POEMELE CONCURSULUI "Colindaţi poeţi, colindaţi!"

Coordonatori colecţie Emanuel Pope, Maia Martin Editori carte , tehoredactare Emanuel Pope, Maia Martin Ilustraţia copertă Cătălin Alexandru Chifan Grafica copertă Maia Martin http://maiamartindigital.weebly.com/

01.

VOTAŢI Concurs de poezie

“Colindaţi poeţi, colindaţi!”

CITITOR DE PROZĂ, 2012

Produsul a fost executat sub licenţa Creative Commons Attribution-Non-Commercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.

Toate drepturile sunt rezervate autorului.

1.„Lumini ce nu se sting” Departe-n zare, ard sub cerul nourat Pe ţărmul vieţii plictisite se încing, Într-un decor murdar, uşor incinerat, Stau...

Luminile ce niciodată nu se sting.

Prizoniere sunt a temniţelor vii, Diavoli cruzi, zgâmboiţi, urlă că nu le-ating În bătaia crivăţului, pe mici fâşii, Stau...

Luminile ce niciodată nu se sting.

Cu cearcăne la ochi, veghează ne-ncetat, Peste fiinţe care greu se mai disting Lângă oraşul gri, pe-alocuri asfaltat, Stau...

Luminile ce niciodată nu se sting.

Se tot aude, oftarea lor sihastră, Vuiete puternice, din al nopţii ring Printre nepăsarea şi-amăgirea voastră, Stau...

Luminile ce niciodată nu se sting.

2. Tata a murit de tânăr Tata are mâinile îmbibate cu motorină toamna se amestecă mirosul cu cel de gutui de frunze uscate de butoaie puse la umflat tata aduce coşuri mari cu struguri face mustul aşa e în fiecare toamnă flăcări mari coboară pe mirişti apocaliptice dar tata îmi spune să nu mă tem eu am etichete cu ursul panda şi radieră parfumată noaptea visez şorţul înflorat al mamei care învârte în cazanul cu magiun ca într-o galaxie nenăscută tata are mâinile lungi cât fuioarele de cânepă mama toarce din degetele lui bucurii mărunte pentru nopţile de iarnă tata moare o singură dată. atât i-a fost dat apoi trece prin sufletul meu ca un somn adânc în ochii lui ascunde râuri de lapte şi miere îşi coase pleoapele cu o aţă pe care a înşirat notele mele bune aşa se face că tata râde mereu

3. După o roză În ajun de sărbătoare, Stimulaţi de-o ţuică mică, Pregăteam o masă mare De Crăciun cu Mo Costică.

Terminând noi doi cârnaţii De umplut, apoi sarmale-nfăşurând, ca nimeni alţii, Ne-a părut că ţuica-i moale. În mirosul de piftie Am schimbat-o cu-o palincă şi din slană o felie I-am tăiat lui Mo Costică.

Când am pregătit friptura, Cu belşug de vin stropită, Ni se-nţepenise gura.

Prea căzusem în ispită!

Cei mai cititori de proză, Morţi de beţi, dar şi de frică, Ne-am ascuns după o roză, Eu şi hamsterul Costică.

4. Anticolind Vântul tare, ceaţa deasă Nu ne-mpiedică defel Drumul către fosta casă Să-l găsim ascuns în ţel!

Chiar de casa nu mai este Cei din ea au cam pierit Ar mai exista-o poveste Una ce se-aşează-n mit.

Ne grăbim să colindăm La lumina din gutui Sănătate ne urăm Trişti că-n poartă nimeni nu-i!

Am veni… şi noi odată Pe o uliţă pustie Câini, însă, ne dau roată Şi ne-alungă… satul nu e!

Cei ce l-au avut în grijă L-au vândut pe trei arginţi Să-l învie dintr-o coajă Vor putea doar de-or fi sfinţi !

Am veni… şi noi odată La un an cu sănătate O colindă ca o roată Să urăm dacă se poate! Şi în traista de pe umăr

De Crăciun, s-avem, am vrea Mulţi urmaşi, ăăă… toţi fără număr Şi toţi vrednici de o stea!

Leru-I ler, cuvânt stăin Nu mai face niciun ban Nu mai este dar divin Bidiviu ţinut în ham!

Am veni şi noi odată De ne-aţi mai primi-n colind Dar mă tem, ca niciodată, Sufletul să nu mi-l vând!

Maica Domnului să ne ajute Rugăciune efemeră La covrigi şi la nuci multe Pentru o săracă eră!

5. Colindă să colind cu inima mea, făcută sorcovă din flori de cuvinte, ca un crez, să vă urez, acum pe ger şi pe zăpadă, cu braţele-mi spadă, făcute cer, LINIŞTE ALBĂ, cu steluţe bătute-n salbă, ave, ave, la mulţi ani, sânul plin de gologani, la masă să aveţi parte de belşug şi sănătate, pe zăpada argintie, viaţa numai bucurie, să uitaţi amarul, iubire cu carul, răul, fâlll,fâll, mai departe până –l vom duce la moarte, să aveţi privirea blândă, fără vorbe de osândă, numai bucurii si vise, fără gânduri

plânsu-mi-se. din cupe doar vinuri grele, şi în mâini numai inele şi pe faţă bucurii din zenit pân’la chindii… priviţi la luna virgină, pe zăpadă e regină, şi ne-mbie şi pe noi să jucăm hora în doi, căci de mult îţi fac cu ochiul şi-ţi dă gaica cu ghiocul ca să-mi cazi odată-n braţe, acum a venit momentul să serbam evenimentul!

6. S-a furat un punct cardinal lui Julio Cortazar S-a furat un punct cardinal nu ştim care busolele s-au adunat la sfat oraşele-puncte transformate-n furnici aleargă haotic pe harta mototolită ruptă-nchisoare râurile ni s-au urcat în ochi şi plângem pe dinăuntru în pustiuri de soare.

S-a rătăcit un punct cardinal oarecare steaua polară a alunecat încet peste orizont trasă de Carul mare harta stelară ne acoperă cu pânza de negură plânsă pe războaiele din noi pe răni în uitată acuzare.

S-a pierdut un punct cardinal din nepăsare ne-am ascuns după porţi ne-am întins pe sub morţi în aripi de noapte căzătoare.

E mult de când ne spuneai - toate

hărţile mint în afară de cea a inimii – era o glumă? o avertizare?

Recurs – sau reluare să găsim un punct cardinal să cioplim din neant ciob de mare sămânţă de soare fiinţe de lut iubiri în oarbă mistificare.

7. În formă de pasăre Sufletul ne e pasăre când zburăm înapoi, Căci ne cresc oasele abia când murim. În formă de pasăre, Zgomotul lumilor rotunjesc braţele-mi Răstignite de cer.

Pe umerii flabelaţi, de femeie Decupând apusul…

Muritoarei guri i-am fost stăpână, Când din genunchii cosmosului Furnicile acrofobe au măturat pământul.

Când eu am coborât venind la tine, În formă de pasăre. În formă de pasăre, Pescuind inima La picioarele unui zbor frânt. Într-o lume fanată Pe talpa-ţi de lumină, Prelinse ploi se scurg. În formă de pasăre, Eclatante şuroaie, de ani strivite Peste prinosul lumii Au plâns cu nori.

Visele agreste, omului-pasăre.

Visele frugale ale peştilor Căzuţi din cer.

Visele în formă de pasăre, Toate au murit

Când omul a vrut braţe de Icar. În formă de pasăre, Peste sânii abrupţi, efrenatelor valuri Le-am furat ţărmul Când de mână cu moartea am păşit.

Ce formă să dau pământului din mine Imitând înaltul şi stelele?

Când deasupra-mi, zeii au desenat cerul, În formă de pasăre.

8. să nu spun mai nimic dacă razele ar fi doar pe jumatate s-ar vorbi de sfârşit îţi arăt acum sfârşitul meu o lume ce-şi alege corp şi despre care vrei să spui mai nimic prin atingeri de sticlă Zâmbetuuul parcă se agaţă de geam mă surprinde ce-ar fi dacă aş râde cu tine încercăm altceva poate un bilet rererefolosit în urma mea un fel de nestemată pitică pe mai tărziu se înţelege *** am aici imaginea papucilor din colţul camerei cândva încăpeam în ei toată acum sunt ca şi desculţă cineva vorbeşte despre mine privind spre vârful unghiei ce ieşea din ruptură obrajii ascunşi între faliile crispate ale cămăşii de noapte ştiam căteva trucuri cineva mi-a explicat mersul pisicii pe înţelesul meu şi aşa pisiceschoşeşte prin unghere dimineaţa e provizorie lumina difuză încape într-o brichetă aş spune că ne cunoaştem pe coapsa muşcată încă se mai văd urmele fumului de ţigară parcă aş fi avut-o acum aici e ziua în care fiinţele par bibelouri te aştepţi ca cineva să vorbească în locul tău

nu-mi rămâne nimic e din ce în ce mai bine pe strada unde bolovanii sunt obiecte de artă ne întâlnim noi

9. Remember Ne întâlnim mereu în amintiri discrete Rămase-ncremenite într-un trecut domol şi ascultăm iubirea gemândă de regrete Că ne-a condus trufaşă spre viitorul gol.

Ne este atât de dor de timpurile-n care Ne retrăgeam în lumea uitată de tristeţe şi zăbovind tăcuţi în rara întâmplare Ne bucurăm cuminţi de dulcea ei tandreţe.

10. Poem cu îngeri îngerii cântă la harfele lor din lemn osanale celui preaînalt îngeri blonzi îngeri bruneţi îngeri galbeni sau negrii aceştia sunt îngeri adevăraţi m-am trezit înconjurat de îngeri îngeri ce mă păzeau îngeri ce mă enervau dar ce spuneţi că nu toţi erau îngeri vreţi să mă contraziceţi pe mine care i-am văzut erau îngeri aveau aripi aureole harfe şi cântau osanale celui preaînalt dar fiecare înger avea propriul lui preaînalt

11. Totul pentru Terra A existat o vreme când, Toate erau la locul lor, În cer, pe apă şi pământ, Nimic nu era-ntâmplător…

Astăzi, Planeta cea albastră, Pământ preabinecuvântat, Suferă şi din vina noastră, Cum n-a mai suferit, vreodat’.

Resursele i-au fost furate Din munţi şi din adâncuri, fără milă, Pădurile, i-au fost tăiate, Nemailăsând nici de prăsilă.

Iar fabricile poluează, Tot aerul, precum se ştie, Pe nimeni, nu interesează, Decât de bani şi măreţie.

Maşinile s-au înmulţit, Le vezi în jur şi te tot miri, Iar aerul l-au îmbâcsit De nu mai poţi nici să respiri.

Mări şi oceane, imense fluvii Şi cel mai neînsemnat izvor, Se zbat, cuprinse de reziduuri, Iar vietăţile lor, mor.

Să stăm acum, să ne-ntrebăm, Un pic, să ne gândim: Nu-i mult prea mult, cât consumăm? Şi-n schimb, ce-i oferim?

Planeta e secătuită, Golită, fără rost, Dar, de gunoi e acoperită, De sus şi până jos.

De la un Pol, la celălalt, Se zbate tristă, sub gunoi, Oare, ne vom gândi, vreodat' Că vina, o purtăm chiar noi?

Nu ştiu, poate vă-nspăimântaţi, Dar, asta e realitatea!

Să mai găsim şi-alţi vinovaţi?

Progresul şi rapacitatea.

Acestea toate, au creat Dezechilibru-n atmosferă, De-aceea clima s-a schimbat, Şi toată lumea, azi, disperă.

Stratul de ozon se subţiază Şi nu mai poate să reţină, Razele ce ne dăunează, Care nu contenesc să vină.

Acuma, iarna nu e iarnă, Iar vara, te trezeşti că ninge.

Acestea toate, ce înseamnă?

Natura, azi, ne poate-nvinge? În multe regiuni, din lume, Iernile, parcă-au dispărut, Şi cine ne-ar mai putea, spune Că vor fi iar, ca în trecut?

Acolo, străzile-s pustii, Fără nămeţii de-altădat’ Iar oamenii de nea, hazlii, Au dispărut de pe asfalt.

Copiii-s trişti, se plictisesc În iernile prea insipide, Bunicii, le mai povestesc Despre zăpezile candide.

Când iernile erau frumoase Şi troienite din belşug, Cu plapumă de nea pe case, Şi ţurţuri, ce la streşini, curg.

Cu larma de copii uniţi La o bătaie cu zăpadă, Îmbujoraţi şi fericiti, Tot tăvălindu-se grămadă.

Printre nameţi albi şi pufoşi Râzând, ţipând şi chiuind, Ori înhămând căţei haioşi, La sănii şi apoi zburând.

Cu oameni de zăpadă, care, Te-ntâmpină de dimineaţă, Cu-o oală veche-n capul mare, Şi-un zâmbet îngheţat pe faţă.

Cu săniuţele uşor Ce lunecă pe derdeluş, Purtându-i pe copii în zbor, Prin fulgii albi şi jucăuşi. Şi cu părinţii care-i strigă De zeci de ori sau eu mai ştiu, Şi tot nu pot ca să-i convingă Să intre-n casă, că-i târziu.

Cu oameni mari, ce se avântă Şi ei, cu drag la săniuş, Şi-n iureşul zăpezii, uită, De griji şi-aleargă jucăuşi.

Cu serile de neuitat, Când suflă viscolul urlând, Să stai la sobă c-un vin fiert, Poveşti fantastice-ascultând.

Cu-acele nopţi pline de farmec, Tăcute, albastre şi senine, Când luna, îşi trimite darnic, Raze, peste zăpezi sublime. Şi dimineţile geroase, Cu nămeţi imenşi în uşi,

Cu căciuli şi haine groase, Cu fular şi cu mânuşi.

Cu flori de gheţă ce-s pictate Cu-a gerului pensulă fină, Şi-apoi, suflând, să vezi cum, toate, Dispar, pierzându-se-n lumină.

Aceasta-i iarna de-altădată, Mai vine, Doamne, înapoi?

De ce-o fi oare supărată Şi nu mai vine pe la noi?! Îi duce dorul lumea toată, Rămânem trişti, neconsolaţi, Sperând, că, într-o dimineaţă, Ne vom trezi înconjuraţi…

De albul fin, imaculat, Al minunatelor zăpezi, Uitându-ne, cum, din înalt, Cad peste noi, fulgi mari şi grei.

Nici verile, azi, nu mai sunt, Aşa cum ar fi trebuit, În orice loc de pe Pământ, Ce se întâmplă, eşti uimit.

Acum e bine şi e cald, Apoi, deodată, se răceşte, Te simţi de vânt, luat cu asalt Şi grindina te biciuieşte.

Simţi cerul că se prăvăleşte, Întunecat de nori, cu spor, Vântul nebun te răscoleşte Şi-ngheţi în luna lui cuptor.

Tună şi fulgeră, de-a valma, Pe unde calci, e tot o gheaţă, Tresari şi te cuprinde teama, Şi nu mai vezi nimic în faţă.

Deodată, totul se sfârşeşte Şi soarele din nou se-arată, Căldura iar te toropeşte, Mai aprigă, mai sufocantă.

Nici n-ai fi zis că mai devreme, Doar cu vreo câteva minute, Frigul ce ţi-a făcut probleme A dispărut şi nu ştii unde.

Tornade se-nvârtesc, nebune, Arzând cu flăcări, până-n cer, Pe când într-un alt colţ de lume, Plouă cu gheaţă şi e ger. Şi-aşa, de câţiva ani încoace, Oamenii nu mai înţeleg, Şi nu mai ştiu cum să se-mbrace Ori e prea cald, ori e prea frig.

Căci într-o zi, poţi să-ţi închipui?

Lumea se poate confrunta Şi cu trei, patru anotimpuri, Când a mai fost aşa ceva?

La Poli, gheţarii se topesc, Ce-au stat de strajă mii de ani.

Cu zgomot greu se prăvălesc, Până-n adâncuri de ocean.

Cine şi-ar fi închipuit, C-aceşti coloşi reci şi ostili, Deodată se vor fi topit Ca nişte bulgăraşi fragili?

Calota-n câţiva ani de zile, Nu mai e cum era odată, A devenit aşa subţire, Că poate fi de vânt luată.

Iar animalele se miră, Umblând hai-hui, prea disperate, Ce-o fi, cu o aşa căldură, Venită pe neaşteptate.

Din zi în zi, tot mai slăbiţi, Urşii polari se-mpuţinează, Cumplit de foame, chinuiţi, Căci lanţul trofic deviază.

Ninge din ce în ce mai rar, Şi e din ce în ce mai cald.

Iar animalele dispar,

Topindu-se, ca pe asfalt.

De s-ar putea să-ntoarcem timpul, ‘Napoi, cu mulţi ani, dar utili, Poate c-am preţui câştigul, Chiar de-am rămâne, toţi, umili.

Dar asta, este imposibil, Oricât ne-am strădui de mult, Căci timpul, e ireversibil, În Universul acesta crud.

Bineînţeles, că toate aceste, Schimbări în rău, se datorează Şi evoluţiei terestre, Ireversibile, ce nu stopează.

Dar vezi şi omul, într-o măsură, De ani şi ani contribuie, Să facă rău şi, plin de ură, Nu se gândeşte ce-o să fie.

Dar este timpul să se-oprească, Din acest joc, nebun!

Să stea pe loc, să se gândească, Să facă un lucru bun.

Măsuri dacă nu se vor lua, În acest scop, noi oamenii, Nu ştiu cât vom mai rezista Şi cât de mult vom suferi.

Dar iată că, aici, la Pol, Un tânăr şi-a propus, anume, Ca să salveze al său popor Şi totodată-ntreaga lume.

Este din neam, vechi, inuit, Un neam, care aici trăieşte, Isteţ, viteaz, de ger călit, Deci, totul i se potriveşte Pe acest tânăr, ce va străbate Munţii de gheaţă, îl cheamă IAN. El vrea să facă tot ce poate, S-aducă totul la liman.

E un flăcău înalt, frumos, Cu ochii negri, plini de viaţă, Cu părul negru, mătăsos Şi-un zâmbet minunat pe faţă.

Poartă veşmintele de blană, C-aşa se poartă aici, la Pol, Şi cizme lungi, de bunăseamă, Cum purtau şi străbunii lor.

Cu el şi-a luat şi-o sabie, Ce o avea din moşi-strămoşi, Căci, niciodată nu se ştie, Ce va-ntâlni între coloşi. Şi-a luat şi renul său, frumos,

Să-l ducă peste munţi, călare, Prieten bun şi credincios, Primit în dar, la o zi mare.

Numele lui, e Aningan Şi-n inuită înseamnă'' Înger'', E devotat de mic, lui Ian Şi aleargă iute, ca un fulger.

Ian îşi luă'' la revedere'' De la părinţii săi iubiţi, Şi-aşa, cum datina o cere, De la tot neamul de inuiţi.

Aceştia, cu mic, cu mare, S-au adunat în jurul lui, Ca să-i ureze fiecare, Drum bun, noroc, eroului. Şi-a îmbrăţişat câinii iubiţi, Care îl poartă prin zăpezi, Hazlii, frumoşi şi fericiţi, Cum alţii-n lume nu mai vezi.

Aceştia dădeau din coadă, Săreau cu labele pe el, Trântindu-l astfel în zăpadă, Tot scheunând, încetinel.

Simţi în piept o grea durere, De toţi ai săi, că se desparte, Şi, nu-i făcea deloc plăcere

Ca să se ducă aşa departe.

Dar, îi-era milă negreşit, De urşi, de foci, de vulpi polare, De reni, de morse, în sfârşit, De alte şi-alte animale.

De oameni, de natura-ntreagă Ce suferă de la un timp.

El vrea s-ajute, să-nţeleagă Ce se întâmplă, pe Pământ.

Chiar şi copiii satului, Cu mic, cu mare au venit, Strigând voioşi, în urma lui Să se întoarcă, negreşit.

Ian, i-a lăsat pe toţi în urmă, Şi, până ce s-a-ndepărtat, Le-a tot făcut din mers cu mâna, Şi-apoi, spre munte s-a-ndreptat.

Soarele, ca un zeu puternic, Se arăta la orizont, Cu raze ce vibrau energic Cu-a lor căldură, peste tot.

Zăpezile, mult prea fragile, De-abia mai pot să facă faţă Şi-n faţa razelor ostile, Se pierd mereu, fără speranţă.

Tânărul ştie că nu-i bine, Iar faptul acesta-l îngrozeşte.

Natura-a luat-o razna, în fine, Stăpânul, nu o mai struneşte!

E prea bătrân, nu-l mai ascultă?

Nu poate s-o mai stăpânească?

Astfel de gânduri îl frământă, Până când o să-l întâlnească.

Mergea cu renu-n pas, uşor Şi deodată-au auzit, Pe cineva în urma lor, Şi dintr-odată s-au oprit.

Ian, a văzut un urs polar, Ba era, totuşi, o ursoaică, Venea sărind în pas sprinţar, Considerându-i pe ei pradă.

Iar după ea, de-abia veneau Doi ursuleţi prea drăgălaşi, Din când în când se hârjoneau, Atât de mici şi de poznaşi.

Ian, o luă apoi la fugă, Văzând că este urmărit, Şi, când era ca să-l ajungă, La ren în spate a sărit. Şi-ndată ce l-a-ncălecat,

Aripi albastre i-au crescut. Şi dintr-un salt s-au avântat, Spre muntele necunoscut.

Ian a rămas foarte mirat, Când a văzut aşa ceva.

Nu a ştiut că e dotat, Cu aripi şi că va zbura.

Privi în urmă spre ursoaică, Ce se oprise şi urla, Fiindcă-şi pierduse poate o hrană, Pe care nu prea o găsea.

Iar cei doi ursuleţi drăguţi, În continuare se jucau Şi nu prea erau abătuţi, Fiindcă de fapt, nu-nţelegeau.

Dar Ian, ştia acestea toate Şi, de aceea a plecat, Sperând că poate va răzbate Ca să rezolve ce-a sperat.

Chiar sus, pe muntele de gheaţă, Acolo trebuie să plece, Să se-ntâlnească faţă-n faţă Cu acel Stăpân, sobru şi rece.

Acolo este Vârful lumii Şi vrea s-ajungă negreşit, Acolo, unde nici străbunii

Să urce, nu au reuşit.

Bătrânii, tot vorbesc prin sat, Că, Stăpânul e nemuritor, C-ar sta-n castelul îngheţat, De mii de ani, cutezător.

Nimeni nu l-a vazut vreodat’ Dar vremea, el în frâu o ţine, Însă, aceasta s-a schimbat Şi din păcate, nu e bine. Şi toţi îl socotesc pe el, C-ar fi răspunzător, acum Şi vor să-l scuture niţel, Şi să-l întrebe ce şi cum.

Ori este prea bătrân şi uită, Sa fie atent şi să constate, În jurul lui ce se întâmplă, De parc-au luat-o razna, toate?

Dar Ian, a vrut să-l întâlnească, Să-i dea la întrebări răspuns, Sau, chiar să-l facă să plătească, Şi tot nu este de-ajuns.

Sătenii l-au ales pe el, Fiindcă-i destoinic, iscusit, Să urce până la castel Şi să discute, negreşit.

În calea lui, a întâlnit Urgii, ce-au vrut ca să-l doboare, Făpturi ciudate-au năvălit, Să-l ducă înapoi, la vale.

Erau chiar oamenii de gheaţă, Soldaţii marelui Stăpân, Care i-au apărut din ceaţă Ca să-l întoarcă de pe drum.

Toţi purtau suliţe-ascuţite, De gheaţă, care străluceau, Iar la urechile, ciulite, Ţurţuri de gheaţă, atârnau.

Iar ochii lor, care sclipeau, Ca diamantul bine şlefuit, Intimidând pe oricine-i priveau, În reci orbite se zbăteau necontenit. Şi ţurţurii care atârnau, Din loc în loc, pe trupul lor, Unii de alţii se loveau, Zbătându-se asurzitor.

Deodată, s-au oprit pe loc, Probabil să se regrupeze, Şi, tânărul avu un şoc Şi se temu să-nainteze.

Rămase ascuns după o stâncă, Să-şi pregătească-o strategie.

Văzuse-n spate-o râpă-adâncă Şi-n ea şi-ar fi dorit să-i ştie.

Dar nu ştia cum să o facă, Fiindcă erau în număr mare.

Aşa că, se gândi şi parcă, Îşi spuse că putere are.

Privi spre soare-n asfinţit, Era feeric, minunat…

Nuanţe vii, fără sfârşit, Deodată l-au împresurat.

Razele soarelui, aprinse, Sclipeau pe stânci, pe gheaţa rece, Ca nişte valuri necuprinse, Ce vor ţinutul să-l înece.

Tânărul, iute se întoarse, Ca să contemple acest tablou. Şi, fascinat, parcă uitase De acei soldaţi din jurul său.

Iar zornăitul lor strident, Parcă-ncetase de o vreme.

Aşa că el, privea atent, Fără deloc a se mai teme.

Păsări ciudate fâlfâiau, Grăbindu-se la cuibul lor, În timp ce, din gâtlej scoteau Ţipete lungi, ca un ecou.

Dar renul începu să zbiere, Trezindu-l astfel din visare. Şi nu-i făcu nicio plăcere Să-i strice sfânta contemplare. Şi-şi îndreptă ochii, grăbit, Spre acei soldaţi ce-l aşteptau Iar ei, probabil l-au zărit, Însă deloc nu se mişcau.

Stăteau pe loc, încremeniţi Cu suliţele pregătite, Cu feţele lor de zmintiţi, Cu nasuri lungi şi ascuţite.

Ian, îi privi înfiorat, În timp ce inima-i bătea, Se-ascunse-apoi, imediat, Să-şi mai ascută sabia.

De după stânca cea măreaţă, El, multe planuri îşi făcea, Cum să le sară drept în faţă, Să-i facă praf cu sabia.

Uşor, uşor, noaptea polară, Misterioasă a venit, Pe cerul nopţii, solitară, Luna şi ea a răsărit.

Din cuiburile lor trezite,

Păsări de noapte îşi iau zborul, Cu aripi albe şi zbârlite, Se înălţau spre cer, cu stolul.

Noapatea polară stăpâneşte, Câteva luni, întinsul gheţii, Luna, mereu o însoţeşte, Până în paragul dimineţii.

Fantastică-i lumea de gheaţă, Cu albul nesfârşit şi diafan, Cu raze albastrui pierdute-n ceaţă, Şi irizaţii vii peste ocean.

Eroul nostru se grăbeşte, S-ajungă, cât mai repede.

Deşi e noapte, el zăreşte Castelul straniu şi rece.

Dar, pân-la el e drumul lung Şi oprelişti sunt la orice pas, Din urmă, chiar acum l-ajung Nişte făpturi cu dulce glas. Şi, deodată a simţit Strânsoarea unor falduri reci, Care de-un timp l-au urmărit Pe alunecoasele poteci.

Sunt Aurore boreale, Care plutesc pe cer, în noapte, Reci şi puternice fecioare,

Cu plete lungi şi colorate. Înfăşurate-n văluri fine, Sclipind în magice culori, Şi, fascinând pe orişicine, Pe cerul nopţii-ţi dau fiori.

Dansează unduindu-şi trupul, Şi părul până la călcâie, Verde şi mov, roşu ca focul, În văluri care le mângâie. Şi murmură o melodie, Atât de dulce, de uşoară, Atât de stranie, dar vie, Pe ascultător îl înfioară.

Ian, simţi deodată un fior Şi, neputând să se mai mişte, Căzu pe gheaţă uşor,uşor, Fără să ştie ce- l opreşte. În jur, se legănau duioase Nenumărate Aurore, Fecioare tainice, frumoase, În văluri lungi, multicolore.

El, le-a ştiut dintotdeauna, Acolo sus, deasupra gheţii, Le-a admirat ca toată lumea, Însă acum, îi dau emoţii.

Nicicând nu şi-ar fi-nchipuit Că sunt aşa periculoase, Cu-a lor putere, l-au vrăjit, Dansând în jurul lui, duioase.

Rămase copleşit, cuminte Şi nu se mai putea mişca, Cu greu apoi şi–aduse aminte De misiunea ce–o avea .

Se ridică cu greu de jos, Şi, poticnindu–se pe gheaţă, Deşi era periculos, A reuşit să facă faţă .

Iar ele atunci când au simţit C-a reuşit să se ridice, În jurul lui s-au învârtit Şi numele au prins să-i strige.

Ecoul repetat, strident, Aproape că-l înnebuni, Era atât de insistent Şi-urechile-şi acoperi.

Dar ele tot au insistat, Crezând că iar o să-l doboare, Iar tânărul a ripostat, Şi-a reuşit să se strecoare.

Zadarnic îl acopereau, Cu vălurile colorate,

Căci, Aurorele, vedeau, Din drum, nu –l mai puteau abate. Încălecă pe renul său Şi -şi scoase sabia măreaţă, Croindu- şi drum, ca un erou Printre-acei oameni reci, de gheaţă. Şi tot lovindu-i cu putere, Se risipeau în mii de cioburi, Ce străluceau ca nişte stele, Apoi, se preschimbau în globuri. În globuri reci, strălucitoare, Cu ochi de gheaţă licărind, Ce se rostogoleau la vale, Ca nişte boabe de argint. Şi Ian le urmări-n tăcere, Cum se duceau gonind, în hău, Şi după ce şi-ultima piere, El işi văzu de drumul său. Însă cum să înainteze?

Căci Aurorele din nou Au vrut ca să-l intimideze, Oprindu-l iar din drumul său.

Au coborât, uşor, cu toate Şi-au început iar să danseze, Tot murmurând bizare şoapte, Încercând să-l hipnotizeze.

Cu vălurile colorate În jurul lui se unduiau, Şi el, se tot zbătea să scape, Iar ele, numele-i strigau.

Deodată, renul credincios, Prinde curaj şi se aruncă În mijlocul acestui joc Şi socotelile, le-ncurcă.

Iar Aurorele speriate, Renunţă şi se-nalţă sus, Peste ţinuturi îngheţate, Uitându-se către intrus.

Ian îşi revine, se ridică, Priveşte-n jurul lui mirat, Apoi, fără să-i fie frică, Pleacă la drum, imediat. Şi-l mângâie pe ren, pe spate Spunându-i că e bucuros, Dar nu-nţelege, cum se poate, Să fie atât de curajos?

Căci, îl ştia fricos din fire, Dar vede-acum că s-a-nşelat, Ce bine că l-a luat cu sine, Căci Aningan, e minunat!

Au mers prin noaptea nesfârşită, Când mai pe jos, când mai în zbor Când, într -o peşteră-ntâlnită, Cei doi, intrară-ncetişor.

Aprinse o lanternă mică, Pe care o avea la el, Şi, fără ca să-i fie frică, Înaintă printr-un tunel.

Ajunse-n peştera măreaţă Cu pereţi albi şi sclipitori, Din stalactitele de gheaţă, Picurau stropi, strălucitori.

Iar stalagmitele înalte, Cu vârfurile ascuţite, Tot încercau să se înalţe, Spre candidele stalactite.

Ian, nu se sătura deloc Şi ochii roată îşi făcea, Punând lumina peste tot, Să vadă tot ce-i apărea.

Deodată, auzi un geamăt, Se sperie, pe loc rămase.

Apoi, urmă parcă un freamăt, Şi pe călcâie se întoarse.

Facu lumină pe-un perete mare, De unde zgomotul venea,

Descoperi, apoi, o piatră, care, Un orificiu acoperea.

Tot cercetand pe jos, vedea O fâşioară de mătase, mică, Roşu aprins, ca purpura, Se aplecă încet şi o ridică.

Era un voal atât de fin… Îl răsuci-ntre degete, Şi se gândi apoi, puţin, Să meargă şi să caute.

Imediat şi-aduse aminte De preafrumoasele Aurore, Ele aveau aşa veşminte, Ce căutau, acolo, oare?

Fiind cam curios din fire, Şi, cum nu se temea de greu, Împinse piatra şi, în fine, O şi urni din locul său. În galeria secretoasă, Ce se deschise-n faţa sa, Prea rece, prea întunecoasă, Imediat o lumina.

Rămase atunci foarte mirat, Parcă să creadă nu-i venea, Facând lumină, a observant, O fată jos, care plângea.

Veşmintele sale erau De-un roşu pur, spre stacojiu, Avea ochi mari, ce străluceau, Ca ceru-albastru, vioriu.

Iar părul ei, învăluit, Până la glezne-i ajungea, Şi Ian, rămase-nmărmurit, Atât de frumoasă era. Însă, de mâini era legată Şi de picioare, tot aşa, Lângă o stalagmită-naltă Şi vrând să scape, se zbătea.

Când Ian îi apăru, îndată În faţă, îl rugă plângând, Să o dezlege dintr-odată, S-o ducă afară, mai curând. Şi-şi spuse apoi şi numele Şi Ian făcu la fel, Pe ea, o cheamă Seile, Nume frumos, plin de mister.

Iar tânărul se-apropie, Încet, spre fata minunată Şi sforile i le tăie, Eliberând-o, deîndată.

Apoi, ieşiră împreună,

Trecând cu grijă prin tunel, Timid, ţinându-se de mână Să nu se rătăcească-n el.

Seile, era chiar una dintre Cele care l-au necăjit, Care-i ieşiseră-nainte, Din drumul lui, când l-au oprit.

O Auroră boreală, Dar, oare, cum se rătăcise?

Plecase aşa, la nimereală, Cu celelalte se certase?

Dar fata-i spuse c-a răpit-o Un om de gheaţă, un soldat, Când într-o noapte, a urmărit-o, Iar ele, seama nu şi-au dat.

Era cu toate celelalte Şi se distrau aşa frumos, Însă, fugiră disperate, Când el a apărut, nervos.

Surorile-au zburat, deodată, S-au înălţat spre stele, sus, Doar ea, s-a-mpiedicat de-o piatră, Iar el, a prins-o şi s-au dus. Şi-a sechestrat-o-n galerie, Legând-o apoi cu un lasou. Şi, tare mult ar vrea să-l ştie

Prins fedeleş, 'zvârlit în hău.

Tot povestindu-i astea toate, Ajunseră înspre ieşire, Şi-un zornăit venit de-aproape, Că e chiar el, dădu de ştire.

Făcură trei paşi înapoi, Şi se lipiră de perete, Se speriară amândoi, Dar Ian, cu spada se repede. Şi, dându-i una-n cap, cu sete, Îi şi săriră ochii-n lături, Apoi, izbindu-l de perete, Se prăbuşi în mii de cioburi.

Iar cei doi ochi, au tot sărit Până la renul speriat, Care, pe loc s-a năpustit Din grotă, afară-nfiorat.

Ian îşi tot scutura de zor, Aşchii de gheaţă de prin plete. În timp ce Seile, binişor, Se rezemă de un perete.

Apoi, se sperie şi ea, Rămase-n loc, înmărmurită, Şi de pe rochie-şi scotea Aşchii de gheaţă, năucită.

Şi, începu să tremure, Tot pipăindu-şi părul, lung, În care, vezi, aşchiile, Stăteau înfipte din belşug.

Dar se-auzi, parcă, deodată, Acelaşi straniu zornăit, Cei doi făcură ochii roată Şi-alt om de gheaţă, au zărit Venea grăbit, spre galerie, Să-l caute pe celălalt, N-avea de unde ca să ştie Că pe acela, Ian, l-a spart.

Ian reuşi să îi şoptească, Fetei, să se întoarcă-n grotă, Apoi, gândi să-l nimerească Pe-acel intrus, cu multă forţă.

Tânăra fată, reuşi, Ca să mai facă paşi, vreo trei, Că imediat se auzi O bufnitură-n urma ei.

Ian reuşi să îl sfărâme, Pe loc, pe-acel soldat bizar, Şi, transformându-l în fărâme Se-ntoarse după fată, iar.

Aceasta, tremura de frică Într-un ungher întunecat,

Nu mai putea nimic să zică, Dar Ian, îi spuse c-au scăpat.

Se îndreptară spre ieşire, Căci zăboviseră o vreme, Iar tânărul, dintr-o privire, Văzu, că nu mai sunt probleme.

Seile, ieşi-n sfarşit afară, Privind în jur, preocupată, Îl aştepta pe Ian, s-apară, Prin noaptea cea întunecată. Însă prea mult, nu aşteptă, Căci, îl zări în ceaţă, afară, El, cu paşi iuţi, se îndreptă, Spre stâncile ce-i înconjoară.

Apoi, să fluiere-ncepu, Chemându-şi renul speriat, Ce în doi timpi şi apăru, Şi-l luă de frâu, imediat.

Tot căutându-şi renul, care, Se speriase de soldat, Găsi lângă o stâncă mare, Un pui de bufniţă, scăpat. Îl puse-n sân şi-l încălzi, Fiindcă, tot piuia de zor, Şi-apoi, când se mai domoli Îl puse-n cuib, încetişor.

Seile, veni şi-i mulţumi, Fiindcă a scăpat-o de soldat, Şi-i spuse că ar trebui Ca să-şi ia zborul, spre înalt.

Se tot uita în jurul ei Să nu mai fie urmărită, De acei trădători, mişei, Ce-au vrut delictul să-l comită. Îi spuse apoi, încetişor, De ce fusese sechestrată: Soldatul, era trădător, Voia în grotă să le vadă.

El şi cu încă vreo câţiva, Ca el, nişte conspiratori, S-au sfătuit să-i ia puterea Stăpânului gheţurilor.

Prin sechestrarea fetelor, L-ar fi constrâns şi obligat, Ca să le dea puterea, lor Şi-aşa, bătrânu- ar fi cedat.

Căci ele, sunt fiicele lui Şi de erau închise, toate, Stăpânul, în durerea lui, Le-ar fi cedat puterea, poate.

Dar Ian, o întrebă, pe fată,

De ce s-au răzvrătit soldaţii?

Ce le-a venit aşa, deodată, Să facă-atâta pe deştepţii?

Seile, îi spuse c-a aflat, Chiar de la tatăl ei din gură, Că aceştia-l cred vinovat De schimbări grave, în natură. Şi nu mai pot să îl accepte Ca să mai fie el, stăpân, Căci, nu mai poate să îndrepte Răul, ce e făcut acum.

Pentru că suferă şi ei, Şi-au început să se topească, Dar Seile, ştie că-s mişei Şi tatăl ei, o să-i oprească.

Fiindcă nu are nicio vină, Pentru că vremea s-a schimbat, Mulţi dintre ei o să-l susţină, Şi-asta, fiindcă-i nevinovat.

Dar Ian, nu-i spuse că şi el Este de vreme-ngrijorat, Şi merge până la castel Cu tatăl lor, să stea la sfat.

Tânăru-atunci rămase, parcă, Îngândurat, nedumerit, Şi îi venea să se întoarcă,

În sat, când asta-a auzit.

Dar, totuşi, trebuie să ştie Până la urmă adevărul, Aşa că, ce o fi, să fie, Îl va primi, nemuritorul.

Să afle chiar din gura sa, De e sau nu e vinovat. Şi-apoi, se va orienta Dacă-o să-i fie aliat.

Aşa că, trebuie să meargă, Până la capăt, orice-ar fi, Stăpânul, o să înţeleagă Şi, poate se vor sfătui.

Se aşeză, tăcut, pe-o piatră, Să se gândească-n linişte, Nici nu ştia ce să mai facă, Să se întoarcă, ori să rişte?

Dar dacă nu e vina lui?

Atunci, a cui poate să fie?

Sau poate… nu-i a nimănui, Sau…cine-ar mai putea să ştie?

Sau poate, Aurorele, Din dragoste pentru părinte, Să nu-i ştirbească numele, Dau cu minciuna înainte?!

Pe cine oare să mai creadă, Pe ele ori pe-acei soldaţi?

Până la urmă o sa vadă, Care din ei, sunt vinovaţi.

Se ridică împovărat, De-atâtea griji, ce-l frământau, Gândindu-se, neîncetat, La toţi cei care sufereau. Şi-ar da şi viaţa să-i ajute, Să-i ştie fericiţi, din nou, Să-ntoarcă vremea iute, iute, Să vină pe făgaşul său.

Dar, dacă totuşi au dreptate, Acei soldaţi de gheaţă, reci? Îşi spuse el, privind departe, Spre-alunecoasele poteci.

Sau poate, totuşi, se înşeală, Cu mintea lor, cea îngheţată. Şi-atunci, vor da chiar socoteală Să nu mai mintă, niciodată. Şi-atunci, soldaţii cei de gheaţă Să-şi bage minţile în cap, Iar nebunia lor, prostească, Să înceteze imediat! Însă, nici bine n-apucă,

Gândul acesta să-l termine, Fiindcă, deodată, observă, Cerul, cuprins de culori fine.

Erau chiar cele cinci surori, Ce-o căutau îngrijorate, Plutind, deasupra stâncilor, În vălurile colorate.

Seile, pe loc se-ncurajă, Îşi luă apoi la revedere, Spre cerul nopţii ea zbură, Şi Ian, o urmări-n tăcere.

Apoi, plecară mai departe, El şi cu renul său iubit, Ca să găsească- un loc, în care, Să se mai odihnească-un pic. Şi tot mergând, au întâlnit, Din nou, o peşteră, pe-aproape, În care iar au poposit, Să se-odihnească peste noapte. În amănunt au cercetat, Pe cineva să nu găsească, Şi –apoi, când s –au asigurat, Au intrat să se odihnească. În peşteră, era-ntuneric, Doar prin pereţi sclipea ceva, Intermitent, ceva feeric,

Locul acesta –l lumina.

Cei doi şi- au făcut un culcuş După o stâncă, mai în spate; Deşi, sclipitul jucăuş, I-a sâcâit de nu se poate.

Ian, era foarte obosit, După atâtea întâmplări, Cum s-a pus jos, a adormit, Răpus, de grelele-ncercări. Şi Aningan, cam istovit, Căzu, răpus de oboseală, Iar somnul, i-a purtat grăbit Pe- aripa dulce şi uşoară.

Dar Ian, deodată-a fost trezit, De-un zgomot, de pe undeva, Şi, speriat, a şi sărit, Să afle de unde venea.

S-a ridicat încetişor Şi renunţă la somn, pe dată, Şi merse apoi, cu pas uşor Prin galeria-ntortocheată.

Nu era foarte întuneric, Fiindcă din loc în loc, erau, Steluţe vii, ceva feeric, Intermitent mai luminau.

Când se uită în urma lui, Văzu că renul s-a trezit, Cu ochii somnoroşi, cam şui, Venea în urma lui, grăbit.

Tânărul, merse mai departe, Nici nu ştia unde se duce, Îşi chemă renul, îl luă de coarne Şi ajunseră la o răscruce. În stânga era un tunel, În dreapta, altul se făcea, Pe care să-l aleagă el?

Rămas pe loc, se întreba. Şi continuară drept-nainte, Tunelul lung şi-ntortocheat, Apoi, ca să mai ia aminte, Privi spre toate, disperat.

Zgomotul, se amplificase, Părea de neelucidat, Frigu-i pătrunse până-n oase, Era atât de bulversat! Şi se decise pân-la urmă Pe cel din faţă ca să meargă, Şi-aduse aminte de lanternă, Şi o aprinse într-o grabă.

Culoarul lung se întindea, Parcă n-ar fi avut sfârşit.

Capătul nici nu îl zărea, Parc-ar fi dus la infinit. Îi spuse renului, apoi, Făcând cu mâna un semn, uşor, Să se întoarcă înapoi Şi să-l aştepte, răbdător.

O luă la fugă prin tunel, Tot luminând drept înainte, Îşi trase sufletul, niţel, Şi-şi spuse ca nu are minte.

Cine l-a pus ca să apuce, Pe acest tunel, interminabil?

Că, cine ştie, unde duce, Poate-ntr-un loc, abominabil.

Cine l-a pus să se abată, Din drumul lui, ferm şi precis?

Din misiunea lui cea dreaptă, Unde sătenii l-au trimis?

Astfel de gânduri îşi făcea Şi-ncet, încet se-ndepărtează, Când, deodată-n stânga sa, Peretele se luminează.

Devine foarte transparent, Iar zgomotul creşte mereu, Ian se apropie atent, Zărind ceva, instantaneu.

Dar nu-şi dă seama ce era Şi nu putea să desluşească, Când apărea, când disparea, Parcă voia să-l zăpăcească.

Iar ceaţa ce se unduia, În acel spaţiu prea ciudat, Îi încurca mult vederea, Lăsându-l pe Ian, încurcat.

Se sprijini cu braţul stâng De acel perete ca şi sticla, Şi degetele îi pătrund, Prin el, parcă n-ar fi nimica.

Curaj îşi face, se strecoară, Cu totul, înăuntrul lui, Ajuns aici, se înfioară Şi vrea să iasa înapoi. Însă peretele, deodată, Devine foarte consistent, Pipăie suprafaţa, toată, Cu palmele, prea insistent. Însă, constată cu stupoare, Că e închis, e prizonier, Că nu are nicio scăpare, Cum va ieşi? E un mister.

Bate cu pumnii, disperat,

În geamul rece, transparent. Însă acesta n-a cedat, Oricât a fost de insistent.

Simte ceva că îl loveşte, Se-ntoarce iute, speriat, Prin ceaţa deasă, abia zăreşte, Ceva pe sus, că a zburat.

Parcă erau aripi de gheaţă, Imense, reci, vii şi bizare, Ce se zbăteau, ciudat prin ceaţă Ce-o fi această arătare?

Facu vreo câţiva paşi-nainte Şi-un curent rece-l puse jos, Unde rămase calm, cuminte, Văzând că e periculos.

Zgomotul se amplifica Şi-un vânt puternic se porni, Ceaţa din jur tot dispărea Şi nişte păsări, desluşi.

Erau atât de uriaşe, Cu aripile mari, de gheaţă, Ce se zbăteau prea zgomotoase, Risipind norii albi, de ceaţă.

Din ciocuri lungi şi ascuţite Scoteau ţipete reci, bizare, Bătând din aripi, ca zmintite,

Pe tânăr vrând să-l împresoare.

Iar ochii reci şi insistenţi, Îl priveau, fără să clipească, Decişi, răi şi intransigenţi, Pe tânăr ca să-l umilească.

Iar el stătea în continuare, Întins pe jos, pe gheaţa rece, Credea ca nu are scăpare, Văzând ceea ce se petrece.

Pletele negre-i fluturau Şi trupul, nu şi-l mai simţea, Iar pasările se zbăteau, Nebune, pe deasupra sa. Închise ochii, căci durerea, Era de neimaginat, Vru să-şi adune iar puterea, Ce-l părăsise, deodat'. Începu iar să se agite, Căci trupul şi-l simţea, din nou, Chiar şi picioarele-amorţite Îşi reveneau instantaneu.

Simţi în spate o-înţepătură, Ce devenea tot mai atroce, Facu apoi o zmucitură Şi dintr-odată se întoarce.

Cum sta cu faţa-n sus, culcat, Cu greu zări prin deasa ceaţă, Văzu că e înconjurat De alte creaturi de gheaţă.

Doar pe genunchi se ridică, Să vadă bine, oare ce-i, Şi, cu mirare constată Că erau chiar nişte femei.

Nişte femei cu trup de gheaţă, Cu plete de argint pe spate, C-un zâmbet sfidător pe faţă, Cu ochii verzi, ca de smaralde.

Totuşi, erau foarte frumoase, Lipsit de ţurţuri, trupul lor, Cu trăsături armonioase Şi se mişcau mult mai uşor.

Aşa că, îl ameninţau Cu nişte lănci strălucitoare, Pe care le tot agitau, Vrând să îl sperie, se pare.

La una chiar recunoscu Un vârf de suliţă cu sânge, Şi-atunci, el seama îşi dădu C-aceea, spatele-i străpunse.

Totuşi, se ridică-n picioare Şi se dădu trei paşi -napoi, Dar se lovi de ceva tare

Şi astfel, rămase fară grai. Şi-ntoarse capul, disperat, Să vadă ce-l oprise-aşa, Şi, deodată a observat, Multe femei în urma sa.

Toate stăteau aliniate, Nişte soldaţi, parcă erau, Cu suliţele îndreptate, Spre el şi toate îl sfidau.

Una din ele-i ieşi-n faţă Şi-i puse suliţa-n obraz, Îl tot privi cu ochi de gheaţă Făcându-i parcă în necaz.

Apoi, nervoasă, i-a strigat Cu glas pierdut, ca-ntr-un ecou, Să-i spună clar, imediat, Ce face, în ţinutul său. Îi spuse că o cheamă, Ence Şi e stăpâna celorlalte, Ian, ar fi vrut acum, să plece, De vreun conflict să n-aibă parte.

Căci, n-ar fi vrut să le distrugă, Fiindcă erau foarte frumoase, Se tot gândea, cum să le-nvingă Şi-ntregi, pe urmă, să le lase.

Ian se-ndreptă atunci degrabă, Îşi drese glasul şi îi spuse Că nu are cu ele, treabă, Doar din greşeală, aici, pătrunse.

Nici n-apucă el să termine, Ce-avea de zis, că, deodată, Fu luat pe sus şi dus, în fine, Prin ceaţa deasă, spre o poartă.

Poarta, îndată se deschise Şi-n faţa lui stăteau, deja, Caţiva soldaţi ce-i întâlnise, În drum, spre misiunea sa. În faţă-i apăru o lume Atât de stranie şi rece, Ce-i îngheţă sângele-n vene, Dar nu avea cum să mai plece.

Copaci cu crengile ciudate, Încremenite-n chiciură, Sticloase, contorsionate, Îl sperie şi-l tulbură.

Căsuţe-nalte, ţuguiate, Ce se pierdeau prin deasa ceaţă, Şi-alei, care duceau departe, Spre muntele imens de gheaţă.

Decorul era fascinant, Dar rece şi-nfiorător,

Ian se uita îngrijorat, Fiind cuprins de un fior.

Soldaţii ce-i avea în faţă Cu ochii reci îl tot sfidau, Ameninţau cu lănci de gheaţă Şi-ncet, încet se-apropiau. Şi din mişcarea lor, grotească, Acelaşi straniu zornăit, Răsună-n lumea nefirească, În care Ian a nimerit.

S-au strâns cu toţi, în jur, degrabă, Iar unul cu un nas ciobit, I-a spus că vrea să se-nţeleagă, Cu el, acuma, negreşit. Şi să le prindă împreună, Pe fiicele Stăpânului, Pentru că el, este de vină, De ce se-ntâmplă-n jurul lui.

Apoi, să meargă imediat, Sus, la castelul cel de gheaţă, Moşul, pe loc, întemniţat, Căci, nu mai poate face faţă.

Pentru că ei, s-au săturat Şi nu-nţeleg ce se petrece, Căldura-i greu de suportat Şi se topesc pe zi ce trece.

Ian, pe-ndelete i-asculta, Şi se gândi un pic în sine, Ce îi cereau ei, nu-i plăcea, Pentru că nu ştia de-i bine.

El spuse atunci că nu se poate Să facă aşa cum ei îi cer, Desigur, vrea şi el dreptate, Dar, deocamdată-i un mister.

El n-ar putea să îndrăznească, Aşa, cum ei au conspirat Şi, pe Stăpân, să îl lovească, Chiar dacă este vinovat.

El, vrea s-ajungă negreşit, De vorbă, amândoi să stea, Ca să-nţeleagă, în sfârşit, Dacă e totuşi, vina sa.

Iar Aurorele-s frumoase Şi unice-n întreaga lume, Cu vălurile somptuase, Impresionează pe oricine.

El n-ar putea, pentru nimic, Să le închidă-n galerie, Căci, dacă ne gândim un pic, Dansul lor, este o magie.

Magia lor, te înfioară,

Te-ncântă şi te răscoleşte, Culorile te împresoară Şi totul în jur, străluceşte. Însă, vreo trei femei de gheaţă, Probabil, s-au simţit jignite Şi, aşezându-i-se-n faţă, Ţipau la el, nedumerite.

-Dar ce, noi nu suntem frumoase?

Mai lasă-le pe răsfăţate, Chiar de n-avem voal de mătase Şi nu suntem prea colorate.

Dar un soldat, le luă de mână Şi mai cât colo le împinse, Dar Ence, Ecis şi cu Hina, Ţipau, zbătându-se, nervoase.

Dar Ian, se răsti de trei ori, Că orice-ar fi, nu se-aliază, Cu ei, că sunt conspiratori, El, drumul singur şi-l urmează.

Soldaţii, când au auzit, C-aşa nu vrea să procedeze, Cu toţi spre el, s-au repezit Vrând astfel să-l îngenuncheze.

Dar el, îşi scoase sabia Şi să-i lovească începu,

Şi acolo, unde-i atingea, Un câmp de aşchii, se făcu. Şi-o lua imediat la fugă, Printre femeile de gheaţă, Care-ncercau să îl străpungă Şi să îl lase fără viaţă. Însă, niciuna nu putea, În niciun fel să-l nimerească.

Zadarnic se tot chinuia Din fuga lui, să îl oprească.

Ceaţa-ncepu iar să se lase Şi el, nu mai vedea nimic, În mijloc, năucit rămase, Ca să se dumirească-un pic.

Curentul iar se înteţi, Iar ţipetele prea ciudate Se apropiau şi el, simţi, Că păsările vin, turbate.

O vijelie se porni, Ce repede a-mprăştiat, Ceaţa din jur şi-apoi zări Acele păsări, în înalt.

Veneau din ce în ce mai multe, Şi, pe spinări, ele purtau Femeile, ce-l priveau mute, Şi jos, spre el se îndreptau.

Simţi că e luat de mână Şi tras cu forţa, undeva, Nu mai putea să se opună Nimic, nimic nu-nţelegea.

Era chiar una dintre ele, Ce încerca să îl salveze Şi atunci, el, începu să spere Şi se gândi să o urmeze.

Era mult zgomot, era ceaţă, Era o larmă infernală, Femeia îl purta pe gheaţă Într-o viteză colosală.

Ajunseră lângă-un perete, Ce-avea în el o uşă mare, Femeia iute se repede, Bătând în ea, cu disperare.

Uşa, deodată se deschide Şi scârţâie-nfricoşător, Cei doi dau buzna, înainte Şi-o-nchid apoi, în urma lor.

Fata îi spune că o cheamă Sinco şi e de partea sa, Mai spune să nu-i fie teamă Pentru că îl va ajuta.

Apoi, o iau din nou la fugă, Printr-un tunel întortocheat,

Ajung la nişte trepte, urcă, Trec printr-o groapă şi-au scăpat.

Fata-l ţinea pe Ian de mână, Trăgându-l iute după ea, Şi-n şoaptă, încerca să îi spună S-o ia cu el, în lumea sa.

Fiindcă acum, oricum, se pare, Ea, va sfârşi de lancea lor, Ian, încurcat, spuse că n-are, Cu el, sus, niciun viitor.

Deodată-n urma lor, ceva, Îi fac pe loc să se oprească, Armata de femei, venea, Cu gândul ca să-i nimicească. Şi îi ajunse imediat Din urmă, pe cei doi fugari, Ence, spre Sinco s-a-ndreptat Şi o privi cu ochii mari.

Dar Sinco, îi strigă lui Ian Să fugă, să se-ndepărteze, Fiindcă-l aşteaptă Aningan, Că a venit să îl salveze. Şi-ntradevăr, Ian îl văzu Pe Aningan, se apropia, Prin geamul de opal, trecu, Tot cercetând în preajma sa.

Ian, o privi încă o dată, Pe fata care l-a salvat Şi-i spuse apoi, că niciodată N-are s-o uite şi-a plecat.

Iar Ence, fetei îi străpunse Chipul frumos, cu răutate, Apoi, o trâti jos, o sparse În cioburi, mii, împrăştiate.

Peste măsură-ndurerat, Ian alerga spre renul său Şi-şi reproşa că n-a-ncercat S-o ia cu el şi-i părea rău.

Se-ndepărtă în fuga mare Însă, rămase iar pe loc, Fiindcă văzuse renul, care, Venea spre el, oh ce noroc!

Renul trecu prin geamul rece Şi-ajunse lângă-al său stăpân, Ce se zori să-ncalece Pe animalul său cel bun. Şi-odată ce l-a-ncălecat I-au şi crescut aripile, Şi iute, iute au zburat Prin geam, cu toate forţele.

Tânărul, ochii şi-i închise,

De teamă că nu vor răzbate, Şi-apoi, când iaraşi îi deschise Deja trecuseră, aproape.

Aterizară în tunel Şi-un zgomot infernal venea, O pasăre, se-oprise-n el Şi vrând să treacă, se spărgea.

Iar dupa ea şi celelalte, Înaintau spărgându-se, Purtând femeile pe spate, Care ţipau, bezmetice.

Pentru că geamul, dintr-odată, A devenit, iar, consistent, Nepermiţându-le să treacă, Şi el, le urmărea, atent.

Ian, le privea cum se ciocneau, De geamul dur, ca de opal, Şi totodată se spărgeau, Făcând un zgomot infernal. Şi suliţele zăceau frânte, Pe trupurile sfărâmate, Iar pletele, lungi, răvăşite, Pe feţele desfigurate, Ochii cei verzi, tot mai clipeau, Prin aşchiile ascuţite, Încă tot vii, tot străluceau,

Ca nişte stele, risipite.

Curând, geamul, se-acoperi De-atâtea aşchii, o grămadă Şi Ian, nimic nu mai zări, Dar nici nu mai voia să vadă. Îşi mângâie renul pe spate Şi cu mult drag l-mbrăţişă, Îi spuse vorbe minunate, Şi de căpăstru îl luă.

Plecară amândoi, alene, Spre galeria din intrare, Nu mai aveau de ce se teme, Dar, oboseala era mare.

Ian, se-ntreba ce-ar fi făcut, În lumea-aceea aşa bizară, Dacă nu ar fi apărut Renul său drag, să-l scoată afară.

Probabil, c-ar fi fost distrus De acele stranii creaturi, Sau poate c-ar fi fost închis În negre şi adânci peşteri.

Gândind aşa, ajunse apoi, La grota, de unde-au plecat, Şi-şi continuară amândoi Somnul preabinecuvântat.

Luminile care-au sclipit, Paliseră de la o vreme, Aşa că ei, s-au odihnit, Mai bine şi fără probleme.

Discret, în noapte răzbătea Un murmur fin şi-atât de dulce, Ce se pierdea, se regăsea, Prin ceaţa deasă, la răscruce.

Până s-adoarmă, Ian privi Spre Aningan, care dormea, Şi-şi spuse că, orice-ar fi, Cât vor trăi, îl va alinta. Îl mângâie cu drag pe frunte, Şi acesta, tresări uşor, Apoi, răpus de gânduri multe, Plecă în lumea viselor.

Când s-au trezit, era tot noapte Şi-n peşteră era feeric, Dar se auzeau de-afară şoapte, Ce-aveau ecou, prin întuneric.

Erau frumosele Aurore, Care se hârjoneau pe cer, Cu plete lungi, multicolore, Învăluite în mister.

Acuma, griji nu mai aveau, Căci, Ian, era de partea lor,

Şi prin vazduh se unduiau Şi-l urmareau încetişor.

Pentru că el, era discret Şi nu le-a spus de misiune, Iar ele-l urmăreau încet, Să vadă, unde merge-anume.

Habar n-aveau însă, că el Se zbate repede s-ajungă, Chiar la mirificul castel, Cu tatăl lor, să stea de vorbă.

Timpul, în zbor parc-a trecut De când plecaseră de-acasă Şi, mai aveau de străbătut, Drum lung, pe muntele de gheaţă.

Totu-i părea aşa bizar, Privi-napoi şi înainte.

Simţi cum teama-l prinde iar, Şi începu să se frământe. Şi Aningan simţi, ceva, Privea în jurul lui mirat În timp ce inima-i bătea, Ştia că e ceva ciudat.

Dar Ian, îl mângâie pe spate Să n-o ia razna peste munte, Şi apoi, îl trase mai aproape, Şoptindu-i vorbe dulci, plăcute.

În jurul lor, totu-i bizar, Privi spre stâncile ciudate, Şi teama îl cuprinse, iar, Simţind ceva, venind din spate.

Inima îi bătea nebună, Ochii-ncercau să desluşească, Sub raze tainice de lună, Ceea ce avea să se ivească.

Un zgomot auzi, deodată, Care se tot apropia, Prin ceaţă, nu puteau să vadă Şi îi cuprinse panica.

Erau stărjeri de la castel, Ce i –au ieşit cu toţi în cale, Ce vor să termine cu el Şi să- l rostogolească –n vale.

Străjerii, toţi, erau de gheaţă Cu ochii roşii, stacojii, Care luceau, strident, prin ceaţă Ca nişte flăcări mici şi vii.

Cu-aceiaşi ţurţuri nelipsiţi, Ce zornăiau asurzitor, De sus în jos acoperiţi, Arătând înfiorător. Şi lănci stralucitoare, aveau

Însă, de te uitai mai bine, Fiind de gheaţă, se topeau Curgând, din vârfurile fine.

Străjerii, se topeau şi ei, Uşor, uşor de la picioare , Târându-se, fiind prea grei, Parcă cereau cuiva –ndurare.

Feţele îşi schimonoseau, Fiindcă, pesemne, îi durea Şi, disperaţi, din mâini dădeau, Nicicând, nu se-ntâmplase aşa.

Icniri groteşti scoteau din gură, Târându-se cu greu pe jos, Forţându-se peste măsură, În spaţiul rece şi ceţos.

Degeaba se tot chinuiau, Ca să-l răpună pe intrus, Putere nici nu mai aveau Şi nici nu –l mai priveau, de sus.

Deodată, toţi s- au prăbuşit, Spărgându-se de gheaţa tare, Şi-apoi, s-au şi rostogolit, Ţipând, cuprinşi de disperare.

Iar ochii roşii le-au sărit, Cât colo şi-ncă mai clipeau, Apoi şi aceştia au pornit,

La vale, se rostogoleau.

Ian, rămăsese-n mijlocul, Acestui fenomen, bizar, Era să-şi piardă cumpătul, Tot urmărindu-i cum mai sar.

Apoi, îşi reveni şi merse Să-şi cheme renul, fluierând, Ce, disperat, se ascunsese, După o stâncă de argint.

Uşor, uşor l-a mângâiat, Vorbindu-i, să- l încurajeze, Iar după aceea-a observat Că asta, o să mai dureze.

Fiindcă spectacolul grotesc Îl speriase foarte tare, Totul părea nepământesc Şi nici nu mai putea să zboare.

Ian, de căpăstru l-apucă Şi îl privi în ochii blânzi, Cu vorbe dulci, l- îmbărbătă , Şi el, îşi reveni, atunci.

Merseră apoi printre troiene Şi prin zăpada afânată, Sperând să nu aibă probleme, Nici nu ştiau ce-i mai aşteaptă.

Ajunse-n vârful muntelui Iar ceaţa, era grea şi deasă, Privind apoi, în urma lui, Simţi cum dorul îl apasă.

Se întrebă dacă vreodat' Părinţii o să- şi mai revadă, Va reuşi tot ce-a sperat?

Fiindcă nu vrea, lumea, s-o piardă .

Noaptea se risipi, deodată, Iar soarele se arăta, Castelul, i-aparu îndată, În toată frumuseţea sa.

Strălucitor, înalt, de gheaţă, Cu turnuri lungi, până la cer, Ascuns în puful alb, de ceaţă, Învăluit tot în mister.

La poarta-naltă stau de strajă Bizarii oameni reci de gheaţă, Trezindu-se, ca dintr-o vrajă, Cu Ian, viteazul, drept în faţă.

El coborî apoi, degrabă, De pe-al său ren, înaripat, Şi le strigă, că are treabă, Cu-al lor stăpân, să stea la sfat. Îşi lăsă renul să-l aştepte

Lâng-un gard alb, ca de dantelă, Şi începu să se îndrepte Către ostila sentinelă.

Străjerii, atunci când auziră Cuvântul lui, clar şi concis, La el, pe loc se repeziră, Ca să-l arunce în abis.

Ochii-n orbite, străluceau, Atât de verzi, ca şi smaraldul, Cu răutate îl sfidau, Să-şi zăpăcească adversarul.

Dar Ian, opuse rezistenţă, Puterea, parcă îi sporea, Lovindu-i dur, cu insistenţă Repede-n hău, îi arunca.

El se gândi că-s trădători, De nu-i dau voie ca să intre, Deşi-i rugase de trei ori, Ei, rămâneau fără cuvinte.

Apoi, privi către castel, Ce-n soare, mândru, strălucea, Şi, tot uitându-se la el, Văzu că totuşi, se topea. Îşi dădu seama că-i prea cald, Cum niciodată n-a mai fost.

Pe muntele acesta-nalt, Căldura, nu îşi are rost.

Abia aşteaptă să ajungă, Şi să-l întrebe pe Stăpân, Ce înseamnă asta, e o glumă?

E sănătos ori e nebun?

Ceaţa se risipise-ncet Şi acum, mai bine îl vedea, Şi, se gândea că e nedrept, Să se topească, chiar aşa.

De mii de ani, a stat de strajă, Pe Terra, e ca un simbol, Privindu-l, eşti cuprins de vrajă, Şi-l vrei şi pentru viitor.

Aşa cum vrem şi toţi gheţarii, Nici ei, să nu se mai topească, Aşa cum vrem şi urşi polarii Să nu moară, ci să trăiască. Şi toţi copacii de pe lume Ca să rămână în picioare Şi, niciun animal, anume, Să nu mai sufere sub soare. Şi, de asemeni oamenii, Să nu mai sufere, nici ei, Să dea frâu liber, gândirii Să facă totul, cu temei.

Eroul nostru, aşa gândea, Privind castelul cel de gheaţă. Şi, deodată, observa, Că poarta s-a deschis, măreaţă.

O sală-i apăru în faţă, Cu lungi coloane de cristal, Pereţi ornamentaţi, de gheaţă, Ferestre mari, sculptate în oval.

Iar din tavanul colorat, De mii de ţurţuri în mişcare, Se auzea, neîncetat, Un clinchet plin de încântare.

Prins în mirajul lor, divin, Închise ochii, fermecat Şi, ascultând clinchetul fin, Pe- aripi de vis era purtat. Însă, deodată, luă sfârşit, Visul acesta, minunat, Un zornăit l-a şi trezit Şi-şi reveni, imediat.

Pe scara albă, ca dantela, Veneau în fugă, zornăind, Nişte soldaţi, chiar sentinela, Ce păzea uşa de argint.

Se repeziră toţi spre tânăr, Dar el îşi scoase sabia,

Şi, chiar de erau mulţi la număr, Îi făcu zob, jos pe podea. Însă, deodată, îşi dă seama, Că aşchiile-ncep să zboare, Se-nvârt în jurul lui, de-a valma, Ca să-l înţepe, să-l omoare.

Iar ochii lor, neliniştiţi, Clipeau, în toate parţile, Tulburători şi rătăciţi, Vrând să-şi găsească tigvele. Şi, suliţele se-nvârteau Cu o viteză colosală, Să îl străpungă, încercau, Făcând o larmă, infernală.

Ian, se uita în jur, mirat Şi ca să creadă, nu-i venea, Lovea cu spada, disperat, Sperând c-aşa vor dispărea.

Se răsucea, lovea în gol, Iar se-ntorcea, la repezeală, Sărea ţipând în faţa lor, Lovind în plin, la nimereală.

Lupta, ţinu poate vreo oră, Iar tânărul a reuşit, Ca să sfărâme acea horă,

De aşchii reci şi s-a oprit.

Nu îi venea nici lui, să creadă Că pân'-la urmă a scăpat, Se tot uita-mprejur, să vadă Dacă mai este atacat.

Dar aşchiile, zăceau jos, Făcute ţăndări, nemişcate, Chiar dacă a fost periculos, Tânărul, le-a distrus pe toate.

Pe-o treaptă, el s-a aşezat, Fiind puţin cam obosit, Dar, imediat s-a ridicat, Căci şi-aminti de ce-a venit. În fugă se urcă, apoi, Pe treptele ce duceau sus, Nu mai privi deloc-napoi, Curând, la uşă a ajuns.

Era o uşă minunată, Mare, de-argint ce strălucea, Îşi trase sufletul şi-ndată, Prinse curaj şi bătu-n ea.

Din încăpere îi răspunse, O voce tristă, obosită.

El o deschise şi pătrunse În sala mare, liniştită. Îi trecu pragul, curajos,

Deşi, se cam temea, puţin, Măsură tot, de sus în jos, Şi îl văzu chiar pe Stăpân.

Stătea pe-un jilţ imens de gheaţă, Era bătrân, c-o barbă albă, Tristeţea, se citea pe faţă , Statura înaltă şi cam slabă.

Albaştri erau ochii săi, La fel ca ceru-nseninat, Obrajii, ca nişte văpăi, Iar zâmbetul, calm şi curat .

Purta o haină argintie, Până la gleznă-i ajungea, Pe umeri, mantie purpurie , Care-n lumină strălucea. În mâna dreaptă, un baston Lung, transparent şi de cristal, Legat la capăt c-un cordon , Şi pietre mici, de chihlimbar .

El e Stăpânul gheţurilor, Un om, la fel ca toţi ceilalţi , Numai că e nemuritor, Fiindcă trăieşte-n munţii-'nalţi.

Doar el şi cu fiicele lui, Chiar de milenii, aici, trăiesc, Sfidând clepsidra timpului,

Veghind, spre lumea ce-o iubesc. Şi de milenii, au înfruntat, Urgii, numai de ei, văzute, Schimbări ce Terra-au transformat, Şi evoluţii neştiute.

De când Pământul, ca o minge, Era acoperit de gheaţă, Gheaţă, ce n-a putut învinge Scoarţa ce fremăta de viaţă.

Martori au fost la înălţarea Munţilor, până sus, în nori Şi tot aşa, la transformarea, Prafului, în copaci şi flori. Şi la formarea fluviilor, Cu albii lungi şi-ntortocheate, A mărilor şi oceanelor, Adânci, pulsând de viaţă, toate. Şi-a tot ce este pe Pământ, Toate, cu rele şi cu bune, Pe acest Pământ, frumos şi sfânt Ce cu durere ne mai ţine.

Martori au fost la câte toate, La chinul omului, de-a merge, Prin ger, arşiţă, mai departe, Ambiţios, sperând că-nvinge.

Şi a învins, întradevăr, Atâtea oprelişti întâlnite, S-a dovedit nemuritor Prin generaţiile sfinte.

Trist, azi, Stăpânul, vede bine Că omenirea-i la răscruce, Pământu-i obosit, în fine, Nu ştie dacă ne mai duce.

Tristeţea lui, e-ntemeiată Fiindcă de la un timp, Vremea este foarte ciudată, Nu ţine cont de anotimp.

Aici, la Pol, unde se ştie Iarna mereu a-mpăraţit Şi-unde gheţari, de-o veşnicie Erau străjeri de neclintit, Acum, nimic nu e la fel Şi totul se topeşte , Chiar şi magnificul castel, Din ochi se prăpădeşte.

Acesta nu-i un lucru bun, Nici pentru animale Şi ele suferă acum, Parc-ar fi puse la-ncercare.

Când îl văzu pe Ian, îndată,

Din jilţul său se ridică, Facu o faţă încruntată: -Ce faci aici ? Îl întrebă.

Ian îi făcu o plecăciune Şi-i spuse repede şi demn: -Mă-nchin în faţa ta, Stăpâne, Aş vrea ceva, să discutăm!

Să te întreb, de ce, în lume, Natura toată s-a schimbat Şi, pentru ce, n-o mai poţi ţine, În frâu, la fel ca altădat'?

-Tu crezi că este vina mea?

Răspunse el, mai supărat…: -Vino să vezi acum, ceva Şi-atunci, să-mi spui, de-s vinovat!

De la ferestrele de gheaţă, Ale castelului tăcut; Priviră lumea, drept în faţă, Dar ce-au văzut, nu le-a plăcut : Coşuri de fabrici, milioane, Ce scoteau fum înecăcios, Maşini, motoare, avioane, Ce-ameninţau cu fumul gros. Şi alte bunuri mai mărunte Ce folosesc azi, omului, Dar în acelaşi timp, menite Să facă rău, fără să ştii.

Şi muşuroaie de gunoi, Prin care oameni, forfoteau, Îl răsturnau grăbiţi şi apoi, Scârbiţi, se şi îndepărtau.

Copaci înalţi, fremătători, Ce erau zmulşi din rădăcină, Trecea apoi, în urma lor, Bătând pământul, o maşină.

Oameni care mergeau, grăbiţi, Căci nu puteau să mai respire, Cu măşti pe faţă acoperiţi, Pierduţi în fum şi în neştire.

Fluvii cu apele-nroşite, De la substanţe ce-aduc moarte, Oraşe, case părăsite De oameni, ce se duc departe.

Ian, se uita, tot mai uimit De tot ce-n faţa lui, vedea, Şi-a înţeles, într-un sfârşit, Că răul, omul şi-l făcea .

Trăise, de când s-a născut Departe de lumea modernă, Printre zăpezi şi n-a ştiut Că ea, era marea problemă.

Deodată, se simţi ciudat, Fiindcă-i ceruse socoteală, Era atât de bulversat, Că îi venea să fugă, afară.

Dar mai apoi, îşi reveni, Fiindcă, Stăpânul, vedea bine, Că n-a avut de unde şti, Deci, nu se făcu de ruşine.

Iertare îşi ceru apoi, De la Stăpânul gheţurilor, Se sfătuiră amândoi Să facă un bine, oamenilor .

Pe scurt, apoi îi povesti De cei ce i-a-ntâlnit în cale, Bătrânu-atunci, când auzi În locul lor, ceru iertare.

Iar Aurorele-ntîlnite, În drumul său, când a venit Sunt fiicele lui, cam aiurite Cu toate că au cam greşit.

Nu şi- au dat seama, atunci, că el Venise aici, cu gânduri bune, De-asta l-au ameţit, niţel Vrând astfel, ca să se răzbune.

Dacă ştiau de la-nceput Că vrea ca să salveze Terra,

Ele nici nu l-ar fi oprit, Mai mult, i-ar fi sporit puterea.

Peste ţinut l-ar fi purtat Pe sus, prin aer, prin văzduh, Şi-ar fi ajuns, imediat La tatăl lor, la castel, sus.

Dar vezi, că toate au un rost, Fiindcă, pe muntele de gheaţă, Urcând din greu, lui, dat i-a fost Pe trădători să-i întâlnească.

Cu ei, din greu s-a mai luptat Şi-n gândul său, se chinuia, Vedea că ei, au conspirat, Totuşi, nu prea înţelegea.

Căci, conştiinţa nu-l lăsa Să îl trădeze pe Stăpân, Până când nu se convingea, De-i vina lui, fiindcă-i bătrân.

Dar vezi, că vina nu-i a lui, Şi totuşi, Ian, este mâhnit Fiindcă e vina omului, Nicicând, nu şi-ar fi-nchipuit!

Dar, cât ar fi el de mâhnit Cale de-ntors, nu mai există, Căci răul, e deja făcut, Dar, poate că mai e vreo pistă.

Deci, Aurorele-au văzut Că Ian, e om de omenie, Chiar dacă e necunoscut E pus pe fapte mari, se ştie.

Ele nu şi-au închipuit Că-l vor cunoaşte vreodată, Dacă nu l-ar fi întâlnit, Urcând, spre lumea lor ciudată.

Ele, apar când este noapte Şi, unduindu-se uşor, Cu plete lungi şi colorate Învăluite în mister .

Acum, se zbenguie, se pare, Prin sălile castelului, Până când noaptea, iar apare Şi vor pleca, iarăşi, hai-hui. Şi-ntradevăr, Ian le zări Prin uşile cam transparente, Se hârjoneau în plină zi, Fără pic de resentimente.

Iar toţi străjerii şi soldaţii Ce i-a-ntâlnit în drumul său, Nici ei, nu au ştiut, săracii, Că Ian, n-a venit cu gând rău.

-Ei, ai văzut acum, amice, Că vina, nu este a mea? Şi, vei vedea, pe zi ce trece, Răul, mai mult s-o agrava.

Priveşte sus, în atmosferă Stratul de ozon, s-a subţiat , Lăsând să treacă, fără jenă Raze, care numai rău fac.

Sunt raze ultraviolete, Nocive, care vin din Soare, Cu ani în urmă, erau discrete Azi, sunt pericol foarte mare.

Curenţii din oceane, aduc, Din lumea-ntreagă aici, la Pol, Substanţe toxice, ce duc La moartea-n masă a peştilor. Şi dacă peştii mor, e clar, Nici focile n-au ce mânca, Iar dacă focile dispar, Urşii polari, pot dispărea.

Căci nu mai găsesc nici ei hrană, Din zi în zi, o duc mai greu, Şi lanţul trofic se destramă, Nimic nu e la locul său.

Iar dacă omul n-o să ia, Masuri, în acest scop, Terra, nu va mai rezista,

Va fi iar un potop .

De aceea, tu, voinicule, Ar trebui să mergi la Soare, Să-i spui, să-şi ţină razele, Nocive, totuşi mai domoale . Şi să nu ne mai bombardeze Cu ele, atât de tare, Să nu se joace, să-nceteze, Fiindcă, pericolul e mare .

Când auzi, c-ar trebui, S-ajungă chiar la Soare, Pe loc, Ian, se nelinişti , Fiind pus la-ncercare.

-Pentru că Soarele-i Stăpân Peste tot Universul, Şi, nu ştiu cum am să-i impun Ca să-mi asculte crezul.

-Trebuie să-ncercăm orice, Răspunse apoi Stăpânul.

Deci, mergi în pace, Soarele Te va-ntelege, sigur.

Fetele mele o să-ţi coasă O haină bună, protectoare, Are să fie şi frumoasă, Şi să te apere de soare.

Ian pe fereastră se uita, Gândindu-se la ale lui, Dacă spre Soare, ar zbura, S-ar mai întoarce înapoi?

Pentru că Soarele-i departe, Departe şi incandescent, Şi-i este frică, dacă-l arde, Oricât ar fi el de prudent? Şi tot uitându-se afară, Vazu o pasăre pierdută, Care-ncerca din greu să zboare, Având o aripă înegrită.

Din răsputeri tot încerca S-ajungă iute, la pervaz, Iar pe aripi avea, ceva, O pată neagră, ca de gaz. Şi Ian, fereastra a deschis, Întinse mâna, binişor Şi blânda pasăre, a prins Şi-apoi, o mângâie uşor. Îi scutură de pe aripă Mizeria ce-o deranja, Şi-apoi, gândindu-se o clipă, Stăpânului, îi spuse aşa: -Să le spui fetelor, să-mi facă

Haina aceea protectoare!

Căci văd, că nu este de joacă Cu-această neagră poluare.

Bătrânul, când îl auzi Chipul lui trist, se-nsenină, Speranţa-n inimă-n-colţi Şi apoi, de mână îl luă. Îi strânse mâna, bărbăteşte, Iar ochii, i se umezeau Şi-mbrăţişându-l părinteşte, Din ei, trei lacrimi picurau.

Emoţionat, îi povesti Lui Ian, că tot îl aştepta, Că el ştia că va veni Şi către Soare va pleca.

Spunând acestea şi-a chemat, Îndată fetele Aurore, Care-au venit imediat În văluri lungi, multicolore.

Ele, atunci când l-au văzut Pe Ian, la tatăl lor, Pe loc l-au şi recunoscut, Le-a fost foarte uşor. Îi spuse apoi şi cum le cheamă Pe fiecare dintre ele, Iar tânărul, de bunăseamă, Îl urmari-n tăcere:

Seile, e prima dintre ele, Deci, este cea mai mare, Şi ea, le-nvaţă toate cele, Când zboară către zare.

Urmează Arurua, Elges, Şi toate sunt frumoase, Alevise, Ailiere şi Erises, Cu falduri de mătase.

Tot să se-ascundă, încercau, Căci, le era ruşine, Însă, mereu se-mpiedicau În faldurile fine.

Tinere, fetele mi-au spus Că te-ai luptat cu mult curaj, Pe trădători că i-ai distrus Şi ne-ai scăpat de-acel necaz.

Să ştii, că nici nu-mi vine-a crede, Că vreo câţiva soldaţi de gheaţă, Voiau să-mi ia a mea putere, Şi tot mă mai priveau în faţă.

Ei, încă se mai prefăceau Că-mi sunt loiali şi devotaţi, Însă, în spate conspirau, Cum să ne vadă-ngenunchiaţi.

Nu ştiu ce oare-aş fi făcut,

De nu veneai tu, tinere, Fetele mi s-ar fi pierdut, Prin bezna de prin peştere. Şi-aş fi umblat o veşnicie Ca să le caut, peste tot Şi, pân-la urmă, cine ştie, Aş fi murit de-atâta dor.

Căci ele sunt aşa frumoase Şi oamenii le preţuiesc, În noaptea lungă, o mătase, De culori vii, îşi risipesc. Şi-aruncă vălurile fine, Peste ţinuturile-ntinse, În culori magice, divine, Ca nişte valuri necuprinse.

Dansează şi se unduiesc, Deasupra-ntinsului de gheaţă, Iar oamenii, când le privesc, Simt frumuseţea lor, măreaţă. Şi sunt atât de fericite, Că pot să le încânte ochii, Deşi-s niţel cam aiurite Şi uneori, se ţin de şotii. Şi sunt aşa copilăroase, Zboară şi murmură uşor,

Nu sunt deloc periculoase Şi nu fac rău, oamenilor.

Aşa au fost dintotdeauna, De când erau mici şi fragile, Şi sunt prietene cu Luna, De mult, de când erau copile.

Căci Luna, grija le-a purtat, Asemeni unei bune mame, Le-a mângâiat, le-a alintat, Ştiind că ele sunt orfane.

De-aceea-ţi spun, acum, baiete, Şi-ţi sunt şi recunoscător, Că altfel, ale mele fete, S-ar fi pierdut din vina lor.

Dar bine că ai reuşit Să îi zdrobeşti imediat, Oricând, vei fi binevenit În minunatul meu palat. Ştiţi de ce v-am chemat, acum?

Vă spun imediat, copile, Lui Ian, să-i faceţi un costum, Chiar din mătăsuri foarte fine .

Dar în acelaşi timp, aş vrea, Să fie rezistent, Că altfel, îl va afecta Şi pe el şi pe ren .

Culoarea, trebuie să fie, La fel ca iarba, pământească, Pentru ca Soarele să ştie, Că e un om şi să-l primească.

Iar Aurorele, îndată, Pe tatăl lor, l-au ascultat, Şi-o haină verde, minunată, Viteazului i-au şi creat.

La fel ca iarba ce o vezi, Pe câmpurile nesfârşite Sau poate, chiar ca ochii verzi, Ai unei fete liniştite.

La masă împreună-au stat, Vorbind de una şi de alta, Şi după ce s-au ridicat, Tânărul, şi-a-mbracat şi haina. Şi îi venea atât de bine, Turnată chiar, nu altceva, Le mulţumi apoi şi-n fine, Spuse că a sosit clipa.

Şi astfel, îmbrăcat, deodată, Îşi chemă renul odihnit, Care dormise-n grajd, la poartă Şi totodată l-a hrănit,

Stăpânul cel bătrân i-a spus, Lui Ian apoi, să se grăbească, Castelul, fiind mai expus, La soare, să nu se topească. Şi ar fi bine să ajungă Până nu este prea târziu, Pentru că mai rezistă încă, Dar până când, asta nu ştiu. Îşi luară deci, la revedere, Încalecând pe renul alb, Apoi, prinzând din nou putere, S-au ridicat către înalt.

S-au adunat soldaţi de gheaţă În curtea mândrului castel, Dornici să-l vadă cum se-nalţă Şi cum porneşte către cer.

Când îşi luă zborul, toţi o dată, Au început să zornăie, Făcând o larmă aşa ciudată, Că renul, se şi sperie.

Din geam, frumoasele Aurore, Spre el, cu mâna fluturau, În văluri lungi, multicolore, Apoi, deodată dispăreau.

Iar renul cu aripi albastre, Cu Ian, se avânta în zbor, Ducând cu el, grijile noastre

Pentru al Terrei viitor .

Sus, în văzduh, Vântul îi spuse, Pe la ureche-ncetişor, Poveşti, despre baloane smulse Din mâinile copiilor.

Baloane multe, colorate Ce uneori plutesc prin nori, Din mâini de la copii, scăpate Şi-ajung sus, sus adeseori.

Iar Vântul, se tot lăuda Că-i place mult, ca să se joace, Şi că baloane tot fura, Iar asta, cel mai mult îi place. Şi Ian, îşi făcu ochii roată Să le găsească printre nori, Şi-apoi, se bucură, deodată Când le vazu, prinse cu sfori.

Erau atât de colorate, Pluteau prin norii albi, uşor, Vru să le prindă el, pe toate, Şi să le ducă iar, la sol. Şi să le pună înapoi În mâinile copiilor, Care făceau mult tărăboi, Că Vântu-a smuls balonul lor.

Aşa e Vântul uneori, Mai face glume, e zburdalnic, Adie printre frunze, flori, Şi le alintă apoi, şăgalnic.

Apoi, devine apocaliptic, Şi suflă tare spre Pământ, Zmulgând copaci, ca un bezmetic, Şi acoperişuri răsturnând.

Nimeni nu-i stă atunci în cale, Toţi fug, se-ascund, făr-de răgaz Şi-n urma lui, durere mare, Şi stricăciuni la orice pas.

Apoi, din nou se linişteşte, Rămâne doar o adiere, Şi n-ai fi zis, Doamne fereşte, C-a făcut lumea să dispere.

Nici el nu ştie cum se face, Cum de-l apucă nebunia, Acum e liniştit, chiar zace, Şi iar l-ncearcă isteria.

E rău, rebel şi te sfidează, Te-nvârte şi te răscoleşte, Îţi zmulge părul, te bruiază, Iar mai apoi, se linişteşte.

Tânărul îl lăsă în pace, Şi îşi văzu de zborul lui, Iar Vântul, spre Pământ se-ntoarse,

Ca să mai sufle ca un şui.

Dar Ian şi-aduce apoi aminte Că de fapt, are-o misiune, Şi o să meargă înainte, S-o-ndeplinească foarte bine.

Dar îi strigă totuşi de sus, Ca pe copii, să-i lase-n pace, Iar Vântul, la sfârşit i-a spus Că-i lasă-n pace, să se joace.

Numai c-apoi, uită ce-a zis, Şi iar se puse pe furat, Zburau baloanele pe sus Iar el, sufla-n ele, distrat.

Dar Ian, nu i-a mai zis nimic Căci nu voia să-l supere Zbură mai repede, un pic, Luându-se la întrecere.

Frumos au zburat pentru o vreme Însă, cu cât se îndepărtau, Parcă-ncepură a se teme, De tot ce vedeau şi simţeau.

Deodată, a-nceput o ploaie, Acidă, care îi lovea, Mari picături curgeau şiroaie, Ameninţând ca otrava .

Scoteau şi sunete stridente, Venind din ceruri spumegând, Erau atât de insistente, Grăbindu-se către Pământ.

Distrugând păduri întinse Şi ogoarele mănoase, Câmpiile necuprinse, Pomi cu fructele gustoase.

Dar ploaia a trecut, cei doi, Au reuşit să se strecoare , Îşi luară iar avânt, şi apoi Şi-au îndreptat ochii spre Soare .

Dar, deodată au simţit C-abia mai pot ca să respire, Şi ca prin ceaţă, au zărit Un gaz greu, ce spre ei vine .

Ca un balaur se zbătea, S-ajungă repede la sol, Din gura imensă, arunca Valuri de gaz otrăvitor .

Dar Ian, spre el se repezi, Cu sabia şi-i reteză, Capul enorm şi-l potoli, Repede-n ceaţă-l aruncă.

Apoi, au mers şi mai departe

Şi dintrodată au simţit Ceva pe piele care-i arde, Cu haina s-au acoperit.

Erau săgeţi, raze de soare Venind de sus ca nişte ace, Şi-unde cădeau, un prăpăd mare Făceau şi nu le putea-ntoarce.

De la un timp, tot avansează Prin stratul de ozon, Strat ce mereu se subţiază, Trecând prin el foarte uşor.

Nocive ultraviolete, Din Soarele de foc ţâşnesc, Cu ani în urmă erau discrete Însă de-un timp, ne pârjolesc .

Zbătându-se din nou să iasă Din gazul acela blestemat, Şi din urgia aceea deasă, Cei doi, mai sus s-au înălţat.

Noroc cu haina protectoare Ce Aurorele i-au dat-o, Că altfel, ar fi fost de jale Dacă nu ar fi îmbrăcat-o.

Ieşiră apoi din atmosferă Şi au zburat spre infinit, Văzând că renul său disperă

Să se odihnească s-a gândit.

Trecu de Lună, printre stele Trecu de Venus şi Mercur, Trecu în zbor pe lângă ele, Şi fascinat, privea în jur.

Acest prea rece Univers Ce nicăieri nu se termină, Pulsând de energie-n orice sens, De întuneric şi lumină.

Stele ce zac în nemişcare, Şi strălucesc mirifice, Comete, alergând prea tare Cu trenele lor magice.

Quasari ce se-nvârtesc prea iute, Şi găuri negre ce absorb Aştrii ori stele rătăcite, Prin spaţiul infinit şi orb. Şi galaxii care plutesc Pe-oceanul Universului, Ca vechi corăbii ce sclipesc, Mânate de instinctul lui. Şi-asteroizi care aleargă, Periculos, de capul lor, Şi acolo unde au să cadă Impactul e nimicitor.

Planete triste se tot rotesc În jurul Soarelui fierbinte, Tăcute, timpul îl slujesc De cand? Nu-şi mai aduc aminte!

De ani şi ani, de miliarde, Se-nvârt în jurul Soarelui, Şi acesta, uneori le arde Care-s aproape-n dreptul lui.

Iar celelalte-ndepărtate De gheaţă sunt acoperite, Căci până acolo nu răzbate A Soarelui rază fierbinte.

Acolo nu exista viaţă, Ţinutul e ostil, extrem.

Ori e prea cald ori totu-i gheaţă, Totală lipsă de oxigen.

Doar pe Pământul nostru sfânt Îi fuse viaţa hărăzită, Rotindu-se plin de avânt, Pe cea de a treia orbită.

Poziţia pe care-o are, Nici prea aproape, nici departe, I-a conferit un dar, se pare, Ce nu există-n altă parte.

Acesta este darul vieţii Ce Dumnezeu i l-a făcut,

Dar şi o plată, plata morţii, Şi orice fiinţă-l dă tribut.

Ian de departe a zărit O stea micuţă şi albastră. Şi amândoi au poposit, Acolo, să se odihnească.

Aici totul este feeric, Liniştea sacră-l copleşi.

Dar deodată-n întuneric , Ceva mişcându-se zări .

Ian, se apropie cu teamă Şi se ascunse după stânci, Oameni erau, de bunăseamă, Albaştri şi cu plete lungi .

Sumara lor îmbrăcăminte Pe trupul fin, îţi arătau Mici pietricele colorate, Care-n lumină străluceau.

Totul era atât de straniu, Şi de feeric totodată, Copacii se-agitau continuu, Toţi în acelaşi sens deodată. Şi toţi aveau frunzele albastre, Tulpina albă ca sideful, Privind aceste vii contraste Pe Ian, îl zăpăci cu totul.

Iarba se unduia, vrăjită, Ca un ocean imens şi pur, Sub raza lunii prea tăcută, Ce luminează prin-prejur.

Stânci neclintite şi bizare, Se-nalţă-n iarba frematandă, Ca nişte sentinele, care, De mii de ani tot stau la pândă.

Un râu cu apa cristalină, Ce susura abia şoptit, Curge prin albia sa fină, Din zare, până-n infinit.

Vântul prin frunze calm, adie, Cu-a lui baghetă nevăzută, Cea mai suavă simfonie, Ce-a fost vreodată cunoscută.

Până şi stelele-s vrăjite De-acest spectacol uimitor, Şi se apropie s-asculte Freamătul lin al frunzelor.

Nici Luna nu stătu pe gânduri, Şi coborând ca o regină, Îşi încânta ale ei simţuri Cu simfonia cea sublimă.

Ian, observă că steaua aceasta

Are şi propria ei lună, Lumina ei străbate vasta Întindere de iarbă crudă.

Ian se lăsă şi el în iarbă, Racoarea nopţii, răsfăţându-l, Iar raza lunii, ca o salbă Îi brăzda chipul, alintându-l.

Rămase aşa câtăva vreme, Respirând aerul curat, Şi-ntr-un târziu, fără a se teme Se ridică, extaziat.

Căci auzise-o melodie, Divină, ca un murmur sfânt, Se-ascunse, plin de nostalgie După o stâncă de argint. În acest loc uitat de lume, De nimeni poate observat, Văzu minuni cum nu pot spune, C-altundeva au existat.

Văzu, în razele de lună, Nişte fiinţe minunate, Inima îi bătea nebună, Luându-l pe neaşteptate.

Femeile erau frumoase, Cu trupul zvelt, strălucitor,

Cu părul blond, ca de mătase Şi zâmbetul cuceritor.

Pe fruntea-naltă străluceau Mici pietricele colorate, Ce se-aprindeau şi se stingeau Ca nişte licurici, în noapte.

Pe trupul minunat, purtau, Rochiţă scurtă, atât de fină, Încât, atunci când se mişcau, Se dovedea a fi infimă.

Dansau în noaptea liniştită, În blânda lunii strălucire, Ian, cu privirea pironită, Scoase un sunet de uimire.

Dar fetele, s-au speriat Şi au fugit care-ncotro, El, după una s-a luat Şi pân-la urmă a prins-o .

Pe tânara cea minunată, Pe care Ian a urmarit-o, O cheamă Eda şi, îndată, Tânărul a şi îndrăgit-o.

Dar fata, l-a străfulgerat Cu ochii săi aprinşi, Ochi minunaţi, de diamant, Ce nu pot fi învinşi.

Viteazul nostru, a simţit, Un şoc ce i-a pătruns, În ochii negri, s-a ferit, Dar şocul, l-a răpus.

A cazut jos, lipsit de vlagă, Unde-a rămas o vreme, Apoi, fără să înţeleagă, S-a ridicat, alene, A mers vreo caţiva paşi, ca beat Şi a căzut din nou, Apoi, din nou s-a ridicat Privind în jurul său.

Totul parcă se învârtea, Şi-l ameţea prea tare, Până la ren a mers aşa, Abia târându-se-n picioare.

Pe renul său înaripat Ce odihnea aproape, El, deodată l-a strigat Să plece amândoi, departe. Şi-n timp ce-ncăleca, grăbit Să plece către Soare, O pasăre albă, a zărit, Zburând spre ei, în zare. În cioc avea un diamant, Ce i l-a pus în palmă,

Apoi, zbură către înalt, Fără să-i fie teamă.

Ian, s-a uitat la diamant Şi-n el, pe loc a desluşit, Chipul albastru şi curat Al fetei care i-a plăcut.

Fu copleşit de o tristeţe Cum niciodată n-a simţit, Ştiind că trebuie să plece, S-o lase aici, în infinit.

Deloc pe ganduri n-a mai stat Şi-a vrut să plece iar spre Soare, Dar, când în urmă s-a uitat, Eda, venea în fuga mare.

Iar când ajunse lângă el, Pe loc, ea se făcu-nţeleasă Să stea cu ei, fiindcă, de fel , Sunt oameni buni, de el le pasă.

Deodată, el se răzgândi Şi se întoarse fără teamă, Chiar lângă Eda se opri, Şi-apoi, îi spuse cum îl cheamă. Îi spuse şi de unde vine, Iar ea, rămase parcă mută, Dar lămurindu-se, în fine,

Plecară-ntr-o plimbare scurtă.

Deodată, el a auzit Că fata îi vorbeşte, În limba lui, de inuit Şi s-a mirat, fireşte.

Dar cum se poate aşa ceva?

E un mister, nu glumă! Şi poate, totuşi va afla În cele de pe urmă.

Să stea puţin, el se gândea, Micuţa Stea s-o viziteze, Şi după ce vedea ceva Pe urmă, drumul să-şi urmeze.

Deci, lăsă renul ca să pască, În voie, să se recreeze, Prin iarbă să se tăvălească, Până o să se-napoieze.

Iar ea, de mână-l luă deodată Printre copacii foşnitori, Ca să-i arate prima dată Lumea lor plină de comori.

La o livadă s-au oprit Şi au cules fructele coapte, Foamea pe loc şi-au potolit, Plecând apoi şi mai departe.

El o-ntrebă atunci pe fată

De fructe şi cum se numesc, Iar Eda, îl privi mirată, C-un zâmbet dulce, ştrengăresc: Fructele acestea, prea gustoase “Seile” se numesc şi sunt Atât de dulci şi de zemoase, Ca uneori, le simt şi-n gând. Şi-aş vrea, să duci şi pe Pământ Câteva fructe minunate, Să le cultivi şi, pe cuvânt, Că o să-mi dai atunci, dreptate.

Ian se gândi că acest nume Îl cunoscuse undeva, Dar nu-şi dă seama unde anume Şi asta se tot întreba.

Lângă un râu au poposit, Iar peştii jucăuşi săreau, Din apa rece au sorbit, Pe sub copaci, iar dispăreau.

Râul acesta-nvolburat, Ce” Arurua” se numeşte, Din el de sorbi, imediat, Licoarea lui tămăduieşte.

Tânărul iar se minună Ş-acest nume când auzi, Rămase-n loc şi se miră

Şi nu ştia ce poate fi? În el, te scalzi de dimineaţă Şi vesel eşti întreaga zi, Un zâmbet vei avea pe faţă Şi ce e greul, nu vei şti.

Marea în care el se varsă Se chiamă “Lierse” şi se poate, Să meargă şi acolo, însă, Eda spuse că-i prea departe.

Numele acesta-a constatat Ca nu-l mai auzise, Ian era foarte bulversat, De parcă aiurise. În fine, merseră-nainte, Prin iarba-naltă, moale Gândindu-se să ţină minte Tot ce-ntâlneau în cale.

O adiere de parfum, Cei doi îndată au simţit, Grăbiţi, plecară iar la drum, La o grădină s-au oprit.

Cât văd cu ochii-n faţa lor, Se-ntinde fără de sfârşit, Şi un parfum ameţitor Deodată, i-a învăluit.

Iar florile înmiresmate Se legănau în vânt, duios, Ca nişte scumpe nestemate, Ca-ntr-un tablou prea preţios.

Eda a vrut să rupă-o floare, Dar Ian, vru să se-mpotrivească, Spunând că, cine ştie,o doare, Şi e păcat să se-ofilească.

Iar floarea, “Elges” se numeşte Şi de o rupi, nu e nimic, Pentru că nu se ofileşte Şi nu se strică niciun pic. Şi e atâta de frumoasă, Parcă tot cerul s-a lăsat În cupa ei miraculoasă, Să-i fure al său parfum curat.

Când auzi şi cum o cheamă Pe floarea cea cu pricina, Ian imediat îşi şi dă seama Că şi acest nume-l cunoştea.

Apoi, şi-a amintit uşor, Că numele, le poarta-n fine, Fiicele Stăpânului gheţurilor, Pe care le cunoaşte bine.

Ce legătură o avea, Stăpânul şi acestea toate?

Ian, de un timp se frământa, Vrând să priceapă, dacă poate.

Deci, ăsta îi era secretul, Stăpânu-a fost aici şi el, Însă, tot face pe discretul Şi nimeni nu ştie de fel. Şi Eda, o legendă-i spuse Cu o femeie care-a rupt, O floare şi apoi o duse, C-un pământean, chiar pe Pământ.

Alcis era numele ei, Era o frumuseţe, Avea ochi mari, vedeai în ei Candoare şi tandreţe.

Trăind acolo, au avut Vreo şase fete amândoi, Însă femeia-a trebuit Să se întoarcă înapoi.

Fiindcă pe Terra, era ger Şi ea, cu greu a rezistat, Într-un ostil, rece castel În care împreună-au stat.

Iar fetele, de bunăseamă Că semănau cu tatăl lor, Căci, nu le era de ger teamă Mai mult, erau în larul lor.

Iar el, nu i-a dat nicio fată Ci, le-a oprit pe toate el, Şi de atunci, chiar niciodată, Ei nu s-au mai văzut, de fel. Şi Alcis, a murit apoi, Dar lumea n-a uitat-o, Pentru acel curaj al ei Oamanii-au venerat-o.

De-atunci, femeia a rămas O zeitate aici, pe Stea, Şi dacă sunt în vreun impas, Se duc şi se roagă la ea.

I-au ridicat un monument Ce timpul nu l-a confiscat, El dăinuie şi în prezent, Aşa de bine s-a păstrat. Şi Ian, rămase uluit De tot ce auzea acum, Şi înţelese, în sfârşit, Secretul marelui Stăpân.

Sorbind parfumul minunat Ce vântul îl purta uşor, Cei doi, timid s-au sărutat Cuprinşi de-al dragostei fior.

Şi, mână-n mână s-au oprit Mergând prin iarba mătăsoasă, Din departare-au desluşit Cascada-naltă, tumultoasă.

Apa cădea cu zgomot mare, Curată, ca şi lacrima, Şi-un curcubeu, plin de culoare Deasupra ei uşor, plutea.

Eda şi Ian, priveau uimiţi Vălul de apa cristalin, În stropii reci, învăluiţi, Trăiau un vis etern, sublim.

Copii, ca nişte îngeraşi, Se zbenguiau sub jetul fin, Cu părul blond, micii poznaşi Râdeau, cu glasul cristalin.

Apoi, ieşeau voioşi din apă Şi-o luau la fugă, printre flori, Se tăvăleau prin iarba-naltă Ori se-ascundeau pe după pomi.

Cascada aceasta minunată Ce se numeşte “Ailiere”, Cu apa rece, înspumată, Dacă te scalzi, e o plăcere.

Au luat cu ei de la cascadă Al stropilor mărgăritare, Şi, curioşi, se duc să vadă

Ce mai găsesc în continuare. În faţa unei peşteri sacre, Cei doi, de mână s-au oprit, S-o viziteze-ndeaproape După un timp, s-au sfătuit.

Este o peşteră străveche, Şi se numeşte “Alevise”, În lume, nu are pereche, De-o vizitezi, o vezi şi-n vise.

Eda aprinse o torţă mică, Ce a găsit-o la intrare Şi apoi, fără să-i fie frică Paşi spre sacra ei răcoare.

Tăcuţi, s-au strecurat deodată Prin galerii întortocheate, Văzând o lume nuanţată De stalactite minunate Din ele picurau în jos, Intermitent, lacrimi curate, Într-un ecou rece, sfios, Pierdut, prin umbrele deşarte.

Iar stalagmitele semeţe Se înălţau pline de zel, Ca turnurile îndrăzneţe Deasupra unui vechi castel.

Pereţii albi, strălucitori, Ca marmura cea mai de preţ, Erau sculptaţi în mii de flori, De firul apei, îndrăzneţ.

Cei doi priveau ca în extaz Mirificul interior, Din stalactite, pe obraz, Stropii alunecau uşor.

Iar ei, atât de-nfioraţi De-a lor atingere de gheaţă, Au mers apoi îmbrăţişaţi Spre galeria cea din faţă.

Aici, frumoasa Eda-aprinse Torţe, un număr nesfârşit, Flăcări albastre, necuprinse, Sclipind în lacul de argint.

Din el, se ridicau, săltând Mici peştişori, ce străluceau, Micuţe stele de argint Oglinda apei, săgetau.

Cei doi ramân şi-i urmăresc, Lăsându-se în vraja lor, Într-un târziu, se dumiresc Şi ies afară-ncetişor.

Dar Eda-aminte îşi aduce

Că torţele nu le stinsese, Aşa că, înapoi se duce, Dar Ian, vede că nu mai iese.

Se -ntoarce înapoi şi el Şi-o caută cu disperare, O strigă-ngrijorat, cu zel, Dar fata totuşi, nu apare. În lacul de argint, se-aruncă, Printre-acei aprigi peştişori, Dar vegetaţia l-ncurcă, Iar apa rece-i dă fiori.

Simte apoi, că se sufocă, Se zbate ca s-ajungă sus, Iar peştişorii îi împroşcă, Cu stropii care i-a adus.

Ajuns apoi la suprafaţă, Trage în piept aer curat, Se lasă iar, plin de speranţă La fundul apei, încurcat.

Ierburi prea lungi, unduitoare, Se legănau, ca într-un joc, Gata să-l prindă de picioare, Să nu-i mai dea drumul, deloc.

Ian, înota cu disperare Nemaiţinând cont de ceva, Într-o aprinsă căutare,

Ca s-o găsească pe Eda. De vegetaţie scăpând, Se izbi chiar de un perete, Cu mâinile tot pipăind, Peste un orificiu, dete. Şi nu mai aşteptă deloc, Se strecură prin el, grăbit, Şi reuşi cu mult noroc, Să se ridice, istovit. Şi a ajuns la suprafaţă Şi-a început ca să respire, Cerul se deschidea, în faţă Şi îl primi, plin de iubire.

Lacul se întindea sub Soare, Departe, pân-la orizont, Vedea copaci în depărtare, Cum se mai legănau în vânt.

Un ţipăt auzi, deodată Şi se întoarse speriat, Pe Eda o văzu îndată, Porni spre ea, imediat.

De-un monstru, ea, era purtată Ce o târa prin apa rece, Ţipând amarnic, speriată, Ne-nţelegând ce se petrece.

Monstrul era o arătare, Corpul hidos şi plin de solzi, Coada-şi zbătea fără-ncetare, Ochi bulbucaţi şi-obraji păroşi. Şi-n ghearele prea ascuţite, Se zbăte trupul fin, al fetei, Iar braţele ei, ostenite, Cădeau inerte-n spuma apei.

Ian când vazu, simţi, deodată, Ca o turbare, că-l apucă. Îşi făcu vânt, încă o dată Şi se-avântă după nălucă.

Dar tot degeaba, i-a scăpat! Şi s-a îndepărtat din nou. În timp ce Eda l-a strigat, Lăsând în urmă un ecou.

Tânărul a-înotat din greu, Cât a putut, cu mult curaj, Dar monstrul se ducea mereu, Făcându-i parcă în necaz. Înfiorat, Ian se gândea, Dacă v-a reuşi să-l prindă, Să o salveze pe Eda, Şi-n braţe iar să o cuprindă. Îşi adună forţele toate, Şi trase aer mult în piept,

I-ajunse monstrului în spate, Şi-l apucă de braţul drept.

I-o smulse pe Eda din gheare, Şi-i spuse ca să-înoate-ncet, Pe monstru-l prinse de spinare, Şi-l scufundă intermitent. Şi zăpăcindu-l astfel, bine, Pe fundul apei se lăsă, Găsi o piatra şi, în fine.. Ţeasta pocită-i sfărâmă.

Răpus de crunta lovitură, Monstru-n adânc s-a scufundat, Lăsând în urma lui, o dâră, De sânge negru, închegat. Şi după ce scăpă de el, Ian, către Eda se-ndrepta, Şi-aceasta mai avea niţel Şi mai că la fund se ducea.

Căci obosise foarte tare, Cât se zbătuse ca să scape, Simţea în trup durere mare, Şi nici nu mai putea să-înoate.

Dar Ian o prinse imediat, Iar ea, n-avea nici pic de vlagă, Se chinuiră pe uscat, Apoi, s-ajungă mai degrabă.

Iar tânărul, neobosit, Tot înota ca să o prindă, Din răsputeri, a reuşit, Cu braţele să o cuprindă.

Era o noapte răcoroasă, Iar florile se legănau, Cu bucurie, tot parfumul Până departe-şi dăruiau.

Copacii foşnitori, cântau, Ca nişte umbre în mişcare, Şi simfonia-şi risipeau Ca pe o scumpă alinare.

Iar Edei, nu-i venea să creadă Că a scăpat totuşi de el, Că este vie şi întreagă, Doar speriată e niţel.

Iar acest fapt, il datorează Tânărului ce e langă ea, Însă şi ea a fost vitează, Fiindcă a putut rezista.

Iar tânărul, cu vorbe tandre A reuşit să o calmeze, În timp ce valuri înspumate În jurul lor săltau, imense.

Dar au ajuns la mal, curând Şi istoviţi s-au prăbuşit, În iarba-naltă, petrecând, Câteva ore-un somn tihnit.

Pe trupul lor broboane reci Se prelingeau uşor în iarbă, Ca roua unei dimineţi, Pe florile trezite-n grabă.

Când s-au trezit, ceru-nstelat, Părea, c-ar sta să se prăvale, Peste ţinutu-ntunecat, Lăsându-şi stelele să zboare.

Dar noaptea, încet s-a risipit, Se-ascunse-n taină undeva, Într-un cotlon nebănuit, Până când iar v-a apărea.

La fel şi Luna o-nsoţi, Şi stelele strălucitoare, Cu pas uşor le urmari, Şi se pierdură-n depărtare.

La orizont, Soarele, iată, Se ridica prea maiestuos, Trezind din somn natura, toată Şi alintând-o drăgăstos.

Florile, fruntea îşi ridică Spre măreţia lui divină, Iar roua din petale pică,

În iarba crudă şi sublimă.

Fluturi treziţi din amorţeală, Se prind într-un vârtej bizar, Şi-apoi, cuprinşi de ameţeală, Resorb al florilor nectar.

Roua, ca mici perluţe albe, În iarbă tremură uşor, De teama razelor de soare, Ce o usucă-ncetişor.

Păsări se-nalţă către cer, Cu triluri vesele şi iată, Tot înălţându-se, apoi, pier, În norii albi, pufoşi de vată.

Cei doi, au mai rămas în iarbă, Privind spre cerul cu albi nori, Şi au simtit asa, deodată, Un zvon de frunze, vânt şi flori. Într-un târziu, s-au ridicat Şi au privit în jurul lor, Apoi, de mână s-au luat Şi-au mers prin iarbă-ncetişor.

Copacii foşnitori, cântau, Aceeaşi dulce simfonie, Cei doi, prin rouă alergau, Desculţi şi liberi, pe câmpie.

Au cules fructe proaspete, Dintr-un copac cu ramuri joase, Foamea ca să-şi astâmpere, Apoi, au stat la umbra deasă.

Iar după ce s-au odihnit, S-au dus pe câmp, prin floricele, Şi coroniţe-au împletit, Împodobindu-se cu ele.

Deasupra câmpului, zburau, Un stol de păsări mici şi albe, Din când în când se tot lăsau Spre flori, nectarul să îl soarbe.

Cu ciocul lor galben şi fin, Sorbeau broboanele micuţe, Din aripi fâlfâind, sublim, Deasupra florilor 'năltuţe Eda şi Ian se fugăreau, Prin florile până la brâu, Şi chiar dacă le mai călcau În urma lor, iar se săltau.

Apoi, se veseleau, râzând Ca doi copii puşi doar pe glume, Se ascundeau prin flori, căzând, Apoi se ridicau, alene. Şi tot aşa fugeau, râdeau,

Căzând prin flori, prea istoviţi, Culcati pe spate şi piveau Spre ceru-albastru, fericiţi.

Ian, se gândea, înfiorat, Că nu şi-ar mai dori să plece, În altă parte, niciodat’ Cu Eda, viaţa şi-ar petrece.

Dar şi-alungă, imediat, Gândul acesta, egoist, Iar sufletul său, prea curat Se arătă deodată trist.

Privi spre fata ce-adormise, Nevinovată între flori, Şi-n gândul lui, el îi promise Că va zbura cu ea spre nori.

Spre Universul infinit, Cu Aningan, înaripat, Ca să ajungă pe Pământ Să nu mai plece, niciodat'. Şi să-i arate acestei fete, Ţinuturile de zăpadă, Să viziteze pe-ndelete, Oricare loc ar vrea să-l vadă.

Să vadă urşii minunaţi, Să-i strige, ca să-i fugărească, Să vadă munţii cei înalţi, Cu nori albi şi zăpezi pe creastă.

S-admire turmele de reni, Cu coarnele lor magice, Şi să-i cunoască pe săteni Cu gânduri bune, paşnice.

S-admire câinii lui frumoşi Cu ochi albaştri, minunaţi, S-alerge veseli, inimoşi La săniuţă înhămaţi. Şi, tot gândindu-se aşa, Văzu că fata se trezeşte, Şi tot uitându-se la ea, Aceasta, un lucru-şi aminteşte.

Eda, fiindcă se speriase, De acel monstru întâlnit, De rezervaţie uitase Şi-acum, de ea şi-a amintit Îl luă pe Ian apoi, de mână Fugiră amândoi, prin flori, Ca, până soarele s-apună, S-admire mândrele păsări La rezervaţie-au ajuns Şi păsări albe au văzut, Care zburau în sus şi-n jos, În adăpostul împletit.

Ai mai văzut oare vreodată Vreo pasăre aşa frumoasă?

“Erises”, e numele ce-l poartă, Cu pene albe, de mătase.

Dar tot privind şi-au amintit, De haina ce-au uitat-o-n grotă, Şi împreună, s-au zorit, Să meargă şi s-o ia de-îndată. Şi au găsit vizitatori, Care veniseră s-admire Peştera plină de comori, Create-n timp, de către cine?

De mii de ani, chiar de natură, Prin apa vie, ce-a sculptat, Minuni în lumea ei obscură, Descoperiri de neuitat.

Torţele străluceau feeric, Între pereţi se oglindeau, Gonind blazatul întuneric, Pe care nu prea-l agreau.

Cei doi, când au intrat, deodată, Toti ochii i-au împresurat, Iar Eda, le-a dat vestea-n-dată Că Ian, de monstru i-a scăpat.

Iar oamenii, când auziră, Această minunată veste,

Străinului îi mulţumiră, Spunându-i cât de viteaz este.

Dar el, fiind un om de treabă, La rândul său le mulţumi Şi, luând-o pe Eda în grabă Spre lacul din adânc, porni.

Iar torţele ardeau smerite De la un cap la celălalt, În lacul albastru, oglindite Ca nişte stele din înalt.

Cei doi rămaseră o vreme Îmbrăţişaţi, uitând de toate, Nemaiavând de ce se teme, În sufletele lor curate.

Curând, slăbiră-mbrăţişarea, Căci timpul nemilos trecea, Ca un nebun, găsindu-şi calea, Nemaiprivind în urma sa.

Ian îşi găsi şi haina verde În graba mare, jos lăsată, Sperând că totuşi n-o mai pierde, De-acuma, poate, niciodată.

Eda s-o-mbrace, l-ajută Şi ridicându-se uşor, Timid, pe buze-l sărută, Sărind apoi într-un picior.

Era atâta de frumoasă, Purta pe trupul minunat, Rochită scurtă de matase Iar părul lung, aur curat.

Ochii săi, două diamante, Care întruna străluceau, Mici pietricele colorate, Fruntea înaltă-mpodobeau.

Ian nu se sătura, deloc, Privind-o cum sărea uşor, Şi-atunci o prinse de mijloc Şi-o strânse-n braţe-ncetişor. Şi-aduse aminte, deodată, De fetele din satul său, Înfofolite iarna toată, În blănuri groase, tot mereu.

Iar când sosea şi scurta vară, Abia dacă îşi dezgoleau Părul negru-mpletit în coadă, Ori mâinile-şi descopereau.

Dar, simţi dorul că-l apasă De oamenii din satul lui, De fete, de părinţi, de casă Şi începu să-i pară rău.

Se întristă atât de tare,

Dar Eda iute-l observă, Iar el ii spuse ce îl doare, Şi- atunci şi ea se întristă.

Pentru că îi aduse aminte Că el, ar trebui să plece, Şi ea, voia s-o ţină minte, În caz că nu se mai întoarce.

Dar Eda, se gândi atunci, Sa facă-glume, să mai uite Atât cât va mai sta pe-aici, Să aibă clipe fericite.

Deodată, Eda se desprinse Din braţele-i mângâietoare, Şi fără o vorba, îl împinse, Vrând să-l arunce-n apa mare.

Dar el, în ultimul moment, Să se ferească-a reuşit Şi-au izbucnit în râs, strident Ecoul şi l-au auzit.

Apoi, de mână s-au luat Ieşind din sacra galerie,, Sporovăind s-au îndreptat Spre florile de pe câmpie. Şi fiecare floricică, Cu-al său parfum îmbătător, Să ştie că nu-i este frică

Spre Soare, ca să plece-n zbor.

Spre labirintul cel de piatră Cu pas uşor, s-au îndreptat, Eda, fiind pusă pe joacă, În el, cu forţă a intrat.

Dar Ian, crezând că o găseşte, Se luă repede dupa ea, Dar dup-un timp, se rătăceşte Şi-şi pierde toată răbdarea.

Când dispărea, când apărea, Râzând, strigându-l ori ţipând, Ori fără să spună ceva Sau doar din mână fluturând.

Până la urma-a renunţat, Râzând, spre el a apărut, Şi cu-n sărut l-a împăcat, Ieşind grăbiţi din labirint.

Apoi facură mare haz De acest joc dur şi încurcat, Şi Ian uită de-acel necaz, Cum, că nu s-ar fi descurcat.

Iar Soarele la asfinţit, I-a sfătuit să se grăbească, Spre casa Edei au pornit, Puţin, ca să se odihnească.

Printre copaci, le apăreau Colibe albe, minunate Cu irizări ce străluceau Pe la ferestrele curate.

Printre colibe, răsăreau Fântâni arteziene-n care Stropii de apă, ce ţâşneau, Se ridicau într-un jet mare.

Alei de marmură, duceau La un bazin plin cu arici, Ce fericiţi se zbenguiau Şi alergau după furnici.

Cu ţepii lungi de diamant În vârf, broboane purpurii, Cu ochi strălucitori, de jad, Lăbuţe mici şi argintii.

Iar feţişoara lor drăguţă Parcă întruna îţi zâmbea, Unul i-ntinse o lăbuţă Lui Ian, iar el se bucura.

El îi privea tot mai surprins Crezând că poate-s jucării Şi-n clipa-n care i-a atins A înţeles că-s totui vii.

O ceată de copii apare

Tot alergând în juru-le, Şi prezentând pe fiecare Eda le spune numele: Alge cu Elme şi Siere, Sunt nişte nebunatici, Sieni, Sales şi Esere, Sunt poate cam obraznici.

Dielmo e puţin mai trist Pentru că e orfan, Părinţii lui dragi, au murit, În urmă cu un an.

Răpuşi de monstrul cel bizar Cu care te-ai luptat, Însă, deacum, acest coşmar Pe veci va fi uitat.

Ian îl văzu, întradevăr, Părea prea trist, absent.

Imaginea părinţilor Îl urmărea şi în prezent.

Emotionat, Ian se aplecă Şi-i mângâie uşor Căpşorul blond, l-mbărbătă Cu vorbe mari, încetişor.

Dielmo îşi mai reveni, Ochii săi, prind să strălucească, Tristeţea i se risipi, În vraja cea copilărească.

Se prinse-n jocul celorlalţi Sărind voios, plin de avânt, De ai fi zis că toţi sunt fraţi Văzând ce nebunatici sunt.

Frumoşi ca nişte îngeraşi Cu părul blond, ochi de cristal, Prea jucăuşi, prea drăgălaşi Făcând un zgomot infernal.

Eda l-a dus pe Ian acasă Iar el, e impresionat, De odaiţa ei frumoasă Ce singură şi-a decorat.

Curând s-au aşezat la masă Şi împreună au mâncat, Plăcintă, băutură aleasă, Apoi, de vorbă au mai stat.

Ian, de părinţi a întrebat Şi Eda-a spus că nu mai sunt, Fiindc- au murit, când au lucrat La rezervaţie, demult.

Pe-atunci, era doar o fetiţă Însă, a supravieţuit, Rămasă fără ei şi tristă Multă durere-a pătimit.

Iar el, acum când va pleca

Ea sigur, iar va suferi, Ce oare-ar mai putea spera, Oare, se vor mai întâlni? Şi încercând s-o liniştească Tânăru-n braţe atunci o prinse, Ar fi vrut ca s-o ocrotească O viaţă-ntreagă, de azi-nainte.

Dar nu era atât de sigur Destinul lor care va fi, Ştiind că o să plece singur, Iar ea, o să rămână aci.

Au stat îmbrăţişaţi, aşa Şi aşa, ar fi rămas de-acum, Dar timpu-ntruna îi zorea, Prea nemilos şi prea nebun. Şi când afară au ieşit Păşind uşor prin iarba deasă, Pe drum de-ntoarcere-au pornit, Se prefăceau că nu le pasă.

Deodată, Eda îl opreşte-n drum Şi o scrisoare veche îi arată, Pe care ea, abia acum, Vrea s-o citească prima dată.

Scrisoarea îi dezvăluie, În rândurile scrise-n grabă Despre-un secret ce dăinuie

De mii de ani, ţinut în taină.

Chiar mama ei îi povesteşte De-o peşteră ascunzătoare, De mii de ani, în ea trăieşte O tânără nemuritoare.

E fiica celei ce, odată, Steaua albastră a părăsit, Cu pământeanul, măritată Vreo şase fete au avut.

Dar după ani, ea i-a cerut, Soţului ei, să o aducă, Pe steaua unde s-a născut, Căci dorul, o mistuia încă.

El a adus-o imediat, N-a stat deloc să se gândească, Însă, din fete nu i-a dat, Niciuna, ca s-o pedepsească.

Dar ea în pântec mai purta O fată, atunci când a adus-o, Şi după ce, apoi, năştea, În grota-adâncă a ascuns-o.

Fiindca era deosebită Şi semăna cu tatăl său, Cu pielea albă, cam aiurită Iară căldura-i făcea rău.

Şi îi plăcea mult ca să zboare, Însă, numai prin grota-adâncă, Fiindcă acolo, e răcoare Şi poate să reziste încă.

Căci oamenii, dac-o vedeau, Aşa ciudată cum era, S-ar fi putut să-i facă rău Şi-atunci, fata ce mai făcea?

Dar când vreo zece ani avea Mama ei a murit, se pare, Rămasă singură, trăia, Numai cu gândul la plecare.

Pentru ca mama-i povestise Că are pe Pământ un tată, Mai are şi surori frumoase Care, probabil, o aşteaptă.

Aşa, c-a stat în grota mare Şi nimeni n-a ştiut de ea, Numai parinţii Edei, care, Probabil c-o vor ajuta.

Iar mama Edei îi mai spuse, În rândurile din scrisoare, Îi explica, cum o găsise, Chiar dintr-o simplă întâmplare.

Cum, într-o seară s-au plimbat Ea şi cu tatăl ei, prin preajmă,

Şi peste un capac, au dat Şi cum l-au ridicat, cu teamă. Şi-au dat peste fata ciudată, Care-aştepta de secole, În grota-adâncă, ferecată Şi-au devenit prietene.

Iar în scrisoare, mama, o roagă, Pe Eda, după ce ei mor, La grota fetei ca să meargă, S-o vadă, să-i dea ajutor. Însă numai atunci, când Eda, O sa cunoască un iubit, Destoinic, ce-o va ajuta Să facă ce i-a-mpărtăşit.

Nici ea nu ştie cum să facă, Dar trebuie neapărat, Fata, pe Terra să se-ntoarcă, Aşa cum mereu a sperat.

S-ajungă unde-i este locul Lângă surori şi lângă tată, Să-şi afle, în sfârşit, norocul, Acolo-ntre zăpezi şi gheaţă.

Fiindcă şi ea este la fel, O Aurora ca şi ele, Şi-n noaptea plină de mister, Să zboare liberă, sub stele.

Să fie toate, împreună, Plutind în magice culori, Ţinându-se mereu de mână, Să ştie toţi că sunt surori.

Aşa se încheia scrisoarea, Scrisă în urmă cu ani mulţi, Cei doi pornesc în căutarea Grotei secrete dintre munţi. Şi-au dat imediat de locul, Acoperit de iarba-naltă, Acolo se găsea capacul, Deschid cu cheia şi îl saltă.

Când dau capacul laoparte Descoperă mai multe trepte, Ce-ncep imediat să-i poarte Către adâncul imensei grote.

O uşă mare, chiar în faţă, Deodată lor le apăru, Prinsă în turţuri mari de gheaţă Şi Ian, s-o zgâlţâie-ncepu. Îşi făcu vânt şi începu Cu umărul să o lovească, Până când gheaţa-n jur trozni, Şi-ncepu să se dezlipească.

Dar se mai chinui un pic Şi reuşi s-o dea în lături, Dar nu văzură mai nimic, Şi aşteptară, răbdători.

Totul se lumină şi-n fine Era o peşteră de gheaţă, Văzură apoi, spre ei cum vine O tânără ieşind din ceaţă.

Cei doi rămaseră uimiţi Văzând-o pe nemuritoare, Şi tot privind-o, sunt vrăjiţi, Atât e de strălucitoare.

Veşmântul ei atât de-aprins De-un roşu pur şi foarte fin, Iar părul, glezna i-a atins, Chipul frumos, zâmbet senin.

Ian întelege întradevăr, Că este chiar o Auroră, Văzând-o cum pluteşte, uşor, Este cea de a şaptea soră. Îi spune c-o va ajuta, Dar trebuie să mai aştepte, El către Soare va zbura, Apoi, spre Terra-o să se-ndrepte.

Să fie liberă cum vrea, Ca şi surorile iubite, Şi împreună vor zbura

Peste zăpezile candide.

Iar fata cea nemuritoare, Lierse, e numele ce-l poartă, Spune ca va avea rabdare Sperând să aibă altă soartă.

De bucurie, începu Să zboare printre stalactite, Să-şi unduie vălul cel roşu Prin vârfuri reci de stalagmite. Îşi iau apoi la revedere Până se vor întâlni, iar, Lierse începu să spere Că n-a fost totul în zadar.

Grota cea rece şi bizară N-a fost deloc pe placul Edei, Şi se grăbi să iasă afară, Spunând “ la revedere” fetei.

Dar lui Lierse-i era bine, Fiindcă era o Auroră, Gerul şi gheaţa-s pentru sine Ca aerul ce îl respiră.

De-aceea a stat închisă aici Este prea cald, acolo sus, Atâtea mii de ani întregi, Tot aşteptand, cu gândul dus.

Eda fugea să se-ncălzească, Prin galerii întortocheate, Şi nu voia să se oprească Pân-la ieşire, dacă poate.

Ian, după ea, venea încet, Pentru că gerul îi plăcea.

Voia să-l simtă, ce e drept Fiindu-i dor de lumea sa. Şi, împreună, ies afară, Unde, copacii fremătau O simfonie aşa bizară, Iar stelele pe cer sclipeau.

Răcoarea nopţii parfumate Repede i-a învăluit, Uitând de griji, uitând de toate, Mergeau prin iarbă, conversând.

Eda, râdea din când în când, Cu glasul ca un clopoţel, Şi se treziră alergând, Numărând stelele din cer.

Rămân pe loc aşa -ntr-o doară Şi-ncep apoi să se-nvârtească, Plutesc uşor şi parcă zboară Şi nu mai pot să se oprească.

Se învârteau atât de tare

Şi-atât de fericiţi, erau, Că stelele-au prins să zboare Şi cu copaci se-amestecau.

Cu frunze albastre şi lucioase, Cu iarba, nesfârşit ocean Cu trupurile lor frumoase, Cu părul lung şi diafan.

Un dans în care, dintrodată, S-au prins şi stelele din zbor, Şi împreună, noaptea toată, S-au contopit în dansul lor. Învăluiţi în mii de stele, Eda şi Ian se învârteau, Şi, strălucind la fel ca ele, Din dansul lor, nu se opreau.

Copaci şi stânci şi iarba-naltă, S-au prins în dansul lor nebun, Toate spre înălţimi îi poartă, Ca într-un vis plin de parfum.

Atâtea stele-au coborât, Învăluindu-se cu ei, Rămase cerul pustiit, Strigând, chemându-le înapoi.

Dar stelele se prefăceau, Că nu aud ori nu le pasă, Şi-n continuare se amuzau,

Dansând, cu iarba mătăsoasă. Şi cu copaci fremătători, Cu adierea vântului, Cu păsări albe şi cu flori, Cu susurul izvorului. Însă, deodată s-au oprit Din jocul lor ameţitor, Iar când spre boltă au privit, Văzură stelele în zbor. Şi-atunci, cei doi s-au întrebat, Privind uimiţi spre cer, uşor, Cum oare de s-au înălţat Şi sunt iar sus, la locul lor?

Sau poate ei, în dansul lor, S-au înălţat până la stele?

Si-apoi au coborat, uşor, Îndepărtându-se de ele?

Oricum, nicicând nu vor afla, Ce-a fost de fapt, în acea noapte.

Dar amintirea va dura, De-acum şi poate pân-la moarte.

Apoi, iar s-au îmbrăţişat, Privind spre luna de pe cer, Ce razele şi le-a-ndreptat, Învăluindu-i în mister.

Cu greu din braţe s-au desprins, Tăcuţi, şovăitori mergeau, Şi-n noaptea cea de necuprins, Stelele îi înţelegeau. Şi, au ajuns într-un sfârşit, La locul unde au lăsat renul, Stătea în iarbă, tolănit Şi-şi aştepta smerit, stăpânul. Şi-ndată ce l-a observat, Venind grăbit, sub clar de lună, Deodată s-a şi ridicat, Vesel, că sunt iar împreună.

Iar tânărul l-a mângâiat, Cu dragoste prietenească, Cu vorbe dulci l-a alintat, Nu mai putea să se oprească.

Eda şi ea, a cutezat Să se apropie, uşor, De ren şi l-a îmbrăţişat Tot mângâindu-l, binişor.

Eda şi Ian, într-un sfârşit, Mână în mână au rămas Şi ochi în ochi s-au tot privit, Cu lacrimile pe obraz.

Apoi, se-mbrăţişară-n pace, Iar Eda, îl rugă atunci,

Să îi promită că se-ntoarce, Căci ea, l-aşteaptă tot aici.

Dar Ian, îi spune că nu poate, Să îi promită mai nimic, Destinul lor, acum socoate, Că îi va despărţi, un pic. Şi, chiar nu ştie mai departe Ce oare se va întâmpla, Poate că soarta îi desparte, Chiar dacă asta-i va durea. Şi-i spuse Edei să nu plângă, Căci, misiunea este grea, Iar el, nu ştie cum s-ajungă Şi de va rezolva ceva.

Se-ntamplă poate ca să moară, Cu Soarele, nu e de glumă, Cum să promită aşa-ntr-o doară, Că vor mai fi iar împreună? Şi dacă totuşi v-a scăpa, Cu viată şi-o sa fie bine, Se va întoarce iar la ea, Şi dacă vrea, o ia cu sine.

Aşa că-şi luă la revedere, Deşi, voia ca să rămână, Apoi, simţind o grea durere,

Plecă, fără ceva să spună.

Eroul nostru se-avânta, Cu renul său, mai sus, spre Soare, Iar Eda mâna-şi flutura, Într-o eternă resemnare.

Deodată, începu din cer, Să ningă, cu petele albastre, Totul rămase un mister Nedesluşit, gândirii noastre.

Apoi, uitându-se în urmă, Simţi că totul s-a sfârşit, Şi-ar fi dorit ca să rămână Cu Eda, aici, la infinit.

Pe steaua aceasta, minunată, Unde chiar totul e albastru Şi unde, poate, niciodată, N-o să se-ntâmple un dezastru.

Aici, e viaţa foarte simplă Şi oamenii simplu trăiesc, Fiindcă nu vor ca să distrugă Steaua pe care-o preţuiesc.

Aici, nu-s fabrici, nici maşini, Deci, nu este nici poluare, Iar oamenii sunt calzi şi buni Ce are unul şi-altul are.

Nu sunt ambiţioşi din fire

Şi nu cunosc rapacitatea, Traiesc toţi într-o armonie, Deviza lor, fiind dreptatea.

Ian, se gândea la Eda, neîncetat, Însă, îşi spuse că ar trebui Să-şi vadă de-ale lui şi imediat, Îşi luă avant şi-i spuse renului.: Prietene, aş vrea să zbori mai iute, Fiindcă-avem multe, multe de făcut, Poate că Soarele măreţ o să ne-ajute, Şi, poate nu degeaba am venit.

La poarta Soarelui ajunşi, Căldura parcă-i copleşea, Au stat după un nor ascunşi, Până când Astrul îi vedea. Însă, deodată-ncremeni , Fiindcă pe poarta din mijloc, O ceată de soldaţi, zări , Ce aveau în mâini săbii de foc .

Armura lor, strălucitoare, Era ca aurul topit, Şi, chiar din cap, până-n picioare, Flăcări ţâşneau, necontenit.

Ochii, erau ca nişte raze, Care întruna se zbăteau, Îndepărtându-se, difuze,

Apoi, din nou se- apropiau.

Ian, nu ştia ce să mai facă, Stătea ascuns şi nu clipea, Însă, cu toate astea, parcă, Răbdarea totuşi disparea .

Părăsi deci, ascunzătoarea Şi-ndepărtându-se de nor, Apoi, trăgându-şi răsuflarea, Sări, strigând, în faţa lor.

Rebel, cu pletele lui negre, Era atâta de frumos, Pe trup, cu mantia cea verde, Părea un zeu miraculos.

Iar sabia şi-o agita, Deasupra capului cu zel, Puterea parcă îi sporea, Nu se recunoştea nici el .

Soldaţii înaintau tăcuţi , Aliniaţi ca la paradă. În timp ce flăcările iuţi Din corpul lor, ţâşneau grămadă.

Deodată, l-au înconjurat, Pe Ian din toate părţile , Şi spadele şi-au îndreptat, Spre el, cu toate forţele.

Dar, tânărul se-acoperi Cu mantia verde şi moale, Îşi făcu vânt şi reuşi, Printre soldaţi să se strecoare .

A izbutit ca să lovească Multi inamici, în calea lui, Şi-apoi, să îi rostogolească În hăul Universului.

Rostogolindu-se-n abis, Din ei, făclii se desprindeau, Cu străluciri de necuprins Şi-apoi, deodată dispareau.

Străjerii ce stăteau în poartă, Văzând cât de curajos e, Nu mai avură ce să-i facă Şi, îl lăsară să intre.

Trecu de poarta sclipitoare Ce se deschise-n faţa lui, Şi îl văzu pe mândrul Soare, Cu raze împrejurul lui.

Văzându-l cât e de vioi, Recunoscând mantia verde, Soarele, îl primi apoi, Gândind că nu are ce pierde.

Ian, păşi în sala minunată, Incandescentă şi rotundă,

Jur împrejur capitonată, Cu plasmă vie, fremătândă.

A ei sublimă strălucire, Îi dădu mari bătăi de cap.

Apoi, venindu-şi iar în fire, Privi spre Soare, emoţionat.

Este bătrân, însă energic, Părul de aur, revărsat, Glasul fierbinte şi puternic, Te răscoleşte imediat.

Ochii săi, două flăcări vii, Ce nu au linişte nicicând, Şi stau de veghe zi de zi, Viaţă şi moarte dăruind.

Veşmântul larg, strălucitor, Până la glezne îi ajunge, Iar gingăşia razelor, În jurul lui sclipesc difuze.

Cu glasul tunător, fierbinte, Când l-a văzut, i-a ordonat, Lui Ian, să iasă înainte Şi-l întrebă ce s-a-ntâmplat. În spate, o armată-ntreagă, De străjeri muţi ce străluceau, Priveau, fără să înţeleagă, Către intrus şi aşteptau.

Intimidat şi respectuos, Ian îi făcu o plecăciune.

Apoi, cu glasul lui frumos, Începe imediat a-i spune: -Stăpâne a tot Universul, Am îndrăznit să vin la tine, Ca să-mi asculţi şi mie crezul, Şi să te porţi cu noi, mai bine.

Dar, mai întâi, Stăpânul meu, Urări de bine, îţi transmite. Şi acum, dă-mi voie, ca şi eu, Să-ţi spun vreo câteva cuvinte.

Pe Terra, să nu mai trimiţi Raze nocive, ce fac rău .

Căci oamenii sunt necăjiti Şi suferim şi-o ducem greu.

Razele-au devenit ostile, Sunt rele, iuţi şi ne atacă.

Puse pe harţă, dificile, Cu ele nu mai e de joacă.

Arsura lor ne pârjoleşte, Lăsând pe piele răni adânci, Şi nu mai poţi, Doamne fereşte, Neprotejat ca să te plimbi.

Nici vegetaţia n-o duce, Mai bine decât noi, să ştii, A început să se usuce, Şi nu-şi revine, orice-ar fi.

Chiar şi gheţarii de la Pol, Din zi în zi se-mpuţinează, Căci se topesc aşa uşor, Şi-oceanele tot avansează.

Urşii polari nu mai găsesc, Cu lunile, de nicio hrană, Pe zi ce trece, tot slăbesc Iar ochii lor sunt plini de teamă.

Să-i vezi cum umblă în neştire, Adulmecând fără de vlagă, Pe gheaţa şi aşa subţire, Nu pot nici ei să înţeleagă. Şi toate animalele, O duc din ce în ce mai rău, Se chinuie săracele, Şi e păcat de ele, zău. Şi e păcat de-ntreg Pământul, Să treacă prin aşa ceva, De aceea, eu, mi-am dat cuvântul, Să văd, dacă îl pot salva.

De aceea am venit la tine, Dacă se poate,…ştiu şi eu, Acele raze, gaze, în fine,

Să le opreşti, de nu ţi-e greu.

Soarele, se uita la el Şi nu putea să înţeleagă, Un Om atât de mititel, Şi cu atâta îndrăzneală.

Un pământean, un om de rând Ce nu se teme de nimic, Un Om plăpând, frumos şi blând, Ce nu ezită niciun pic.

Soarele se simţi mişcat, De-al său curaj nemaivăzut, Mişcat şi impresionat, În faţa lui, rămase mut.

Nu-şi mai găsea cuvintele Şi se simţi fără scăpare, Văzându-l cât de mic este, Şi totodată cât de mare.

Ce-ar mai putea el, să îi spună? Şi cum, oare, să-l consoleze?

Căci, nu voia să-l indispună Ori să-l deziluzioneze.

Aşa că, se uita la el Cum sta pe plasma cea fierbinte, Spunându-şi că mai e niţel Şi cade jos, fără cuvinte.

Ian, începu să se frământe, De pe-un picior pe celălalt, Căci plasma-ntradevăr, fierbinte Îi da de furcă, îi era cald.

Dar nu voia nici să crâcnească Şi suporta, cu mult stoicism, A lui dorinţa, pământească, E vie şi de neînvins.

Soarele, nu ştia de fel, Cum să-i explice, cum să-l ia, Să-i spună că nu e la fel, Ca şi în tinereţea sa. Îşi căuta cuvintele, Uitandu-se la el cu milă, Văzându-l cum se chinuie, Pe plasma-ncinsă şi ostilă: -Eu, vă trimit câteva raze, Nocive, fiindcă sunt bătrân, E drept, că sunt periculoase, Dar nu o fac să mă răzbun. Şi gazele ce le trimit, Dacă aş sta să mă gândesc…

Nu pot, vezi bine, să promit Că aş putea să le opresc.

Dar răul cel mai mare-l face, Chiar omul însuşi, iar tu ştii,

Aşa că, mergi-napoi, în pace Şi, sfătuiţi-vă-ntr-o zi.

Puterea deci, vă aparţine Şi împreună să luptaţi, Să-i faceţi Terrei un mare bine, Prin ce măsuri o să luţi. Şi atunci şi vouă, presupun, O să vă fie mult mai bine, Căci Omul, face chiar minuni, Când dă de vreun necaz, în fine.

Să faceţi în aşa fel, toţi, Încât să meargă totul bine, Să vă mândriţi la strănepoţi, Că v-aţi purtat cum se cuvine.

Acesta este sfatul meu, De vreţi să-l ascultaţi , De nu, din zi în zi mai rău Va fi şi sunteţi vinovaţi.

Deci, eu atâta îţi mai spun, A voastră e puterea, Să faceţi tot ce este bun, Pentru a salva Terra.

Transmite-i deci Stăpânului Succes şi cele bune, Şi-am să vă urmăresc, să-i spui, Să văd ce faceţi, bine?

Zicând acestea, Soarele, Îi arătă calea-napoi, Iar Ian, unindu-şi fortele, Se-ntoarse şi plecă apoi.

Din mers, se înclină din nou, În faţa Soarelui zâmbind Şi-ncălecând pe renul său, Zburară iar către Pământ. În urmă, Soarele-şi vedea De treabă, liniştit, Din când în când mai aţipea, Fiind bătrân şi obosit.

Iar renul cu aripi albastre, Zbura către Pământ, uşor, Purtându-l pe Ian, printre astre, Îngândurat şi plin de dor.

Nerăbdător s-ajungă mai curând, La Steaua Albastră nu s-a mai uitat, Pe lângă ea, atunci când a trecut, A-nchis şi ochii, profund emoţionat. Îşi spuse, că se-ntoarce altă dată, Că trebuie s-ajungă negreşit Fiindcă pe Terra, oamenii-l aşteaptă Să le dea vestea bună, în sfârşit.

Şi-apoi, o să se-ntoarcă după fată, S-o ia cu el, pe Terra să o ducă Şi se gândea întruna cum să facă?

Să o convingă, să nu îi fie frică. Şi pe Lierse trebuie s-o ia, S-o ducă repede la tatăl său, Să-i spună că şi ea e fiica sa, Şi s-o primească, să nu ii pară rău. Însă, deodată, în piept el a simţit Ceva fierbinte care-l apăsa, Era chiar diamantul oferit De fata minunată de pe stea.

El îl pusese atunci în buzunar, Să-i fie aproape, lângă inimă, Să-i fie veşnic, unic talisman În viaţa ce urma să vină. Într-un târziu, privirea şi-a-ndreptat Spre Steaua albastră şi strălucitoare, Pe gânduri, de loc nu a mai stat, Şi s-a-ndreptat spre ea, cu nerăbdare.

Au poposit la locul dinainte, Unde-şi luase adio de la fată Şi când plecase trist, fără cuvinte, Crezând că n-o mai vede niciodată.

Tot aşteptând s-o vadă undeva, Strângea în mână diamantul fin,

Şi-n noaptea ce feeric se lăsa, Stelele toate străluceau, sublim.

Iar renul său, păştea din iarba care, Crescuse-naltă şi se legăna, Era la fel ca aripile sale, Albastră, cu flori albe ca neaua.

Ian, la-nceput, pe nimeni n-a găsit, Oricât de mult a căutat, Toţi oamenii parc-ar fi dispărut, Sau poate, într-o peşteră-au intrat. Şi-a lăsat renul să se odihnească Să fie pregătit, când vor pleca, Să zburde liber şi apoi să pască, Iar el plecă s-o caute pe Eda. Era o seară foarte liniştită Copacii fremătau în vânt duios, Şi iarba, ca o mare-nvăluită, Se legăna sub pasul lui, frumos.

Se descălţase şi se simţea bine, Ca să-şi alinte gleznele-obosite Şi deodată în minte-un gând îi vine Se aşează-n iarba-naltă, se întinde.

Se tăvălea ca un copil, pierdut, Prin iarba fină şi mângâietoare, Ca şi cum, niciodată n-a ştiut Că e atât de binefăcătoare.

Şi terminând apoi cu acest joc, Plecă pe sub copaci fremătători, Şi se mira că nu vedea, deloc, Vreun om sau vreo femeie, nicăieri.

Se duse acolo unde el credea C-o va vedea pe Eda iar, dansând, Dar, din păcate, nu era nici ea, Nici altă fată şi plecă curând.

La casa ei ajunse repede, Deschise uşa şi privi-năuntru, Şi nu era, dar unde să fie?

De ce nu îşi ţinuse, ea, cuvântul?

Era deja noapte şi cam răcoare, Stelele sus, clipeau necontenit, Răsări luna, ca o tipsie mare, Ce strălucea pe cerul nesfârşit. Şi el fugea, gândindu-se la fată Care-i spusese că-l va aştepta, La locu-acela, unde, prima dată, El o zărise, spre el cum alerga. Şi îşi spunea că n-ar puatea să-ndure, Dacă ceva, cumva ea a paţit Sau poate că s-a dus la acea pădure, Şi s-a pierdut apoi prin labirint.

Aşa că se-ndreptă cu pas grăbit,

Către pădurea cea de stânci înalte, Şi a strigat-o, dar n-a auzit Niciun răspuns şi merse mai departe. Îşi aminti de peşteră, apoi Şi-şi spuse că acolo poate fi, Şi, fără să se uite înapoi, Plecă sperand şi pasul şi-l grăbi.

Ajunse repede şi-n uşă se opri, Ca să îşi tragă sufletul distrus, Şi glasuri fel de fel el auzi, Ce dinăuntrul peşterii-au ajuns.

Interiorul, ca sideful strălucea, Cu torţe vii, de foc iluminat, În spate, sus, la o tribună se vedea, Un om bătrân, cu barbă-ngândurat. În jurul lui, mulţi oameni adunaţi, Aceiaşi oameni, cu trup frumos, albastru, Vociferau întruna, agitaţi, Spunând că, sigur, va cădea un astru.

Deodată, ochii lor de diamant Se-ntoarseră privind către intrus, Cu-atâţia ochi, el n-a mai rezistat Şi, căzu jos, de şocul lor răpus.

Dar din mulţime, iute s-a desprins Fata frumoasă care l-a plăcut Şi, când cu mâna, fruntea i-a atins

Vraja , uşor, uşor a dispărut.

L-a luat de mână, au ieşit afară, Şi ea, pe cer, atunci i-a arătat Un astru, care tot mereu coboară, Spre Steaua lor, un iminent impact .

Ian, îşi chemă deodată renul şi, Îi spuse fetei ca să-l însoţească În zbor spre Terra, unde ei vor fi Tot împreună, liberi să traiască .

Dar Eda, arătă spre cei din spate, Spre cei care erau asemeni ei Şi dându-i de-nţeles că nu se poate, Se-ntoarse şi se duse lângă ei. Şi-ntradevăr, Ian s-a uitat în sus Şi a văzut printre atâtea stele, Un astru ce, pe gânduri chiar l-a pus Ce strălucea mai tare decât ele. Şi-a întrebat-o imediat pe fată De unde ştie că astrul va cădea, Iar ea îi spuse, foarte speriată, Că acel bătrân, e sigur de asta.

Pentru că el este un înţelept, Cunoaşte stelele din Univers, De zeci de ani şi-a câştigat un drept, Şi totdeauna pe dreptate-a mers.

Iar el, se duse iar la renul său, Şi-ncălecând, nu se uită-napoi, Având în suflet doar păreri de rău, Dar trebuia să se întoarcă la ai săi .

Astrul se apropia din ce în ce, Iar cei rămaşi acolo, obosiţi, S-au aşezat pe iarba crudă şi rece, Şi asteptau impactul liniştiţi.

Iar fata cea frumoasă, lăcrima, Pe obrazu-albastru, mici cristale albe, Rostogolindu-se în iarba care fremăta Şi risipindu-se ca nişte salbe.

Dar, tânărul, din nou descălecă Cu inima zbătândui-se-n piept, Care-i şoptea ca totuşi să rămână, Căci se iubesc şi-aşa ar fi fost drept. .

Ian, o urmă şi se-aşeză şi el, Pe iarba deasă şi mângâietoare, Nu se lasă şi-o mai rugă niţel Doar, doar, o vrea cu el apoi să zboare.

Dar Eda-i spuse că nu are rost, Să o mai roage, fiindcă e decisă, Cu ani în urma, obligată-a fost, Să facă-un jurământ şi-i este frică. Şi Ian o întrebă cum jurământul, Poate s-o afecteze atât de mult,

Dar ea, îi spuse că şi-a dat cuvântul Şi nu poate să meargă şi atât. Şi-oricât de mult pe tânăr îl iubeşte, Şi ştie că ea poate va muri, Căci sacrul jurământ o urmăreşte, Şi chiar de va scăpa, nu-i va prii.

Nu-i va prii ştiind că l-a-ncălcat, Căci ea, este o fată de onoare, Şi-odată ce cuvântul şi l-a dat, Nu poate ca să-l calce în picioare.

Dar Ian o întrebă ce urmăreşte, În jurământul care l-a făcut, Iar ea îi spuse-atunci că nu-l priveşte, N-are voie să spună şi atât.

Tot insistand să îi dezvaluie, Despre acel cuvânt ce şi l-a dat, Eda începu încet, încet să şovaie Şi-i spuse pân-la urmă ce-a jurat.

Este legat de acea legendă veche, Cu pământeanul ce i-a vizitat, Care-a venit să-şi caute pereche Dar dupa ani, nu s-au mai împăcat. Şi, de atunci, fetele-s obligate, Când cincisprezece ani ele-mplinesc, Într-un décor festiv, să jure, toate, Că Steaua albastră-n veci n-o părăsesc.

Dar Ian, tot nu voia ca să cedeze, Că situaţia s-a cam schimbat, Că trebuie pe loc să înceteze, Să uite jurământul ce l-a dat.

Dar Eda, niciun pic nu-nţelegea, Ţinând-o tot pe-a ei, în continuare, Că n-o să părăsească-n veci steaua Chiar de pericolul e-atât de mare.

Cu ochii-n lacrimi se uita spre cer, Iar astrul tot mereu se-apropia, Şi toţi ceilalţi priveau şi ei la fel, Mai e puţin şi se va termina. Şi de Lierse, Ian şi-a amintit, Că-l aştepta în grota cea adâncă, Însă acuma, totul s-a sfârşit, Nu mai e timp, la ea, ca să ajungă. Şi gându-acesta, pace nu-i dădea, Pentru că fetei, atunci el i-a promis, Că va veni şi că o va lua, S-o ducă pe Pământ, precis.

Dar ce să facă, dacă viaţa, A luat acum, aşa o-ntorsătură? Şi-apoi, acoperindu-şi faţa, Se întristă peste măsură.

Degeaba o ruga să-l însoţească,

Eda, stană de piatră rămânea, Degeaba îi spunea c-o s-o iubească, O viaţă-ntreagă, acolo-n lumea sa.

Apoi, plecară ca să se mai plimbe, Uşor, pe sub copacii foşnitori, Şi Ian spunea că vrea s-o ţină minte Şi-o ridică în sus, de subţiori. Şi începură amândoi să râdă, Parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, Şi, vrând ca ceilalţi să nu îi audă, Râzând, cu pas uşor apoi s-au depărtat.

Se aşezară trişti, în iarba-naltă, Culcaţi pe spate şi privind spre Lună, Şi se gândeau acum, că niciodată N-o s-o mai vadă totuşi, împreună. Şi, cum stăteau culcaţi, pierduţi în gânduri Privind spre cerul înstelat, Deodată, Eda, vede rânduri, rânduri De păsări uriaşe, în înalt.

Ieşiseră, desigur, speriate, De peste munte, din cuiburile lor, Ţipând strident, cu ciocuri larg căscate Lăsându-se în jos, încetişor.

Cei doi, încet, din iarbă se ridică, Ce se întâmplă, se duc apoi să vadă, Văd oamenii fugind, cuprinşi de frică,

Nu le venea nici ochilor să-şi creadă.

Deodata, o pasăre imensă, grea, Plonjând în mare grabă către ei, O înşfacă în iuţeală pe Eda, În timp ce Ian, rămase fără grai.

Dar, imediat îşi reveni şi-şi scoase, Spada pe care încă o purta, Şi-atunci câteva lovituri îi trase Şi o scăpă din gheare pe Eda. Ian reuşi în braţe-apoi, s-o prindă Dar ea-şi pierduse totuşi cunoştinţa, Şi, reuşind pe iarbă s-o întindă, Ca să-şi revină, îşi dădu silinţa.

Dar, nici nu apucă, apoi să vadă Cum îşi revine şi ochii-i deschidea, Că alergă spre-o pasăre de pradă, Ce înşfăcase alt om şi-l lua cu ea. Şi tot aşa, Ian nu mai prididea Fugea de colo colo, disperat, Când, câte-o pasăre, un om prindea Şi tot aşa, mulţi oameni a salvat.

Apoi, striga la oameni ca să intre, Cu toţii-n peşteră, mai repede, Iar el, plin de curaj, lovea-nainte Ca să-i salveze, cât se mai poate.

Din cauza aripilor măreţe, Ce păsările uriaşe le aveau, Zburând de colo, colo îndrăzneţe Ca o furtună, peste toate, spulberau.

Copacii foşnitori se legănau, Din răsputeri, rupându-şi crengile Iar frunzele din el se desprindeau Împrăştiindu-se în toate părţile.

Eda îşi revenise-apoi la viaţă Şi ridicându-se cu greu de jos, Însă căzu din nou, nu făcu faţă Aripilor, ce se zbăteau nervos.

Ian se-ndreptă spre ea, îngrijorat O luă în braţe şi fugi cu ea, Imediat, în peşteră-au intrat Ieşind apoi, să ia pe-altcineva. În adăpost era chiar toată lumea, Dar el, tot se lupta în continuare Cu ele, pentru a le-ndepărta, Spre cuibul lor, pe muntele cel mare. Şi-a reuşit apoi să le gonească, Rămase jos, prea obosit şi prea distrus, Eda ieşise afară să-l găsească, Şi apă rece în palmă i-a adus. Şi-apoi, stropindu-l repede pe faţă, Şi-a revenit şi s-au îndepărtat,

S-au aşezat pe iarbă faţă-n faţă, Şi astrul nemilos i-a luminat La fel şi restul oamenilor, care Până mai ieri, erau prea fericiţi, Stăteau în iarba cea fremătătoare, Şi-şi aşteptau sfârşitul, liniştiţi.

Din ce în ce era tot mai aproape Cuprins de flacări, care străluceau, Nu mai aveau speranţă ca să scape, Plini de stoicism, în iarbă rămâneau Ici colo, doar câte un copilaş Plângea încet, fără să înţeleagă, De ce cu toţii în iarbă au rămas Şi stau aşa, fără nimic să facă.

Sperând din nou, că ea s-a răzgândit, Ian, o rugă pe Eda iar şi iar Să-l însoţească, fiindcă, negreşit, Aici va fi de rău, de vai şi-amar.

Văzând că nu mai are niciun rost, Îşi spuse-atunci, că nu are ce face, El trebuie să plece, asta-a fost!

Să facă ce vrea ea, s-o lase-n pace.

Răspunsul ei, în inimă-i pătrunse Ca un pumnal, o rană-nsângerată, Se duse după un copac şi plânse, Ştiind că n-o mai vede niciodată.

Nimic şi nimeni nu l-ar fi oprit, Chiar dacă unii, poate, s-ar opune, Să moară, cine ştie sau să fi trăit, Cu Eda-n acest colţ uitat de lume.

Se uită iar, spre cerul înroşit Şi când văzu cât de aproape e, Îşi spuse atunci, că timpul a sosit, Să fugă şi pe ren să-ncalece. Îi mai dădu Edei o sărutare, Şi-o-mbrăţişă apoi de bun rămas, Şi-o strânse-n braţe-atunci, atât de tare Încât, rămase aproape fără glas. În părul ei bogat, învăluită, Cu ochii sclipitori şi diafani, Era ca o zeiţă părăsită, Descoperită după mii de ani.

Lacrimi pe-obrazul ei prea fin, curgeau, Ca nişte perle mici şi cristaline, Suviţele de păr, se ciufuleau, Sub ultimele mângâieri, sublime.

De chinul despărţirii, sfâşiat, Prin părul ei, de aur, îşi trecea, Mâinile reci, tăcut şi disperat, Sfidând timpul ce nu se mai oprea.

Îşi luară adio, din priviri apoi, Şi el, se smulse din îmbrăţişare, Şi, fără să se uite înapoi, Fugi, prin iarba prea mângâietoare.

Ajunse repede la renul, care, Era cam speriat, se agita Şi, dintr-un salt, i se urcă-n spinare, Să părăsească repede steaua.

Presat era de timp şi de acel astru, Ce nemilos se tot apropia, Peste puţin aici va fi dezastru, El trebuie s-ajungă pe Terra.

Pentru că-n el speranţele şi-au pus Ataţia oameni care îl aşteaptă, Iar asta pentru el este de-ajuns, Şi nu vrea ca să îi dezamăgească. Şi-ar fi dorit aici ca să rămână, Fie ca să traiască ori să moară, Numai cu ea, să fie împreună Iar gându-acesta începu să-l doară.

Se mai uită o dată-n urma sa, Căci nu-i venea deloc să-şi ia avânt, Şi o zări deodată pe Eda, Fugind spre el cu pletele în vânt.

Când o văzu, pe loc încremeni, Crezând că poate ea s-a răzgândit, Dar fata, ajunse şi el se dumiri,

Când ea, îi spuse –adio- la sfârşit.

El, coborî atunci şi-n braţe-o luă, La piept o strânse-apoi înfiorat, Iar lacrimile lor se contopiră, Într-un destin fragil şi zbuciumat.

Nu mai ştiau ce fac sau ce să-şi spună, Se-mbraţişau, râdeau şi-apoi plângeau, Erau ultima clipă, împreună, Şi mai era puţin şi-nnebuneau.

Pe ren încălecă din nou, grăbit, Fiindcă asteroidul tot creştea, Ţipă la bietul ren şi, răvăşit, Plecă, lăsând-o-n urmă pe Eda. Şi îi strigă din zbor: - Rămâi cu bine, Să ştii că eu nicicând n-am să te uit!

-Pleacă, iubitul meu din altă lume, Şi să mă ierţi că nu te-am însoţit!

Rămase apoi, singură-n iarbă, tristă, Cu obrazul său frumos, înlăcrimat, Iar steaua îi păru aşa sinistră, Încât, privind în jur, s-a speriat.

Parcă nici nu-şi dăduse încă seama, Că o furtună mare se porni, Copacii-i răsucea, suflând de-a valma, Iar frunzele zburau pe unde-o fi.

Eda se cuibări în iarba-naltă, Şi, tremurând cu părul blond se-acoperea, Închise ochii, ca să nu mai vadă, Şi-ntr-o secundă totul se sfârşea.

Cei doi zburară către cerul înstelat Şi Ian nu mai privea în urma sa, Uitându-se spre astrul înfocat, Care într-o clipă va lovi steaua.

Deşi erau la o distanţă mare, De el, atunci când cei doi au trecut, Suflul puternic reuşi să îi doboare, Prin spaţiul infinit i-a învârtit.

Totuşi au reuşit ca să se ţină, Poziţia apoi să-şi redreseze, Zburând încet, încet să îşi revină Şi de impact să se îndepărteze.

Apoi, tot urmarindu-l disperat, Că nu putea s-ajute cu nimic Şi într-o clipă, tot s-a spulberat Doar praf şi foc, în spaţiul infinit.

Ian se gândea la Eda neîncetat, Nu concepea ca ea să fi murit, Îşi tot închipuia c-a rezistat, Gândul acesta l-a tot urmărit.

Acolo unde oamenii duceau,

O viaţă atât de simplă şi senină Şi unde toţi, cu drag se-nţelegeau, O catastrofă-a trebuit să vină.

Iar oamenii aceia minunaţi, Ce nu ştiau ce e rapacitatea, Şi care au trăit mereu ca fraţi, Au plătit scump totuşi, chiar simplitatea.

Deodată el simţi în piept ceva, Ca o arsură ce nu-i dădea pace, Şi-şi aminti că-n buzunar avea, Un diamant, de care şi uitase. Îl scoase repede şi se uită la el, Dar chipul Edei nu mai apărea, Şi-l învârti în palme cu mult zel, Iar diamantul, un foc mare-i arăta.

Iar după foc,văzu în el mult fum, Prin care chipul ei se-ntrezărea, Era prea trist şi disperat acum, Nu era chipul vesel ce-l ştia.

Sfârşit de-atâta crudă disperare, Ian tot ţipa la ren să zboare iute, Nu mai putea să-ndure chinul, care, L-simţea, ştiind că n-a putut s-ajute.

Ce-are să facă el de-acum-nainte?

De ce a trebuit să o cunoască?

Se tot gândi şi îi veni în minte,

O licărire de speranţă omenească.

Poate că totuşi au scăpat câţiva, Din catastrofa care i-a distrus, Iar printre ei, se află şi Eda Poate că-l şi aşteaptă, cum i-a spus.

Pe Dumnezeu atunci el l-a rugat Să facă El cum ştie că e bine, Dacă va fi să se întoarcă vreodat', Să o găsească şi s-o ia cu sine.

Dar va putea el oare să se-ntoarcă, Să se asigure că încă, ea, traieşte?

Putere el şi renul o să aibă?

Cea mai rămas din stea, el mai găseşte?

Dar dacă totuşi, a mai rămas ceva, Din Steaua albastra şi strălucitoare?

Oare şi-o fi schimbat şi traiectoria, Din cauza impactului prea mare?

Atâtea întrebări fără răspuns, Simţi atunci că îi plezneşte ţeasta, Oricât s-ar întreba, nu e de- ajuns, De ce chiar lui să i se-ntâmple asta?

Poate c-aşa a vrut destinul său, Şi cine ştie ce îl mai aşteaptă, Pe Eda, el o va iubi mereu, Şi poate-o va-ntâlni din nou, odată.

Şi-au luat avânt zburând în continuare, S-ajungă cât mai repede acasă, Pământul l-a văzut din depărtare, Şi a simţit că dorul îl apasă.

Atâta de departe-a fost plecat Încât de el, i se făcuse dor, Dar şi Pământul, cu dor l-a aşteptat Tocmai pe el, un simplu muritor. Şi-şi spuse, că n- ar putea vreodat' Ca să trăiască poate-n altă parte, Doar pe Pământul, preabinecuvântat, Nicicând, n-o să mai plece aşa departe.

Doar că, din nou atunci şi-aduse aminte De Eda şi de visul lui pierdut, Şi-şi spuse că de ea va ţine minte, Şi poate vor avea alt început.

Dar cine ştie, poate a murit, Şi-şi face doar iluzii prea deşarte?

Sunt doar iluzii de îndragostit, Ce nu acceptă a iubitei, moarte?

Nu ştie cum să alunge acest gând Care îl chinuie neîncetat, Dar îndreptându-şi ochii spre Pământ, Descoperă minuni de neuitat.

Planeta noastră, atât e de frumoasă, Şi când o vezi din spaţiul infinit,

E ca un vis şi atât e de albastră, Cu mări şi oceane fără de sfârşit.

Cu munţi înalţi, cu crestele în nori, Cu flori de colţ brodate printre stânci, Câmpii întinse, pictate în culori, Şi râuri tumultoase şi adânci. Şi cu întinderi fantastice de gheaţă Şi largi deşerturi cu nisip de aur, Păduri umbroase, ce se pierd în ceaţă, Acestea toate-s al Terrei scump tezaur.

Acest Pământ la pieptul său ne poartă De zeci de mii de ani fără-ncetare.

Noi mai greşim, dar el mereu ne iartă, Rotindu-ne-ntre stele-n-continuare.

Ca un părinte, el ştie să ne crească, Însă de-o vreme, a cam îmbătrânit Şi face mult efort, să nu se-oprească Din mersul lui, străvechi şi istovit.

Pământul, niciodată nu s-a plâns, Şi-a suportat, atâtea lovituri, Din partea noastră, care l-am ads În pragul nemiloasei disperări Totuşi cu noi, din plin s-a bucurat De dimineată, din somn când s-a trezit, Cu oamenii în valuri s-a scăldat Ori a privit frumosul asfinţit.

Şi tot cu noi, prin ploaie-a alergat, Şi tot cu noi la soare-a adormit, Cu oamenii pe munţi s-a căţărat, Din când în când, cu noi, a şi murit.

Dar câte n-a făcut acest Pământ Cu oamenii-mpreună zi de zi, Fapte frumoase, dar din când în când Noi n-am gândit că l-am putea răni.

Iar noi, ar trebui să încetăm Cu atâtea provocări dăunătoare, Cam este timpul să îl respectăm, De vrem să ne mai ţină în picioare.

Aşa gândea eroul nostru, Ian Apropiindu-se din ce în ce mai mult, Că misiunea lui, n-a fost în van, Că poate va fi bine pe Pământ.

Deodată, vede Luna cum apare, Uşor, uşor cum se roteşte Pe Ian îl vede, îi iese-n cale, Se apropie şi îi vorbeşte. Îi spune ce mult i-a dus dorul, L-a căutat cu raze blânde, Dar nu l-a mai văzut cu renul Hai-hui, printre zăpezi plăpânde. Şi nu ştia ce s-a-ntamplat,

Şi-şi făcea griji, se frământa, Ea n-a ştiut că a plecat, Spre Soare-n misiune grea.

Dar bine că au reuşit Să vină înapoi, cu bine, Din Universul infinit, Unde n-ajunge orişicine.

Luna-i mai spune că e mândră, Că el, un simplu muritor, S-a-ncumetat ca să ajungă La Soarele mistuitor. Şi astfel, Luna îl zoreşte, Şi-i luminează calea, blând, Către Pământul ce-l primeşte Cu braţele deschise-n vânt. Şi-i poartă alene peste ocean, Şi peste munţii-nzăpeziţi, Peste întinsul nesfârşit şi diafan Cu ceaţă deasă-acoperit.

Cu cât se apropie mai mult O bucurie îl cuprinde, Şi simte-n vene acel tumult Care-l grăbeşte înainte.

Cu o dorinţă prea firească A unui Om cu suflet mare,

Să-şi vadă lumea pământească Să-i simtă pulsul cu ardoare.

Apropiindu-se din ce în ce mai mult, Au şi ajuns din nou în atmosferă Şi au simţit acel tumult, De gaze toxice, ce îi disperă.

Iar de departe, din văzduh au desluşit Castelul cel de gheaţă printre nori, Şi se simţeau acasă, în sfârşit, Scăpară deci de orice provocări.

Pluteau deasupra castelului tăcut , Se pregăteau ca să ajungă jos Şi deodată, să ningă a-nceput, Cu fulgi de nea care pluteau frumos .

Cei doi, au coborât chiar la intrare Şi atunci când uşa mare s-a deschis, Stăpânul, i-aştepta cu nerăbdare, S-aducă veşti, aşa cum au promis. Şi tânărul i-a povestit apoi Tot ce-a aflat de la măritul Soare, Spunându-i că puterea e în noi, Ca să păstrăm planeta-n continuare.

Acesta, este sfatul cel mai bun Şi, poate că nu este în zadar, Dar cum să-l facă cunoscut acum, În toata lumea, Ian cel solitar?

Dar deodată, Stăpânu-şi aminti Că are un balcon, deasupra, sus Şi de-acolo, se vor adresa lumii, Referitor la vestea ce-a adus.

Porniră amândoi pe scări în fugă, Iar străjile, în lături se dădeau Din calea lor, mai repede s-ajungă, Şi-n turnul cel înalt ei ajungeau.

Stăpânu-l luă pe unul din străjeri În trâmbiţă să sune cât mai tare, Iar el, deodată strigă la pământeni Să lase tot, să iasă mic şi mare.

Işi drese glasul şi-ncepu să strige Să se adune toţi în faţa sa, Din Sud, din Nord şi de la Tropice Ecuator, America şi Asia.

Din Europa, Australia şi Africa.

Cu-a lui severitate părintească De sus în jos, Pământu-l cerceta Şi îşi dorea, nimeni să nu lipsească.

Toţi pământenii au raspuns “prezent” Chiar dacă mulţi din somn s-au deşteptat, Şi, când văzu că nu e nimenea absent, Le dădu vestea, strigând emoţionat: Dragi pământeni, vă dau o veste mare, Adusă de-acest tânăr prea viteaz,

O veste bună, de la măritul Soare Să ştiţi că-i preţioasă-n orice-caz Dar, despre ce e vorba, ştiţi cu toţii Deci trebuie acum să ne unim, Să renunţăm la unele ambiţii De vrem mai mult pe Terra să trăim.

Să renunţăm la unele capricii Şi alte obiceiuri fără rost, Că-ntr-un final, aduc numai suplicii Şi fac să se termine totul prost.

Toţi oamenii din lume să-nţeleagă Un pact să facem împreună, Ca Terra să rămână-ntreagă Acum şi pentru totdeauna.

Iar generaţiile care vin Să preţuiască aceste sacrificii, Şi să traiască toţi din plin, Pe Terra, fără de suplicii. Şi Ian, le spuse-n încheiere Că a compus un imn de dor, Chiar pentru Terra şi voie cere Să-l spuna acum, în faţa tuturor.

O linişte totală se făcu Iar el, cu glasul lui frumos, Să-si spună imnul începu Emoţionat, dar foarte ţanţoş:

Terra, minunea mea Cu mările albastre Şi oceanele adânci, Pădurile umbroase, Prăpăstii printre stânci, Cu râuri şerpuite Şi lacuri de argint, Cascade risipite, Deşerturi strălucind, Cu plajele-nsorite Şi grote-ntunecoase, Câmpiile-nflorite Şi holdele mănoase, Cu cei doi poli de gheaţă Şi insule toride, Stepe pierdute-n ceaţă Şi-ntinderi prea aride, Cu munţii tăi bătrâni Cu crestele spre cer, Cu fii tăi cei buni Albi, negri ori altfel, Cu atâtea animale Şi-atâtea vietăţi, Cu dragostea cea mare, În braţe tu ne porţi,

Cu inima ta mare, Ce bate în adânc, Cu ochii tăi spre Soare Privind cu legământ, Eşti unică, eşti vie În Universul rece De-o lungă veşnicie Sfidezi timpul ce trece.

Cu tot ce ai rău, bun, Pe suprafaţa ta, La tine mă închin Terra, minunea mea.

Toţi pământenii, strigară într-un glas Că sunt de-acord cu tot ce-au auzit, Şi-apoi, Stăpânul le spuse bun rămas Şi se întoarse-n jilţul lui, mai liniştit.

I-a zis lui Ian apoi, să meargă sus, Să se-odihnească într-un dormitor, Şi-acesta, capu-n pernă când a pus Un vis avu,dar unu-ngrozitor.

Era cu Eda, mergeau mână în mână, Prin iarba care în vânt se legăna, Dar deodată ea îl lasă în urmă Şi-n faţa lui, cu spatele fugea.

Se-ndepărta din ce în ce mai mult, Făcându-i semn cu braţele uşor, Şi deodată, o luă un vânt

Şi se pierdu cu totul într-un nor.

Dar Ian întinse braţele spre ea, Şi nu putea deloc să-nainteze, Un fir de iarbă de picioare îl ţinea, Strâns bine, că-ncepu să sângereze.

Zadarnic el, întruna se zbătea, Să se desprindă din acea strânsoare, Să fugă şi s-o prindă pe Eda, Care ţipa, ţipa cu disperare.

Chipul ei trist se arătă o dată În ceaţa deasă care apăruse, Şi două lacrimi căzura deodată Din ochii ei, ce pleoapele-şi închise.

Tânărul trist, cuprins de disperare Repeta-ntruna numele iubit, Căzând cu totul în iarba mişcătoare, Până când tot coşmarul s-a sfârşit.

S-a deşteptat din visu-ngrozitor, Dar se lovi chiar de realitate, Căci o pierduse pe Eda-ntradevăr Acolo-n lumea ei, mult prea departe. Însă atâta de confuz era Şi nu ştia ce să mai înţeleagă, De s-a sfârşit sau va mai spera Ceva, din nebunia asta-ntreagă.

Se ridică din pat şi era noapte, Se duse la fereastră gânditor, Şi se uită prin ea, mult prea departe, Vrând să-şi trimită gândul călător.

Să treacă printre stele şi planete, Printre comete ori pe unde-o vrea Şi-apoi spre Steaua albastră să se-ndrepte Să vadă ce a mai rămas din ea.

S-o caute pe Eda şi, de-o vede Să-i spună să-l aştepte negreşit, Căci el, dacă întradevăr o pierde, Nicicând n-o să trăiască liniştit.

Imaginea ei o să-l urmărească Şi pace niciodată n-o să afle, Până când iar pe ea o s-o găsească Şi să rămână împreună pân-la moarte. Şi gându-acesta, iar îi dă putere Şi se- mpacă din nou cu soarta sa, Simţi din nou că poate să mai spere Şi un fior, tot trupu-i străbătea.

Deschise uşa, coborî pe trepte Însufleţit de o speranţă vie, Spre sala unde părea să îl aştepte Stăpânul cel bătrân, cu bucurie.

Dar mai întâi se abătu prin curte, Şi se trânti, voios între nămeţi,

Spălându-şi faţa cu zăpadă, iute, Aşa cum face-n prag de dimineţi.

Câţiva soldaţi de gheaţă, de prin curte Se strânseră voioşi în jurul lui, Care de care voia să îl ajute Pe acest erou, care-a plecat hai-hui.

Stăpânul l-aştepta în sala mare Şi Ian, lăsă soldaţii-n treaba lor, Urcă treptele reci, cu nerăbdare, Să-l întâlnească pe nemuritor.

Cu Ian a stat apoi din nou la masă Şi după ce un ceas au discutat, Acesta-i spuse că-i târziu, il lasă Şi pleacă, spre ai săi oameni din sat.

La uşă s-au îmbraţişat apoi cu drag, Şi toate cele bune îşi urară, Şi tânărul trecu al uşii prag, Grăbindu-se ca să se vadă afară.

Bătrânul, încă o dată îl strigă Spunându-i că mereu l-aşteaptă-n prag, Din când în când să vină-n vizită Şi să nu-l uite, chiar dacă-i moşneag.

Iar tânărul, se mai întoarse-o dată Şi-mbrăţişându-l, asemeni unui fiu, Îi spuse că nu-l uită niciodată,

Dar acum pleacă, fiindcă e târziu.

Se mai uită o dată-n jurul său Ca să admire sala cea de gheaţă, Şi-n suflet resimţi păreri de rău C-o parăseşte, plecând spre altă viaţă.

Dar stai aşa, de ce să-i pară rău?

Când viaţa lui este aşa frumoasă, Acolo-ntre zăpezi, în satul său L-aşteaptă toţi, cu inima voioasă. Şi dintr-odată a simţit în piept O caldă fremătare şi duios Îşi spuse că aşa e cel mai drept Să plece spre ţinulul său, voios. Şi în castelul acesta minunat O să mai vina el câteodată, Să mai privească lumea din înalt, Lumea cea verde, caldă şi curată.

Să vadă cum s-a curăţat de toate Cele ce i-au făcut atâta rău, Să vadă, să-nţeleagă că se poate Să mergem înainte, chiar de-i greu.

Stăpânul îl privi cu ochii minţii Şi-i înţelese iute sentimentul, Şi-i spuse să-şi aducă şi părinţii S-admire împreună tot Pământul.

Ei, nişte oameni simpli, minunaţi Ce-au locuit mereu la Polul Nord, Trăind cu cei din jur ca nişte fraţi Să vadă lumea fără paşaport.

Iar tânărul îi mulţumi din nou Îmbrăţişându-l iarăşi pe bătrân, Nerăbdător s-ajungă-n satul său S-alerge prin nameţi ca un nebun.

Stăpânul Gheţurilor îl privi cu drag, Ca pe un fiu, ce el nu l-a avut, Şi-i spuse iar, că îl aşteaptă-n prag Şi-i fericit fiindcă l-a cunoscut.

Bineînţeles c-are să-l viziteze Să stea de vorbă şi să urmărească Vremea cum are să evolueze Şi cum gheţarii-ncep din nou să crească.

Ian coborî pe scări tot într-o fugă, Şi mulţumit că n-a fost în zadar Tot chinul său la Soare să ajungă, Ieşi pe uşă apoi, în pas sprinţar.

Un viscol deodată s-a pornit Luând la dans toţi fulgii de zăpadă, Atât i-a spulberat şi i-a-nvârtit Apoi îi lăsa jos, pe toţi grămadă. Şi dup-aceea, iar se răzgândea, Urlând ca un nebun îi lua de jos,

Pe- aripa lui, mai sus îi ridică Împrăştiindu-i într-un ritm nervos.

Iar mai apoi, uşor se domolea, Lăsându-i să coboare liniştiţi, Cu ochii lui de gheaţă-i urmărea, Cum se-aşezau grămadă, obosiţi.

Afară, viscolul îl ia-n primire Şi biciuindu-l fără milă peste faţă, Îi spune bun venit, vremii ostile Şi bun rămas străjerilor de gheaţă.

Până la brâu erau acoperiţi De albul nesfârşiţilor nămeţi, De viscolul puternic biciuiţi, Privind în gol, ca nişte nătăfleţi Şi renul era foarte bucuros, Prin fulgii albi, voios zburda, Totul era ca într-un basm frumos, Care părea a nu se termina.

Ian, când privi către ocean în jos, Urşii polari se zbenguiau şi ei, Iar focile se tolăneau haios Cu burta-n sus, în fulgii mari şi grei. Şi totuşi, aceşti fulgi şi viscolul Ce-au început o luptă inegală Ajută să-ntreţină habitatul, Cu clima dinainte, hibernală.

Dar nu se ştie dacă va învinge, Caldura excesivă de acum, Măcar şi omul dac-ar înţelege Să-şi schimbe obiceiurile, oricum.

Croindu-şi cu greu drumul prin zăpadă Ian către grajduri, iute se-ndreptă, Şi reuşind pe renul său să-l vadă, Merse la el şi îl încălecă.

Soldaţii cei de gheaţă, fericiţi, Se bucurau şi ei, în felul lor, Se fugăreau ca nişte bezmetici Iar ţurţurii le zornăiau asurzitor.

Vedeau şi ei că vremea s-a-nbunat Şi-a început uşor să îşi revină, Şi că Stăpânul n-a fost vinovat, Iar vremea-ceea, au lăsat-o în urmă.

Ian se-nălţa voios spre înălţimi Iar viscolul îi răsucea de zor, Zburând prin fulgii albi şi cristalini Se îndreptau spre casă cu mult dor.

El se gândea acuma la ai săi Şi-ar fi dorit mai repede s-ajungă, În braţe să îi strângă şi apoi, Să-şi vadă şi renii ceilalţi din turmă.

Să-şi vadă toţi prietenii din sat,

Are atâta să le povestească, Şi să le spună pe unde a umblat, Şi după aceea să se odihnească.

A doua zi să plece la plimbare, Să se afunde în zăpadă fericit, Să strige apoi, cât poate el de tare, De urşii albi să fie auzit. Şi-aceştia, să-l pună iar pe fugă, Să simtă gerul biciuindu-i faţa, Cu sufletul la gură să ajungă În adăpost, ca să-şi salveze viaţa.

Să îşi găsească şi câinii lui iubiţi, Care atât de mult l-au aşteptat, Şi aceştia să latre fericiţi Că s-a întors stăpânul lor cel drag. Şi-apoi cu toţii să îi iasă-n cale, De bucurie, să sară toţi pe el, Trântindu-l în zăpada-aceea mare, Luptându-se în joacă, plini de zel.

Să simtă apoi, că inima-i tresare Când îi inhamă iar la sanie, Şi, alergând prin candida ninsoare Vântul pe la urechi să-i şuiere.

Pe plaja nesfârşită apoi s-ajungă, Unde se odihnesc haioase foci, Şi să le mângâie încet pe burtă

Iar briza rece să-i biciuie pe toţi.

Deodată, Ian, văzu în depărtare Ceva frumos, strălucitor plutea, Prin fulgii albi, o pată de culoare Şi îi păru, că pata chiar dansa.

Se dumiri, când mai aproape-ajunse Şi reuşi să vadă cum dansau, Erau cele şase surori frumoase, Chiar fiicele Stăpânului erau.

Iar cele şase Aurore preafrumoase, Când l-au vazut pe Ian, s-au bucurat, S-au strâns în jurul lui, prietenoase Şi rând pe rând, la dans l-au invitat.

Renul frumos, se învârtea şi el. În jurul lor, cu aripile albastre, Iar fulgii mari, veneau mereu din cer Spre bucuria inimilor noastre.

Deasupra-a tot ţinutu-nzăpezit, Ian se-nvârtea şi nu-i părea aievea, Era acum atât de ameţit Şi-n fiecare fată o vedea pe Eda…

12. Dealul Morii (Colind) Din Dealul Morii, ţipătul zăpezii a spart ocolind Strada Mare direct în mine Un accident grav, stupid.

Uniformele se calcă in picioare, nu se mai disting politiştii de brancardieri, pe asfalt cu tulumbele împroşcând zăpadă artificială pompierii îngropă urmele.

Ca la un semnal, în salonul de bal au descins pe rând îngerii, cu lămpaşele lor de mineri, ţesând beteală de argint şi desenând liber cristiane pe schiuri, traversându-mă, de parcă sângele meu înflorit de absint ar fi devenit pârtie...

Atâta a nins, înfundat, perfid...

Pe sub unghii

a rﾄッufnit mirosul de fﾃ｢n rﾄピcopt, proaspﾄフ cosit.

13. Cerul în două s-a rupt Tot ce ai spus e minciună.

Odata te-am crezut…

Sedus m-am lăsat de mrejele tale Unde e minciuna de ieri ?

Dorinta si iubirea Amăgirea si pasiunea Unde sunt cuvintele soptite ?

Le-a macinat timpul Din clepsidra scursa. Îngroapă-ti amintirile Minciunile rostite de ale tale buze De timp pecetluite Să le acoperi cu pământ si mizerie.

Inima ti-a murit demult E putrezită toată.

Unde e dragostea pe care am avut-o?

A murit odata cu tine!

Cerul în două s-a rupt M-ai fugărit în nebunie.

Raiul pentru mine murise!

Am rămas eu în impas Cu totul fals.

14. Sincope Timpul meu trece fără mine, fără tine şi fără calendar.

Curge şi mă străpunge în fiecare zi cu o sincopă.

Azi, din culoarea florilor tale n-au mai vrut să respire fluturi.

Mîine, din zborul meu nu vor mai putea să se răsfire aripi şi din cuvîntul nostru nu vor mai putea să se răstălmăcească flăcări.

Golită de timp?

Goală de mine?

Izgonită adînc în tine!

Pe tărîmul nedumeririlor mele nu se mai găseşte niciun loc de odihnă..

15. Glas din cer Din cerul meu venii cu greu, Să vă urmez îndemnul, C-aş vrea şi eu cu scrisul meu Să vă alung blestemul.

Să fim iar ce am fost cândva, Să reînviem trecutul, În Dulcea România mea, Să nu rănim prezentul. Şi munţi şi cer noi vom chema, La vetrele străbune, Şi vom renaşte asemenea Cu Pasărea minune.

Ca Pheonix toţi vom învia, Pe plaiuri de baladă Şi bucurie vom avea, De-a pururea, în ţară. Şi un Luceafăr răsărit, Din liniştea uitării, Vă va veghea necontenit, Pe tot cuprinsul ţării. Şi zeii toţi şi genii mari Vor duce-n zări tăria, Vom deveni nemuritori, Vom întări mândria. Şi povestea neamului meu

Cu triste, negre pagini, O voi scrie din nou chiar eu, Cu alte dragi imagini.

Iar pruncii toţi vor învăţa Ce sfânt e tricolorul, Nimic mai scump nu vor avea .Ca patria, poporul.

Iar eu, Hiperion, vă spun Să mai aveţi răbdare, Că va sosi şi-un timp mai bun Şi voi veni pe mare. În noua Românie Mare Vom fi toţi ca fraţii Vom aduce pace-n lume Cât vor dăinui Carpaţii.

Iar un Luceafăr răsărit Din infinit albastru Va fi mereu preafericit Îndemn în neamul nostru.

16. Mesaje pentru un destinatar necunoscut Te omagiez scriindu-ţi în fiecare zi poeme pe care n-am să ţi le expediez niciodată, poate pentru că poşta e o instituţie demodată în care supravieţuiesc funcţionari retorici, mă mulţumesc să-ţi scriu deşi nu ţi-am văzut chipul nu ştiu dacă ai sau nu nevoie de operaţiile estetice din poemele mele nici dacă le poţi deschide, sau nu cumva zeloşii funcţionari le citesc râzând în pauza de prânz , de poemele mele rubensiene, lăsându-ţi doar cenuşa neliniştilor mele, palide şi nevrotice fecioare veneţiene, promise aşteptând în castel sclipirea unei armuri de învingător .

Te omagiez în aceste poeme desuete pe care n–am să ţi le expediez niciodată, poate pentru că eşti atât de aproape de mine încât nu avem nevoie să ne scriem, şi totuşi ne ascundem adevărata identitate , jignindu-ne sau minţindu-ne dacă ni se încucişează privirile în aceeaşi viaţă, ştiu că şi tu ascunzi în ele mesaje pentru o destinatară necunoscută, nenăscută, în a cărei perfecţiune doar tu mai crezi, nu avem nevoie să ne scriem, poate pentru că eşti atât de departe de mine încât nimeni nu are curajul să-şi rişte viaţa spre a-ţi înmâna aceste poeme, cine ştie, pe drum se pot întâmpla ierni polare, veri ucigaşe, erupţii de vulcani

ce poeme pot supravieţui atâtor variaţii de temperatură din inimile noastre, şi atunci poemele netrimise se desprind uşor de pe file şi se sinucid în anonimat, fără protecţia lor mă dezmembrez celulă cu celulă, şi iată-mă condamnată sa le rescriu, să–mi acopăr goliciunea, în fiecare zi, să adun atâtea cioburi, atâtea pulbere risipită inutil, făra şansa de a le reface aidoma poemelor pierdute, fără dreptul de a păstra măcar o copie a poemelor pe care ţi le dedic, căci exista poeme menite să fie citite doar o singură dată pe care dacă ţi le-aş fi expediat, ai fi aflat cine eşti şi cine este adoratoarea poemelor ce nu pot fi recitite a doua oară

17. Viaţa, e şi ea o poveste trenul cumpărat de mine n-o să fie de aur ne duce departe cvuarţ, lignit sau cobalt marmură grecească coagulare între vagoane coborâre ameţitoare dar impegatul nu ne lasă în jurul gleznelor subţiri mărgele visătoare o fată fragilă în zbatere ne împotmolim clipele se aştern în pribegie insinuante corzi în combinaţie cu universul fiecare seară trădează o fecioară vioara se sufocă ceasul numără vise şi amintiri vinovate totul e o privire în rest aştern covoare amestecate cu mâinile goale de mă vei întâlni te voi prinde în atâtea zâmbete câte vieţi îmi vei oferi

18. Linie de silabe Linia vieţii din palma mea stângă Şi linia albastră din mâna mea dreaptă Fac un unghi Ascuţit ,în Triunghiul Bermudelor.

Până acum nimeni nu mi-a spus Că pot alerga după fericire Dar nici nu mi-a arătat Cum să mă feresc de-o iubire Şi nici de fulgerul rătăcitor.

Hainele purtate de mine Îmi amintesc cum arată bumbacul, Înainte de a ajunge fire Şi mă inspiră, Pentru că azi e scris în silabe Iar ieri parcă miroase a mâine Şi mă aduce în grabă la mal, Iar vinul din pahar Devine cu adevărat spumă de val, În micul triunghi al bermudelor.

Aş cere şi-o bere Dar timpul nu-mi serveşte Pe tava lui Decât litere şchioape, Pe care cu greu le aşez În linie pe cele mai liniştite ape…

19.Somnul artistului Dormi la poarta înfrigurării Dormi privind la liniştea înserării , Odihnindu-se a ta fire ostenită, Neobosit artist ,cu simţirea pribegită.

Dormi la poarta sărutului , Fermecat de bucuria cuvântului Suferind între gânduri neîmplinite , Ale frământărilor zilelor neîmpărtăşite.

Dormi la rădăcina pomului vieţii Dezvăluindu-ţi în zorii dimineţii Tainele formelor neatinse , De dorinţele lumii constrânse.

20. Portret pe unghia pământului galbenul se amestecase cu negrul definind segmentul invers proporţional cu limbajul naturii dezlănţuite în mijlocul unei furtuni vântul adunase toţi aştri amestecându-i cu firele uscate de nisip ce intraseră în ochiul destinului formând un gol imens între sudul şi nordul cuvintelor străbătând răsăritul pulsaţiilor prin venele întredeschise o trapă imensă astupă gurile flămânde completând alfabetul trupului tău cu o meşă castanie şi doi ochi în imensele valuri albastre unde pescăruşii se simt acasă

21.Strﾄナnul In coltul sumbru al unei tristeti gri Inima-mi plange lacrimi sangerii Nisipul clepsidrei imi cerne uitare Sa acopere misterul, izbada nu are Timpului oameni de aici gasesc alinare in secte, bisericute si in spatii selenare Stapana imi este si ma chinue, o intrebare Cum am ajuns aici din spatii interplanetare?

Si pe aceasta planeta ciudata Ce misiune imi este destinata ?

Incerc cu greu pe oameni sa-i inteleg Insa nu stiu neghina de grau sa o aleg -Tata, lasa-ma sa ma intorc pe al meu astru Chiar daca aici e mai rotund si mai albastru

22. masca arlechinului dresorul umbrelor smulge zâmbet porţilor deschise încolţea ascuţitul desfrâu ca o cicatrice tăbăcită calea rătăciţilor tăgăduia smerită noaptea rotunjită-n tinereţea genunchiului un soare negru sculpta răstigniţi în pământiul umăr al bufonului nu aude cum îşi târăşte viaţa solzii urlet îşi primeşte în frunte grabnic nebunia tristeţea pierdută în adâncul palmelor a legat paşi în fiecare minut de singurătate nu au crescut ape în artere plange nisip ecou pustiului alunecat printre degete picta sângerarea cenuşie pietrei ca o durere risipită-n nesfârşirea muntelui de sare murdară se războiesc în umeri ochi ce au rămas să moară în îmbrăţişarea gleznei mă ierţi mamă în braţe să-mi porţi greu sărutul?

23. Nichita şi cuvintele În ploaie,melc ud Lângă o pară galbenă Frunză ruginie Pe masa plictisită de octombrie Casă de vacanţă asteptănd O paiaţă din conuri de brad Pene de barză Prin iarba uscată * Doi ficuşi Lânga uşa de la intrare Cărţi de joc Împrăştiate pe podea În colţ picoteşte vaza înaltă Cu papura morocănoasa in brate Cinci trandafiri S-au întins lângă şemineu Felul lor de a-şi trăi liniştea Deschide uşa catre vara trecută * Bufniţele înţeleg sensul Acelor de ceasornic De pe faţa lunii În camera cu trandafiri Nichita scrie un roman Zeama de pepene Se scurge încet

Lângă ceaşca de cafea Luminile verzi din ochii tai Au scris basmele Din cutia mea de nuc * Pe statuia de lemn Din camera de scris romane Visează un fluture Un trandafir a plecat Cu două cuburi de gheaţă Din paharul rubiniu Din câte stiu eu,tu eşti singur Fară maluri,fară cuvinte,fară umbre Fară valuri din care sa curgă nelinisti * Preţul unui cuvânt este imens În camera cu linişte Fiecare din noi are O cameră cu linişte Acolo adunăm cutiile cu timp pierdut Acolo ne tăcem neputinţele * Covor din scoarţa de copac Întins lângă statuia de ceară a nopţii Simţi cum in adâncuri, Mai jos de rădăcini Lutul işi face statui

Sufletele lor lipite de cuvinte Aşteaptă trezirea în muguri * Puiul de acvilă se odihneşte Pe covorul din scoarţă de copac Ieri mi-a povestit că a dormit O noapte În cortul pictorului de stele În ochii lui Sunt ţesute frunzele de stejar Pe care vântul împleteşte Clipe de albă singurătate Şi le aşează la gâtul Dimineţilor de iarnă * Cei patru trandafiri Au luat cartile de joc Acestea au ghicit viitorul Pentru fiecare din petalele lor Casa unde vor locui umbrele lor Doarme pe marginea unei cascade * Nichita asteaptă cuvintele În faţa porţii de stejar În întelepciunea luminii Nichita asteaptă timpul Viorii de gheaţă

Care cânta cântecul Fluturilor ce se întorc in munţi * Prinţesa desculţă din orasul erorilor Vinde adieri de vânt din palmele verii Vânzătorii de viori urmăresc rotirea ceasului În timpul viorii de gheaţă Nichita şi cuvintele Îşi lunecă trecerea În jurul mesei plictisite de octombrie Flori din silabe Îşi culcă trupul Lângă statuia de ceară a nopţii.

24. tablou fără oameni între două singurătăţi îl aleg pe van gogh bat la o uşă

se deschide intru

spun bună seara mă aşez şi măsor cu privirea cîţi paşi sînt pînă la floarea-soarelui mă întreb cît o fi ceasul agăţ din zbor vreo stea ce cade oriunde verdele crud sîngerează mă ridic

iau viaţa aşa cum e spun bună seara ies uşa se închide bat la o singurătate

25. Pagină însângerată Şi scriu în rânduri albe pe pagini negre Adorm în realitatea mea...

Nu vreau să mă trezesc în visul din jur Când gândul e gri şi rece de piatră Ca un nebun pictez pe pereţi doar un chip Şi mereu...

Mereu zâmbeşte şi ascultă...

Ascultă cu mine undele Terrei Energie pură...

Ascult toate semnele ca un alchimist Ascult pulsaţia învăţată de Chiron Alegoria se mişcă haotic pe un acord trist Cronos e judecat închis de un eon Flanic panteon pângărit, s-a spart piatra de ametist Şi în jur... În jur totul e trist Adorm în realitatea mea...

26. Colindă, colindă Maica Cerului, cea bună Colindă-mă cu mila Ta, Pe fraţii îndureraţi Colindă-I fără măsură.

Colindă-mi văzduhul şi păsări în zbor, Pământul miresmei Cu ape şi câmpuri de flori.

Colindă-mi dorul cu suflet curat şi ploaia cu lacrima plânsă.

Lasă colindul de ochiu-ţi vegheat Colinda-ţi să fie neatinsă.

Colindă-mi cuvântul cel dat şi mintea şi ochiu-mi colindă, Chipul meu trist şi nedorit, Colinda, să îl cuprindă .

Colindă-mi tăcerea iubirii închise

La ruga din inima mea, Lumina, lumânărilor aprinse Mirosul de smirnă şi cetina.

Colindă-mă cu haru-ţi de minuni Din Cerul Sfânt pănâ-n pământ, Colindă fraţii cei milostivi şi pe bunul meu Preasfânt .

27. Trup de poezie Dacă scrii din timpuri duse, toţi nostalgic te numesc, Despre lucruri ce-au fost spuse, eu vreau doar să mă feresc.

Despre stări şi melancolii ce de-odată mă cuprind, Din trecutul ros de molii, eu vreau chiar să-l reaprind!

Poezia pare moartă, da-i modernă, un pustiu, Neînţeleasă, dar se poartă printre cei, ce astăzi scriu.

Cuvinte ce nu se leagă, pot să scriu fără să şterg, Dar cine să le-nţeleagă, dacă eu nu le-nţeleg?

Să întreb în drum asfaltul, de mă simte când îl trec?

Las’ să-ntrebe poate altul, eu doar stările-mi petrec.

Ce trăim cu toţi acuma şi se cheamă că-i prezent, Are farmec nu zic numa, dar se pare că-i absent.

Unde-i adevăru-n toate, ca să meargă lumea drept?

De-ar fi toate-adevarate, drepţii n-ar mai ţine piept.

E o lupta inegală, după clasă, de boieri, Doar spoială, numai fală, nu e azi ce-a fost şi ieri ?

Nu încerc să dărâm vise, poezia e un dor Şi o pun în pagini scrise, pe-nţelesul tuturor!

28. Pe urma vântului Plângând, ţi-am desfăcut aripile, să nu te doară timpul şi ochii tăi să rămână închişi, străluceşti ca un semafor pe intermitent, iubind aceleaşi femei obosite cu gândul la mirosul de pâine.

Frămânţi zăpada în râşniţa pieptului, în timp ce stoluri de îngeri fumegă stele ca un acord de vioară în pragul unei simfonii.

Trupul tău gol e plin de cenuşă în căpiţele unde se-ascunde vântul.

Suntem cu toţii lacrimi măsluite de sfinţi.

29. Ziua în care ne-au invadat extratereştrii i-a luat în surprindere pînă şi pe cuceritori. Era abia începutul săptămînii, dar noi terminasem aşa de frumos toate războaiele lumii prelungite din ignoranţă. Mai rămăsese să ne îngropăm strategic victimele de pe cîmpurile comune de luptă: o coincidenţă de oportunitate a sorţii pentru o minte de Nobel, dispusă cu orice preţ să îşi consume generos fondurile şi ideile pentru cel mai grandios proiect al umanităţii emergente: gloanţe fabricate din sticlă degradabilă. Dar nimic nu se putea compara cu ideea ecologică de a ne îngropa morţii direct în livezi, anulînd cu o singură mişcare inteligentă criza teritorială şi cea a inaniţiei mondiale. Cînd am revenit în weekend în loc de Pămîntul nostru am regăsit o planetă străină, de culoare roşie, traversată de o reţea de cratere cu margini prăpăstioase chiar în locul unde obişnuiau să vibreze cîndva inimile noastre visătoare. Un vînt puternic ivit pe neaşteptate începuse

să ne umple ochii cu praf de sticlă mărunţită, încît deveniserăm inapţi de a zări pînă şi roada abundentă care năzuia să se rupă de pe pomii crescuţi miraculos în doar cîteva zile. Odată ceaţa ridicată peste creştetele noastre cosmice, lumina dispăruse şi ea: cu toată istoria fragilă a lumii. Peste tot ne poticneam de organe de copii afectate cu depuneri de nisip. Abia acum realizam că ne va lua ceva timp să ne obişnuim cu răceala epidemică pe care femeile noastre, reîntîlnindu-ne, ne-au strecurat-o în îmbrăţişarea flască de bun-venit-învingătorilor-străini

30. se apropie ziua cea dintâi departe de privirea lui Dumnezeu cu un minut m-am oprit într-un mănunchi de rădăcini crescute din pelvisuri înghiţite de pământ azi mă văd lângă zidul trestiilor înfrigurate cu aerul nopţii strivit în plămâni mâine se apropie ziua cea dintâi un pom o floare două pete de culoare un gângurit de copil şi o scurtă strălucire pe cerul tot mai albastru podul cândva al îndrăgostiţilor devine peste zi amic cu toţi sinucigaşii şi mă sufoc Doamne în liniştea măruntaielor mele dispar într-o altă placentă din care să beau o nouă viaţă...

31. Dimineţi zugrăvite cu silă Dimineţi zugrăvite cu silă Locuind cenuşiu, am pictat, Ca un zeu azvârlit, deprimat, În esenţă ostilă…

Apoi, seri, scrâşnind din măsele, Am pictat înăsprit şi ursuz, Mormăind din culori, pe şosele Tocite de neonul difuz…

Apoi, nopţi am pictat, peste toate, Dezbrăcate înadins de culoare, Cu madone înţepenite pe spate, În gesturi fără simţ şi pudoare.

Am pictat şi extaz şi iubire În culori transparente şi dulci, Am pictat şi-am expus în neştire Şi portrete şi nuduri şi cruci…

Am pictat în ulei, acuarelă, Am pictat şi cu sângele meu, Dar nu pot şi zău că mi-e greu, Să-ţi pictez “răutatea femelă”…

Nepăsarea şi ochiul tău rece, Trupul gol ca o fructă de mare, Zâmbetul ironic, ce trece Prin sufletu-mi gol de culoare, Te-aş picta, dar mă chinui într-una,

Mi-eşti o surdă durere înfiptă, Te-aş picta, dar mi-e ţeapănă mâna Şi haru-mi stă-nchis într-o criptă.

Te-aş picta înadins dezbrăcată De vorbele reci, de privire, Iar din trupul de ceara-nghetata Sa-mi cladesc muribund manastire, Dar nu pot şi nu sunt în stare Parasit iar de gândul pastel, Căci doar tu, preaiubitul model, M-ai ucis cu rabdare.

32.Vals de nuntă M-am căsătorit cu visele mele tu pe un mal eu pe celălalt fluviul sufletelor noastre ar fi trebuit să fie adânc să ducă vapoare ne-am strecurat printre sălcii abia-abia să le udăm rădăcinile într-un târziu pietrele s-au uscat ne-am tot împiedicat de ele ne-am zdrelit degetele şi nu le-am pansat rănile s-au înmulţit pe tot trupul de nu mai era loc de altă rană duhovnicii spuneau să încercăm nu mai ştiam ce. pe maluri umbrele noastre nu-şi mai ţineau loc de pădure dramele se ciocneau ca baloanele de săpun luceau o clipă şi dispăreau în sacul cu plânsete ude se transformau în vapoare de hârtie - visurile vapoarelor pietrele creşteau tot mai mari până au căpătat gratii sălciile au crescut plopi norii s-au lipit ceaţă de pământ am strigat nu ne mai vedeam nu ne mai auzeam vapoarele descompuse pe pietre

podurile rupte singurătatea de după iubire M-am căsătorit cu visele mele tu pe un mal eu pe celălalt fluviul sufletelor noastre ar fi trebuit să fie adânc, pe orice vreme să ducă vapoare până la marea cea mare până la vărsare.

33. Roua din cuvânt În grădina poeziei Un poem îmboboceşte, Din izvorul fanteziei Roua din cuvânt luceşte.

Poarta ei, copertă vie, O deschid, citesc în gând... În dorinţa ce adie Rup cuvinte rând pe rând.

Ca petale-ngălbenite Cad în negura uitării Chipuri, semne ostenite Pe cărarea înnoptării.

Singuri paşi în libertate, Prin grădina de poeme, Doar pendula care bate Miezul nopţii mai devreme.

34. Rătăcire M-am rătăcit ferecată în paradis, Încleştată-n miresme absente de nori Şi m-am trezit umblând ca un abur prin vis păşind pe urmele paşilor tăi în culori.

M-am rătăcit prin trupul tău ca de ceară căutând, pipăind în abis de senzaţii, prin vene şi m-am trezit când ai înfipt a ta gheară scrijelindu-mi pe trup imagini perene.

M-am rătacit pe fruntea-ţi de gânduri brăzdată descurcând ghemuri de supărări fără rost şi m-ai regăsit în miresme de nori încleştat? şi-ai vrut c-un sărut să ştergi tot ce-a fost!

M-am rătăcit încercând să pătrund al tău cuget, prin creştetul tău, dansând hipnotic pe aripi de vis şi nu m-am oprit până-n adânc, chiar acolo în suflet descătuşăndu-mă pe veci din al tău paradis.x

35. Miraj…

Din nou: festival, mirare, deziluzie, fiasco Enumerări, persoane, mitologii, desuetudine, vibraţii Măscării, înţelegere, dezinvoltură, fantasme Noxe, inovaţii, reiterări, colaps.

Apoi… sorginte, inexplicabil, beatitudine,viaţă Monstruozitate, ireal, pierdut, inefabil,vis Deşert, voie-bună, un nou început Femeie,voluptate, chip, renaştere, normalitate Interes.

Iarăşi singur, extrem, senectute.

Dumnezeu face după chipul său Tu însă, inedit, mereu, fără comunicare Fără câştig, frivol, însemnat Patetic, misogin, saltimbac Eşuezi...viitor clandestin.

36. Drumurile nopţii Drumurile nopţii, Ca ochi fără privire Paşi fără zi, Miros de trenuri cu vagoane părăsite şi lipsa unei ţări de destinaţie În locul orb Al stelelor cu numele pierdute.

Drumurile nopţii Pot să te-aducă-n stare Cu vorbe nevăzute să te joci, Ori venele să-ţi tai, pe pipăite, Într-o uitată margine de câmp.

Cei ce se caută atunci Rămân singurii călători Pustiiţi de-ntuneric.

Drumurile nopţii îşi caută ziua Ca o sabie însetată de-o rană.

37. eu şi umbra mea făcusem degeaba umbră terestră o lipisem de tălpi şi fiinţam aşa întinşi prin viaţă alunecând din inerţie printre cuvinte cât mai departe înspre zădărnicie fiecare nouă zi era un pas hotărât în găsirea locului ea cu zâmbetul de conjunctură agăţat la vedere şi lacrimi cât cepele pentru că iubise cândva prea mult şi rămăsese plină de ură eu băltind în muţenie ca nişte cuvinte muribunde se înţelege din acelaşi motiv ştiam că adesea lumina joacă feste întunericului de aceea ne înţelegeam numai prin gesturi reflexe şi ne miram simultan când ne puteam privi chipurile ce-i mai plăcea să se dea mare în preajma mea când soarele obosit mă plesnea peste ceafă dar eu mă făceam că nu văd şi visam cealaltă jumătate a lunii acum suntem la fel de inseparabili ca la începuturi uneori uşor de confundat de lume mai mereu prea puţin înţeleşi dar în curând vom afla ultima parte a liniei dintre to be and not to be

acum înrădăcinată tot mai mult îi urmăresc întoarcerea lină înspre materie o simt cum din instinct îşi aşează mâinile pe piept gest neobservat de veşnicia la care nici măcar nu ia parte

38. povestea celor 4 anotimpuri era iarnă ţi-am lăsat cadou un vis sub pernă şi cu buzunarele pline de frig am ieşit în stradă o vreme m-am prefăcut copil înfometat căutam sânul mamei prin tomberoane ajutat de maidanezi răscoleam cu furie printre oamenii cu termenul expirat şi deveneam din ce în ce mai flămând până am ajuns să imit viermii în speranţa că pământul se va transforma în cadavru apoi am adormit direct pe asfalt până am intrat în el o senzaţie nouă! de parcă făceam sex cu moartea lumea mă striga hey! omule din asfalt ridică-te nu ne înghiţi oraşul tăcerea mea dădea palme în stânga şi-n dreapta când mă părăseam întotdeauna încuiam uşa apoi asfaltul din mine s-a îmbolnăvit de cancer orice urmă lăsată pe trupul meu

era o doză de morfină orice copil răscolind colbul o nouă operaţie într-un sfârşit buldozerul mi-a amputat trupul inima pulsa în mâinile lor şi striga te strigam cum fluieră un poliţist o maşină care trece pe lângă el cu 200 km/h în somnul tău înconjurat de iarbă nu erai în stare să recepţionezi sms-urile scrise cu sânge pe aripile îngerilor era primăvară am fost aruncat din ceruri şi m-am rostogolit purtat de vânt prin iarbă ca o prăjitură prin pudră de zahăr soarele înverzise şi luna l-a copiat ochii tăi mă căutau era vară am cerşit bucăţi de carne la uşa halei şi am reuşit să merg acasă era toamnă ochii tăi transpirau m-ai tras de mână în duş şi mi-ai spălat spatele de ani copii şi tot felul de paraziţi

ca şi cum ai fi ros cu peria de sârmă ceaunul de funingine carnea pulsa amintindu-ne că orice căutare are gust de rană

39. şi-am să salvez cumva iubirea asta şi-am să salvez cumva iubirea asta Plătindu-mi în fidelitate preţul Eu cel controversat, neînţelesul Ce-şi caută ca un nărav, nevasta Ne vom iubi cu patimă prosteşte Îmbrăţişaţi doar la persoan-a treia Tu-nchisă în magia mea, femeia Într-o răbdare care se plăteşte Poezia egoistă scrisă-n gesturi şi mirosind a caldă-mbrăţişare Va fi răspunsul nostru la-ntrebare De răscolite încă înţelesuri şi noaptea se va scurge în dezmăţul De răbufniri şi întâmplări picante Am să-mi închid speranţele vacante Însângerând cu talpa mea învăţul În labirintul vietii costelivce Vom retrăi shakespiriana drama Cum plânsă-n noi se scutură şi toamna Ca o iubire printre recidive Intr-un final, iluzie perfectă, Zidinduse-n odaie tragedia Ne va muşca de suflet nostalgia Imagine de înger imperfectă Iubirea noastră s-o sfârşi contrară

În spiritul fiinţelor, egotic, ţâşnind afară, macii cresc exotic Cu vraja lor extrem crepusculară Cu-amurguri rătăcite printre îngeri şi ploile când cenuşii ne-ncearcă Se va întoarce-n vară cel ce pleacă Lăsându-te prin veşnicii să sângeri Iubirile ca o dovad-a morţii În curgerea sentinţelor latentă S-au strâns cenuşi în uşa mea absentă În imnul traumatizant al sorţii Muri pe braţe-n mine-adolescenţa Iluzie care s-a stins teatrală La fel iubirea, o femeie goală Ce-şi scutură prin veacuri decadenţa.

40. Invocaţie 2 Primisem, în sfârşit, făgăduitele semne – şarpele cu o mie de ochi, căutându-se singur prin ceaţa risipită pe ape şi focul veşnic ascuns: ochiul dintâi şi întâia înfăţişare-a luminii peste cenuşa de silitră şi sare-a Răsăritului Orb Şapte zile, marea jucase peste nevăzute morminte, lăsând în urmă, sub stelele reci de la marginea lumii, doar întruparea fertilă de pulberi izbăvite de moarte şi cheagul de sânge matern ,tresărind cu o inimă nouă în melcul atâtor împerecheri istovite, aşa cum prin lungi coridoare de beznă mai vâsleşte câteodată-n tăcere, fără sunet şi sens, doar cuvântul menit să le pună-mpreună pe cele ce s-au născut despărţite în veci,dar râvnind, ca prin somn, să aibă un nume şi-un chip. Coerenţa, adică introducerea, cuprinsul şi moartea, sub o deviză urlată pe culmi şi sub sub cârpa de vase a Drapelului Nou,cel cu efigia noastră de lupi încă vii, dar cu acelaşi blazon al Trădării de Frate şi al Şarpelui Care Stă în Genunchi.

Solemnitatea abilă, aceasta-i formula, vă spun, în vreme ce,în genunchi şi cu ochii la cer, ne prefacem, tot mai perfid şi mereu mai credibil, că nu ştim nimic despre sârma de-argint, pe care diavolu-şi etalează uimitoarele salturi ale retoricii sau despre domnişoara bătrână, fardată cu lumină de crin şi despre fotografiile retuşate ale cocoşatului chior, care, îndrăgostit de el însuşi, se priveşte duios în apele melancolice-ale adoraţiei mute şi care,

alunecându-şi degetele melancolice peste corzile de argint ale lirei divine, vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte,vorbind Pentru că, abia aici, cu bunăvoinţa voastră complice şi cu umilinţă premeditată-ndelung, începe Poemul promis – delicatul pui de leu, fără ochi, care, cu spaimă crescut,s-ar putea, înc-o dată, să se dovedească o biată pisică.

Plecăciune ţie, blând cititor de semne! voi spune Înţelegere ţie, fratele meu ipocrit şi iertare în toate!

Iată, vorbind şi vorbind,complice şi martor te iau la toate războaiele mele cu morile infinite de vânt, de sub prăbuşitele ziduri ale Troiei Eterna.

2 Dar trebuie să treci şi peste ziua aceasta, ca să poţi să-nţelegi că vânătoarea a-nceput, cu surle şi câini, încă din clipa în care te-ai ridicat în picioare pe iarba dintâi şi că-n centrul lunetei, pe cruce,e chiar trupul tău de acum, tremurînd ghemuit ca o fiară la pândă.

Păcat doar de abilitatea ta de a spune cuvinte şi de-a pune-împreună trandafirii şi şerpii, găsind câteo vorbă frumoasă pentru fiecare tentativă de crimă a lumii în care ţi-a fost dat să trăieşti, ca un lup care urlă-n genunchi, ca să-şi mângâie singur rănile proaspete, sub luna ca o gură de tun

şi sub dinţii de fier ai primelor stele.

Ne-a mai rămas doar să ne facem, la timp, funebrele ritualuri de jertfă,cu sânge tânăr, cu răşină de smirnă,cu ulei de măslin şi cu vin descântat, pe marile ruguri de pe care, zi după zi, fraţii mei,Hector,Patrocle,Ahille, se ridică, în flăcări şi cenuşă, la cer.

41. Simfonie În aceaşi sumbră clădire gri, Răsuna ecouri moarte,stinse şi tu nu vii...

Notele-mi cap zvacnesc vene prinse.

Tremurul mâinii nu mă surprinde, Inima-mi tristă plângă-ţi de milă...

Căci a flacără iubirii nu se aprinde Sincer,mi-e silă!

Plec capul şi ochi-mi închid...

Dau drumul şiroaielor de lacrimi Timidă ţi păru-mi desprind Plutească aromă de crini!

Mă scufund într-o stare de nebunie, Inima-mi bate frenetic, Sângele-mi pulsează în vine... În încăperea neagră Raza lunii sparge întunericul, Simfonia sulfetului rupe liniştea vagă şi mii de sclipiri se nasc ...dintr-un fascicol. În fundalul astral..

Se aud viori cântând fermecate, Pe corzile sufletului orchestral Ale iubirii dulci păcate!

Toate azi se descoperă Toate azi se cântă în cor, Într-o sinceră capodoperă Pe un ton de dor...

42.Decadenţă Totul prinde nuanţe întunecate...

De ce îmi sunt speranţele-necate?

Simt lacrimile ajungând la suprafaţă Evadând unul după altul, ca un fir de aţă.

Uitându-mă înapoi, trecutul pare mort Învelit în pustiu, ca un bătrân port, Înainte un viitor împletit cu durere, În prezent, doar singurătatea-i alinare.

Unde au dispărut visele copilului inocent?

Unde sunt speranţele tânărului din prezent?

Totul pare să curgă în nefiinţă...

Oare rămân doar eu, singura Fiinţă?

Simt mai mult ca oricând Lipsa celui din acelaşi gând, Aceeaşi plămadă, acelaşi simţământ, Jumătăţi ale aceluiaşi cânt.

Unde te ascunde vălul Fortunei?

Exişti măcar în palatul Gheei?

Sau te caut inutil, necontenit, Fără speranţă, singur, părăsit?

Nu mai am încredere în simţuri Te aud in fiecare dintre cânturi Doar pe tine te văd în ceruri Doar pe tine te simt în parfumuri.

Ai rupt lanţurile grele Ce mă legau de realitate Am rămas doar cu aripele Ce mă duc spre tine, în eternitate!

Dar ochii mei sunt orbi Şi inima mi-e surdă Unde eşti, tu, ce m-ai înrobit Şi m-ai făcut doar o umbră?

Nu mai cer eliberare Doar o rugă, ultimă îndurare, Să primesc răbdare infinită Să găsesc a ta fiinţă.

43. Balada taranului singuratic Pe vechea margine de sant,taranul siguratic Tigara ieftina si-o pufaia,tusind incet asmatic Privind la campul intelinit,el sta si se gandea Trebuie sa-l lucrez!,Dar ploaia nu o sa dea !

Praf si pulberea se va alege din munca mea.

Tare ma mir si ma intreb mereu Vecinul meu cei mare derbedeu Dar a deschis un magazin De unde luam tuica si vin Manca zilnic,pe saturate Din patulul plin cu bucate Band tuica din pufoaica si vinul acru Ma mir ca inca nu ne-am dus la dracu Si cum sta el si se gandea voce din cer asa-i spunea: Omule decat sa trandavesti Mai bine treci ca sa muncesti Degeaba tu te rogi la mine Cand sti ca munca nu-i de tine Eu insa cel ce te-am creat Ca parinte,ce iubesc adevarat Cand nevasta ta a fost lehuza Sa te ajute ti-am daruit o muza In loc de ea,tu sa te folosesti Stai toata ziua si trombonesti Din cand in cand la veselie Tromboanele pui pe hartie Mai bine ia fluierul si cavalul Pe care le-ai schimbat cu calul Si greierul mai mic decat o nuca Canta. Si fara munca se descurca

De bine stai cu intelesul Muza iti va face versul Le pui pe toate intr-o carte Si cei ce zic ca se pricep Te-or ajuta spre mai departe Nu vor decat sa-si faca parte Chiar daca e desarta;Glorie sa fie !

Furata din altarul facut din poezie

44. anamneză am uitat să vă spun despre scenele erotice învăluite în aburii reci ai tăcerii absente prevestitoare de nenorociri atunci cînd le visezi cu spaimă premeditată în ciuda asigurărilor nesemnificativ făcute de iubita îndelung şi plictisitor fidelă cu promisiuni matrimoniale şi de revenirile tot mai insistente ale unor trăiri retrăite în prima copilărie când toate relele lumii ca nişte pene s-au lipit de mierea cu care m-a uns nedreptatea dar mai ales de pasărea neagră ce se învârte deasupra hoitului greu de unde marea se trage spre stele astfel craniul fratelui rămas neanalizat şi echivalenţele mamei frustrate de mormânt în tentativa lor de insinuare mă copleşesc mai ales după orele patru dimineaţa când tresar neîndoielnic scuturându-mă cu o stranie anxietate care domnule m-a adus iarăşi în această anticameră

45. Piramida cu flăcări Se amesteca în tornada luminilor şi nu desluşea ceilalţi orbi sosiţi odată cu el, poate pentru că erau stângaci de demult şi fiecare purta un petic de sare prins în ace de timp, (ornament prea sărac pentru masa reginei).

Iluzionistul cu voce violet repeta un singur nume sculptură pe sezonul iubirii la marginea unei parabole cu senzaţii de odihnă şi răcoare, aceeaşi pe care a recunoscut-o vâscul când izvoarele mângâiau roci din mâl albastru şi fracuri de ploi. În fiecare zi descheia un ecou şi tot avea zigzaguri de frig; cu gesturi sălbatice înălţa un crez prin sufletul păpădiilor din închisorile de cuvinte.

Regina umpluse cu un oftat sala perlelor precum visul de duminică al ocnaşului şi improvizase un duet cu luna la ceasul de veghe în grotă.

Locuia de peste un zbor în dreapta statorniciei subiect invizibil pentru rătăcitorii de lux.

Să fi copiat instantaneu reverenţa tăcerilor, să-i fi sărutat apoi ochii pierduţi în vârtejul culorilor ori să fi ameţit în sângele lebedei

cu trei zile înainte de secetă? şi ce aproape e ţărmul pe care va înnopta piramida cu flăcări la marginea căreia se reculeg pictori obişnuiţi să coboare dimineţile în portretul lor preferat!

46. Când număr clipe în potir de gând Când număr clipe în potir de gând Şi-mi despletesc cuvintele în şoapte Rupând tăceri în nesfârşiri de noapte Iar visele mă-ncearcă, rând pe rând, Templul zidit din dragoste - rămasul, Cetatea mea sfinţită-n rugi de seară Când luna străjuie-n tărâm de ceară E locul sacru-n care-mi fac popasul.

Ating în treacăt cu-n sărut văzduhul Când ard dorinţe-n trup de lumânare Şi zvârcoliri de temeri gem pe-altare.

Pe mal de lac şi-admiră umbra stuhul.

Cât îmi doresc, la ceas de taină stând Cu astrele, să calc pe-a lor sentinţă Cu tălpi de jar... şi-a lor nesăbuinţă Strivită-n clipe din potir de gând.

47. Plenipotenţială “Aruncă şi tu o stea pe cer”, rugă el în timp ce barca lor, răsărită din trestii frigide, începuse, într-un final să plutească.

Deja ploua masiv, mai mult de jos în sus decît invers, baroc.

Leneş, norosul plafon se scurgea în zigzaguri imposibile, semăna totul cu un fermoar purtat provocator deschis.

“Mai bine te fac un accident. Vrei?

Vrei să te fac unul, zi, hm, vrei?”, chestionă ea serafică, aproape somnambul de serafică, gustînd cu gusturi hiperpoliticoase dintr-o şaormică cu de toate.

Pluteau aghiazmatare modificate genetic jur-împrejurul lor, zdrumicări pantagruelice la tot pasul se iveau, mai ceva ca ciupercile după ploaie... şi tot jur-împrejurul lor... totul se făcea ba un cerc, ba o dăruire de-a dura, cînd mai aproape, cînd mai departe, ca o strîngere de ape.

Atunci, într-o apropiere oarecare, unde, mai exact, vremea încearcă în zadar din goluri a se naşte se auzi un glas ca-ntr-o primă zi de Paşte: “tu de tine ai nevoie, mai mult decît de mine, chiar şi decît am eu de tine”.

Atunci glasul cîntă însă foarte puţin căci ea făcu vărsat de vînt, el se revărsă în vînt, nime’-n lume n-o ştiu,

şi io rîsei în hî, în ha şi vă poetizaşi naraţiune aşa

48. Cu pânzele lipite de frunte Într-un algoritm ciudat,cu zăvorul prea mare, Surd şi fără ochi între sprâncene, Am orbit demult.

Firul spiralat nu mai urcă înafara capului, N-a existat niciodată Nici ele, nici ei, Eu. Imnurile recoltelor, anotimpurilor, ceremoniilor, aproape s-au uitat.

Acum,cu dragoste, mă pun la păstrat.

Tunica gloriei între şapte sfeşnice de aur, într-o piesă de sfârşit.

Pandantele ce poartă însemnul unor amintiri au devenit mate, Madonele sunt goale, erodate, unde pustnicul ştie cuvântare.

Aceeaşi lume, alţi oameni.

Iubirea magică e fără cusur, Atomii mei se joacă cu ai tăi ... centrul pământului există.

Se navighează cu pânzele lipite de frunte, uitând rostul cu inima.

Pe munte, oriunde se rămâne încleştat cu mintea si simţurile.

S-a uitat de cercuri, vad numai sfere.

Dacă iţi spăl trupul cu apă neîncepută s-ar unge toate porţile, s-ar naşte alchimie, Oului negru, alb şi apoi roşu nu i-ar mai trebui timp să se multiplice, Sfârşitul se pierde-n început, Forma, strident, se umple iar...

Cuvântul.

49. Acolo am iubit etern şi sfânt. În haos Când m-am trezit eram cu-n frate-lup în Creta şi îmi spunea că vrea să zboare spre Afrodita lui, că amuleta de la Diogene e aripă să-şi facă-n cer o casă. „Ce colţi lucioşi ai frate! Ţi-e dat să ai şi-o stea, că poţi să muşti cu ei şi ai muşcat strălucitor în Asinaria -adu-ţi aminte- din mine şi din zei, dar ştii că sunt nemuritor şi eu şi-al meu părinte. ” * Trei zile (ca-n poveşti) am tăbăcit pământuri.

Cu Pisy-am înotat în Bora-Bora şi am privit laguna, bat-o vina, până mi-a stins trabucul şi-a plecat, geloasă pe Euphrosina (tipa de umblă cu Athena ca nebuna)… spusesem eu, la un pahar de vin (Chateau Clinet din optzeşnouă) că sunt indrăgostit lulea şi, i-am jurat pe Sfântul Augustin că plec în Attica la ea. „Ia bani, să ai de iarbă, o zi-două!” * O lume de iubire fără margini, un Dumnezeu în toate câte sunt: în lei, în anaconde şi în iude!

Nu ştiu ce-s eu! La dracu’, Doamne, spune-mi franc: în cer mă vrei, sau ars pe rug şi viu? Ce ai făcut cu Nero?

L-ai pus în jilţ, sau suferă în jug, precum Ioana d’Arc. Îmi număr paşii, simt poteca şi văd lumina lumii – libertatea! Mayaşii spun că poţi pieri de foarte bun şi tot aşa, scria mai ieri, Seneca.

Nu-ntreabă nimeni cine este geniu sau nebun, căci toţi ajung să tacă impecabil, ori să se fâţâie

confuz, cu ţeasta sub lentilele lui Jung. Suntem eroii din poveste, cu mine-ntâiul mizerabil! * Ce vis frumos pe plajă în Dubai cu Lilişor, nevasta lu’ Gicuţă. E blondă natural şi vai, ce forme, ce fierbinte! Ca jaru’! Aezii ar muri de ciudă, că-i bună tipa la oral (are talent cu caru’!) Când a văzut englezii, cu iahturi şi maşini de fiţe, mi-a zis: „hai, du-te în Cairo, că-ţi arde de pipiţe (te-ai dat de gol în vis).

Ai în Egipt vreo două paraşute…mă crezi proastă?

La Cleopatra şi la Nefertiti, du-te!

M-am prins băi cocalare … că-s nevastă! Şi, după ce mă ard cu John la soare, mă-ntorc, să ştii, la Gică-al meu şi la copii, la Vânju Mare.” * „O, frate-lup, ne este mamă, Eris? Sau cine ştie, chiar Selena (se spune că era de fapt Arthemis)!

Hai să te pup! Ca între fraţi. Noi suntem fiii lumiicopii de slugi şi împăraţi. Când tu alegi să vrei şi eu încerc să pot, vom fi, deopotrivă, şi muritori şi zei şi prinţi şi cerşetori născuţi din Dionysos, Iacov şi Avraam. Ne învârtim în cerc (nu dăm cu pietre-n Zilpa, nici în Bilha), purtăm acelaşi hram. O, frate-lup, tu vrei doar să exişti!

Mai şti când îmi citeai sub brazi din Kant şi Nietzsche?

Să fim noi oare sfinţi sau antichrişti? Hai, vino să te pup!

Noi suntem tot şi toate şi lumea nu e-ntreagă fără noi.

Curând vom fi părinţi şi poate, copiii noştri, semizei, eroi…Aici ne despărţim. Tu pleci la Afrodita, iar eu

mă-ntorc cuminte la Athena. Să nu îi spui lui Freud ce ne e dat să fim, că el … nu crede-n Dumnezeu şi-n nemurirea firii. Hai frate, să te pup!

O, Doamne, tu eşti miel! Adio-n numele iubirii şi nu uita că ai un frate-lup!”

50. Pace bună mai simţim, noi, oare în timpuri hăituite omenia din oameni? mai vine uneori Dumnezeu prin noi? în lumea sclipirilor din avuţiile pământului mai vede cineva scânteia făpturii? cine mai spune azi pace bună când pleacă de lângă tine? poate fi pacea şi nelinişte? eu sunt nepacea din pace sunt zbaterea din armonie noi toţi suntem căderea în zbucium… bătrânul s-a îndepărtat nu a întors spatele privea atent cu liniştea în ochi pace bună a rostit cu glas firesc… mi-am auzit sufletul tremurând

azi l-am simĹŁit pe Dumnezeu.

51. graurii când m-ai născut cred că le-am auzit aripile zbătându-se plângeai şi le-am strivit penele cu un ţipăt numai una s-a înfipt din greşeală sub sânul stâng au trecut câţiva ani speli o uniformă pepit îţi zâmbesc dintre cărţi şi caiete prefăcându-mă că nu văd picătura de sânge tata şi-a găsit pe undeva nişte copii fără semne din naştere şi s-a făcut profesor de matematică totuşi continuăm să-l iubim amândouă chiar dacă nu mai vine la masă rana se deschide din când în când azi am vârsta când rupeai flori pentru prima mea coroniţă spre deosebire de tine sunt mai săracă în amintiri compun şi descompun stoluri negre ca să treacă noaptea mai repede oraşul mi se strânge pe trup ca o haină intrată la apă m-ai învăţat să nu visez că zburăm împreună deasupra lui pentru că oamenii te îngreunează şi te trag înapoi şi-acum uite că-mi împart cerul cu graurii dar nu-i mai împuşca, mamă tot vor lovi cu ciocul mort în pieptul meu viu întărâtaţi de bătaia încă ritmică şi sănătoasă a inimii

52.Culoare Voi începe de mâine Să cumpăr culori pentru viaţă.

Mă gândesc ce culoare poate să aibă cana de cafea din dreapta, Ţigara, creionul de după ureche.

Privirea, ah, privirea... nu o găsesc nicăieri.

Aş vrea ca timpul să stea la coadă la cărţi.

Unde cărţile au culoare şi culoriile pot avea Ce culoare vor.

Sorb o gură de cafea şi mă uit.

Afară un curcubeu întârziat Se aranjează să fie mai frumos.

Privesc prin fumul ţigării La norii aceia mari, mari de tot şi pufoşi Unde sufletul îşi poate găsi culcuş.

Unde, dacă nu uit, pot să găsesc mine Pentru creionul ăla al meu de după ureche.

Sorb o gură de cafea şi mă gândesc de unde cumpăr mâine culori…

53.Valorificări Ceri, Să-mi Regenerez aripi De tine tăiate.

Mă mistuie Focul epavei…

O nouă eră Veni-va, peste eu-ul Ce va păşi O treaptă… În noapte, Valori contabilizate…

54. despre cum să fii the one sau prinţesă sub o umbrelă să prezinţi lebede şi cer pe dos cum să fii numită scândură doar pentru că ai 180 de centrimetri şi 50 de kilgrame să simţi frica de make-up sau plete înnodate cu aţă roşie de deochi în Costinşti ai rămas copilul cu floricele căsuţe familii inimioare nu te primim, dragă fată, decât dacî îţi pui în păr grâul rochia de ţigancă te învârţi pe acorduri în braţe de lăutari lumea va reacţiona ciudat eşti nebună tatăl tau e un beţiv mama ta te-a părasit keep calm pune semnul exclamării peste buze şi fotografii făcute lângă cimitir doar de dragul de a fi artistice scoate la iveală momentele de divă

ochelarii cearcănele amorul nebun bulinele de pe rochiţă să furi din trucuri de femei să faci piruete ca o chinezoaică pe tocuri de 10 centimetrii pe fiecare unghie marijuana paşi de mi-e dor de început de la direcţia 5 glezne goale în cearşafuri baloane de săpun acadele ora în care devii artistă plaja de nudişti te mai primeşte tu o umbrelă un mustăcios şi un π ia locul I prinde succesul între dinţii de fiară cârlionţi şi pleacă în căutarea lui Oscar Wilde şi vrei să mai rămâi să vorbim despre vise ciudate? întotdeauna va exista o nouă lecţie

55. Trezvie Lumina a pătruns prin vitraliile pământului întunecate de jale Soarele răspândea psalmi în cele patru zări cerând iertare Suflete goale îngenuncheau sub cruci prefăcându-se în altare Crini sărutaţi de cântec de zale clipeau roz din petale Ochii ridicaţi din abis lăcrimau surâsuri sub paradis.

56. substanţa D am stau unul în faţa celuilalt şi am numărat aerul consumat între clipa de-acum şi nodul acela de respiraţie fixat în gît în momentul cînd te-am cunoscut şi-am aflat că a trecut o perioadă infinită în care noi am fost singuri în tot universul şi nu ne-a durut. am stat unul în faţa celuilalt cu gurile distruse, creierii măcinaţi, gîndurile golite de orice licărire şi am aşteptat ca din visele ce ne-au despicat să ia naştere substanţa care ne împleticeşte paşii pe un sigur drum şi ne transformă în mahmurii cu un singur vis. am stat unul în faţa celuilalt şi la jumătatea privirilor s-a născut substanţa care îşi copiază liniile din palmă în palma mea substanţa care adună gîndurile tuturor oamenilor de zăpadă într-o ninsoare din soare substanţa care şi-a adăugat în profilul ei de pe facebook sau oricare alt site de socializare toţi oamenii din univers şi care poate spune lucrurilor ce-şi vorbesc fără oprire în minte , să tacă, şi-o face mai convingător decît moartea.

am stat unul în faţa celuilalt ani-dorinţă în care sîngele a străbătut distanţe impresionante dar nu ne-a atins, am stat unul în faţa altuia şi am vorbit nenumărate ore dezvoltînd un simţ atît de adînc al confesiunii încît am ajuns doar să clipim din ochi şi tristeţile să ne năpădească aşa ca buruienile cucerind o cale ferată dezafectată. am stat unul în faţa altuia şi ne-am pustiit reciproc mîngîierile, emoţiile, durerile şi am ajuns atît de slabi încît aerul era mai puternic decît noi şi ne refuza respiraţia. o, dar eram atît de cuprinşi de dorinţă încît ne-am legat fără teamă de ultimul vagon al lunii să ne tîrască spre cer ca pe-un urlet de hienă înfometată, atît de halucinaţi de substanţă că trotuarele se întorceau invers să le păşim pe ambele părţi şi casele îşi arătau subsolurile cînd treceam, asemenea fetelor din place pigalle. o, şi mai presus de atît am avut viziuni supernaturale cu substanţa D cînd eram uşori şi feerici ca luminile unui oraş plutind pe un lac cînd puteam sta în lotus pe patru fire de iarbă să-i ascultăm durerea cînd ne împreunam mîinile într-o schemă atît de complicată încît era nevoie să ne muşcăm la sînge să ne putem

desface. noi eram cei care adunau lumina de pe stradă şi-o întorceam înapoi în felinare cînd ne sărutam, noi am fost cei care înveleau ceaţa în hîrtie de ziar şi-o puneam la păstrat în frigider pentru că ne plăcea s-o avem cu noi după dragoste. noi am fost cei care plîngeau împreună cu trenurile în gări părăsind oameni, părăsind vremuri bune şi născînd atîta substanţă ca o mamă născătoare de criminali în serie, noi am fost cei ce s-au dezbrăcat pînă la os şi s-au aşezat în sicrie în locul sinucigaşilor din dragoste şi tot noi am fost aceia ce s-au împerecheat dezmăţat cu vinul, ţigările, filmele deocheate cu dorinţele stranii ale oamenilor din jur şi i-am făcut să simtă substanţa, pofta nebună de a-ţi scurta zilele cu tot ce-a mai rămas neconsumat din dragoste după ce-am trecut noi. şi cîte altele n-am făcut din substanşa D! cîte nopţi n-am colorat case parcuri, străzi şi oameni cu instrumentele pline de tenebre şi de viziuni

ultime ale existenţei şi conştiinţei pînă am reuşit să-mi transform întregul univers într-un vers al substanţei căci m-am născut din dorinţă şi în ea voi sfîrşi pentru că sunt suficient de puternic să fug dincolo de mine într-o locomotivă cu aburi cu puţin praf de cărbune sub ochi şi un singur chibrit.

57. Prinos Lumina albă a dimineţii ne strânge clipele în crug ca pe secunde dezlipite de amurg Priveşte-mă lumină albă în câmpul desuet al serii mele năpăstuind pământul doar cu gândurile mele ca pe negre nostalgii din crengi de fum căzând în crânguri moarte apoi urcând în raza caldă lacrimi ţinând prinosul jarului în mâini cu degete rebele

58. Creaţie Motto: Sunt cobai în laboratorul divin, Genomul primordial este agresat insistent, Crisalida genei de acid dezoxiribonucleic Este transmutată permanent În spatiul celest.

Arhetipul închistat în mine Este transformat în clona eternei dedublări A eului polarizat şi ambivalent.

Iată zeul arhetipal, celesta hierofanie, Zămislind cu arşiţă de daymon, Duhul revarsat in tainic filon, Crin imperial pe alizee câmpie, Embrionul totemic plângând.

Cosmos ambivalent, ritmuri ascunse Universul paralel, fiorul tainic, Vibraţia hiperitmică si dansul tahionic Basmul unei desacralizări inverse, Elohimul făurind.

Huma primeste semintele, Şarpele pe crucifixul de argint, Lumea maniheică, cosmosul bivalent, Profetul zguduie traditiile, O noua cosmogonie zidind.

Astrul se naşte din magma – sămânţă, Universul profund – matrice,

Glasul vestind război, apoi pace, Pâinea se frânge spre fiinţă, Vinul clocotind, focul mistuind.

59. Mărturisire simt ploaia, îmbrăţişându-mă de jos în sus într-un vals al tăcerii şi al infinitului finit într-un cristal de gheaţă... este umbra cuvântului meu de iubire...

60. Răşinari A Din nadir în zenit, Dorm dealuri cuminţi... Între văi şi-ntre stânci Se aud Respiraţii adânci...

Colinele par Blânde făpturi Adâncite-n pământ.

Blăni lucind Din iarba verzuie: Smarald, jad, Malahit Cu iz de tămâie Şi de fân cosit, Aburesc Vegetaţii crude....

Le cresc vii pe spinări Sălbatice creste De tufişuri şi flori, Se deschid În zori cu mii de miresme…

Un izvor rătăcit Plânge albind un mic val Prin scoarţa de lut...

S-a pierdut Într-o rană de deal ......

61. despre tine ai fost o himeră lungă subţire un fum de marihuana în dimineţi sinucigaşe ai crescut în mine copac cu rădăcini de cer înflorit şi nu mi-ai lăsat nici 1cm cub de mine ca şi cum n-aş fi sau tocmai de aceea izoldă penelopă electră pe retina mea 7 D mireasă în fiecare septembrie ruginit tu nici nu ştii că în fiecare seară urc pe scăunel să-ţi aprind visele că dincolo de tine viaţa ţine deschisă o fereastră unde zâmbetul tău bigbang e sculptat pe catapeteasmă matroska iubirii

62. Colind În casa voastră c-un colind, În seara asta m-aşteptaţi!

Să fiţi acasă, mamă, tată Şi voi să fiţi, surori şi fraţi!

Din ceruri să veniţi acasă!

O dată-n an doar e Crăciun; Veniţi din veşnicii, de-oriunde, Atâtea am…am să vă spun…

Din hârbul ce-l luaţi din cer, Vărsaţi în candelă lumină!

Odaia voastră va fi plină cu Miros de brad şi de răşină.

63. Doar tu...

Doar tu poti şti ce-i bine Şi tot tu şti ce-i rău: Ascunde-mă în tine, Fereşte-mă de hău, Înghite-mă cu apa, Respiră-mă profund, Miroase-mă cu-o floare, Zideşte-mă-ntr-un gând, Cuprinde-mă in suflet, Acoperă-mă-n vis, Ascultă-mă în cântec, Citeşte-mă-ntr-un vers, Adună-mă în boabe, Inspiră-mă c-un fum Şi soarbe-mă în ceaşcă!

Ori...scutură-mă-n scrum, Alungă-mă c-un suflu Ca pe un fad parfum!

Nu mă lăsa, iubite, Balast să-ţi fiu în drum Ci calcă-mă-n picioare Ca pe o frunză-n vânt, Şi bate-mă pe cruce, Mă răstigneşte, sfânt!

64. Adoptată cândva păsările zburau într-un fel ţipau în limba lor cuvinte în sânge simţeai cum păcatele se rostogolesc şi cum Sisif îşi blestema zilele viaţa rămâne o apă limpede când am fost nevoită să râd toţi copiii au aruncat cu pietre în mine purtam vina că trăiesc la o casă de copii eram în plus pentru mama şi mereu în minus la masa de seară purecii erau prietenii mei zidul peste care plângeam nopţile îmi ştia tâmpla udă ritmul nostru e bătaia fugarului aproape că trăiam clipa pierdutului când m-a adoptat întunericul

65. Îmblînzirea Siberiei Îmi creşte, în suflet, acolo pe ultimul ţărm... un salcîm cu ramuri spinoase de culoarea iernilor în Tobolsk şi-a durerilor ce tac, în cea mai desăvîrşită inconştienţă nostalgia unei revărsări fără hotare, iată dragostea mea! În ce constă importanţa unei clipeş În ce se diferenţiază clipa cînd moare un om, de celelalte, cînd nu se întîmplă decît fapte banale şi simple?

Cine ştie? Nimic nu e la fel! Totul se fărîmiţează în bucăţele, exact că acelea pe care le păstrăm în sertare pline de riduri, printre altele o adiere de vînt dincolo de îndepărtatele fluvii unde îngerii vorbesc o mie de limbi transformate în păsări cu ochii aţintiţi spre larg după urmele unui întreg mai pustiu ca preajma Infernului dantesc.

66. Viaţa, paşi de tangou Efemeri pe pământ, trăim ca într-un balansoar; dansăm pe muzica unui tangou, înainte şi înapoi. Între noi exista bucuria întâlnirii, voinţa şi visarea dar nu ştim să ne armonizăm după muzica sufletului…

Nu întotdeauna paşii ascultă muzica.

Forţăm pe undeva, lucrurile; ne luăm la întrecere cu timpul, lumina, pacea şi când suntem în vârf ne credem infailibili.

Orgolioşi, strivim sub paşi, partenerul de lângă noi.

Nici geniile nu rămân în vârful piramidei Li se frâng aripile de la picioare şi cad pe pământ.

Până îşi revin, trebuie să construiască pas cu pas, înainte şi înapoi, ca şi cum atunci ar învăţa tangoul.

Unii, după ce au învăţat paşii, nu mai au timp să danseze…

67. Monograma din vis Plouă. Un fluture dansează printre petalele macilor.

Vis. Lacrimile copacilor sunt ascunse în zâmbetul ei.

Iubire. Precum ploaia, Ea îţi mângâie sufletul.

Fără frontiere este sufletul, doar când ne adorme este acolo unde îşi doreşte cu adevărat, Singur şi pustiu eşti, nu mai poţi să te minţi, doar mărturiseşti pierderea de sine. Eşti doar Tu şi inima-ţi încătuşată.

Ai vrea măcar o dorinţă să-ţi fie întrupată şi nimeni nu-ţi răspunde! Nici măcar lacrimile nu se mai prefac în cristale.

Ai vrea că Ea să-ţi atingă fruntea şi buzele, inima şi trupul...

La dorinţa ta, în fiecare noapte venea la tine- ecoul inimilor împrăştia miresme de iasomie şi caprifoi, În jur, lumina lunii pline şi umbrele lor se legănau, Mereu ea steaua, iar tu oceanul ei, Mereu ea ţărmul, iar tu valul pătimaş revărsat.

La dorinţa ta, în fiecare noapte venea la tine - un vis, o şoaptă, O şoaptă, da! Un cântec, sărut şi mângâiere, o unică trăire, Un vis într-un întreg cu-al ei contur de catifea printre cearşafuri...

La dorinţa ta, în fiecare noapte venea la tine pentru că o iubeai şi te iubea - un dor fără-ncetare, o vrajă, un mister, o rugă şi-un descântec, un gând - să mai revină, Nelinişti, apropieri tulburătoare, viaţa ce urcă şi coboară până ce piere, iar depărtarea - dureri ce nu suportă ceasuri...

Opreşte-te noapte! În geam adie-o creangă. În zori, la despărţire, parfum de ambră se risipeşte într-o monogramă, punte spre-a lor fundaţie. În fiecare zi o aşteptai în vis. Din lacrimi e făcută ziua, sub pleoape perle mari se-adună şi-n inimă doar nori de dor plutesc.

Când Ea apare oglinzile explodează prin îngheţata poartă, de mână trec prin focul ce stinge-a pleoapei apă.

De dincolo de timp zâmbeşte Ea, pe buze are mireasma începutului, se întoarce să-şi sărute iubitul de dincolo de timp în timpul ăsta bolnav.

O, dulce moarte! Nu poţi urca, nu poate coborî!

Cine va cunoaşte Iubirea, va zdrobi Porţile Morţii! ...........................................................................................

Se spune că se vor căuta mereu până vor deveni UNU... iar până atunci, în locurile lor dragi se vor întoarce, ca-n moartea ce-i va uni să fie doar steaua unui Cerc de Lumină.

68. Viaţa prin sticlă Azi privesc viaţa prin sticlă şi mângâi cu degetele aerul albastru verzui privind lumea fadă şi strâmbă prin transparenţa unei dimineţi inocente şi incolore în care întâmplările mă ocolesc zâmbindu-mi cu superioritate în colţul gurii.

Am devenit prizonierul propriului vis stau la marginea lui şi nu mă mai pot întoarce spre mine.

Ca un monstru de sticlă, visul meu în care mă pot vedea în fiecare moment ca într-o oglindă a destinului.

Pe fiecare perete—o scenă din viaţa mea, văd numai chipul meu în toate oglinzile pe care le acopăr inutil în fiecare seară cum aş închide toate uşile înaintea vieţii, nu ştiu noaptea cine le descoperă lăsându-le goale şi vii cu ochii aţintiţi asupra mea dorindu-mi moartea, iar eu trec mereu printre oglinzi fără să-mi privesc chipul, căci toate oglinzile sunt înveşmântate cu destinul meu pe care nu vreau să-l ştiu niciodată.

Lovesc cu pumnii în chipul meu uriaş, sunt un monstru de sticlă vreau să-mi zdrobesc faţa şi nu pot, pe locul unde am izbit cu pumnii în oglindă

cresc mai multe feţe ale chipului meu, slugi zâmbitoare cu mai multe feţe, strălucirea lor strâmbă şi neputinţa mea mă înşeală mă ameţesc mă sfârşesc.

Culoarea ochilor mei se schimbă mereu ca pielea unui cameleon, de câte ori privesc lumea mă transform mă pierd mă ascund şi ochii mei sclipesc albaştri roşii verzi, oglinzile din jurul meu strălucesc feeric, orice gest fac orice pas mi se reflectă în oglinzi crescând şi devenind mii de gesturi şi de paşi cioburi mici fragmente posibile ale vieţii.

Nu sunt stăpân pe gândurile mele orice gând se uită în oglindă strâmbându-se la mine cu răutate nu mai pot ieşi din pielea mea transparentă în care sunt închis ca într-o cuşcă de aer de a cărei existenţă dură numai eu ştiu.

Mereu singur stau în faţa lumii atroce ori nepăsătoare fără nimeni care să mă iubească fără mamă şi tată numai chipul meu repetat obsedant în toate lucrurile din jur mici monştri reci de sticlă ce mă privesc cu răutate lacomă din toate părţile venind spre mine şi devorându-mă.

Azi privesc lumea

stând faţă în faţă cu ea, cadavru cu obrajii palizi din ce în ce mai subţiri încontinuu autodevorându-se.

Surâsul blajin din colţul gurii nu e o realitate, chiar în clipa următoare se va preface într-un rânjet hâd. În fiecare clipă trebuie să mă pregătesc de moarte mereu mâine va fi ultima zi primăvara aceasta va fi ultimul anotimp şi nu-mi mai rămâne nimic pustiul de afară se uneşte cu pustiul din mine mi-amintesc numai un parfum îndepărtat de regina nopţii albă şi pură crescută printre smocuri de iarbă sălbatică în spatele casei bunicii stăteam pe cimentul încălzit de soare şi mă uitam cum trece vara ca un nor alb pe cer care nu lasă nicio urmă de parcă nici nu ar fi fost şi noi nu am fi existat vreodată aşa mici cum eram în pragul uşii formând acelaşi trup cu cimentul cald şi plin de viaţă aşteptam seara să răsară stelele şi le priveam cum apar una câte una pe cer de parcă nimic nu ar fi existat în afara lor poate moartea este doar un nor palid un gând o amintire pe cerul albastru de vară.

69. Rugă Doamna mea de dincolo de rugă, Să-mi păstrezi un cer(c) ce nu subjugă, Ca timpul, care-n cerc ne e nevoie De-a fi în noi, să fie-n voie...

Doamna mea de dincolo de munte, Să-mi păstrezi un cer(c), cu stele multe, Că iubirea, chiar de e profundă, Dacă nu e Pi pătrită, se afundă...

Vorbele-aruncate-n rug(ă), efemeride Înnobilează cerul... cu firide.

70. Colind necolindat Cu stea cu magi şi trei păstori Primeam un Prunc Dumnezeesc Lui ne-nchinam de sărbători, şi nu la moşul cel lumesc.

Colaci, ori nuci , alune, mere Era plata de vesteam A Maicii Sfinte grea Durere. şi naşterea din Betleem.

Cu stea cu magi şi trei păstori Primeam un Prunc Dumnezeesc Lui ne-nchinam de sărbători, şi nu la moşul cel lumesc.

Colindele-s de-acum pe bursă Că le plăteşte Credidam Noi numai colindăm de-o vreme De când colinda e pe ban..

Cu stea cu magi şi trei păstori Primeam un Prunc Dumnezeesc Lui ne-nchinam de sărbători, şi nu la moşul cel lumesc.

Lăsăm artiştii să se-ntreacă Pe scene şi la mari mulţimi Chiar dacă plânsul îi înneacă Ei mai colindă ... ca să fim

Cu stea cu magi şi trei păstori Primeam un Prunc Dumnezeesc Lui ne-nchinam de sărbători, şi nu la moşul cel lumesc.

71. în oraşul cu numele ciung

cocorii desenaţi pe cer fântânile lumii secară o pasăre trece prin sine hoinară şi totul capătă un aer stingher

speranţe şi frunze de nuc în faţă un munte de var enigmele lumii dispar şi nimeni nu ştie unde se duc

comisari de tablă umblă pe-ntuneric lacrimile nu ne mai ajung în oraşul cu numele ciung noaptea se aude un hohot homeric

nimeni nu ne crede nimeni nu ne ştie ziua neputinţei scadenţele plata cine învârteşte nevăzută roata destinele pe câte-o terezie...

72. Există multe cărări Toamna se joacă cu anii şi frunza Iarna viscoleşte tarabe de vise Primăvara râde în flori de cais Vara adoarme-n lanul de grâu Ştii În fiecare loc În fiecare timp Există multe cărări care te-aduc la mine Poteci de lut Poteci de gând Te aştept auzind paşii tăi.

73. Când aud de vreun concurs Când aud de vreun concurs Mă trezesc şi mă adun; Ca ocnaşul la recurs, Mă prefac cinstit şi bun.

Printre gânduri răscolesc, Poate voi găsi ceva: Vreun verset apostolesc Ori vreo lacrimă - cumva. şi-apoi stau ca o statuie; Nu găsesc nici trei cuvinte.

Ca un Crist bătut în cuie, Aştept cerul să m-alinte...

Dar în ziua cea din urmă Mă trezesc din somnul greu, Ca măgarul într-o turmă Vin şi eu cu scrisul meu.

Nu sunt printre cei chemaţi, Dar mă roade-n vanitate; Dacă n-o sa mă votaţi...

Mă car iute din cetate..

74. Clepsidra Anul Nou creşte-n vibraţii, se roteşte larg în aer E mereu Buhaiul Sacru, vocea zeilor din caier Şi-a strămoşilor credinţe, mii de gesturi rituale E o muzică divină, energii universale….

Declanşate şi-n străfunduri, plânge apa în adâncuri.

Dans, balans, focul planetei se revarsă prin pământuri Şi ironic propulsează în afară… Universul….

Vindecaţi toţi prin lumină, tot în timp ne e demersul!

Vremea scurgerii eterne prin clepsidră. Cele doua rezervoare Trec fiorul prin nisip. Se răstoarnă gâtuite, în schimbare…

75. Mustăţi de iepuraş alb cînd se coace Ceaiul ăsta are un gust aşa... ca mustăţile de iepuraş alb cînd se coace – mi-a spus.

Ce puteam să-i răspund?

Nu-mi băgasem niciodată nasul în mustăţile vreunui iepuraş alb.

O găsisem ghemuită pe treptele blocului, tremurînd de frig şi pretinzînd că nu.

Doar aştepta pe cineva, dar (s-a prefăcut că-şi priveşte ceasul, suflecîndu-şi puţin mîneca bluziţei subţiri, aproape transparentă, apoi a zîmbit) n-are să mai vină de-acu’.

S-a aşezat nestingherită pe singurul meu scaun din bucătărie.

Prea puţin femeie să-mi derulez în minte vreo scenă.

Prea puţin copil să nu mă atragă.

Fă-mi un ceai, te rog. Mi-e cam sete.

Părea în largul ei. Picior peste picior, cu cîteva şuviţe roşcate căzîndu-i pe frunte.

Se uita curioasă de jur împrejur: la frigiderul cu abţibilduri din Chip & Dale, la piramida de farfurii ciobite din chiuvetă, la modelul linoleumului de pe jos străbătut sistematic de şiruri de furnici mari cît boabele de piper. Ştii cum e iepuraşul cînd se coace? – m-a întrebat, dar imediat a început să rîdă, a dat amuzată dintr-o mînă şi s-a ridicat să examineze de-aproape

frunzele muşcatei pe care o primisem cadou de la Ela. Aş fi vrut să aflu, totuşi, ce i se întîmplase.

N-aveam nimic urgent de făcut, dar sentimentul micului proprietar, stăpîn al casei, îmi spunea că am tot dreptul. Şi-a sorbit cu vădită încîntare ceaiul din ace proaspete de pin, mi-a întins mîna, (un moment n-am ştiut pentru ce, apoi i-am întins, la rîndu-mi, mîna, dar mai mult din reflex) s-a întors şi-a ieşit.

Am ascultat atent paşii spre lift, pe casa scării, uşa liftului deschizîndu-se şi închizîndu-se: nici o ezitare; nici un moment de întîrziere pentru a-mi da timp s-o ajung din urmă şi s-o chem înapoi.

M-am aşezat pe scaun şi mi-am turnat ce mai rămăsese în ibric din ceaiul deja rece.

76. Printre valurile nopţii Printre valurile tulburi ale nopţii Sufletul – pribeag, aleargă să cuprindă Când ajunge-va, felia de pâine albă, Plânsă cu atâta jale…

Prin noianul, mult prea mare, al Zăpezilor căzute, mâna – mult prea firavă, Aseară căuta să scormone prin a Ceţilor vârtejuri, coroniţa de argint.

Flori, până ieri, albastre, azi cenuşă-n calea Noastră, stau de veghe, urmele să nu se şteargă… Însângerate, mâinile prind luna asfinţită, Alinarea să rămână ca-ntr-un vers alb de nenuntă: Tu eşti eu şi vom rămâne o stea albă pe vecie Printre valurile nopţii şi-n noianul mult prea mare Flori albastre cu cenuşă spală răni Nicicând închise…

77 .Dez-existenţă printr-un gest alchimic mă dezic de metalele din mine de aripile îngereşti îngenunchiată cu fruntea lipită de lutul-siamez sunt omul-gol adamic formă geometrică enigmatică schemă esoterică metamorfoză a sinelui în fiinţa microcosmică ce-şi înalţă visele în constelaţii ca niste fluturi din crisalida timpului-matcă apoi, expulzată în stihiile iadului pildă mută a fugii din lume dinamism invers, ad utterum schiţez un proiect al deconstruirii sinelui tridimensional într-un nod cosmic: ochii – oaze de lumină mâinile – corali genunchii bulgări de sare

ca un înger în cădere atrasă de gravitaţia terestră am sfărâmat orizonturile infinite am lepădat moartea reîntoarsă în forma primordială a genezei...

Sybilla se intoarce adesea in acest inceput de ianuarie pe frunze de stejar asterne ganduri valuri valuri de profetii fara sa priveasca pe fereastra vede merii infloriti asemeni unor candelabre aprinse in bataia vantului fara sa treaca pragul cunoaste tainele lupilor ascunsi in incheietura timpului simte durerea mamelor care leagana numai in gand bebelusi pune cununa de laur invingatorilor gusta din turta sarata a fetelor de maritat asculta simfonia izvoarelor vietii din paharele de cristal in pestera intunecata distinge paianjeni tot mai multi paianjeni distrug care de lupta asmut cainii cu priviri de vultur sa atace copiii viruseaza ideea de familie ciopartesc iubirea ca nimeni sa nu se mai identifice cu intregul tresare apoi trece nepasatoare pe langa limbile de melite ale calendarului nu nu voi fi un emitator de frica voi misca axul vid al rotii

in realiatea holografica Sybilla se desprinde din marmura alba – (cu gratia unei muze) cantand tuturor la ureche un colind