timpul cu el. Cândva, pornind din micuţa încăpere, au început să scobească în universul dens şi tenace ce o înconjoară. Lucrările s-au întins cu anii, depărtându-se de camera strâmtă şi caldă în care trăia Viitorul Rege. La urmă, au ţintuit ornamente grele de bronz pe pereţi, au atârnat draperii colorate din tavane şi au răspândit peste tot mulţime de torţe, lumânări şi opaiţe, transformând acea lume de caverne şi galerii într-un apartament regal ale cărui camere şi coridoare se despart şi se întâlnesc, coborând tot mai adânc, până la ultima şi cea mai mare încăpere, Sala Tronului. Doar el şi Moira sunt stăpânii întregului apartament. Acum, de fapt, doar el. Ceilalţi, servitorii, profesorii, bucătarii, gărzile şi din când în când, Regina, Zeiţa şi Mama, coboară, trăiesc provizoriu între pereţii frumos pictaţi cu grădini înflorite ca şi cum ar trăi în grădinile înflorite. După care dispar, pentru ca să revină şi iar să dispară, într-o altă lume, pe care Viitorul Rege nu o înţelege.

429

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 A încercat să vadă ce e dincolo de grădinile pictate. A sfredelit peretele cu un cuţitaş dar a renunţat, pentru că oricât a scurmat, dincolo nu era decât mai mult pământ, mai mult întuneric. Din când în când, presiunea acelei lumi încâlcite şi oarbe răzbate în regatul subteran: larve de cărăbuşi se desprind din tavan şi cad plesnind pe pardoselile de marmură, fire răzleţe sparg grădinile închipuite şi le însufleţesc cu fragilitatea lor înşelătoare. Servitorii spală iute pardoselile, taie rădăcinile după care repară rănile din pereţi şi împrospătează culorile. Dar viaţa e bună. E sigură şi e ordonată. Mâncarea vine la ore fixe, gărzile se schimbă la ore fixe, profesorii urcă şi coboară scările din spatele uşilor grele după program. Învaţă matematica, retorica şi cântul. Are culoare lungi pe care să alerge, săli de luptă în care să deprindă mânuirea armelor. E bine hrănit, bine educat şi puternic. E Viitorul Rege. Iar alături o are pe Moira. Sau o avea. În marginea acestei lumi splendide şi nefireşti ai cărei locuitori permanenţi sunt cei doi copii este cămăruţa de unde a pornit totul. Matrixul în care s-a născut şi de care aproape că uitase, dar unde iată, a ajuns, din greşeală. Iar acum stă în faţa perdelei şi ascultă plânsul Moirei ce răzbate din adâncuri. Şi în timp ce încearcă să ia o hotărâre, vaietele îi trezesc frânturi de amintiri în care ei doi se întrec în a scorni rime, sau se ascund pe după draperii, sau se ceartă şi apoi stau supăraţi fiecare într-un colţ al patului. Ceilalţi probabil nici nu-şi mai amintesc acele vremuri. Într-o zi, Moira şi-a făcut culcuşul într-un colţ al sălii mari, a încetat să mai vorbească şi a început să se tânguie. La început a apărato în faţa celor care voiau să o scoată de acolo, apoi nu a mai fost nevoie pentru că s-au obişnuit cu ecoul plânsului ei propagat de-a lungul coridoarelor. În timp ce spălatul şi schimbatul idioatei favorite a intrat în rutina zilnică a servitorilor, sarcina de a o hrăni i-a revenit Viitorului Rege. Iar acum e pe cale de a o abandona. Când se strecoară dincolo de perdea e aproape vesel. Scările încep abrupt şi din întunericul care le învăluie coboară o răcoare străină. Mirosurile încep să se schimbe pe cum urcă primele câteva trepte. O face încet, pipăind cu talpa la fiecare pas în timp ce mâna şterge peretele din dreapta, denivelat şi umed. Torţa din mâna stângă decupează din întuneric o sclipire argintie. Obrajii rotunzi, fruntea bombată, nasul scurt. E faţa unui copil foarte mic, lucrată în argint. Încă o treaptă şi încă una şi altă mască aproape identică apare. Doar că, de data asta, e de aur. Apoi încă una de argint, încă una de aur. Trecând de la una la alta priveşte cum proporţiile chipului se schimbă câte un pic, fruntea se teşeşte, nasul prinde contur, pomeţii se reliefează. La a patra mască de aur ştie că e un băiat. Ar putea fi chiar el, cu ceva timp în urmă. Iar următoarea de argint e desigur o fată. Iar ăsta e chiar el. Viitorul Rege se priveşte în reflexia de aur în timp ce ochii de email şi onix îl privesc înapoi. Trece mai departe, nu se mai opreşte la fetiţele care devin fete şi tinere femei, îşi caută viitorul chip în cele de aur. Iată, fruntea pătrată, cârlionţii prinşi cu bentiţa pe frunte, mustaţa. Ultimul chip e al unui bărbat şi e încadrat de o frumoasă barbă,

430

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 încreţită cu grijă. O pipăie cu un strop de invidie iar aurul alunecă ondulându-se sub degete. Şapte măşti de argint, şapte măşti de aur. Nu i-a văzut niciodată dar ştie cine sunt, ştie numele fiecăruia, ştie că sunt ai lui, după cum şi el le aparţine. Asprimea zăvorului de fier al uşii îi dă fiori doar un scurt moment, se gândeşte că poate e încuiat, poate e înţepenit. Nu e, uşa se deschide şi din doi paşi ajunge într-o curte de piatră. E afară. Flacăra torţei, mărunta zeitate a lumii lui subterane, păleşte în aerul cenuşiu şi transparent, ea însăşi transparentă şi imaterială, pierzându-şi substanţa pe măsură ce îşi pierde rostul. O abandonează, speriat şi ameţit de atâtea muchii, unghiuri, colţuri care se reped dintr-o dată spre el, în spaţiul care-şi dezvăluie detaliile de-a valma în lumina subţire şi egală, ferestre negre şi mute, bănci sure de piatră, ziduri albe-gri. Deschizătura din zid îl scoate pe un câmp umed de rouă. Viitorul Rege se aşază pe lespedea de piatră de pe care a ridicat o mică şopârlă, încremenită de răcoarea ce lui îi dă un uşor tremur. Fuioare de ceaţă se ridică din ierburile negre iar din tufe se aude o zbatere şi un ciripit. În spatele colinelor din depărtare se pregăteşte ceva. Degete trandafirii se preumblă pe spinările curbate, imensa boltă se colorează în albastru în timp ce o torţă nemaivăzută pare să-i aprindă tivul ascuns după culmile Beotiei. Mica şopârlă, după ce a împrumutat din puţina căldură a palmelor palide, zvâcneşte şi se pierde în tufele de ierburi mirositoare. Rămas singur pe lespedea de piatră, ultimul fiu al Niobei priveşte încrezător spre răsărit.

431

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 113.

Anica cea „milostivă” – autor Prot. Ioan Ciuntu (Chișinău)

...În una din zile preotul Ioan se pomenește în fața casei cu o femeie trecută de 60 de ani, îmbrobodită cu trei rânduri de basmale de culoare neagră și în straie lungi până la pământ. Lumea din sat îi zice „monașca” sau „călugărița”, deși pe mătușa Anica, căci așa o cheamă, nu o leagă nimic de călugărie. Când este întrebată de ce se înfofolește așa până și în dricul verii, ea răspunde scurt: „Din cauza durerilor de cap. Apoi, așa mă simt mai bine...”.

Văzându-se în casa preotului, mătușa Anica slăbește nodul uneia dintre basmale, ca să poată vorbi mai ușor, apoi i se adresează stăpânului, privindu-l țintă în ochi: - Părinte, eu toată viața am trăit singură. Muncesc din greu, adun la gospodărie, dar nu am pentru cine. Iaca, și anul acesta Dumnezeu ne-a dat roadă bogată. Am pregătit pentru iarnă legume, fructe, o putinică de murături... Am umplut cu vin și două poloboace, dar pentru mine e prea mult, că nici jumătate nu se bea până la cel nou. M-am gândit să-ți dau matale de sănătatea mea un poloboc de 200 de litri de vin din rară-neagră. Chiar dacă e nou în parohia Micleușeni, preotul Ioan își cunoaște enoriașii. Pe unii, ce-i drept, din spusele altora. Auzise el că mătușa Anica-i femeie darnică și face pomeni la tot pasul. După un păhărel de vin, „călugăriței” i se înmoaie inima și femeie mai generoasă ca ea nu găsești în tot satul. O năpădesc amintirile, o podidesc lacrimile și ea îi dă ghes cu milostenia. În momente ca acestea e destul ca vreo vecină să-și arunce privirea spre covorul de pe perete, că mătușa Anica, fără să stea mult pe gânduri, îl scoate și i-l dă de pomană de sufletul mamei, „ca să-i fie țărâna ușoară”. După al doilea păhărel plapoma de lână și perna ajung la altă vecină, tot așa cocoșul din curte sau cloșca cu ouă cu tot... A doua zi, când își vine în fire, mătușa Anica pornește pe la vecine, începând a se văicăra de la poartă: - Apoi, fa Ileană, să mă ierți pe mine, proasta, că iaca ieri m-a luat gura pe dinainte și ți-am dat de pomană plapoma. Dar vine iarna, vine frigul, iar eu pe deasupra mai sufăr și de reumatism... Dă-mi, fa Ileană, plapoma înapoi și mă rog de mă iartă... De la Ileana mătușa Anica se duce la Paraschița să-și ia covorul, căinându-se: - Of, of, of, Pachiță... Ți-am dat ieri de pomană covorul de la mama, da azi dimineață mi-am amintit că ea mi-a zis cu gură de moarte să-l păstrez până voi muri și numai atunci

432

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 să fie dat de pomană. M-a legat, fa, cu blestem de covorul ista. A menit că cel care îl va lua de pomană mai devreme nu va avea parte de el nici pe lumea asta, nici pe cealaltă. Da eu tare mă tem de blestem! Dă-mi-l, fa, înapoi, numai nu te scârbi... Când am să mor, tot ție o să ți-l dea de pomană. Nu uită mătușa Anica să-și întoarcă și cocoșul, și cloșca, și tot ce-a mai dat ieri de pomană prin sat. Știindu-i năravul, părintele Ioan îi mulțumește, dar nu acceptă pomana. Socrul are în pivniță o tonă de vin, la ce-i mai trebuie și polobocul mătușii? Părintele îi sugerează că bine ar fi să-l dea familiei nevoiașe cu zece copii de la marginea satului. Încaltea, l-ar vinde, își zice părintele, și ar face un ban. Dar nu reușește să-și dezvăluie gândul, că mătușa Anica sare ca friptă: - Cum să dau de pomană vinul la niște copchii, părinte? Vrei să nu nimerească ușa școlii, să sară la bătaie la învățători? Ei trebuie să se întreacă la învățătură, da nu la băut! Zicând acestea, mătușa Anica își trage basmaua pe ochi și pleacă supărată. Peste vreo două ore preotul se pomenește cu o căruță la poartă, din care doi bărbați coboară polobocul juruit de mătușa Anica și-l cară în curte... Se lasă amurgul, dar preotul așa și nu se încumetă să coboare polobocul în pivniță. Mai știi ce-i trăsnește prin cap mătușii Anica mâine dimineață? A doua zi părintele Ioan pleacă la o înmormântare în satul Iurceni, de unde se întoarce după amiază. Cu cât e mai aproape de casa socrilor, cu atât mai mult îi gâdilă nasul un miros pătrunzător de vin. Intră pe poartă și se oprește înmărmurit: strălucind în razele soarelui, în față îi curge în serpentine, ca un afluent al Bâcului, un pârâu cu „apă” purpurie. Dă să facă un pas, dar pământul, „îmbătat” de licoare, îi fuge de sub picioare. Fiul Adrian, de numai patru anișori, cu cepul de la poloboc în mână și cu mustăți ca dohotul, de cum îl vede pe tata, începe să se îndreptățească: „Eu n-am făcut nimic, de vină-s purceii. Așa de tare s-au scărpinat de poloboc, c-a sărit cepul…”. Paguba n-ar fi mare, dacă părintele ar fi sigur că mătușa Anica și-a făcut pomana din toată inima. Intuiția însă nu-l înșeală: în ziua următoare femeia poposește cu noaptea-n cap la casa preotului. - Să mă ierți, părinte, că am venit așa devreme la matale, dar n-am închis un ochi toată noaptea. M-am zvârcolit în pat până-n zori, gândindu-mă la cuvintele matale. Spre dimineață m-a luminat Dumnezeu și am înțeles că ai avut dreptate: mai bine să dăm polobocul de pomană familiei cu zece copchii. Eu, proasta de mine, m-am năpustit degeaba asupra lor, da mata ai gândit drept: nu copchiilor dau eu vinul de pomană, da părinților. Ar putea să câștige un ban cu vinul ista și să-i îmbrace mai ca lumea. Eu zic, părinte, să facem cum ai spus mata, că de la Dumnezeu ți-a fost gândul ista, iar ce vine de la Domnul e sfânt lucru. Apoi, la ce-ți trebuie atâta vin? Chiar dacă ești tânăr, cât poți să bei, că ai și matale nevoie de sănătate. Iaca, cei din mahalaua noastră care i-au dat zor cu paharul s-au cam rărit. Să-i odihnească Domnul pe ceea lume, că nici pe lumea asta mare

433

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 scofală n-au făcut. Da iaca de matale avem nevoie să fii sănătos, că cine o să-i ducă la groapă pe cei care au mai rămas? - Mătușă Anică, gata, m-ai convins, sănătatea trebuie păstrată. Când îți pui mintea cu polobocul și cu stăpânul lui, departe nu ajungi... - Că bine mai zici, părinte, să dea Domnul minte la toată lumea, că tare s-a mai stricat: una spune și alta face... Părintele îi ține hangul: - Da, mătușă Anică, ai dreptate, cunosc și eu oameni care azi zic una și mâine fac alta. Așa sunt unii și n-ai ce le face... Mătușa Anica pleacă mulțumită că și-a făcut hatârul, iar preotul coboară în pivniță și începe să care vinul din polobocul socrului în cel al mătușii. „Unde ca unde, da la pomeni îmi merge bine, gândește el. Alaltăieri aveam o tonă de vin, ieri o tonă două sute, iar azi numai 800 de litri...”. Părintele cară și tot cară, dar nu-i pare rău de vin. Situația în care s-a pomenit îl amuză, mai ales că i-a intuit finalul. Deodată, se oprește brusc și un zâmbet i se așterne pe față: „Doamne, da pomana asta, până la urmă, pe contul cui o scrii?”.

434

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 114.

Povestea unui soldat – autor Ioana – Codruța Codreanu (cls.a VIII-a)

Întâlnirile cu străbunicul meu, când merg la dânsul în vacanţă, sunt o adevărată încântare. Nu toată lumea are privilegiul de a avea un străbunic. Şi încă ce străbunic! Să vi-l descriu: e un bătrânel firav, cu un chip senin şi ochii de culoare oţelului, a căror privire fermă şi hotărâtă trădează o fire calmă, obişnuită să gândească la rece. Pe umerii săi gârboviţi duce povara unui secol de existenţă zbuciumată, deoarece legenda sa personală se împleteşte la un moment dat cu trecutul unei naţiuni, un trecut sângeros ce a lăsat umbre şi răni adânci până şi în inima celor mai puternici. Rănile se mai fac simţite şi în ziua de astăzi. Sunt prea adânci ca timpul să le fi putut şterge! O poveste de viaţă chinuită pe alocuri, care i-a modelat sufletul şi i-a oţelit voinţa, străbunicul meu devenind cu fiecare provocare mai puternic. Născut în timpul furtunii ce mătura Europa de la est la vest, zguduind-o din temelii şi îngrozindu-i populaţia, străbunicul şi-a trăit copilăria într-un sat din nord-estul ţării, aproape de graniţă şi de târgurile Dorohoi şi Herţa, într-o societate agrară, în care pământul era divizat. Reprezenta chiar raţiunea de a exista a ţăranului român, dar economic la nivel local era controlată de evreii ce deţineau monopolul în comerţ şi în industrie. Cele şapte clase lea făcut la şcoala din sat, unde învăţătura şi respectul nu erau predate întotdeauna cu blândeţe, unde până şi elevul premiant nu scăpa de statul în genunchi pe cojile de nucă sau pe boabele de porumb, ori lua la palmă cu „Sf. Nicolae“. Însă tot de atunci vin şi poveştile copilăriei, cu alivencile şi laptele bătut în putină, cu colindatul sau mersul cu Jianul în noaptea sfântă dintre ani, cu dansurile la horele din sat, duminica. Datorită Marii Uniri, oraşele situate astăzi peste Prut făceau parte din existenţa locuitorilor din nordul Moldovei, iar marea criză din anii ’80 nu i-a afectat familia, deoarece aceasta a fost ocolită, ca majoritatea familiilor de ţărani români. Acum că v-aţi făcut o idee despre străbunicul meu, m-aţi putea întreba prin ce este el special. Ei bine, nu vorbeşte niciodată despre moarte, din simplul motiv că i-a fost alături pe parcursul întregii existenţe ca prieten, dar ca şi duşman în acelaşi timp. Iar tot ce am aflat eu despre viaţa sa, am aflat după multe insistenţe şi tactici de învăluire eşuate. L-am întrebat odată pe străbunicul cum e să împuşti oameni în război… A stat un pic pe gânduri, i-au dat lacrimile şi cu vocea gâtuită a răspuns: „- În acel moment te gândeşti: ori eu, ori acel soldat străin, dar om ca şi mine. Este care pe care şi cine trage primul, trăieşte!

435

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 În acel moment nu există Dumnezeu, ci numai dorinţa de a supravieţui. Războiul scoate cei mai rău din oameni!“. Pentru a înţelege aceste cuvinte şi motivul alegerii lor, să aruncăm o privire spre trecut, spre anii trăiţi în tranşeele războiului şi adâncul lagărelor. Străbunicul a primit ordinul de mobilizare, s-a prezentat la unitate la Îaşi, trecând apoi Prutul cu Aliaţii pentru a elibera Basarabia pe 21 iunie 1940. Au trecut şi Niprul spre a lupta la Stalingrad, unde a avut loc celebrul bombardament, însă luptele le-au purtat doar până la cotul Donului, locul în care frontul a fost rupt şi armata încercuită. Doar printr-un noroc chior a scăpat străbunicul cu zile din acea dezlănţuire a iadului, din acele câmpuri îngheţate, unde soldaţii cădeau ca seceraţi nu numai de gloanţe, ci şi de frig, frică şi foame, de o natură crudă ce l-a îngenuncheat până şi pe Napoleon în încercarea de a obţine supremaţia întregii Europe. Timp de două săptămâni, el şi încă doi tovarăşi au trăit doar cu câte o bucată de unt, iar când foamea devenea de nesuportat, simţind cum puterile îi părăsesc, beau şi câte un litru de ţuică. Au supravieţuit mergând încontinuu pentru a nu degera soldaţii germani mai aveau resurse sau mai primeau alimente, ei bine, soldaţii italieni şi cei români erau lăsaţi în voia sorţii… Cu chiu, cu vai, a trecut şi acea perioadă… S-au reorganizat, s-a retras împreună cu frontul până la Iaşi, unde a fost rănit în bătăliile duse pe linia frontului din Moldova. Transportat la Iaşi, după care la Vaslui odată cu retragerea frontului, este lăsat în urmă de armata română, cu schije în piept şi în picioare, într-o agonie pură. Este preluat apoi de medicii ruşi, operat şi dus într-un lagăr de prizonieri. Pe toată perioada cât a fost spitalizat, medicii ruşi şi infirmierele s-au purtat omeneşte, arătând compasiune la suferinţele îndurate, însă lagărul… lagărul a fost ca un purgatoriu, iar experienţele trăite în acest infern asemenea celui descris de Dante, l-au marcat mai mult decât războiul în sine. A mâncat ce nu se poate închipui că se poate mânca, de la coji de cartofi până la tot ceea ce putea asigura o sursă de hrană. A muncit în condiţii inimaginabile, în frig, înfometat şi în mizerie, a suferit enorm!!! Însă a avut zile şi l-a ferit Dumnezeu şi de explozia unui cazan cu aburi. A povestit puţin din lagăr şi mereu cu lacrimi în ochi! Suferinţa încă i se mai citeşte pe chip. După cum am mai spus, această perioadă i-a marcat pe veci existenţa, lăsând urme de neşters!... Întors acasă, nu se putea zice că i-a fost mai bine, deoarece odată cu sfârşirea războiului, a venit colectivizarea, în urma căreia pământul şi animalele i-au fost luate, fiind obligat să lucreze la cooperativa agricolă. Însă nu şi-a pierdut speranţa în mai bine, astfel că, de câte ori putea, asculta „Vocea Americii“ şi „Europa liberă“ care aveau şi câteva programe în limba română.

436

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Şi… a avut dreptate să nu-şi piardă speranţa pentru că au urmat vremuri mai bune. Sa bucurat enorm când şi-a primit înapoi mica sa avere, avere reprezentată de pământul pe care îl lucra şi pădurea pe care o îngrijea, dar vârsta nu i-a permis să se bucure de acest privilegiu pentru mult timp A prevăzut căderea lui Ceauşescu şi schimbarea de regim încă din perioada înfloritoare a acestuia, pentru că era bine informat atunci, ca şi acum. Deşi are 97 de ani, ascultă programele de ştiri, ştiind tot ce se întâmplă în jur mai bine decât majoritatea rudelor, vecinilor şi cunoştinţelor, şi de ani buni are acelaşi obicei: de a-şi bea cafeaua la ora 10 dimineaţa! Însă trebuie neapărat să vă menţionez că bea aceeaşi marcă de cafea, căci, dacă nu e aceeaşi, nici măcar nu gustă. O recunoaşte după aroma specifică. Moartea pentru străbunicul meu nu a fost niciodată o opţiune. Nici măcar acum nu e, pentru că viaţa i-a dat atât cât a putut duce, l-a oţelit şi a scos la iveală tot ce a fost mai bun în el. Pot eu să mă mândresc cu un astfel de străbunic, o legendă vie de altfel? Da, POT! Pot să mă mândresc cu el! Viaţa lui e o pildă din care se pot trage atât de multe învăţături, numai de am şti cum! Învăţăm să nu ne pierdem speranţa în mai bine, indiferent de ce se poate întâmpla. Sau învăţăm să nu ne plecăm niciodată în faţa provocărilor la fel cum munţii stau neclintiţi în faţa furtunilor! Această poveste este povestea unui soldat ce a parcurs la pas un sfert din Europa, trăind intens fiecare clipă şi continuând în orice moment să spere!

437

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 115.

Zmeul sur de văgăună şi… prietenia – autor Emilia – Maria Scorțanu (cls.a VIII-a)

Zmeul sur de văgăună. Este cel mai viclean şi, în pofida dimensiunilor reduse (cam cât un copil de zece ani), cel mai vorace. Poartă permanent pe umeri, în chip de epoleţi, două tarantule negre, cu smocuri de culoarea flăcării la articulaţiile picioarelor. Între zmeu şi păianjenii uriaşi există o strânsă simbioză: zmeul vede exclusiv prin cei cinci ochi ca boabele de rouă ai fiecărui păianjen, care îl ghidează spre pradă în speranţa că se vor hrăni cu sângele ei proaspăt. Această specie de zmeu are pielea palidă datorită eternului întuneric în care trăieşte, în văgăunile sale subpământene. Construieşte labirinturi subterane în care-şi târăşte victimele. E posac şi banal în conversaţii. Când îşi fac vizite, familiile de zmei suri de văgăună se plictisesc atât de groaznic, încât nu rareori se măcelăresc între ele. De aceea, preferă să socializeze cu cei din alte specii, mai ales cu câinii de zmeu, răbdând fericiţi luările peste picior şi aluziile grosolane. Uneori mor de foame tot ascultând glumele şi sporovăiala altora. Atunci tarantulele, întotdeauna mascul şi femelă, le găuresc pieptul, le devorează inimile şi plămânii şi, în biserica austeră a cutiei toracice, rămân să slujească unui cult straniu, din care rezultă mii de tarantule minuscule şi golaşe. Mircea Cărtărescu, Enciclopedia zmeilor

O mică floare presărată cu praf de stele şi iubire – aceasta este Linda. Este o fată plină de imaginaţie şi talent. Adoră să picteze, să cânte, să danseze şi să scrie poveşti în micul ei jurnal albastru cu fundiţă verde. Linda are ochii albaştri şi mari, ce emană căldura din sufleţelul ei. Părul ei auriu şi lung e mătăsos şi lucios. Obrăjorii îi sunt mereu roşii, iar buzele ca focul din inimioara ei. E precum o prinţesă delicată, firavă şi dulce. E foarte timidă şi ascultătoare. E isteaţă şi frumoasă. Însă nu este sociabilă. Parcă îi este teamă de cei din jur. E prea timidă. E prea închisă în ea. Această fetiţă, de mică, nu prea a interacţionat cu cei din jur. Nu-şi făcu nici un prieten, nimic. Doar părinţii erau cei cu care mai comunica, cu rudele şi în rest, la şcoală, la ore. Nimeni nu ştie ce-o frământă sau ce o împiedică. Singurul loc în care ea are prieteni este în

438

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 lumea ei. Lumea ei este cea pe care şi-o creează ea însăşi, în poveştile sale îşi crea prietenii exact cum vroia ea să fie. A trăit astfel destul de multă vreme cu aceşti prieteni imaginari. Îi plăcea să scrie în jurnalul ei poveşti cu ea şi prietenii ei, să-i deseneze şi să compună cântece. Asta era lumea ei, lumea imaginară creată de ea sub impulsul singurătăţii… Printre aceşti prieteni imaginari se numără şi Zmeul sur de văgăună. Nu toţi aceşti oameni erau fiinţe umane. Unii erau rodul imaginaţiei Lindei, alţii erau personaje din cărţile citite. Era tare diferiţi, fel de fel de creaturi sau plante vorbitoare. Dar zmeul acesta era sincer, loial şi avea un suflet bun, nu cum era prezentat prin alte poveşti. Oricum Linda vedea totul cu alţi ochi. Zmeul sur de văgăună, chiar dacă era un morocănos şi jumătate, Lindei i se părea foarte simpatic. Era cel mai bun prieten al ei. În jurnalul Lindei, cei doi sunt protagoniştii a sute de întâmplări. Când Lindei îi era frică de întuneric, el a ajutat-o să-şi învingă teama; când zmeul era răcit, ea îi făcea tot felul de ceaiuri; când Linda şi-a cumpărat sanie, zmeul o învăţă s-o stăpânească; dacă zmeul se lovea, ea îl ajuta să se vindece - când unul avea o problemă, celălalt îi venea în ajutor. Era o prietenie strânsă între ceva real şi ceva fictiv. Era ceva nemaivăzut! La bine şi la rău cei doi zâmbeau. Ce nu ştia Linda era că zmeul sur de văgăună mai avea şi alţi prieteni din lumea ei, a realităţii… Zmeul era o combinaţie din imaginaţia mai multor copii. Ceea ce este totuşi ciudat e că felul de a se comporta al acestor copii este asemănător cu cel al Lindei. Adică şi acei copii era timizi, nesociabili, talentaţi, isteţi şi drăgălaşi, doar că fiecare venea dintr-o altă ţară ce aparţinea unui continent diferit. Karin venea din Asia, Iolanda din Australia, Tiby din Africa, Sindy din America de Nord, Esteban din America de Sud, iar Linda era din Europa. Aşadar, zmeul era un prieten imaginar de nădejde pentru toţi. După cum am mai spus, el era rodul imaginaţiei tuturor acestor copii, transformată într-un singur personaj. Acesta le cunoştea temerile, pasiunile, modul în care se comportau cu cei din jur, dar şi toanele. Ştia mereu ce îi frământă şi că, în afară de el şi de vreo alţi câţiva prieteni imaginari, nu mai aveau şi alţi prieteni – prieteni reali. Scopul Zmeului sur de văgăună era să-i facă pe copii să înţeleagă că ar putea avea lucruri în comun cu ceilalţi din jurul lor, că ar putea avea prieteni reali, că nu ar avea de ce să se teamă de realitate. Încerca să le dea curajul de a ieşi la lumină, să-şi deschidă inimile, să iubească şi să primească iubire, să comunice cu lumea exterioară. Nu ştia ce să mai facă, cum să facă. După mult timp de cugetat, îi veni o idee: zmeul hotărî să-i facă un cadou nemaipomenit Lindei de ziua ei (am uitat să vă spun, dar zmeului nu-i prea plăcea să dăruiască…). Tocmai împlinise 12 ani. Noaptea, când Linda adormi obosită după mica petrecere organizată de familia ei, în camera ei apăru o umbră. Ghici, cine era? Da, aţi ghicit bine – zmeul sur de văgăună. O trezi numaidecât pe Linda. Această sări speriată din pat. Nu-şi putea da seama cum a apărut el acolo, în toiul nopţii, când apărea doar în poveştile şi desenele din jurnalul ei. -

439

Îmi cer iertare, mica mea prinţesă, vorbi zmeul. Dar te voi lua cu mine într-o lungă călătorie pe glob. Vreau să cunoşti nişte prieteni de-ai mei de pe alte meleaguri!

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Ce tot spui acolo, zmeule? întrebă Linda din ce în ce mai neliniştită. A venit vremea să-ţi faci prieteni adevăraţi, reali. Vreau să ai mai multă încredere în tine, draga mea Linda! Dar Linda nu vru nici în ruptul capului să audă, să plece. Zmeul nu se lăsă. O rugă să încerce măcar pentru el. După multe stăruinţe, într-un final cu greu acceptă. Se prinseră de mâini şi începură să plutească mai întâi lin în zbor. -

Erau în văzduh păşind pe norii pufoşi. Primul în care se opriră fu în Africa. Acolo Linda zări o fată ce mângâia pe creştet un ursuleţ Koala – era Karin. Amândouă era timide, dar Karin i-a prezentat animalele, îi povesti despre clima şi vegetaţia bogată din Asia, despre culturile şi obiceiurile de acolo, şi încet-încet s-au împrietenit. Zmeul începu să fie mândru de ideea lui cu călătoria. O luară şi pe Karin cu ei şi se îndreptară în zbor spre următoarea destinaţie. Ajunseră în Australia. Aici Linda o cunoscu pe Yolanda. Karim fu cea care a făcut primul pas, deoarece îi plăcu colierul ei cu dinţi de crocodil. Dar Yolanda le dăruiră şi lor câte unul. Zmeului îi creştea inima când vedea bucuria din ochii fetelor. Le luă pe cele trei şi porniră din nou la drum. Locul unde ajunseseră acum era unul plin de nisip, iar în zare se vedeau marile Piramide – erau în Africa, în Egipt mai exact. Aici îl întâlniră pe Tiby, un băiat foarte talentat la desen, şi luară şi pe acesta în lunga lor călătorie. Următoarea destinaţie fu America de Nord. Copiii o întâlniră acolo pe Sindy, o fată cu părul lung şi negru, ce ţinea în mâini un aparat foto, fotografiind razele soarelui şi firele de iarbă cum cresc. Ea le oferi fotografii din oraşele pe care le-a vizitat, iar Tiby i-a arătat desenele făcute de el în Egipt şi dărui câte una fiecăruia. Zmeul nu se mai putu abţine, văzând că planul său dă roade. Îi îmbrăţişă pe toţi cu putere şi poposiră apoi în ultimul loc – America de Sud. Aici au văzut un băiat ce dansa în stradă. Sindy îi făcu o poză, iar acesta se opri. Esteban, căci acesta era numele lui, se apropie de copii. Sindy îl rugă să le arate câţiva paşi de dans, iar Esteban acceptă bucuros. Şi astfel Linda îşi făcu mai mulţi prieteni şi află şi multe lucruri interesante despre locurile lor de baştină, despre tradiţii, obiceiuri, felul de a fi al oamenilor şi de a gândi. Deodată fiecare dispăru ca-ntr-un nor de fum şi se treziră în patul lor cald şi moale. Când deschise ochii, Linda habar nu avea dacă a fost un vis sau ceva magic. Dar ce ştia e că poate să-şi facă prieteni, dacă vrea cu adevărat asta. După acea zi, a devenit, treptat, mai curajoasă, mai îndrăzneaţă şi mai comunicativă. Şi-a făcut prieteni atât la şcoală, cât şi în afara ei. Anii au trecut, dar Linda nu a uitat niciodată de Zmeul sur de văgăună şi de prietenii săi. Datorită talentelor ei artistice, a ajuns la un liceu de arte renumit, din Londra. Acolo excelează în muzică, dans, pictură şi încă mai scrie poveşti. Tot acolo, întâmplător sau nu, au ajuns şi… vechii ei prieteni din călătoria cu zmeul! Se înţeleg foarte bine şi nici acum nu-şi explică faptul că s-au mai întâlnit cândva. Dar ce ştiu sigur e că… a făcut parte din planul Zmeului sur de văgăună.

440

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

116.

Misterul trenului „Transilvania“ – autor Damian – Iustin Leru (cls.a VII-a)

Se spune că a existat demult în Transilvania un tren misterios în care se întâmplau lucruri ciudate: ba se deschideau uşile în mod inexplicabil, ba se auzeau strigăte ori dispăreau oameni. Doi prieteni, Criss şi Carol, dornici să rezolve cazuri inexplicabile, au venit din Anglia hotărâţi să descopere originea misterului din trenul „Transilvania“, aventurându-se într-o călătorie cu peripeţii. Trenul sosi în gară. De cum puse piciorul în tren, Carol simţi o respiraţie în ceafă, dar nici că vru să renunţe. Trenul îşi continuă traseul şi la un moment dat, traversă o pădure întunecată. Mergeau de două ore şi încă nu se întâmplase nimic. Trenul intră într-un tunel. Deodată s-a făcut întuneric şi se auzi un ţipăt disperat – a mai dispărut un om. Carol, foarte sigur pe sine, se întoarse spre bărbatul cu păr grizonat din compartiment pe care îl bănui încă de la început că pune ceva la cale: - Tu ai fost! Recunoaşte! Dar acesta îi răspunse bâlbâindu-se: - Nu-nu-nu eu… Şi iar se făcu brusc întuneric. Dar aşa-zisul suspect se prăbuşi ca fulgerat. Carol îl luă iute pe Criss şi alergară amândoi speriaţi în următorul vagon. - Nu crezi că ar trebui să renunţăm? îl întrebă Carol pe Criss. - Nici gând! Acum când călătoria devine din ce în ce mai interesantă, să renunţ? răspunse Criss. - Dar cine crezi că se face vinovat de dispariţia misterioasă a pasagerului din vagonul 33? întrebă iarăşi Carol. - Eu cred că… doctorul sau o fi vreo fantomă? mai răspunse Criss. După jumătate de oră de reflecţii asupra a ceea ce se putea întâmpla în tren, cei doi au revenit în vagonul 33, dar nu mai era nimeni. Trupul bărbatului prăbuşit dispăruse. Deodată uşile vagonului s-au deschis şi din senin, apăru un bilet. Criss îl luă numaidecât şi îl citi cu voce tare: „Plecaţi sau veţi suporta consecinţele!“. - Ce înseamnă asta? întrebă Carol, galben de spaimă. Dar Criss nu se pierdu nici de data aceasta cu firea: - Înseamnă că eu am un plan! - Spune!

441

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Se urcară amândoi pe acoperişul trenului, simţind că acolo nu are cine să-i audă ce pun la cale: - Tu o să te prefaci leşinat, astfel ca fantoma să vină să te răpească. Vezi unde te duce, căci numai aşa îi putem găsi şi pe ceilalţi, răspunse Criss. Şi aşa au şi făcut. În acel moment, Carol simţi cum cineva îl ridică şi îl duce în alt vagon. Atunci când fu sigur că nu se mai aude nicio mişcare, deschise ochii şi începu să investigheze fiecare colţişor al vagonului. Dar surpriză: era singur! Căută în carnetul lui şi găsi o vrajă cu ajutorul căreia putea să distrugă fantoma. O oră mai târziu, uşa se deschise larg. Fantoma se năpusti asupra lui Carol, dar de data asta era pregătit. După ce rostise vraja, spectrul fantomei se împrăştie ca prin minune şi dispăru pe veci. Însă o voce parcă de nicăieri îl avertiză încă o dată: - Ai grijă în cine te încrezi… Aventura abia acum începe!... Carol îl găsi repede pe Criss şi îi povesti tot ce s-a întâmplat. Criss avea să vină şi el cu o veste ciudată: nu exista conductor, trenul mergea singur! Înspăimântaţi, au alergat până în ultimul vagon şi s-au aruncat din tren. - Acum încotro, Criss? - Habar n-am, Carol… Au mers, au mers până când s-a făcut seară. Erau obosiţi şi înfometaţi. Au intrat într-un oraş cam prea liniştit. Încercând să ocolească centrul oraşului pentru a nu da de bănuit oamenilor ce caută la acea oră doi străini pe acolo, au luat-o pe nişte străzi lăturalnice şi au dat de un spital părăsit, pe zidurile căruia scria: „Nu intraţi!“. - Carol, să rămânem aici peste noapte. Din păcate, nu avem ce face, spuse Criss abătut. Dându-şi repede seama de intenţia lor, tocmai atunci fură amândoi avertizaţi de necunoscut care traversa strada: - Hei, oameni buni! Ştiu că nu e treaba mea, dar vă rog să nu intraţi în spital! Luaţi în considerare ce scrie pe zidurile lui! Nu-i de glumă! - Dar de ce, mă rog? întrebă Carol. - Păi, dacă mă ascultaţi cu atenţie, am să vă povestesc ce s-a întâmplat. Totul a început acum cinci ani. Pentru că nu a fost îndeajuns dotat cu aparatură performantă, foarte mulţi pacienţi au murit cu zile. De aceea s-a hotărât închiderea lui. Când ceasul bătea ora 8, personalul se schimba. Deşi astăzi nu mai e nimeni aici, când bate ora 8, uşile se deschid, becurile se aprind, se sting şi se aprind iar. Numai noaptea se aud glasurile şi gemetele pacienţilor. Totuşi, se mai spune că spitalul adăpostea şi pacienţi care nu se ştie de unde veneau… Erau aduşi de un tren… - Ce tren?? întrerupse Carol. - …„Transilvania“! mai continuă omul. - Carol, asta ne mai trebuia! spuse Criss. - Daaa… Şi totuşi cei doi… au intrat în spital. Peste tot era numai praf şi sticle sparte. Undeva întrun colţ era un registru în care era ţinută evidenţa tuturor celor care au decedat, unii chiar în condiţii misterioase. Deodată, uşa de la camera de operaţii se deschise şi se închise brusc. O linişte infernală le ţiuia în urechi.

442

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 - Ce-a fost asta, Criss?? - Chiar nu ştiu, răspunse acesta. Pe când păşeau pe holul prost luminat, Criss dispăru. - Criss! Criss!! Unde eşti? strigă înspăimântat Carol. Atunci se auzi o voce ciudată, întocmai ca cea din tren: - Pleacăăă! - Nu plec fără prietenul meu Criss! răspunse disperat Carol. - Atunci rămâi şi suportă consecinţele! - Cine eşti? Îmi este cunoscută vocea ta! Parcă te-am mai auzit undeva! Dar vocea se topi în bezna holurilor şi uşile se blocară. Sparse una din uşi şi reuşi să ajungă la etajul al doilea. Aici observă o umbră care îi spuse: - Carol, te aşteptam demult. Ştiam că nu vei renunţa, în ciuda descurajărilor mele. Uneori încăpăţânarea se plăteşte! Simţind că nu mai are nicio scăpare, Carol trecu prin geam şi sări de la etaj. Rănit, încă mai avu putere să fugă de acolo şi să se salveze. Ajunse într-un cartier nelocuit, dar îşi dădu seama că a fost urmărit. Când întoarse capul, văzu în spatele său un necunoscut ce purta o mască neagră. Se năpusti asupra lui: - Nu mai scapi! Ce-ai făcut cu prietenul meu?? Atunci necunoscutul îşi dădu masca jos… - Carol, a fost un joc. Carol simţi că-i fuge pământul de sub picioare… - Tu? Prietenul meu? Nu pot să cred!!! Necunoscutul era… Criss. - Carol, ştiam cât de mult îţi plac misterele, aşa că am plănuit asta înainte cu un an. Nimic din ce s-a întâmplat nu a fost adevărat. - Da… dar era să-mi pierd viaţa! - Nu m-am gândit că lucrurile vor ajunge chiar atât de departe. Fiind o fire pusă mai tot timpul pe şotii, uneori exagerând de-a binelea, Criss a încercat să reînvie pentru Carol povestea legendarului tren misterios „Transilvania“. Dar nu a prevăzut reacţiile prietenului în situaţii limită. Din propria sa greşeală Criss a înţeles că nu e bine să ducă farsele prea departe, căci astfel îşi poate pierde şi cel mai bun prieten, punându-i chiar viaţa în pericol.

443

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 Picturile din carte sunt realizate de Andreea Oprea Să o cunoaștem pe Andreea: Andreea Oprea s-a născut la 30 ianuarie 2000, în Piatra Neamţ. Este elevă în clasa a VIII-a, la Școala Generală, Nr. 2, din Piatra Neamț. Din vara anului 2012 urmează cursurile de pictură şi desen din cadrul Bibliotecii Județene “G.T. Kirileanu” – Piatra Neamț, unde o are ca îndrumător pe doamna profesoară Mihaela Zânica, artist plastic. Sursa de inspiraţie a lucrărilor sale sunt la această vârstă un anume tip de animeuri dar în timpul pregătirii intensive a făcut reproduceri după maeștrii picturii postimpresioniste și numai. Genurile abordate sunt cele de natură statică, studiu creion și culoare,portret și compoziție cu personaje în desen și culoare.Tehnicile folosite sunt diferite: acril pe pânză, creion colorat pe hârtie şi sepia, cărbune presat. Desenele sunt creația originală a Andreei după stilul celor originale, ea le face de ceva timp și le-a însușit și practic construiește presonaje din imaginație acum. În 2013, Andreea Oprea a participat cu lucrări la expoziţia colectivă organizată cu ocazia Zilei Copilului pe 1 iunie 2013, expoziţie colectivă realizată sub îndrumarea atentă a artistul plastic Mihaela Zânica în incinta Bibliotecii “G.T. Krileanu” la Secția de copii ”Ion Creangă” . Primul vernisaj al expoziţiei personale Andeea Oprea a avut loc pe data de 24 iulie 2013, expoziţie organizată de Asociaţia Universul Prieteniei în incinta sălii Cupola a Bibliotecii Județene “G.T. Kirileanu” – Piatra Neamț. ”Primul meu contact cu Andreea Oprea mi-a lăsat o impresie extrem de plăcută aceea a unui copil calm și care era foarte preocupată de lucrările sale pe care le realiza când îi permitea timpul liber între teme și orele de curs. Mai tîrziu am aflat că este extrem de retrasă pentru vârsta sa dar asta mi-a adus aminte de propria mea copilărie și adolescență. Mi-am spus atunci: fire de artist. În timp ne-am apropiat mai mult și am început să o înțeleg mai bine cu toate problemele vârstei ei de preadolescentă. Tind să cred că mă vede ca pe o bună prietenă mai mare, considerând că și eu am învățat și voi mai învăța multe din practica cu copii. Eu îi prevăd Andreei un viitor bun, cred în talentul ei nativ , în capacitatea sa de muncă și de acumulare. Știu că dacă va urma acest drum spre arte plastice își va găsi o cale în orice domeniu pe care și-l va alege legat de acestea. Eu mă voi asigura că pe perioada în care vom lucra împreună va acumula cât mai multe mijloace necesare unui început de drum în acest domeniu.” Profesor și artist plastic Mihaela Zânica

444

Concurs de proză scurtă ”Peregrinări”, Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013

Concurs “Peregrinări” ediția a III-a, proză scurtă Organizat de către Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Itaca” – Dublin, parte a proiectului Cititor de proză – Republica artelor. Membrii juriului au fost: Angela Mamier-Nache (Franța) Nicolae Iliescu (România) Emanuel Pope (Anglia) Daniel Cristea-Enache (România) Emanuel Stoica (Suedia) Petre Anghel (România) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Site-urile partenere: Cititor de proză – Republica artelor http://cititordeproza.ning.com/ Însemne culturale http://insemneculturale.ning.com/ Casa gândului - Cleopatra http://casa-gandului.ning.com/ Rețeaua literară - http://reteaualiterara.ning.com/

Mulțumim tuturor participanților!

445