'' Descult prin cetate''

‘’Desculţ prin cetate ‘’ Textele şi premiaţii concursului de proză scurtă

http://tripwow.tripadvisor.com/tripwow/ta-06e0-3a24-f901?ln

Premiile redacţiei revistei ’’Faleze de piatră ’’: http://www.slideshare.net/CititordeProza

Viorel Mirea Locul I : ZÂMBETUL DURERII SALE

Viorel Ploesteanu Locul II: Poarta fericirii

Nick Sava Locul II : . Timpul

Livia Dimulescu Locul III: VIZITA

Nedelcu Pavel Locul III: Eu am ales pixul!

Premiile cititorilor: http://www.slideshare.net/CititordeProza

Anda Bejan Locul I: O-MISIUNE

Helene Pflitsch Locul II: VREMURI

I.M. Constantin Locul II : APROAPE UNDERGROUND

Anca Vieru Locul III: Tăcerea obiectelor pierdute

Nicolae Cârstea Locul III: Prin haos, în paşi de dans

Mistuitoarea Absenta - autor: Laura Preda Niciodata nu am apreciat galagia copiilor cum o simt acum dupa sase luni de singuratate absoluta :este zumzetul care te trezeste la viata, sau mai bine zis îmi trezeste cele mai frumoase amintiri ale vietii mele : între somn si trezire ma visez cu Cris în brate si-mi aud copii mici care se hîrjonesc în cealata camera…deodata usa se deschide si Clara cu zîmbetul ei dumnezeiesc îmi aduce cafeaua , ma saruta si fuge în gradinita unde copii o asteapta cu nerabdare, sa-i bucure cu activitatile ei poznase. Astfel ma trezesc la realitatea cruda :fara sotia mea iubita si fara cei doi flacai ai mei, fara biroul meu de lucru. Acum înteleg’’ metamorfoza’’ lui Kafka dar eu nu ma simt un gîndac, eu ma simt un cadavru condamnat sa traiasca printre cei vii, care au copii mici sau mari care-i strîng la piept cînd vin sa-i ia de la gradinita sau stau de vorba macar cîteva minute la ora mesei deoarece nimeni nu mai are timp pentru adolescenti sau bineînteles se disputa pentru tot felul de detalii pentru ca numai asa am învatat noi sa facem educatie tinerilor. Ïn sfîrsit, Dumnezeu exista si si-a facut aparitia îm momentele mele de rascruce trimitîndu-l pe unul din prietenii sa ma recupereze din fata casei mele unde negociam cu politia, explicîndu-le ca nu am unde sa dorm si ca firesc dupa douazeci de ani de casnicie , fara sa–mi agresez nevasta si chiar înca o iubesc, trebuie sa am si eu un loc de dormit in aceasta casa mare, macar sa ma fi lasat in garaj pîna imi gaseam o locuintat ,de fapt n-am avut la dispozitie decît o saptamîna sa parasesc casa , nam crezut nici o clipa , ca iubita mea sotie, Cris sa aibe inima sa ma puna în strada, . Cu o zi înainte de a primi aceasta vestea facuseram dragoste ca in tinerete, demult n-o mai simtisem atît de înfiorata la mîngierile mele, vulcanica, filiforma înca la vîrsta ei, speram ca nimeni sa nu patrunda in gradina noastra secreta .

Sunt condamnat sa traiesc fara familia mea, fara iubirea vietii mele , noi nu am trait ca sot si sotie aceasta titulatura era pentru parintii nostrii si pentru societate , dar noi doi eram flamînzi unul de altul în orice clipa, ne înfioram numai cînd ne atingeam cu privirile, noi ne-am construit iubirea ca o cetate; nimeni nu putea sa patrunda în ea :mergeam la schi împreuna toti patru, ,înnotam toti patru si ma faceam obosit ca sa le dau încredere în ei ; cascadele ei de rîs m-au vindecat de ranile copilariei mele singuratice create din divortul parintilor mei, adeseori ma simteam rasfatat de viata avînd o femeie puternica lînga mine, la început ma împotriveam propunerilor ei special sa-i pun în miscare inteligenta si niciodata nu mi-a dezamagit asteptarile. Uneori ne jucam cu cei din jurul nostru care ne testau soliditatea cuplului si ne lasam curtati si spre dezamagirea celor care încercau sa-mi cucereasca iubita, ma duceam în plina conversatie aprinsa si-mi sarutam nevasta.

Aceeasi faza o aveau si nevestele prietenilor care ma gaseau mai interesant decît sotii lor. Acasa ne distram pe seama micilor ocheade si ne- aduceam aminte versurile Anei Balandina : Unii te vad numai pe tine altii ma vad numai pe mine Ne suprapunem atît de perfect încît nimeni nu ne poate zari deodata Si nimeni nu îndrazneste sa locuiasca pe muchia De unde putem fi vazuti amîndoi….

Fiecare clipa a existentei mele este plina de Cris si de cei doi baieti ai mei mari, frumosi, atletici, pusi pe sotii, recunosc ca nu am fost tatal ideal, adica nu am fost o banca de bani fapt pentru care m-au sters definitiv din viata lor-’’delete’’ si gata am disparut din viata lor.

De cîte ori Clara dispare la sedinte sau la piata imi deschid repede computer-ul si-mi privesc copii , cîte nazdravenii faceau : odata eram la schi si cum pîrtia de schi era lînga un rîu, baiatul cel mic Alex bineînteles s-a facut ca a alunecat din greseala în rîu, iar cel mareTeo, îi facea poze înloc sa-l ajute sa iasa din rîu. Ïmi rîdeam imi barba i-am tras o palma dupa ceafa dupa care nu stiam toti trei cum sa-l încalzim mai repede si sa-i schimbam hainele.Mai facea si glume propunîndu-ne sa mergem toti patru ca vom face baie norvegiana, apa fiind calda si mai scoate si aburi.Ca sa nu-l îmbolnavim i-am dat prima tuica din proviziile noastre calice trimise de mama mea din România Dupa pozele cu ai mei imi pun un video unde baietii ne-au filmat cînd dansam Oh Carol! a lui Sedaka, cînd Cris danseaza ca o femeie

care iubeste o singura data în viata ei, toate gesturile ei lascive erau pentru mine si numai pentru mine .Eram cuplul care nu faceam parte din modelul clasic eu sa cîstig mai mult iar Cris sa completze unele gauri. Ceea ce nu placea societatii :un suprem pe banii sotiei ,este inadmisibil si în plus se mai si iubesc!!Astfel cineva cu numele de Mesfisto ne-a vizitat casa si consecintele le-am simtit înmiit.

Ar trebui sa fiu optimist deoarece sunt foarte bine cotat pe piata celibatarilor chiar daca nu cîstig foarte mult si am devenit un simplu supraveghetor de copii la scoala primara si iarasi un miracol : totii copii scolii ma iubesc inclusiv mamicile lor , nu mai vorbesc de colegele de serviciu maritate, sunt chiar dispuse sa-si paraseasca sotii, sa faca sacricii divine pentru o iubire adevarata , amatoare de aventuri.

Chiar una din prietenele Carlei m-a numit’’ Printul’’ al lui Al.Bratescu –Voinesti ,chiar daca înfatisarea mea pare ceva de genul omul iesit din padure : suba verde , cizme de cauciuc si caciula neagra cu moţ, dar ce sa-i faci femeilor nu le mai ajung un barbat mai au nevoie si de un amant deci sunt egale în drepturi cu noi.

Dragul meu prieten, voi veni curînd la Paris, sa ma vezi ce succes nebun am la femei astfel îmbracat.

Eu cel din ‘’Elogiul Animalelor’’ de Felix Grande Stiai ca exista animale blînde si credincioase Care atunci cînd isi pierd perechea Adulmeca vîntul cu narile disperate Ataca urla se gîndesc Si nu manînca si umbla si înnebunesc?

Colierul de perle - autor: Dorina Coravu Marco se opri să bea apă. Câte ore să fi trecut? Știa doar că plecase în toiul nopții. Avea și-acum aceeași scenă în fața ochilor. Tocmai el, soferul lui, omul în care își pusese toată încrederea să-l dezamăgească... Cine s-ar fi gândit? Își privi puțin chipul în apele limpezi și tremurătoare ale râului, apoi își ridică privirea în sus. Soarele era deja acolo, pe vârful brazilor. Sprijinit pe ei părea o adevărată navetă spațială. Se ridică și o luă încet în lungul râului, călcând ușor pe pietrele albe. Câteodată scotea un geamăt, semn că vreo piatră colțuroasă își făcea simțită prezența. Plecase de acasă desculț, într-o ținută lejeră de noapte de vară.

Pentru o clipă, gândul că a părăsit-o îl umplu de regrete și își întoarse capul înapoi, de parcă ar fi vrut să o vadă în urma lui. Dar nu. Nu, își spuse el, nu mai e cale de întoarcere. Și plecă mai departe cu privirea țintită la pietrele albe, călcându-și o dată cu ele și gândurile. Și regretele.

Cât va mai merge așa? Și unde? Și ce le va spune lor? Că n-a putut s-o ierte? ”Sonia, nu-i așa că mă vei iubi până la moarte? Că nimic nu te va face să-ți schimbi jurămîntul?”

Vorbele îi răsunau și acum în urechi și le auzea din ce în ce mai tare, tot mai tare. ”- Ce bine îți vin perlele!- mi-era teamă că n-or să-ți placă.....” Două buze moi, curmară cursul vorbirii.

Era confirmarea că n-are de ce să-și facă griji. Tot ce-i dăruia el era minunat, fără nicio îndoială! Și parfumul luat din aeroport i-a plăcut. Și totuși îl înșelase. Cu șoferul lui. Prima oară în timpul conferinței. A durat 5 ore conferința. A sunat-o, dar telefonul era închis. ”- Probabil că e la piscină și ea niciodată nu își ia telefonul”. A doua oară, când a venit delegația din Japonia la uzină. A treia oară.... acum.

Seară de iulie. Am lăsat mașina acasă și am plecat să ne plimbăm prin pădurea din spatele cabanei.

Răcoarea se simțea tot mai puternică, pe măsură ce ne apropiam.

”- Ce zici? O sa plouă? Am lăsat fereastra deschisă....” ”- Și ce dacă?”, a râs ea și m-a prins de mână.

Dacă vine, ploaia ne va fi musafir. Oricum nu s-a anunțat nimeni în seara asta. Ar fi fost prea monoton. Am prins-o de mijloc și am sărutat-o lung. Îmi doream ca secundele acelea să fie veșnice.

Pasiune juvenilă. Un fulger scurt ne-a trecut prin fața ochilor. Ne-am desprins instant. Ploaia s-a întețit. Ne-am adăpostit sub un foișor de frunze, dar hainele se udaseră deja pe noi. Bluza de mătase i se lipise de corp, scoțând în evidență colierul de perle. Închise ochii și se lăsă în voia dezmierdărilor sălbatice. Încet, încet sărutările se întețiră și o moleșeală îi cuprinse tot corpul. Își petrecea ușor degetele peste perle în timp ce buzele șopteau vorbe mieroase.

O ușoară înțepătură, doi dințișori mici se înfipseră în lobul urechii stângi. Tresări. Deschise ochii larg.

Soarele deasupra era tot acolo în vârful brazilor. El, stătea întins pe pietrele albe. Un fâșâit ușor îl făcu să-și mute privirea spre umărul stâng. O funie alb-cenușie se îndepărta leneș de corpul lui, unduinduși coada printre pietrele albe pierzându-se sub vălul apei.

Deodată, pleoapele-i sunt moleșite, iar vederea devine încețoșată. Vrea să se ridice, dar slăbiciunea și amorțeala pun stăpânire pe el, respirația... întretăiată.

Soarele e la locul lui, acolo sus, pe varful brazilor... o mână tremurândă se joacă greoi cu pietrele albe:„ – Ce bbbi-nnne îți vvvin ppper-llle-lllee, Ssso-ni-aaaaaaaaaaaa....”

Liniște...liniște...

Livada de vulpi - autor: Cristina Stancu Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul din faţă miroase a spirt şi transpiră de parcă ar răsufla înăuntrul unei tragedii ireparabile care se desface cu fiecare secundă pe care el o petrece aici. „Eu şi familia mea locuim întrun cimitir, e proprietatea noastră, e grădina noastră de cruci din spatele casei, e locul copilăriei mele, e o afacere de familie.” Voci. Şuşoteli absurde. Imagini strecurate pe furiş. Oameni cu plase în mână îmi aruncă pungile de plastic în groapa care se cască involuntar în trunchiul meu, de parcă aş fi un copac bătrân găurit de păsări invizibile care nu mai aveau unde să-şi ascundă cuibul. Sunt o ţintă, mă deplasez cât pot de mult însă în anumite momente imaginea din faţă e absorbită de alta, crapă de parcă ar fi un simplu geam murdar de praf într-o cămăruţă minusculă rămasă încuiată timp de 20 de ani. În mijlocul camerei, exact în mijlocul acelei camere, într-un cub de sticlă eu mă formez într-un pătrat de carne interior. Sunt o ţintă, mă deplasez, respir, mă deplasez, respir, mă deplasez, sunt o ţintă, renunţ. Rămân pe loc, e acelaşi întuneric dintotdeauna, în el zace aşa cum numai un om ar putea-o face, zace o groapă mică, o groapă discretă, unde cubul de sticlă tresare în paşi mici, paşi discreţi, intrând acolo ca într-o transformare previzibilă de secole. Pentru că uneori aşa apare. De secole. Cel care mă urmăreşte îmi înghite fiecare fir al gândurilor, simt nişte tălpi uriaşe peste tâmple, se lipesc de ele scoţând un zgomot de lipăit absurd aici, pentru că aici sunt numai eu, lipsit de o atmosferă, sunt numai eu, continui să-mi spun până când devine o exagerare. Numai eu.

Tot ce mai percep e senzaţia unei întrebări care-şi dizolvă automat orice răspuns care-i transpiră. Este o întrebare vagă, ambiguuă, cu un trup numai al ei. Înăuntrul trupului ei este întrebarea care nu vrea niciun răspuns, care-şi refuză sau ucide răspunsurile. Toate astea se petrec cu adevărat în faţa privirii mele. Mă relocalizez în raport cu ce se întâmplă acolo, întrebarea nu ţine de mine, întrebarea e liberă să facă ce vrea, întrebarea nu contează. Paşii omului din faţă încep să răsune mai puternic pe caldarâmul uscat. Îl urmăresc pentru că nu pot merge undeva numai pentru mine. Mă subţiez în acel sunet şi pierd contactul cu el. Nimic nu poate sta pe loc. (vocea unui trecător din stânga mea care vorbeşte la telefon) Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Aş vrea să nu mai văd atât de clar căldura, să nu o mai văd ca pe un obiect mare nedisciplinat, încălţat cu bocanci într-un fel de picioare diforme, călcând pământul şi rotunjind cu fiecare pas câte-o coapsă pe interiorul acelei suprafeţe. Eu ştiu cum e acolo, cu doi milimetri sub pământ, cu totul cu doi milimetrii sub pământ. Eşti înconjurat de coapse dintr-un material pe care dacă l-ai gusta ar fi rânced iar tu, ca supoziţie, te-ai întoarce undeva, sau cel puţin ai dori aşa ceva chiar şi când ar fi total imposibil. Tu eşti o supoziţie într-o coapsă care se retrage la sfârşitul vieţii înapoi în căldură, căldura aceea diformă, lipsită de disciplină încălţată în bocancii vechi care-ţi par atât de familiari.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul s-a oprit. M-am oprit. Se îndreapta către o bancă verde. Mă îndrept către o bancă verde. Se aşează pe banca verde. Rămân în picioare lângă el şi în spatele băncii verzi. Pe trotuarul din faţa lui trecătorii ar pustiiţi, chipurile lor se înverzesc şi se dilată atrase în jos ca o mulţime de membrane supuse fiecare câte unei legi diferite. Atrase în jos picurând, iau forma unor cercuri pline, de lemn proaspăt tăiat, suspendate în mişcare, trase după trecători, mereu înverzindu-se, mereu picurând supuse unor legi diferite ca unor paşi diferiţi, mereu picurând câte un altfel de lemn proaspăt tăiat. Bătrânul nu are chip. Se chinuie să aibă chip. Mă chinui să am chip.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul se desprinde. În faţa lui îmi arată o măsuţă de cafea roşie pe care se odihneşte un acvariu în care creşte o broască ţestoasă cu o carapace din ce în ce mai roşie. Îmi schimbă locul, sunt în faţa bătrânului, sunt dincolo de măsuţa roşie de cafea, încerc să plâng, nu ştiu de ce încerc să plâng. Îmi spune că ochii mi s-au schimbat în vânătăi iar locurile lipsă din mine sunt în vânătăile din locul ochilor lui. Bătrânul îşi schimbă ochii în două vânătăi lugubre, îmi dau senzaţia că sunt într-un coridor de geam fumuriu croit exact pe măsura trupului meu. Coridorul e lung, e mult prea mult pentru mine şi totuşi forma trupului meu e peste tot şi se continuă chiar dincolo de sfârşitul coridorului fumuriu. Bătrânul îşi îndreaptă ochii de vânătaie către mine de parcă aş fi o carte, îşi lipeşte cele două palme pe cele două vânătăi care mi-au luat locul ochilor, bătrânul îmi controlează mersul. Bătrânul se ridică de parcă m-ar ridica şi pe mine. Eu şi bătrânul mergem aşa, cu palmele lui lipite pe ochii mei de vănătaie. Mergem împreună, avem acelaşi pas, bătrânul mă forţează să am acelaşi pas ca şi el pentru că bătrânul vrea să capete chip, aşa îmi spune. Coridorul de sticlă fumurie se retrage şi revine având formele a două trupuri în aceeaşi poziţie, batrânul şi eu, uniţi prin forma braţelor sale întinse către ochii mei de vânătaie. Bătrânul are glas, eu am glas numai în încleştarea aceea în propria mea carne unde va trebui să mă întorc în curând.

Cineva mă urmăreşte, cineva îmi vorbeşte în minte suprapunându-se peste identitatea mea găsită cu greu. Bătrânul îşi dezlipeşte palmele de ochii mei de vânătaie. Îşi retrage braţele iar corpul meu începe să semene cu cel diform al căldurii. Mă deformez şi mă adaug la ceva. De parcă sunt lipit pe un perete alb şi nu mai ştiu unde încep. Bătrânul se culcă liniştit pe podeaua coridorului fumuriu şi moare, eu sunt lipit pe acel perete alb şi îl privesc. Îl privesc pe bătrân cum moare.

Bătrânul nu a existat niciodată, mi-a zis cineva de parcă mi-aş fi zis eu însumi.

Dar bătrânul moare, i-am zis de parcă şi-ar fi zis el însuşi. .....................................................

Poiana aceea cu vulpi la rădăcina fiecărui măr, vulpi din vis, se termina cu o casă ce semăna unui bloc, noi eram trei, eram şi eu dar în afară de mine eram 3, şi puteam intra numai într-o singură încăpere.

Pe un zid, cel care unea o cameră cu cealaltă, câteva beţe foarte subţiri ardeau strălucind, aşa cum ar arde, dacă ar putea, un scârţâit prelung care s-ar repeta la nesfârşit într-o buclă pe care dacă ai asculta-o te-ai pierde într-o lume mai reală. Am rămas acolo puţin. S-a luminat şi un bătrân a venit împreună cu o mulţime de oameni fără chipuri care îi vorbeau. Bătrânul nu ne-a văzut ieşind, el doar a deschis uşa de sticlă şi a ţinut-o aşa câteva clipe privind mereu către mulţimea aceea care îi vorbea.

După ce am ieşit, bătrânul şi-a schimbat elegant direcţia privirii şi s-a deplasat dinspre mulţime înăuntru, apoi a închis uşa.

Desculţă prin ograda cu fân - autor: Constanta Abalasei-Donosa 

PAm părăsit camera în surdină ca şi cum m-aş fi aflat în interiorul unei biserici medievale cu mici coloane întunecate, unde abia se mai zăreau picturile pe pereţi.

Aşa arăta camera unei rude îndepărtate pe numele de Varvara. Pe peretele din dreapta patului , deasupra unui covor ţesut în război, era aşezat un opaiţ ce noaptea licărea încet datorită fitilului învechit, aruncând pe întreg interior, lumini pale violete unde abia puteam recunoaşte feţele celor dragi ei. Aşezaţi lângă icoane, puşi cu multă migală în rame butucănoase date cu bronz argintiu, erau zestrea de la mama sa. Soţul Ion, soldat cu ghete parcă prea mari pentru el şi haine atât de strânse pe corp adunate la mijloc de o centură groasă, era singura imagine rămasă de la el. Apoi, Harieta fica cea mare, Mihai şi Ştefan, plecaţi pe rînd la ceruri din cauza unei molimi ce bântuia în perioada anilor 1930, 1939. Într-o altă ramă, erau aşezate atât de multe poze cu părinţii şi bunicii dânsei, fiinţe dragi ei, pe care eu le cunoşteam doar din povestirile mărturisite. Ceea ce am recunoscut cu mare iuţeală, erau imaginile marilor voievizi Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul - puşi între icoane, la care se închina atât dimineaţa la sculare cât şi seara la culcare. De câte ori mă aflam aici, priveam la aceste tablouri şi simţeam cum fiecare celulă şi fiecare legătură din mine, mă leagă de intimitatea sufletului ei, de povestea fiecăruia şi de obsesia învăluitoare că a putut exista cândva în acest spaţiu şi coşmaruri nemiloase, care i-au smuls pentru totdeauna pe cei dragi ei, lăsând-o într-o despărţire dureroasă .

Aşa constatam de fiecare dată când mergeam în vizită la ea, că preţul tristeţii şi singurătăţii ei este peste limita excedă a normalului. Trăia într-un sătuc, parcă uitat de Dumnezeu, în Nordul Bucovinei. Gârbovită şi uzată de timp şi boală, era mândră de atitudinea ei că se poate descurca .

Mi se părea că este opera destinului, primind lovituri - cum primesc cei ce nu iubesc nimic în viaţă. De câte ori ajungeam în această parte de ţară la rude apropiate prin alianţă, mă refugiam pentru două-trei zile la ea acasă să simt pe viu acea lume cosmică : casa ei mică şi modestă în faţa căreia trona un nuc imens, având vârsta de peste 80 de ani, la umbra căruia creştea fân pe care-l consuma lipsită de griji, Joiana, văcuţa sa cu care vorbea permanent.

Tuşa Varvara, cum îi spuneam eu, înainte de a-ţi vorbi, cântărea cu mare precizie vorbele sale . Când ne reîntâlneam, îmi vorbea de fiecare dată despre viaţa sa sau alte experienţe dureroase care o asaltau uneori, încercând să o doboare, precum furtuna simplă care mătură frunzele moarte sau distruge vegetaţia cea vie.

Nu eram absorbită de marea umanitate, poate mai curând de zbuciumul ei : de aceea veneam aici să păstrez legătura cu dânsa pentru că mi se părea înţeleaptă şi mă purta cu mult în urma anilor pe care-i avea, încercând să cristalizeze rolul ei nepierzându-şi abilitatea de-a înfrunta roata vieţii; în fie ce zi sperând, neoprindu-se agăţată între spiţele mărunte .

Era pentru a nu ştiu câta oară, când mintea mea călătorea în timp . Nu mai aveam nici o ideie ce aş mai fi putut întreba-o ! Nu avea nici curent electric . O priveam, o admiram şi simţeam dureri în suflet. Imi era greu să mă dezmeticesc. M-am hotărât să fac o mică plimbare prin

ograda ei. Privind în jurul meu, am rămas pe loc sub umbra nucului unde soarele-şi distribuia lumina făcând ca întreaga ogradă să pară de culoarea mării iar căsuţa ei de lut şi lemn, părea ca un mic castel pierdut unde abia percepeam în zare, Cetatea de Scaun a Moldovei.

M-am descălţat de pantofii mei albi şi am rămas desculţă ca şi dânsa să-mi umplu spiritul de mângâierea fânului pe care-l călcam cu milă şi mare grijă. Să-mi umplu sufletul de mirosul lui şi de imaginea cu care se unduia la picioarele mele retrăgându-se la poziţia sa existentă, suportând cu mare eleganţă baza tălpilor mele .

Desculţă prin ogradă precum tuşa Varvara, am învăţat de la firul de fîn, că nu există nimica în faţa căruia să te supui; ci doar distanţa de lumină şi aer dintre pământ şi cer. Lumina cerului care pătrunde în noi şi ne luminează sufletul şi spiritul, precum o candelă .

COLIBA DIN MUNŢI autor: Sachir Urfet În Munţii Sălbatici era o colibă construită din trunchiuri de copaci şi nuiele. Coliba avea o singură încăpere cu o uşă îngustă că abia puteai să intri pe ea şi-o ferestruică prin care abia pătrundea lumina zilei în încăpere; astfel că, în colibă era veşnic întuneric.

Stăpânul colibei era un om cărunt, scund de statură; era un om singuratic, retras în coliba sa, în munţi, încă din anii tinereţii. Aproape că uitase de viaţa de la oraş şi, ori de câte ori se ducea în oraş după unele cumpărături, dorea să le termine de făcut cât mai repede, pentru a se întoarce înapoi la colibă. De aceea, se iscau mereu certuri, ori de câte ori apărea el în oraş, întrucât nu putea să stea la coadă, la magazin, deoarece nu avea răbdare. În singurătatea din munţi se obişnuise să facă totul fără oprelişti, când avea chef şi-şi pierduse răbdarea, fiind chiar morocănos. Unchiul Stump, aşa se numea stăpânul colibei, se hrănea cu vânat; la magazin se ducea doar o dată pe an, pentru a-şi procura veşminte. Era un vânător iscusit, cunoştea mai multe metode de de a prinde iepurii sau urşii în capcană.

Coliba era situată într-un afund de pădure, astfel că unchiul Stump putea să vâneze şi în apropiere de casă. Aici, în munţi şi în păduri, trăiau multe animale sălbatice, de aceea, munţii erau numiţi de călători Munţii Sălbatici. În zilele de iarnă, aproape că nici nu puteai să străbaţi pădurea din cauza înfometatelor animale, lupii erau pretutindeni. Unchiul Stump se obişnuise cu sălbăticiunile. Când se afla în pragul vreunei primejdii, tovarăşul său de viaţă, Bobby, îl apăra de fioroasele animale ale junglei din munţi, cum îi mai plăcea să spună. Bobby era un câine-lup care îşi iubea mult stăpânul. Iubirea aceasta era reciprocă, stăpânul iubindu-şi la fel de mult câinele. Doar se bazau unul pe altul.

Zilele se scurgeau una după alta şi erau una ca alta; nu se producea nicio schimbare. O singură zi însă poate fi numită o zi deosebită de celelalte. În această zi, unchiul Stump porni, ca de obicei, la vânătoare. Se îndreptă acolo unde pădurea era mai deasă, căci acolo avea mai multe şanse la vânat, sperând chiar la un trofeu. În timp ce monta o capcană pentru iepuri, auzi un scâncet ca al unui copil.

Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni. Îşi continuă lucrul, însă, după o clipă, auzi iar acelaşi scâncet.

Atunci, începu să caute prin împrejurimi şi, în sfârşit, mare i-a fost mirarea când, într-un tufiş, dădu de un copil părăsit. Când îl văzu, nu mai ştiu ce să facă şi se scărpină în creştetul capului cu o mână, în cealaltă ţinându-şi pălăria. Controlă imediat regiunea, poate, poate va vedea pe cineva, probabil, pe cel care părăsise copilul, sau pe mama copilului, însă, negăsind pe nimeni, se întoarse înapoi la copil.

După mai multe chibzuiri şi neştiind ce să facă, unchiul Stump luă copilul acasă la el, la colibă.

Bobby, căruia prima dată i se păruse curios, se împrieteni repede cu copilul care începu să plângă de foame. Unchiul Stump făcu rost de puţin lapte de căprioară şi îi dădu copilului să mănânce aşa cum le dădea şi iezişorilor de căprioară. Copilul mâncă repede, cu poftă, apoi, după ce se sătură, căscă o dată şi adormi liniştit. Unchiul Stump îşi luă sticla de whisky şi pachetul de ţigări de foi şi se aşeză pe balansoarul său, în faţa copilului. Bobby se uita, nedumerit, când la copil, când la bătrânul Stump care, într-un balans, bea şi fuma liniştit. În încăpere liniştea domnea. Privind copilul, liniştea

interioară a bătrânului Stump fu tulburată de o veche amintire. Gândindu-se la copil, îşi aduse aminte că şi el a avut soarta acestui copil. Îşi aminti spusele răposatului său tutore, care îl părăsise pentru o lume mai bună, când Stump nu împlinise nici vârsta de cinci ani. Deşi trecuseră ani întregi, bătrânul Stump îşi aducea perfect aminte.

- Te-am găsit într-un tufiş, în pădure, erai înfăşat doar într-o pătură murdară, iar la cap aveai o sticluţă cu lapte. Cineva te părăsise, probabil mama, căci n-am găsit pe nimeni în jur.

Tocmai când se afla în profunzimea gândurilor, Bobby lătră o dată scurt, dar deajuns cât să-i atragă atenţia. Atunci, şirul gândurilor se întrerupse, iar unchiul Stump nu mai ştiu de unde să reia. Se gândi atunci să crească el acest copilaş dăruit de cer, căci şi-aşa era singur. Era trofeul lui negândit şi nesperat, tovarăş pentru bătrâneţile lui. Singura lui bucurie va fi acest copil, iar Bobby îi va apăra pe amândoi de primejdii.

Coliba adăpostea acum un suflet în plus, unchiul Stump avea de întreţinut un suflet în plus. Se aşeză din nou în balansoar şi adormi. Bobby schelălăi încet şi adormi şi el. În munţi seara se lăsa din ce în ce mai mult, liniştea era acum pretutindeni. Doar ici, colo, păsările mari, de pradă, de noapte spărgeau liniştea din când în când.

Coliba rămase în întuneric, dar zorii veseliei o aşteptau.

Hronică - autor: Mihaela Suciu Motto: “Desculţ prin ceaţă” Hello! Accesezi mijloacele de informare pentru intoxicare şi dezinformare? Treaba ta! Hrăneşte-te!

Meniul este “cool”: vip-uri, manele, băi de prostime, etc. Ştii mai bine! tot tacâmul. Te miră cumva, de ce se derulează totul cu viteză din ce în ce mai mare? Păi, dom’le, ceteşte presa de acu! Şi dacă tot se poartă “mişto”-cărie, “Mea culpa!”, să dăm cetire şi Hronicei săptămânale – “Realitatea absurdă": Luni, dis de dimineaţă, abilele organe - servicii pudice, care au ca obiect păstrarea orânduirii “Des… ordinea cetăţii”, au intrat în stare allegretto – cod “roşu”. Cauza? S-au reclamat dispariţii de la domiciliu: persoane de sex feminin şi masculin; toţi adulţi.

Sustrăgându-se în acest fel să participe la parafarea pentru exonerarea de răspundere (întru bunăstărea cetăţii) a viitorilor aleşi – gospodarii, normal că trebuaiau luate măsuri, urgent!

Ordinul intern specifica: “Până la rezolvarea situaţiei, nu transmiteţi nicio informaţie mass-mediei; o să ne fredoneze la scăfâlie.”

Pentru şefi, activitatea e în toi! Stau cu nasu-n registre şi sorb, din când în când, câte o gură de cafea, prea ocupaţi să-şi ridice privirea. S-au trimis anchetatori pe teren, calculatoarele lucrează nonstop stocând şi prelucrând datele, se fac şedinţe, se analizează şi reanalizează. Niciun rezultat! Dispariţiile continuă…

Marţi e marţi, trei ceasuri rele, nu ştim când pică ele, ne ferim de belele, deci: pauză creativă! Facem rime!

Miercuri, a apărut o nouă problemă. Bătrânii s-au pus pe zăcut, aşa pe nepusă masă. Patologic tac şi stau cuminţi în pat: “şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul!”… de!, au trăit în secolul ecologic. S-au ghiftuit şi pac! Au pus capac la toate: Grevă huhureză! În semn de protest ş-au afişat pe banderolă: “Mai am un singur dor!”

Situaţia s-a agravat, e clar, însă lucrătorii au obosit, aşa că, şefii au schimbat tempo-ul muncii, de la allegretto în andante - cod “galben”! Exclamă nedumeriţi: - Ce, mama mă-sii!? S-au virusat cu “Emi”?

Joi. Din solidaritate şi compasiune pentru bărâni şi cei dispăruţi, toată suflarea stă! Nici aerul nu respiră!

Vineri. Hopa! Copiii străzii joacă ţurca pe uliţă; centrele de colectare a minorilor s-au dovedit a fi neîncăpătoare. În grabă, la amiază, cu soarele bătând în ţeastă, s-a emis o Hotărâre de Gargară:

“Atenţie, să nu se volatilizeze şi mititeii, ei sunt viitorul!” şi fiindcă era deja weekend, toţi au trecut în tempo respiro lento - cod “verde”; au plecat la picnic, mari şi mici, cu mici, bere şi muştar. În acel moment s-a produs rocada. Sărindu-le muştarul, “gospodarii’ s-au întors de la picnicul anual şi s-au apucat de muncă, adică de frământat; să le dospească mintea...

“La uşă bat alegerile! Dispar alegătorii!” – e demoralizant şi cam neodorizant. Pe şleau: Pute!

Se întreabă şi-şi dau singuri răspuns: “În lipsă de alegători, e democratic să ne votăm (noi între noi), în fruntea cetăţii?; O soluţie ar fi să aducem cetăţeni din alte părţi, dar şi acolo e aceeaşi “situaţiune”…

Pandemie dom’le!”

Sâmbătă, au decretat singura stare pe care o ştiau: cea vegetativă - Starea de Latenţă! şi au mizat pe ultima carte: Să fie izolată “speranţa”! Să fie păzită, să nu dispară. Dacă şi asta ne dă cu flit, ne-am dus... dracului. În timpul acesta, Speranţia - nevasta lui Fane, stă pe o bancă în parc. E sâmbătă şi-i soare! Un pârlit de gând nu-i dă pace. Scutură pachetul şi-o ţigare kamikaze plonjează. O rulează între degete. Cu ultimul chibrit, o aprinde. Inspiră adânc fumul. Citeşte avertismentul de pe pachet: Tutunul dăunează grav sănătăţii!… Poate la următoarea va renunţa, dar la asta nu!, îşi spune în gând şi continuă: Ce bine era dacă Fane - bărbatu-su, ar fi avut un avertisment înscris colo sus - pe frunte. Bip! Bip! Şi chiar dacă avea, îl luam în considerare?... Ne! Poate, ar fi fost bine o lege în acest sens! Pe naiba… legile sunt făcute să fie încălcate. Cine mai respectă azi cele zece legi din Regulament?

Mai trase un fum: E sublimă… ţigarea! Oare este dependenţă sau adicţie? Dar… Unde rămăsesem?A! la legi ... Iubirea, o fi una din cele zece? sau poate aşa te naşti şi vrei nu vrei, ţie inoculată genetic şi pecetluită cu un şut în posterior încă de la ieşirea pe poartă: Iubiţi-vă!…

Iote, că mi s-a terminat ţigarea! iar eu filozofez, în loc să-mi fac ordine… deci să analizăm ce s-a întâmplat: Aseară la culcare, Fane mi-a pus pacarda sub nas:“Pe aici, nu se trece!”... Aha! Grevă conjugală…

Păi ce? Eu sunt mai proastă? Mi-am ridicat redută: “Nici pe la mine! Mi-e foarte bine!”Mi-am luat aşternutul - zestre de la mama, ş-am plecat în cealaltă cameră. Mă tot foiam, ba pe-o parte, ba pe cealaltă şi mă apucă un dooor… da nu oricum, ci unul de zile mari… L-am luat în braţe ş-am adormit buştean cu el în gând.

Dimineaţă: “Trezeşte-te! Fă-mi cafeaua!”- îmi zise Fane, iar gura mi-o luă pe dinainte: “Cum spui tu, dorule!”

Gelozia - concubina lui, i-a dat un ghiont: Fraier!” Iar el: “Să-mi spui cine-i Doru sau să dispari”… Şi deci… iată-mă în ceaţă… poate mă luminează ‘mnealui, cel care se apropie, că eu…

- Un foc, vă rog!

- Doriţi să vă aprindeţi o ţigare?

- Nu! tocmai am fumat-o pe ultima... un foc, poate zăresc luminiţa… Help! Lumină! Şi se făcu lumină... în zorii zilei de duminică.

Duminică e ziua Domnului... da poate, oare, să se odihnească careva? La Resurse Umane? Ţi-ai găs’t... ăstea s-or epuiza doar după Jundecata de Apoi.

- Se poooate? se auzi glasul lui mieros (ca dracu’). Prin crăpătură îşi băgă coada… ochiului, şi, intră puşcă, fără să aştepte vreun răspuns… “Vă rog, să aprobaţi… două cadre pentru munca de jos, e lipsă mare, la subsol, de necalificaţi, toţi vor… la etaj” şi arătă cu degetul în sus.

- Parcă ţi-am zis să fii civilizat, să baţi la uşă. Angajăm doar oameni, nu?

- Da, ăştia ce-s?

- Zoogani! Zoomani! ceva cu zoo…

- Uşurel! Că se supără acarienii de la Acaremie şi o să avem probleme la Curtea de la… Ha!ha!hapciu! (strănută cela ca dracu’).

- Haoleu, mânca-ţi-aş! Răcişi frate! spuse unul dintre viitoarele “cadre” şi adăugă: Lasă Dom’le, din atâta nu ne supărăm, n-ai făcut nicio crimă, iar noi avem humor – ne-am declarat români!… Pune odată deştu’ şi gata! Batem palma? Începem şi noi ca oamenii treaba de luni.

- Aşteaptă, bre, să-ţi dau cuvântul, iar tu drace, puşchea pe limbă! În cetatea mea, nici o lege nu se schimbă! Să fac privatizare? Limba să o schimb? Să fiu tratat ca un calic? O, nici nu visezi… No, că… m-am virusat... Dilesc! Voi, cei doi – zise Şefu’, arătând spre ei, asta se scrie „delete”.

- Lasă coane, ştim şi noi, avem cultură vastă. Nu degeaba am migat prin toate ţările.

Atunci s-au izbit uşile şi a intrat pajul Angel. A bătut de trei ori, să atragă atenţia şi, Angel-ul a strigat: - Doamne, Dumnezeule! A murit Speranţia!

- Ok! am treabă, spuse Domnu’ cel mare. Voi trei, valea! Angel adu Regulamentul şi, pe rând, să intre cetăţenii în faţa Curţii Supreme de Justiţie! Începem judecata, apoi…

- Doamne, Dumnezeule! N-ai înţeles, muri Speranţia lu’ Fane, nu a Pandorei.

- Hîmm… Atunci, rămâne ca-nainte! Speranţia, o aduci aci… să vedem unde o încadrăm.

- Cu cei doi, ce facem?

- La muncă! Dă-i la dreacu’! La presă cu ei! Să scrie Hronica săptămânală! Şi uite aşa, puşi la treabă, doi cro-cronicari, proaspăt angajaţi, învârteau cu spor rola tiparniţei, de începură toate evenimentele să se deruleze cu viteză din ce în ce mai mare, depăşi chiar şi viteza luminii, de se întoarseră timpurile... de la-nceputuri… Big Banc!

VIS DE POET - autor: Constantin P. Popescu Târziu, către dimineață, înainte cu puțin de cântatul cocoșilor, poetul izbutește să adoarmă. Febra îi încinge fruntea cu sudori reci. Setea de a scrie îi arde gândurile, îl chinuie ca o foame de multă vreme cunoscută. Poate simți strălucirea ideilor, dar cuvintele îi sunt șchioape, schilodite de asurzitoarea gălăgie a lumii. Copaci orfani de frunze în gerul unei veșnice ierni, implorând cerul întunecat cu lacrimile crengilor, cuvintele îi sunt flori cenușii ale umbrei. Oricât s-ar strădui, e peste puterile lui să le aducă în dar o primăvară nouă. De zile și nopți, rătăcește îndelung pe străzi. Este prietenul tuturor câinilor fără stăpân. Adică liberi. Adică vagabonzi. Curios lucru, ei par să îi înțeleagă cuvintele, nu să le reteze cu coasa nemiloasă a criticilor străine și rele de invidie. Ca și cum arderea frunții sale nu ar putea fi răsplătită decât cu imensul gol al neînțelegerii. Al nepăsării, al dureroselor indiferențe.

Visează, respirând adânc, curtea bătrânei biserici și mormântul cu arhanghel de piatră al părintelui preot. Nu e un călător întâmplător prin acel loc, ci este însăși piatra arhanghelului statuie. Și deși în curtea bisericii arhanghelul își păstrează amândouă aripile, în locul acestui vis el are numai una.

Cealaltă e aici frântă de vreme, alcătuind o îmbătrânită frăție a zborului cu căderea. Și trupul lui de piatră nu simte nici o durere, nici măcar sfâșierea unei aripi. E singur. Durerile setei nesfârșite sunt înăuntrul pietrei, deși poetul știe că zborul încă mai e cu putință. Aripile de piatră ale statuii sunt șlefuite de ploi și zăpezi, iar lui, deși păstrează numai amintirea strălucirii lor albe, ca de marmură nouă, îi par unse cu uleiul sfințit al noului grai al lumii. Peste arsura de sete, această împietrire îi adâncește mai mult durerea. Nu știe că visează. Nu știe cine este, cine are de îndurat acest blestem al cuvintelor însetate de viață, născute infirme într-o lume care nu este a lor, șchiopătând, oricât de mult ar dori el să le ajute să respire. Se privește cu ochi noi, de piatră ce nu își poate ridica privirea. La picioarele lui zărește ruinele unei singure aripi și își dorește să plângă. Nu izbutește. O rugăciune sfâșietoare își caută glasul ascuns în piatră. A înghețat peste acest bătrân mormânt al timpului, vegheat de pulberea trupului părintelui preot.

Au vrut cerurile ca rugăciunea poetului, ultima și cea mai îndurerată a împietririi, să fie ascultată.

Auzită cum răzbate din liniștea de cristal a arhanghelului. Poetul își privește mâinile, care nu sunt ale lui, care au tatuate pe ele miile de cuvinte fosforescente ale tuturor limbilor lumii. Cuvintele curg înfrățite de mâinile lui în înțelesuri clare și limpezi, într-un șuvoi cristalin și mult așteptat.

Neîndoielnic, poetul are de ce să fie fericit. Știe că vor înțelege cu toții razele ce străbat piatra. Umărul căzut îi freamătă în bătaia aripii noi. Cuvintele sunt vii, însuflețesc piatra, înveșmântând ideea cu lumină. Poetul scrie și înțelege că înălțimea izbăvirii este pe măsura adâncimii durerii. Mâinile lui, tinere și puternice, nu sunt ale lui, sunt mâini de arhanghel ceresc. Pana cu care scrie este raza unui far peste ape furtunoase ale nesfârșitului ocean de noapte. Departe, dincolo de întinderea de ape, pe celălalt țărm, arhanghelii văd. Aceste torturi și aceste extaze, aceste orbiri și aceste păcate de neiertat.

Aceste cuvinte cu chipuri necunoscute, flori ale unor veștejite umbre. Acești dragoni de apă, de foc ori

de sânge, biete făpturi veșnic flămânde. Aceste femei și acești bărbați fără cuvânt, doar cu un trup căutându-se ca un orb. Niciodată zadarnic. Își trăiește împietrirea ca un vuiet de vânt peste frunzișul falnicelor păduri în primăvară. Ca o ploaie de argint care urcă în noapte spre cer. Și acest vuiet nu e gălăgie, ci altă simțire a vieții, ca viața nevăzută a părintelui preot dormindu-și veșnicia la picioarele privirilor sale. Cuvintele se nasc noi și curate, departe de febra creierului său ostenit. Înțelege: căutase toate acestea în lungi insomnii, în flăcările aurii ale zorilor, în deznădăjduitele tânjiri către somnul înserărilor violete. Lin îi este acum visul. Aceasta este adevărata viață, se gândește poetul. Celălalt a fost doar visul căutărilor încheiate, al rătăcitorului fiu care întotdeauna ajunge. Va rămâne împietrit în poetul-arhanghel cu aripa ruptă prea devreme de vreme. În lumina unui vis plâns al altui timp, poetul scrie cu bucurie șuvoiul năvalnic al cuvintelor cosmosului care îi este acum trup. Știe că la fel trebuie să fi simțit un Dumnezeu demult uitat când va fi trăit bucuria rostirii întâiului Cuvânt. Acum își iubește judecătorii, iertându-i, mulțumindu-le și scriind pentru cei care vin.

Se înfăptuiește dreptatea cerurilor, aceea de netăgăduit, dar cel mai greu de văzut. Se deschide deodată poarta a cărei cheie o păstrase în inimă așa cum părintele preot își păstrase o viață întreagă credința. Înfrățiți astfel, poetul și părintele, trezit de unduirea aripii de arhanghel, trec pragul. Pășesc liberi în acest tărâm al izbăvirii, pe care locuitorii altei lumi, nu foarte îndepărtate, l-ar putea numi moarte, dar e numai un vis de poet. Între poet și profet nu e decât o neînsemnată deosebire de semne.

ADOLESCENTA - autor: Viorica Gusbeth Peste câteva zile împlinea şaptesprezece ani. Era elevă la un liceu care, în marele oraş avea tradiţie. Şi bunicul ei fusese elevul acestui liceu. Era o adolescentă aşa cum sunt majoritatea , neliniştită, mereu cu întrebarea pe buze-cine sunt, ce voi fi, ce iubesc, pe cine iubesc ?Neliniştea este o caracteristică a adolescenţei. Citea mult , aproape că renunţă la televizor, la calculator. O altfel de stare avea după o carte bună, citită. Cei drept programul încărcat al şcolii nu-i lăsa prea mult timp pentru citit, dar atât cât rămânea din timp , era dedicat cititului. Era o visătoare. O revoltau nedreptăţile de care aveau parte, ea, cunoscuţii ei ,prietenii, părinţii. Asculta explicaţiile unora ,altora, dar , ce să faci, adolescenţa este o stare, cu care nu are fi rău, să rămânem , şi noi ,adulţii., am fi mai hotărâţi să facem schimbări la care adolescentul gândeşte doar.

O ajută pe mama la nişte cumpărături, îi şterse nasul fratelui de şase ani, care fusese revoltat de gest.

-Sunt mare, ce faci,Mihaela ? Ştiu să-mi şterg singur nasul.! Mama, mama, Mihaela m-a strâns de nas şi vorbeşte urât cu mine.!

Mama, ocupată cu diverse, ştia că puştiul minte, dar ca să-i facă pe plac şmecherului, o admonestă pe Mihaela .

-Vezi mamă ce faci ?Tu şti că Radu minte, dar desigur el este mic şi musai să-i dai dreptate!

Vezi mamă, aşa se strică oamenii, când sunt răsfăţaţi de mici.

-Ei, Mihaela crezi că pe tine nu te-am răsfăţat ? Câte mustrări am primit de la taicătău.

Mamă, azi am mult de învăţat, nu te mai pot ajuta.

Nu-i nimic scumpo, mă descurc.!Vezi-ţi de învăţat!.

Era luna aprilie, sfârşit de aprilie, un aprilie atât de plăcut.! Verdele crud acaparase tot, parcuri, străzi străjuite de copaci, florile gingaşe de primăvară risipeau un parfum delicat .Era primăvară !

Anotimpul aduce schimbări în viaţa noastră , adolescenţa fiind cea care simte profund schimbarea. Şi de cele mai multe ori este însoţită, de cuvântul, iubire.

Mihaela începu să înveţe , dar, uneori gândul îi fugea acolo, la el. Coleg de an, din clasă paralelă Nicu, era un băiat, super de frumos, cum ziceau fetele .

Dar Nicu se îndrăgosti de Mihaela ,o fată modestă, ştearsă , ziceau invidioasele .Citi mesajul lui .,,mâine ne vedem în pauza mare, acolo la locul nostru, te aştept, îţi voi spune ceva foarte important.!

Mihaela zâmbi fericită.! Cât de mult o ajutau cuvintele lui.! Acum porni hotărâtă la învăţat..

Dimineaţa plecă liniştită la şcoală ,şi fericită la gândul întâlnirii cu Nicu. Era mulţumită.

Se pregătise bine pentru materiile din ziua aceea. Trase în piept aerul dimineţii încărcat de mirosul florilor .Pe traseul ei, spre şcoală, traseu de jumătate de kilometru, o întâlni pe Coca colega ei de clasă.

Bună, Coca , îi zise ea.Ce zi frumoasă,! Mi-are place să fie veşnic primăvara.

-Ei nici chiar aşa, îi zise Coca, când să se mai coacă pe câmp cerealele, legumele ?

Aşa că lasă visările. Mihaela ! Nu cumva eşti îndrăgostită ?

Fetele au râs şi şi-au mai povestit una, alta.

Mihaela, nu m-am pregătit prea bine la istorie, dacă dăm lucrare , nu mă uiţi.!

Mihaela zâmbi,,, o, da, desigur, numai să ştiu şi eu, Deodată, Mihaela ridică capul respirând aerul Coca, nu simţi ?, nu ţi se pare că .miroase a fum ?

Coca se uita mai atent la casa pe lângă care treceau.

-Uite Mihaela, ţipă ea, flăcări la geamul din faţă.!

Când privi şi ea, în clipa aceea văzu un copil agitând mâinile şi după expresia feţei, înnebunit de frică .Mihaela se sperie îngrozitor. Coca, ţipă ea, ţine-mi servieta !

-Stai, stai, urla Coca , unde mergi, ? Dau eu telefon la pompieri.!

Fugind spre casa în flăcări, Mihaela îi strigă: Sună,! acum fug să salvez copilul, nu mai este timp.

Izbi uşa de la intrare care spree norocul ei ,se deschise imediat. Trecu prin hol, unde fumul gros o ameţi. Se clătină, dar reuşi să strige: ,,unde eşti băiatule ?

Pătrunse în camera de unde se auzea ţipătul înecat. Înşfăcă băiatul, să fi avut şapte ani, îl scoase afară.

Băiatul ţipă-,,surioara mea, e la bucătărie,, Mihaela, fără să se gândească se întoarse după celălalt copil. Fumul gros, trosnetul lemnăriei care ardea cu flăcări mari, nu au oprito. Pe bâjbâite găsi bucătăria. Fetiţa era pe jos, leşinată. O luă în braţe, dar chiar atunci se desprinse o bucată de tavan, şi o prinse dedesupt cu micuţa în braţe.Când au sosit pompierii ,au găsit două cadavre carbonizate Nu şi-a mai sărbătorit cei şaptesprezece ani.Colegii de clasă nu înţelegeau, ,, de ce a fost nevoie să moară o tânără de nici şaptesprezece ani., pentru a salva viaţa altora ? .Uneori , pare lipsit de logică .Dar iată ce scrie profesorul Delia Steinberg Guzman în cartea cu titlu” Eroul Cotidian,,citez “Ce este eroul ?Este un om cu o stare de conştiinţă care întrece limitele neputinţei şi ignoranţei ,care se proiectează acolo unde un om simplu se opreşte, spunând;nu se poate.,, .Eroismul constă…în a privi cu atenţie fiecare zi ,fiecare acţiune, ca pe o probă în care vor intra toate forţele noastre , de la cele fizice până la cele mai subtile, ale inteligenţei şi ale sufletului.

Celălalt - autor: Cristu Georgi Mașina oprise la periferia murdară a orașului. Era obosit după aproape șapte ore de condus, dintre care cinci pe timp de noapte. Închise muzica și privi în jur prin parbriz la panourile cu reclame agățate peste tot. Locuise aici, lângă târgul săptămânal de mașini, împreună cu părinții pe vremea liceului într-o casă înghesuită între doi aguzi mari - plini acum de grauri și vrăbii care se ospătează gălăgios -, zidită din cărămidă roșie, din care nu mai rămăsese mare lucru.

Acoperișul era pe jumătate prăbușit și olana se împrăștiase în cioburi pe lângă pereții măcinați de timp; ferestrele nu mai aveau obloane și nici geamuri întregi. În grădinița din fața intrării, iarba ajunsese până la nivelul ferestrelor. O mâță tricoloră se furișa, pândind păsărelele din aguzi. Gardul din față, făcut din prefabricate de beton, rămăsese încă în picioare grație vecinilor care erau interesați să-și adăpostească orătăniile în ograda imobilului.

După mutarea familiei și, mai apoi, pe durata facultății, a ținut legătura cu o singură persoană ce locuia pe strada lui - fata de viz a viz. S-au întâlnit peste trei ani cand și ea a venit în orașul în care el preda geografie elevilor de liceu. Stătea într-un apartament la o mătușă cu dizabilități locomotorii, din partea mamei și care, acum la bătrânețe, avea nevoie de ajutor. A fost bucuroasă să fie de folos rudei și

a găsit destul de repede și loc de muncă cu un program flexibil în orășelul cochet așternut la poale de munte.

Părea că totul decurge foarte frumos, trăiau o adevărată idilă până într-o seară când ea a venit cu o propunere. O frământau multe întrbări la care dorea să afle singură răspunsul și pentru asta avea nevoie să fie înconjurată de liniște și singurătate pentru a afla dacă este o simplă prietenie, o cunoștință ocazională sau o apropiere sufletească aparte.

Au hotărât deci, de comun acord, să ia amândoi o pauză de câteva săptămâni pentru „clarificarea sentimentelor” - o prostie în care el nu credea o iotă, dar, de dragul ei, a consimțit. Așa că, ea a ales să să se mute în casa părintească, împreună cu mama ei. Trecuseră deja două luni de „clarificare” și încă mai cerea păsuire. Chiar dacă el fusese de acord inițial, acum venise după ea să o întâlnească și să discute pentru că, mai nou, nici nu mai răspundea măcar la telefon...

Nu mai plouase de o lună și ziua aceea se anunțase că va fi cea mai călduroasă dintre toate câte se scursese până atunci. Peste tot era numai praf, mult praf. Își luă mâinile de pe volan, înjură cu voce scăzută și coborî trântind nervos portiera. Roti umerii și brațele, încercând să-și îndrepte oasele înțepenite.

Ocoli potaia care stătea întinsă la umbră pe trepte și intră pe ușa unui gen de cafenea amenajată modest, pe partea cealaltă a șoselei, într-o casă vecină cu casa unde se născuse și copilărise ea. Afară era o terasă cu două mese adăpostite de câte o umbrelă mare de culoare galbenă. Trotuarul era străjuit de teii îmbătrâniți și plini de floare ce împrejmuiau terasa cu parfumul lor neclintit.

Se așeză la o masă din interior și comandă o cafea fără zahăr.

La scurt timp, prin vitrina fumurie, a observat-o venind și luând loc la una dintre mesele de pe terasă. Părea veselă, mai veselă decât o văzuse ultima dată pe web. Era îmbrăcată într-o rochie de culoare roz cu bretele și imprimeu roz-orange.

Probabil soarele dogorea sus pe cer - fața îi era umbrită de o pălărie de vară cu boruri largi din pai împletit mărunt, franțuzească, colorată în roz cu bordură albă și panglică de mătase cu imprimeu ce imita blana de tigru, în ton cu nuanța părului, legată la spate cu o fundă mare.

A ieșit pe terasă și a întâmpinat-o cu bucurie sărutând-o și strângând-o în brașe, dar spre surprinderea lui, află că se angajase aici, că era în pauza de masă și că aștepta pe cineva. L-a rugat să-i dea o țigară, a apris-o, a tras un fum prelung și a oftat.

- Este cât se poate de clar, nu putem trăi rezonabil din salariul de profesor de geografie oricât de mult ne-am iubi.

- Ai pe cineva, aici, acasă?

- Da, am. Te superi dacă te rog să faci tot posibilul să nu fim văzuți împreună?

El nu a mai putut spune nimic, s-a întors în cafenea și s-a lăsat să cadă pe primul scaun întâlnit în cale...

La scurt timp, pe celălalt trotuar, își făcu apariția un tip cam la patruzeci de ani, bine bronzat, plin spre gras, jovial, ras în cap, excesiv de amabil și curtenitor, aproape obositor.

Ea îl observă imediat și-i făcu din mână, învitându-l să ia loc lângă ea. Acesta traversă strada cu un zâmbet larg, o sărută și se așează pe scaunul din fața ei. Ea radia de fericire. El comandă ceva cu care fuseseră amândoi de acord și continuară discuția inițiată de ea. Râdea mult și cu poftă aprobându-l din mâini.

Pe sub borurile pălăriei îl urmărea discret pe proful de geografie cum achită nota de plată și părăsi cafeneaua. Două lacrimi mari îi încețoșeară privirea și alunecară grăbite pe genunchii dezgoliți pe care el îi sărutase de atâtea ori, neobservate de bărbatul din fața ei preocupat de jocul cu verigheta.

Semne de afară şi dinlăuntru… - autor: Elena Olariu Mai, 2012. Zece ale lunii. Dimineaţa. Frumos orânduite de voinţa lui Dumnezeu, din înălţimi nevăzute de ochiul profan, razele coboară aparent leneşe asupra târgului cu unduiri uşoare de vânt ce promise mult aşteptele ploi de mai ; o vorbă din bătrâni spune : « de va ploua în luna mai, se face mălaiul ! » Şi pe bună dreptate, cred lucrul acesta.

Numai de n-or veni acele furtuni năprasnice care în loc să legene ramurile copacilor, le rupe, roada prăpădindu-se înainte de vreme. Că vremurile sunt tulburi şi în natură ca şi în sufletul bietului român : nu peste multe ceasuri va începe nebunia electorală, campanie risipindă şi împroşcătoare cu reziduri de tot neamul pe care omul le-a tot adunat de-a lungul timpului şi acum le deşartă aiurea, pe la colţuri, defăimând pe unii, asumându-şi drepturi nerealizate – doar suntem la alegeri !, lăsând poporul cu un gust amar... Amar, căci în hărţuiala aceasta, chibzuiţa fuge din raţiunea omului care până ieri era de bună credinţă şi din prietenie se alege haosul.

Un amărât de gând mă duce la alegerile de acum patru ani ; afişe electorale de toate sortimentele, chipuri care mai de care mai prezentabile şi fotogenice, pomeni electorale la care oamenii se înghesuiau ca la rând la pâine pe vremea lui ceaşcă... Apoi, praful ! Găleţile s-au spart, umbrelele le-a întors vântul, eşarfele şi-au schimbat culoarea şi sigla, posterele au devenit umbrare pentru găini ; unele adăpost de noapte la oamenii străzii. Numai oamenii au rămas aceeaşi. Pe buletin... În patru ani nu au cum să se schimbe prea mult...Mi-amintesc de tata : la cei şaptezeci şi trei de ani când a plecat din mijlocul nostru, înălţimile având nevoie de sfaturile lui, avea un chip aidoma cu a tuturor bătrânilor din sat : scurt de statură precum Ştefan cel Mare, îndesat însă şi rezonabil ca chibzuinţă, se bucura nespus când îşi vedea odraslele adunate în bătătură la Sfintele Paşti , când se pomeneau morţii la cimitir şi la Hramul Bisericii : atunci, la Pretură, fosta locuinţă a bierului Gheorghiade, se aduna tineretul pe de o parte, încercând să iasă la horă şi, pe de cealaltă parte, gospodarii satului. Tare mai era frumoasă intrarea tatei pe poartă ! înconjurat de feciori şi fiice, de nurori şi gineri şi de maldăr de nepoţi, li se cânta « Marşul generalului ». ..

Acum, la promisiunile acestea electorale se cântă mai ceva ca la hram : şi dedicaţia este pe măsură ! « Votaţi primar pe domnul X ! » ori : « Să ne trăiască viitorul primar ! »... Trai nineacă cu mici, bere, afişe cu care să aprindem focul ! numai că trebuie să-l păzim. Altfel, aşa cum a ars nu de multă vreme vechiul conac « Lascăr Rosetii », nu se ştie ce efect are tăria asupra psihicului labil al unora şi ce le cloceşte adormita raţiune... Că unde şcoala este puţină şi gândirea scapătă... În tandem, vântul, trezit peste noapte ia din mers posterele aleşilor ; dacă omul obişnuit nu mai vrea să audă de mereu statul în frunte al unora pentru că osul este plăcut în ciorbă, vântul, impasibil, îşi face de cap. Ce poţi să-i faci ?!

Numai că uraganul dinspre duminică când lumea trebuia să răspundă « Prezent » la datorie şi la împărţit calendare şi afişe, crengile nucilor stau martore pe pământ ca un semn al nerecunoştinţei omului. Zarzării, uşuraţi de poame, cu frunzele găurite îşi plâng roada avortată spontan, nimeni având a înţelege semnele lui Dumnezeu...Şi aşa erau puţine. Acum, rărite de-abinelea, nu sunt bune nici de dulceaţă, nici de chisăliţă.... Că aşa făceau bătrânii noştri pe vremea primului prăşit ; spor la muncuşoara câmpului nu era în halba cu bere ci în împletirea muncii minţii cu cea a frământării pământului ; liant, inima şi dragostea, făcea ca omul, fie el şi ţăran, să se bucure de sudoarea muncii sale : şi roadele, sănătoase, prelungeau viaţa omului. Acum, colorate forţat ne scurtează din zile şi aşa puţine... Apoi, la Duminica Rusaliilor, oamenii aduceau jertfă lui Dumnezeu din poamele coapte timpuriu : cireşe, zarzăre, ofrandă de pâine – drept mulţumire pentru bunăstarea anului şi sănătatea familiei. Acum, fiind goale, bisericile se lăfăiesc în covoare scumpe şi bătrănilor, cu mâna tremurândă, le picură printre degete ceara galbenă precum mierea din fagurele prea plin de la floarea de salcâm...

Dar, a început campania electorală şi pomenile, cu sigle diferite precum degradeul petuniilor, au luat locul poamelor pe care Dumnezeu – voit, le-a lăsat drept aşternut la rădăcina copacilor ca poate, poate ne-om trezi... Ş-om şti ce fel de roade să culegem...

Duminică. În război cu propria conştiinţă, omul începutului de secol XXI se pregăteşte. Mai abitir decât frământatul cozonacului, se scoală dis-de-dimineaţă şi face maiaua : apă, zahăr, drojdie, puţin lapte acru, sare ; îngrediente fără de care nu creşte plămada. Dacă mai adaugi şi puţin rom, rezultatul este lăudabil. Numai să adaugi romul în aluat... aşa se prăgătesc acum lucrurile galbene, roşii,

albastre şi foste portocalii. Unii, din umbră privesc, acumulează informaţie şi apoi, precum gândacii găunoşi, ies la suprafaţă. Lovesc din plin pe cel din faţa-i cu sabia cuvântului. Numai că acesta nu aţinteşte unde trebuie !...

Mocirloase, cuvintele împroşcă. Murdăresc de jur-împrejur precum maiaua vărsată voit, ca pâinea să nu se mai coacă. Cui mai trebuie astăzi pâine curată, frământată de mâinile ţăranului, obosite, ciolănoase, îmbătrânite timpuriu ? Cui mai trebuie şi cine mai ascultă de Cuvântul-cuvânt, fără de care trăitorul să-şi ducă conduita zilelor. Şi să chibzuiască ?!... În război cu propria conştiinţă, omul se dezbină : aruncă la gunoi loialitatea, sinceritatea, buna-cuviinţă, raţiunea fiind înlocuită de postere, pe dinafară învăţate. Şi urlă. Si se înjură mai abitir ca la împărţitul oilor toamna...

Duminică. Piaţa, plină de mese goale, aşteaptă pe comercianţi să-şi distribuie marfa. Pe de o parte. Pe cealaltă parte, cumpărătorii – rari de tot, se uită, dau din umeri şi merg mai departe.Caşul, frumos, gălbui cu găuri îmbietoare printr-însul, îndeamnă să deschizi portmoneul. Te uiţi : aproape gol. Cu pensia de 35 Ron, treisutecincizeci lei în bani vechi sunt prea puţini pentru a cumpăra caşul care nu slăbeşte de la 13 lei pe kilogram... Mai trebuie ulei, nişte răsad de roşii, ardei, cimbru, oleacă de busuioc şi de mai rămân, pentru câteva flori. Pâinea trece pe alt tabel : se mai găseşte făină în lădoaia aproape goală din magazie... Dar, cine ştie că bietului român nu-i mai ajung banii de la o pensie la alta !? Bruma de pensie de CAP după atâta amar de ani de muncă !...

Ploaia rece şi vântul, pătimaş pe sat, alungă cumpărătorii. Şi-i alungă şi pe vânzători. Pe comercianţi.

Răsadurile se pregătesc în lădiţe pentru a se întoarce în automobilul care care s-au deplasat la târg...Ce-or face cu ele comercianţii, nu ştiu, ce ştiu foarte bine este că atenţia li-i atrasă de nebunia propagandei electorale : - Votaţi...., în fruntea căruia alesul va fi.... ; el va aduce bunăstarea comunei. Numai partidul nostru va aduce schimbarea !...

Care schimbare, fraţilor !? Că de nu munceşti, nimeni nu-ţi pune în traistă ! Îţi încovoi spatele de muncă, uiţi de tine, trupul fiindu-ţi amorţit, eşti ameţit de apa chioară pe care ai băut-o – doi litri, şi forţa sbăbeţe pe zi ce trece... Ce schimbare poate să aducă cel care vrea să prindă osul de celălat capăt ?!...

Dar timpul le va limpezi pe toate aşa cum se limpeşte apa de ulei şi ce-i frumos, plăcut şi bun, cu singuranţă, va pluti.... Se va înălţa.

Este mai şi ploile, chiar cu vânt năprasnic, binecuvântează pământul cu rouă cerească, să poată creşte iarba pentru ca animalele să se hrănescă, să crească florile, pentru ca tânărul îndrăgostit de sensibilitatea şi curăţia unei fecioare, să-i îmbujoreze obrajii ; de ce nu, pentru ca noi, ceştilalţi să privim la vechimea brazilor sau stejarilor de la marginea drumului şi, vai, să vedem câte taine ştiu şi părtaşi la câte suferinţe ale omului au fost... Drumurile noastre – diferite, au fost aproape identice din punctul de vedere al trăirilor interioare. Mai cu seamă că şi noi şi ei mergem spre necunoscutul...

La Rotundă - autor: Ion Nalbitoru Don Vasile, înstăritul satului, îşi deschise birt la intersecţia uliţelor "Pompe funebre, cu comanda anticipată" şi "Dricul prompt, cu plata în avans"! În dosul cârciumii îşi construi o polată acoperită cu frunze de stejar, pereţii din snopi de coceni, iar în loc de uşă atârnă un prosop ţărănesc.

Vasile este mândru că poate oferii un cadru rustic "persoanelor importante" din înalta societate, ca de exemplu primarul, vicele, secretarul, domnii de la fisc şi garda financiară, şeful de post, domnul doctor al dispensarului din sat, uneori directorul şcolii elementare, iar un scaun este rezervat popii de la biserica din deal. În faţa localului, gospodarul satului ce lasă în urma sa o dâră luungă de miros de rachiu, montă câteva mese din capete de scândură de la tâmplarul de coşciuge şi câteva băncuţe făcute din ulucile gardurilor vecine. Apoi rugă pe Gheorghe să-i aducă o căruţă cu câţiva bolovani de râu pe care să stea clienţii. În centrul intersecţiei trebuia realizat un sens giratoriu ca la oraş! Domn Vasile formulă o petiţie scrisă pe friptură de berbecuţ gras cu cerneală din viţă de vie şi semnată cu sevă de prună sub frunzarul de la cârciumă de cu seară până către orele dimineţii, ca în parlament! Astfel obţinu

aprobarea de la fruntaşii oficiali ai satului şi realiză măreţul sens giratoriu. În centrul său puse pe post de măsuţă un trunchi de stejar secular înconjurat de câteva taburete din fraţii săi mai tineri.

Cine doreşte să-şi servească licoarea de strugure sau seva de prună la acel loc de cinste în văzul trecătorilor plăteşte dublu consumaţia şi este considerat omul de onoare al serii!

Dar avuţii şi fruntaşii satului nu au parte de această onoare şi preferă cadrul rustic de sub polată în locul "luxului" de la Rotundă!

Cu Rotunda cârciumarul îşi scoate pârleala pentru consumaţia din "partea casei" acordată înalţilor musafiri de sub polată! Îşi "aranja" clienţii cu rachiu din pufoaicele găsite într-o magazie invadată de şoareci de pe vremea când lucra ca muncitor necalificat pe şantier, îmbunătăţit cu ardei iute din grădina "proprietate privată" şi câte un fier înroşit în foc scăpat de razia ţiganilor!

Don Vasile lucrează curat. Dânsul spală totul, inclusiv vinul şi ţuica, ca nu cumva să se răspândească vreun microb şi zona să fie cuprinsă de molima anti-alcool! Când spală paharele, un sfert le lasă cu apă ca nu cumva să se prindă alcoolul de fundul lor! Aşa asigură clienţilor o băutură cât mai curată cu proprietăţi de izvor! Într-una din seri, Gheo, amărâtul satului, se întoarce obosit de la câmp şi se opreşte la cârciumă ca să-şi ia recompensa pentru munca prestată la "domn patron"!

Cârciumarul îi iese în întâmpinare cu braţele deschise: - Gheo, astăzi eşti cel mai fălos om din sat! Pentru munca depusă ai onoarea "din partea casei" să stai "La Rotundă!" Sunt om cinstit şi un sfert din muncă ţi-o recompensez cu rachiu! Aşa eşti mai sigur că nu te atacă vreun hoţ de buzunare! şi-l conduse de braţ, mai mult pe sus, zâmbindu-i îngăduitor ca şi când i-ar fi zis: "Acceptă oferta că te ia mama dracului!" Sfertul de rachiu face cât două, iar celălalt sfert din muncă este costul onoarei "La Rotundă"! şi-i puse o litră de ţuică pe "masă".

- Oho, ce darnic eşti! Deci mai rămâne de plată jumătate din muncă!

- Te-nşeli! Sunt trei sferturi care în total fac un întreg! Şi îţi ofer ca bonus o pâine în loc de cină!

Este consistentă şi-ţi ajunge vreo trei zile că-i de o săptămână în bătaia soarelui!

- Trăite-ar Dumnezeu că bun eşti la suflet! şi-i pupă mâna. Aş mai avea o rugăminte...

- Spune-o, Gheo, doar suntem prieteni şi vecini!

- Ai dreptate, gardul ne desparte şi… contul din bancă!

- Dacă suntem toţi egali, cine mai munceşte pământul? Spune ce doreşti că-mi stagnează producţia!

- Cât ţi-aş mai datora dacă o invit la una mică şi pe Mărioara, prietena mea de suferinţă? şi gustă din ţuică.

- Nu-i nici o problemă, Gheo! Azi m-ai prins într-o zi bună! E din partea casei! Doar că mâine, începând de la patru dimineaţa, coseşti livada din Muchia Plăii, iar când se pune căldura, ca să nu te bată soarele în cap, întorci fânul din cealaltă muchie din Dealul Vacii, şi bău jumătate din ţuică.

- Doar atât? rosti ironic Gheo şi duse sticla la gură.

- Faci cât poţi, dar cu condiţia să termini! Apoi coseşti pologul din Plaiul Şurii până răsare luna, şi cârciumarul bea cealaltă jumătate din sticlă.

- Eşti pâinea lui Dumnezeu! şi duse sticla la gură dar înghiţi în sec.

- No, Gheo! De data asta fără pâine! Îţi ajunge "Rotunda" şi Mărioara!

- Sunt sărac ca vai de mine, ce m-aş face fără tine?

- Dacă n-aş fi eu cu sudoarea frunţii mele, de dimineaţa până noaptea târziu, unde aţi mai bea voi?... Dar ce te uiţi aşa speriat la sticlă?

- Abia am apucat s-o gust şi s-a golit... Şi pâinea promisă pentru astă seară…

- Mai şi mănânci după atâta băutură? Nu pierde timpul că acum se arată zorile. Du-te şi te odihneşte! Dacă-mi rămâne vreun colţ de pâine de la câini ţi-l dau mâine seară. Şi se ridică Gheo fericit că "chefuise" cu patronul "La Rotundă"! De bucurie, dar mai ales de oboseală, se împleticeşte şi adoarme în şanţul de alături.

Când se mijea de ziuă un câine jigărit îl lingea pe obraz.

- Mulţumesc prietene că m-ai salvat de urgia lui Don Vasile.

- Ham! Ham! - Fără tine aş fi întârziat la serviciu. Dacă-i rămâne vreo bucată de pâine de la ogarii săi, deseară îl împărţim!

- Ham, ham! şi câinele vagabond îi întoarce spatele în speranţa că omul amărât se va ţine de cuvânt astă seară şi împreună vor cina "La Rotundă"!

ZÂMBETUL DURERII SALE - autor: Viorel Mirea Agățându-și a doua oară nalba rochiei în rugii de pe dâmbul căii ferate se gândi că e semnul să-i culeagă logodnicului din cazarmă câteva mure, și se întinse veselă spre păducelul încâlcit în rugi, vulpi desfrânate-n tufișuri. Căldura-i zvâcnea în bumbacul pieptului tânăr ca în atelierul unui potcovar.

Coșul cu mâncare, sticla de tămâioasă, plăcintele pregătite întreaga dimineață îi căzură din mână când mierla zbură din hățișul de păducel, speriindu-se una de alta. Fata alunecă după coș chiar pe calea ferată, ajungând cu glezna între acele dintre șinele care se închideau. Osul trozni și ea se simți trasă violent peste fierul înfiorător de fierbinte, cu spatele pe criblura care îi sfâșie spinarea. Șina sfârâia ca para, și după ce își dădu seama ce i se întâmplase, veni urletul. Din păducel zburară leneșe păsări.

Laptele de susan al neînțelegerii curgea din belșug de pre ea. Carnea îi ardea de la fierul cumplit, plânsul o zguduia puternic, și ea lovea sacadat piatra dintre linii cu ceafa. Nu se putea nici mișca prea mult, nici întoarce. Soarele o pârjolea pe față cu lampa lui de petrol, piatra și calea ferată îi sângerau spinarea. Depărtat se-auzeau combinele unui neștiut treierat, ale unui risipit avânt al nimănui către nu se știe cine. Limba de leșie a cosașilor și a păsărilor însetate fierbeau ca ispita. Încercă să se smulgă. Viespi și arici și furnici și albine îi spintecară trupul. Cât urșii de mari! Căzu prin ea Începea să nu-și mai simtă piciorul. Cel mai mult o dureau coatele și capul. Soarele, galbenă măciucă din lemn de corn învelit în rețineri. Se simțea pe o nicovală. De la un neajuns, căldura devine frig, nenorocirea fericire, și ea începu să aibă frisoane. Mici și din ce în ce mai dese. - Și dacă nu mă descurc la Isaiia dănțuiește,gândi ea? Cum să nu mă descurc, doar iubitul meu e cel care conduce danțul! Și nunii! Și își alungă repedele gând așa cum venise. Privi spre sfinții altarului care îi surâdeau din ce în ce mai luminoși. Simți căldură și liniște când preotul îi atinse fruntea cu mir. Cămașa albă a iubitului, pânza corabiei pe catarg, salvatoare. Puteam să-i cos o floare pe guler, își zise. În dreptul inimii. Pe manșetă. Își zise. Oriunde! Zâmbi. Și zâmbetul ei urcă spre cerul uscat, se roti, mai privi spre cazarma aflată la doi kilometri unde o aștepta el, și se întoarse pe fața sa, zguduind-o de plâns. Căci cu plâns de suflet fu lovită ea, nu cu durere de trup. Și plânse! Și plânse! Plânsul îi năvălea pe ochi, pe gură, pe față. Se uita la mirele uimit care nu-i înțelegea plânsul. Pe ceruri rotitu-s-au păsări în cercuri din ce în ce mai largi, și mai sus. Lângă ea vinul, lângă ea pâinea, străjeri de nădejde. Câinele veni, linse rănile și plecă. Nu se atinse de nimic din ale ei. Nici de privire, nici de strigătele sale. Aerul o încuraja și îi învelea piciorul, tot cu aer. Fata văzu dintr-o dată câmpul. Și câmpul era plin de valuri. Era plin de câmp și de valuri. Și fata văzu!

- Doamne, ce să mă fac? Și încercă. Durerea îi reteză oasele, despărți carnea de os și intră în cele din urmă prin amândouă, se împleti și ajunse una comună, cumplită. Căzu în șezut, și veni disperarea.

– Doamne, ce să mă fac?

Gogoloaiele de plânset din gât nu o mai puteau ajuta ca să strige. Vocea îi patina și abia se prelingea din gură: - Doamneeee… cu ce ți-am greșit, Doam-neeee?

Trecu timp, veni timp. Ieșiră la braț din biserică. Era fericită. Reușise. Căldura se mai împuținase. Era ca niște crăițari. Văzu un fluture și zâmbi. De-ar fi el, se gândi. Și era fericită. Din ea nu mai putea plânge. Nimic.

- Ana, veni mama în zori, de ce nu ești îmbrăcată mireasă, fata mea?Acu ajung nuntașii la poartă!Acu!

- Mai e timp, mamă, răspunse ea și zâmbi, am stat să-i cos mirelui flori pe cămașă. De zmeură și de mure, mamă! Mamă, unde o să mă ai pe mine când n-o să mă mai ai? Zise ea și iar râse, sălbatic, fericită, ca mieii când dau prima oară de iarbă. Începu să sughită. În sec. Din stomac, din plămâni, din adâncuri, ca un înecat. Căldura o vlăguise. Avea gura uscată ca șina pe care era pironită. Încercă să pipăie cu mâna spre sticla de vin dar ghimpii și spinii îi pătrunseră palma. Simți iar durerea, mai vie, mai proaspătă, mai adâncă. Lăcrimă pentru ultima dată. Oftă de întâi. Soarele era negru ca dulăul cel negru în cerul gurii. I se părea că-și vede ursitorile, îmbrăcate în alb ca și ea, și toate cu fața ei.

Păsările se roteau în cercuri din ce în ce mai mici și mai jos. La o palmă de suflarea-i ajunseră niște rostocuțe. Soarele îi păru o fântână. Era neagră și-i fu frică să nu cadă-năuntru.

Ațipi.

Negrele păsări nu mai erau. Nici soarele nu se mai afla pe vre-un unde. Valurile curgeau fără câmp. Și ea, ținând faldurile rochiei de mireasă căzând în țărână, ieși bucuroasă din biserică și începu să chiuie. Florile de pe cămașa mirelui străluceau ca luceferii… Și după ce privi-n stânga, în dreapta mărăcinilor și spre un cer nemilos, trase aer puternic de câteva ori în pieptu-i de ghiocel, se odihni puțin în ea însăși, respirând greu, ca o căprioară-n hățiș, și cu tot ce mai rămăsese în sufletul ei îngălbenit de durere strigă peste toate câmpurile și peste toate vietățile care erau atunci pe acele nimicuri, cum ai arunca definitiv o piatră-n fântână, fără întoarcere: -NELUUUUUUUUUU-UUUuuuUUU! X Alt pâlc de păsări se-așezară pe păducel. Alt fluture se puse pe rug. Coclita limbă a mierlei fierbea de suspin. Și depărtat, depărtat, tot mai mult și mai mult, se-auzeau combinele unui neștiut treierat, al unui risipit avânt, al nimănui către nu se știe cine.

Ce era de auzit, se-auzi!

STRĂINUL - autor: Beatrice Popa Shirely Enamorado spărgea semințe de struguri între dinți, când, pe strada prăfoasă ce cotea dinspre mare se năpusti într-o goană aiuristică și periculoasă un țap durduliu ce trăgea după el o funie înțesată de scaieți uscați și ascuțiți.

Pornise de undeva de pe câmpurile galbene sau de pe coastele golașe, pline de sare, și gonise înspre sat ca zeița Thetis, care primise porunca de la tatăl său, "du-te, fără ca Hera să te poată zări"[1], șiacum stătea să-și dea duhul împleticindu-se-n loc și cu limba plină de spume atârnându-i hidoasă în mijlocul drumului.

De cealaltă parte a uliței câțiva săteni adunați în umbra porților răsfoiau leneși ziarele.

Din timp în timp sorbeau, care mai lacom, care mai nepăsător din carafele cu cidru acidulat și rece și păreau să nu se sinchisească prea mult de eforturile bietului animal, care li se arătase mai mult mort decât viu și fără nicio intenție profetică.

Trei dulai, simțind că era rost, încolțiră biata lighioană și erau la un pas să se repeadă și să-i curme și ultima suflare ce mai pâlpâia în barba lățoasă și plină de muște a îndrăznețului intrus, ce acaparase de partea sa liniștea acelei amiezi.

Era o vară fierbinte și zilele se lungeau de la răsărit la apus fără să aducă cu ele altceva decât, din când în când, turiști curioși.

După ce colbul ridicat se mai risipi, Enamorado putu să zărească un petic roșu aprins pe funia încâlcită de jur împrejurul grumazului lighioanei.

Intrigat, scuipă sâmburii din gură și apropiindu-se ușurel de țapul aproape leșinat, începu să rânjească. Se aplecă și descâlci dintre scaieți o pereche minusculă de tanga roșii. Îi ridică cu două degete deasupra capului și, dezlănțuit, începu să danseze în jurul țapului amețit și epuizat ce se sprijinea înfrânt, pe labele din față, fără nicio legatură cu idolul care anunțase odată sosirea corabiei sfinte și care căzuse mai apoi de pe vârful muntelui direct în mare, împreuna cu diavolul care locuia întrânsul.

Și cum dansa el acolo, în colb, toate mișcările acrobaților minoici și ale fetelor hetairai se strecurau afară din el ca odinioară duhul din lampa fermecată, nevăzut de toți muritorii, chemat să împlinească tainice porunci.

De dincolo de colină răzbătea muzica unui taraf. O nuntă era în toi și se apropia.

Enamorado era de multă vreme scamatorul și vraciul satului și, deși era trecut de patruzeci de ani, părea mai mult un băietan care abia ieșise din oul adolescenței.

Oamenii locului păreau să nu se teamă de Vraciul cel Veșnic Tânăr, care nu se știe exact de unde venise, dar care trăia de mulți ani, liber de orice obligații, în satul lor, și care, deși se arăta mai mereu atot-știutor și nu întotdeauna pe placul tuturor, le făcuse de-a lungul timpului mult bine.

Atunci când la țărm nu acosta niciun vas cu turiști pe care să-i acapareze cu trucurile sale executate fără greșeală, nu făcea nimic altceva decât să se plimbe în susul și-n josul insulei, scrutând cu ochii săi ageri și negri fiecare colț al orizontului așteptând parcă sosirea cuiva. Uneori, când avea chef, depăna povești incredibile despre lumile necunoscute care încetaseră demult să mai existe. De cele mai multe ori își omora timpul practicând giumbușlucurile pe care toți sătenii, care printre altele, îl credeau ori nebun de legat ori un mare mincinos, dar nicidecum un sfânt, le știau deja pe dinafară.

Purta întotdeauna asupra sa, sub brâul alb, un iatagan curbat și sclipitor cu care se lăuda că îi aparținuse și lui Mehmed al doilea, dar care de fapt, era mult mai vechi și în lama căruia se oglindeau, dacă știai să privești, sentințe de rang și felurite alte istorii. Îl moștenise de la străbunii săi, căutătorii de aur, ce călătoriseră cu corăbiile lor tocmai până la Catalhoyuk.

După cum se lăuda, iataganul avea puteri fermecate și în el se ascundeau tainele multor comploturi și razboaie duse de-a lungul istoriei de către cei care odinioară fuseseră pe rând, stăpânitorii tuturor lumilor. Capete de regi precum și de tot soiul de alți nobili din diferite lumi apuse, ba chiar și cele ale unor împărați din îndepărtatele dinastii ale Japoniei, căzuseră fără nicio tăgadă sub puterea sa magica și nemiloasă.

Pe una dintre fețe, aproape de mânerul lucrat în aur masiv învelit cu un soi de mătase lucioasă, foarte groasă, de culoare mov, se găseau niște inscripții care păreau să fie, de-adevăratelea, foarte vechi.

Enamorado se lăudase odată că asemenea inscripții mai fuseseră găsite doar pe niște carapace de broască țestoasă din China, și că doar el știa cu exactitate mesajul pe care-l ascunsese cu dibăcie, cel ce inscripționase sabia. Și pentru că ar fi reușit să descifreze cele tainice ar fi fost răsplătit de cele nevăzute, cu anumite puteri miraculoase și i s-ar fi iertat și câteva păcate veniale.

De data asta însă, iataganul avea să se-ncurce c-un cap nu chiar așa de soi.

Enamorado îl scoase de la brâu și-l mânui cu grijă de parcă ar fi ținut în brațele lui un plod abia născut și nu o armă ucigătoare. Îl învârti de două ori prin aer făcând ca lama să lucească orbitor și sătenii săși acopere ochii cu palmele și, cu-o lovitură precisă, reteză capul țapului care încă mai agoniza în colbul din mijlocul drumului. Scoase mai apoi din sân o cârpă ce purta și alte însemne de sânge uscat, scuipă de câteva ori în ea și, mulțumit de treaba săvârșită, șterse bine lama iataganului până îi redă luciul.

Se aplecă apoi, luă tigva țapului la subțioară și apucând animalul mutilat de una dintre copite începu să-l târască prin colb îndepărtându-se către coliba lui de pe țărm.

La capătul uliței îl întâmpină alaiul de nuntași gălăgioși care țopăiau voioși și lipsiți de orice alte griji cu sticlele de vin roșu, de Madeira, destupate, slăvind în chiote vinul drumului de întoarcere.

Pe el îl văzuse primul, în acea zi, străinul.

[1] (Iliada, I, 522-523)

Desculț prin iarbă - autor: Florin Muresan Cu privirea plecată în pământ mă grăbesc obosit spre casă, după încă o noapte de muncă.

Farmecul dimineții și frumusețea orașului se ascund subtil de privirile mele, Un munte de poveri și nemulțumiri apasă fără mila pe sufletul meu și asemeni femeii gârbove nu reușeam niciodată să văd cerul ci doar țărâna de la picioare.

Un om cu fața senină și privirea blândă , așejat într-un scaun cu rotile, mă oprește pe neașteptate din drumul si gândurile mele.

-Nu-mi puteți spune unde este biserica?

L-am privit mustrător și i-am răspuns obraznic: -Sunt destui cerșetori pe la ușa bisericii, nu cred că mai este nevoie de încă unul ca tine.

-Vreau să mă duc la biserică ca să-i mulțumesc și să mă închin lui Dumnezeu, nu vreau să cerșesc, imi zise el și la privirea blândă adaugă și un surîs înțelegător.

Iritat de răspunsul lui neașteptat îl repezesc la fel ca mai înainte.

-Eu nu am pentru ce să-i mulțumesc lui Dumnezeu cu atât mai puțin tu ,și las privirea să-mi lunece pe cioturile care i-au rămas de la picioare, ca să vorbească fără cuvinte.

-O! Dar sunt atâtea lucruri pentru care putem să-i mulțumim lui Dumnezeu. Soarele care ne încălzește ziua, luna care ne încântă noaptea, verdele copacilor, albastru cerului, cei mai multi dintre noi ne bucurăm de sănătate, de doua mânuri de două picioare. Când ajunse aici glasul lui se subție și câteva lacrimi îi aparu în colțul ochilor, după care continuă cu o mică umbră de reproș în glas: -Dacă Dumnezeu mi-ar împlini o ultimă dorința nu i-aș cere alceva decât să mai pot umbla măcar odată desculț prin iarbă. Când eram mic și eram sănătos alergam prin roua dimineții.

O baghetă magică nevazută îmi atinse inima de piatră și o încărcătură emoțională pe care mi-e greu so explic puse stăpânire pe mine. Ca torenții de apă care primavara se formează prin topirea zăpezii și care pe măsură ce curg la vale iau proporți, un curent cald îmi străbătu tot trupul și lacrimile refuzate ani de zile acum îmi brăzdau obrazul. Toate poverile și problemele care mă apăsau s-au risipit precum se risipește întunerecul când apare lumina. Fără să vreau am început să bat din picioare, vrând să-mi demonstrez că le pot folosi. I-am luat mâinile în mâinile mele și i-am sărutat obrazul.

-Ești tare omule , esti tare i-am zis, am băgat mâna după portofel și i-am pus în mână o bancnotă de 100 de lei, să nu te simți jignit, meriți mult mai mult dar e tot ce am la mine.

Soarele dimineții, verdele copacilor și albastrul cerului, stăteau acum pe rândul din față în sufletul meu. Salutam plin de bucurie trecători chiar daca nu îi cunoașteam și împărțeam zâmbete chiar și câinilor vagabonzi. Mi-am schimbat traseul și am pornit spre parc. Mam descălțat de pantofi și acolo în mijlocul parcului am început să alerg desculț prin iarba verde ,udată de roua dimineții. Gustam din plin o mare fericire de care alții nu se mai puteau bucura și ridicând ochii spre cer i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru verdele copacilor și albastrul cerului, pentru cele doua mânuri pe care le puteam folosii în voie pentru cele doua picioare care se desfatau în roua dimineții, pentru fiecare fir de iarbă.

MISTERUL PIETRELOR ALBE - autor: Narcisa Liliana Farcas Eram cu gândul la Neva,pe șoseaua care mă ducea la locul meu preferat-stânca ce semăna cu un cap de vultur,conducând vechiul meu Ford Explorer 4x4.

Am ajuns puțin mai repede decât îmi propusesem și am parcat pe locul meu obișnuit din spatele stâncii.Nochi,cockerul meu negru,țâșni din mașină imediat ce am deschis portiera și ajunse în câteva secunde pe porțiunea de nisip unde aveam obiceiul să îmi așez șevaletul.

Până mi-am scos din mașină tot ceea ce-mi era necesar pentru hobby-ul meu-pictura-Nochi își săpase deja una din gropile lui preferate și îmi urmări toate mișcările până în momentul când mă așezai în fața tabloului început cu trei după-amieze în urmă,cu ochii la peisajul ce se întindea în fața mea și cu gândul că eram în luna iunie și până în noiembrie trebuia să termin tablourile începute pentru a prezenta a doua expozitie personală în Peru.

După câtva timp Nochi începu să mârâie și să privească nedumerit către drumul pustiu ce ducea spre vechiul castel.Vântul începu să sufle ridicând praful și nisipul în jurul nostru,așa că am strâns totul,am pus în mașină și pe Nochi l-am invitat să stea,să latre și să mârâie inăuntrul Fordului.

Am pornit apoi în lungul vechiului drum să descopăr cauza agitației cockerului meu spaniel. *** Căuta pe sub pietrele albe gândaci verzui și îi așeza într-un fel de cutie cu capac ce lucea în lumina soarelui care se pregătea să apună.De fapt lumina aceea îmi atrăsese atenția mai întâi pe drumul prăfuit și pustiu ce ducea la castel.

Mai apoi am privit atent mogăldeața chircită pe vine ce îmi părea de la depărtare o moviliță de pământ care se tot muta dintr-un loc într-altul,fiind îmbrăcată cu un fel de haină de un verde metalic,toată franjurată,pe care vântul o flutura într-un ritm cadențat.Totul dădea impresia că mogâldeața îndeplinește un fel de ritual în acel ceas al înserării,pe drumul singur,fără niciun copac care să îi țină de urât în timpul nopții.

Ducând într-o mână fluierul sculptat în os de balenă,pe care tatăl meu îl cumpărase de la un negustor din Chile,și în cealaltă mână rucsacul împletit din liane,m-am apropiat cu pas ușor de fluturarea aceea de panglici negru-verzui care ridica piatră cu piatră și aduna gândaci(de câte ori trecusem pe acolo în alte zile nu-mi trecuse prin cap că sub acele pietre albe sunt gândaci verzi într-un număr atât de mare).

I-am zărit ochii,două lumini verde jad care mă priviră preț de câteva secunde și apoi îmi atrase atenția ceva ce semăna cu o inimă care se vedea pulsând rar prin pieptul străveziu.Mâinile erau tare subțiri,de aceeași culoare ca și haina franjurată,iar picioarele nici nu atingeau pământul .Nu am văzut nicio reacție la apropierea mea din partea “fluturării negru-verzui”și atunci m-am așezat pe rucsac,am scos fluierul și am început să cânt în timp ce mogâldeața se îndepărta tăcută,până se pierdu în întunericul care se lăsase.

Am revenit în același loc în seara următoare, la aceeași oră,având cu mine un aparat foto si o cameră video.Am privit pietrele care nu mai erau albe,deveniseră roșietice,și erau foarte grele față de dimensiunile lor.Unele dintre ele erau atât de lucioase că îți puteai vedea chipul pe suprafața lor.Am continuat să merg către castel și după ce am intrat în pădurea ce îl înconjura mi-a atras atenția un lucru tare ciudat:unul dintre copacii cu trunchiuri foarte groase avea în locul scoarței o ușă sculptată în piatră-acelasi fel de piatră roșietică pe care o văzusem cu câtva timp înainte de-a lungul drumului.În rest,nici un indiciu care ar fi putut să amintească de trecerea”fluturării negru-verzui”prin acele locuri.

Când am ajuns acasă mi-am sunat tatăl,arheolog,și i-am povestit totul,din momentul când am parcat Fordul pe locul din spatele stâncii până în momentul când am văzut poarta sculptată în trunchiul foarte gros al copacului de lângă intrarea în castel.

Am revenit în același loc și în anul următor,în 2001,în aceeași zi,la ceasul înserării,de data aceasta cu o echipă de trei arheologi-tatăl meu și încă doi prieteni de ai săi.Am așezat camere de luat vederi și am așteptat în liniște însă nu am mai văzut nimic care să semene cu apariția aceea ireală care mă fascinase cu un an în urmă.

Asta a fost tot.Am notat în jurnalul meu de călătorie acea zi ca fiind ziua misterului pietrelor Albe.

Fântâna dorinţelor - autor: Petronela Carstea Sarah a terminat de dat încă un strat de cremă pe ghetele de drumeţie. Şi-a verificat rucsacul, recapitulând ce trebuia să conţină: apă, mâncare, pelerina de ploaie, binoclul, trusa de prim ajutor. Şia pus ochelarii de soare pe cap, şi-a legat straşnic şireturile şi şi-a înhămat rucsacul. În timp ce îndesa un briceag în buzunarele laterale ale bermudelor, a fluierat puternic şi melodios. I-a răspuns un lătrat vesel. Era câinele ei, Pistruiatul, numit astfel datorită mulţimii de picăţele maro ce îi împodobeau blana albă.

Pistruiatul nu era un câine de rasă. Îl găsise într-un tufiş într-o zi când se întorcea de la şcoală.

Auzindu-i schelăitul rugător a îngenunchiat lângă tufiş, rupându-şi dresurile albe de şcolăriţă în genunchi. Printre ramuri l-a găsit pe Pistruiat şi bucuroasă, l-a dus acasă. Nu la fel de bucuroşi au fost părinţii fetei, dar în final au cedat rugăminţilor ei. De-atunci au trecut aproape cinci ani.

Sarah era gata de drum. Pornea într-o drumeţie prin pădurea din apropiere. Pistruiatul nu avea nevoie de lesă, era isteţ şi foarte devotat. Şi-a pus brăţara norocoasă la mână şi s-a pregătit să iasă, deşi nu îi dădea pace sentimentul că uitase ceva, ceva foarte important.

- Harta! a exclamat Sarah.

S-a întors în grabă şi a căutat printre hârtiile de pe birou. Ştia că o lăsase acolo, la loc sigur, căci nimeni nu se băga în dezordinea din camera ei. Şi totuşi, nu era!

- Cauţi harta? s-a auzit o voce de copil de după uşă şi fata a înţeles că va avea probleme cu frăţiorul ei, Tim. Nu o primeşti dacă nu mă iei şi pe mine, i-a spus el.

Fata punea în balanţă opţiunile. Putea să-i accepte oferta, şi planul i-ar fi reuşit, chiar dacă ar fi trebuit să-şi suporte fratele toată ziua. În schimb, dacă îl refuza, ar fi rămas şi fără hartă şi ar fi riscat să fie şi spusă părinţilor.

Părinţii lor erau oameni de ştiinţă. Nu agreau poveştile şi visatul cu ochii deschişi, le considearu inutile. Aşa că atunci când Sarah a descoperit harta care indica drumul spre Fântâna Dorinţelor, n-a spus nimănui. În alte condiţii, nici ea n-ar fi crezut, dar pe spatele hărţii apăreau notate câteva nume cu scris mărunt. Unul dintre ele era al unui om ce avea casa chiar la colţ, lângă cofetărie. Despre el se vorbea că din cauza datoriilor la bănci urma să-şi vândă casa. De câteva zile însă, echipe de coonstructori au început să ridice încă un nivel la casa vecinului şi tot strada vorbea că omul tocmai închiriase un spaţiu în centrul vechi al oraşului, să-şi deschidă un restaurant. ”Să fie doar o coincidenţă?” a gândit Sarah atunci privind la hartă.

- Să ştii că dacă ţi se face frig, nu-ţi dau geaca mea, i-a spus ea resemnată lui Tim, Băiatul şi-a îndesat şi el câteva lucruşoare într-un rucsac şi s-a înfiinţat la uşă.

Era devreme, ceasul fetei arăta că abia trecuse de opt. Harta indica intrarea într-o pădurice din apropiere şi de-acolo un traseu scurt, dar şerpuit şi care necesita urcuş. Lui Tim începea să-i pară rău că plecase în drumeţie.. Căscând somnoros şi-a întrebat sora de ce plecaseră atât de devreme, că traseul de pe hartă arăta abia câţiva kilometri.

Explicaţia fetei a fost simplă. Tocmai pentru că traseul era atât de scurt, se aştepta să mai urmeze ceva după... Anticipa aventura!

După vreo oră de mers Tim a început să se plângă de foame şi oboseală. Deşi iritată, fata a încropit un picnic, scoţând din raniţă două tartine cu unt, brânză şi salam, un baton de ciocolată şi un măr verde.

Tim şi-a făcut partea alegând batonul ca desert. Pistruiatul făcea piruete la mică distanţă de ei, urmărindu-şi coada. ”Interesantă preocupare!” s-a amuzat Sarah.Apoi a studiat harta.

- Uite, suntem aproape! a strigat ea surâzătoare, sărind sprintenă în picioare şi luând-o la goană pe o cărarea abia ghicită printre copaci. Tim şi Pistruiatul au urmat-o ca îndată.

- Staţi! a ţipat Sarah speriată, oprindu-se brusc. O prăpastie se deschidea la picioarele ei.

Fata era debusolată. Începea să-i pară rău că crezuse în existenţa o fântânii dorinţelor. În timp ce Tim se aşezase pe un bolovan şi lingea staniolul batonului de ciocolată, Pistruiatul lătra la hău şi la ecoul lătratului lui.

- Hei ! E cineva acolo sus? s-a auzit o voce din prăpastie. Căutaţi fântâna?

Tim a venit repede lângă sora lui. Ochii lor sclipea de uimire.

- E sigur să coborâm acolo jos? a întrebat fata.

- Daaaaaaaaaaaaa! a venit confirmarea vocii din adâncuri Atunci au văzut că la câţiva metri în dreapta lor era o cărare. Abruptă, e drept, dar părea destul de sigură. Entuziasmaţi, au început să coboare încet, cu grijă să nu calce strâmb. Valea părea tare adâncă şi copiii nu şi-ar fi dorit să afle unde se termina.

Tim a ţipat. Se zgâriase la mână într-una din pietrele ascuţite ce acopereau pereţii prăpastiei. ”Ce aş vrea să fie mai uşor de coborât’’ şi-a spus el.

Deodată, a simţit cum piciorele lui calcă pe sol drept. A privit în jos şi a observat că panta abruptă devenise o scară, cu trepte perfect tăiate în stâncă şi care avea şi o balustradă de siguranţă. Zâmbind, şi-a binecuvântat norocul şi a început să coboare fluierând.

Brusc, aşa cum se întâmplă adesea la munte, cerul s-a întunecat şi din depărtare s-au auzit tunete.

Sarah a privit norii şi a înţeles că se apropia furtuna. Abia acum realiza cât de mult coborâseră şi nu ştia ce vor face în faţa urgiei. Primii stropi de ploaie i-au atins faţa. Mici, reci, rapizi. ”Cât aş vrea să avem unde să ne adăpostim” a gândit fata.

Pistruiatul s-a zbârlit de cum a simţit ploaia. Ura apa. A început să alerge pe scară în jos, apoi a dispărut. Speriată, tânăra l-a strigat şi a pornit pe urmele lui. Ajunsă la ultimele trepte a descoperit că în dosul lor se deschidea o grotă. I-a găsit acolo pe Tim şi pe Pistruiat şi s-a ghemuit lângă ei. Îi era frig şi parcă puţin foame... dar lăsase rucsacurile sus, să nu-i incomodeze la coborât!

Tim n-avea astâmpăr. Intra şi ieşea din grotă.

- Mi-e foame, a lămurit-o el ieşind din nou. Când s-a întors, avea un coş în mână.

- L-am găsit pe trepte, a spus el firesc şi a început să scormonească prin coş. Au găsit acolo ouă fierte, friptură rece de curcan, gogoşari şi o pâine bine rumenită, o cutie plină cu plăcinte cu mere şi un termos cu ceai fierbinte. Văzând atâtea bunătăţi şi crezând că stăpânii au uitat de el, Pistruiatul s-a repezit la coş şi l-a răsturnat. Din el s-a rostogolit o bucată de carne, roşie sşi suculentă. Şi-au astâmpărat toţi foamea cu merindele găsite de Tim, dar fetei nu-i dădea pace un gând: Prea se întâmplau lucruri ciudate...

- Sara, a rugat-o Tim, să mergem acasă! Nu mai vreau să căutăm fântâna...

Fata l-a privit nedumerită.

- Dar, suntem în fântână! a exclamat ea. Ca să-l convingă, Sara a bătut din palme şi afară s-a înseninat. Apoi a murmurat ceva şi imediat, la gura grotei a apărut un elicopter. Pilotul era îmbrăcat în costum şi avea papion la gât, de parcă mergea la operă. Le-a făcut semn că îi aşteaptă. Copiii au urcat bucuroşi şi au început să inventeze dorinţe care mai de care mai năstruşnice: maşinuţe teleghidate, roboţei, console şi joystick-uri pentru Tim, farduri, oje, rochiţe înflorate, chiar şi o geantă Prada pentru Sarah. Pistruiatul era cel mai fericit. Rodea de zor la un os de dinozaur!

După vreo oră de zbor şi dorinţe, Sarah şi-a îndreptat ochii spre cer şi a văzut că nu urcaseră deloc. Sau chiar dacă urcaseră, pereţii prăpastiei urcau o dată cu ei... Atunci fata a aruncat o rochie în hău. Privind în sus a zărita marginea prăpastiei. Oftând şi-a aruncat geanta. Marginea părea că s-a mai apropiat puţin, dar tot la mare distanţă era..

- Aruncă tot! i-a strigat ea lui Tim. Începuse să se teamă că devin dependenţi de vale. A aruncat tot ce i-a căzut în mână, în ciuda protestelor fratelui ei. L-a îndemnat pe Tim să privească în jos. O mulţime de oameni se plimbau de colo-colo, cu ochii pierduţi în neant. Unii râdeau, alţii vorbeau singuri şi mulţi admirau obiecte invizibile.

- Nu e real, Tim! a ţipat Sarah, smulgând osul din gura Pistruiatului.

Băiatul, îngrozit şi el, a început să arunce toate jucăriile. Goliseră elicopterul de cele obţinute şi vedeau marginea prăpastiei. Sarah l-a luat pe pistruiat în braţe apoi i-a strigat lui Tim : - În timp ce sari, doreşteţi să ajungi pe marginea prăpastiei!

Elicopterul a dispărut de sub picioarele lor şi ei au căzut în picioare pe pământ. Şi-au recuperat rucsacurile şi au luat-o la fugă spre casă. S-au oprit doar când au ajuns pe strada lor. Acolo au văzut că din curtea vecinului dispăruse casa cu încă un etaj în construcţie.

Sarah a întrebat-o pe cofetăreasă unde e casa vecinului.

- Ce casă, copilă?! s-a mirat vânzătoarea. Aici primăria urmează să amenajeze un loc de joacă pentru copii. Fântâna Dorinţelor îi vor spune, parcă...

Demolare - autor: Mariana Dobrica Se întorcea acasă. „Acasă”, acest „acasă” de acum, era o locuinţă în stil colonial (moştenire de familie), într-un cartier liniştit al unui vechi oraş, foarte aproape de ocean, erau amintiri risipite ale unor vremuri mai calme, mai calde, când timpul „avea răbdare” cu toţi şi cu toate, când lumea aştepta să fie cucerită de el. Şi da, o cucerise într-un anume fel, dar acestă cucerire însemna, tot într-un anume fel, şi un capăt de drum. Iar când atinsese acel punct terminus al ascensiunii sale, simţise sau ştiuse că trebuie să se întoarcă. Întoarcerea era poate şi o regăsire a unui eu de mult uitat şi alterat de circumstanţe spaţiale, temporale sau emoţionale.

Lucrurile îl aşteptau foarte bătrâne, prăfuite şi tăcute, dar, deşi stins, viaţa pulsa încă în ele.

A avut nevoie de ceva timp pentru a şterge şi lustrui vechile mobile, gândurile altor vârste ale sale, frunzele palmierilor din grădină, pietrele rotunjite şi roşii ale aleii, scândurile băncilor, aripile fluturilor, pentru a descoperi, prin anexe, cotloane şi sertare, albume de familie, cântece de adormit copii, ceainicul de argint al bunicii, săruturi, lacrimi, pipa ciobită a unui tată autoritar, nişte vise cam incerte, lătratul insistent al lui Bob, câinele alb al copilăriei sale... adică tot trecutul.

Dar lipsea ceva din acest decor, lipsea ceva atât de mult, încât această absenţă îl durea: oceanul.

Asimilase acest element al unui spaţiu exterior, integrându-l peisajului impresionist al sufletului său, era un fel de „mereu-prezenţă” în eul său adânc, cu valuri calme sau furtuni, cu scoici şi peşti albaştri, cu abisuri tainice, cu albatroşi maiestuoşi, cu înşelătoare şi ameţitoare cântece de sirenă...

Sperase că, odată întors, va suprapune cele două imagini, cea a unui ocean real, palpabil şi cea a unui ocean interior, le va face să se contopească şi va reuşi astfel, poate, să ajungă la un fel de catharsis existenţial... Însă nu mai vedea oceanul acolo unde îl lăsase, nici zilele prăbuşindu-se în el (auzea doar zgomotul valurilor, uneori sonor, alteori surd şi simţea mirosul sărat al valurilor sau cel al algelor putrezite), fiindcă între el şi acesta se interpunea o clădire, obturându-i câmpul vizual... În timpul lung al absenţei sale, un bloc rece şi impersonal de beton şi oţel crescuse hidos şi acoperise orizontul.

Părea un un monstru cu sute de ochi de sticlă, care îi studia atent şi parcă agresiv fiecare mişcare, care îl urma până şi în somn, în transcendenţa viselor chinuite de nelinişte.

A încercat să accepte noua realitate, a sperat că oceanul din el e suficient, deşi ştia că nu se va simţi niciodată întreg, că lumea lui va fi mai săracă fără adevăratul ocean.

La un moment dat s-a îmbolnăvit, oceanul din sine se estompase, abia îi mai simţea „valurile, vânturile”, peştii albaştri se decoloraseră, devenind transparenţi (nu mai erau decât nişte biete contururi de peşti), cântecele sirenelor se transformaseră în bocete, iar albatroşii se sinucideau izbindu-se de stâncile falezei... Încercase să se vindece, de fapt să vindece peştii, valurile, albatroşii, scoicile, sirenele, briza... Dar cum să vindeci un ocean? În cele din urmă a înţeles că nu putea fi vorba de o însănătoşire (miraculoasă!?), ci de o dispariţie.

Clădirea-zid, ucigătoare de zări, trebuia să dispară.

Odată conştientizat acest lucru, nimic nu a mai părut imposibil. Nici găsirea proprietarilor, nici cumpărarea construcţiei (după lungi discuţii, i-a convins în cele din urmă pe cei care o deţineau să o vândă, în schimbul unei sume fabuloase), nici detonarea controlată a acesteia. S-a plimbat apoi prin moloz, a dansat chiar, ca un bătrân oştean, beat de bucuria victoriei, printre ruinele cetăţii cucerite, stârnind mirarea celor din jur, care nu înţelegeau de ce distrusese clădirea care putea fi adăpost pentru mulţi alţii. Nu a mai pierdut timpul să le explice sentimentul de eliberare ce îl cuprinsese când

văzuse năvălind asupra sa orizontul, nici nu avea rost, doar plătise pentru asta, ci a chemat muncitorii care au curăţat locul. Au făcut-o cam superficial, pentru că în urma lor a găsit, zile la rând, fragmente de gheare şi vertebre de oţel şi nenumăraţi ochi sticloşi care clipeau încă în nisipul care începea să cotropească totul. L-a periat răbdător, aşa cum perii părul lung şi blond al unei femei, până a devenit mătăsos şi strălucitor, apoi l-a împodobit cu scoici şi alge.

Oceanul a revenit în el, nu prea mai făcea diferenţa între cel exterior şi cel interior; a învăţat, dintr-o carte a bunicii sale moarte, cum să croşeteze dantele de spumă albă – un val pe faţă, unul pe dos, două valuri pe faţă, unul pe dos...- , i-a fost destul de greu să capete acea îndemânare feminină, dar bătrâna, vizitându-l uneori în vis, i-a explicat „arta” împletirii valurilor; a smălţuit scoicile şi le-a aruncat din nou în apa fremătătoare, murmurând un descântec vechi, pentru a le face să nască perle, s-a împrietenit cu albatroşii care îşi pierduseră aerul baudelairian şi dansau printre valuri şi a pictat peştii şi răsăriturile în nuanţe de trandafiriu şi furtunile în verde.

A devenit pentru ceilalţi un bătrân singuratic, cam nebun, dar inofensiv, care stătea ore în şir pe o bancă din grădina casei sale şi privea oceanul sau se plimba pe plajă vorbind cu norii, cu nisipul, cu meduzele, cu briza şi, desigur, cu albatroşii care, deşi cârtitori şi cicălitori mai tot timpul, ajunseseră să îl îndrăgească şi i se aşezau pe umăr.

Această părere a celorlalţi, exprimată mai zgomotos sau şoptit, cu tristeţe, cu milă, indiferent sau batjocoritor, nu părea să-l deranjeze, atâta vreme cât lumea lui era din nou frumoasă şi întreagă, iar sufletul său era plin de valuri, valuri, valuri... încât el însuşi devenea val, val, val... talaz, mare, ocean....

(Am creat acest text pornind de la o ştire pe care am auzit-o într-un jurnal de noapte: cineva a cumpărat o casă, plătind o sumă enormă, pentru a o demola, fiindcă îl împiedica să vadă oceanul de la fereastra locuinţei sale.)

Sonet pentru viitor - autor: Diana Corina Chersa La poalele Muntelui Mic se întinde satul Borlova. Din munte pleacă rîul Sebeş.

Undeva pe drum, pîrîul Şărbu, împarte satul in două. Drumul a fost făcut cu mult timp în urmă cînd oamenii au lucrat la galerie, acum doar intrarea cimentată şi un ecou pierdut în interor mai stau dovadă că aici au pătruns oamenii.

Pădurea de brazi pare neschimbată, numai potecile au adăugat straturi de frunze, aerul e la fel de pur, iar păsările cîntă întrecîndu-se în triluri numai de ele ştiute. În timpul iernii, zăpada atinge cote de un metru sau chiar mai mult, ţinînd turiştii la schiat pînă în luna februarie. Primăvara, pe aceste locuri răsar muşchi cu suprafeţe ca o pînză de paianjen verde. Vara, se aud sunînd talăngile vacilor ca nişte goarne antice.

Toamna, marginile drumului sunt baricadate de tufe de mure şi măceşe.

Peste toate anotimpurile, lucruri şi oameni veghează “Crucea” ca o binecuvîntare şi tot o dată o înţelegere că aici numai liniştea şi fumuseţea montană va rămane peste veacuri.

Aici în acest sat dominat de natura sălbatică, locuieşte şi profesorul pensionar Cocie Nicole.Ca profesor de biologie şi director al şcolii din sat, lua copiii de clasa a VIII-a cu el şi îi ducea în grădina personală de pe un deal în apropierea Muntelui.

S-a gîndit ca fiecare copil absolvent al ciclului gimnazial să aibă plantat aici cîte un copac, spre a avea o amintire, iar cînd îi apuca dorul de natură să-şi caute locul ales. Cu timpul, copacii au format un cuvînt scris cu litere de tipar : “COCIE”. Atunci cînd a facut această realizare - prin anii ’80 - a fost hotărît să lase un sonet viitoarelor generaţii spre a-şi aduce aminte că au pădure şi lucruri care trebuie păstrate.

Acum, cei care vor să “citească” sonetul, pot să o facă chiar şi din spaţiu. În acest fel, puţin curios am reuşit să-l citesc şi eu, prin programul Google Earth apoi povestea am aflat-o întamplător de la un sătean, pentru că toate poveştile au un sîmbur de adevăr….

Naufragiat - autor: Radu Nicolae Inocent Robinson, cred că insula există, mai am câteva lovituri de braţ în oceanul frământat al dorinţei încăpăţânate şi aburii ceţoşi ai incetitudini se vor risipi, vor lăsa privirii lacome, plaja cu nisip de aur, spuzit de ovalul alb al scoicilor, născute din gândurile optimiste. Dincolo de dealul bolovănos, pe care iarba a uitat să crească, se întinde livada cu fructe sărutate de soarele unei dimineţi norocoase.

Mâinile obosite se înviorează, trupul, delfin, spintecă valul, capul se ridică peste coama lui de spumă, văd copilul care şi-a oprit goana după fluturi, din mijlocul cireşilor în floare, îmi face semn de bun venit cu amândouă mâinile, mai aşteaptă puţin, câţiva zeci de metri mai am de străbătut prin apa vicleană care încearcă să mă păstreze, ca pe un dar râvnit abia dobândit, te caut de când te-am pierdut şi nu am de gând să renunţ acum, când sunt atât de aproape de tine. Livada e a noastră, nu ne-o poate lua nimeni, aici am învăţat buburuza să zboare, copacul să-şi coacă fructul, pasărea să-şi clădească cuibul. La început era doar un cireş în mijlocul curţii acoperite cu pietriş care se trasforma pentru câteva clipe în mărgăritare după ploile calde şi repezi de vară, prea trist în singurătatea lui, ocrotea acoperişul casei prăbuşite în plâns, de picăturile obraznice care ar fi vrut să se strecore prin muşcăturile lăsate de trecerea firească a timpului. Noi doi l-am adus aici, odată cu insula invadată de cireşi. Sunt ani de când n-am mai mâncat pofticioşi fructele de mai, duc dorul pariurilor piedute la marea întrecere, cine scuipă mai departe sâmburele în care adormit, embrionul viitorului copac, visa deja un aer ameţit de bătaia aripilor de păsări sosite de peste mări şi ţări. Mai am câţiva metri până la ţărm, să nu pleci prea departe să trebuiască să strig dupa tine. Nu plec nicaieri, a venit şi Ana, are părul împletit în codiţe, legate cu funde albastre, şi-a pus cercei de cireşe la urechi, ne-a adus şi seminţe de dovleac, date prin sare, coapte pe plita. Mă dor braţele, valul parşiv trage de mine, a trimis sirenele să-mi zăpăcească urechile cu cântecele lor ”in port sosi femeia,” îmi promit împărăţia de sub mări, nu am nevoie de ea. Câţiva zeci de metri... Ţărmul e tot acolo, braţele mele obosesc inutil, un zid nevăzut nu mă lasă să trec, râde de neputinţa mea de a găsi mângâierea firului de iarbă, gustul cireşei coapte. “Vino mai repede, te rog, cireşul plânge de sete, izvorul e departe, găleata e prea grea pentru mine, sunt doar un copil...” Te aud, voi sfărâma blestematul ăsta de zid, ai încredere, mai aşteaptă puţin...” Nu te mai văd, o ceaţă se lasă între noi,” eu te văd copil cu faţă de înger, ce zgomot se aude, ai grijă, ce caută camionul acesta în livada noastră!?

“Nu te mai aud, ceaţa se îngroaşă, nici marea nu mai cântă, Ana a plecat tristă, nu te-a întâlnit săţi spună povestea brotacului care s-a înecat în fântâna ce abia o săpase...” ai grijă, nesăbuitul de camion vine spre tine. ”Nu te mai găsesc, mi-e frica,tată “ Blestematul de zid se năruie, în scrâşnet de frână şi ploaie de cioburi, oceanul ţipă ca un copil trezit din somn de visul urât, braţele sunt libere, trupul spintecă apa, plaja se lasă linsă de valul sărat, călcată de fuga tălpilor mele, scoicile se dau la o parte, dezvelindu-mi cărarea ce şerpuieşte dealul bolovănos, mă conduce binevoitoare spre locul unde mă aşteaptă o livada şi un copil...

Dincolo de deal, câmpia acoperită cu pietriş, în mijlocul ei, un cireş carbonizat, crengile azvârlite spre cerul nepăsător cerşind îndurare pentru copilul cu cămaşa însângerată care înlănţuie trunchiul în ocrotire. Iartă-mă fiule, lacrimile cad, transformă în mărgăritare pietrişul, copilul îşi întoarce capul spre mine, are sânul plin cu cireşe coapte, ce trist şopteşte “Ai uitat de întrecerea cu sâmburi” nu am uitat, aş vrea să-i spun de zidul dintre mine şi el,cum până la urmă l-am spart, nu mai am timp, a aparut Ana, l-a luat de mână, iarba biruie pietrişul, înverzeste câmpia sub fuga lor; orizontul îi înghite încet, nu mai rămâne nici cămaşa albă, nici rochia albastră a Anei...

Singur, îngenunchez, nu mai ştiu a câta oară, în faţa crucii timpului pierdut.

Dincolo de aparenţe - autor: Corina Militaru Ana se opri din lucru, se relaxă în scaun şi inspiră cu plăcere atmosfera din jurul ei. Din magazin se auzea vocea Gabrielei, care vorbea cu un client ajutându-l cu pricerere, să aleagă modelul de faianţă şi gresie potrivit. Gabriela era o vânzătoare foarte bună. Mai mult de atât, cucerea clienţii cu firea ei deschisă, veselă şi prietenoasă. Puţin mai încolo, Alin vorbea la telefon făcând curse prin faţa biroului . Aproape fără să-şi dea seama, de fiecare dată când suna telefonul, se ridica şi începea să măsoare grăbit încăperea. Plin de energie, activ, Alin degaja forţă şi încredere, motiv pentru care Ana avusese curajul să se asocieze cu el şi să pornească afacerea lor. De undeva de dincolo de fereastră se auzea zumzetul străzii.Oameni şi maşini curgeau fără oprire, dând viaţă acestei străzi dedicate magazinelor de materiale de construcţii.

Alin termină convorbirea, luă cheile de la maşină şi se pregăti să plece.

-

Ce faci? Pleci?

-

Da! Mă duc până în Mamaia la Lido.Poate să iasă un contract gras!

-

Şi domnul Vlaicu?

-

Te ocupi tu! Îi iei banii şi-i spui că-l sun eu mai târziu. De ce te strâmbi?

-

Nu-mi place omul. Nici nu trebuie,nu? Spuse Ana râzând.

-

Ce ai cu el? Este politicos,manierat...

-

Aaa,da! Nu am ce să-i reproşez! S-a purtat exemplar de fiecare dată.

-

Atunci?

Nu ştiu! Când îi văd faţa aiaaa....Nu citeşti nimic pe ea. Nu bucurie ,nu supărare, nicio sclipire de viaţă. Şi când mă gândesc că are tot ce-şi poate dori un om! Maşină, casă, bani cu sacul...Ce-o mai fi vrând? Mai mult, mai mult? Mă irită! Dacă aş avea eu ce are el, aş zburda prin viaţă.

-

Hai! Hai! Nu-i treaba ta! O fi având el motivele lui.

-

Ei are! Unii nu se mulţumesc nici dacă au toată lumea la picioare.

-

Gaaata! Nu ţi-am spus să-l iei acasă! Mă întorc în două ore. Spuse Alin şi ieşi pe uşă.

Îi făcu un semn cu mâna Gabrielei, care zâmbitoare răspundea întrebărilor clienţilor din magazin şi dădu să iasă. În uşă se întâlni cu domnul Vlaicu.

-

N-am nimerit momentul potrivit?,întrebă acesta.

-

Ba da! Vă ajută Ana! Eu trebuie să ajung la o întâlnire.

-

Este bine aşa! Las banii la ea şi vorbim mai târziu. Mai vreau nişte gresie pentru un restaurant.

-

Cum să nu! Vă sun eu după amiază.

Alin plecă, iar domnul Vlaicu intră în magazin şi orientat de Gabriela se duse spre biroul unde lucra Ana. -

Sarut mâna Ana!

- Bună ziua domnule Vlaicu. Intraţi! Luaţi loc! Spuse Ana zâmbindu-i acestui client, care ar fi putut să fie o prezenţă foarte agreabilă dacă nu ar fi avut acea expresie împietrită pe faţă. Înalt, prezentabil, elegant, mult mai învârstă decât ea, motiv pentru care n-o deranja că-i spunea pe nume.

Domnul Vlaicu se aşeză pe scaunul oferit de Ana. Între timp aceasta căută în calculator suma pe care trebuia s-o încaseze.

-

Aveţi de plată....

-

Ia de aici! O întrerupse domnul Vlaicu punând pe birou un plic.

Ana luă plicul şi se uită în el. Erau bani mulţi, mult mai mulţi decât avea el de plătit. „ Chiar era necesar să mă umileşti? Crezi că nu ştiam că ai bani mulţi?” gândi Ana iritată. „Asta vrei? Păi ,hai să ne jucăm atunci!” mai gândi ea şi-i spuse, -

Ştiam că aveţi mulţi bani.Nu era nevoie să-mi arătaţi!

-

Nu-ţi arăt. Doar te-am rugat să iei tu de acolo cât trebuie.

-

Nici nu m-aţi lăsat să spun suma de plată! Suneţi sigur că nu vă păcălesc?

-

Nu mă păcăleşti! Chiar dacă îţi doreşti foarte mult banii.

Aţi văzut dumneavoastră că vreau mulţi bani? Spuse ironic Ana simţind că a depăşit de mult limita acceptabilă şi fiind mirată că acest domn nu reacţiona cum s-ar fi aşteptat.

-

Nu-i aşa?

-

Este ceva rău în asta?

-

Banii nu înseamnă nimic!

-

Spuneţi aşa pentru că-i aveţi. Vă permiteţi să vă jucaţi cu cuvintele mari.

-

Nu! Spun asta pentru că ştiu. Banii n-au nicio valoare. Ştii câţi bani am?

-

Nu ştiu! Dar îmi închipui că mulţi.

Foarte mulţi. Am plătit medici. Nu unul...Nu numai din ţară, din toată lumea! Aş fi dat tot ce aveam! Dar niciun medic n-a putut să-mi garanteze viaţa soţiei. Niciun medic n-a putut s-o vindece!

Ana simţi că-i fuge pământul de sub picioare. Tot sângele i se adună în obraji, înroşindu-i, iar tâmplele începură să-i zvâcnească nebuneşte. În tăcere, cu mişcări lente, vrând parcă să adoarmă amintirile domnului Vlaicu, pe care ea le trezise cu brutalitate, luă banii din plic şi i-l dădu înapoi odată cu chitanţa pentru suma achitată.

Nu mai putu decât să-i zâmbească în timp ce acesta se ridică şi plecă.

Lapte securistic - autor: Marian Patrascu Era prin 1986, spre toamnă… Tocmai mă pregăteam să cer prin telefon de la secţia „PVC II” rezultatele pentru cele două şarje industriale experimentale cu un nou agent de suspensie pe care le băgasem în ziua precedentă, când, deodată, sună acelaşi telefon: – Bună dimineaţa! Maiorul Popescu la telefon!

– Vă salut!

– Domnule inginer, azi vă rog să plecaţi puţin mai devreme şi să treceţi pe la mine pe la birou, vreau să stăm puţin de vorbă.

– Am înţeles, să trăiţi!

Am trântit receptorul în furcă scăpând o înjurătură printre dinţi: – Naşterea şi parastasul…

– Ce e şefu’, ce s-a întâmplat, au ieşit cumva granulate?, m-a întrebat îngrijorată doamna Ichim, colega mea de birou, responsabilă cu experimentările de laborator.

– Nu, m-a convocat la vorbitor maiorul Popescu, cine ştie cine dracu’ m-o mai fi turnat iarăşi…

Colega mea nu a mai spus nimic, s-a uitat doar lung la mine, mirându-se parcă de faptul că eu nu realizasem de ce fusesem convocat la Securitate.

Toată ziua am stat ca pe ghimpi aşteptând întâlnirea cu securistul-şef pe combinat. Abia când să plec mi-am dat seama de motivul convocării, ceea ce m-a îngrijorat şi mai tare…

De data aceasta, maiorul Popescu, nu m-a mai invitat să iau loc în fotoliul din piele neagră, adânc şi comod, şi nici nu mi-a mai oferit whisky şi Kent. De asemenea, nu m-a mai luat pe ocolite, ca de fiecare dată când, după câte-o „boacănă” verbală, mă convoca în biroul său de la ultimul etaj al pavilionului central al marelui Combinat Chimic pentru a mă „sfătui de bine”. Era un tip bine făcut, puţin mai mare decât mine, inginer electrotehnic „la bază”, inteligent, cultivat, apreciat pictor, fusese chiar şi pe la mine pe acasă după ce-i spusesem că am trei tablouri de Sever Burada luate pe-o nimica toată de la o fiică de-a lui, ajunsă la strâmtoare, între altele, şi din cauza „originii nesănătoase”. Nu

mică mi-a fost mirarea când am constatat că maiorul Popescu ştia că fratele lui Theodor Burada fusese legionar şi că murise la Canal. Desigur, vizita îmi fusese făcută şi în scopuri „profesionale”…

Dialogul între mine şi maior, a fost scurt, oficial: – Domnule inginer, (da, aşa mi se adresa de fiecare dată!), vă sfătuiesc să vă mai ţineţi gura, ar fi păcat s-o păţiţi, aveţi doi copii…

– Este o ameninţare?, l-am întrebat eu privindu-l drept în ochi.

– Nu, domnule inginer, este un sfat! Unul prietenesc.

A doua zi, la ora cinci dimineaţa m-am aşezat la coadă la lapte, ca de obicei, aveam doi copii – Sebastian, de patru ani, azi inginer informatician în Bucureşti, şi Alexandra, de doar un an, azi medic stagiar în Cluj şi care, de Boboteaza 2012, m-a făcut bunic! Micul magazin de cartier, pe a cărui firmă scria „Pâine” (ei, da, laptele se vindea atunci la... „Pâine”!), se deschidea la ora şase, iar la şapte şi zece trebuia să fiu în cursa rapidă care mă ducea la combinat, aveam program de la şapte şi jumătate, cu sâmbăta scurtă. Nevastă-mea trebuia să ducă copiii la creşă (şi, evident, să prindă şi ea „rapida”, lucram amândoi la Centrul de Cercetări), eu aveam sarcina de a-i aduce acasă când veneam de la serviciu.

Nu mică mi-a fost mirarea când, după deschidere, una dintre vânzătoare vine direct la mine şi-mi şopteşte discret s-o urmez în depozit unde-mi spune: – Domn’ inginer, începând de mâine, după ce veniţi de la serviciu, treceţi în fiecare zi pe aici cu două sticle goale. Am primit ordin „de sus” să vă oprim zilnic doi litri de lapte, vi-l punem la frigider, nu mai spuneţi la nimeni, da?

– Mi-l daţi şi fără bani?, am glumit eu, surprins de pleaşca ce-mi căzuse pe cap.

– Glumiţi? Cum să vi-l dau fără bani? Nu e de-ajuns că nu vă mai aşezaţi la coadă din viul nopţii ca să-l luaţi? Domn’ inginer, asta e treabă serioasă, cu partidu’ nu e de glumit. Or fi aflat şi ei că prea comentaţi de fiecare dată la coadă, eu zic să aveţi grijă, mai ţineţi-vă şi dumneavoastră gura, c-o s-o păţiţi odată şi-odată!

Ce se mai întâmplase de data asta? Cu câteva zile înainte, deşi în faţa mea nu era aşa multă lume, nu am mai apucat lapte, venise mult prea puţin. Am plecat de la coadă furios, înjurând în gura mare, iar la serviciu am anunţat cu surle şi trâmbiţe că la următoarea şedinţă de partid eu îmi voi da demisia din calitatea de membru. De ce? Pentru că nu mai puteam fi membru al unui partid care-mi înfometa copiii, simţeam că sunt părtaş la uciderea lentă a propriilor copii, ceea ce nu puteam accepta! Zarvă mare, am fost convocat de secretarul de partid pe combinat, anunţat rapid de secretara de partid a organizaţiei de pe centru, eu – nu şi nu, am ţinut-o una şi bună – dacă nu voi avea doi litri de lapte pe zi pentru copii, demisionez din partid! Şi aşa am început eu să cumpăr… lapte scuristic. Începuse marea criză comunistă, deja apăruseră cartelele la alimentele de bază – pâine, ulei, zahăr, făină, ouă, unt...

Timpul - autor: Nick Sava Bătrînul e înalt şi slab, puternic ridat la faţă. Părul lung, complet alb, e prins într-o codiţă relativ anemică. Poartă un costum destul de vetust, jumătate militar, jumătate civil – aşa cum poartă uneori ofiţerii de pe navele spaţiale. Are o voce adîncă, surdă, cu un accent greu de localizat. Este, totuşi, clar de rasă umanoidă sinaică. „Soarta îţi joacă de multe ori feste”, îmi spune. M-am aşezat întîmplător la masa ocupată de el, în colţul cel mai liniştit al barului. De aici pot supraveghea intrarea, aştept să-mi apară prietenii. În aşteptarea lor, beau un tonic. Tot tonic pare să bea şi străinul – doar că acesta are o culoare chihlimbarie. „Nu ştiu dacă îţi vine să crezi, dar am fost pe flota Ventys Trex. Da, da... Flota aia!”

Auzisem şi eu poveşti despre ea. Eram copil cînd povestea începuse să se răspîndească prin spaţiu. Nu credeam că ar mai fi vreun supravieţuitor al ei. Poate că a călătorit mult prin spaţiu... „Ce ştii despre noi?” întreabă direct, privindu-mă în ochi. Pînă atunci păruse să-şi vorbească sieşi, indiferent parcă la prezenţa mea. „Nu prea multe. O tragedie, parcă. Aţi distrus un sistem, se pare.” „Da. Din eroare.” Tristeţea pare să se i se adîncească. Poate unde colţurile buzelor subţiri căzuseră şi mai mult? „Vrei să auzi povestea?” „Desigur.” Tot trebuie să îmi aştept prietenii, nu am altceva de făcut... „A fost cam aşa. A început acum cîteva sute de ani.” Oftează. „Eram tînăr ofiţer pe Ventys. Asta este pe una din ramurile Galaxiei. Aveam o societate militară, la care mîndria personală şi naţională era la mare rang. Colonişti ai străbunilor îndepărtaţi niponi. Aveam încă rudimente ale codului Bushido. Ai auzit de el?”

Dau negativ din cap. Fac parte dintr-un sistem cu ancestori europoizi. „Mda.” Oftează iarăşi. „Am primit un mesaj trunchiat de departe, din sistemul Wallant Epsylon.

Fragmentul conţinea injurii impardonabile la adresa noastră! Era pentru prima dată cînd societatea noastră era jignită în asemenea hal. Timp de un deceniu ne-am pregătit de război: injuria trebuia pedepsită! Am pregătit flota: cele mai perfecţionate arme, cele mai rapide nave de război, cei mai competenţi luptători. Am fost şi eu ales... Ştiam că nu aveam să-i revedem pe cei dragi.

Drumul urma să dureze aproape cinci sute de ani! Deşi viteza era quasi-luminică. Am intrat în hibernare şi am plecat. „Datoria taie ca o sabie” - este unul din principiile noastre. Deseori, ucide. Eram gata de moarte.” Oftează din nou.

Fac semn unui robot să îmi aducă un nou tonic. Pînă acum nu aflasem nimic. Mai toate civilizaţiile trecuseră prin astfel de întîmplări. „Am ajuns. Era un sistem solar destul de mic, doar şase planete. Una era clar locuită. ACOLO era duşmanul neruşinat! Ne-am pregptit şi am atacat, cu vechiul strigăt „TORATORATORA”. Nu au apucat să se apere. Praf i-am făcut! Sigur, nici noi n- am scăpat. Am fost atacaţi de bateriile de apărare anti-spaţiale, de roiuri de nave de luptă individuale, surprinse în spaţiu. La urmă a apărut şi un crucişător, de pe o altă planetă. Am supravieţuit numai noi – cei de pe super-cuirasatul VTOnochi. Loviţi, sfîrtecaţi, dar în viaţă. Optesprezece luptători. Dar jignirea fusese spălată! Acum putea fi pace.”

Face şi el un semn şi i se aduce un nou pahar cu lichid chihlimbariu. Soarbe în tăcere,tot mai trist. „Şi”?” „Am trimis un mesaj acasă. Ştiam că noi nu aveam să mai ajungem. Cu nava avariată, ne-a luat două decenii să ajungem la un sistem locuit. Am ajuns doar patru. Acum, sunt singur... Acolo am aflat despre atac. Şi despre tragedia de pe Wallant. Locuitorii erau cu toţii niponi – imigranţi de pe Ventys. La două secole după plecarea noastră, tehnologia descoperise un nou tip de călătorie galactică, de zece ori mai rapidă decît a noastră. Bazată pe călărirea viermilor găurilor negre, autoproduse. Experienţele scăpaseră de sub control o astfel de gaură în preajma planetei – Ventys urma să dispară în mai puţin de un deceniu. Au suit pe navele disponibile toată populaţia – ei, cei care au încăput – şi au plecat. Au hotărît să atace şi să ocupe duşmanii deveniţi acum tradiţionali, cei de pe Walla. Dar cînd au ajuns acolo – planeta era nelocuită. Adică, erau ceva nativi, dar ei erau încă în

perioada primă a metalelor. Nu ei erau autorii jignirii. Aşa că au colonizat paşnic planeta. Pînă am ajuns noi...” „Stai puţin. Adică, ei erau ... urmaşii voştri?”

Bătrînul dă trist din cap. „Marea jignire” era un fragment al propriului nostru mesaj. În el se raporta stîrpirea „căinii turbaţi, lipsiţi de onoare, săbii tocite ale datoriei, trătători ai nobilului Bushido”. Din tot mesajul au ajuns doar aceste cuvinte – care reprezentau cele mai grave jigniri la adresa unui nipon! Da, da, ţi-am spus, Soarta e deseori crudă şi se joacă cu existenţa noastră!”

Bem trişti din pahare. Văzînd că mi-au venit prietenii, cer permisiunea să plec. Înainte de-a pleca, întreb: „Ce înseamnă TORATORATORA?” „O tîmpenie”, răspunde bătrînul, cu lacrimi în ochi. „O tîmpenie...”

Regatul divin al Horaiţei - autor: Aurora Cristea Ploua cu găleata când am ajuns la Mânăstirea Horaiţa, după un drum lung, istovitor şi plin de peripeţii. Vederea îmi era înceţoşată de picăturile repezi ce-mi alunecau aproape cu furie pe faţă, iar vântul puternic mi le împrăştia până spre colţurile ochilor. Noaptea măreaţă îşi spunea cuvântul şi am avut sentimentul că forţa naturii este mai aprigă aici decât oriunde în altă parte. Câinii urlau în cor cu aerul rece ce sufla printre crengi, iar noroiul mă afunda tot mai mult spre lăuntrul lui înghiţindu-mi gleznele cu lăcomie, înlănţuindu-mă silit, cu o îmbrăţişare vrăjmaşă, ostilă. Vreme de câteva ceasuri bune am auzit ecoul universului supărat pe noi, tânguindu-se neîncetat într-un reproş inefabil, dăruind lumii plânsetul propriului său suflet.

Apoi, scuturându-şi mantia îmbufnării, şi-a redus jalea până la o muţenie desăvârşită şi, oprindu-se deodată, a lăsat locul unei silenţiozităţi perfecte de puteai simţi şi sfinţii revenind printre noi. Somnul nu mi-a dat târcoale în acea noapte, iar după torentele zbuciumate, spre dimineaţă, am mai aşteptat ceva vreme până să ies din chilie, fiindcă nu eram sigură dacă vuietul aprig nu se va răzgândi şi nu se va răzbuna pe mine pentru că am avut curajul să-l cercetez.

Cu o uşoară teamă la început şi păşind atent pe pământul rece, m-am îmbărbătat singură în cele din urmă şi am ridicat cu încântare privirea spre cer, să-l salut, să-l simt şi să-l respir într-o veneraţie ocultată, într-o admiraţie mută şi un respect sublim interior: natură sacră, fiică a lui Dumnezeu, eşti înălţătoare!

Curtea interioară a mânăstirii era transformată într-un spaţiu dumnezeiesc, iar ritualul evlavios de dimineaţă efectuat de preoţii acestui aşezământ îmi suscitau furnicături sacre a căror forţă o resimţeam din plin. Senzaţia de beatitudine, de mulţumire spirituală şi vizuală m-a pietrificat pentru câteva secunde şi mi s-a părut că am atins culmile Raiului, că rugăciunea a devenit soră cu natura, încolăcindu-se, completându-se, ridicându-se laolaltă spre poarta deschisă a Paradisului.

De jur împrejur, falnice şi somptuoase, vârfurile munţilor înţepau cu gingăşie, din loc în loc, mantia cerească, ca o cupolă de circ răsturnată. Verdele crud se împletea filigranat în sute de nuanţe comprehensive, iar pământul respira liniştit, primind cu bucurie adevăratul festin ce-l onora.

Mireasma brazilor îmi gâdila nările şi-mi răscolea plămânii cu preţioasa lor puritate, iar soarele jucâuş îmi zâmbea ştrengăreşte, pitindu-se din când în când după vreo turlă. Dansul delicat al crengilor de brad şi-a împreunat mâinile invitând cerul la sărbătoare, iar el, cu o binecuvântată dăruire, i-a dat curs satisfăcut, oferind lumii fără perfidie comoara sa nelimitată de frumuseţe, poftindu-mă cu mărinimie şi pe mine să fac parte din mişcarea lor cadenţată. Am văzut firul ierbii care, într-o bucurie fără margini, se înălţa neastâmpărat către spaţiul infinit, acum atât de senin de parcă aşa ar fi fost o eternitate, am experimentat parfumul suav al florilor care mă cuprindea şi mă-nălţa într-o euforie mistică, plină de mister, am simţit Duhul cel Sfânt cuprinzându-mi inima şi confesându-mi-se subtil ca într-o profundă relaţie filială, iar extazul solemn l-am experimentat pe propria-mi piele.

Strălucirea de diamant a norilor, venea şi ea să reflecte prin neprihănire, tabloul fără seamăn ce încremenise într-o frumuseţe ireală, completând cu măiestrie gravura celestă realizată de Creator.

Cupola cerească, acum pictată de albul imaculat al cristalelor de gheaţă, îşi inunda bogăţia când cu forme geometrice asimetrice, când cu picturi iscusite ce aproape că luau forma sanctificaţilor locului.

Decorul fastuos şi ireal m-a fascinat până la adoraţie, l-am simţit, l-am atins şi l-am rugat în tăcere să rămână în vecie ţintuit într-un eden fără sfârşit. Cuvintele s-au temut, şi-au pierdut din fermitate şi sau estompat în emoţie mută, dăruindu-mi fericite clipa de aur a imaginii încremenite-ntr-o natură supremă, desăvârşită, iar culorile june ale primăverii îşi tricotau bucuroase asortările împachetate în dantescul primăverii.

M-am întrebat atunci cu pietate ce am făcut în lumea asta să merit o asemenea chemare, ce forţe nevăzute m-au împrejmuit şi m-au ridicat în văzduh, îmbătându-mă de fericire? Iar cerul, ghicindumi parcă gândul precar, îmi zâmbi îngăduitor şi-mi trimise o rază de soare ce-mi gâdilă retina. Am înţeles atunci răspunsul lui şi i-am surâs cu o plăcere unică. Am asemuit acest spectacol al micii mele lumi cu un dar divin, ca o binecuvântare asupră-mi, că am suportat în tăcere anterioara mânie dezlănţuită, am plecat smerită capul şi, rotindu-mă uşor către răsărit, locul de naştere al adevăratei spiritualităţi, am şoptit cu evlavie şi recunoştinţă: Mulţumesc!

Cafeaua se bea printre păpuşi! - autor: Monica Delia Radu Viitorul e o păpuşă matrioşka care cuprinde şi trecut şi prezent. Andrei stă închis în ultima păpuşă, el e mic,mic pentru Lilulia şi totuşi nu vrea să se dea dus. Stă acolo ca o vopsea pe gard, obosind gândurile fetei înainte de culcare. Astăzi l-a văzut la berărie cu iubita sa şi colegii de facultate. A îndrăznit să coboare din maşină şi să bea o cafea la masa din spatele lor.

-

Tu ce faci aici? Tu nu bei cafea la terasă niciodată! Îi spunea zâmbetul chinuit al lui Andrei.

Eu beau cafea în spatele tău, mereu cu un pas în urmă fiindcă aşa trebuie atunci când eşti cu ea şi cu ei. Vorbim mâine, dacă îmi scrii.

Ce face ea în spatele tău iubitule? Parcă trebuia să fie o pată pe o faţă de masă, parcă ai uitat cine este şi cum îi place să învârtă zaharina în ceaşcă. Credeam că nu mai ştii cum se gustă cerul gurii sale. Şi privirea lui Mila săgeta sângerând dinspre Lilulia spre Andrei.

Eu vreau să stau la soare, să beau berea liniştit şi să îmi mângâi iubita pe păr, să-ţi zâmbesc tâmp când vorbim de fotbal şi să ţipăm veseli când avem aceeaşi discuţie.

Nici unul dintre ei nu s-a gândit că e o poveste dintr-o carte. Că eu scriu despre metehnele cititorului ca să uit că această poveste este a mea, din cea mai mare păpuşă matrioşka, din cea mai mare cană de cafea pe care o beau peste tot unde sunt oameni, unde există iubire şi vis. Lilulia ştia că în situaţia aceasta nu avea cum să dezbrace toate eroinele de alegeri, nici cărţile sale nu puteau fi scoase din coperţi şi urmărite fără să simtă nimic sau să aleagă ceva, nici fericirea nu stă mereu în păpuşi băgate una în alta. Sforăitul păpuşilor a prins viaţă în noaptea asta şi s-au jucat de-a mama căci tatăl lor încă bea bere la o terasă mângâindu-şi iubita suav pe păr.

Singura artă ce se poate vedea doar cu ochii închiși - autor: Cristina Curiman Viața, ce este viața? Cine înțelege cum și pentru ce trăim? Poate pentru a o înțelege trebuie s-o privești într-un anumit fel, poate dintr-un unghi special de la vreo distanță precisă; ca pe un întreg, dezgolită de prejudecăți, clară și rotundă, deci întreagă...

Cine înțelege arta din momentele când e chinuită prin te miri ce cotloane de atelier, când e doar o ciornă, o schiță, un amalgam de forme fără sens? Arta este înțeleasă și strălucește abia în momentul când procesul de creare a luat sfârșit în totalitate.

Așadar, viața strălucește doar în pumnul nostru, abia atunci, după ultima clipă de creație. Asta ne face pe toți artiști, deoarece cu toții împletim ani și sentimente în creații care nu știm cum vor arăta decât după ce închidem ochii. Cu toții folosim aceleași ustensile, același foc, același curaj, aceleași lacrimi, doar că o facem în momente și în proporții diferite. Iubim natura în timp ce construim zgârienori, salvăm insecte în timp ce ucidem copii, visăm la nemurire dar nu știm să trăim nici măcar o zi ... și în cel mai puțin așteptate momente suntem zdrobiți de rocade teribile care ne fac să uităm cine suntem. Și atunci probabil întrebarea e greșită: nu “Ce este viața?” ci “Cui servește viața noastră, a tuturor? Cum arată o operă perfectă și cine se va bucura de ea? Suntem oare prea egoiști dacă vrem să ne păstrăm creația pentru sine? Însă cum am putea face asta dacă pentru a o aduce în stadiul de existență , în stadiul final, complet, trebuie s-o ucidem?”

Din păcate sau din fericire viața este o fantomă care învie când “fătul” e complet dezvoltat și … se sfârșește. Și totuși, suntem creatori sau creație? Noi șlefuim viața sau viața ne șlefuiește pe noi?

Oare viața este un sculptor universal, iar noi, doar materie brută, ce în mâinile destinului devine formă, prinde contur, înflorește? Poate un zâmbet, o lacrimă, o întâmplare, o floare, un nor pentru privirea noastră, pentru sufletul și ființa noastră înseamnă o nouă formă, un șănțuleț, o cută în viitoarea operă de artă. Suntem cu toții atât de speciali și de complecși, atât de complicați și simpli în același timp... Câtă frumusețe poate încăpea într-o sculptură de 80 de ani?

Deși se poate considera ca este multă ipocrizie ascunsă în afirmația: “Lacrimile ne fac bine, în aceeași măsură în care o fac și bucuriile din viața noastră.”, este cât se poate de adevărat. Sunt de fapt o piatră legată de piciorul unui suflet ce începe să piardă controlul într-un zbor dezordonat care l-a făcut să uite coordonatele.

E normal să apară în mintea noastră acum întrebarea: “Care e rolul nostru în toată această creație?”. Noi suntem doar plastilina care ia formă în funcție de tăieturile cuțitelor din jurul nostru?

Noi suntem conștiința care știe să repare cutele prea înguste, formele nerotunjite îndeajuns sau tăieturile prea adânci făcute de viață. Noi suntem cei care dăm forma finală, noi suntem magia și lumina! Suntem o operă de artă vie ce-și dedică viața artei din pumnul nostru, menită să rămână moștenire unei specii minunate, dar crude…

Manuscris de la frunza moartă - autor: Dan Orghici Trecător am fost aseară pe alei, cu siguranță trecător sunt şi pe astă lume. Cu trecerea mea, trecut-au anotimpuri? Nu cu a lor trecerea trecut-au ani? Nedumerit mă tot întrebam Mergând agale sau poate gândind la nu ştiu ce, sau poate la nu ştiu cum. Trecerea-mi apasă gândul cu șoptite-n van interogări -

Cine sunt? Mă macină-ntrebare precum răspunsu-mi

Unul dintre acei mulţi oameni, care trăiesc pe Terra. Diferenţe în unitate. Sunt bobul de grâu de sub brazdă, ce se visează bucăţica de Carne ce se Jertfeşte la Sfântul Altar.

-

Ce cred? Veni la rându-i (of gând ne-nșiruit)

În definiri ce nu au contraziceri. În alb, nu în negru... amestecate, putând da culoare,"culoarea mizeriei ". Cred că de aş crede cu adevărat, aş auzi la fel porto-părinților noştri, glasuri de îngeri, mai mult, Dumnezeiasca Voce.

-

Ce simt?

-

Dorinţa aprigă de a repune în viaţa cotidiană, adevăratele valori.

-

Ce vreau ?

Să pot vorbi aceeaşi "limba" cu toată lumea. În cele din urmă, să pot iubi pe fiecare om al aceste lumi, ca pe mine însumi.

-

Ce văd?

-

Circul lumii şi pâinea tot mai scumpă.

-

De ce scriu ?

Este modul în care redevin eu însumi. Nu pot trăi în permanenţă ca o bombă de curând amorsată, scrisul mă readuce dintre nori cu picioarele pe pământ.

Cam ăsta sunt, asta simt, astfel vă rog să mă etichetaţi. Nu pot şi nici nu vreau să învăţ vreodată să pot urî cu adevărat!

Văzut-am ceea ce mulţi văd şi anume: cum pică o frunză, o frunză de plop, din plopul de pe marginea aleii. Nu ştiu de ce ,nu ştiu cum, luata-m frunza şi am voit a o pune la locul ei, locul din plop; găsit locul am întins mâna când ce să aud frunza mi-a zis: – Nu eşti tu cel ce dai viaţă şi ai grijă că cel ce dă, trebuie să aibă de unde să dea ca nu cumva să ţi se ia şi ţie din ceea ce vrei să dai. Nu tu eşti acela ce dă viaţă, tu nu poţi decât să o trăieşti, nu încerca să faci pe creatorul căci s-ar putea să uiţi de unde ai venit...

M-am speriat buimac cu mâna-ntinsă și paralizat de necunoscut întrebat-am gândul din urmă: „cum poate să-mi vorbească o frunză...”? Apoi cu grijă am aşezat-o înapoi,pe caldarâmul jilav grăbindu-mă să plec. Fugeam în mine cu pași mari, implozie a firi ce atrasă-i de, mm de necunoscut. Tot am fugit cu pași de grea stâncă ce-mi băteau puternic în tâmplele sure când am deschis ochii si… agia. Abia atunci mirat simțurile-mi au zărit, am perceput că în jurul meu cădeau alene şi duse de vânt alte frunze; mam aplecat să le adun pe toate, dorind să le aşez la locul lor, în plop.

Mirat am văzut ca una dintre toate nu semăna cu o frunză ci mai degrabă cu o filă ruptă dintr-o carte, aşa că am luat-o pe aceea, lăsându-le pe celelalte jos. La lumina palidă a lunii, curios fiind, am vrut să o citesc. În momentul acela frunza ce-mi vorbise, ca dusă de vânt mi se aşeză pe umărul drept şimi şoşoti la ureche: - Ce faci, ce fac ai tăi?

- Ai „mei” bine mersi, o parte și-au lăsat oasele prin temnițe, o altă parte au fost batjocoriți și asupriți.

Azi mai bine zis acum, cu toate că suntem „liberi”, le îngrădesc mentalitățile lor de… de doi bani, cu toate că avem proprietăți pe hârtie (IN)justiția le lasă celor ce au, mai bine zis urmașilor ce n-au avut nimic al lor. Pot continua dar de moment îmi e destul.

Iți doresc sa vezi mereu dincolo de valul care ni se așează uneori pe tâmple.. dincolo de materie, dincolo de cuvinte, să vezi mereu adevărul in cei ce te înconjoară, si frumusețea sufletelor. Toți suntem la fel si toți suntem altfel .

Orice Gand , orice gest , orice fapta reprezintă marele desen , viața noastră .

Iubește atunci când crezi că se merită cel mai puțin, deoarece atunci are nevoie cel mai mult de iubire , oricine .Poarta-te așa cum ai dori să se poarte cu tine , oricine , orice .Când vei privi marele desen iți vei privi viața .

- Cum vrei să citeşti ce nimeni nu poate, de ce vrei să înţelegi ce alţii nu vor ? de ce te crezi în stare să deslușești desenul vieți și al morți, cum tu fiu viu si vesel plin de culorile iubirii, pictat pe pânza bunătății , in nuanțele luminii, in ramele mulțumirii, crezi că poți primi trăind sărutul morți.

Un fior de spaimă mi-a trecut prin tot trupul şi am fugit ca un nebun pe alei. Alei pe care doar cu câteva minute înainte mă plimbam agale în seara de toamnă, gândind la nu ştiu ce sau poate la nu ştiu cum.

Astăzi, mai bine zis deseară, o să mă plimb din nou pe alee şi sunt sigur că vor cădea din nou frunze dar şi mai sigur sunt că nu voi reîncerca să pun din nou frunzele în copac. Le voi lăsa să zacă pe asfaltul aleei, pân' vor veni alţi oameni să le strângă şi poate vor auzi şi ei frunza cea moartă vorbindule.

Am luat aseară cu mine o frunză, dar nu ştiu şi poate nu voi şti niciodată de este frunza ce mi-a vorbit, ori este o frunză ca oricare alta. O frunză galbenă, ca oricare alta care din plop s-a desprins. Dar frunza mea nu va rămâne pe asfaltul aleii ci pe pământul jilăvit de brumă se va ofili.

Nu o să uit niciodată cum vorbeşte o frunză.

Nu voi putea să uit acel manuscris de pe o frunză moartă. Oare cât vor mai cădea frunze? nu de alta, dar aş dori să ştiu cât vom mai fi...

VIZITA- autor: Livia Dimulescu Trebuie să înţelegi că n-am vrut să-ţi fac rău.Mă scoţi din sărite, ştii asta. Eşti o fată bună, uşor nebună- nu fac nicio aluzie-, păcat că nu-ţi vezi lungul nasului.Adică, să stai în banca ta, să nu răspunzi la apeluri necunoscute, să vii acasă la timp.Dă-i naibii ! Şi-aşa nu ne îmbogăţim.Ce-o să-ţi facă codoaşa aia de şefă? Ce dacă ţi-a dat mai mult la salariu! Oricum, i-ai cheltuit.Uite, acum aveam pentru doctori.Tu ştii cât mă costă ăştia pe mine?Şi muncesc din greu...habar n-ai cum se câştigă banul.Stai cu fundul pe scaun şi amesteci nişte cifre.Asta faci! Şi vii obosită.Cum naiba să nu mă enervez?! Şi-apoi, te machiezi prea strident.Bărbatu-i bărbat! Încearcă! Or, te-am luat ca să fii a mea.Doar a mea.Maică-ta mă enervează de fiecare dată.I-am zis că ai căzut pe scări şi că te-ai lovit la cap.Ţi-am zis să nu mai porţi tocurile alea de zece centrimetri.Cum să nu te împiedici?! Şi...ce ţi-am făcut atât de grav? Eşti sensibilă, asta e! Prea sensibilă.Altele sunt bătute cu genunchii în burtă, ce ştii tu?! Vorbesc băieţii de la muncă, de la ei ştiu.

O mimoză.Îmi trebuia o femeie zdravănă, voinică.Acum m-ai băgat la cheltuială.M-a întrebat doctorul dacă a fost o altercaţie.Mi-a luat un milion.Asta înseamnă că te faci bine.Sunt afectate vorbirea, deglutiţia...acu iar mă enervez.Şi ştii de ce?!Că vrei să mă simt vinovat. Că nu mă respecţi.Te crezi superioară. Nu eşti! Eşti o muiere şi atât.Nimic mai mult.Şi o să-ţi revii.

Mi-aduc aminte de taică-miu, săracu, când a făcut al doilea infarct.A stat în comă şapte zile şi doctoriţa nu mi-a luat nimic.Mi s-a părut suspect, ştii doar.Or, ăsta, îmi ia milionul fără să clipească. Şi mă pune să cumpăr trei reţete de medicamente. Şi nu sunt compensate.Habar n-ai cât mă costă tratamentul.Nu era mai bine să-ţi ţii gura? Ce dacă am venit cherchelit.Aşa-s bărbaţii! Dacă erai o femeie deşteaptă cum te crezi, mă luai cu binişorul şi mă băgai în pat.A doua zi sunt ca nou, ai văzut!

Ai gura mare, ţi-am spus de la început.Nu pot să stau cu o femeie care nu mă respectă.Vasile, colegul meu de tură, se-mbată în fiecare seară.Şi e însurat de douăzeci de ani.Am cunoscut-o şi pe Florina, nevastă-sa.Durdulie, dar ştie ce vrea.Nu iese din cuvântul lui.Crezi că n-a luat şi ea o palmă din când în când?!Dar, ţine de casă, de familie.Ăsta e rostul vostru, dar v-a luat televizorul minţile.Unde m-ai găseşti unul care să-ţi aducă toată lichidarea acasă? Unde? Că mai toţi colegii mei au rămas în şomaj.Asta nu vezi!

Ai transpirat.Hai că te şterg pe frunte.Nepriceputa mea, nebunatica mea...ţin la tine, dar nu mă mai enerva. Fii modestă, naturală.De ce să te boieşti cu ruj? Pentru cine? Zici că sunteţi numai femei la birou.Lasă, te faci tu bine şi stai acasă.Mai bine mai săraci, dar liniştiţi.Vin de la muncă, găsesc mâncarea caldă, ne uităm la meciuri...poate te duc la iarbă verde.Mergem la mama, la ţară. E un islaz

fain aproape de sat.Nici ţipenie de om. Acolo i-am făcut felul uneia din sat.Plângea ca proasta.Eram tânăr, ce ştiam?! Mă-sa zicea s-o iau de nevastă.

Lasă, că ne cununăm în octombrie. Se face vinul până atunci.O să-ţi revii, te întremezi şi gata!Să-ţi fie învăţătură de minte.Să nu mă mai superi, că am limitele mele.Tu crezi că n-am şi eu frământările mele?! Sufăr, dar nu plâng ca tine.Atâta ştiţi! La orice palmă să plângeţi.Ăsta e şantaj.Hai, că trece ora de vizită. Mai trec şi mâine.Să văd de unde mai iau bani.

Mă coşti cam mult, dulceaţă!

VIAȚA E ÎN NOI SAU NOI SUNTEM ÎN VIAȚĂ ?

- autor: Mirela Dogaru Se ascunde sfioasă la adăpostul cearceafurilor și il roagă să nu aprindă lumina. Îi e atât de rușine de parcă ar ascunde cine știe ce diformitate și și-aș dori în clipa asta să fie precum o broscuță țestoasă cu carapace, să aibă unde să se refugieze. O mângâie blând repetându-i că e atât de frumoasă și Dumnezeule, a fost măritată atâția ani , da a fost, dar inhibarea adunată în atâta timp nu are cum să se volatilizeze într-o noapte. Strânge din dinți în espectativă când el o atinge diferit de tot ce-a cunoscut până atunci și lasă treptat, treptat crisparea să se scurgă ca o apă murdară care primește, prin nu știu ce minune, un afluent proaspăt .

A trăit o veșnicie, parcă, într-un trup pe care abia acum îl percepe, uimită, cercetătoare, fiindu-i descoperite resorturi pe care habar nu avea că le poartă în adâncul ei și cunoaște, tumultos și halucinant, femeia care sălășluia inconștient în ea. Nu mai există porți inchise, zăvoarele au fost sparte, cearceaful s-a dus naibii cât colo, își arcuiește mândră spatele de parcă ar striga infatuată „ priviți-mă , eu sunt, așa cum n-am fost nicicând, cum nu credeam că pot și voi fi vreodată„ Și precum valurile furioase, când marea e în extaz, înaintează și se retrage spasmodic, într-o simfonie de acorduri ascendente, culminând cu un final în care totul este dispersat în miliarde de particule... Nu, nu sunt eu asta, își spune trecând prin fața oglinzii de pe hol și totuși ar vrea ca femeia impudică, dezinvoltă, care stă cu sânii neacoperiți și ochii dilatați încă de miracolul pe care tocmai l-a trăit, să alunge umbra veche, impregnată în dreptunghiul argintiu.

Când l-a întalnit nu știa prea multe despre el… două mastere, doctorat și la 38 de ani, celibatar. Dar totul a evoluat atât de repede, neașteptat și s-au trezit speriați că s-au indragostit.Ea tulburată încă dupa divort, el cu planuri de viitor devenite brusc incerte. Era singură, copiii îi plecaseră în străinatate și dragostea lui a venit ca un curcubeu după ploaie.

Era un miracol ceea ce trăise în ultimul timp, însă de ieri pășea ca prin vis călcând pe speranțe, telefonul lui... „ Mi-a venit ok-ul pentru transfer, nu știu ce să fac, chiar nu știu, nu dorm de zile întregi nici măcar o secundă, sunt sfâșiat, abia pot să bag în gură câteva înghițituri de mâncare” ...Dar când a cerut transferul și de ce?

Iși amintește că i-a pomenit odată ceva, a crezut că în glumă să o necăjească, că ar fi cineva în București, o femeie, care ar putea să-i dăruiască o familie, dar el nu o iubea, îi spusese .Știa că-și dorește nespus de mult un copil, dar... ..Uitase de incidentul acela și acum îi explodă în minte dureros. Și dacă a spus adevărul... poate ea e acolo și-l așteaptă? A vorbit cu o prietenă care i-a spus așa ,,fă-i tu un copil și oprește-l lânga tine, dacă îl iubești mai mult ca pe tine, fă-i un copil, nu-ți arăți nici pe departe vârsta și nu o să se mire nimeni când te va vedea” A răspuns pe nerasuflate ,, Nuuuuuuu!!! E cea mai absurdă idee și nu-i vorba că nu pot fizic dar la la vârsta asta cînd altele ...și apoi eu nu contez?

Astăzi își așteaptă iubitul, și-a pus o rochie albă, care se vede frumos pe pielea bronzată.Agățată delicat pe umăr, stă o floare mov ca un păcat .A sunat-o și i-a spus că o iubește prea mult și nu concepe să se despartă plecând în alt oraș.Se învârte ca o nebună prin casă lălăind ca o puștoaică„ nu pleacă, mă iubește, mă iubește” Tresare, sună telefonul, e doar Diana, o cheamă la plimbare pe malul mării.Parcă începe să se lase răcoare,închide fereastra. A lăsat-o pe Diana singură la plimbare, dar prietena ei o iartă, se bucură dacă e fericită...dar ea nu e nicicum, doar așteaptă...

-Alo ...nu te supăra, îmi pare rău, nu mai pot veni, nu pot să-ți spun la telefon,

probleme personale, mi-e dor de tine și ne vedem cât de curând voi putea...

Rochia s-a șifonat de atâta așezat și ridicat de pe canapea și floarea ei cea păcatoasă atârnă jalnic.A aruncat pantofii cu toc aiurea pe hol.E intuneric în casă dar nu-i vine să aprindă lumina. Un pahar cu apă e tot ce îi trebuie acum, dar nu se poate ridica, e amorțită.

Stă pe scaunul din bucătărie, cu mâinile răpuse de deznădejde, atârnînd inerte în poală și privește spre suportul de vase de pe chiuvetă; o farfurie, o furculiță, un cuțit și un pahar.Sperase că vor fi, întrun târziu, câte două din fiecare. Și el sperase că vor fi trei...

MIRUNA - autor: Ion Ionescu O seară mirifică. Lună plină. Stele. Mii de stele. Puzderie... Pe Calea laptelui se plimbă îngerii. Şi liliecii ling mierea serii. Mă întâlnesc cu Miruna din întâmplare. A rămas tot fragilă. Cred că n-are mai mult de 14 ani. O copilă.

Suntem la ţară, în vacanţă.

O invit la o plimbare prin pădure.

Ea are privirea tulbure. Am pus mâna pe obrazul ei şi arde toată. E o vâlvătaie. O torţă cu flăcări nevăzute. Şi frumoasă ca o regină. Priveşte galeş la mine si mă întreabă : -Unde mă duci ?

Eu tac şi o prind de mână. Unde s-o duc ? În Paradis ! Dar nu vreau să-i spun. Pădurea tace. Doar un vânt cald trece prin frunzele verzi. Noaptea pădurea pare a fi un monstru.Copacii au chipuri deavoleşti. Iarbă mare. Poiene de vis. Ce frumos miroase a flori : didiţei, maci sălbatici, şi aglice...

Cântă în depărtare un corn. Dulce cântă peste aceste tăceri. Ca un glas de flaut.

Miruna tace şi aşteaptă răspunsul.

-Te întreb, unde mă duci ?

-Aici, zic, aici în această poiană ! Aici e Paradisul...

Ne-am culcat în nămeţii ierbii. Cu faţa în sus. Priveam cerul, luna, stelele... Vântul cald ne mângâia feţele. Miruna tace. Se gândeşte. Într-un târziu îmi zice : -Prost mai eşti ! Aşa a gândit Dante Paradisul ?

Miruna are ochii mari, gene lunguieţe, sprâncene subtiri, desenate parcă sub fruntea ei împodobită cu buclişoarele aurite ale părului.

-Miruna, Dumnezeu când te-a făcut a pus în tine toate minunile lumii, îi zic. Şi ea tace. Priveşte-n sus şi se gândeşte.

-Aştept totuşi răspunsul, zice.

-Care răspuns ?

-Ăla cu Paradisul... Şi n-am mai rezistat. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o pe ochi. Îi ardeau şi ochii. După o pauză începe să plângă din senin. Îi sorb lacrimile. Sunt sărate şi dulci. Licoarea lor mă îmbată. Trece un foşnet lin prin pădure. Ea se scutură. O stea cade undeva peste orizont şi cade spânzurată printre copaci. Foşnetul se-nteţeşte. Mă ia în braţe şi se face prunc lângă mine. Arde toată. Miruna e flacără. De-ai scăpăra o piatră pe ea ar lua foc pădurea. I-am răspuns si eu. Am luat-o în braţe siam strâns-o tare la piept. Deodată parcă s-a trezit dintr-un vis şi a strigat tare : -Nuuuu ! Şi a sărit de lângă mine ca o tigroaică.

Nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună cu ,,nuuuul’’ ei. Cu ce-am supărat-o, mă întrebam eu în sinea mea.

-Domnule, sare ea în picioare, are dreptate mama...

-Ce-i cu maică-ta ?

-Păi uite ce e, zice, tu, fată, zice mama, să-ţi porţi de grijă că viaţa este făcută dintr-un amestec de bine şi de rău şi dacă nu-ţi dai seama unde e binele si răul, o păţeşti ! Faci ca fata popii, vii cu burta la gura acasă ! Şi-ţi nenoroceşti viitorul... Începui să râd. Dispăruse Miruna aceea dulce, dispăruse toată frumuseţea şi fericirea din ea. Era lupta dintre pasiune si raţiune. Vechea luptă dintre materie şi spirit. Adica Platon cu Aristotel în duel.

-Miruna, o rog eu, vino lângă mine. Eu n-am să-ţi fac niciodată vre-un rău. Dacă ai încredere în mine, te rog vino lângă mine ! Începusem aşa de frumos o poveşte de dragoste... Hai s-o continuam... Şi a venit lângă mine. S-a aşezat iar pe iarbă. I-am pus mâna în dreptul inimii şi i-am simţit sânii cum se zbăteau. Am sărutat-o şi am mângâiat-o pe păr şi pe obraji. Stătea ca o pisicuţă cuminte lângă mine. I-am descheiat nasturii bluzei şi am tras-o pe gât jos. Sânii ei abia mijau, precum corniţele unui miel. I-am sărutat mameloanele ca pe două mere roşii şi fata s-a ruşinat şi s-a băgat mai mult în mine. I-am tras apoi fusta şi ce mai avea pe ea şi am luat-o în braţe, aşa despuiată.

Ardea toată. I-am sărutat nudul crud de feciară părticică cu părticică, apoi pântecele, picioarele... Şi ea n-a mai zis nimic. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a zis : -Ce frumos miroşi tu a bărbat...

-Si tu a floare, i-am zie eu.

Miruna m-a cuprins în braţe ca o vraja şi mi-a zis : -Hai să adormim aşa ! Şi m-a sărutat cu buzele ei de pisicuţă. Şi-am acoperit-o cu corpul meu şi ea, ca o iedera, s-a încolăcit pe mine şi am adormit...

Când ne-am trezit, i-am soptit Mirunei la ureche : -Miruna, ăsta e Paradisul !

Noaptea se adâncise în întunecimea ei. Apăruse luceafărul de ziua. Pădurea dormea ca un monstru uriaş pe capul dealului ; jos in Valea Seacă, se-auzea apa clipocind şi pe luciul ei dansau arătările nopţii : luna, stelele, luceafărul, calea lacteee, tot cerul parca se spărsese şi căzuse în apă. Ştii ce , îmi zice Miruna, pentru că acum te cunosc- şi-şi trăgea bluza pe ea- am curajul să stau cu tine nopţi întregi pentru ca eşt un băiat bun.

Se auzeau cocosii cântând.

Am plecat cu Miruna spre sat. De mână ca doi copii.

Apoi s-a terminat vacanţa de vară şi n-am mai văzut-o.

A ramas doar visul şi o poveste...

Chemare de sub picioare - autor: Victoria Azereonoc Sunt niste lucruri firesti pe care nu le pot percepe fiecare,sau macar inchipui intr-un fel.Este acel vint melodios care unora le bate in fata,altora le zbuciuma privirea si numai miezul din ei carora de dezgroapa muza,sau chiar mai mult.Acele firisoare de iarba proaspata,unii calca,altii nimicesc intentionat si cred mult mai putin de majoritatea ar putea-o observa.Si mii,mii de alte catastrofe cu chip feeric si minunat se zdruncina in colosalele posibilitati omenesti si poate nu mai este sau exista undeva adinc : SCAPAREA!

ÎNGERII MUTANȚI - autor: Mihai Ganea Fetița care era în clasa întaia, nu de mult împlinise șapte ani. Era atât de fragedă, şi avea un suflet plin de durere. Într-adevăr era o fetiță curajoasă care răbda în linişte tot ce vedea că se întamplă în jurul ei. O fetiță singură și tristă. Plângea mereu. Trăia cu sora ei, care avea 17 ani, în apartamentul lui Aurel. Eu am început să mă apropiu de ea. Sora ei, care era în clasa a 11-a, învața la liceul unde eram și eu. Ea s-a împrietenit cu mine pentru că eram nouă în clasă. M-a invitat la ea și mi-a făcut cunoștință cu Aurel și cu sora ei. Eu eram prostuță și nu știam ce vrea de la mine. Aurel era un tip de vreo 60 de ani. Avea parul alb, era inalt si un pic voinic. Era un proxenet notoriu. Fetele aveau mama în Italia. Tatăl lor trăia la țară împreună cu bunica. Aurel era amantul mamei lor. Acea fetiță pe nume Eliza, se ataşase de mine și îmi povestea despre ea. Îmi spunea ca vrea sa plece de acolo. Nu mai suporta atâta suferinţă, atâta scârboşenie, atâția oameni vulgari în jurul ei. Îmi spunea că pe ea o țin într-o cameră când vin musafiri, adică puștoaicele care vor să câștige bani, iar Aurel chema tot felul de barosani. Îmi spunea că sunt zile în care intrau și douăzeci de perechi în acel apartament și era foarte mult zgomot, miros de ţigară şi alcool. Câteodată o făceau și în grup. Se strângeau câte cinci fete și cinci baieți în camera mare și făceau perversiuni. Eliza mai pândea pe la ușă când erau multe țipete și vedea cum o făceau în grup, iar ea trece cu vederea. Îi era dor de tatăl ei, de bunica care, în fiecare duminică făcea o oală mare cu ciorbă de fasole, de veneau toți vecinii apoi să mânance fasolea bunicii, care era tare buna. Iar Eliza, de câte ori se ducea la țară, la bunica, era tare fericită. Sora ei o ducea la fiecare sfarșit de săptămână la țară. Iar ea, când ajungea, povestea tot tatalui ei. Povestea cum se prostituiază fetele în apartamentul lui Aurel, în frunte cu sora sa. Tatîl lor, când era beat, venea dimineața la apartament și făcea scandal până trezea toți vecinii din bloc. Toți vecinii din acel bloc știau că este un apartamet plin de curve și desfrâu. Iar printre clienți, erau şi unele personalități ale orașului. Era un dezastru ce era acolo. Nu puteam să-mi închipui cum trăiesc unii oameni. Fete tinere, eleve de liceu. Aurel s-a supărat pe tatal lor și le-a dat afară pe Eliza împreună cu sora ei. Ele s-au dus într-o garsonieră, la o prietenă, dar şi acolo, fiind doar o camera iar fetele având parteneri, faceau sex în fața Elizei. Alta posibilitate nu era. Nu se jena nimeni de ea, nu se jena că era mică. După câteva zile, s-a întors înapoi la Aurel, și m-a chemat și pe mine. M-a rugat să nu o mai las singura. Să nu o mai las singură pentru că dacă o las, seara când se duce la culcare în cameră, Aurel o pune să-i țină penisul în mână toată noaptea, iar ea nu se poate odihni, că nu o lasa el în pace. Ea dormea cu sora ei și cu Aurel în camera mică, pentrucă în cea mare erau proxeneții cu adolescentele. Făceau perversuni seri la rând. Mă tot întreba. De ce m-am născut ? De ce ce trăiesc ? De ce nu ești tu sora mea ? Tu ești atât de bună, ai un suflet de înger. Sunt sigură că dacă erai tu sora mea, nu mă lăsai să vad atâtea prostii și nu permiteai, nimanui să-și bată joc de mine. Îmi era mila de ea. Ziceam în gândul meu.

Doamne, ce ți-a făcut această fetiță de-ai părăsit-o și lași ca toți să-și bată joc de ea ? Până și sora ei !

Cu tine mă simt în siguranță, mai zicea Eliza. Când ești tu lângă mine, nu-mi mai este frică de nimeni și sunt foarte fericită, ție pot sa-ți spun suferințele mele. Eliza avea părul blond, ochii căprui, era micuță de statură și grasuță, dar frumoasă foc. Îmi spunea s-o iau de acolo, să nu o mai las, că nu mai suporta viața aia, s-o iau la mine la cămin, că o sa doarmă pe jos, numai s-o iau. Face ce-i spun eu, numai s-o iau din iadul acela. Îmi era așa milă de ea. Dar nu aveam cum s-o iau. Şi eu eram o copilă, dar o copilă înțelegătoare. Acum regret că nu am luat-o. Dacă o luam, trăia și ea pe lângă mine, dar așa, trebuia să suporte lumea aceea nemernică. Într-o seară m-a rugat să dorm la ea și să stam de vorbă toată noaptea. Să dormim amândouă în camera mare pentru că, în seara aceea, Aurel era beat și nu primea pe nimeni în apartament. Am stat și am jucat cărți cu ea până la miezul nopții. Îmi povestea viața și chinurile ei. Îmi povestea cum, uitau toţi să-i dea să mănânce. Dimineața la ora șapte a mers la şcoală. Pe mine m-a lăsat să dorm în continuare. Înainte de a pleca, m-a pupat pe obraz și m-a trezit din somn. Avea un obrajor foarte pufos. M-am culcat, apoi, la loc. Aurel o ducea si aducea de la școala mereu. Când s-a intors, a venit în camera mare unde eu mă trezisem și eram îmbrăcată gata pregatita să plec. Când m-a văzut, m-a luat de brațe și m-a împins spre pat. A vrut să mă violeze. Dar nu a reușit nici măcar să mă dezbrace, pentru că am început să țip și să-l lovesc cu tot ce apucam. Când a auzit sora Elizei, care era în camera mică, a venit și l-a luat de pe mine. Apoi mi-am încălţat pantofii și am fugit. Nici nu m-am mai uitat în urmă. Fugită am fost. Într-o zi, m-am dus la Eliza la școală să-mi iau ramas bun de la ea. Când m-a văzut, a început sa plângă. Mi-a spus. „ tu trebuia să fi sora mea” Apoi a luat-o doamna învatțăoare, iar eu am plecat alergând, fara să mă mai uit înapoi. Acolo unde am lăsat o ființă care mă plăcea, care mă iubea, şi care voia sa fiu sora ei. Eliza a început să țipe după mine. Şi acum mai aud acele țipete de copil, care avea nevoie de ajutor. Iar eu, i-am întors spatele și am fugit. Ce slabă am fost !

După o lună zile, am văzut-o singură într-o stație de autobuz şi am început sa plang. Mă duceam la un suc cu colegele de clasă. Eliza a venit alergând spre mine. Avea ghiozdanul în mană. I-a

dat drumul și a venit în fugă spre mine, iar eu spre ea. Am luat-o în brațe. M-a pupat şi mi-a spus. „În sfârșit, ai venit ! De când te aștept. Mi-a fost tare dor de tine”. La colegele mele, au început să le curgă lacrimile. A fost un moment frumos. A fost o bucurie care a ținut puțin, dar de care o sa-mi amintesc toată viața. I-am spus Elizei ca ma duc în pădure unde este reîncarnat sufletul mamei într-o șopârlă.

Ea a început să râdă și mi-a spus că nu mă va uita niciodată. Ca a plecat de la Aurel. A fugit la taică-su la țară. Sora ei, tot acolo a rămas.

Acum Eliza, este foarte fericită și mulțumită, mai ales că m-a văzut pe mine. M-am bucurat mult ca am vazut-o frumoasă, sănătoasă și fericită. Apoi am hotărât să plec definitiv în pădure. Era vineri seara, eram numai eu și îngrijitoarea în cămin. Mi-am făcut bagajul să plec. Pe coridor, m-a întrebat unde merg, iar eu i-am spus. Acolo unde este lumea mea, unde nu este atâta minzerie, sărăcie și promiscuitate. Ce am văzut aici nu am văzut nicăieri. Un oraș mic, o lume nemernică, o lume fără suflet, o lume care acceptă să facă tot felul de porcării ca sa-și câștige existența. Mai bine trăiesc în lumea reptilelor blande, într-o lume pe care eu am descoperit-o și mi-am dorit-o de când am pus piciorul pe munte.

Femeia mi-a spus. „Dacă ar avea toate adolescentele puterea pe care o ai tu și felul tău de a gândi, nu ar mai fi atâta durere și atâtea necazuri în jurul nostru. Dar așa… Aici, nu este decât o lume nenorocită care ție nu ți-a plăcut și de care ai fugit mereu. Toată viața vei fugi, şi bine faci. Daca aș avea și eu vârsta și voința ta, aș pleca cu tine. Dar așa, mă chinuiesc pe aici. Să nu-ți pară rău niciodată de hotărârea pe care ai luat-o. Asta este șansa ta. Viața ne ofera șanse, nu garanții. Oamenii buni, stau deoparte”

Jurnal banal - autor: Ionut Copil Am primit de la un prieten o carte: „Despre omul frumos” scrisă de unu Purice. Dar mi-a plăcut. În goana noastră după altceva am uitat să mai recunoaştem frumosul. E adevărat, privind un armăsar care se autofurajează pe un mirific plai …zicem că-i frumos gândindu-ne de fapt cum să-l posedăm, sau pentru cei mai perverşi, cum să fie posedaţi(te) de respectivul animal.

Lumea noastă e plină de lucruri şi fiinţe frumoase.La început şi omul a fost frumos.Şi a început să se bucure de lucrurile frumoase. Şi aşa a apărut urâtul în lume. Cu orgoliul limbricului că e mai mare decât intestinul subţire.

Cu rare excepţii omul nu a creat lucruri frumoase …şi atunci a decretat că urâtul e Frumos. Adevăratul frumos e simplu, armonios, util…

Aş vrea să cred că percepţia frumosului este o unealtă psihologică prin care recunoaştem lucrurile juste din Univers, printr-o altă cale decât raţiunea care prea adesea e limitată şi pătată de societatea care o cenzurează.

Nevoia cetăţeanului de a fi dator.

Nu-i o glumă! De ce credeţi că atât de mulţi cetăţeni sunt datori vânduţi băncilor?

Pentru că acei bani le sunt vitali pentru supravieţuire. Da de unde! În majoritatea cazurilor se duc pe lucruri cu care cetăţeanul ajungând acasă ..,se întreabă la ce o să-i folosească!?! Şi cu toate că am o părere destul de proastă despre intelectul cetăţenilor nu pot să cred că sunt chiar atât de „hotărâţi” să achiziţioneze lucruri de care nu au neapărată nevoie cu preţul multor luni de sclavie.

De fapt lucrurile sunt un picuţ mai complicate: Cetăţeanul e în raport cu societatea un măgar (la figurat că dacă era la propriu nu era aşa nasol), sau mai bine zis un paricopitat(Ă) adică oaie...

Ideea e că e posedat de spirutul gregar. Şi din această cauză face lucruri pe care nici o maimuţă mai răsărită nu le-ar face, darămite un om întreg la cap, e sclav. Îşi provoacă sieşi durere. Nu se bucură de nimic. Îşi bate cu nepăsare joc de darul Universului. Şi toate astea provoacă frustrări!

Dar cetăţeanul este prea îndobitocit (laş) să schimbe ceva.

Cum ar fi pur şi simplu ...să trăiască. Aşa că face datorii pentru aşi justifica sclavia.

Era un organism Mintea era orgolioasă, făcea numai ce vroia ea. Stomacul se credea într-un restaurant de fiţe şi înghiţea cu lăcomia specifică tot ce intra în raza sa de acţiune.

Bila protesta ...şi da pe afară! Rinichii se rugau de un litru de apă în plus (sau o bere) dar cine să-i asculte, aşa că s-au reprofilat în depozit de materiale de construcţii. Inima tânjea după un pic de afecţiune sufocându-se sub un nor de amărăciune, plămânii se uscau sub arşiţa indiferenţei. Sub dictatura legii autonomiei locale fiecare se conducea după legea propriei ignoranţe şi a egoismului iluziei propriei supravieţuiri.

Unii erau fericiţi, alţii mimau fericirea, mai mulţi mascau durerea, puţini agonizau sub priviri indiferente.

Apoi a venit colapsul: Marea criză!

Vom înţelege oare că Totul e Unul şi Dumnezeu e în oameni, şi nu în poveştile popilor?

Liberi - Autor: Melania Cuc Lotca încărcată cu nuferi galbeni alunecă pe apa îngrăşată de mâluri şi alge primordiale, ambarcațiunea arhaică se târăște la doar o lungime de braţ de femeie și de liziera plaurului în care, egretele şi cormoranii sunt prinși în ritualul de împerechere.

Brațele acoperite pe jumătate cu horbotă verzuie se mişcă ritmic. Ea vâslește. În rest, ar putea fi linişte deplină.Se aud și lupii tineri, așa cum se aleargă printre tulpinile de trestie casantă ca un cristal veritabil. Formele vegetale troznesc la fiecare mişcare a sălbăticiunilor, în timp ce fluviul fantomatic se înfundă în delta muşcată, în aval, de talazurile Mării Negre.

Străina din lotcă prinde să cânte, nu de teamă, nu de singurătate.Buzele sale muşcate la sânge lasă să-i scape jalea unei baladei adusă acolo, de oameni născuți și crescuți pe alte meleaguri.

Totul este un murmur a tot ceea ce fusese odată, un blestem, o povară de rusalcă fără podoabe din argint sau aur. Femeia din lotcă nu are vârstă și nici identitate. Între scânduri, pe un braț de izmă sălbatică, stă coșul de răchită plin cu pâine și o stilclă de vin roșu și dens precum sângele bivolului de apă. Lângă coș, femeia își mișcă trupul și brațele din inerție, caligrafiind în apă și în aer, cercuri concentrice. Sigur simte amorțeală în degete, în palme, în umeri, apoi durerea moale i se lasă ca o piele prea strâmtă, peste sânii asudați, peste pântecele gata pecetluit în așteptarea facerii. Între scândurile vechi și demult călăfuit cu smoală, dau iama șuvițe din apa bălții. Rochia ei din creton ieftin îi lasă dezvleți genunchii, peste care roua dimineții cade obraznică.

Deasupra este cerul și crengile sălciilor ce se oglindesc himeric în apă. |La zenit, abia se deslușește turnul de pază, apoi rând pe rânt, toate trei rândurile de sârmă ghimpată ce își încolăcește geomoetria barăcile în care sunt dorm prizonierii.

De pe canal, nu se simt nici gardienii, nici câinii de pază.

Lotca încărcată cu nuferi s-a oprit ca și singură. Femeia se înfioară apoi strânge pleoapele, privește prin hățișul de trestii cu insitență, cu teamă omenească. Se închină.

Execută gestul fără cucernicie, fără frondă și fără să-și facă iluzii că ar ajuta-o în ziua, care se anunță a fi liniștită pentru hoți și paznici.

Lotca s-a înțepenit în coasta plaurului din care sălbăticiunilse trezesc și amușină vânatul. Ea tremură și abia se abține să nu țipe. Șarpele face înconjorul bărcii de câteva ori, apoi se ridică, se prelinge, cu tot trupul șui, în barcă. Ea îl simte rece ca marmjra lângă pulpa piciorului. Jivina este atrasă de dogoarea sângelui și i se lipește, apoi, i se încolăcește în jurul gleznelor . Ea nu mai are putere nici dorința să i se opună și , acolo departe de lume, acolo sub primele raze de soareale zilei nebune, Rosemarie îi atinge cu sfârcul degetelor solzii tineri. Șarpele se retrage și de pe mănunchiul de mentă sălbatică, din sticla, ce părea a fi închisă eremtic, se scurge, gâlgâie , curge tot vinul, se amestecă cu apa de baltă.

Acum, pătat cu roșu, ștergarul în care a mai rămas doar pâinea de secară, este doar mărturisirea unei jertfe. Profane.

Dinspre colonia prizonierilor se aud câinii-lup . Furioși.

Sună și alarma. Se dau ordine peste ordine și puștile sunt îndopate cu gloanțe adevărate. În dimineața cu gingiile sângerânde peste plaur, el, evadatul nu pare a fi îmbrăcat zeghe ci într-o cămașă din zale dintr-un material cu totul și cu totul necunoscut. În lotca aia, din lemn subțiat de vechime, el bărbat, ea femeie, se contopesc cu umbra șarpelui pe care nici un glonț nu îl poate atinge.

Străina ține ochii închiși și buzele-i sunt ca și peceluite cu aburul dimineții.

Clar, nu este o eroină, și cu el alături, nu mai știe de rostul cuvintelor. Nici Timpul nu mai are dimensiune. Vremea este când fierbinte când rece și gloanțele paznicilor șuieră. Ori,poate este numai șarpele care părea să fi dispărut în maldărul de flori sălbatice...

Real este numai fluviu, apa tot mai grea de sedimentele unui continent decadent, și care nu își acceptă destinul.

Acolo, la capătul lumii , printre plaurii cu cormorani și egrete, cei doi habar nu au că, de fapt ei sunt ultima poveste de dragoste adevărată a Planetei.

Sunt liberi în barca, unde apa le-a trecut de glezne, de genunchi, de pântece, de coșul pieptului...

Din consideraţiunile inginerului Vasile asupra propriei morţi - autor: Raluca Gorcea Aşa ceva nu se face , mă Doamne, mă ierţi şi matale că eşti p-aproape p-aci bag seama...Dar chiar aşa, să văd io, ultimu lucru de pe lumea asta mare,taman moaca lu bou de Mitică zbierând? Dă-o dreac mă Doamne!Scuze...Ce... „dom inginer, ferea, cade placa dom inginer”?Şi urla şi cu dinţii ăia urâţi ca moartea...adică, în fine, nu pot zice cred... ca moartea,mai rău d-atât chiar, urâţi rău, bre...În fine...Dăte dracu băăă,că tu l-ai lăsat pă Dumitru la macara, dacă era beat sau mai ştiu eu, aia e, e vina ta băăăă, ăsta. Că omu se mai îmbată,mai îl ia cu rău, aia e, doar nu poţi zice că a vrut Dumitru să-mi zdroşească creierii de pereţi cu placa scăpată din macara aşa, de distracţie? Ha?Că-i place lui să stea la zdup acu, drept ca stâlpu în duş de frică să nu-l facă vrunu gagica lui... ptiu, ce scârbenii mai sunt pă lume, ştiu eu că matale ai făcut-o dar zău mă doamne... Zi acu pă cinstite tu Doamne, că mare oi fi......

Dar iete cum Mitică acu se tot freaca pă lângă Sofi a mea la ziare la tonetă...Te face să te gândeşti, zic. Şi bietu Mitu la mititica...Şi ce gânduri îşi mai face...Măcar bine că mă laşi să merg la el să-i mai zic „stai bre omule calm, ştiu că nu ai vrut, se întâmplă”, deh...Dar sare prostu de trei metri din aşternut şi cică iar visează urât îi tot zice lu Sofi sa facă pomeni peste pomeni, că dacă aş mai trăi... aş fi de-o tonă de atâta colivă şi ciorbă...Între noi fie vorba Doamne, de ce nu făcea Sofica aşa ciorbă şi când puteam s-o mănânc pă viu cum ar fi, dracu...ăăă, numa tu ştii, pupa-ţi-aş tălpile Doamne...Şi aşa...Şi cum râcâia Mitică cu şpaclu ca bou creieru meu de pe zid...Doamne cum de-i faci aşa proşti pă unii? Adică, mă ierţi, nu că mi-ai da mie socoteală, dar, uite io stau aci, mort, de nici nu mă pot gândi la cum molfăie viermii la mine în buzunare pe acolo pe jos, şi-apoi ce pacoste mai e să o văd şi pe Sofi cum freacă nes pentru Mitică, care al dracu, mă ierţi, ptiu,tre să mă controlez,aşa, l-a apucat chefu de lectură, ca şi cum îl doare pe el capu că ce se întâmplă prin lume de vine să-şi ia toate ediţiile dă ziar şi a dă dimineaţa şi a de amiaz...Ştiu io chefu ăsta de cultură şi de nes...Da măcar io , cu voia mataleinginer, aveam o prestanţă, un ceva, da ăsta...tot la şantier cu molozu în urechi, auzi, cultură... Şi io staaaau şi te aştept, şi iaca, în stânga nimic, la dreapta nimic...doar aşa că o văd pe Sofi, iete-o,iar şi-a făcut unghiile, şi pe Dumitru cu şosetele mele, dârdâind şi zgâlţâind patu ăla, că-i duse Sofica şosetele mele ălea flauşatele, cică tot pomană, să-mi fie primit, că tot îmi e, cum poa să transpire un mort nu ştiu dar cred că am vreo douăj dă perechi în picioare deja, io asud, poate d-oi vrea Doamne să-mi zici cum de se poate asta, aşa,şi, unde rămăsesem...Mitu tot clănţăne, că frigu ăla al lui nu cred că de la curent sau mai ştiu eu ce se trage...Dar ce ştiu io, cât trăieşte omu învaţă...Da iete asta o însemna că io nu mai învăţ nimica, hm? Adevăru e că simt că-mi scapă ceva, dar când oi ajunge p-aci poate mi-oi zice matale, Doamne dragule.Că-s lucruri de nu le văd, aşa o fi, dar timp e...Sau n-o fi?Şi dacă nu e, n-o fi...Da prea o lălăi p-aci parcă, adică, aşa, şi pe urmă, ce?

Că doar n-oi merge în iad doar aşa, că am ţipat la Sofi de ciorbe...Adică, na, eram şi io, ca omu, după un şpriţ, că doar tot matale oi fi făcut şi şpriţu, sau, mă rog, via, pământu, apa, sticla dă sifon...creieru omului...Sau...de nu, să mă ierţi ,dar aşa nedus la biserică cum ştiu că eram, tot ştiam şi io că Dumnezeu le-a făcut pă toate cele ce sunt. Şi şpriţ era, dar uite, când nu era ciorbă, mă apuca aşa o nebuneală... Iartă-ma Doamne mare, nu mă trimite la ăl spurcat, că nu vreau să stau şi eu ca Mitu ţeapăn sub vreun duş cu pucioasă sau mai ştiu eu...Doamne fereşte, ptiu...Şi dracii cu furcile şi ţepele...Că una-i ţeapa pe lume că o iei ,că mai dai, , fiecare după posibilitate, trebuie să trăim, dar aci, nu o fi chiar aşa, zic...Şi mai am o problemă, că tot vorbesc de asta, aşa, ca idee, Ţepeş era bun sau rău Doamne, că nu-mi plăcea faţa lui din cartea aia de istorie, că d-aia oi fi rămas şi corijent pă vara aia, într-a 8-a... Parcă idiotu ăla dă Mitică tot aşa ascuţit la moacă era...Şi cu lătăreţele alea...Ceea ce mă duce înapoi ...mă doamne, chiar moaca ăluia s-o văd...Şi zbierând ca o capră...Ce-oi fi greşit io aşa să merit, ha?Dă-o drac dă afacere.Ptiu, şi-am zis că mă controlez...

Din vară, te-am furat pe Tine - Autor: Pnk Bullet Din vara aceasta am furat apusurile sângerii ale lui August şi freamătul frunzelor în zefirul Nopţii. Am închis o lume în palmă, o fericire în ochi şi o iubire în suflet. Este linişte acum şi un fel de glas târziu al dimineţii mă trezeşte mereu.

Sunt bulversată. Sunt haotică; sunt neştiutoare; sunt curioasă; simplă; copilăroasă; friguroasă şi visătoare. Dar sunt prinsă pe pământ. Am avut un vis vara aceasta. M-am visat atât de mică, încât fiecare strop de apă ce curgea din cer pe lângă mine, se risipea şi devenea o mare. Şi-ntr-una din mări, mă pierdusem Eu. Mă pierdusem de Mine, de Eul pe care l-am dobândit atât de mult timp în suflet, în vene şi-n arterele ce-mi păstrau inima caldă. Căutam printre scoici, mă luptam printre alge şi mă jucam în nisip, iar nisipul...ei bine, nisipul era atât de moale, încât degetele mi se scăldau în el. Era ireal, într-adevăr un vis, dar parcă ceva încă mă ţinea prinsă de pământ. Şi brusc, visul meu a devenit un amalgam de idei, de gânduri şi de sinapse controversate ale neuronilor. Nu vreau să visez realitatea, nu vreau să văd în vis ceea ce trăiesc deja! Nu vreau caracatiţele ce bulversează mereu tot, nu vreau meduze şi nici demoni maritimi ce înghit vise şi împroşcă tot ce e frumos cu alge putrezite.

Devenisem speriată în vis. Părea un fel de paralizie nocturnă a minţii ce nu avea să se termine decât la strigătul soarelui, iar soarele, era departe. Am vrut să ţip, dar marea nu îmi permitea. Să fug, dar nisipul părea să mă strângă de picioare. Şi am deschis ochii în vis. Am rugat marea să nu îmi rănească privirea şi să nu îmi alunge visele, aşa că iată-ma aici, la fel ca înainte relatându-mi visul. Cu ochii deschişi, reuşeam să păşesc prin visul meu straniu şi uşor timid. Timid, căci nu mi te arăta pe Tine.

Dar Eu te căutam, şi ştiam că am să te găsesc lângă o scoică aşteptându-mă pe Mine. Ştiam că am să te văd şi am să îţi sar în braţe cu ochii mei înlăcrimaţi şi plini de sare, iar Tu ai să îmi zdrobeşti oasele şi ai să-mi fărâmi buzele cu un sărut. Ştiam că îmi vei povesti poeme şi îmi vei recita gânduri, că totul va fi diferit dar de asemenea totul va fi minunat; că nu ne va atinge din urmă nicio meduză, nicio caracatiţă şi niciun monstru maritim. Ştiam că deasupra noastră vor pluti vase ce se vor risipi în largul mării pustii, iar noi...noi doi vom înota stângaci spre malul plin de nisip ars şi urme de tălpi aproape şterse. Dar nu mi-a fost să te găsesc. Cu ochii plini de sare şi cu buzele fărâmate de apa învolburată, mi-am pus bocancii în picioare şi am pornit din nou la drum. Am alergat, având în Mine o forţă uluitoare, spre ţărmul cel mai apropiat, iar acolo, printre scoici eşuate şi îndrăgostiţi radioşi, te puteam zări pe Tine, destul de ameţit şi trist. Am ştiut că mă căutai, căci mi-am dat seama din privirea ta întrebătoare, din atmosferă şi din zâmbetul atât de fad. Ai ştiut ca voi veni, căci mi-ai simţit parfumul amestecat cu briza mării şi ai auzit nisipul scrâşnindu-mi sub bocancii grei. Ne-am înecat în sângele cerului, şi ne-am pierdut în frumuseţea mării împreună. Drumurile noastre lungi au luat sfârşit aici. Ne-am găsit, dupa multe scoici rupte, tone de alge putrezite şi câţiva demoni ai mării fioroşi. Amândoi cu hainele murdare de nisip şi de cerneală, am alergat pe plajă spre Septembrie. Team furat din vara, şi vreau să-i mulţumesc lui August pentru decorul frumos pe care mi l-a oferit...pentru liniştea şi uşurinţa cu care a făcut ca tot acest act să pară perfect.

Din Septembrie am de gând să fur frunze şi ploi reci. Şi am să alerg cu tine prin stropii infiniţi până la adăpostul nostru – o casă veche, ce emană istorie şi iubire. Şi-o să mă strângi în braţe sub mica bucată de acoperiş în timp de părţi din părul meu se vor uda... Da...din vara aceasta am furat atât de puţine şi totuşi mi-am completat viaţa cu Tine. Visul meu din mare este acum realitatea pe care o trăiesc pe ţărm, cu bocancii în picioare şi cu pumnul strâns în palma Ta...

Eseu despre putere - autor: Erica Carstea Chiar dacă tu eşti cel care,în încrâncenata luptă a vieţii, vei uda cu sudoarea frunţii glia, ostenindu-te să ari , pentru ca mai apoi să te speteşti cultivând grâul vieţii, trudind din răsputeri să-l treieri, să-l macini, să frămânţi pâinea cea de toate zilele , asudând zi de zi la gura cuptorului, ea nu va fi a ta.

Pâinea va fi a celor ce au puterea.Cei care , cocoţaţi pe catapeteasma lumii , ca nişte dumnezei , te privesc zâmbind ironic şi îţi aruncă, din când în când firimituri, ca la un animal hămesit de foame, pe care îl dispreţuiesc , dar de care înca au nevoie să trudească pentru ei.Nu-ţi vor da niciodată mai mult sau îndeajuns, ci doar cât să supravieţuieşti, pentru ca obiectul asupra căruia ei îşi exercită puterea să nu dispară.Ei împart totul , justiţia , legile , facute special interpretabil , pentru ca balanţa dreptăţii să încline întodeauna spre cine vor ei.Ei au pâinea şi cuţitul.

Cei ce au pâinea şi cuţitul au totul de partea lor şi indiferent ce vor face sau ce vor spune, oricât de mult vor mistifica adevărul in favoarea lor,vor fi adulaţi şi proslăviţi de şleahta de lingăi , care vor primi pentru obedienţa lor bucăţi îndestulătoare de pâine.Şi lingăii ştiu asta, aşa că vor mistifica adevărul , oricât de evidentă ar fi această mistificare.

Cei ce au pâinea şi cuţitul sunt cei ce pot face orice afirmaţie, izbitor de mincinoasă ,fără nicio remuşcare sau proces de conştiinţă. Pot susţine că zăpada e neagră sau iarba e albastră, nimeni nu va avea curajul să-i contrazică.Iar dacă într-o inconştientă, nebunească rectitudine , sete de adevăr şi dreptate vei avea curajul să-i înfrunţi , să le arăţi adevărul, vei fi pierdut, pentru că îţi vor lua totul, nu vei mai avea firimiturile de zi cu zi.Te vor umili , te vor alunga , scuipând pe tine mizerii, te vor marginaliza şi exclude ca pe un câine râios.Îţi va fi foarte greu să găseşti o firimitură , pierdută prin praf de alţii , în neatenţia lor.Nimeni nu va fi de partea ta în lupta cu deţinătorii pâinii şi cuţitului, toţi te vor părăsi, cei mai buni prieteni, nu te vor mai cunoaşte, în laşitatea de a nu-şi pierde firimiturile .Atunci , obosit , flămând, cu ochii în fundul capului, cu trupul chinuit de durerea neputinţei, cu sufletul mutilat de nedreptate îţi va rămanedoar senzaţia permanentă că te afli pe marginea îngustă a unei prăpastii adânci, gata oricând să-ţi alunece piciorul şi să cazi, iremediabil, în hăul negru , fără fund.

Nimeni nu-ţi va întinde mâna , vei fi singur în durerea şi neputinţa ta. În angoasa căderii vei fi copleşit de pustiul din jur.Atunci, cu ultimele puteri şi zvâcniri de viaţă, dacă providenţa te va ajuta ,să te ridici, să calci în picioarele tale obosite şi rănite toata laşitatea unei lumi perverse şi înşelătoare şi să smulgi din mâinile murdare de păcate , ale celer puternici, pâinea şi cuţitul, pentru a putea impune tuturor , adevărul tău.

Zile de august - autor: Mihai Victus Dac-ar fi să aleg un loc în care să mă pot întoarce în timp, cu siguranţă ar fi vacanţa de la Dumbrăveni.

Acolo e Fani. Acolo sunt eu, un muscoi prăpădit de-un metru şi încă niţel. Acolo e Paşa, cu moaca lui pistruiată şi cu şepcălia de marinar de care era atât de mândru. Acolo e Mişu cu banda lui de prăpădiţi. Haha! Ce mai războaie purtam între noi. Le stârneam din orice dar mai de fiecare dată ajungeam s-o dăm la pace când găseam altceva mai bun de făcut. Oricum, cea mai obişnuită cauză a înfruntărilor noastre e că nu reuşeam să decidem pe cine să punem căpitan al găştii. Eu şi cu Paşa o susţineam pe Fani iar ceilalţi pe Mişu. Acu' să nu vă-nchipuiţi că dacă Fani era fată n-ar fi fost un căpitan adevărat. Trăgea la măsea cel puţin la fel de bine ca noi; atuncea când mai reuşeam să şterpelim câte-o duşcă din pivniţele alor noştri. Dar la bătaia cu beţele îl întrecea chiar şi pe Mişa. Ţopăia atât de repede în jurul tău încât nici nu-ţi dădeai seama când urma să te lovească. Şi să nu credeţi că loviturile alea erau chiar aşa, de mântuială. Aveam braţele şi coapsele pline de vânătăi. De parcă ne-am fi luat la trântă c-un berbec.

Oho, aproape că-l uitasem pe Napoleon! Ăsta era berbecul bunicilor, un uriaş bleg pe care-l călărea Fani. Adică nu era el chiar atât de bleg din moment ce doar pe Fani o lăsa să-i stea-n spinare. Cântărea cel mai puţin dintre noi. Imaginaţi-vă o gaşcă de-asta de vreo şase prichindei şi-n mijlocul lor o

fetişcană plină de noroi cocoţată pe-un berbec. Ţipând şi tropăind cât o duzină de soldaţi chercheliţi.

Spaima muştelor şi-a câinilor vagabonzi!

Odată, pe când ieşeam din pădure încărcaţi de ghinde pe care le foloseam la praştii (fiindcă se dovediseră mai puţin dureroase ca pietricelele alea colţuroase adunate de lângă râu) am dat peste un băiat care stătea întins la umbră şi răsfoia o carte. Ne-a văzut şi-a ascuns-o repede. Cred că era mai în vârstă ca noi, dar arăta atât de prăpădit încât l-am fi pus la trântă fără nicio problemă.

- Ce-ai acolo? l-a întrebat Fani arătând cu băţul în spatele lui, unde ascunsese cartea.

- E treaba mea.

Avea curaj, nimic de zis. De parcă numai pe Fani ar fi avut-o de înfruntat.

- Arată-ne! i-a cerut ea.

- Nu vreau.

Fani s-a întors spre noi şi ne-a făcut semn: - Ţineţi-l!

Nici nu s-a zbătut când l-am înhăţat. Spunea doar "lăsaţi-mă" şi "daţi-mi drumul" şi "o să vedeţi voi dacă vă spun lui tati."

- Auzi, tati, l-a imitat Fani pe un ton plângăcios.

Ne-am prăpădit de râs. Între timp am reuşit să luăm cartea. Ne-am fi aşteptat la o revistă de-aia cu femei dezbrăcate sau nişte poze deocheate ascunse printre pagini. Mai văzusem noi de-alea. Nu era, însă, decât un manual de geografie. Dezamăgiţi, l-am eliberat iar Fani i-a aruncat manualul în iarbă.

El l-a ridicat şi i-a îndreptat cu grijă paginile îndoite.

- Care-i treaba? l-a întrebat Fani. Ai teme pentru la şcoală?

N-a vrut să răspundă. Ne-am dat seama că aştepta să plecăm. Nici gând să facem asta. N-aveam altceva de făcut. S-a dus mai încolo şi ne-am ţinut după el. Când a văzut că nu poate scăpa de noi s-a aşezat la umbră şi-a deschis manualul. Avea de gând să nu ne mai dea nicio atenţie.

- Nu vrei să te joci cu noi? l-a întrebat Fani.

A ridicat din umeri. S-a lăsat convins cu greu. Dacă n-ar fi fost Fani n-am fi insistat prea mult. Naveam nevoie de un mofturos ca ăla în gaşca noastră. Şi nici nu prea se pricepea la vreun joc aşa cum trebuie. Niciunul n-am fi vrut să-l avem în echipă. Dar până la urmă ne-am obişnuit cu el şi n-a mai fost chiar deloc o problemă. Îl chema Dorin. Când ne-am întins pe iarbă, doborâţi de oboseală, el a luat manualul şi-a început să-l răsfoiască.

- Haideţi să vă arăt, a zis.

Ne-a povestit despre Grecia şi Spania şi America şi-o mulţime de insule şi fluvii şi altele de genul ăsta.

Dar nu ni le spunea aşa plicticos cum erau scrise în manualul de geografie. Nici vorbă! Ni le spunea de parcă ar fi umblat chiar el prin toate locurile alea şi-acu' ni le descria exact aşa cum le văzuse. L-am ascultat cu gurile căscate şi-n zilele care-au urmat, între pauzele de joacă, îi ceream să ne povestească despre alte locuri minunate despre care nici nu ne închipuiam că poate să existe. Lacuri cu peşti peste doi metri şi păduri pline cu bărbaţi în toată firea care nu erau mai înalţi nici decât cel mai prăpădit dintre noi, păduri cu plante carnivore şi-o groază de alte chestii . N-aveam idee cum de ştia atâtea şi nici n-a vrut să ne spună. Îi plăcea să facă pe misteriosul.

Oricum, toţi am ieşit în câştig. El a învăţat o mulţime de jocuri de care habar n-avea iar noi am trecut la geografie cu nota zece. Fiindcă, la fel ca orice lucru frumos, vacanţa s-a terminat şi-a trebuit să ne întoarcem la manualele noastre prăfuite. Între timp am auzit că Fani aşteaptă al treilea copil. Paşa n-a reuşit să se facă marinar, aşa cum visa pe vremea aia, dar continuă să strângă parale pentru o barcă. Despre Mişu şi Dorin şi-ăilalţi nu mai ştiu nimica.

Eu am ales pixul! - autor: Nedelcu Pavel Când m-au pus să aleg de pe tava înflorată, uitându-se toți la mine cu acea privire în ochi care parcă spunea: „Haide, geniule, alege pieptenele! Frizer e o meserie de viitor!” sau „Alege biscuitele, la cât de gras e taică-tău sigur i-ar prinde bine un fiu bucătar!” eu am ales pixul. Apoi am zâmbit spre ei, spre toți, spre mama care încercase să-mi pună mai în față niște metanii negre cu cruciuliță, spre bunicul care exclamase: „Doctor!”. Doctor? Voi nu ați auzit de stetoscop? Ce poate reprezenta mai bine un doctor? Bunicule, ești patetic, un pix? Dacă aș fi ales sticla goală de vin ai fi exclamat viticultor?

Bunicule, ai fi exclamat viticultor nu bețiv? Ar fi plecat dezamăgiți toți vecinii care se adunaseră din curiozitate să vadă ce va alege fiul trompetistului; și mătușile, desigur, și mătușile la brațul soților, una dintre ele știu sigur că nu a venit. Avea și ea un băiat, mai mare decât mine cu patruzeci și opt de ore, pe care trebuia să îl pună, conform tradiției, să-și aleagă meseria. Mama nu a fost de față, mă avea pe mine, cel care îi dădea destul de furcă. Cum de putusem să-i ignor șiretlicul, să nu mă las prins, nici măcar agățat de acele metanii negre cu cruciuliță pe care ea le așezase cu atâta băgare de seamă în farfuria înflorată? Bunicul ar fi exclamat: „Preot!” și toată lumea ar fi aplaudat la unison cu urale. Ar fi fluierat cu degetele în gură felicitând-o pe mama, apropiindu-și deja buzele de mâna mea. Probabil și cealaltă mătușă mi-ar fi lăsat baltă vărul, ar fi venit la mine, mi-ar fi apucat mâna sărutând-o cu evlavie și ar fi rostit: „Sărut dreapta părinte!” Eu i-aș fi răspuns cu același surâs cu care îmi tratasem toți invitații, din politețe, nu respect, politețe! Apoi m-aș fi întors către bunicul cu o privire scrutătoare, l-aș fi prins în brațe sărindu-i în poală direct din cea a mamei și aș fi purtat cu dânsul un dialog mustrător. Adică, cum vine asta, doctor? Matale ți-au cam scăpat niște lucrușoare pe care ar fi trebuit să le adaugi colea în farfurie. Un satâr de exemplu. Poate ar fi fost cazul să mă fac măcelar. Mai târziu, în viață, dacă voi avea vreodată ocazia ce le voi spune angajatorilor? „Domnilor, îmi pare rău, mi-am ales deja meseria, eu sunt doctor! Eu am extras un pix de pe farfuria înflorată, știți, la noi există o tradiție...ei bine și cu acel pix tot ce puteam face era să fiu doctor! Ce să fac eu cu un pix într-o măcelărie?” Un satâr, bunicule, asta ai cam uitat să adaugi în farfurie peste toate celelalte lucruri și o floare. Poate aveam de gând să mă fac florar. Să vând flori în piață celor interesați de legume și lactate, să mă extind cu lanțuri de florării în marile intersecții din oraș, să angajez vânzători care să sensibilizeze trecătorii cu replici ca: „Domnu’, vă pot oferi un buchet de trandafiri?” Iar dumnealor să răspundă: „Sigur! Sunt trandafiri de Olanda?” „Nu, îi creștem pe un bloc în zona industrială, știți...avem acolo o seră minunată!” Apoi să se îndepărteze, dumnealor, cu mâinile în buzunare, dezamăgiți de calitatea produsului iar vânzătorii să le strige din urmă încercând să țină pasul: „Avem lalele de Olanda! Proaspete, aduse de dimineață!” „Nu, mulțumesc, tocmai mi-am adus aminte că pierd autobuzul, poate cu altă ocazie...”

Toate astea din vina ta, bunicule, eu abia dacă știam să îngăim un: „Ga!...Ma...ga!” cum să-ți fi amintit de satâr și de floare? Bine că ai pus tu pixul și m-ai etichetat repede: „Doctor!” De fapt, la câte lucruri conținea farfuria înflorată nici nu cred să fi avut prea multe alternative. Dacă aș fi ales metaniile ai fi strigat: „Preot!” dacă aș fi ales talpa de șlap ai fi strigat „Cizmar!” dar și „Fotbalist!” sau „Patinator!”. În cazul în care aș fi ales cartea, ce ocupa trei sferturi din farfurie și deasupra căreia așezasei alte lucruri, ai fi strigat „Bibliotecar!” dar și „Profesor!” sau „Funcționar!”. În orice caz un elev silitor! Nu cititor, nu scriitor, doctor! Ei cum doamne iartă-mă să-ți petreci viața scriind? Este o activitate dezonorabilă, nu este o muncă, nu simți cum îți curge sudoare pe frunte așa cum ai simți de exemplu în cazul în care te-ai afla în postura de doctor. Ai asuda atât de tare în biroul tău mirosind a medicamente cu pixul ăla, scriind rețete în stânga și în dreapta, rețete peste rețete, teancuri întregi de rețete unor pacienți ce nu-și permit, financiar, să se îmbolnăvească. Pentru că vezi tu, bunicule, a te îmbolnăvi, ca și a scrie cu pixul în halatul alb, costă! Asta da meserie meserie, să transpiri singur cu un pix în biroul tău ce miroase a medicamente, într-un mediu cel mai probabil curat, să fii psihologul femeilor ce se plâng de dureri de burtă și să le dai trimiteri peste trimiteri, teancuri întregi de trimiteri, măcinându-le cu întrebarea: „Ați avut grețuri, dureri de cap...când v-a venit ultima dată?” „Nu pot fi însărcinată!” să izbucnească dumnealor deodată isteric apoi să se liniștească treptat, cu capul ascuns între palme, scoțând oftaturi prelungi și întrebându-te pe tine, cel cu pixul, cum de a fost posibil? „Scumpă d-nă...” „Domnișoară!” „...d-ră, sunteți tânără și virilă, se întâmplă foarte des ca...” „Nu!” să te întrerupă dumneaei aproape isterică „Ba da...” să continui tu încrezător „...se întâmplă...” „Nu, adică nu pot fi însărcinată!” „Bine, d-ră, dar nici nu am spus asta, vă voi scrie o trimitere, de aceea am vrut să cunosc mai bine simptomele, eu sunt medic de familie, în spital vă vor face mai multe analize și vă veți da seama exact dacă...”. Și întinzându-i o chestie lunguiață: „Eu vă dau și un test de sarcină dar în orice caz consultați și personalul specializat!” Iar femeia căruia în fugă

parcurgându-i fișa ai observat că are nouăsprezece ani neîmpliniți, cu lacrimi în ochi să te întrebe: „Cu cine aș putea vorbi pentru...” „Pentru?” „Pentru...știți dumneavoastră...avort?”

Cum să răspunzi tu, omul cu pixul, transpirat, în halat alb, să fii tu bunicule în locul meu și să exclam eu când te văd cu pixul în mână chinuindu-te să rezolvi un Sudoku, „Doctor!” Te rog, domnule doctor, îndrumă această femeie de nouăsprezece ani înspre avort!

Din vina ta, bunicule, am apărut! Și nu pentru că într-o noapte nebună ai făcut amor cu bunica șoptindu-i că o iubești pentru ca nouă luni mai târziu, la spital, să întrebi dezgustat: „Iar fată?” Nu! Am apărut deoarece tu, bunicule, în momentul în care te-au pus să alegi ai pus mâna pe sapă. Ei, o familie de doctori, s-au rușinat și te-au pus să mai alegi o dată. La fel ca mama au împins mai în față o seringă îndreptând-o spre tine pe o farfurie. Dar tu te-ai aplecat, ai ignorat farfuria și ai prins din nou în mână sapa. Toată viața ai muncit cu ziua în satul în care și acum te mai vizitez din an în an să te văd cum faci același lucru, sârguincios, în grădină.

Pentru asta, bunicule, îți mulțumesc: pentru că mama neavându-te ca medic de familie a rămas însărcinată la nouăsprezece ani iar buzele nu i s-au deschis nici o clipă să pronunțe: avort. Eu am luat naștere și pentru a mă răzbuna pe ignoranța ta am ales din farfuria înflorată un pix. Acum îți stau în poală și te cert. Nu ar fi trebuit să exclami „Doctor!” ci „Scriitor!”

DESCULŢ PRIN CETATE - autor: Elisabeta Iosif Apollo apăru în uşa filozofului, desculţ, cu o ţinută bizară şi cu un arc de argint pe umăr.

- De ce ai venit fără liră?

- Am rătăcit-o. Am locuit şase zile într-un curcubeu, încercând să-i demontez culorile şi să le armonizez cu sunetul lirei…

- Ce idee năstrușnică! Numai pictorii îl fac să fluture pe pânză…

- Poeţii nu-l anină de vers?

- Iar tu, prinzi curcubeie la miezul nopţii şi le transformi în sunete?

- Mai mult. M-am aşezat în curcubeu să cânt şi sunetele Lirei deveneau false… Ca să aflu de ce, m-am mutat în curcubeu..

- Mizând pe faptul că eşti Zeul Lumină?

- Mai întâi ascultă-mă, filozofule. Culorile sale străfulgeră de plăcerea luminii şi cântă la atingere. Leam acompaniat, desfăcându-le pe culori.

- De ce eşti desculţ? Un zeu desculţ?

- Am plătit cu sandalele, … „cazarea” în curcubeu.

- Te iau şi desculţ prin cetate…

Filozoful îl invită într-un fel de Academie, care avea acele mari grădini de „Lyceum”, ca ale lui Socrate, conducându-l în parcuri, în biblioteci, pe stradă…

- Eşti ca un Apostol, filozofule! Omenii îţi ascultă poveţele, poveştile…Aş spune, că eşti un spirit imposibil de cuprins cu mintea, precum adâncul oceanului. Te percep suspendat între apele tăcute ale mării… Şi totuşi…

- Se pare că ne asemănăm. Tu pluteşti, în loc să mergi, ademenind cu un cântec universul, ca o sirenă, din dorinţa de a vedea lumea…

- Totul este iluzie! Şi totuşi, fără efortul meu artistic… Desculţ sau nu, eu veghez. Altfel, Planeta s-ar opri din rotaţia ei.

VREMURI - autor:Helene Pflitsch Ajunse în staţia de autobuz mult prea repede.

Aşa era ea. Nu-i plăcea să aibă emoţii că va putea întârzia, nici nu-i plăcea să fie așteptată.

Staţia era goală.

Indicatorul era același ca în urmă cu optsprezece ani, când mai călătorise pe ruta aceasta cu autobuzul. Era ruginit de vânt şi ploi, pe alocuri cu pete de vopsea albastră, iar numele firmei căruia îi aparținuse se vedea încă scris cu litere mari de tipar: ”ITL” (întreprinderea de transport local).

Sigur, firma nu mai exista, nu rezistase schimbărilor, rezistase doar indicatorul şi probabil nimănui nu i s-a părut important să-l schimbe.

Indicatorul acela îi trezi amintiri.

Simți în aer mirosul autobuzului de atunci, miros înţepător ce îţi pătrundea în haine. Scaunele acoperite de huse din postav cărora nu puteai să le ghicești culoarea, împrumutaseră câte ceva de la cei care trecuseră pe acolo. Călătorii, în majoritatea lor, erau oameni de la munte veniţi la oraş cu treburi; unii pe la spitale, alţii după cumpărături mai de soi, iar alţii cu merinde pentru copiii dați pe la şcoli. Purtau haine făcute din lâna sau piele de oaie, aveau desagi în care puneau de-a valma mâncarea cu detergenţii cumpăraţi de la oraş. În ele căraseră găina sau rața pentru” domnu` doctor” sau vreun” profăsor” ce fusese prea sever cu dracu de copil sau purcelașul pe care aveau să-l vândă la oraș, că tare le trebuiau o coasă nouă sau o mână de cuie.

Pe vremurile acelea, autobuzele erau supra pline, oamenii stăteau pe scaune și în picioare asemeni sardelelor din cutiile de conserve, că te mirai cum de mai puteau să-şi mişte picioarele după cei peste optzeci de kilometrii făcuţi în asemenea condiţii.

Timpul se scurgea şi staţia a început să prindă viaţă. Cineva i se adresă familiar întrebând-o ce vânt o aduce pe acolo.

Autobuzul se apropia încet, părea deja obosit deși era doar la prima cursă. Imaginea lui o făcu să zâmbească. Era ireal să mai existe încă un autobuz din acele vremuri pe care unii, aflaţi în staţie, nici măcar nu le cunoscuseră.

Se schimbase totuși ceva. Mai erau scaune libere şi oricât s-a străduit să mai găsească vreun călător îmbrăcat cu haine din lâna de oaie, nu observă.

Autobuzul rămăsese, straiele oamenilor se schimbaseră.

Se aşeză pe un scaun, lângă geam.

Privi lung biletul din mâna ei, asemănător și el cu cel din trecut.

Indicator, stație, autobus și bilet, toate rămăseră neschimbate, doar firma care le administra se chema altfel:” Gladiola Albă”. Interesant nume pentru o firmă de transport din sufletul Munților Apuseni.

Autobuzul îşi reluă mersul molcom.

Drumul şerpuia lin în susul Arieșului. În stânga, la poalele crestelor înverzite care se ridicau semețe spre cerul albastru, senin, șoseaua era însoțită de linia îngustă de cale ferată. Dar asta știau doar cei ce cunoșteau locurile. Pentru că acum, ea nu se mai vedea. Vegetația ce nu putea fi ținută în frâu o acoperise şi o dată cu ea atâtea poveşti despre micul trenuleţ ce o străbătea de trei ori pe zi şi tot de atâtea ori pe noapte.

Simți o strângere de inimă. Trenulețul acela ce părea desprins dintr-o poveste se încadra atât de perfect în decor. Parcă-l vedea cu vagoanele lui verzi, asemeni unor cutii de chibrituri strecurându-se cu grijă la baza muntelui.

De-a lungul anilor avuse sentimente amestecate faţă de Mocănița. Îl iubea şi în acelaşi timp îi era teamă de el.

Când îl văzuse întâia oară, avea câţiva anişori. Cutiile acele verzi erau trase de locomotiva cu aburi. A crezut că este balaurul din poveste, care scotea fum şi flăcări pe nări şi a strâns mai tare mâna mamei încercând să se ascundă după fusta ei. Când aburii s-au risipit, micile vagoane străluceau în soare și dinspre ele răsunau glasuri vesele. A bănuit că Zâna cea Bună i-a venit în ajutor și a făcut o minune.

Mocăniţa urca încet de trei ori pe zi până sus în munte şi tot de atâtea ori cobora. Vagoanele mici, cu scaune din lemn erau neîncăpătoare. La sfârşit de săptămână sau în zile de sărbătoare grupuri de

tineri luau trenuleţul cu asalt şi îi vedeai peste tot, chiar şi pe acoperişul vagoanelor. Iar atunci, parcă trenuleţul râdea şi era fericit.

Cu trenulețul de jucărie urca în fiecare vară cu părinții ei, până acolo, la lelea Ileană.

Atunci tatăl ei a învățat-o să asculte glasul pământului, care era altul decât cel al șinelor de cale ferată.

Se întreba dacă acum, șinele alea ruginite și acoperite de buruieni mai au glas.

Cu siguranță. Doar că sigur își plângeau soarta, își jeleau copilul.

Cine să îi audă însă plânsul? Poate doar Arieșul care încă mai trece pe alături.

O aduse înapoi în timp o femeie cu fusta neagră, încreţită, care îi măreau şoldurile, cu bluză din material supra elastic cumpărată dintr-un magazin chinezesc, dar cu straiţa de lâna ţesuta în casă. Se așezase lângă ea în timp ce salută pe cineva cu glas mult prea tare şi întrebă pe altcineva dacă își rezolvase problema pentru care fusese la oraș.

- No, apăi de unde ești și încotro te duci?

Aceleași stații cu indicatoare ale ITL-ului, aceleași autobuze molcome, aceeași oameni curioși și vorbăreți, nu se schimbaseră prea multe în cei aproape douăzeci de ani.

Doar Mocănița dispăruse și parcă luase cu ea hainele alea din piei și lână de oaie.

Prin haos, în paşi de dans - autor: Ion Nicolae Carstea Ploaia tropăia nervos pe trotuare iar trenul fluiera nebun într-o gară, aşa, ca să afle lumea că a fost repus în funcţia de şef al distanţelor. Noua conducere politică a ordinei lucrurilor în Haos i-a dat şi un fluier de pleu, rămas fără stăpân, asta după ce ceainicul cu aburi fusese executat în piaţa publică.

Acidul l-a ros complet şi abia nesimţita ploaie care s-a uşurat pe zidul execuţiei l-a stins într-un tîrziu. ”Pericolul a trecut” îşi spuse în gând trecătorul consultându-şi ceasul. ,,E aproape nouă” îi spuse acesta simţindu-se privit. ,,Ce ciudat” gândi trecătorul şi duse mâna spre buzunarul în care îşi ţinea ţigările. Cu ochii ţintă în focul brichetei, căuta poziţia perfectă pentru aprinderea ţigării iar gândul redundant îl făcu să-şi şoptească ”ce ciudat, nici ceasurile nu mai ştiu să tacă”. Chiar dacă abia perceptibilă şoapta, practic uşoara mişcare a buzelor a făcut ca ţigarea să se aprindă pe o parte. S-a întristat brusc, trecătorul simţea că eşuează în tot ceea ce întreprinde, exemplu fiind primii doi picuri de cafea nu ştiu cum apăruţi pe faţa de masă din bucătărie, apoi bătrânica de la parter care nu l-a mai spionat prin vizor ci l-a întrebat la modul cel mai direct ce face, ca şi cum el ar spune cuiva vreodată ce face şi terminând cu ţigarea arzând imperfect.

- Mai rămânea să fiu arestat de tren, răbufni trecătorul cu o voce impardonabil de tare.

- Ar fi avut motive? îl chestionă o voce.

Speriat de situaţie trecătorul se întoarse brusc. Nu era trenul, constată el şi respiră uşurat; era doar poliţistul străzii, om ca şi el, deşi pe la colţuri se mai vorbea că ar fi doar o clonă a poliţistului, căreia i s-au spălat creierii în aşa fel încât credea că e fiu de tren şi nicidecum de muncitor feroviar.

- Ei? insistă poliţistul, dornic să prezinte în faţa noii comenduiri un caz de rebeliune descoperit şi rezolvat.

Ploaia a încetat brusc. Trecătorul tăcu, paralizat de frică, dar şi cu gândul că avocatul îi spusese cu ceva vreme în urmă să nu vorbească cu poliţiştii niciodată. Tăcerea l-a salvat, pentru că în clipa următoare poliţistul a fost alertat prin staţie, cod şase şase şase, adică incidente nemai-întâlnite, aici fiind vorba de deturnarea unei ambulanţe de către un pacient aflat în comă.

Din ceea ce auzise prin staţia poliţistului, trecătorul începu să regizeze un film şi intriga trebuia să rezulte din contradicţia dintre puterile paranormale ale pacientului comatos şi totala neputinţă a Candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici. Slab scenarist, trecătorul nu putu găsi continuare poveştii şi, supărat pe sine se trânti la pământ imaginând o criză de epilepsie.

În scurt timp mulţimea se adună în jurul trupului său chircit. Unul din mulţime, om cu ochii atât de roşii încât toţi cei din jur au priceput că e beat, spuse simplu: - E beat!

- Ei, na, râde ciob de oală spartă... zise o mahalagioaică, ce abia aştepta ca cineva să spună un cuvânt, oricare ar fi el, de bine sau de rău, că urgent se poziţiona în contradictoriu, doar aşa, dând frâu liber complexului capitalistului atotştiutor în faţa mulţimilor de orice fel, eventual provinciali, cum e de aşteptat în preajma gărilor.

Pe trecător îl umflă râsul. Încetă reprezentaţia epileptică şi sări în picioare. În săritură atinse bastonul mahalagioaicei şi această se prăvăli în ţărână.

- Vai, maică, mă trântişi! observă ea cu o voce nefiresc de calmă şi dădu să se ridice. Omul cu ochii roşii încercă să o ajute. N-a apucat. Trecătorul a făcut un salt peste mahalagioaică şi s-a apropiat de vitrina unui magazin. Şi-a scuturat hainele de praf, apoi s-a întors către mulţime şi s-a prezentat: - Sunt arlechin şi mereu încerc să aflu reacţia publicului la situaţii neprevăzute. Odată l-am imitat pe...

Lumea aştepta curioasă continuarea, dar vorbele arlechinului rămăseseră agăţate în eter, ca zburătoarele uşoare plictisite de zbor. Din spatele mulţimii se apropia poliţistul. Pesemne comatosul era rudă de sânge cu trenul şi şoferul ambulanţei se decupase singur din realitate pentru a nu tulbura noua ordine a lucrurilor în Haos.

Arlechinul ştia că poliţia fusese instruită să împrăştie orice grupare suspectă chiar făcând uz de armă. Şi poliţistul avea pistolul deja în mâna dreaptă. Cu stânga ţinea staţia şi cerea ajutoare.

- Ce se întâmplă aici? chestionă el mulţimea, dar cum arlechinul era lipit cu spatele de vitrină, aproape de uşa magazinului şi mulţimea făcea grup compact la ceva distanţă de el, căutarea ochilor omului legii s-a oprit pe el.

- Iar tu?! a întrebat ameninţător poliţistul luîndu-l în cătarea armei.

Arlechinul a început să danseze de unul singur, în paşi de vals. Mulţimea s-a grupat. Doi câte doi au început să valseze, întâi pe muzică imaginară, apoi pe muzica pusă de poliţist din staţia de serviciu.

Mahalagioaica părea pricepută foc la vals şi pe cât de împleticit era omul cu ochi roşii, finalmente ei au fost cei care au ieşit în evidenţă.

Când bateria staţiei s-a descărcat, arlechinul s-a oprit din dans. Unii ar mai fi dansat, că dansul rămăsese singura bucurie permisă oamenilor după ce noua conducere politică a Ordinei Lucrurilor în Haos luase puterea de la vechiul suveran.

- Dansaţi! a fost primul ordin dat omenirii după ce capul regelui detronat fusese decupat de mâini pricepute din fotografia prezentului. Şi oamenii dansau, unii să uite de foame, alţii de frig, câţiva chiar uitaseră ce voiseră să uite şi dansau de dragul dansului.

Arlechinul, pe durata dansului, găsise răspunsul potrivit: - La alimentara urmează să primească ţestoase. Eu sunt primul la rând. Toţi ceilalţi acum fac liste de aşteptare.

Poliţistul l-a privit cu neîncredere. La câtă sărăcie mâncaseră şi maţele lui de angajat al puterii, mintea lui refuza să creadă că o biată alimentară de cartier putea găzdui delicatesele amintite. Deja şi-o închipuia pe nevastă-sa ţinând broasca de carapace şi pe fiul său trăgând-o de cap. El avea să vină cu briceagul ascuţit temeinic pe piatra de polizor de pe pervaz, cea cu care toţi din familie îşi frecau uneori şi călcâiele, la baie. Avea să decupeze capul ţestoasei rememorând mişcările mâinilor pricepute ce scăpaseră ţara de rege. Apoi, supă de broască, carne cu orez, câteva chifteluţe făcute din carnea mai tare şi finalmente, carcasa de broască pusă în vitrină, aşa ca musafirii s-o vadă de cum îi intră pe uşă.

La spusele arlechinului, mahalagioaica a scos un caiet ponosit de sub fuste şi un capăt de creion chimic. A umezit vârful creionului şi s-a trecut în capul listei; i-a zâmbit omului cu ochi roşii, l-a pus al doilea, apoi a dat caietul din mână în mână şi fiecare şi-a înscris numele.

- Cetăţeni! a strigat poliţistul şi lumea s-a oprit din scris. Acest om e un mare mincinos. Broaştele ţestoase sunt protejate de lege, carnea lor e intersis a fi consumată. ”Interzis pe dracu” şi-a spus poliţistul ştiind că cei din conducerea superioară mereu au la masă ţestoasă. E drept, asta şi fiindcă Unicului Conducător îi place să meargă la vânătoare de ţestoase. Acum însă omul legii trebuia să se impună.

- La noi mereu alimentarele sunt pline, ce ne trebuie nouă broaşte ţestoiase?

- Sunt pline cu lapte şi miere! strigă unul din spate şi cum poliţistul nu l-a identificat în mulţime, s-a făcut că nu aude.

Chiar atunci o vânzătoare lipea un afiş scris cu pix albastru pe o coală maro, de-aia de împachetat. ”Azi nu mai primim ţestoase” a citit mulţimea. Arlechinul a respirat uşurat. Poliţistul l-a salutat respectos pe omul dovedit nevinovat şi a făcut stânga împrejur.

- Îmi eşti dator, i-a şoptit vânzătoarea prin uşa întredeschisă. Sunt singură deseară...

Arlechinul a văzut-o. Era urâtă rău, dar nu într-atât de urâtă încât să rişte o arestare.

- La cât închizi? a întrebat-o el.

Femeia i-a răspuns şi strângerea de mâini a pecetluit înţelegerea pentru câteva ore de bine reciproc.

Binele lui urma să fie o porţie de carne de ţestoasă, ceva băutură mai acătării ori ţigări de import, că vânzătorii, ştia el, mereu îşi făceau parte din bunătăţile ce le intrau în magazin.

Ar fi vrut să plece dar lumea nu se mişca de acolo. Mahalagioaica l-a tras spre ea pe omul cu ochi roşii, a luat poziţia de dans şi au început să valseze. După ea şi ceilalţi nemulţumiţi. Arlechinul valsa de unul singur, nu care cumva s-o facă geloasă pe vânzătoare şi ea să-l deconspire.

Poliţistul s-a apropiat din nou. Era de datoria lui să împrăştie mulţimile. Doar că atribuţiile lui se terminau acolo unde începea dansul...

O-MISIUNE - autor: Anda Bejan Se lăsa un amurg mistic și atmosfera devenea tot mai înecăcioasă.

- Mi s-a tăiat de toate dispozitivele astea smart. Viitorul tehnologiei smart va fi tehnologia foolish.

Sper să nu dispară iarăși câmpul de observație.

- Cu puțin noroc nu va dispărea.

Nici un foșnet nu gâdila aerul.

- Ce idioți și savanții ăștia! De ce să inventezi o pădure artificială care s-o imite p-asta reală, când a din urmă era deja creată și trebuia doar să avem grijă de ea?!

- Dă-i în mă-sa. Lucrurile s-au schimbat mult în foarte scurtă vreme. De când au produs breșa aia în timp au reușit să materializeze toate proiectele aberante.

- Pe tine cum te-au arestat?

- Îm... Am avut un bunic pustnic. Găsea cu ușurință găuri de vierme prin munții unde își avea chilia.

Bine, uneori putea dispărea cu tot cu chilie. Li se înfățișa doar anumitor inși. Pe el nu l-au găsit să-l aresteze, dar știi cum se întâmpla, că arestau toți descendenții care se apropiau genetic foarte mult de structura înzestratului. Din cei cinci frați ai mei, numai eu am avut bafta asta.

- Bine, chiar e o baftă. Că ne țin în acel areal e doar un mic inconvenient. Faptul că ne folosesc în misiuni ne ține mintea mufata la nou. Noi cu înzestrările native suntem mult mai breji decât robotăciunile create și mega antrenate. Dar dacă ne vom purta cum vor ei, dacă îi vom păcăli că am învățat îndoctrinarea lor, ne vom putea întoarce în lumea noastră.

- Da, dar totuși ne vor stoarce de puteri în misiunile astea. Poate ar trebui să mai lăsăm de la noi, să ne prefacem că ratăm misiunile, să ne dăm ramoliți.

- Tu de ce ești la pârnaie?

- Fabricam medicamente pe bază de plante. Am ajutat multă lume. Cu ceva leacuri băbești și un pic de chimie ciupită de la un prieten farmacist am reușit multe chestii. I-am ajutat pe mulți în acea perioadă când leacurile băbești deveniseră prohibite. Mai știi cum spuneau? Controlează hrana și vei avea omenirea la degetul mic. Atunci au început cu hrana modificată și cu introducerea codului farmaceutic obligatoriu.

Aerul zvâcni scurt și tremură pentru câteva momente ca o coardă întinsă la maximum zgândărită de o mișcare nevăzută. Ceva ca un fulger globular expulză un al treilea individ.

- Ești un geniu! A funcționat! Lasoul de portaluri a funcționat! Trăiască bunică-tu! Hai să-l altoim păsta!

- Zi, bă, unde îi țineți? Zi că te caftesc de-ți merg fulgii!

- Stai mă, blând, așa glumește el ca să pară fioros. Zi care e treaba cu voi, cu gașca voasrta de tâmpiți care ne-ați mâncat zilele ca să răscolim universurile după voi. Că am ajuns să fiu paralel cu orice lucru de când cu salturile în universuri paralele după voi.

-Oricum mă omorâți. Nu zic nimic.

-Fă-l mă să zică.

Inelul o dată desfăcut își făcu efectul.

- Tre' să-mi zici totuși care e faza cu inelul ăsta. Mi-am tot bătut capul să-mi dau seama...

- Simplu nene. In vino veritas. Un praf pe baza unei substanțe din vin. Ceva în genul SerulAdevărului.

- Avem o organizație. Noi facem criminalii să dispară. Îi punem la adăpost în anumite excrescențe ale timpului și spațiului.

- Ce excrescențe? Zi! - Sunt Zone Spațiu-Timp-Morulă care pot atinge maturitatea, devenind parte realizabilă a lucrurilor. Hrănite de ideile subconștientului colectiv, se pot dezvolta până la înfăptuire. Pot ajunge să facă parte din Marele Destin.

- Vorbești serios? Există așa ceva? Cum putem ajunge într-o asemenea excrescența?

- Trebuie să înfăptuiți o crimă. Apoi călăuzele noastre se ocupă de voi.

- De ce protejați criminalii?

- Ei iau păcatele oamenilor. Lumea nu înțelege asta. Vă salvăm de voi înșivă. Creăm Colecționariide-păcate. Vom elimina criminalii, iar Colecționarii vor fi trimiși în Universuri pentru a echilibra prin crime karma lumilor. Cu timpul sperăm ca lumea să creadă în proiectul nostru pentru a-l putea materializa.

- Cine mai are acces la excrescențe?

- Toți cei care întâmplător visează și își doresc în chip sincer proiectul nostru pot ajunge în excrescență. Roboții nu pot ajunge aici. Numai umanoizii.

- În proiectul vostru nu credem. De omorât nu am omorât pe nimeni ca să fim introduși de călăuzele ca tine. Bine..singurele crime comise de-a lungul timpului au fost crimele față de noi înșine.

- Ce vreți să spuneți cu asta?

- Adică noi avem infinite posibilități de a fi. Putem fi orice. Alegerile care se ivesc ne obligă să omorâm visuri, să omorâm celelalte posibilități ale noastre, să omorâm eu-rile noastre alternative..

- Asta nu se pune. Dar mai e o soluție. Doi oameni care cred sincer în ceva pot forma o excrescență.

Alegeți-vă un ideal comun și puteți evada pe acolo! Continuați să-l alimentați, continuați să creați și alte zone și sporiți Universurile! Asigurați infinitatea lucrurilor! * Seninul cerului tivit înspre dealuri de roșul apus al astrului făcea copacii să pară negri.

- Seamănă cu un apus rural din alte vremuri și spații... Crezi că ne va găsi cineva curând aici?

- Cu siguranță. Trebuie să mai fie și oameni care nu vor să schimbe lumea.

APROAPE UNDERGROUND - autor: Ionel Mony Constantin Grăsanul transpira abundent, deşi în cameră era un frig pătrunzător. Pârâiaşe de sudoare îi alunecau pe frunte şi pe obrajii trandafirii, apoi se adunau în şuvoaie mai largi sub bărbia dublă, de unde se pierdeau în jungla părului, din estuarul întredeschis al cămăşii. Când se apleca deasupra ziarului aflat pe masă, marcând cu unghia arătătorului câte un pasaj mai elocvent, stropi grei picurau pe foaie, desenând un arhipelag printre cuvinte şi imagini. Uşa se deschidea rar şi atunci în cârciuma înghesuită, de cartier, pătrundea câte un val de aburi, iar frigul din interior înfrăţindu-se cu frigul de afară, se mai umaniza un pic, devenind mai suportabil . Vorbea singur, suficient de tare ca să-l înţeleg şi nu dădu semn că doreşte să se întrerupă atunci când am venit lângă el. Nu îl mai văzusem niciodată, nici măcar întâmplător. Intrase şovăitor, se aşezase într-un colţ şi ceruse de băut. Era singurul client în după-amiaza aceea de ianuarie, în care gerul îi alungase acasă pe toţi obişnuiţii casei, iar patronul uitase să mai umple cu rumeguş burdihanul de metal al sobei de lângă fereastră.

- Uite, spuse, făcându-mi semn să-i umplu paharul, cu ţuica aceea care odinioară era numită “Ochii lui Dobrin”, uite, repetă el, eu stau aici şi sufăr în timp ce alţii se îmbuibă. Stai jos şi toarnă-ţi şi tu, continuă, răstindu-se la mine de parcă aş fi fost eu vinovat de suferinţa lui. Îi vezi ? Pe toţi i-am cunoscut, ştiu şi ce lapte au supt de la mama lor şi acum uite-i cum s-au ajuns. Uite, sublinie paragraful din ziar cu indexul său dolofan, li s-au acordat noi privilegii, au diplome, sunt eroi, s-au sacrificat pentru victoria Revoluţiei! Ei sunt în fruntea bucatelor, în timp ce eu…

Lovi deodată cu palma în blatul negeluit al mesei provocând un mic seism. Paharul cu ţuică se răsturnă şi amestecă băutura cu picăturile de transpiraţie, lărgind astfel arhipelagul de pe ziar la nivelul unui continent, dar grăsanul nu îi dădu nici o atenţie.

Am început să şterg pata cu şervetul de la bar în timp ce el îşi continua monologul.

-Crezi că vreunul dintre ei a făcut vreo brânză, are vreun merit real? Sublinia cuvintele ridicând tot mai mult glasul. Unde au fost ei atunci când EL încă nu căzuse? Tremurau lângă amante sau în cel mai bun caz ascultau speriaţi Europa Liberă. În timp ce eu…

Repetă agresiv cuvintele „în timp ce eu …” privind încruntat la paharul gol.

Era evident că dorea să se descarce. Adunase în sinea lui, de prea multă vreme, veninul acumulat şi acum preaplinul dădea pe dinafară. Am adus un alt pahar curat, i l-am umplut şi mi-am turnat şi mie unul. Prin fereastra îngheţată pătrundea înserarea. Am aprins becul chior şi m-am aşezat.Venind din bucătărie, s-a prelins neauzit Gogu, motanul jigărit cu care mă pricopsise fostul barman. Ca într-o melodramă proastă de bulevard sosise clipa destăinuirilor: -Uite, vezi măi dragă, îşi reluă el ironic peroraţia, la noi în oraş aş fi putut fi măcar „ultimul de pe listă cu voia dumneavoastră” dar nu am vrut să mă laud. Aşa cum ţi-am spus, în timp ce lor le dârdâia fundul de frică eu am luat iniţiativa, da, da, iniţiativa. Cred că îţi mai aminteşti cum erau zilele acelea când toţi ştiam că la Timişoara se întâmpla ceva dar nimeni nu făcea nimic, dar absolutnimic. Pretutindeni domnea numai teama, era prezentă peste tot, în apartamente, în magazine, pe străzi, în inimile oamenilor.

Vocea i se transformase şi ea, pe măsură ce vorbea, într-o şoaptă misterioasă, înfricoşată, apoi reveni treptat la tonul normal.

- Cât despre EL nu era nici măcar acasă să ne spună ceva, să ne explice cese întâmplă. Se găsise să plece tocmai acum la „prietinul” lui din Iran, ayatolahul…

Motanul a mieunat scurt cerându-se afară. Am întredechis uşa şi, pe faţă, vântul mi-a risipit câţiva fulgi.

- Se moaie gerul am zis, începe să ningă.

Nu m-a auzit, sau nu m-a ascultat, pentru că nu s-a întrerupt din povestire nici o clipă. Am pierdut un început de frază dar nu era nimic semnificativ : -… aşadar, spuse, am decis să acţionez singur. Nu aveam cu cine să colaborez şi nici în cine să am încredere. Ştii de altfel cum se zicea pe atunci, din trei români unul este turnător şi altul securist. Era ora zece seara şi stăteam în sufragerie cu televizorul deschis aşteptând Dumnezeu ştie ce. O auzeam pe

nevastă-mea sforăind sonor în dormitor, stătuse inutil pe undeva la vreo coadă, iar fiică-mea era plecată aiurea, la un video prin vecini, cu prietenii ei. Aşa că m-am hotărât, măi dragă, să fac manifeste, pe care să le împrăştii în timpul schimbului de noapte. Am ales zona industrială .

Eram conştient de pericol şi de dificultatea întreprinderii. Am conceput un text scurt, prin care le ceream muncitorilor să iasă şi ei în stradă, să se solidarizeze şi să lupte. Într-o oră puteam realiza manual, folosind şi o coala boţită de indigo, cam cincizeci de bucăţi. Când am terminat mi-am dat seama că scrisesem cu mâinile goale şi pe fiecare hârtie erau amprentele mele. M-am panict, o clipă am vrut să distrug totul, dar m-am hotărât să risc. La urma urmelor aveam de traversat întregul oraş, iar acolo nu mă cunoştea aproape nimeni. M-am decis să arunc manifestele pe geam din mersul maşinii. Numerele Daciei mele erau şi aşa murdare de noroi, iar parcurgerea câtorva kilometri cu luminile stinse, mă făceau aproape invizibil. Îmi dădeam singur curaj dar transpiram aproape ca acum, deşi eram cu mult mai slab.

Făcu o pauză, timp în care deşertă cu rapiditate ultimul pahar de ţuică de pe fundul sticlei şi îmi făcu semn, pe muţeşte, să mai aduc una. Ochii lui Dobrin clipiră şi ei conspirativ, aşa că m-am grăbit să mă execut, curios să aud urmarea. Începu, fără să mai fie nevoie să-l îndemn: -Drumul s-a desfăşurat fără peripeţii, a trecut o patrulă, străzile erau pustii la ora aceea înaintată, maşinile aproape că nu mai circulau.

Pe bulevard singura lumină care ar fi putut să mă dea de gol, cea a lunii, era ascunsă de nori. Am redus viteza, am lăsat geamul lateral şi am scrutat atent intunericul din dreptul fabricii de prototipuri.

Cu manifestele în mâna stângă, mi-am făcut cruce şi mă pregăteam să le împrăştii, când lângă gardul viu am distins câteva mogâldeţe ghemuite. Cum ţi-am spus, aveam luminile stinse, aşa că am privit cât mai atent în beznă, cu piciorul pe acceleraţie. Atunci s-au auzit câteva focuri de armă, urmate de lătrături...

Tăcu vreme indelungată, cu capul în piept, privind concentrat insula de grăsime pe care degetul său unsuros o adăugase, mai înainte la mareea umedă revărsată din pahar. Probabil că îl ajunsese şi băutura aşa încât continua să tacă. Eram curios. Am dat unui puşti grăbit un pachet de Malboro şi, după ce a plecat m-am întors la masă.

-Ei! … l-am îndemnat să vorbească dar a continuat să tacă. A reluat brusc, într-un târziu când deja crezusem că a renunţat, după ce a plescăit zgomotos din buze: -Ei ce să fie măi dragă, nu s-a intâmplat de fapt nimic. Lângă gard erau nişte câini vagabonzi, aveau nuntă şi i-am speriat. Uitasem că pusesem gazolină în rezervor, o cumpărasem la negru şi motorul dădea rateuri. A pocnit ca o puşcă, iar eu m-am speriat, am apăsat pedala până la fund şi am fugit.

Atunci însă n-am ştiut, mi-am dat seama mult mai târziu.

Tăcu din nou dar numai pentru câteva clipe.

- Momentul cel mai tare a fost însă când am ajuns acasă şi m-am dus în baie să ard manifestele.

Singura probă a „vinovăţiei” mele! Am privit foile şi nu mi-a venit să cred. Le-am mai privit o dată dar nimic nu s-a schimbat. Erau albe, înţelege-mă, în întregime albe fără o urma de cuvânt, vorba ceea, IMACULATA CONCEPŢIUNE.!

Nici astăzi nu ştiu cum de a fost posibil aşa ceva. Nici acum, când îţi povestesc, nu îmi vine să cred. Îmi spun adeseori că poate totul s-a întâmplat numai în mintea mea. Atunci însă m-am spălat pe mâini, am intrat în bucătărie, am ras o ţuică şi m-am culcat. Nevastă-mea continua să sforăie cu faţa în sus. Am adormit repede, fericit. Avusesem totusi curaj!

Tăcerea obiectelor pierdute - autor: Anca Vieru M-am sculat devreme astăzi pentru că voi merge în valea obiectelor pierdute. De ieri, de când m-au anunţat că am fost ales, sunt tulburat de sentimente confuze şi de gânduri contradictorii. Am auzit că e un loc unic, copleşitor, şi că atunci când ieşi de acolo eşti cu totul altul. Iar despre cei aleşi se spune că sunt oameni care au pierdut ceva, cândva. Poate de mult, poate de curând. Dar până la urmă, cine n-a pierdut ceva la un moment dat? Fiecare a uitat, a rătăcit sau a pierdut ceva: o bătălie, o carte, un vis, o încredere…

Dar astea sunt doar zvonuri, nimeni nu cunoaşte pe cineva care a fost acolo cu adevărat. Unii cred că e doar o legendă ca atâtea altele, o speranţă...

Plin de îndoieli şi incertitudini, mă duc în locul indicat, un loc oarecare, pe lângă care am trecut de atâtea ori fără să-l observ. Intru grăbit și înaintez pe culoare întunecoase şi din ce în ce mai îngheţate, cobor și urc scări înguste, iar în final ajung în fața unei uși pe care scrie: „Valea obiectelor pierdute”. O deschid curios şi ies. După semi-întunericul culoarelor, soarele de afară albește totul cu străluciri reci. Îmi ia ceva timp să mă obişnuiesc şi înaintez cu paşi şovăitori. Trec de munţii de nasturi de toate mărimile şi culorile, las în urmă pădurile de umbrele, dealurile de cercei desprecheaţi, inele, brăţări de tot felul. Alţi munţi cu felurite şuruburi şi piuliţe, cuie, pixuri şi creioane. Și alte obiecte de care nici nu-ți dai seama vreodată că le-ai pierdut. Într-o groapă, lângă alee, zăresc un etui transparent plin ochi cu farduri de tot felul. Parcă am mai văzut şi la noi în baie chestii de-astea, pe vremea când casa noastră nu era doar o tăcere goală. Mă uit iar și zâmbesc fără să vreau. Asta da pierdere! Îmi închipui disperarea posesoarei, să fie nevoită să înfrunte lumea cu faţa ei adevărată… Fără mască de protecţie. Sau de carnaval… Mda. În fond viaţa e un carnaval grotesc, fericiţi cei care nu-şi dau seama şi poartă cu naturaleţe masca lipită de faţă.

Dar drumurile se ramifică și eu nu mai știu pe unde s-o iau. În față poteci înguste, mărginite de mormane de pantofi, unii desperecheaţi, alţii noi şi frumoşi, aşezaţi în cutii. Nu mă interesează, măcar de asta am scăpat, așa că o iau pe o potecă perpendiculară şi ajung într-un loc plin cu biciclete. Mai încolo se văd câmpuri întregi cu maşini, unele vechi, uzate, sau accidentate, altele noi, care te ademenesc cu vopseaua strălucitoare şi cromurile argintii.

O iau pe o alee la întâmplare şi nimeresc într-o poiană imensă, brăzdată de șiruri lungi de rafturi cu cărţi în toate limbile. Cărţi de literatură, manuale, agende, cărţi de bucate, atlase. Tot ce vrei…

Merg mai departe, tot mai departe, printre toate lucrurile pe care ţi le poţi imagina, lucruri uitate sau dispărute de mult, lucruri noi de care nici nu ştiam că s-au inventat. Este o linişte deplină în valea obiectelor pierdute, nu se aude decât ecoul paşilor mei. Dacă ar fi avut voce, toate obiectele astea nu ar fi ajuns aici. Dar aşa… stau în mormane mari, sau aşezate pe rafturi, pe marginea străzilor, stau în tăcere aşteptând să le aleagă cineva, cândva. Să ajungă din nou în lumea largă, să-şi reia existenţa firească alături de oameni şi pentru ei. Fiindcă aici, în valea obiectelor pierdute, poți alege ce vrei. Iar lucrurile odată pierdute, au încetat să mai fie ale cuiva.

Mă îndrept către o altă zonă, unde potecile sunt mai puţin bătătorite. Se vede că mulţi s-au lăsat ispitiţi de tot felul de lucruri şi s-au mulţumit deja. La început nu înţeleg ce văd pe rafturi. Mai fac câţiva paşi şi deodată mă opresc îngrozit.

Aşa ceva nu se poate.

Este… este imposibil.

Ceea ce văd este un braţ omenesc. Nu vreau să mă mai uit şi totuşi nu-mi pot lua privirea de la degetele cu unghii tăiate scurt, inelarul cu verighetă subţire, stofa cafenie de la mânecă. Mai departe, pe acelaşi raft, văd un deget, dincolo un ochi. Mai încolo, ceva care pare un rinichi, nu sunt foarte sigur…

Este insuportabil.

Deja nu mai vreau nimic. Mi se pare că ceea ce am pierdut eu nu poate egala aşa ceva, iar toate lamentaţiile mele nu sunt decât dovezi de egoism şi de jalnică autocompătimire. Mă îndrept spre ieşire şi văd alte şi alte obiecte pierdute, însă nimic nu mă mai tentează. Dar trebuie să aleg ceva, aşa e regula. Orice.

Orice? Atunci o să iau un nasture, nu ştii niciodată când ai nevoie.

Aproape alerg ca să mă îndepărtez de rafturile care m-au îngrozit atât. Repede, repede către ieșire, fără să mă mai uit în dreapta sau în stânga. De atâta goană am rămas fără suflu, încetinesc pasul şi mă uit din nou la obiectele din jurul meu. Fără prea mare interes însă. Am ajuns acum în dreptul unor mormane de jucării şi chiar lângă mine văd o tobă roşie. Mă aplec, o iau şi văd zgârietura de care îmi amintesc atât de bine. Revăd scena de anul trecut, cearta cu ea, țipetele, țipetele, răpăitul continuu al lui Andrei la toba cea roşie. Enervarea mea, de atâta răpăit trebuia să țipăm și mai tare. Țipete și răpăit în toba cea roșie. Care s-a zgâriat când am aruncat-o de perete. Şi apoi, cumva, a dispărut. Așa cum a dispărut totul, iar în casă a rămas tăcerea goală.

Cu toba în braţe mă îndrept spre ieșire. Ce bine, o să-i fac două beţe, şi în sâmbetele în care-l iau la mine pe Andrei, o să-l las să bată la ea până se plictisește. Zâmbesc cu anticipaţie, gândindu-mă la momentele de bucurie pe care le promite toba cea roşie. Eu și el. Și apoi, cine știe…

Eu și ea.

Noi. Zâmbesc și merg din ce în ce mai repede, gândindu-mă la momentele în care toba cea roșie ar putea acoperi și altceva decât țipete.

Zâmbesc.

Poarta fericirii - autor: Viorel Ploesteanu La marginea Marelui Oraș trăia o comunitate de oameni care descoperise rețeta fericirii. Chiar așa se și numea acest colț de rai, populat de numai 50 de familii, Lumea fericirii. Cineva împrejmuise cu o lizieră de copaci câteva hectare de teren, în mijlocul câmpului, construise 50 de case cu un singur etaj, legate între ele de străzi largi, mărginite de pomi fructiferi, parcuri cu flori și multă verdeață. Exista o parcare la intrare, unde rezidenții își lăsau mașinile, așa că, mica lume era ferită de poluare și accidente rutiere. Aici toți oamenii erau veseli și prietenoși, salutându-se pe stradă și purtând conversații amicale. Pentru că își iubeau foarte mult comunitatea și liniștea oferită de aceasta, făcuseră o convenție prin care se obligau ca nicio familie să nu primească oaspeți. Cu atât mai puțin erau acceptați străinii, iar cel mai mult urau cerșetorii și oamenii fără adăpost.

Majoritatea celor care locuiau aici aveau servicii în Marele Oraș. Copiii lor mergeau la școală sau la grădiniță în același Mare Oraș, astfel că, o mare parte din zi, Lumea fericirii era pustie.

Cum vagabonzii începuseră să vină tot mai des pe aici, comunitatea a hotărât să împrejmuiască întregul teren cu un gard înalt și să construiască o poartă de acces, aflată în permanență sub pază.

Când lucrarea a fost făcută s-a pus problema portarului. Au căzut de acord că trebuie să fie cineva din comunitatea lor. O persoană din afară nu le-ar putea păzi cu aceeași dăruire liniștea și fericirea, ca unul de-al lor. Nimeni nu se oferea pentru așa muncă și ar fi fost nevoie de cel puțin patru persoane.

Doamna Leopoldina, așa cum o știau vecinii, era profesoară în Marele Oraș. De câteva luni îi murise soțul și încă nu se împăcase cu acest lucru. Copii nu îi dăduse Dumnezeu. Văzând că nu se ajunge la nicio soluție, s-a oferit ea să păzească poarta, până când membrii comunității vor hotărî ce e de făcut.

Lângă poarta masivă din stejar întărit cu fier, ca la vechile mânăstiri, construiseră și o cămăruță cu baie, pentru folosința portarului. La început se ducea seara la casa ei, iar poarta Lumii fericite rămânea închisă peste noapte. Cu timul a început să-și aducă din lucruri la ”Poartă” și, în cele din urmă, și-a adus și aragazul. Din acel moment nu s-a mai dus acasă. Oamenii erau mulțumiți cu acest aranjament și au uitat că trebuie să ia o decizie cu privire la posturile de portar. Îi dădeau Leopoldinei un salariu mare, pentru că renunțase la slujba de profesoară și acum puteau veni acasă noaptea târziu fără grijă. Portăreasa era acolo să le dea drumul în Lumea fericirii.

Femeia considera că primește prea mulți bani fără să facă nimic și nici cine știe ce nevoi nu avea, așa că a început să facă prăjituri sau gogoși, pe care le oferea copiilor când plecau la școală. A început să facă și ceai sau cacao cu lapte. Niciun copil nu mai voia să ia micul dejun acasă. Părinții plecau mai devreme cu un sfert de oră și așteptau până când odraslele le erau răsfățate de ”Tanti Leopoldina, portăreasa”. Îi plăceau copiii și se scula bucuroasă cu noaptea în cap să le gătească bunătăți. Într-o zi a început să facă și pentru părinții lor cafea și sandwich-uri, încât toată comunitatea lua micul dejun la Portăreasă. Cu toții o iubeau și i-au acordat cu bucurie o mărire de salariu, bani care erau cheltuiți tot pentru ei. Leopoldina era regina acestei Lumi a fericirii. Ea le tria corespondența, le știa programul, le chema meșteri pentru diferite reparații și supraveghea lucrările. Ea făcea totul și toți o iubeau și o respectau.

Când doi tineri s-au căsătorit, rezidenți din Lumea lor, le-a oferit cu generozitate casa pe care ea nu o mai folosea de ani de zile. Au închis porțile Lumii pentru o zi și au petrecut 24 de ore, Leopoldina fiind în capul mesei, lângă miri și nași.

Atâta soare, liniște și fericire nu mai cunoscuse omenirea de la izgonirea din Rai. Toamna nemiloasă a vieții a venit, însă și peste bătrâna Leopoldina, Portăreasa. Au început s-o prindă junghiurile și durerile de oase. Vederea i-a slăbit. Auzul la fel. Copiii, care mâncaseră prăjituri făcute de ea, acum crescuseră mari și veneau tot mai des după miezul nopții de la distracții din Marele Oraș, iar ea se scula tot mai greu să le deschidă poarta. De la un timp uita să le mai dea oamenilor corespondența și aceștia pierdeau procese sau alte lucruri importante.

Lumea devenise nemulțumită și tot mai multe voci se ridicau împotriva bătrânei portărese. Au considerat că ia salariul degeaba și nu i l-au mai plătit. Pentru că renunțase la slujba ei de profesoară, nici pensie nu avea. Când n-a mai avut încotro s-a dus la tinerii cărora le dăduse casa să-i dea un ajutor, dar aceștia se câiniseră și nu i-au deschis ușa. Așa a pățit la fiecare casă. Comunitatea aceasta nu suferea străinii, dar mai ales cerșetorii.

Leopoldina, bătrâna portăreasă, a plecat în Marele Oraș, lăsând în urma ei Poarta larg deschisă, luând cu ea idealul unei fericiri iluzorii.

Din acea zi cele două lumi s-au amestecat, de parcă n-ar fi fost niciodată separate de o Poartă din stejar masiv, întărită cu fier, ca la vechile mânăstiri, al cărei stâlp a fost o femeie.

Piticul - autor: Pavel Sava Când s-a născut arăta ca un balon de piele roză, nu mai mare de 30 cm lungime. Cântărea aproape 10 kilograme ceea ce i-a făcut pe medici cel puţin să se mire, dacă nu să se înspăimânte. Curând acest caz a ajuns pe toate ecranele televizoarelor şi în toate ziarele, astfel că orice locuitor al oraşului ajunse să îşi dea cu părerea uneori într-un mod răutăcios. Titlul de genul “Copil născut cu anomalii fizice nemaiîntâlnite” sau “Naşterea unui copil mutant” se aflau mereu pe prima pagină a articolelor de presă. Revistele cu profil medical studiau în exces acest subiect, manifestând totodată o totală lipsă de discreţie. Popularitatea acestui caz a crescut aşa mult încât unii curioşi se adunau la maternitate să vadă cu ochii lor bebeluşul. Cu toate eforturile medicilor, nu s-a putut face nimic pentru schimbarea înfăţişării acestui copil, condamnându-l indirect şi neintenţionat la o viaţă pline de complexe.

Următorii ani din viaţa acestui copil nu au fost nici pe departe fericiţi. Pe lângă faptul că era foarte gras, dezvoltase şi nişte excrescenţe pe spate, vizibile foarte uşor cu ochiul liber când purta maieuri sau tricouri. Din fericire, cazul său nu a mai fost mediatizat aşa mult, fiind eclipsat aproape în totalitate de alte noutăţi mondene.

Medicul de familie, de fiecare dată când copilul şi părinţii lui îl vizitau pentru un control de rutină, devenea din ce în ce mai uimit. Excrescenţele începeau să se mărească umflându-se, devenind vizibile de la zeci de metri. Doctorii de la spitalul de oncologie le-au identificat ca fiind nişte tumori externe manifestările unei boli foarte rare. Plus că acest copil era suspect şi de alte afecţiuni. Era sinestezic, suferea de claustrofobie, arahnofobie, i se identificaseră nişte probleme cardiace. Pe lângă toate acestea era prea scund şi prea gras pentru vârsta lui. Şi pentru ca lista să fie completă, părinţii lui au observat că el nu creşte în înălţime, ba din contră, se micşora pe zi ce trece cu doi sau trei centimetri.

Aceste aspecte i-au pricinuit foarte multe neplăceri.

Când mergea pe trotuarele aglomerate ale oraşului împreună cu părinţii lui, deseori era chiar călcat de doamnele mai înalte. Într-o săptămână s-a micşorat atât de mult, încât puteai să spui e cât un arici.

Acesta involuţie fizică a fost observată de toţi colegii de clasă şi nu pot spune că au reacţionat foarte plăcut. În acest timp, copilul scădea cât mai mult în înălţime, lucru cu care, după o vreme s-a obişnuit. Într-o zi de miercuri se întorcea acasă prost dispus, atât de prost dispus încât, dacă te uitai atent, vedeai un nor cenuşiu deasupra capului său. Tristeţea i se înfăşurase în jurul gâtului ca un fular. În ziua aceea părea mai mic decât de obicei. Doamnele cu câini chihuahua îl confundau adesea cu un patruped scăpat din lesă şi mai aruncau câte un “marş” printre dinţi. Se micşora vizibil. Scăzu un centimetru, doi, trei şi ajunse cât un gândac. Mai scăzu un centimetru, doi, trei şi nici măcar nu mai fu văzut. Niciodată.