CARMENA BĂINȚAN
DIN CER
Incepu să bată dinspre apus vântul toamnei şi lanurile îşi trecuseră demult galbenul auriu în hambarele cine ştie cărui bogătaş, căci numai ei se puteau bucura de recolta bogată, ceilalţi puteau doar să spere că vor trece iarna cu cât le-a mai rămas. Se culesese de pe pământuri spic cu spic, că abia mai aveau şi păsările cerului ce mânca în drumul lor spre ţările calde. Bruma de recoltă le era dusă în hambare cu multă grijă să nu se risipească din ea nici un bob, căci vremurile erau grele. Carele încă mai purtau de pe câmp ce rămăsese şi cei câţiva saci aşezaţi în căruţă aminteau omului de vremea recoltei. Oameni trudiţi de muncă şi cu bucate puţine care-şi spălau necazul cu un pahar de vin la cârciuma din sat în după-amiezele triste unde aveau prilejul să depene amintiri din tinereţea lor fericită.
Intr-adevăr, recolta nu-i mulţumea, dar barem vinul era bun, însă nu se ştie dacă de la o vreme nu cădeau în el câteva picături de apă pentru a-l face mai uşor şi oamenii să nu se ameţească atât de repede şi să mai zăbovească la cârciuma satului. Multe şi interesante erau poveştile lor, dar cine le mai ţinea minte, doar caii lor mai purtau povara laudelor din anii de glorie ai tinereţii. Fiecare îşi lăuda calul şi faptele lui de vitejie dar acum, cu seceta aceasta, parcă sau micit şi s-au întristat ba pe unii dintre ei crescuse părul pe spinare ca pe porcii mistreţi. Slabi,bătrâni şi uscăţivi cum erau, stăpânii lor nu credeau că vor ieşi cu bine din iarna ce urma să vină. De când începuse războiul mai trecuseră bietele animale vreo patru ierni şi cu fiecare an ce trecea erau tot mai slăbite. Unele iepe nici mânji nu mai faceau de bătrâne, dar parcă îi păsa cuiva, ba se bucurau că–i mai au şi pe aceştia, căci pe cei tineri îi luase armata pentru a se folosi de ei în război. In şurile ţăranilor ardeleni mai zăcea câte o şaretă mâncată de rugină, cu spiţele roţilor rupte, iar ilişul îmbrăcat cândva în stofă scumpă era mâncat de şoareci şi doar la o atingere săreau arcurile ruginite rânjind la stăpân. Nu mai aveau nevoie de şareta ce-i ducea la târg ori la rudenii în satele vecine se foloseau doar de câte o căruţă mai mică după cum era şi calul. In vremurile de pace împrindeau câte doi cai mari şi graşi la căruţă, dar acum era bună şi aceasta care scutura şi scârţâia pe bulgării uliţei, nefiind unsă, căci dohotul era puţin şi nici nu se găsea. Mai veneau din Apuseni moţii care schimbau dohot pe cereale, căci acolo cerealele erau încă şi mai puţine decât în nordul Ardealului. Cine mai putea da cereale la schimb, când oricum nu erau de ajuns, aşa că se mai împrumutau de la alţii care aveau mai mult că tot aşa se împrumutau şi cu jăratec. Cei care aveau lemne, ţineau toată iarna focul aprins în sobă, iar cei cu lemne mai puţine, veneau dimineaţa şi duceau câte o lopăţică de jăratec. Lemnele erau scumpe şi departe de sat, iar oamenii întreţineau focul doar cu bâlii şi coceni de mălaiori dacă aveau câteva crengi tăiate de prin ogrăzi, primăvara le păstrau pentru nopţile geroase. Uneori oftau prelung prin câte o curte pustie şi încercau să se adapteze din mers la noile vremuri. In cei patru ani de când începuse războiul secătuise tot mai mult chiar şi apa din fântâni era mai puţină, iar cântecul de dimineaţă al cocoşilor răsuna mai trist ca altădată. Uneori câte o bubuitură înfundată îi facea mai atenţi şi ridicau privirile spre cer iar în înaltul lui vedeau lucind câte un avion ce părea o mică pasăre argintie, dar aducând cu ea nenorocire. Stăteau răbdători să asculte dacă va mai cădea pe undeva o bombă şi inima li se strângea de frică pentru ei şi pentru cei plecaţi pe front Toţi bărbaţii tineri din sat au fost concentraţi. Au rămas în sat doar femeile, copiii şi dintre bărbaţi doar cei bătrâni ori invalizi. Dintre aceştia unii au devenit pantofari, alţii fierari, croitori, unul chiar frizer, adaptându-şi meseriile nevoilor săteşti. Majoritatea dintre ei au fost răniţi la picioare, iar cum nu puteau merge la muncile câmpului încercau să–şi ajute familia cum puteau. Mai mult de lucru aveau fierarii cu potcovitul cailor sau cu reparatul osiilor. Nici încălţăminte nu era era la îndemâna oricui şi aveau mare grijă de ea , nu puţini erau cei care mergeau până la biserică desculţi prin praf şi doar acolo se încălţau, căci nu se cuvenea să apară în faţa Domnului desculţi. Multe şi nenumărate erau nevoile lor, dar le duceau mai departe cu stoicism, nădăjduind că vor veni şi zile mai bune, mai grele nu puteau fi doar dacă cei plecaţi pe front nu s-ar mai fi întors.
9