Cartea concursului '' Peregrinari '', Dublin 2012

CONCURS

LITERAR

DE

PROZĂ

”PEREGRINĂRI”

Centrul de Excelenţă în Promovarea Creativităţii Româneşti - Dublin

http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/

SCURTĂ

Sufletul pământului ( Locul I ) Luna se gudura pe lângă nişte nori tuciurii şi zdrenţăroşi, promiţându-le teritorii în noapte de vor alunga degrabă soarele ori măcar de-i vor lua din strălucire, doar aşa, pentru orgoliu propriului halou. Nu de alta, dar cine altcineva să grăbească drumeţii să găsească un han sau să trezească haitele de lupi flămânzi?

Soarele roşu însă mai clipi de două-trei ori şi vânticelul iscat deşiră norii năimiţi la rele. Lupii s-au întors în bârloguri, căutând nedumeriţi care la lună, care la soare. Şeful haitei a urlat prelung şi a ieşit iar din bârlog. Lupoaicele l-au urmat de îndată, în ordinea autorităţii câştigate cu colţii, adulmecând mirosurile pădurii.

Puii cei mari stăteau încă ascunşi, pe când cei mici îşi făceau de lucru printre picioarele adulţilor. Încă un urlet înfiorător şi haita porni în goană prin noapte. Ierbivorele se grăbiră care încotro căutând şansa unei noi zile de teamă... ”Sunt ai noştri şi ei...” şi-a spus moş Manole care tocmai ieşise din pădure şi căuta să ghicească drumul spre sat. Căra în spate un coş mare plin cu pământ galben, trebuincios la oalele lui. Era greu tare, că-l umpluse peste măsură, aşa ca gospodarul care decât să facă două drumuri cu umplutură pe jumătate, mai bine face unul singur şi cu folos. Timpul câştigat îl petrecea mângâind pământul şi din mâinile lui fecunde izvorau forme nemaivăzute de oameni. Nu-i vorbă, făcea şi oale pentru vânzare, că altfel din ce să trăiască?

Dar şi oalele abia de mai aveau căutare. De când cu libertatea, până şi-n satele pădureneşti ajunsese civilizaţia şi chiar dacă se construiau încă din lemn, casele ascundeau de-acum televizoare, frigidere şi maşini de gătit cu gaz ori plite electrice. Ei, şi o dată cu aparatura veniseră şi felurite oale, cratiţe şi farfurii din te miri ce materiale. O dată a şi râs, când a venit o cucoană să le vândă nişte oale făcute, zicea ea, din materialul din care se fac şi rachetele americane, alea de se duc pe lună.

- Şi ce, io-mi trimit tocana în spaţiu? a întrebat-o Manole pe doamna cu oalele şi sătenii au râs. Apoi, cât se poate de serios i-a spus femeii că ce bagă muierea lui în cratiţă o dată, nu face nici a cincizecea parte din cât costă cratiţa minune şi că de-aia nu găseşte rostul minunii spaţiale. Dar ca să nu se simtă ofensată de cele zise, Manole a invitat-o acasă, că nevasta tocmai făcuse sarmale într-o oală de-a lui, de pământ. Femeia era uimită şi încântată. A zis că n-a mâncat niciodată ceva atât de bun şi la plecare a cumpărat cinci oale de la moş Manole.

De cele mai multe ori mergea dimineaţa în pădure. Ştia el câteva locuri unde pământul se păstra mereu umed şi, sub stratul de frunze şi o pojghiţă negricioasă, găsea lutul galben ca aurul. Dar acum rămăsese fără pământ fiindcă avea de onorat o comandă mai mare. Erau unii din Anglia, care mai cumpăraseră de la el. Pe englezi îi adusese acum câţiva ani un nepot, cam puşlama el, dar şi descurcăreţ foc de multe ori. Îi văzuse la oraş că le plac obiectele ceramice şi le-a vorbit de unchiul lui.

Când i-au poposit în curte, englezii s-au minunat atât de tare de oale încăt au cumpărat tot ce le arătase. Nici măcar n-au încercat să negocieze, atât erau de

încântaţi. Asta i-a reproşat nepotul mai târziu, că de-l lăsa pe el să spună preţurile, cu siguranţă ar fi avut cu jumătate mai mulţi bani în chimir. Dar moş Manole avea preţ fix pe oalele lui şi nu căuta să păcălească pe nimeni. Ca să-şi înveselească nepotul i-a dat şi lui ceva bani de buzunar.

La vreo două luni englezii i-au intrat iar în curte. Aşa a aflat că erau anticari şi că produsele de ceramică aveau mare căutare în magazinele lor. Acum veniseră cu o dubiţă albă, hotărâţi să-i ia şi mai multe oale, dar moş Manole nu avea prea multe făcute. Englezii i-au spus că pot aştepta două săptămâni şi că-şi vor căuta cazare la oraş. Dar casa în care copilărise olarul era goală, că mamă-sa numai ce trecuse în lumea drepţilor. Acolo i-a cazat pe englezi şi aceştia s-au bucurat şi de două săptămâni de olărit cu moş Manole. Nepotul, cu gînd să sporească banii în buzunarul unchiului, gândind că va primi şi el parte de-acolo, le-a vorbit de formele ciudate pe care moşul le făcea şi pe care nu le arăta multor oameni. Asta nu i-a plăcut lui moş Manole, dar a cedat stăruinţelor englezilor. Când au văzut că ceea ce pe dinafară părea un hambar dărăpănat era de fapt la interior un adevărat muzeu, englezilor li s-a tăiat respiraţia. Pe pereţii văruiţi în alb strălucitor erau fixate rafturi din lemn negeluit şi pe ele stăteau lucrările olarului. Erau felurite spirale, globuri perfecte, forme neregulate, animale, păsări şi peşti, toate din pământ ars, unele smălţuite şi vopsite în culori vii, altele în stare brută.

- Ce sunt astea? a întrebat un englez când i-a revenit vocea.

- Sufletul pământului! i-a răspuns moşul şi englezii au râs. El n-a râs. Atunci au priceput şi ei că omul vorbea serios. L-au rugat să le vândă din obiecte, erau pregătiţi să plătească oricât. Moşul i-a dezamăgit spunându-le că aceste obiecte nu părăsesc locul şi cu siguranţă nu pleacă din ţară.

Cu gândul la profit, unul i-a propus să vină în Anglia, că-i pune la dispoziţie tot ce are nevoie, numai să-i facă şi lui obiecte ca cele de pe rafturi. Şi moş Manole a acceptat, mai devreme decât se aştepta până şi nepotul. A acceptat cu gândul la bani, că pruncul unuia dintre feciori i se născuse cu o malformaţie, dar din lipsă de bani nici nu gândeau la operaţie. În Anglia l-a luat şi pe nepot, să-i fie translator. A ars mult pământ pe-acolo şi anticarii erau mulţumiţi. A strâns bani pentru operaţia pruncului şi i-a trimis în ţară. Lucrurile mergeau bine pentru toată lumea, poate mai puţin pentru puşlamaua de nepot. Acesta prinsese gustul pariurilor şi mai mereu era prezent la cursele de cai. Deşi avea parte din ce lucra olarul, nepotul mereu se p\ngea de bani. Moş Manole simţea că-şi scăpase nepotul din mână şi că drumul pe care apucase acesta sigur îl va duce la pierzanie. Ş-apoi îi era dor de casă, de muiere şi feciori, de nepotul operat care deja putea alerga prin curte.

Când le-a spus că pleacă, englezii l-au înţeles. Nepotul sub nicio formă nu înţelegea şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-l facă să se răzgândească. N-a reuşit şi cum anticarii nu-i găseau rostul în lipsa unchiului, a revenit şi el în ţară.

Moş Manole era fericit. Englezii îl vizitatu de două ori pe an şi se mulţumeau cu vase, căni şi oale de pământ. De-acum şi feciorii lui aveau televizoare în casele lor, frigidere şi maşini de spălat rufe. Cu banii câştigaţii din oale cumpărase încă două dealuri cu pruni de la unii de-au plecat de tot din ţară şi

le-a dat în grija băieţilor. Cu fânul de pe dealuri dat crescătorilor de animale şi din sutele de litri de ţuică vândute orăşenilor în târg, familia lui moş Manole n-avea grija zilei de mâine. Şi el continua cu oalele lui. Asta până într-o zi, când a găsit lacătul de la hambar spart. Îi dispăruseră lucruri. Se întâmpla asta după ce nepotul îi adusese nişte nemţi şi insistase să le arate şi lor muzeul. S-a lăsat convins într-un târziu, numai să scape de gura puşlamalei. Nemţii puseseră ochii pe două obiecte şi erau gata să plătească cinci sute de euro pe ele. Moşul i-a refuzat. Dar tocmai alea două îi dispăruseră din muzeu...

A doua zi l-a prins pe nepot în hambar.

- Unchiule, mai lasă-mă să iau două bucăţi, că pe-alea de ieri le-au spart nemţii, s-a rugat nemernicul de nepot. Cu banii luaţi mă fac om de treabă! a promis el.

Moşul nu l-a certat. L-a luat de braţ şi l-a dus în casă. Dintr-un scrin a scos o sumă mare de bani şi i-a spus: - Ia-i şi pleacă din ţară, că ai vândut sufletul pământului. Pleacă şi nu te mai întoarce, că locul tău nu mai e aici. Du-te după nemţi...

La sfârşitul săptămânii, după slujbă, i-a chemat pe toţi oamenii din sat să-i vadă muzeul, apoi împreună cu feciorii lui a pus toate obiectele în saci de cânepă şi au plecat cu căruţele către lacul de acumulare din apropiere. Optzecişiopt de saci au descărcat din căruţe şi opt drumuri au făcut cu barca până în mijlocul lacului.

Acolo moş Manole le-a deşertat cu grijă, că nu voia să le spargă. Voia să le redea pământului exact aşa cum sufletul lui le modelase.

De-atunci făcea doar oale, căni şi străchini. Şi lumea cumpăra încă. Cele mai multe i le cumpărau englezii. Pentru comanda lor fusese acum, seara, în pădure, căşi anunţaseră vizita.

- De ce nu-ţi chemi feciorii să te ajute? l-a întrebat un vecin când l-a văzut trecând prin faţa crâşmei. Moş Manole s-a apropiat, a sprijinit coşul de zid şi a intrat.

Cucul ceasului din crâşmă tocmai cânta de nouă ori când s-a aşezat pe un scaun.

- Dă-mi o bere, a cerut el crâşmarului. Apoi i-a răspuns şi vecinului că dacă l-ar ajuta cineva, copiii lui sau vreun străin, n-ar mai putea spune cuiva că oalele sunt ale lui şi n-ar mai putea garanta pentru ele. Omul n-a înţeles dar nici n-a insistat. Avea însă altă nedumerire: - De ce oare te-oi fi întors tu, Manole, io nu pricep nici să mă arzi cu ceară... ”Că-mi era dor de familie, de pământ, că nu ştiu nici măcar cum se zice dor în engleză...” gândea moş Manole, dar cum o spusese de-atâtea ori şi lumea tot nu pricepea, a oftat şi a arătat cu degetul către ceasul de pe perete.

- Vezi, vecine, eu sunt ca orătania din ceas, am şi io un arc ce m-a tras înapoi...

Autor Nicolae Cîrstea

Povestea cersetorului afgan ( Locul II) Am un prieten bogat, care are mai multe magazine in centrul Capitalei: rotiserii, fast-food-uri, cabinete medicale, veterinare, de avocati, etc. Acum vreo 7 ani s-a aciuat langa una din rotiseriile lui un orb insotit de o catea. Cand nu avea ochelarii pe nas era inspaimantator, caci avea ochii scosi. Dupa ce primea de la vreun client sau de la vanzator o bucata de pui, se retragea intr-un colt, mesteca bine carnea si o scotea sa i-o dea cainelui care-l insotea. Intrigat de comportamentul lui ciudat, care-i alunga clientii de la rotiserie, prietenul meu s-a hotarat sa stea de vorba cu el. L-a chemat in biroul lui, dar el a refuzat sa intre daca nu intra si cateaua lui. Mirati de atasamentul lui fata de un caine, ne-am hotarat sa-i ascultam povestea.

- Tatal meu a fost mollah-ul orasului Kabul. El a fost cel care a organizat apararea orasului la invazia rusilor. Credea mult in valorile civilizatiei americane si a inceput tratative cu ambasada SUA pentru sustinerea rezistentei afgane. Lupta de guerila pe care a dus-o de la inceput a creat o solidaritate uriasa intre afgani si el a primit sprijin din toate colturile tarii. Dar intr-o zi, sub pretextul ajutorului islamic, in orasul nostru au intrat trupele saudite. Au ocupat posta, gara, radioul, spitalele si toate punctele cheie din oras, spunand ca vor sa organizeze mai bine apararea in fata rusilor. Tata nu l-a privit cu ochi buni de la inceput pe liderul lor, Osama bin Laden, caci parea viclean si cu scopuri ascunse. Antipatia a fost reciproca, dar nu s-a manifestat o buna bucata de vreme. Cand Osama l-a proclamat mollah peste oras pe un alt afgan, dandu-l la o parte pe tata, acesta a reactionat cerandu-i sa paraseasca tara.

In acea noapte seraiul nostru a fost atacat de sauditi, tata a fost omorat, la fel si mama si fratele meu cel mare, iar mie mi-au scos ochii, urmand sa ma omoare a doua zi, impreuna cu celalalt frate si cu sora mea. Cum cunosteam toate cotloanele casei, am reusit sa fug si sa ma ascund in casa imamului de la periferie - vechi prieten cu tata. La scurt timp Osama a declansat razboiul cu americanii, iar Kabulul a fost continuu bombardat. Intr-o noapte o bomba a atins casa imamului strivindu-ne pe toti sub ruinele ei. Eu am nimerit sub masa, dar nu ma puteam misca pentru ca deasupra mea erau mormane de moloz. I-am strigat pe toti din casa, dar nimeni nu mi-a raspuns si cred ca erau morti cu totii. Eram convins ca voi muri si eu, caci nu stiam cum pot sa ies. Intr-un tarziu am auzit un latrat de caine. Am strigat si cainele si-a dat seama unde eram. A reusit sa-i alerteze pe vecini si m-au scos de sub daramaturi. Au venit cei de la Salvare si au vrut sa ma ia la spital, dar eu am fugit de teama sa nu incap iar pe mana sauditilor. Atunci cateaua a venit dupa mine. De parca ar fi inteles totul fara sa-i vorbesc, m-a scos din oras pe drumuri ascunse, ferite de paza oamenilor lui bin Laden si, dupa 10 saptamani de rataciri prin tot felul de asezari, am hotarat sa parasesc tara. Caci intreg Afganistanul era bombardat, chiar si muntii cei feriti si plini de pesteri secrete. Insotit de aceasta catea, am traversat muntii si am iesit din tara pe la Bala direct in Turkmenistan. Am batut la portile mai multor capetenii turkmene care, in trecut, apelase la ajutorul tatalui meu, rugandu-i sa ma ajute sa-i indepartez pe sauditi din Afganistan. Amagiti insa cu ideea imbogatirii cu petrolul din Marea Caspica, cei mai multi lideri nu mai voiau sa auda de tara mea - se temeau si de rusi si de americani si de sauditi si nu voiau sa aiba vreo atitudine vrajmasa fata de ei. Asa ca am plecat mai departe in Armenia, apoi la kurzii din Turcia si, negasind sprijin nici la ei, am urcat in Bulgaria si apoi in Romania. Am ajuns aici dupa 6 luni de mers, in cea mai mare parte pe jos,

dormind pe marginea drumurilor si mancand ce imi dadeau oamenii sau ce gasea catelusa asta. Cu cat ma indepartam de tara mea, cu atat interesul si dorinta de a ajuta Afganistanul scadeau simtitor. In Bulgaria si in Romania oamenii nici nu stiu unde e situata tara mea pe harta, iar comunitatile musulmane nici nu vor sa ne ajute in vreun fel. Eram convins ca voi merge mai departe pana la Bruxelles sau chiar mai departe in SUA, dar catelusa s-a imbolnavit. Picioarele o dor si nu mai poate face drumuri lungi, iar dintii i s-au stricat si nu mai poate mesteca fara dureri. Asa ca neam oprit aici in Bucuresti de cativa ani. Am gasit o vreme un frate musulman care ma lasat sa-l ajut la shaormerie, dar cand clientii i s-au imputinat nevasta lui a dat vina pe infatisarea mea si a trebuit sa plec. Am vrut sa predau pe undeva limba si literatura araba, caci aceasta era specialitatea mea la Kabul, dar n-am gasit pe nimeni interesat aici. Si am continuat sa cersesc ca sa am cu ce s-o hranesc pe catelusa mea si sa strang ceva bani pentru a o putea vindeca. Daca ea m-a salvat de la moarte si m-a adus pana aici, sunt dator si eu s-o salvez, ca sa mergem mai departe. Stiu sigur ca daca voi ajunge in America soarta tarii mele se va schimba.

Prietenul meu afacerist l-a luat pe cersetor si l-a dus la cabinetul lui veterinar.

Nu stiu ce s-a intamplat mai departe, caci el nu s-a mai aratat langa rotiserie.

Uitasem de el, caci au trecut 7 ani de-atunci, dar ieri prietenul m-a sunat sa-mi spuna ca a primit o scrisoare de la cersetor. A ajuns in SUA, preda la Universitatea din Madison, Wisconsin si spera sa se reintoarca in Afganistan in anul urmator cu sprijinul autoritatilor americane. M-a uimit modul in care a incheiat scrisoarea: "Multumesc lui Allah pentru milostivenia lui si il rog sa ma ierte ca ma inchin si lui Hristos, pe care il implor sa aiba grija de tine, asa cum tu ai avut grija de catelusa mea".

Autor

Bruno Č˜tefan

Schengen ( Locul III )

Jean Pierre Melon ieşi pe uşa de la Les Toillettes Publiques şi grăbi pasul, coborând în viteză străzile in trepte ale oraşului vechi. Pavajul de piatră cubică devenise alunecos sub ploaia măruntă care începuse să se cearnă odată cu lăsarea întunericului Piciorul drept i se poticni într-o denivelare şi fu cât pe ce să cadă, dar se reechilibră şi strânse cu grijă la piept servieta diplomat, înjurând printre dinţi admirativ: -Merde! Are mai mult de două sute de ani şi e ca nou, l-au făcut încă din vremea Revoluţiei şi n-au schimbat nimic. A rămas intact şi în timpul bombardamentelor, pendant la guerre.

Se opri o clipă, ridicând zgribulit gulerul pardesiului şi îşi trase mai pe ochi borul pălăriei negre de fetru. De unde se afla, înainte de a coti spre oraşul nou, se mai putea vedea încă turnul şi ceasul luminos de la L’hôtel de Ville. Estompată de distanţă, răsună prima strofă a Marseillesei şi apoi cele şapte bătăi care marcau ora exactă.

Dădu colţul şi încercă să scruteze semiîntunericul străpuns de reclame. Câteva buticuri îşi reduseseră intensitatea luminilor iar la galeriile Lafayette angajaţii senegalezi îmbrăcaţi în combinezoane portocalii începuseră deja să şteargă vitrinele.

Se uită îngrijorat la ceas, până la Supermarché mai erau câteva sute de metri, trotuarele începuseră să se golească şi Jean Pierre risca să-i piardă din nou...

Auzise despre ei de vreo săptămână. Îşi schimbau mereu locul, puteau fi văzuţi mai ales noaptea în zonele aglomerate din preajma marilor magazine, o pereche între două vârste, însoţiţi de o puştoaică mărunţică, negricoasă, care începea să cânte la un instrument ciudat de câte ori se apropia cineva. Ahmed algerianul din tura de zi îi întâlnise primul, la ieşirea din schimb. Ultimele zile şi le petrecuseră în preajma supermarchetului. Acum în apropierea sărbătorilor acesta închidea mai târziu, iar turiştii din est, în căutare de cadouri ieftine pentru cei de acasă, puteau deveni o pradă uşoară - Des magrebiens, peut-être, îşi dăduse acesta cu părerea. Erau îmbrăcaţi amestecat, femeile în haine europene peste fustele lungi înflorate, bărbatul cu o geacă de piele uzată, purta o pălărie de paie nepotrivită cu anotimpul.

- Des emigrants, nişte cerşetori îi replicase el, des mendiants, un peu voleurs, sans documents, bien sûr.

Se uită împrejur atent la pulsul străzii şi se apropie de clădire. Cocoţată la ultimul etaj, străpungând noaptea cu văpăi purpurii reclama aducea aminte tuturor evenimentul care se apropia cu paşi repezi. Ridică ochii şi citi: IL ETAIT UNE FOIS UN NOËL! A fost odată un Crăciun! murmură nostalgic. Când coborî privirea, îi văzu.

Tocmai se pregăteau să plece, alungaţi de stropii tot mai deşi. Îşi stângeau amândoi boccelele, împingându-le într-un con de umbră, undeva în spatele magazinului, în timp ce puştoaica încerca, ţopăind, să mai atragă atenţia puţinilor trecători, cântând.

Recunoscu imediat instrumentul, La Flûte de Pan, un nai rudimentar şi grăbi pasul în diagonală, astfel încât, intercalat între ei şi fată, să le împiedice orice tentativă de fugă. Aceasta îi văzu prima mişcarea şi dădu alarma în limba ei necunoscută: Vine un barosan, uite că vine !

Cei doi se întoarseră brusc, dar era prea târziu să mai facă ceva, aşa că se îngrămădiră unul într-altul. Femeia cuprinse strâns fata în braţe, parcă pentru a o ocroti, în timp ce bărbatul făcu un pas înainte cu mâinile ridicate paşnic, cu palmele întoarse spre exterior. Era tuciuriu, cu o mustaţă lăsată pe oală şi îşi schimbase pălăria cu o şapcă uzată de base-ball. Vorbea într-o franceză aproximativă încercând să fie convingător, în timp ce femeile îl aprobau scuturând energic din cap: -Nous sommes des refugiés palestiniens, sans patrie, sans maison, sans...

Se edificase deja, cu cine are de-a face. Refugiaţi pe dracu, bombăni printre dinţi, nişte gunoaie, des ordures, des gitans venus de Roumanie. Scoase legitimaţia şi i-o tăie scurt declinându-şi calitatea: - Et moi, je suis Inspecteur Communautaire pour les Problèmes de l’Emigration illégale. Vous n’êtes pas de Palestiniens vous êtes des gitans roumains n’est pas?

Celălalt nu spuse nimic, dar Jean Pierre îşi dădu seama că acesta înţelege mai mult decât voia să lase să se vadă - Vos papier s’il vous plaît, actele, îi somă cu o voce ameninţătoare. Cu tot întunericul, îl văzu pe ţigan, albind-se la faţă. Vru să continue dar cel din faţa sa făcu semn să aştepte puţin, un instant spuse şi se dădu un pas înapoi întorcându-se spre ai săi cu care începu să discute aprins pe limba lor. Ţiganca se opuse la început, apoi făcu un gest de lehamite şi duse mâna la sân.

Jean Pierre se crispă, acesta era momentul cel mai periculos, era singur în toată parcarea, alţii reacţionaseră ca dracu în situaţii asemănătoare şi nu era prima oară când s-ar fi aflat în faţa unui şiş deschis. Scoase celularul şi tastă numărul de urgenţă. Alo, la police, je suis... Ţiganul îl privi peste umăr, oftă, şi se întoarse cu mâna strânsă pumn.

-Deux cents, pas d’argent encore, două sute îi spuse în franceza lui poticnită.

Printre degete nu se vedea culoarea bancnotelor, dar ştia că reuşise. Luă banii, fără să-i mai numere, la naiba n-aveau ei curaj să-l înşele, traversă spaţiul gol şi se îndreptă spre staţia de taxiuri. Înainte de a urca într-unul, se uită înapoi, dar nu mai văzu pe nimeni.

Maşina îl lăsă la marginea zonei pietonale, de aici mai făcu câţiva paşi, se opri în faţa uşii încuiate şi întoarse cheia în broască. Se opri în dreptul ferestrei de la intrare scoase anunţul cu Je reviens dans un instant, apoi intră în debara. Îşi scoase pardesiul îl agăţă pe umeraş şi puse pălăria în cui. Îşi îmbrăcă apoi halatul albastru şi se aşeză pe scaun lângă măsuţa pe care se aflau biletele de intrare. Fusese norocos, aici la budă, găsise un serviciu uşor.

Luă din servietă sticla cu turţ pe care o primise de două zile din ţară, trase o duşcă şi numără în sfârşit banii. Erau toţi. Scoase din sertar un plic şi adăugă un „P.S.” la scrisoarea abia terminată:

Dragă mamă, îţi trimit de Sărbători nişte euroi ca să aveţi de cheltuială, da’ mai bine să luaţi un mobil ca să putem să mai vorbim şi noi. Te duci vineri la oraş la poştă împreună cu frate-miu să îi ridici, că ţi-i trimit tot prin Money Gramm. Te înbrăţişez, Ionică.

Lipi plicul şi începu să scrie adresa: Doamnei Maria a lui Petrea a lui Pepene, România.

Autor Ionel Moni Constantin

MULŢUMESC

Străbăteam podul lung cu motocicleta şi ajuns la capătul celălalt am zărit, în pâcla înserării o tânără femeie, cemi părea cunoscută, păşind înfrigurată, cu privirea aplecată în pământ, să ocolească găurile în pavajul spart al trotuarului. Când am oprit în dreptul ei am văzut cum eşarfa albă îi acoperea puţin fruntea de boarea rece a văii.

Era cu spatele şi a întors capul numai în momentul când am oprit. Am rugat-o să urce. Când se aplecă să se aşeze în spatele meu, i-am surprins chipul tulburat. Dar uimit eram că o regăseam în postura de autostopistă, ştiind că făcea naveta cu autobuzul.

Deşi eram şi eu încurcat de momentul unei astfel de întâlniri, că i-am ieşit înainte să o aduc mai devreme acasă cu câteva minute, mi-am stăpânit emoţiile şi continuam să o privesc cum aş cunoaşte-o de când lumea. Dar ce spun eu ? M-am gândit, că poate aş cunoşte-o după vreo câţiva ani de căsnicie.

Până acasă am schimbat puţine cuvinte. Cred că era obosită, ori îşi ostoise cheful de vorbă, acel minim barem de comunicare dintre o asistentă medicală şi un bolnav, din motive străine mie, de plecase pe jos de la serviciu, să aflăm unul despre altul în ce lumi trăim, dacă mai avem ceva în comun, ori vorbea şoptit şi nu auzeam din cauza torsul înfundat al motorului. Se aşeză pe şaua motocicletei, îşi lipi trupul rece şi delicat de spatele meu şi mă cuprinse cu braţele ei firave, căutând cu degetele deschizătura de la piept a hainei pentru a se încălzi. Întotdeauna se ţinea de mânerul şeii când făceam vreo plimbare, de fapt foarte rare, din teama ei de motociclete şi şosele, însă acum se prinse de trupul meu şi se lăsă în voia întâmplării. Căldura ei plăpândă intra în mine, lent şi mă transpunea într-o stare străină trăirii mele obişnuite alături de ea, părea ca un narcotic inoculat lent, acceptat cu surpriză ca o nesperată tandreţe şi drăgălăşenie, prea mult aşteptată şi uitată ori proiectată în dorurile noastre sfâşietoare. Motorul motocicletei îşi sincroniza bătăile şi vibraţia la valoarea chemării noastre lăuntrice, de unire şi contopire uitată în dorinţe. Mergeam lipiţi pe motocicleta care deschidea cu lumina farului o pârtie pe mijlocul şoselei. Lumina caldă ne chema tot înainte pe drum, în noapte. Trecusem de casa noastră de câteva minute şi ea nu făcuse nici un gest să opresc. În următoarea intersecţie am întors lin cu o înclinare de aripi ale zborului nostru nocturn. Acasă, în amândouă camere lăsasem paturile făcute, pregătite pentru culcarea copiilor.

Am trecut dintr-o cameră în alta să văd unde s-au aciuat. Aveam un băiat de patru şi o fetiţă de şase ani.

Amândoi erau băgaţi în pat, fata la margine, dezvelită. Când am învelit-o se trezi şi mă întrebă de ce nu vine mama să doarmă cu ea, că dimineaţa pleacă devreme la serviciu cu autobuzul care o ia din staţia din faţa casei şi se întoarce seara târziu, că nici duminica nu este acasă. Soţia era în hol şi se dezbrăca preocupată, aşteptând să spun ceva. Veni lângă noi, băgă palmele pe sub trupuşorul fetei şi o mută spre mijloc şi se aşeză la margine, trase pătura şi întinse mâna peste amândoi copii, îmbrăţişându-i. Îşi lipi obrazul de părul fetei, îl mirosi de

câteva ori şi îi sărută căpşorul, închizând şi deschizând ochii de câteva ori pentru a localiza şi recupera un tezaur nespus de drag şi scump ei. Adormi în câteva minute. M-am retras, lăsând uşa întredeschisă pentru a evita să fac un cât de mic zgomot. Am trecut pe la bucătărie să iau o gură de apă rece să mă trezesc la realitate, dar apa mi se păru fadă şi neeficientă pentru a stinge incendiul declanşat în inima mea. Cine suntem noi oamenii de avem atâta putere de a răscoli şi face noi reguli în universul nostru lăuntric, remodelând în permanenţă un suflet pustiit şi pelerin spre esenţa şi simbolul iubirii? Dacă nu am putut-o judeca niciodată pe soţia mea de rigurozitate şi răceală în viaţa ei alături de mine, nu o pot judeca nici acum când ştiu că dăruirea ei este mai mult decât devotament pentru îngrijirea bolnavilor din spitalul unde lucrează, că şi-a închis izvorul de iubire mărturisită spre anume elemente ale vieţii de mamă şi soţie, pentru a se păstra întreagă printre cei cu adevărat suferinzi.

Copiii se măresc şi-şi dau seama că locul de lângă ei, pe care l-a încălzit mama lor, se răceşte prin absenţă sau prezenţă obosită. Am lăsat cana de apă pe masă şi vroiam în acest moment să beau altceva. Ori căutam băutura aceea obişnuită şi sigură de a face miracole din care sorbisem şi eu la începutul relaţiei noastre, care mă îmbătase de iubire? Am ieşit afară din apartament, pe hol. Locuiam cu chirie la o familie de bătrâni, într-o casă cu două nivele ce avea patru apartamente, oameni care mai mult sau mai puţin, ne considerau copiii lor, pentru că ţineam unii la ceilalţi. Bătrânii trăiau momente de gelozie, bine disimulată, pe noi, fiindcă nepoţii lor adevăraţi îi vizitau din ce în ce mai rar şi când o făceau, copiii lor, nu-şi mai desfăceau bagajele, intrau în curte, se îmbrăţişau, schimbau câteva cuvinte uzuale şi mergeau mai departe într-o altă destinaţie de concediu. Bătrânii sufereau în taină, şi întârzierea soţiei mele lângă copiii noştri au folosit-o în avantajul lor. S-au apropiat de copii simplu şi tandru, fără a le oferi nimic din ce sunt dulciuri sau jucării cerute de ei, ci s-au aşezat în locul mamei care trebuia să ridice jucăria scăpată jos şi să o şteargă sau să o sufle de praf, să alinte, să pună degetul ori palma întreagă pe locul unde s-a lovit copilul, iar dacă cel mic a scăpat un scâncet sau o lacrimă, să ostoiască zbuciumul lor copilăresc cu sărutul buzelor moi şi calde ca ale mamei. Într-o zi de sărbătoare, fata posomorâtă şi fără chef de comunicare cu cei din familie, răspunse plângând bunicii că duminica este ziua ei de plâns. Bătrâna nu înţelese jocul fetei şi aşteptă lămuriri. Copila ne reproşă că măcar duminica mama să fie acasă cu ea. Că degeaba este în timpul săptămânii acasă, că atunci are de lucru la curăţenie în casă şi de făcut mâncare. Bunica o lăudă că reuşeşte să o însoţească peste tot şi o ajută la treabă, turuind din gură multe poveşti din timpul săptămânii. Îi reproşă că trebuia să fie profesoară, ştie ea de la o colegă de şcoală că mama ei, profesoară, stă mai mult în familie. Pe hol, la parter, m-am întâlnit cu bătrânul, care părea tehui de insomnie. M-am oprit să schimb câteva cuvinte, dar nu mă luă în seamă. M-am îndreptat spre magazie să iau o sticlă de vin rece, dar am greşit uşa şi am intrat în altă cameră, folosită ca spălătorie. Mi-am dat cu apă pe faţă. Mi-am scuturat palmele şi m-am îndreptat spre uşă. M-am împiedicat de scheletul unui pat rezemat de perete, mi-am frecat locul impactului, dar aplecându-mă pe întuneric, m-am lovit la frunte năprasnic. M-am întors în loc şi am făcut câţiva paşi prin camera neluminată până am dat de mânerul unei uşi. S-a auzit un clinchet de clanţă şi am simţit o bufnitură care m-a aruncat în stradă. M-am uitat la uşa prin care am tras şi am ieşit prin ea, dar nu se deschidea, de parcă ar fi zidită. Am făcut câţiva paşi într-o parte şi într-alta a uşii, pe lângă zidul clădirii. Părea casa noastră, dar nu era a noastră. Mi-am îndreptat privirea în sus, să văd vreun geam deschis, dar am constatat că lumina nopţii era difuză, ce venea de pretutindeni, dar şi de la becurile de la stâlpii străzii. Ferestrele erau închise şi nu erau luminate. M-am întors cu faţa la stradă şi în loc de şoseaua care intra în oraş prin faţa casei mele, era acum un bulevard de capitală. Avea trotuare largi cu straturi de flori şi castani cu coronamentul de câţiva metri. Am întors capul spre clădirea din care ieşisem şi căutam uşa prin care am fost aruncat afară din timpul meu, dar în loc de una vedeam zeci. Pe câteva le-am luat la zgâlţâit, dar până la urmă mi-am rezemat trupul de zidul clădirii să pot percepe vibraţia vieţii lăsate dincolo de acesta din teamă de a nu pierde firul drumului meu, devenit amintire. M-am resemnat pe moment şi priveam strada. După puţine minute am devenit conştient că o studiam, făcând comparaţii. În faţa mea am descoperit o esplanadă curată, plină de verdeaţă, flori şi multă lume ieşită la plimbare pe înserat. Părea un mic fragment de film din viaţa unui oraş nord european, prin anii ’ 25 – ’30. Mulţi tineri în grupuri mici, vorbind şi bucurându-se de atenţia domnişoarelor. Am ajuns la marginea trotuarului şi mă uitam când într-o parte, când într-alta să văd reacţia lor la prezenţa mea acolo, dar nimeni nu mă lua în seamă. Mi-am coborât privirea pe mine însumi şi am constatat că eram îmbrăcat în lenjeria

de culcare, pijama, un halat verde de bumbac subţire, un fes alb, pe care în realitate nu-l purtam şi în picioare papuci din piele moale. Încercam să mă furişez pe lângă ziduri, să dau ocol clădirii pentru a mai încerca o dată intrarea în casă. Pe cealaltă parte a clădirii era o străduţă puţin umblată, cu miros de urină de la câinii care îşi marcau zilnic, de mai multe ori, teritoriul, cu case pustii, degradate. Din ungherele unei case aproape demolate, lumina unei candele aşezate între cărămizi, pe o movilă de moloz, ce străbătea până la mine era însoţită de o melodie eufonic-liturgică. Vedeam că acolo se aciuase un copil de vreo zece ani, aproape gol, doar cu nişte flenduri de haine pe el, în genunchi, intrat în extazul rugăciunii. Mă întrebam dacă nu cumva este un copil hindus venit din Indii. Vocea interioară mă îndemna să merg mai departe, să nu deranjez copilul din meditaţie, fiindcă el este transpus, nu-i este nici foame nici frig, el fiind încălzit de energia rugăciunii. După ce am dat colţul casei mele, am ieşit din nou la esplanadă şi am constatat, spre uimirea mea, că aveam haine de preot. Întâlneam seminarişti, fete şi băieţi, care mă salutau ceremonios. Le răspundeam pe măsura gentileţii lor. În capătul esplanadei, pe trotuarul opus ce dădea într-o alee, nişte cadeţi dresau un cal frumos, de culoare izabel.

Am traversat şi am intrat în vorbă cu ei. Le sugeram cum să comunice mintal şi prin gesturi pentru a-i lăsa să pună şaua pe el. Aproape că am fost în trecere printre ei, că nici nu-mi simţiseră prezenţa. Întorceam capul şi priveam în urmă la grupul de cadeţi care conduceau cu mai multă dragoste şi înţelegere calul pentru dresaj. Erau îndemânatici, de parcă între timp deveniseră instructori de călărie. Mă întorceam spre casa mea, ca reper, un jalon într-o realitate pe care parţial o puteam controla conştient. Mergeam, gândindu-mă să-mi aranjez gulerul cămăşii care mă strângea şi mă gândeam la copilul care se ruga în extaz în credinţa lui, preocupat doar de legătura de comuniune prin iubire şi adoraţie către Dumnezeu. Din elementele lumii fizice nimic nu mai avea importanţă, decât devoţiunea şi iubirea lui supremă. Mă descheiam la gât, dar hainele mele nu mai erau de preot.

Mi-am revăzut pe mine hainele, uşor boţite şi mirosind a benzină şi fum de eşapament. Mi-am băgat palma udă sub cămaşă, la piept, răcorindu-mă. De unde apă rece în palma mea? Am deschis ochii şi vedeam cum curge în palma mea o şuviţă de apă din robinetul de la spălătorie. Era lumină sau întuneric? Eram înăuntru, în casă sau afară? Priveam în oglinda de deasupra chiuvetei şi mă vedeam pe mine spălându-mă pe obraz, dar îl vedeam şi pe celălalt David Cârligeanu care păşea preocupat pe aleile esplanadei să-şi găsească drumul spre casă. Eram aici, în faţa oglinzii sau dincolo de ea? Depinde de ce parte a zidului mă aflu, gândeam. Acolo sau aici nu sunt tot eu, nu sunt oare despărţit între două lumi, pe care simţurile îmi spun că trebuie, nu să le compar, să le izolez una de alta, ci să le unesc, ele fiind elemente complementare ale fiinţei noastre. Am căutat să-mi oblojesc rana făcută de rama patului, dar descoperisem locul unde mă lovisem la gleznă în timpul serii cu pedala de la motocicletă. Într-un vârtej imaginea din oglindă dispăru. Apucasem doar să prind mânerul uşii prin care am fost aruncat în stradă. Am reuşit să intru în casă, am traversat din nou spălătoria şi am început în fugă să urc treptele către apartamentul nostru. Cu cana plină de apă împingeam uşa unde soţia mea dormea îmbrăţişată cu copiii.

Când auzi fâşâitul paşilor mei, se întoarse şi se ridică la marginea patului, întinzând mâna după cana cu apă rece ce-i venea în întâmpinare. Mulţumesc, îmi spuse, zâmbind cald.

Am hălăduit în minte aproape toată noaptea să găsesc răspuns la acţiunile noastre, căutând simboluri sacre ale firii umane, zid şi copil, credinţă şi iubire, dresaj şi modelare, căutare şi regăsire, ca să le descopăr toate într-un zâmbet cald şi un cuvânt de mulţumire pentru o cană cu apă. Tot ce merita să rămână ca simbol, era această cană cu apă, restul nu mai avea importanţă, pentru că totul era cuprins aici.

autor Urzică Gheorghe

Serphiotis Willy Pragher îşi măsură paşii în întunericul pe care îl percepea cu simţurile, ca înţelegere a celor ce nu pot fi sesizate decât astfel. Se ghida după lumina firavă a lămpii, ale cărei umbre răzleţe făceau prelungirile înfricoşătoare. Se afla în interiorul cavoului doctorului Aris Serphiotis. Construcţia arhitecturală impunătoare, în stil neoclasic de plan bazilical, era alcătuită din două nivele, unul la demisol, iar celălalt sub forma unei terase în 19 trepte, dispunând pe laturi de o fortificaţie cu metereze. Interiorul cuprindea o încăpere centrală cu deschideri înspre Răsărit şi Apus, două abside laterale despre ale căror prelungiri se credea că duc, printr-un tunel, până la Dunăre. În încăperea de la intrare se aflau două morminte din marmură albastră şi o scară cu 7 trepte, care încă mai păstra echilibrul între cer si pământ, şi între cele două coloane paralele ce susţineau bolta. Pe tavan era pictat un vultur, riguros heraldic, iar de jur împrejur erau pictate 13 stele. În prima instanţă a percepţiei celor existente, fiecare mişcare a lui Willy Pragher părea a fi un act omenesc, singular. Misterul îi veni în întâmpinare. Pătruns de intimitatea lăcaşului (ce confirma la un alt nivel ceea ce îi fusese deja sesizat), Willy se adresă celui care-l însoţea: - Nu mă îndoiesc de faptul că ceea ce văd cu ochii şi ating cu mâinile nu ar exista de la 1880 şi până azi, 23 iunie...! Ar fi o impietate să nu spun că subzistă în sine şi fără să mă aflu eu în acest timp, aici şi acum! Trebuie să ştiu ce anume se găseşte dincolo! Am învăţat să mă folosesc de timpul vesperal al unei altfel de magii. Și acum voi trece dincolo de aceste abside, prin zid!, rosti cuvintele cu acea împietrire a feţei celui care-şi înghite adevărul în tăcere, aruncându-l, ca într-o retragere în sine, lângă alte şi alte sentimente sedimentate în subconştient, cenzurate… Niciun muşchi nu i se clinti şi nici măcar strângerea de mână, imperceptibilă, a lui Gadamer nu-l făcu să renunţe. Nu mai putea amâna şi nici aştepta, nici măcar de dragul jocului de a nu crede.

- Cum să nu!, rosti pe un ton ironic Gadamer. Orice formă de apropiere între cele ce sunt radical diferite, cum ar fi cuvântul şi lucrul sau gândirea şi existenţa, nu este altceva decât simplă speculaţie! Nu tot din ceea ce zici acum se şi împlineşte, iar dacă tu crezi că intri prin zid, asta nu înseamnă că vei şi reuşi să intri în fiinţa însăşi a lucrului gândit. Cu siguranţă, vei da cu fruntea de zid! Şi vrei să zici că nu este niciun şiretlic?!

- Nu, nu este! Am deprins asta mai demult. E un fel de moarte a sinelui ce face posibilă trecerea la starea supremă a Fiinţei! Trebuie să ai înţelegerea că te poţi folosi de tot ceea ce ai învăţat până la un moment dat, luând totuşi în considerare faptul că odată şi odată vei întâlni un zid, exterior voinţei tale, care nu se va mai deschide nicicum, refuzându-ţi prezenţa, şi pentru care moartea e un prag absolut.

Abia atunci nu vei mai fi cu adevărat!

Rosti câteva vorbe tainice şi se repezi în zid, ca şi când n-ar fi fost acolo. Zidul păru că se topeşte în faţa lui, devenind de o consistenţă ciudată ce venea în întâmpinarea trupului său transsubstanţiat. Lumina puternică îl orbi pe Gadamer

care, mut de uimire, îşi acoperi ochii şi pentru o clipă uită că se afla într-o cameră mortuară. Se sprijini de una dintre cele două coloane sculptate, căzând în genunchi în faţa troiţei unde se afla o icoană reprezentând cele trei ipostasuri consubstanţiale. Privi la zidul din faţa sa, care deschisese ca într-o oglindă esenţa inimii acelui altar și din care se ridicau zece ramuri ale unui arbore, respirând viaţa atemporală şi depăşind orice formă de cunoaştere apofatică. Simţi în acel moment că face parte din trupul lui Dumnezeu. Cele zece raze iluminate ale arborelui din mormântul lui Serphiotis scânteiau precum safirul, susţinând existenţa a tot ceea ce se afla în jur. În combinaţie cu literele alfabetului sacru, rostite mai înainte, Keterul constituia calea de acces. Piatra perfectă, care păruse că lipseşte din vârf, se revela acum altfel, drept piatra cea din vârful unghiului. Dincolo de Abisul Sfânt, de unde toate izvorăsc şi spre care toate se întorc, privirea întâlni infinitul unei alte priviri: un ochi încadrat într-un triunghi, un fel de Stea solară, lăsând să se întrevadă misterul inefabil al Divinităţii. Întunericul deveni imprecis iar timpul se deschise cu acea năzuinţă originară, acţionând ca vedere nemijlocită. În încercarea de a-şi reduplica aparenţa evanescentă, Gadamer îşi orientă privirea către imaginea de mai înainte, care era umbra unei alte umbre, desprinsă şi dispărută între ziduri. Aparenţa de gradul întâi se transformă acum în una de gradul al doilea. Şi tot aşa, ca o imagine suprapusă alteia în oglinda fantomatică a timpului, sau ca un mozaic la primul nivel al Credinţei. Repetând aceleaşi cuvinte, cu străşnicia celor de mai înainte rostite, Gadamer făcu câţiva paşi înapoi, lăsând capul în jos, apoi se repezi în acelaşi zid.

Izbitura a fost destul de puternică, de oglindire a propriei reflecţii. Ca duplicare a realităţii, intervalul creat îl prăbuşi în acelaşi prezent. Mai rău ar fi fost pentru el dacă ar fi întâlnit în faţă un zid care ar fi vrut să se deschidă spre Înaltul Abgrund, şi care l-ar fi condus dincolo de orice formă şi de orice diferenţă, de unde toate izvorăsc şi unde toate se întorc în infinit…

Cuprins de ciudă, gândi că tocmai irosise taina Cuvântului prin necredinţă… *** Dacă manifestarea primă este doar un act contingent, ceea ce se poate manifesta ulterior, ca recurenţă, generic poate depăşi firescul ori simpla percepţie omenească.

Perspectiva, o conexiune de acte şi reacţii, înţeleasă ca modalitate de interpretare, îi oferea acum lui Willy un chip diferit, ca-ntr-un joc nesfârşit în fluxul vertiginos al Timpului. Se trezi afară din încăpere şi, nebun de bucurie, pentru că reuşise să depăşească planul metafizic al zidului şi al timpului, uită pentru moment de sinele real.

Willy Pragher avea o carte poştală în mână. O privi ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă o lume care nu îi aparținea, pe care viaţa însăşi ar fi produs-o, fără consimţământul său. El îşi apăru sieşi situat pe o scenă, cu imaginea întregului unei alte vieţi, jucând un rol necunoscut. Doar timpul era singurul care-şi cunoştea preştiinţa trecerii, permiţând apariţia spectacolului. Se chinui să desluşească

scrisul, pe alocuri şters, ce-i părea cunoscut, cu siguranţa că acele cuvinte îi erau doar lui adresate: “Sărut pleoapele tale, întredeschise aripi într-o îmbrăţişare dăruită tăcerii... Închide-ţi privirea şi uită-mă, opreşte-mă în gândul tău şi când îţi va fi dor de mine sfâşie-mă-n tăcere, îmbrăţişează-mă!”.

Dorinţa izvora crescând într-o împreunare fierbinte în mintea celui ce parcurgea rapid rândurile scrise, închegându-se într-un întreg viu. Doar privirea era cea care, întâlnind reflexia cuvintelor exact ca într-o fereastră, ar fi putut să se desprindă şi să vadă, fiind capabilă să perceapă propria finitudine prin existenţa modului simplu de a fi. Îi părea că iubirea îi aparţinuse cândva, simţind-o doar pentru el.

Cuvintele îi erau adresate, fiind scrise de Doris, şi datate cu 26 septembrie 1950. Îi dădea întâlnire la Kurhaus Glotterbad, undeva la 17 km de Freiburg.

Se uită în jurul său şi-şi aminti brusc de alte locuri de întâlnire, de Die Walhalla bei Regensburg, de Bayreuyth, de Festspielhaus Richard Wagner, de Locarno, de Lindau Bodense. Iar el era Karl Hellmann.

Autor

Livia Georgescu

Deziluzii În temniţa minţii, cauţi deziluzionat ieşirea spre lume. Bâjbâi prin întuneric, păşind cu teamă prin hrubele gândurilor ascunse. Iluzii deşarte. Deschizi ochii, îi inchizi, repeţi acţiunea. Beznă deplină. Ai săpat furios în peretele de granit, cu degetele, cu unghiile şi dinţii. Cauţi o pală de aer, multă lumină. Lupţi cu coşmarurile, cu clipele…nu ştii dacă-i zi sau noapte. Prizonier în abisul meditaţiei, cufundat în nisipurile mişcătoare ale conştiintei.

Conştiinţă ? N-o cunoşti pe « individă »! N-a făcut parte din cercurile tale “selecte”. Te cufunzi mai tare în prăpastia neagră, auzi îndemnuri şoptite cu viclenie, sfaturi amestecate…spirite înşelătoare îţi dau tîrcoale: « Aruncă-te ! Acum ! Hai..nu-ţi fie teamă, te prindem noi..Acum..acum ! » Râsete lugubre. « Ai grijă, se hrănesc, doar, cu frica ta ! » O greutate fierbinte îţi mocneşte în piept, inima creşte..creşte..sângele pulsează furios, biciuieşte arterele trupului, adâncurile creierului. Explozia lichidului roşu, iţi inundă ochii, gura…simţi gustul metalic, iute. « Aruncă-te..aruncă-te..ce aştepţi ? Laşule ! » « Nu asculta! » Se prăbuşea, alunecând , ceva îl susţinea, căderea era lină. Unde se duce ?

Mai jos de iadul remuşcărilor nu era nimic…vid…

Vârtejul nebun, îţi scurmă creştetul, dangăt de clopot, bubuituri insuportabile…spirala a smuls în calea ei, ultima rămăşiţă de viaţă. Nemiloasă, sfâşie din carnea şi spiritul tău…căţeaua în doliu, nesătulă.. Întuneric…întuneric de smoală…dens…gros, cu iz greu. Dezumanizare, nepăsare..

Dublă crimă cu premeditare…uciderea conştiinţei, a spiritului.

Te prinzi cu disperare de haina cernită, tragi cu ură viscerală, zgârii, lupţi…e viaţa ta, dreptul tău.. « Care drept? L-ai pierdut in nevolnica ta existenţă.. când ai sugrumat speranţa. » Îi aude râsul lipsit de milă, răsună înfricoşător, ca un ecou. L-a înşfăcat de piept, l-a aruncat, zdrobindu-l de peretele colţuros. « Ai pierdut pariul, ţi-ai vândut sufletul pentru câţiva arginţi, ageamiule… » Răsuflarea îngheţată il cuprinde ca un bici. « Sunt vinovat ! ai ţipat cu ultimele puteri. » Vinovat…vinovat. Ecoul. S-a sfârşit. Chinurile te-au lăsat, te-au abandonat, au scurs din tine seva.

Prin ceaţa minţii, auzi zgomote, voci.

“Respiră slab. Resuscitează-l.”

O căldură plăcută mângâie faţa. Soarele..el trebuie să fie. Ai deschis pleoapele grele..întuneric. Evadare..

Primeşti şansa supravieţuirii..dar cu ce preţ.. Vei vedea lumea numai cu ochii sufletului.

Ai plătit dobândă mare la pariul cu moartea.

Autor

Camelia Constantin

NEBUNUL DIN VIS Copilăria e un tărâm al visului.

Eram cam de cinci ani,un copil mic și fricos; mergeam adesea prin pădurea Piscului cu cei de seama mea să culegem flori sau să explorăm acel tărâm necunoscut al codrului careți dă sentimentul că te afli într-o altă lume. Mă duceam adesea și cu vitele la păscut și intram în adâncul pădurii singur, având grijă de doi boi și o vacă ce era cam plimbăreață și căreia nu prea-i ardea de păscut. În acele clipe gândurile mele zburau aiurea la fel de fel de fantezii, unele mai năstrușnice decât altele. În pădure mișună fel de fel de vietăți; prin frunzele uscate sunt mușuroaie de furnici, șopârle, șerpi, fel de fel de gândaci, cu coarne, fără coarne, printre tufișuri stau pitiți iepurașii, bursucii, căprioarele, porcii mistreți și, iarna, chiar lupii.

Primăvara păsările sunt o adevărată încântare, ele populează toată verdeața, cântă, fluieră, zboară după gâze, își fac cuiburi, se hârjonesc în soarele dulce al zilei ca niște ființe fericite ale cerului… Într-o astfel de primăvară, după o zi de plimbare cu animalele prin pădure, m-am întors acasă obosit și, după masa de seară, m-am culcat să mă odihnesc. Dormeam pe prispă cu luna și cu stelele și cu luceafărul în capul meu, în valea Bucovului cântau brotăceii, un adevărat concert în luncă, undeva prin vecini la o casă părăsită cânta o cucuvea care mă speria de câte ori o auzeam, iar pe ulițele satului flăcăii cântau doine din fluier sau din gură.

Deși eram obosit de alergătura de peste zi, adormeam greu. Gândurile mele fugeau aiurea, explorând cerul cu minunățiile lui sau viața de noapte a naturii care parcă se deschidea misterelor… Într-un târziu am adormit și m-am visat în pădure. Era tot noapte, o noapte slinoasă, plină de mister, fără lună și fără stele, eu singur mergeam spre miezul pădurii după văcuța pe care o pierdusem. Undeva într-o poiană, m-am întâlnit cu un om îmbrăcat în alb, avea parcă un cearceaf pe el și pe cap purta ca domnitorii o căciulă aurită. <Unde mergi tu, fiul meu?>mă întreabă el cu un glas blând și binevoitor. <Dar cine ești, tu?>- l-am întrebat eu, speriat de făptura lui în miez de noapte. <Eu sunt Dumnezeu!>- îmi răspunde el. Am rămas înmărmurit, cum adică eu să mă întâlnesc cu Dumnezeu? <Dacă ești tu, Doamne, du-mă pe tărâmul tău să văd visul plaiurilor cerești!>- l-am rugat eu. Și m-a luat de mână și m-a urcat la ceruri pe scări de mătase printre îngeri și serafimi care ne înconjurau cu tot alaiul lor…< Am să te las să trăiești o viață, mi-a spus Domnul; dacă o vei trăi în pace și liniște sufletească ai să vii pe aceste meleaguri, dacă nu, te voi duce în iad…> Și ce-am văzut eu acolo: un Nou Ierusalim, insulițe de flori, ape curgătoare, dealuri înverzite, biserica Domnului cu șapte petale care se desfăceau în razele soarelui, cu șapte uși prin care veneau și ieșeau oamenii, închinându-se și minunându-se de acea frumusețe…Și-am mai văzut pe Mântuitor, răstignit pe o mare cruce… Și când m-a văzut, a coborât de pe acea cruce și mi-a zis: <Copile, bine ai venit în Raiul

Domnului, tu ești hărăzit de Domnul, care te-a adus pe aceste meleaguri să trăiești o viață aparte, să cugeți și să te îndoiești de tot ce vezi, dar nu uita că totul cade, se dărâmă, e vânare de vânt…Pe mine m-au răstignit romanii, m-au vândut lor prietenii mei, m-au schingiuit și mau spânzurat, dar iată, ei s-au dus, i-a înghițit timpul și eu încă mai trăiesc; trăiesc prin tine, prin acest popor care renaște în fața Domnului… > Și Domnul care mă urcase la ceruri a dispărut și eu am rămas singur, admirând acele meleaguri de vis.

Așa am petrecut eu toată noaptea, îmbiindu-mă cu acest vis frumos. Când m-am trezit, soarele se rostogolea la orizont într-un incendiu apocaliptic ca o roată de căruță incendiată, luminând toată zarea cu puterea lui. Doar luceafărul de ziuă mai pâlpâia neputincios la apus și luna care parcă se topea în mierea acelei zilei.

-Hai, maică, scoală-te că e timpul să te duci cu vacile la păscut!- a venit mama peste mine și mi-a dat la o parte colțul plapomei. Am ieșit din căldura plapomei, m-am spălat, am mâncat, am luat animalele și am plecat cu ele la păscut în pădure. Gândul meu însă rămăsese la acel vis mistuitor care mi se deschisese noaptea… Întrând în miezul pădurii, vaca mea cea năzdrăvană s-a rătăcit și a trebuit să fug după ea și s-o caut. Coborând o vale prin poienița plină de flori ca să o găsesc, am dat de un om bizar, un bătrân care își îmbrăcase niște haine albe și se înfășurase într-un cearceaf, stătea jos în iarbă și se ruga. Visul meu, mi-am zis, și m-am închinat. Văzându-mă, s-a ridicat și a venit la mine: -Ce e cu tine, feciorul meu, aici în viul pădurii?- m-a întrebat el, văzându-mă îngrijorat.

-Am pierdut o vacă!- i-am răspuns eu scurt, tremurând de frica necunoscutului. Dar dumneavostră cine sunteți?- am insistat eu.

-Eu sunt Dumnezeu!

Auzind acestea, am înlemnit. Am făcut legătura cu visul meu de azi noapte și pur și simplu m-am zăpăcit. Semăna exact cu făptura din vis, care-mi populase imaginația toată noaptea. Nu știam dacă mai trăiesc în realitate sau mi se continuă visul.

-Da, da, Dumnezeu!- repetă el. Stai tu jos aici să vorbim…Vaca ta am găsit-o eu și am legat-o de o tufă lângă poiană, așa că nu mai fi îngrijorat!.

Am privit printre lăstăriși și mi-am zărit vaca, rumega la umbra tufanului.

-Și ce cauți aici în pădure, Doamne?- l-am întrebat eu. Nu mi-a răspuns; l-am privit mai atent și semăna cu un om din sat. Avea o barbă albă până la brâu, un păr lung până peste ceafă și înfășurat în acel cearceaf, părea un schimnic rătăcit pe pământ.

-Am grijă de păsările cerului!- îmi răspunde el și se uită în sus. Acolo, în vârful unui copac i-am zărit pătuiagul în care locuia, un frunzar la care se suia pe o scară. Hrănesc păsările cerului!- îmi repetă el. Copiii mei s-au transformat în aceste păsări! <Dumnezeu…copiii mei…>- gândii eu, acest om trebuie să fie vreun nebun al satului rătăcit pe aici. Și mi s-a făcut o frică de moarte; acest om poate să mă omoare, să mă spânzure, să facă ce vrea cu mine…

-Nu te speria că nu-ți fac nimic rău! Tu ai o minte crudă, vei ține minte ce-ți spun; peste timp trebuie să povestești ș tu copiilor și nepoților tăi despre mine. Ia stai lângă mine să-ți spun o poveste!

-Bine dar am boii lăsați în pădure!

-Nu-i nimic, am eu grijă de ei! Vezi cele două păsări?

-Da, le văd!

Erau două păsări pe pătuiagul lui care se răsfățau în soarele verii.

-Sunt copiii mei, Gheorghe și Ioniță…Două suflete rătăcite, scăpate din Infern. Stai să vezi… Și zicând <stai să vezi> se descheie la un buzunar și scoase un teanc de scrisori , învelite într-o hartă mare pe care scria URSS. Această hartă e harta de operațiuni militare, îmi explică el și o întinse pe iarbă. Aici e Cotul Donului, puse el mâna pe un firișor de apă

desenat pe acea hartă, iar aici e Odesa…Începu să plângă, îi curgeau lacrimile peste obrajii pomădați și se lăsau pe barba sură. Au plecat amândoi să apere o cauză, să întregească România Mare, și sufletele lor s-au întors sub formă de păsări…

Despături o scrisoare și începu să citească: <Dragii mei părinți,- asta e scrisoarea lui Ioniță, preciză el cu ochii în lacrimi… Aflați despre mine că am ajuns bine la unitate. Am plecat cu trenul de Chișinău și acum suntem la Odesa. Așteptăm din zi în zi marea bătălie.

De frati-mio, Gheorghe, nu mai știu nimic, el a fost dat la cavalerie și se pare că înaintează pe Don. Ce face Maria mea și fetița? Sper să ne vedem în curând sănătoși acasă. De pe câmpul de luptă se-aud vești triste, rușii s-au întărit și se pare că încep marea ofensivă…Nemții trimit întărituri, ne-au băgat pe noi pe linia întâi, hoții…Mor oamenii nevinovați aici, tată și mamă…am văzut ieri un camarad cum a căzut un brand pe el și l-a făcut țăndări…În război azi ești, mâine nu mai ești… Când am plecat de acasă, am lăsat în ladă un lănțic de aur pentru fetița mea cu un medalion în care am pus fotografia mea; în caz că nu voi mai veni, ceea ce e foarte probabil, să i-l dați ei să-l poarte la gât toată viața pentru a-și aminti de mine…Acum să-ți citesc și ultima scrisoare, adresată nevestei și fiicei lui: < Dragă nevastă și dulcea mea copilă, așa-i zicea el, dulcea mea copilă, am visat un vis azi noapte cu capul pe raniță în tranșee, se făcea că eram acasă și tu, Mario, în rochie de mireasă veneai pe valea Bucovului spre casa noastră… De pe deal apare o grupă de soldați cu o mitralieră și încep să tragă în tine; tu fugeai și mă strigai… Era un cer albastru și un soare orbitor… Glonțul mitralierei te-a ajuns și ți-a străpuns pieptul și rochia de mireasă a fost inundată de sângele tău. Dar tu n-ai căzut, fugeai mereu către mine și mă strigai… Erai cu fetița în brațe, o strângeai la piept și plângeai. Eu am încercat să vin către voi, dar nu puteam merge, parcă-mi luase Dumnezeu picioarele…Ce greu îmi e fără voi, dragele mele, și visul acesta care s-a terminat cu o bombă care a căzut între noi și ne-a spulberat pe toți în aerul cald al verii… Mario, tu să ai grijă de fetiță, dacă nu voi mai veni eu; nu-ți cer să te călugărești, găsește-ți alt bărbat și să-ți refaci viața, dar ai grijă de micuță…> Moșneagul începu să plângă. Își scoase tabacherea din sân, își frecă o țigare din ziar, o aprinse și începu să pufăie.

-Și acum să-ți citesc o scrisoare de la un camarad al lui care a scăpat din încleștarea de la Cotul Donului: < Dragă domnule Andrei, eu am trăit ultimele clipe ale vieții lângă feciorul dumneavoastră. Era în ajun de Crăciun, l-am întâlnit cu niște bobine la spinare, întindea firele telefonice să facă legătura cu Comandamentul. Am stat cu el o noapte sub un pod, am împărțit amândoi niște biscuiți cu o ceapă și am mâncat, timp în care mi-a povestit viața lui, mi-a spus că are o mândrețe de fată și se topește de dorul ei, își iubea nespus de mult soția și era îngândurat că o lăsase acasă fără lemne de foc … Îmi povestea că în ultimul timp a dus-o greu, noroaie, mocirlă, ploi, interminabile ploi, și el cu bobinele la spinare întinzând cablul pe marea câmpie rusească… Dar lasă- zice- vor trece toate și vor deveni amintiri…Când vom fi bătrâni le vom povesti nepoților această aventură a noastră…Ce patriotism, ce libertate, ce dezrobire, ce Basarabie? Te pui cu rusul, zicea el, care trecuse de câteva ori prin botezul focului… Așa ne-a prins a doua zi, povestindu-ne unul altuia viețile noastre. Ne băgasem de tot în mantale că ne cuprinsese frigul, aproape că înghețasem, intrasem într-o groapă și așteptam comanda de a doua zi. Niște șmecheri de la bucătărie nu mai veneau deloc cu marmidele să ne împartă bruma aia de ceai cu biscuiți, poate ne mai încălzeam și noi…Pe la ora zece, aterizează un avion românesc și din el coboară un general. Era înfofolit într-o pătură și țurțurii gerului se lăsaseră pe bărbia lui în jos… De-abia mai putea să mai vorbească. <Camarazi, strigă el într-o pâlnie cu vocea lui scăzută, apropiați-vă, camarazi!> Noi ne-am strâns pe lângă el să ascultăm ce ne spune. Peste tot erau căruțe, cai, tunuri, arme…Le-am lăsat, dracului să vedem ce ordine mai primim…Stăteam acolo în acea vale și nu mai știam pe ce lume trăim. <Suntem încercuiți, striga el din pâlnia lui, în-cer-cu-iți!repeta el cu o voce care parcă ieșea dintr-o groapă plină cu vată. Într-o oră trebuie să

dispărem unde vom vedea cu ochii! Am băgat o unitate de sacrificiu să facă o breșă și voi trebuie să dispăreți!> Unde dracului să dispărem, doar nu suntem fachiri ca să dispărem în neant?- ne întrebam noi. Și după câteva minute, generalul s-a urcat în avion și a decolat, spre apus, trecând peste apele învolburate ale Donului. Băiatul dumneavoastră atât a mai apucat să spună: <Eu îmi iau bobinele la spinare și trebuie să întind firul către Comnadament.> M-am uitat după el cum a plecat, l-am urmărit câțiva metri, după care s-a instalat un haos nemai văzut: întâi a căzut o bombă peste noi și l-am văzut pe Ioniță cum l-a ridicat în sus acea bombă și din el n-au mai căzut decât bucăți de carne, mâini, un picior, capul care-i atârna pe raniță ca o brezoaie, răpusă de vânt și sângele care parcă țâșnea dintr-un mic izvor…După care au început catiușele : paca! paca! paca!- lătrau ca niște cățele înfuriate peste noi. Și s-au amestecat toate, soldați, cai, căruțe, tunuri, puști, mașini…Când am privit mai atent, Donul se înroșise de sângele nostru… Eu am avut noroc cu carul…Am apucat un cal de căpăstru și am intrat în apele Donului… Dintrodată mi-a înghețat sufletul în mine, apa era rece și m-a înfierbântat, parcă m-a trezit odată dintr-un somn adânc…M-am agățat de coama calului și am trecut înot Donul…Când am ajuns dincolo și am privit acel infern, m-am închinat la Dumnezeu și am căzut în neștire pe niște paie, la marginea unui colhoz. De acolo m-am trezit în casă la o rusoaică, îmi mângâia fața cu mâna ei catifelată și repeta: bolnoi, bolnoi…voda ...voda...

Moșul se opri din citit și-și pironi privirea în cer. Începu să plângă și mai tare și să cheme păsările cerului să le arunce grăunțe… Mintea lui trecu de la rațional la un fel de nebunie pașnică, se sculă și începu să joace, fugi repede la vaca mea care era legată în poiană, se urcă pe ea, confundând-o cu măgarul lui Brăican, și începu s-o călărească, zicând că el intră în Ierusalim ca un al doilea Cristos. Spre surprinderea mea vaca devenise blândă și se supunea stoic voinței lui. El își imagina Ierusalimul în acea poiană, făcea niște plecăciuni ca în fața unei imaginare mulțimi și recita tare din Psalmii lui David sau deborda cu o memorie uimitoare din Apocalipsă: <Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greșelilor mele…Nu Te depărta de mine, că necazul este aproape, și nu este cine să-mi ajute…Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, și limba mea s-a lipit de cerul gurii mele și în țărâna morții m-ai coborât…> Apoi venind către mine: < Am prea curvit, copile, am înșelat femei, am la activul meu o crimă pe care n-o știe nimeni, eu l-am omorât pe Baltazar când veneam în iarna aceea de la Siliște, eram notar în acel sat și mi-a ieșit Baltazar înainte într-o iarnă aspră și a ridicat toporul asupra mea, zicându-mi să-i las iubita în pace și eu atunci am sărit din șaretă drept în capul lui , i-am luat toporul din mână și i l-am înfipt în moalele capului…L-au găsit după o săptămână mâncat de lupi…E pedeapsă de la Dumnezeu ca eu să pătimesc aici în Ierusalim ultimele clipe ale vieții…Și tot pedeapsă de la Dumnezeu este moartea fiilor mei…Și iubita aceea de atunci a lui Baltazar este Păuna, nevasta mea, i-am luat-o și m-am însurat cu ea că era frumoasă, mândră și plină de zestre…> Se lăsase seara, uitasem să plec acasă cu vitele, am luat boii și vaca și m-am depărtat de Nebun, l-am lăsat plângând pe malul apei. Când am ajuns acasă, i-am povestit mamei această întâmplare și m-a rugat să nu mai spun la nimeni…< Nica Stancu , zice,este unchiul tău, i-a luat Dumnezeu mințile din cauza celor doi fii pierduți în război și acum s-a mutat acolo în pădure, vin la el mereu două păsări, zice-se că sunt sufletele celor doi copii, pe care le hrănește cu grăunțe furate de-acasă…Acum pe foametea asta el cară grâul din hambar și-l răspândește-n pădure la păsările cerului…> M-am culcat pe prispă să adorm, închideam ochii, dar mi-apărea Nica Stancu sub pleoape , povestindu-mi viața lui…Priveam cerul înspuzit de stele, priveam luna cum se furișa printre firișoarele de nori, alunecând pe bolta albastră, ascultam susurul izvorului, glasul naturii, și parcă toate acestea se petreceau într-un basm repovestit de cineva străin mie.

Adormeam în această muzică a naturii care mă învăluia cu susurul ei și mă legăna în dulci și amăgitoare iluzii.

Când m-am trezit dimineața, am auzit zarvă mare pe drum. Am ieșit să văd ce se întâmplă. Nebunul din vis, călare pe măgarul lui Brăican, furat de la grădina de zarzavat, cu un toiag în mână, intra în sat, în Ierusalimul lui imaginar, urmat de o droaie de copii care se amuzau de figura lui. <Veniți la mine, striga el, veniți să vă dau pacea și liniștea, veniți să vă dau să mâncați, oropsiților, Dumnezeu mi-a dat darul proorocirii, va veni peste noi o mare nenorocire, Rușii ne vor fi luate pământurile, se vor face colhozuri și ne vor da să mâncăm la gamelă…Stupul va rămâne fără regină și se va bezmetici, vom trăi ca barbarii, ni se vor dărâma bisericile…Va veni apocalipsa… Dumnezeu ne încearcă cu acestă secetă… Rugațivă, oameni buni, rugați-vă la Dumnezeu…Mi-a trimis vorbă Ioniță, băiatul meu, că vor veni timpuri grele… O juma de secol poporul va trece prin grele încercări… Se vor scula noi idoli și se vor război cu Dumnezeu… Închinați-vă și rugați-vă, Doamne, Dumnezeul nostru, iartăne și izbăvește-ne pe noi de rele!…> Ieșeau oamenii și femeile și copiii pe la porți și se închinau și se rugau și priveau la el cu milă… <Iartă-l, Doamne, ziceau ei, scoate-i din cap toate bazaconiile acestea, că a fost om la locul lui… Ce-ai făcut din el, Doamneee?> Apoi a venit Milea, șeful se post și l-a arestat. <Trebuie trimis la balamuc, zicea el, nebunul acesta face propagandă antisovietică, avem ordin să-l ducem la balamuc>.

Nica Stancu a revenit târziu în sat. Era tăcut, parcă-i luase Dumnezeu gura. Pusese pozele celor doi băieți în perete lângă icoana Maicii Precesta și se uita toată ziua la ele.

Păuna, nevasta lui, blestema mereu războiul ăsta care trecuse peste ei și le luase mândrețea de băieți și se războia cu bărbatul care tăcea întruna, fără să mai scoată un cuvânt.

Nebunul din vis a stăruit în mintea mea mult timp și m-a marcat pentru toată viața.

Autor

Ion Ionescu Bucovu

Amintiri de mult trecute – O plimbare cu Moșu

A mai trecut o zi de muncă. În stație este o mare mulțime pestriță. Care mai de care dintre ei înghesuind u-se săși găsească un loc bun pentru a fi cât mai aproape de ușă. Deși ultimul tramvai a tre cut acum cinci minute, stația pare să dea în clocot, este plină ochi. Încercând săși facă loc printre mașinile cei stau în cale, se vede și tramvaiul nostru. Oprește obosit în stație, iar mulțimea cotr opitoare dă năvală să-l cucerească. Sau închis ușile, cine a fost mai sprinten a prins loc, cine nu stă în picioare. Eu fac p

arte din categoria a doua. Miam găsit un loc bun, lângă o fereastră deschisă. Până ajung la destinație am să pot a dmira în voie filmul ce mi se va așterne pe fereastră. Lângă mine șiau făcut loc o nepoțică și un bunic.

- Bunicule, ce bine că ai venit să mă iei de la grădiniță! Vom merge la bunica, da? Și o să mergem să ne plimbăm prin livadă. Oa re Rex mă mai ține minte? Dar iepurașul? Și mai sunt și rățuștele. Întrebările curgeau rapid din partea nepoțelei. Bunicul doar încuviința dând ușor di n cap.

Gândul mia zburat iute către amintiri de mult trecute. La vremea când și eu eram de vârsta ne poțelei. Eu pe bunici îi numeam Moșu sau Deadu, pe bunic, iar pe bunică Baba.

Așa le spuneam și noi bunicilor noștri. Pe vremuri, bunicului i se spunea Deadu, ia r bunicii Baba sau Mali.

Era explicația pe care Moșu mi-a dat-o când le-am întrebat de unde aceste nume.

- Sărut mâna Babo! Unde este Moșu?

Bine ai venit copile! Te așteptam. Pe Moșu îl găsești la fânar. Hai la Băbica să te p upe, ne-a fost tare dor de tine!

Brațe mici și brațe mari se împreunau în cea mai caldă și mai plină de iubire îmbrăț ișare, cea dintre o nepoată și bunica ei.

- Sărut mâna Moșule!

- Să trăiești voinicule! Cu turcii te-ai mai bătut?

- M-am bătut Moșule!

- Și ai biruit?

- Am biruit Moșule! Cum să nu, nu mă las eu cu una cu două!

Era salutul nostru. Așa ne salutam de fiecare dată. Turcii erau toate încercările prin care treceam, la vârsta aceea erau lucrările date la școală.

Voinicule astăzi vom lua caprele și vom merge la deal. Mâine vom merge la săpat de porumb. Noi doi trecem astăzi puțin pe acolo să vedem cum arată locul. Și totod ată mai plimbăm și caprele, să ne dea lapte bun. Mia șoptit mie cineva că mâine Baba ne va face orez cu lapte! Hai fugi repede la Baba , să ne pună ceva pentru drum.

Ochii îmi sclipeau. Eu și Moșu la plimbare.

- Babo, a zis Moșu să ne pui ceva pentru drum. Plecăm la deal!

- Hai măi Nae! Unde iei copilul atât de mult drum pe jos?

- Las-o Leano, că am multe săi arăt. Să știe și ea de unde se trage. Mâine, poimâine, noi nu vom mai fi și este de datoria noastră s-o facem și pe ea să iubească locurile astea ale noastre.

- Hai mergeți sănătoși!

Deși încovoiat, din cauza unei spondiloze, moșul meu era încă sprinten. Abia reușe am să mă țin după el. Caprele mergeau înainte, apoi eu și Moșu.

Uite voinicule, ăsta este drumul către unitatea militară. Îi spune drumul Babei San da. Avea, de mult, o babă pe nume Sanda o casă aici, în câmp.

Pe măsură ce înaintam lăsam în urma noastră niște case de pitici. O mare de pămân t începea să se deschidă în fața noastră. Cât cuprindeai cu privirea era pământ. Pe i ci, pe colo, vedeai pâlcuri de verdeață. Care cultură era mai sprintenă, reușise săși facă loc spre suprafață și se vedeau ieșite sumedenii de ace verzi din pământ.

Drumul ăsta se numește Drumul spre Societate. Pe aici o luam de foarte multe ori, pe jos să ajungem mai repede la oraș.

- Păi nu mergeați cu mașina?

Păi nu aveam mașină care să ne ducă la oraș în vremurile acelea. Poate dacă mai în tâlneam un creștin care să ne ducă cu căruța.

Ne afundam împreună, pe cărări de lut, în locurile acelea binecuvântate de vreme.

Aici are pământul Tanti Lina. Săraca de ea, nu a mai putut să pună nimic pe el anu l ăsta. Uite cum au început să-l năpădească buruienile. Să știi voinicule că nui lucru mai urât decât un pământ nelucrat. Am fost binecuvântați de Dumnezeu cu pământurile astea roditoare. E mare păcat să nu ne îngrijim de ele. Câtă vreme vom avea grijă de ele și ele ne vor îngriji pe noi. Hai că mai avem puțin până la Fort!

Totul era colorat în nuanțe de maro în jurul nostru. Doar cerul făcea notă discordantă. Era de un albastru clar, și nici un nor nu se vedea pe întinsa lui pânză.

Uite voinicule. Acestea sunt pământurile noastre. De aici de la pietroiul ăsta mare, până la copacul acela care se vede în zare. Cât cuprinzi cu privirea, tot locul ăsta es te al nostru. De generații ne fericește cu cele mai bune recolte. Și noi și străbunii n oștri, iar acum și voi, neam hrănit și ne hrănim cu ceea ce a venit de aici. După ce am să închid eu ochii, tat ătu se va ocupa de ele, iar apoi totul va cădea pe umerii tăi voinicule. Să nu le înstr ăinați! De aici ne tragem noi, este seva noastră. În țărâna asta este o bucată de Rai. Să ții minte asta voinicule!

S-a aplecat și și-a umplut mâinile cu pământ. Din ochi au început săi curgă lacrimi. Era cel mai mândru de averea sa și de moștenirea ce urma să o lase.

Uite că pașii mau purtat iute și am ajuns în fața ușii. Introduc cheia în broască. Dar ușa se deschid e înainte.

Mami, mami am vorbit cu Tataie. Ne așteaptă să mergem la țară. Vom merge la sa pă, la porumb. Și mi-a promis că mă ia și pe mine, la deal, anul acesta. Mia spus că are multe povești să îmi spună!

Autor

Cristina Iancu

România mea Tata a fost ţăran, fiu de ţăran gospodar, dar încurcat printr-o ciudată atracţie cu sărăcia. În 1916 ţara şi regele l-au chemat sub arme, pentru apărarea a ceea ce mai rămăsese românesc din pământul nostru, care jumătate de metru în adâncime era plin de oase în straturi. A plecat cu gândul izbândei şi cu nădejdea că vor aduce Ardealul acasă. Şi-a rupt ciolanele şi sufletul pe la Mărăşeşi, Mărăşti, Oituz, a venit acasă mai greu cu greutatea unui glonte, care-l mai supăra din când în cînd, dacă era frig sau ploua pe afară.

Regele şi patria l-au decretat erou, l-au decorat şi l-au împroprietărit cu o limbă de pământ, să-şi poată creşte cu trudă cei cinci copii. Pământul acesta, munca zilnică împreună cu familia şi chivernisirea cu chibzuinţă a banului, l-au divorţat într-un târziu de sărăcie.

De 10 Mai, tata se tundea, se rădea şi se îmbrăca de sărbătoare. Cobora cu sfială portretul regelui din casa cea mare şi-l aşeza pe masă. Îşi turna un pahar din vinul făcut din via de pe deal şi închina, demn şi cuviincios:  Să ne trăieşti, Majestate!!

Apoi pleca în sat, la şcoală unde noi, copiii, împreună cu domnul învăţător învăţasem două săptămîni în şir poezii şi cîntece patriotice , cu straşnică poruncă să nu cumva să greşim vre-un vers că era prăpăd. Tata asista la serbare mândru de copiii şi de ţara în care-şi găsise un loc. După amiază toată suflarea din sat ieşea la horă unde veselia nu contenea până în noapte.

Mai târziu o istorie schilodită de lăcomia oamenilor, ne-a chemat pe tata şi pe mine din nou la război. Am plecat însufleţiţi de gîndul izbândei şi cu nădejdea că vom aduce din nou Ardealul şi Basarabia acasă. Ne-am rupt oasele şi sufletele prin pustietăţile ruseşti, unde era cît pe ce să întregim straturile de oase de pe acolo. Luaţi prizioneri, ne-am mestecat suferinţa ani la rând prin gerurile Siberiei, am rămas pe noi numai cu pielea, oasele şi dorul de casă. Doar nădejdea că ne vom revedea pământul şi casa, şi credinţa în Dumnezeu ne-au ţinut pe picioare. După ani de pribegii şi suferinţe, călăii noştri ne-au trimis acasă. În ţară o clasă de proaspeţi conducători clădeau o nouă rânduială. Spuneau ei că mai bună şi mai dreaptă. Vechii cîrmuitori, judecaţi după masura strîmbă a unei caricaturi de istorie, au fost condamnaţi să-şi sfârşească zilele prin ocnele noii orânduiri, probabil pentru principala vină că erau români.

Pământul pe care-l primise de la rege şi patrie în calitate de erou, l-a transformat pe tata, după măsura noilor stăpâni, în duşman al poporului. La adăpostul nopţii şi cu argumentul incontestabil al ciomegii, pământul pe care-l muncise şi cu ajutorul căruia ieşise din sărăcie, a devenit bun obştesc. De scârbă şi supărare, tata s-a prăpădit şi n-a mai apucat să suporte toate strâmbătăţile vremurilor.

Noi, ne-am făcut câte un rost în viaţă, încercînd să ne creştem copiii, la adăpostul tainic al familiei, în spiritual muncii şi al credinţei . Ani la rând am trăit cu speranţa că Dumnezeu îşi va întinde mâna şi va îndrepta toate strâmbătăţile ce se abătuseră peste pământul românesc.

După ani de nădejde, cu preţul vieţii unor copii ce nu prea ştiau cum arată motivul pentru care se jertfesc, românii şi-au recăpătat ţara şi l-au recuperat pe Dumnezeu.

Din nefericire, cîrmuitorii noi nu erau alţii decât slugile celor vechi, cu năravuri copiate cu minuţiozitate de la stăpâni. Aşa a început o nouă eră de experimente cărora poporul le-a plătit factura. Noii stăpâni au scos la iveală o faţă hidoasă a românului crescut în peşterile egoismului şi ale barbariei. Bunul simţ şi credinţa strămoşească s-au ascuns bine de tot prin biserici şi pe la emisiuni fără rating.

Acum, de 1 Decembrie mă fercheziuesc şi mă îmbrac de sărbătoare. Dimineaţa particip la defilări caraghiase, deschise şi închise de cîini vagabonzi, printre aplauzele şi huiduielile unei mulţimi debusolate. Apoi plec la grădiniţă la nepoţii mei, care au pregătit un program artistic frumos cu poezii şi cântece în limba engleză. Părinţii lor nu pot participa, pentru că stau la rând la porţia de fasole cu ciolan oferită cu mărinimie de actualii cârmuitori. Ţara se bucură de ziua naţională cu mici, ţuică şi manele, grătarele sfârâie până în miez de noapte şi toată lumea urlă isterizată.

Majestatea sa, gratulat pe vremuri cu titlul de Mare Voievod de Alba Iulia, sărbătoreşte discret, în singurătate o istorie pe care dumnealui a traversat-o bătut de crivăţul vremurilor. Monumentele patriei se acoperă cu jerbe convenţionale, prin mausoleul de la Mărăşeşti bate vântul, iar eu mă grăbesc să ajung mai repede acasă, pentru că străzile devin la lăsarea întunericului suspect de neprietenoase.

Acasă scot din dulap fotografia Majestăţii Sale, o aşez pe masă şi torn un pahar cu vin. Îl ridic cu un sentiment nelămurit şi rostesc pierdut:  La mulţi ani Majestate, la mulţi ani, Romînia!

Autor

Cezar Haiura ADEVĂRUL

Astăzi mi-am dat demisia. Trebuia să se întâmple odată şi asta. Am lăsat o cerere şi am plecat. Apoi m-am simţit mai liber, mai uşurat. Când i-am spus mamei a plâns, după care, m-a ameninţat ca nu-mi va mai da de mâncare pe gratis. Fratele meu, care scria ceva la masă, m-a privit ciudat, dar am simţit că în sinea lui mă înţelegea şi mă aproba. Acest sentiment ma liniştit într-un fel. Am ieşit în oraş. Ştiam că undeva, pe bulevard, aveam să-mi găsesc prietenii. Aproape toţi sunt şomeri. Poţi să-i întâlneşti pretutindeni şi la ori ce oră. Câţiva pleacă seara prin satele din împrejurimi de unde a doua zi revin, mereu cu speranţa că vor găsi ceva de lucru.

Era după orele de masă. Aşa ca i-am găsit în părculeţul din mijlocul oraşului. Jucau cărţi. I-am salutat şi m-am aşezat în spatele unuia urmărindu-i jocul. Acesta s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit. Mi-a spus apoi, dacă mă plictisec, să citesc ziarul. A scos din buzunarul hainei, un ziar murdar şi mototolit pe care mi l-a întins. Probabil îşi adusese mâncare în el dar îl păstrase pentru că găsise scris acolo ceva interesant. M-am gândit imediat ce anume intr-un ziar poate interesa un şomer. Dar inafară de pagina cu oferte de lucru nu am găst alceva. Nu greşeam, mi-am dat seama. Un anunţ cu litere groase încadrat într-un chenar dublu, invita muncitorii de toate categoriile, departe în sud unde se construia o mre hidrocentrală.

Când i-am înapoiat ziarul, prietenul meu m-a privit. Şi am citit în privirea lui exact aceiaşi întrebare pe care mă pregateam să i-o pun. I-am răspuns că probabil voi merge şi eu.

A lăsat jocul şi m-a chemat deoparte. Se interesase şi chiar a doua zi venea un delegat după noi. A mai adăugat că trenul, ni-l plăteşte compania de antepriză care ne asigură cazarea gratuită şi masa la un preţ convenabil. Mi-a vorbit mult. Se inflacăra vorbind. Dar eu, l-am întrerupt. L-am întrerupt pentru că mă plictisea. „Şi ei ?” Am întrebat. Iar el, ca şi cum vorbea în numele tuturor, mi-a răspuns. „Fireşte, merg şi ei” Apoi ca să fie sigur i-a întrebat de faţă cu mine. Iar ei, au răspuns „Da” . Mergeau cu toţii. Pentru prima oară îi vedeam oarecum, mulţumiţi. Şi poate puţină mulţumire simţeam şi eu în acele clipe. Era cald şi am plecat să facem baie.

Staradul era plin de lume. Câteva fete ne-au făcut semn cu mâna. Băieţii sau dus. Eu m-am retras într-un colţ cu puţină umbră. M-am dezbracat şi m-am întnns cu faţa în jos. Dar

o fată brunetă a venit şi s-a aşezat lângă mine. M-a întrebat de ce nu am mers cu ceilalţi. I-am răspuns că nu mă atrage societatea fetelor şi în general, nu mă simt bine cu ele. A râs şi m-a pus să precizez dacă simt tot aşa şi atunci când sunt numai cu una. I-am răspuns. „Fireşte că da !” Iar ea a râs din nou şi mi-a spus că nu mă crede, că sunt un caraghios care vrea să facă pe ineresantul. Bineînţeles că i-am spus că este liberă să creadă ce doreşte. Apoi, am tăcut.

După câteva minute, m-am întors spre ea. Se aşezase alături de mine cu faţa în sus.Ţinea ochii închişi. Am privit-o şi am constatat că era bine făcută. Piele îi era arsă de sore şi asta îi adauga frumuseţii sale un aer de curăţenie şi sănătate. Am întins mâna şi i-am ridicat o şiviţă de păr de pe frunte. A deschis ochii şi mi-a zâmbit.Dar eu i-am întrerupt zâmbetul lipindu-mi buzele de gura ei. La început a strâns dinţii dar imediat i-am simşit limba care mă căuta şi am înţeles că mă dorea şi că mă acceptase.

Ne-am îmbrăcat şi am plecat repede de acolo. Am hoinărit până noaptea târziu pe dealurile din jurul oraşului. Apoi, am condus-o acasă. Se lăsase răcoare. Vara era pe sfârşite. Începusem să simţim că ne este frig. Locuia destul de departe. Aşa că am avut mult de mers.

Ultimul autobus trecuse fără să oprească în staţie. A trebuit să mă întorc pe jos. În timp ce traversam oraşul pusiu şi adormit, mă gândeam la fată. Dar mă gândeam mai mult ca să treacă timpul O chema, Lena. Mi-a mărturisit că mă cunoaşte mai demult şi că, mă iubeşte. Am întrebat-o, de ce mă iubeşte ? Iar ea, mi-a răspuns că mă iubeşte pentru că seamăn cu, Alain Delon. Iar eu, nu am mai întrebat-o nimic după aceia. La despărţire, mi-a spus că este orfană şi locuieşte la o mătuşă. Apoi, a început să plângă. M-a întrebat îngrijorată, ce să facă dacă rămâne însărcinată ? I-am răspuns că lucrul acesta este într-un fel posibil iar dacă se va întâmpla, vom găsi o soluţie pentru a ieşi din încurcătură.

Ajuns acasă, m-am trântit aşa cum eram în pat şi am adormit imediat.

In zori, m-a trezit mama, dojenându-mă pentru că dormisem îmbrăcat şi spunându-mi că sunt aşteptat de prieteni. Am vrut să-mi continui somnul, dar băieţii, au năvălit peste mine şi m-au smuls din aşternut. Mama, s-a bucurat cel mai mult pentru că găsisem o slijbă.

Fratele, s-a abţinut iar eu, mi-am făcut valiza şi am plecat.

Peste câteva zile, după o călătorie cu trenul până la fluviu iar de acolo cu vaporaul în jos pe firul apei, am ajuns la şantier. Am dormit o noapte în barăci, pline de şobolani şi păduchi, apoi dimineaşa, am fost duşi la muncă.

După câteva ore, am renunţat şi despărţindu-mă de prieteni, m-am agăţat de frâna unui vagon de marfă care pleca spre portul din a monte.

Drumul spre casă, a durat mai multe zile. Am ajuns într-o dimineaţă. Eram frânt de oboseală. Vroiam să dorm dar a venit fratele meu însoţit de un miliţian care mă căuta. Am fost invitat la sediu. Fratele meu, a vrut să vină cu noi dar nu l-au lăsat. La miliţie, mi-au spus ca există o reclamaţie împotriva mea. Se furase o şalopetă aparţinând unui lucrător din dormitorul unde dormisem o noapte. M-au torturat. Trebuia să recunosc că am furat-o eu. Dar eu, mă încapăţânam să neg. Atunci, mi-au pus catuşe şi m-au trimis insoţit de către doi subofiţeri la postul de miliţie de pe lângă şantierul din sud. Drumul a fost mai greu de suportat. Eram izolat într-un compartiment, având mâinile prinse în cătuşe. De mâncare, nu mi-au dat. Doar apă. Odată sau de două ori. După ce am ajuns pe şantier, miliţienii m-au predat unui căpitan şi au plecat în grabă. După o ora sau două, a venit ofiţerul şi m-a exsaminat cu atenţie. A ordonat să mi se scoată cătuşele. Mi-a spus că sunt liber. Între timp se găsise şalopeta. Cuiva i se făcuse milă de mine şi voia să-mi dea ceva de mâncare. Dar eu, nu mai voiam nimic. Nimic şi niciodată. M-am îndreptat spre uşa de la ieşire.

In prag m-a izbit lumina soarelui de vară. Puternică ca o explozie. Faţa mi se aprinse într-o dogoare ciudată. Nemaiputând suporta, am plecat ochii. Şi nu ştiu cum, se făcea că eram pe calea ferată iar şinele dogoreau, şi ele, tot într-un mod ciudat. Am vrut atunci să mă uit altundeva, dar privirea, mi se lipise de o şină. Ceva ca o forţă magică, mă trăgea în jos şi

nu-mi pot deloc explica faptul că m-am trezit cu faţa lipită de fierul fierbinte. Acesta, parcă îmi căuta trupul întreg şi nu puteam să mă smulg de acolo de unde stăteam alungit pe traversele de beton. Voiam să mă desprind dar alete imagini mă năpădeau acuma. Copilăria, viaţa mea toată, douăzeci de ani. . . Soarele ardea tot mai puternic. Simţeam adierea vântului.

Pământul prinse a se cutremura deodată. Ghiceam apropierea locomotivei iar când plugul ajunse la un pas de ceafa mea, am întors capul. Am întors capul pentru ca să-mi trăiesc demn secunda. Secunda mea. Unicul moment din viaţă pe care nu mi-l mai revendica nimeni.

Autor

Mihai Ganea

Cândva, într-un sat...

- Vă mai amintiţi caii noştri? întreabă mama. Acum la Cenad e iarnă şi mama stă cu spatele lipit de cuptor, întotdeauna a fost ea cam friguroasă, făceam chiar haz pe socoteala ei şi-i spuneam că nu ar strica să mai dea jos de pe ea câteva kilograme, şi aşa avea cam multe la vârsta ei. „Cine e gras e şi sănătos”, ne spunea ea cu convingere, cu convingerea încăpăţânată că ne transmite un mare adevăr, şi un îndemn în acelaşi timp, fără să-şi facă însă prea mari iluzii că-l vom urma.

- Vă mai amintiţi caii noştri? Întrebarea mamei suna rugător, aproape imperativ, cum să nu ni-i amintim, doar ei erau printre puţinele mândrii ale noastre, dovezi solide că mai aveam un sâmbure de siguranţă de care să ne agăţăm, fără teama că lucrurile se vor schimba prea curând şi că schimbarea lor ne va da peste cap obiceiurile şi toate acele ritualuri domestice care se statorniciseră demult, devenind tiparul în care însăşi viaţa noastră curgea înainte. Caii noştri, cei doi cai, care făceau aproape parte din familie, şi care înţelegeau ca nimeni alţii comenzile tatei, ascultându-l, fără să şovăie, cu o bucurie pe care probabil că o simţeau în felul lor, violentă şi frustră, aşa cum violentă era nevoia lor de apropiere, în rarele lor momente de răgaz, când se odihneau unul în preajma celuilalt, nestingheriţi de nimeni şi de nimic.

Pe armăsar îl chema Bubi, un exemplar robust, cu coama şi coada negre. Celălalt cal, Sura, care avea o întreagă poveste, era o iapă nărăvaşă, inaccesibilă şi mofturoasă, pe care tata o cumpărase cu vreo doi ani în urmă, la târgul de la Sânnicolau, de la un gospodar din Tomnatic. Mândra, căci aşa se chema arătarea aceea numai piele şi os, abia ţinându-se pe picioarele subţiri, nechezând cu disperare, poate din cauza foamei, poate fiindcă o speria toată acea aglomerare necunoscută de animale, vaci, cai, porci şi păsări de toate felurile şi de toate mărimile, privea cu spaimă în jurul ei, neştiind nici pe departe ce o aşteaptă, ce soartă i se pregăteşte, privea cu ochi mari şi umezi, cerşind parcă o amânare pe care, oricum, stăpânul nu i-o mai putea da, era evident că vrea să scape de ea, în orice chip, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să lase din preţ cât de mult, s-o dea

chiar cu jumătate din preţul gândit de- acasă, şi încă socotind că face o afacere rentabilă. Tata se apropiase încet de iapă, îi dăduse ocol din toate părţile, privindu-i pielea fleşcăită, pe care părul se tocise şi se rărise, îl pusese pe proprietar s-o plimbe în ţarc, în jurul ţăruşului înfipt în pământ şi, după ce-i văzuse spinarea plină de broboane mari de sudoare, se retrăsese la o parte, privind sceptic trapul ei mărunt şi nesigur şi, totuşi, din extenuarea ei răzbătea la suprafaţă, prin pâcla de transpiraţie care-i mustea din piele, o voinţă puternică, o dorinţă abia reprimată de a se avânta într-o goană nebună, smulgându-se din acel loc ruşinos, din mijlocul oamenilor care-i cântăreau fără milă mersul bicisnic. Tata s-a întors, pe jumătate hotărât, spre proprietar, păstrând totuşi, în ochi şi în gesturi, o şovăială bine afişată, o rezervă ce nu trebuia să-i scape celuilalt şi l-a întrebat scurt: „Cât”, cu un glas din care răzbătea mila, milă pentru starea jalnică a animalului, dar şi pentru el, care-şi lua pe cap o asemenea belea. Omul s-a codit niţel, îşi dădea seama totuşi că dăduse peste un client serios şi nu voia să scape prilejul din mână, căci altul nu i s-ar mai fi ivit, putea el să aştepte mult şi bine, cu mârţoaga lângă el. „Ştiu şi eu, spuse omul destul de temător, acuma vezi şi dumneata că iapa nu-i prea arătoasă. Dar dacă o hrăneşti bine şi ai grijă de ea, peste un an să vezi numai ce frumoasă se face, nici no s-o mai cunoşti”. Tata a mai privit-o o dată, i-a cercetat dinţii laţi şi galbeni, după care i-a întors spatele, uitându-se peste capetele oamenilor din târg şi căutând-o pe mama. Ar fi vrut să fie şi ea acolo, să-şi dea şi ea cu părerea, nu la urmă să se ivească certuri şi vina să cadă numai pe el. A descoperit-o repede şi a chemat-o: „Hai, că poate amândoi luăm o hotărâre mai bună, de nu ne-o părea rău la urmă”.

S-au mai învârtit preţ de cinci-zece minute în jurul calului, de fapt, într-un fel inutil, căci ceea ce aveau de văzut văzuseră deja şi nu mai trebuia decât să spună da sau nu. „Tu ce crezi, Gheorghe, mai poate ieşi ceva din calul ăsta?”. Şi atunci, tata s-a hotărât pe loc, fără să şovăie, fără să aibă siguranţa că lucrurile vor fi aşa cum dorea el, se lăsase condus de hazard şi de o presimţire de moment, fără remuşcare sau teama că greşeşte, dar cu o încredere oarbă că viitorul trebuie să ia forma dorinţei lui din acea clipă. Şi a cumpărat iapa cu două mii de lei, bani destul de mulţi pe vremea aceea, fără să se mai tocmească deloc. Şi, îţi aminteşti? Peste un an cine ar mai fi recunoscut-o pe Mândra în iapa aceea grasă şi plesnind de sănătate, care fornăia cu putere când Bubi încerca să se apropie de ea? În câteva luni, Mândra ajunsese să-şi merite numele, cu toate că, din dispreţ sau dezaprobare pentru farsa primului nume, tata i-l schimbase în Sura.

- Bubi şi Sura formau o pereche minunată. Tata făcuse o căruţă nouă, galbenă, pe cea veche o descheiasem şi o cărasem, bucată cu bucată, în şură, sub baloturile de paie şi pleavă, cât mai adânc, să nu se vadă nici măcar un şurub, căci ar fi fost destul ca să iasă la iveală totul. La fel, plugurile şi grapele le-am demontat şi le-am camuflat în căpiţele de tulei, tremurând ori de câte ori perceptorii şi oamenii sfatului se învârteau în jurul lor, neîndrăznind însă să cerceteze mai adânc, cine ştie, le rămăsese şi lor un rest de ruşine sau se gândeau poate că, în asemenea vremuri tulburi cum erau acelea, nu e bine să mergi prea departe, niciodată nu poţi şti care e reacţia omului când nu mai are prea multe de pierdut.

- Vă mai amintiţi caii noştri de atunci? ne întreabă mama, şi în vocea ei nu distingi de data asta nici regret, nici admiraţie, e pur şi simplu o rememorare personală, pe care încearcă să ne-o transmită şi nouă.

Iarna aceea căzuse pe neaşteptate. Încă nu era frig, deşi fulgi mari, imenşi, pufoşi cădeau de sus, aşternându-se pe pământ într-un strat care creştea văzând cu ochii.

Copacii împungeau văzduhul cu braţele lor scheletice, sporind dezolarea începutului de iarnă. Străzile erau pustii, puţinii oameni care treceau pragul casei, afară, aveau o singură ţintă, apoi se întorceau grăbiţi, speriaţi parcă de o vedenie rău prevestitoare. Nimeni nu se gândea cât va ţine iarna, ce ne va aduce în cele câteva luni cât avea să zăbovească pe aici, o nepăsare universală îi însoţea pe oameni la bufet, acolo unde li se părea că uită de toate, că totul poate deveni altfel, mai frumos şi mai sigur. Birtul gemea de lume, mai ales bărbaţii socoteau că este umilitor să rămână acasă pe asemenea vreme, vocile, la început în surdină, abia murmurate, apoi gălăgioase, imperative, stridente, se amestecau într-un vălmăşag de nedescris, fiecare voia să se facă înţeles peste capul celuilalt şi toţi sfârşeau prin a vocifera în van, într-o perfectă harababură de strigăte şi ţipete. Tata trecea printre mese şi scaune, salutând din când în când câte-un cunoscut, dar prefera să se aşeze mai totdeauna singur la masă, cu o jumătate de mastică în faţă, gândindu-se la cine ştie ce şi privind hărmălaia din jur fără să vadă sau să audă ceva. După vreo jumătate de ceas, timp în care îşi sorbea porţia de mastică cu înghiţituri rare şi cumpătate, îşi aprindea o „Mărăşească” sau o „Naţională” şi arunca o privire distrată în jur. Nu-i plăcea spectacolul pe care-l vedea, dar simţea o imensă compătimire şi, la drept vorbind, nu avea ce să facă, nu mai putea îndrepta nimic. În cele din urmă se ridica, saluta din nou de câteva ori în dreapta şi-n stânga şi o pornea încet spre casă. Mama mătura zăpada care se adunase în faţa casei, o rânea cu lopata, şi uliţa întreagă forfotea de femei care făceau acelaşi lucru. Din când în când, spărgând liniştea satului, se auzeau guiţaturile unor porci, oamenii se puseseră pe treabă, iarna s-ar fi putut să fie lungă şi ei trebuia să se aprovizioneze cu de toate, ca să reziste până la primăvară. „Noi când tăiem porcii, tată?”, îl întrebam pe tata, şi eu şi Traian, şi aşteptam răspunsul numai urechi, căci presimţeam că până la sorocul cu pricina nu mai era mult. Şi iată că, într-o vineri seara, când timpul se muiase puţin, dar nu atât de mult încât să se topească zăpada şi să se dezgheţe pământul, tata trimitea după rudele de la Sânnicolau, singurele rude mai apropiate care ne puteau ajuta. Sigur, puteam apela şi la vecini (căci, pe vremea aceea, toţi ar fi sărit să dea o mână de ajutor), dar tata era de principiu că între rude totul merge mai repede şi mai cu folos. Urmau să sosească Maica şi Moşu, cei doi unchi, Ştefan şi Gheorghe, care erau fraţi gemeni, apoi tuşa Aurica, sora mamei şi a celor doi unchi, şi uica Gică, bărbatul tuşei Aurica, o namilă de om care dintr-o smucitură trântea porcul la pământ şi cu o singură mişcare îi tăia gâtul, spre mila şi spaima noastră, care ne ascundeam pe unde apucam, să ne ferim ochii de oribilul spectacol. Tuşa Aurica aducea în mare grabă ligheanul, să nu se piardă sângele scurs, şi vederea şuvoiului roşu care ţâşnea cu putere îmi provoca o stare de greaţă vecină cu leşinul. După ce porcii îşi trimiteau în văzduh ultimele respiraţii horcăitoare, îi aşezam pe câte o scară şi-i transportam în curte, unde

îngrămădeam pe ei furci de paie şi le dădeam foc. Eu şi Nelu, câteodată şi Traian, înteţeam focul, până ce părul porcului se pârlea bine şi rămânea pielea curată, întinsă ca o tobă gata să plesnească. După aceea stingeam focul, măturam porcul de scrum şi-i frecam pielea rumenită cu bucăţi de ţiglă, până dispărea orice fir de păr şi pielea se arăta netedă şi frumoasă, numai bună de şoric. După ce porcul era bine pârlit, îi tăiam coada şi urechile, pe care apoi le clefăiam cu poftă, tăvălite puţin şi în sare.

Restul, despicatul porcului, tăiatul cărnii, făcutul cârnaţilor şi al jumărilor şi toate celelalte erau treaba celor mari.

Autor

Geo Galetaru

Liturghia Moş Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână. Lampa cu petrol nu făcea lumină suficientă, aşa că ieşise în bătătură şi agăţase ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal.

Acolo găteau de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji[1] de porumb, ori tizic[2] sau crengile uscate de viţă de vie. În fiecare duminică mergea la liturghie la biserica din comună. Preotul Plutaşu dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii.

După ce termină cu bărbieritul, intră în camera "curată de la stradă" cum îi spuneau, deoarece acolo nu dormea nimeni, doar îşi ţineau lucrurile mai bune.

Deschise lada de zestre a Floarei, soţia sa, pe care o primise de la părinţi la măritiş ca dotă şi îşi alese costumul negru din dimie[3] ţesută de ea la război. Lâna pentru stofă, o luau de la oile proprii. Cumpărau doar aţa din bumbac pentru urzeală.

Moş Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa.

Aici soseau nu numai mărgineni sau ţuţuieni cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele. Cum terminau de tuns oile, pe la sfârşitul lunii august, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dunărea pe la Vadul Oii, la Brăila – Ghecet, sau Gura Ialomiţei pe la Piua

Petrii. Aici găseau întinderi de câmpii mănoase , o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania.

Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea un an mai târziu a legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veniţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un tânăr ţuţuian, venit cu turma sa de oi la iernat. Acum avea acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Dragu, Dumitru, Păun, Neaga şi Stoica.

Palmele bătrânului se bătătorise ca pământul uliţei ce-i trecea prin faţa casei, de cât a strâns de coarnele plugului, sau de coada sapei, la prăşitul culturilor agricole.

Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a primit douăzeci şi cinci hectare de pământ ca posesie din partea statului. Singura obligaţie era să-l cultive.

Trebuia să se dezvolte agricultura în această parte a ţării, să nu mai fie ca pe timpul domniei otomane, un teren bun pentru păscut oile mocanilor veniţi în transhumanţă.

Astăzi era sărbătoare şi dorea să meargă la biserică să asculte liturghia preotului Plutaşu, un preot bătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor. Moş Constantin trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul său, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi. Îmbrăcat cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec ce hălăduia din localitate în localitate făcând trocul cu ţăranii, dândule cele necesare traiului ce nu se găseau în magazinul sătesc, contra produse agricole, rupse câteva tufănele şi plecă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Locaşul sfânt nu era aşa departe de casa lui.

Biserica era plină. Slujba începuse. Era sărbătoare mare, Sfântul Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă din primăvară, şi îşi primeau restul de simbrie. După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar merge în prund să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare.

Moşul toată săptămâna s-a preocupat de repararea porţilor de la saivan şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor. Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ovăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în căpiţe. Sare cumpărase de la magazin. Acum putea să vină iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru munca câmpului şi pentru deplasare. Multe lucruri sunt necesare în gospodăria unui ţăran când îşi schimbă profesia de oier în cea de agricultor. Pentru toate trebuiau bani. Dorea să fie independent din acest punct de vedere. Nu trebuia decât pentru lucruri mai mari să meargă să se împrumute la vecini sau la cei mai avuţi şi cu mai multă experienţă în agricultură.

Moş Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu vârfurile sale. Era un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană. Şi la cei şaizeci şi cinci de ani trecuţi ai săi, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, rătăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţuţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strângă ugerul oii între degete, să ţâşnească laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie.

Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealaltă erau femeile care cântau în cor. Era o muzică divină în biserică în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădea măreţie prin glasul lor celor sfinte. Era o încântare să-i asculţi. Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise un înalt prelat, să se convingă de un asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înaltă preţuire slujbei.

La sfârşitul liturghiei, moş Constantin s-a dus direct acasă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare, şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea să-şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el, să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund.

Lume multă ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta la rând să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta dădea din colţ în colţ că trebuie să fie, însă oaia nu era nicăieri. La urmă recunoscu că la un moment dat când s-au întâlnit două turme, s-ar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Moş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nui mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia. Ciobanului nu prea ia plăcut acest lucru, dar nu avu ce să facă, promise că va căuta să-i aducă acasă oaia rătăcită. Propunerea lui de a i se opri valoarea ei din simbrie, nu fu pe placul moşului. El îşi iubea mioarele şi nu dorea să se despartă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvară să-i aducă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma.

Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră spontană sălbatică. Oile zbierau în ţarc, neobişnuite să fie închise într-un spaţiu aşa de mic.

Moş Constantin dorea ca odată aduse oile acasă, să dea o petrecere, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Plutaşu să-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare.

Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de soţia sa şi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm. Tuşa Floarea aduse o pâine cât roata carului, coaptă pe

vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars smălţuit pline cu caş şi brânză, ceapă şi ce era mai important, o oală mare din argilă arsă frumos colorată cu motive florale, plină cu zamă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau steluţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură la care adăugase nişte cartofi pregătiţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea.

Gătea bine tuşa Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar învăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental.

Moş Constantin coborî în beciul construit lângă casă şi aduse o sticlă cu ţuică de tescovină de anul trecut şi o oală cu tulburel rozaliu de anul acesta. Făcea vin bun moş Constantin. Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele.

Doar era răvăşitul oilor cum se numea această zi prin părţile lui de baştină.

- Bună ziua Floareo şi Constantine, spuse părintele Plutaşu când intră pe poartă.

- Sărut mâna părinte. Bine aţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm.

- Lasă Floareo că de stat am să tot stau. Stai să vină şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea. - Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorbă de ceva vreme cu coana preoteasă.

Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumoşi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de tuşa Floarea şi apoi după ce binecuvântă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică.

Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit alături de oile din ţarc, era cel de al doilea copil al lui Moş Constantin.

Era înclinat mai mult spre meserie. Îi plăcea fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, să înveţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comună aşa mare ca Pecineaga. Coana preoteasă era învăţătoare. Toţi copii lui moş Constantin şi a tuşei Floarea i-au fost elevi. Ce-i mai urechea când veneau cu lecţiile neînvăţate!

Câte înjurături de bisaltir sau de ceara mă-si mai primeau ei când venea coana preoteasă şi se plângea că iar au venit nepregătiţi la şcoală. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, ori să ţină caii la arat sau la prăşitoare de dârlogi, ori cine mai ştie ce alte treburi puteau să facă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului.

Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui moş Constantin şi tuşa Floarea începură să părăsească bătătura, îndreptându-se spre căşile lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţară timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găseşti câte ceva de făcut.

Tuşa Floarea strânse totul de pe masă, moş Constantin o duse împreună cu canapelele în chiler[4] şi se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a lămpilor care mai mereu afumau sticla. Se duseră la culcare, că a doua zi trebuia să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospodărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru semănat, alţi cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi aşa i se părea moşului că a cam întârziat cu aceasta. Intrară cu toţii obosiţi sub ţoalele de

pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se dăruiră cu plăcere somnului dulce şi odihnitor.

[1] Tulpină de porumb uscat fără de frunze. Reg. NA [2] Material combustibil obţinut prin fermentarea gunoiului de grajd presat şi uscat la soare, pentru evaporarea lichidelor din el. Reg. NA

[3] stofă ţesută la război folosind lână de oaie şi urzeală din aţă de bumbac. Aceasta se prelucrează prin impregnarea într-o soluţie chimica şi

prin vopsire de către persoane specializate. Reg. NA [4] Magazie de obicei lipita de corpul principalal casei, unde sunt ţinute produsele agricole şi unele articole agricole. NA

Autor Virgil Stan

CHIAR ŞI CIULINII CÂMPULUI POT FI UNEORI FLORI Fragment din romanul, Eu şi…toţi bărbaţii ăia…

Mâine este joi, joia plecării în România. Fac noapte albă , nu închid ochii nici măcar o clipă iar când Mia se trezeşte pentru a pleca la munca ei, eu arăt de parcă atunci m-aş fi trezit şi eu. Ea merge la bucătărie unde fumează cele cinci-şapte ţigări una din alta ,altfel nu se trezeşte şi când vine la mine să mă cheme la cafea, eu şi geamantanul meu eram gata de plecare. Nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a înţelege ce vroiam să fac chiar atunci neţinând cont de ultimatumul pirandei care îmi spusese că pot sta doar până duminică seara.

Nu spusesem la nimeni de plecare, ca semn de mare revoltă din partea mea, de sfidare faţă de comportamentul lor în ceea ce mă privea pe mine, în fond nu făcusem nimănui niciun rău, ce dracului avuseseră cu mine? Am plecat cu Mia trăgând geamantanul după mine uşor pentru a nu-i trezi pe ceilalţi , despărţindu-ne în faţa blocului pe o vreme de nedescris. Ploua îngrozitor ,picăturile de apă cădeau într-o viteză uluitoare ,totul arăta de parcă din cer erau aruncate căldări de apă una după alta, nu picături. Inspiram aerul rece cu nesaţ, trăgându-l în

piept cu putere, mirosindu-l , mirosind libertatea şi pentru asta trebuia să merg vreo doi kilometri pe jos până la staţia de metrou , kilometri pe care i-am făcut cu apa şiroind pe pânza umbrelei larg deschisă .Duceam cu mine o anume fericire , era fericirea inadaptatului la străinătate, fericirea întoarcerii acasă. Iată, războiul psihologic se sfârşise . Aveam să ajung la Mendez Alvaro folosind acelaşi traseu, la ora opt eram în autogară iar autocarul era programat pentru ora treisprezece şi treizeci de minute.. În acest interval de timp am stat pe un scaun confortabil şi am privit trecătorii căutând tot ceea ce amintea de Spania dar prea puţin am găsit fiindcă era acolo o lume atât de pestriţă ,de cosmopolită , încât la un moment dat nu mai ştiam care dintre cei prezenţi erau spanioli şi care nu!

Ora treisprezece şi treizeci de minute, sunt în autocar dar acesta nu are de gând să plece imediat. După ce am trecut printr-un filtru în care am fost la un pas de a mi se refuza plecarea pe motiv că am întârziat cu o zi faţă de bilet, geamantanul meu îşi găsise locul lui lângă celelalte bagaje iar eu pe al meu pe unul din fotoliile autocarului. Mă ajutase scrisul doamnei de la ghişeu aflat pe spatele biletului de călătorie unde aceasta scrisese, joi Peron 65 ora 13 şi 30min.scris cu carioca neagră, altfel trebuia să cumpăr alt bilet şi asta mă enervase foarte tare. Din acel moment îmi zburaseră toate fericirile din cap , brusc, întreaga euforie în care petrecusem ultimele ore dispăruse lăsând locul multor întrebări negre. Îmi amintisem despre intrarea mea în Spania,despre hârtia semnată la punctul de frontieră prin care mi se aducea la cunoştinţă că încălcasem nu ştiu ce legi prin forţarea intrării în această ţară fără invitaţie şi eu semnasem această hârtie iar acum dacă aveam ghinionul să fim din nou opriţi şi controlaţi de acelaşi căcat de vameş, ce mai puteam face eu? Cum dracului să nu-şi amintească de mine? Forţasem şi trecusem fraudulos frontiera , ce mai!

Eram pasibilă de pedeapsă care cine ştie în ce consta , se pedepsea ea tentativa dar aminte trecerea frauduloasă a frontierei, eram din nou la pământ, cât era până la ieşirea din ţară? În capul meu era o babilonie de nedescris . Ce se va întâmpla cu mine atunci? Concluzia a fost una foarte simplă, voi muri! Nu mi-am dorit eu să mor? ...................................................................................................................................................... ............................

Neliniştea mă cuprindea în valuri datorită unei posibile întâlniri cu vameşul blestemat de mine de milioane de ori. Afară ,din cauza întunericului nu se mai vedea nimic, doar luminile de pe marginea drumului ...şi am ajuns în Zaragosa unde autocarul era aşteptat. De aici toate locurile au fost ocupate.

Când şoferul a transmis o rugăminte specială ce consta mai mult într-un avertisment cu privire la cei ce erau ,, săriţi din viză ,, şi care trebuia să aibă la ei 90 de euro pentru ca vameşii austrieci să nu le pună interdicţie pe paşaport am înlemnit din nou , cum adică ,,săriţi din viză?'' Dar dacă şi eu eram aşa ? De unde să arăt eu 90 de euro când, dacă mai aveam vreo 60? Cât dracului însemna viza asta? Pe cine să întreb? Cum putusem să plec de acasă din România fără aceste noţiuni în cap? Uite că am plecat, mi-am spus tot eu aiurită de

această nouă situaţie, cum am plecat şi fără invitaţie! Acum dacă trec de vameşii spanioli trebuie să tremur în continuare pentru cei austrieci? La spanioli s-ar putea să am noroc dar la austrieci? Aici cu siguranţă vor fi luate paşapoartele la control... ...................................................................................................................................................... .............................

Trecem de miezul nopţii într-o parcare unde şoferul oprise pentru o mică relaxare. Întreb un tinerel pe care eu îl studiasem îndelung pentru a fi sigură că nu râde de mine, pe ce perioadă este valabilă viza şi-mi spune că 90 de zile după care mulţumesc şi mă retrag pentru a-mi trage pumni imaginari în cap de proastă ce eram. Aşadar peste austrieci puteam trece liniştită, cât despre spanioli fie ce-o fi, obosisem de atâta gândit ,de atâtea planuri cu deghizări, cu eşarfă, cu batic , cu părul legat, cu el dezlegat, nu râd ,nu vorbesc, privesc în jos...îmi conturez ochii cu dermatograf, mă rujez....am obosit ,am obosit să mă gândesc la toate astea şi merg în sfârşit pe mâna norocului care ,iată ţine măcar de astă dată şi cu mine atunci când, autocarul trece în viteză prin vama spaniolă fără să fie oprit de nimeni. Suntem pe pământ francez şi de aici nimeni nu mai poate atenta la libertatea mea. În sfârşit adorm. ...................................................................................................................................................... .............................

Dimineaţă.

Când mi-au apărut dinaintea ochilor primii ciulini, uitaţi de toamna care se pregătea să plece, printre iarba uscată a câmpului ce înconjura vama de la Turnu ...ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am simţit o nemăsurată iubire faţă de tot ceea ce mă înconjura în momentul acela,iubeam câmpul cu iarba lui uscată, ciulinii, asfaltul, autocarul ce ne adusese acasă, Aradul pe care-l ghiceam la orizont, iubeam pământul acesta, pentru că toate astea erau la un loc şi fiecare în parte, erau România mea.

autor Mariana Toropu

Elogiu trupului Mă întorc spre tine, trupul meu ciuruit de acele seringilor...tu ești materia, povara pe care trebuie să o port cu mine un timp...poate nu prea mult...dar totuși măcar un sfert de secol ar trebui să mai fim prieteni, aliați în jocul acesta straniu al vieții și morții.

Te caut la răspântia dintre mine și Sine, ești tulburat, uneori nu mai recunoști nimic din realitatea ființei mele...știu, pendulez, mult prea des în ultimul timp, între concretul existent și infinitele lumi prin care, structura mea eonică, s-a perindat de la Facerea Lumii până azi.

Poate mi-ai ascultat ruga de a părăsi perisabilul lut ce-l port, pentru că deseori simt strânsoarea cumplită a scoarței uscate și crăpate...vântul și frigul au stins orice urmă de vitalitate. Singura legătură dintre mine și tine e durerea, înțepătura stranie și cataleptică...sângele zvâcnește cataclismic și rațiunea se pierde...cobor în negura conștiinței.

Eu, sau eu, sau...cine sunt oare? Tu ești departe, poate că nici nu mai exiști, te-ai transformat în mii de particule ce se preumblă prin spațiile cosmice în căutarea altor particule cu care să se unească pentru a reconstitui un nou trup. Chiar dacă ești departe eu știu că atomii tăi mi-au aparținut cândva și cred că i-aș recunoaște în orice ființă în care ar locui. Eurile mele își caută și ele Sinele...călătoria e anevoioasă. Văd cerul de rubin și cerul de cristal, văd noaptea cea neagră a neființei, dar noi ne îndreptăm spre centrul Sinelui, încercăm să ne regăsim și să conștientizăm dacă am evoluat suficient pentru a trece într-o nouă etapă existențială sau dacă va trebui să ne atașăm unor noi particule materiale și să revenim în planul teluric.

Așa îmi explic și atracția fizică...atomii se regăsesc, dar unii aparțin unui trup, alții celuilalt, încearcă să se recompună în diverse rețele cosmice. De aceea resimțim fiorul care ne străpunge coloana vertebrală, de aceea ne înălțăm mai presus de teluric, prin actul iubirii...de fapt pecepem energia universală. Tu, de fapt nu ești povară...ești o structură bine organizată, care mă ajuți să parcurg un drum labirintic înspre cunoașterea de sine și devenirea definitivă.

Uneori, însă particule din tine evoluează, vor să părăsească pământul pentru a se înălța...atunci intervine boala...starea care, pe noi, muritorii ne înspăimântă. Dar tu știi, eternul meu trup, că în această stare te purifici, poți elibera câteva celule pentru a ajunge în matricea divină. Durerea ta nu e decât eliberarea din închisoarea timpului, a unor particule care simt că trebuie să atingă o stare superioară.

Doar prin iubire și moarte...așa ne putem descătușa. Trupul participă la ambele procese de disoluție a ființei, de comuniune cu undele celeste. Iubirea presupune contopirea celulelor și nervurilor celor două ființe, moartea înseamnă dispersarea atomilor în spațiu, încercarea lor, ca despovărați de materie, să-și regăsească structura matricială originară.

Reconstruiți androginic prin iubire sau aflați într-o solitudine totală prin moarte participăm la marele proces de transformare a materiei. Nu suntem decât microelemente dintr-o arhitectură perfectă, ne lăsăm purtați de muzica sacră e sferelor într-un dans al infinitului mic ...astfel vom putea pătrunde în marele infinit.

Autor

Adina – Voica Sorohan

Început Așa începea fiecare călătorie. Cu săli de așteptare, spații de tranzit, fără identitate, cu aerul oprit între un fum de țigară și o respirație care se lasă așteptată. Numai că de data asta pleacă El, nu Ea, nu Ei. Peste două oceane, în locul care fusese pentru amândoi cândva Acasă.

El trece de îmbarcare. Ea rămâne acolo în picioare privind în urma lui, țintită locului, și plânge discret, cu gândul la familia ei de acolo. Îi lipsesc, ca în fiecare zi, râsul fratelui, entuziasmul molipsitor cu care vorbea de filme și cărți, pe care nu l-a regăsit nicicând în vreunul din oamenii de aici. Mângâierea pe cap de dimineață din partea tatălui, cu degetele scorțoase după ani în șir de cizelat mobilier. Ar fi vrut să fie acolo, cu ai Ei, când i-au extirpat uterul și ovarele mamei.

Ia scara rulanta până jos la Arrivals și stă acolo o vreme, privind panourile luminoase și oamenii în așteptare. Își închipuie sosirea Lui acolo, la două continente distanță. Părinții lui prea bătrâni să-i mai facă vreun reproș, lăcrimând timid, modești si stinși, sprijiniți in bastoane și batiste, acoperiți de cârpe și sfioșenie, conform cerințelor socio-politice ale locului aceluia de demult. Îi sar în ochi două fetițe blonde alergând în întâmpinarea unui bărbat cu o barbă lungă și un rucsac mare, care le ia pe fiecare pe sus pe câte un braț, zâmbind ușurat, în ciuda greutății.

Femeia care îl iubește își așteaptă rândul, care vine, generos, dupa bucuria fetițelor.

Iese din aeroport și-și aprinde o ultimă țigară; nu trage însa din ea, ci doar stă lângă parcare și privește fumul, risipindu-se în aer în rotocoale gri. O aruncă. Se urcă în primul taxi, spre locul numit acum Acasă, cu urma Lui lipicioasă rodind de neoprit, fără ca Ea s-o știe, în pântecul Ei. Autor

Diana Radovan

Acasă Chiar dacă viaţa pe care o trăiesc este aşa de trepidantă, uneori ameţitoare de atâtea probleme, mă opresc din acest tumult cotidian şi ascult glasul pământului natal care mă cheamă spre rădăcinile lui, să-i simt seva, mirosul, să-i adulmec şi să-i admir frumuseţile.Vizitele mele sunt de la un timp mai rare, doar în cele două anotimpuri extreme: anotimpul meu preferat, în care m-am născut- primăvara- când aud mugurii plesnind şi iarba crescând, când văd mieii zburdând pe câmpia înverzită, primele brânduşe, berzele statornice care se întorc la cuiburile lor de ani şi ani, puişorii ieşiţi din găoace, de la găina-cloşcă, cu puful lor galben, clătinându-se la primii paşi (ca un bebe când începe să meargă) şi anotimpul toamna când merg să culeg roadele pe care pământul meu natal mi le-a dăruit de-a lungul anilor şi care, încă este atât de îngăduitor şi primitor...

O astfel de vizită plăcută am avut-o în week-end, când soarele blând, mângâietor, de septembrie mă îmbia la o astfel de călătorie spre plaiurile mele natale iar vocile alor mei mă chemau ca un cor de îngeri, dintr-un timp îndepărtat, să poposesc la mormintele lor, să le aprind câte o lumânare şi să meditez. De obicei iau cu mine şi o sticlă cu apă sfinţită şi stropesc florile de pe cele două morminte iar cât timp ard lumânările îmi trec prin minte imaginile bunilor mei; tatăl şi bunica paternă, restul bunicilor fiind înmormântaţi în altă parte.

Pe tata îl văd întotdeauna tânăr, înalt, suplu, drept, cu mustaţa lui deasă şi neagră, cu părul dat peste cap, un bărbat împlinit în viaţa de familie, înconjurat de cei patru prichindei care se bucurau la sosirea lui, acasă, de la muncă. Ne îmbrăţişa iar braţele lui vânjoase ne înconjurau pe toţi, nu lăsa pe dinafară pe niciunul dintre noi şi niciodată nu îl vedeam obosit. Apoi, când ne lua de mânuţe şi mergea cu noi cu Moş Ajunul, când făcea cărare prin zăpada abundentă, iarna, iar noi ne construiam oameni de zăpadă ajutat de el, când ne învăţa să călărim pe caii pe care îi avea şi de care era mândru, sau când ne construia leagăne de lemn, de Paşti, leagăne între doi salcâmi pe care îi alegea cu grijă, să aibă trunchiurile cât mai groase, trainici, să ţină sub greutatea noastră şi ne întreba când ne ajuta să luăm avânt: - Cât vreţi de sus?

- Până la cer! răspundeam noi, în cor!

Tata era priceput în toate iar leagănele construite de el aveau mobilitate şi atunci când ne luam avânt destul de tare, ne dădeam peste cap şi mare curaj aveam de sfruntam orice primejdie ce putea să se ivească în această aventură a noastră! Făceam bătături la mâini, aşa de tare le ţineam strânse pe braţele de lemn, să nu alunece.

El ne-a învăţat să fim curajoşi în viaţă, să nu ne fie frică de nimeni şi de nimic, nici de întuneric, că nu există bau-bau iar împreună cu mama, după baia de seară, rugăciune şi cină, ţineau ora de „educaţie”. Ne întrebau ce am făcut în ziua respectivă pe fiecare, dacă credem că am făcut acel lucru bine sau rău, mai ales când ne controla să vadă dacă avem temele făcute. De mici ne-au învăţat să ştim să discernem şi să avem responsabilităţi. Ei ne educau în spiritul cinstei: să nu minţim, să nu furăm chiar dacă ne-ar fi tentat un lucru, în momentul acela- ne explicau- că este o ruşine să te prindă cineva cu un obiect în mână care nu îţi aparţine şi apoi, nici Dumnezeu nu ne va mai iubi pentru asemenea fapte.

De fiecare dată când tata venea acasă, ne scotea din buzunare câte un fruct pentru fiecare sau bomboane, caramele sau halviţă, iar când mergeau amândoi la nunţi, ne aduceau înfăşurate în şerveţele, măsline şi felii de salam: miroseau aşa de bine şi aveau un gust aparte!

Părinţii noştri ne-au iubit în mod egal iar mama, după moartea tatălui a continuat aceeaşi tradiţie de a ne împărţi bunurile în mod egal, fără discriminare; chiar dacă unul dintre noi avea posibilităţi mai mari pe vremea aceea, decât ceilalţi.

Bunica din partea tatălui locuia vis-a-vis de noi şi rămăsese văduvă de război, cu patru copii, destul de tânără. Nu s-a mai căsătorit niciodată, ea a dus greul casei fiind o femeie harnică şi cu un caracter puternic. Când s-au făcut copiii mari, au ajutat-o fiecare, chiar dacă au plecat la casele lor. A murit la vârsta de 90 de ani. Am iubit-o foarte mult. Eram la ea în casă deseori ca să o bucur cu prezenţa mea şi să îi ţin de singurătate. Îmi spunea diverse poveşti cu iele- zânele nopţii- aşa le denumea, care, la diverse sărbători, la miezul nopţii dansau şi îi prindeau în horă pe flăcăii care îşi bătuseră joc de fecioarele din localitate şi îi învârteau până nu mai aveau nicio putere ca, în final, să-şi dea sufletul. Pe mine mă impresionau poveştile ei şi din ele extrăgeam pilde şi poveţi pentru mai târziu. Ea avea şi o livadă cu pomi fructiferi în care mă căţăram în fiecare zi în câte unul să culeg fructe încă necoapte şi în care îmi agăţam de fiecare dată, rochia.

Păşesc pe drumul care duce spre uliţa copilăriei cu bucuria revederii locurilor natale...parcă inima îmi iese din piept datorită emoţiilor. Nu ştiu, de fiecare dată mă simt parcă mai timidă când păşesc pe strada căreia îi spuneam „valea plângerii”datorită noroaielor şi gropilor pline cu apă. Acum poartă numele pârâiaşului din spatele grădinii de legume a curţii părinteşti şi este pietruită, dreaptă. Primăria s-a îngrijit să sistematizeze toate străzile adiacente şoselei principale (care trece prin mijlocul comunei) şi să introducă pe fiecare stradă apă curentă. Şi totuşi, uliţa pare pustie: o linişte de necuprins, un aer cald, primitor, curat, culoarea verde deo parte şi de alta a drumului...

Casele le număr pe degete; au rămas dispersate ici, colo, şi între ele multe terenuri virane pline cu iarbă. Oamenii au plecat în ceruri iar copiii lor nu s-au mai întors de la oraş, casele sau năruit neîngrijite iar livezile şi viile au rămas părăsite. Mi se strânge inima de tristeţe şi duioşie fiindcă imi amintesc fiecare gospodărie în parte şi nu îmi vine să cred că nu mai există. Ochii mi se umezesc şi lacrimile îmi cad pe obraji fiindcă filmul copilăriei mi se derulează în minte cu toate imaginile uliţei: bărbaţi, femei, copii, toţi trăind într-o armonie cu natura, în toate anotimpurile. Ajung în dreptul casei părinteşti şi inima îmi bate mai tare.

Deschid poarta şi mă întâmpină o căţeluşă drăgălaşă care dă din coadă de bucurie că mă vede şi sare cu labuţele pe mine ca s-o bag în seamă, fără să latre.

Merg pe aleea străjuită pe o parte de petunii şi pe cealaltă, de flori de piatră, încă înflorite (când locuia mama aici, aleea era străjuită în ambele părţi de călţunaşi mirositori) şi admir grădina de flori: cârciumărese în toate culorile, dalii pitice albe, galbene şi roşii, trandafiri încă înfloriţi şi zorelele căţărate pe stâlpii de la verandă.Casa este îngrijită de sora cea mare cu soţul ei care sunt la pensie şi cărora le place foarte mult aici. Mă întâmpină amândoi în curte, la masa aşezată sub un nuc (doar unul a mai rămas din cei trei) şi se bucură de revederea cu mine. Las bagajele jos şi inspectez toată curtea. Livada cu pomi fructiferi, grădina cu legume, via. Câţiva pruni şi corcoduşi încă mai aveau fructe pe crengi, merii, gutuii, plini de fructe. Ploile cu mană din vară au făcut să se compromită recolta de legume şi de struguri, doar rădăcinoasele au fost salvate. Merg să văd pârâiaşul din spatele grădinii de legume şi rămân blocată; nu pot înainta din cauza stufărişului care s-a îndesit şi a crescut foarte înalt, din primăvară până în toamnă. În anii trecuţi erau numai buruieni şi era amenajată o alee spre pârâiaş, acum totul este ca un zid. Mă întristez fiindcă an de an găsesc totul schimbat: în vremea copilăriei mele creştea o iarbă aşa de frumoasă, ca un fel de gazon, de-o parte şi de alta a pârâiaşului, acolo stăteam culcată în iarba deasă şi contemplam cerul minute în şir, închipuindu-mi fel de fel de figuri de basme din norişorii albi de pe cer. Nu am să uit frumoasele seri de vară şi de toamnă, cu cerul plin de stele, cu luna care ne lumina toată curtea, pe care nu le-am văzut la oraş, niciodată! Acolo, la marginea hotarului dintre grădină şi pârâu stăteam verile, la umbra salcâmilor sau la umbra nucilor şi citeam. Doamne, ce repede a trecut timpul! Mi-e dor de copilărie, de tata, de prieteni, de oamenii de pe uliţa mea...Lacrimile îmi curg fără să vreau, este un sentiment de dor mai mult, nu de durere...Ce repede se scurge viaţa! Ne dăm seama că viaţa noastră este un tren în care călătorim de-a

lungul ei schimbând doar vagoanele - care sunt tocmai anii noştri-. Când plecăm de pe pământ plecăm doar cu faptele pe care le-am făcut, lăsând în urmă amintiri celor dragi aşa cum şi pe mine mă copleşesc de fiecare dată când ajung în satul copilăriei mele...

Autor Vasilica Ilie Păcatul Despărţirile de suflet…Despărţirile de nopţi…Despărţirile de noi înşine…Despărţirea de viaţă:moartea? Un pat alb. O fereastră roşie. Un covor negru. O viaţă gri. Iată culorile unui univers:universul ei.

Cântecul era pe sfârşite în difuzorul alb, pătat cu dulceaţă de zmeură şi ultimul sunet smulse ultima lacrimă. Ea…din nou e vorba despre ea. Un cuvânt din două litere:e de la Eva şi a de la Adam, de la avânt, de la atingere, de la apă, de la ascuns , de la alb…Ea, rămăsese pe marginea patului. Soarele rămăsese pe cer, la fel de liniştit. I se părea extraordinar faptul că soarele, deşi explodează în interiorul lui atât de puternic, de fierbinte nu ne trimite decât nişte raze eterice, albe, calde şi diafane care ne învăluie vieţile.

Lângă ea stătea el-nu i-aş putea da o definiţie. Sfârşitul cântecului însemna pentru el primul zâmbet. Oare ascultaseră un imn? Un imn pe care pe ea o făcea săi plângă pe martiri, iar pe el să se mândrească cu rădăcinile sale, cu gloria strămoşilor săi? Poate cântecul nu însemna nimic ci îl ascultaseră doar de dragul lui, simţind foarte puţin, pentru că şi din tăceri sau plictiseli răsar zâmbete sau lacrimi.

Ea îşi întinse mâna dreaptă spre palma lui şi o aşeză la fel. Nu îl atinse, dar îi simţi prezenţa de bărbat, aura, pielea, albul mai puţin alb decât al ei. El o acoperi cu palma. O duru. Începu să o apese. Ea aştepta. Legătura dintre ei se umezise şi devenise insuportabilă pentru ea, dominatoare pentru el. Un nou duel:cine respiră pierde. Cum ce pierde? Liniştea în care îi asculţi tăcerea celui de lângă tine.

O muscă tăie filmul, bâzâind însetată de sânge:iată o fiinţă practică. După ce obosi se ascunse într-un cotlon. De-abia atunci ei începură să clipească. Reuşiră să se privească în final, chiar dacă era atâta aer între ochii lor. Ochii ei, calzi, umezi, mari, de femeie, atât de negri şi catifelaţi, ascunşi între genele creţe şi lungi, lungi până la cer, până la extaz şi de un negru infernal. Părul ei dulce, mătăsos şi lung până la călcâie, care-i acoperea tot trupul, ca o haină peste sânii albi ce zvâcneau sub răsuflarea ei. Buzele roşii şi coapte, mute, pline de poveşti…dar mute.

Ochii lui indefiniţi, ciudaţi, în mijloc puţin răi, nasul drept, gura umedă, voluptoasă, umerii puternici, palmele de bărbat, părul gri. Amândoi închiseră ochii.

Musca nu-ea rămase trează.

Pământul era vechi, ei noi, cu oase albe, acoperite de pământ vechi. Aşa e lumea…Se priviră iar, tot mai nebun, tot mai aproape, nas în nas, buză în buză,

ochi în ochi, palmă în palmă. Ea desfacu buzele puţin, mai mult ca o insinuare. El se opri însetat la o clipă distanţă de buzele sale de femeie. O privi în ochi şi-o plânse cu lacrimile lui. Ea făcu ochii mari, poate ca să înghită toata seva privirii lui. Apoi închise ochii şi genele sale lungi îi striviră lacrimile, aruncându-le peste obraji, la vale. Se opriră sărate pe buzele ei, acum uscate, poate dureroase şi pline de răni adânci. Acesta fu sărutul lui. Se îndepărtă de ea şi între ei se făcu frig, se facu vid. Patul alb, fereastra roşie, scârţâitul legănului, soarele alb, pe faţa palidă de femeie, cântecul, musca, difuzorul alb, florile.

Orele îngheţară la geam. El se retrăsese din faţa ei precum valurile unei mari care se pierd în matcă. Se ridică uşor, privind-o mereu, mergând cu spatele la uşă, ca în faţa unei icoane. Ieşi. Dispăru? Leagănul începu să scârţâie gol. Nu se ştie ce anotimp era atunci, ci doar că era un anotimp în care oamenii sunt singuri. Ea adormi pe un colţ alb de pat neînceput. Ştia că o să apară. Palmele ei stăteau desfăcute, gata sa-l atingă. O privi adânc, râzându-i cu ochii săi indefiniţi şi calzi. Ea îl privea pe sub gene leneşă şi moale. El se încruntă puţin. Ea continuă. Îşi întinse gâtul alb spre chipul său, adulmecându-i părul, ochii, nasul. Rămaseră iar ochi în ochi, buză lângă buză, nas în nas. Au stat aşa aproape o oră, analizându-se, iubindu-se prin gânduri, prin ochi, prin culorile lor care se amestecau suav şi dulce ca o plastilina.

Ea începu să respire puţin mai repede, îi zâmbi tot mai fericită şi vru să-i ofere sufletul:oare cum? Îşi ridică mâinile din poală, îi cuprinse obrajii şi-l sărută apăsat, arzător şi parcă infinit de mult. În următoarea secundă căzu pe podea, lovită de palma lui puternică. Începu să plângă. El o ridică , o privi încruntat şi rătăcit şi-i trecu degetele peste buzele cărnoase şi roşii vinovate de tot. I le adulmecă încercând parcă să inspire toată fiinţa ei, apoi îşi lipi degetele de ochii ei negri, închizându-i. Ea rămase nemişcată, în mâinile lui. Iar el îi răsuci gâtul şi tot ce fusese viaţă era acum moarte. El nu ştia că sărutul ei avea să-l înalţe, nu să-l murdărească, dar acum era prea târziu. Îi tăie părul şi i-l arse. Închise uşa şi plecă.

Patul alb, fereastra roşie, floarea roşie de pe patul alb, puţin ofilită, femeia căzută cu părul asimetric, scurt şi mult prea negru.

Dintr-un cotlon ieşi musca. Cinci ani o aşteptase pe femeie ca ea să se hotărască să facă un pas spre fericire-moartea? Cinci ani să-şi rişte viaţa fără să ştie, cinci ani să vrea să-l cunoască. Cinci ani aşteptase musca moartea, pentru că în primii ani, musca bâzâia în jurul lor, încercând să simtă care dintre ei e mai aproape de moarte.

Vru sa plece dar ceva nu îl lăsa, ceva îl lega de acea casă, de acel leagăn. Noaptea veni mai repede. Aţipi. Cineva bătu în geam. Tresări. Era doar ploaia. Muzica începu deodată să cânte, ca în prima lor zi, aceeaşi melodie, un vals vechi, care acum îl inspăimânta. Începu să alerge schimonosit într-un râs isteric, de teamă, de dezgust sau de regret…Umbra din faţa lui îl chema neîncetat. Ajunse într-o pădure întunecoasă, udă, rece şi i se păru că undeva în stanga, ea stătea cu spatele la el lăsându-şi la vedere doar părul negru, din nou lung. Se năpusti spre ea, cu faţa, cu buzele şi cu tot trupul, îmbrăţişând-o cu toată puterea. Nu câştigă însă decât rănile roşii

provocate de scoarţa copacului negru pe care el îl cuprinsese atât de voluptos şi de vibrant. Totul deveni ameţitor şi confuz...Când ieşi din pădure apăruseră dejabprimele raze de soare iar ploaia se opri dintr-o data.

Soarele răsări din nou, într-un punct fix, roşu, apoi deveni brusc alb, împânzind toată valea. Umbra albă se ridică uşor, apoi mai repede, până se confundă cu lumina soarelui. El căzu în genunchi, murdar de pământ, de viaţă, de foc, de ploi, de vreascuri, de lacrimi. Când deschise pumnul găsi o cochilie de melc plină de praf auriu iar la picioarele sale un bărbat sculptat din lut. Lângă el, o femeie din lut, fara chip. Începu să plângă, privind cerul roşu, puţin mov, care frigea, uscându-i noroiul pe spate şi pe faţă. Atinse chipul femeii împietrite, gândindu-se la iubita lui. Îi sculptă ochii, nasul, buzele, urechile, părul lung până la tălpi.

Fără să ştie de ce, rupse o fâşie de lut din părul femeii sculptate. Luă apoi cochilia şi suflă în ea. Praful auriu se aseză peste cele două statui, însufleţindu-le.

El…disparu la fel de alb precum umbra care-l chemase prin noapte până acolo. Din lutul sculptat se ridicară un bărbat frumos, înalt, cu ochii plini de bunătate şi o femeie frumoasă, cea mai frumoasă pentru că era singura. Totul era perfect acum, numai că din şuviţa tăiată răsări şarpele-unica, prima şi definitiva greşeală a noii lumi. Bărbatul se numi Ev. Ea, Adama. Cel care îi crease devenise acum Dumnezeul lor. Al câtelea Dumnezeu era însă acesta? Blestemul de a fi nemuritor, grija lumii întregi, singurătatea, lipsa femeii, veşnica încercare de a o găsi…

Noile legi ale lumii trebuiau scrise din nou, deşi noul Dumnezeu o încălcase pe cea mai importantă:să nu ucizi. Noua lume era o Rugăminte de a-l salva din propriul Iad:o lume imperfectă din naştere, născută spre iertarea păcatelor unui Dumnezeu care vrea binele şi perfecţiunea după murdărirea sa cu pământ şi sânge.

Ev si Adama trăiau pe marginea unui lac alb. Şarpele dispăruse undeva. Noul Dumnezeu le-a arătat Pomul Cunoaşterii şi al chinului sau. Le-a interzis să mănânce de acolo pentru că nu le va fi bine, pentru că vor deveni nemuritori, singuri şi sterili. Noii oameni nu aveau voie sa muşte din vechea Cunoaştere ci să creeze un alt fel de Cunoaştere, care să nu-i facă niciodată să îşi dorească mai mult decat ceea ce aveau. Apoi plecă. Şarpele coborî rece şi umed spre sufletele primilor oameni. Cunoaşterea căzu aurie, rumenă şi aromată în palmele Adamei care muşcă voluptos din ea. Ev o urmă…

Muşcaseră şi aflaseră ce e nemurirea, pierzând-o, descoperiră fericirea, dorinţa de-a ucide, pofta de a se întoarce în pământ…Lumea se născuse din nou spre a muri. Mai trebuia o aşteptare de încă milioane de ani pentru a se încerca din nou o lume perfectă, fără crime, fără moarte, fără sfârşit...

Autor Popa Lioara – Raluca

Ca de la talpă - la talpă* Motto - De unde eşti, măi creştine?

- Ia, din sat de la noi, răspunde Păcală.

- Din care sat de la voi?

- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal…

Ion Creangă - Păcală Pe sub dealul cu rugii de mur aproape uscaţi, vecini de colilie cu prunii bătrâni încovoiaţi de licheni şi de ani, la capul cărării, o umbră, o arătare de om din alte timpuri, parcă pluteşte sau zboară. Tremură aerul în jurul ciomagului care-l ţine pe spate lipit de-o legăturică de pânză de in, îi tremură şi-n jurul căciulii de iarnă şi vară, în jurul corpului piele şi os, peste ciobotele prăfuite, de nu ştii dacă-i om sau nălucă. Ei, e un om! Ba-i nălucă! Năvalnice gânduri se transmit către tine, ca şi când ţi-ar vorbi, parcă şi-ar spune amarul… „Du-mi numele şi-l pune la reverul cârtiţei din galeriile pământului, cea împovărată de propria-i avariţie, careşi vede magaziile burduşite, încă goale. Mă cheamă Păcală. Pune numele meu la reveru-i şi-l acoperă cu felurite insigne, medalii ce veşnic ne-arată direct tinicheaua şi indirect tinicheaua de coadă. E un câştig pentru lumea aceasta-n derivă … unind tinichelele îşi face ea scut. Să mă scutească! Să rămână de-o parte, sub ţarina nelucrată sau pe rădăcinile încă umede din tăietura pădurii…Ia-mi sarea din lacrimă şi strânge-o atât cât s-ajungă să pudrezi buzele lacului ce de căldură, de mâzgă şi resturi a început să miroase … Opreşte-i procesul şi-ai s-o revezi apărută în fir de pepită. Ia-mi privirea cu totul, ia-mi auzul şi gustul şi nu-mi aduce aminte cum toţi anii aceştia mi-am strigat numele, doar prin trei pagini de carte şi trei mii de lacrimi… Fă-mi din îmbrăcăminte umbrar, că timpul de aşteptare e lung … Eu trebuie să-i păzesc cârtiţei trezirea, iar ea, oarba pământului, va trece prin chinurile facerii. A trăit fără griji, doar cu jinduiri degrabă schimbate, a avut grămezi de dorinţe şi-a trecut drept învingătoarea acestui pământ, rozătoarea bine ascunsă-n reţeaua de galerii ca-n venele supte din mâinile mele, amândouă. Şi nu era o neştiutoare! A apucat să vadă prin piele primul incendiu-n pădure, prima falie în alunecare, prima zguduire şi primul muşuroi răsturnat de AZK-6-03. I-au tremurat atunci buzunarele şi şi-a creat prima ceată de gnostici. Le-a zis nesfinţita: voi să gândiţi pentru mine şi pentru cei asemănători mie! Să cercetaţi, să programaţi summituri, să conlucraţi şi să îmbunaţi stihiile pământului! Natura poate fi lesne minţită. Ea n-are gură să strige, nu-şi cântă singură psalmii. Deci, ţineţi minte, filozofi din sferele obţinerii ouălor de lăcuste ori rădăcinilor abia mijite din sămânţa de grâu, ai banilor, voi, filozofi îmbrăcaţi în costumul finanţistului cu cotierele prezente şi frunza trifoiului cu patru foi la vedere ca simbol al ecologismului triumfător! Să staţi cu creionul după ureche şi mătăniile de chihlimbar să fie numărate ad-hoc… Voi veţi crea armonia divină în scop triplu:

îmbunarea naturii, schimbarea brandul de consumator şi trecerea lentă a mea şi a celor ca mine, din principali distrugători, în principali salvatori. Asta aşa … pentru mine, cârtiţa şefă, pentru ai noştri şi pentru ea. Că începe natura să piardă teren!

Ce, ne fuge pământul de sub galerie?”

Aşa gândea „neica Păcală” păşind rar pe poteca aridă, însetat şi cu sufletul neîmpăcat că nu-l ascultă mai-nimeni, că-i tare prăfuit, iar la noapte va trebui să intre din nou între suratele lui, cărţile necitite de nimeni, cu copertele-n mucegai, pe raftul de bibliotecă. Dar, pe margine de potecă – mare minune – stă o cârtiţă AJUNSĂ. Păr tern, uscat, gheare ascunse sub ea, cap plecat spre pământul din care ieşise. Gânditoare!...

- Nu merge stratagema? Aţi epuizaţi tacticile? … o întreabă Păcală surprins, oarecum mucalit.

- Nu merge, dar m-am gândit: n-avem nevoie de gnostici! Fabricăm agnosticul perfect … Nu pune întrebări, nu cercetează, nu se gândeşte, nu face analize, deci nu face sinteze! Intră şi ei şi parte din noi cârtiţele, vezi bine, doar cele din coadă, într-o agnozie totală, până când vom construi imbecilul perfect. Căci în el ne este salvarea!

- Un prost?

- Proşti, dar mulţi! Ei umflă doar capitalul, rădăcinile fragede, ouăle de cri, cri şi de alte insecte. Îl formează şi-l cresc din neant, din suma dobânzilor lor! Pe seama lor mai trăim …Da-s cam prea mulţi!...

Pare că stă pe gânduri Păcală, apoi zice aproape şoptit: - Decimaţi-i întâi: la zece rânduri luaţi unul, un singur rând! Apoi mai ajustaţi, mai vedeţi …

- Îi oprim doar pe cei ce ne-au ajutat ieri. Cei de alaltăieri să piară! Şi mai ales să piară vechile practici, cultura, instrucţia, praful ce provoacă alergia de bibliotecă! Şi ea odată cu el! A, am uitat, să piară şi restul statuii ce plânge noaptea sub temelie stratificată de building! Îmi zgârie urechea…

- Dar o să v-ajungă? N-a crescut cam prea mult populaţia cârtiţelor? Ce le daţi de lucru, ce le daţi de mâncare?

- Da, Păcală, aici e problema, mănâncă prea mult. O să le strângem şurubul!

- Numai că strângerea şurubului creează presiuni undeva. Cumulate, presiunile mari duc la tensiune continuă, iar aceasta… la rupere. Se va rupe sistemul ce cu greu l-aţi format sub pământ.

- Şi? Şi? Spune ideea, păcăleşte-mă!

- Trebuie aruncat din balast. Jos cu el, peste bord!

- Bine, dar care? Din galbeni, din negri sau parte din albi?

- Aruncaţi-vă banii! Adică, larvele, ouăle…

- Şi cu ce ne mândrim, cu ce cumpărăm, cu ce căptuşim şi cu ce mai momim?

- Cu pildele mele şi ale înaintaşilor ce-au sfinţit locul, şi cu umărul pus la bătaie!

Vă oferiţi şi ne oferim voluntar. Sunt omul pământului, ca şi tine, din talpa lui am ieşit, tu în el ai intrat, suntem legaţi, spuse Păcală arcuindu-şi spinarea şi luând plantatorul. Eu mă apuc de plantat. Mă ajută cineva cu răsadul? Trebuie doar cărat

şi udat! Când se-ndeseşte, din când în când, repicat! Iar culcuşul pământului… musai respectat!... * Cârtiţa – lat. Talpa europaea

Autor Adina Dumitrescu

Cititorul Cărțile stăteau aranjate frumos sub zecile de lumini care făceau sala să fie îmbrăcată de sărbătoare. Standurile încărcate așteptau deschiderea porților târgului de carte. Cărți științifice sau beletristice, cărți pentru copii pline de desene multicolore, albume de artă, toate fremătau gândindu-se la mâinile în care vor poposi, la ochii ce le vor privi atent, la cititorii care le vor duce cu drag acasă și le vor răsfoi într-o clipă de răgaz.

Din dorința de-a fi mai aproape de cititori și de-a face oferta mai atractivă, la unul dintre standuri, doi scriitori destul de cunoscuți așteptau doritorii de autografe.

Un băiat blond, firav, cu ochii ascunși în spatele unor ochelari cu ramă mare, închisă la culoare, se apropie de masă și mângâie cu privirea cărțile expuse: - Mă scuzați, spuse cu voce înceată, sunteți scriitori?

- Da, răspunse unul dintre ei, ridicându-se de pe scaun. Doriți să vă prezint ultimele noastre apariții editoriale?

- Sigur, răspunse tânărul, sunteți foarte amabil. Știți? Eu mă simt extrem de fericit între cărți. Le privesc și dintr-o dată mă simt calm și liniștit. Unii merg undeva la munte, să asculte susurul râului, alții se opresc la malul mării să se bucure de zbuciumul valurilor... Eu? Nu, nimic din toate astea! Eu mă simt fericit numai între cărți. Știți unde aș dormi eu cel mai bine? Într-o bibliotecă!

- Ne bucurăm foarte mult, interveni și cel de-al doilea scriitor, vă putem oferi orice vă place: poezie, proză scurtă, roman... eu și colegul meu, vă stăm la dispoziție. Ce vă interesează? Vă scriem și autografe! Vocea îi devenise ușor nesigură din cauza întâlnirii neașteptate cu un asemenea cititor pasionat...

- Așa e, interveni colegul, am fost la o mulțime de întâlniri cu cititorii, din toate mediile sociale, dar n-am mai văzut de mult un tânăr atât de iubitor de carte...

- Da, ați spus un lucru extrem de corect. Sunt un mare iubitor de carte. Iubesc cartea mai mult decât orice pe lume. Fără carte nu pot trăi. Zilnic intru măcar într-o librărie. Și trebuie să recunosc că nu plec până nu privesc toate cărțile pe rând, raft de raft. Merg și la bibliotecă.

Doamnele de acolo mă cunosc deja. Uneori, chiar stau de vorbă cu cărțile...

- Dacă știi să le asculți, poți afla povești interesante, interveni scriitorul mai în vârstă, încercând o figură de stil.

- Deci, mă înțelegeți! sări bucuros tânărul. Da, așa e! Cărțile îmi vorbesc iar eu, eu știu să le ascult. Concluzia? Conversația noastră este extrem de interesantă...

Vizibil emoționat, scriitorul mai tânăr se apropie, îi strânse mâna și-i spuse plin de mărinimie: - Ne-ați impresionat foarte mult și-am dori să vă facem un cadou. Vă dăruim orice carte alegeți. Ce-ați dori să citiți?

- Vai, mulțumesc mult, dar mă simt obligat să vă refuz. Nu vreau să primesc nicio carte fiindcă eu nu citesc. Nu! N-am citit nicio carte în viața mea! Mie-mi place doar să le privesc, să-mi las ochii să alunece pe copertele lor multicolore și să simt cum mă cuprinde fericirea...

Autor Floran Ileana – Lucia

Măreția jumătății de om Stau de ceva vreme parcă prostit de frigul ce-mi pătrunde tot mai adânc în oase, nu știu de ce mai suport frigul acesta, dar nu am putere să mă duc să închid geamul lăsat deschis și ffrigullll ăsta… cine m-o fi pus și pe mine să vin aici, ei, dar unde sunt, de ce mi-e atât de frig?

Mă uit în jur și nu recunosc nimic, acum câteva clipe eram pe stradă, alergam să-i spun să nu plece, voiam să o sărut o dată, încă odată… și acum, ei, acum cineva mă strigă, recunosc glasul ei, dar vine de… de undeva departe, privesc năuc peste umăr și văd corpu-mi întins pe caldarâm. Cine sunt oamenii ăștia ce mă privesc ca pe o maimuță, de ce ea mă strigă și-mi sărută mâna plină de sânge, de unde sânge, ce e cu mine, ce este aici? Și mi-e un frig, un frig de rupe oase, un frig de crapă lemne, da, mi-e un frig... dar mai ales, de ce dau unui înger prenume de femeie? De undeva se aude o sirenă, vine o salvare, se scurge dulce viața și eu mă uit la mine întins pe caldarâm.

Ea mă tot strigă, dar nu știu ce am, nu-i mai înțeleg cuvintele, zici că vorbește străineza de baltă și ăștia doi, ce mai vor acu cu mine? Hai că pe tinerelul acesta cu plete aurii îl mai înțeleg, da' pe cănitul celălalt, cu priviri încruntate, ba! Și totuși, ce este cu mine? De ce mă privesc pe mine însumi ca-ntr-o oglindă distorsionată, de ce atâta prostime în jurul meu acolo jos pe caldarâm? De ce? Îmi vin noian de amintiri și gânduri din trecut și-mi sunt jumătatea din ce cred eu că sunt; sunt jumătatea a ce-mi doresc să fiu iar acest adevăr mi-a fost reamintit de un intermezzo într-un loc unde se repeta călușarul. Fanaticul și totodată fantasticul joc bărbătesc ce se păstrează ca o legătură sacră între om și pământ. Îmi străjuie un legământ spunândumi: Jur pe acest pământ, să-l lucrez, să-l joc, să-l apăr și să-l cânt. Ce poți face mai mult, cum poți transpune mai textual bucuria, munca și dragostea de neam? Iar asta se petrecea într-o sală prăfuită a unei vechi foste case de cultură, undeva în Munții Orăștiei. Nu Cristina, nu sunt descendent direct al lui Adam și-al Evei, deși sunt mândru de strămoșii mei, nu împrumut de la nerozi leagănului lumii în falnicii munți ai Daciei.

Cristina, rădăcinile ăstui popor sunt aidoma limbii „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată”. Problema-i mlădița ce-i dată din rădăcină, o mlădiță îndelung udată cu ură, cu minciună și vicisitudini. Ei bine, din ăst lăstar, ce ai vrea să iasă, ai credința unei căi, a unui ideal?

Pentru asta este nevoie de un scop, de un țel și atât timp cât nu ne împăcăm cu trecutul, nu vom avea viitor. Am văzut tăvălită din nou în tina minciunii istoria neamului meu. Mă doare când cineva dezbină doar de dragul de a face pe plac mai marilor zilei ce nu știu cine sunt.

Cine sunt? Dar mai bine, acum mă întreb: cine sunt eu?

Pot oare să spun că sunt unul dintre acei mulţi oameni, care trăiesc pe Terra? Sigur că pot, diferenţele sunt la tot pasul și ele dau acea diversitate în unitate; mai pot spune că aș vrea să fiu dar nu sunt, bobul de grâu de sub brazdă, ce se visează bucăţica de Carne ce se Jertfeşte la Sfântul Altar.

Ce cred ? În definiri ce nu au contraziceri. În alb, nu în negru... amestecate, putând da culoare,„culoarea mizeriei”. Cred că, de aş crede cu adevărat, aş auzi la fel protopărinţilor noştri, glasuri de îngeri, mai mult, Dumnezeiasca Voce.

Ce simt ?

Dorinţa aprigă de a repune în viaţa cotidiană, adevăratele valori.

Ce vreau ?

Să pot vorbi aceeaşi „limbă" cu toată lumea. În cele din urmă, să pot iubi pe fiecare om al aceste lumi, ca pe mine însumi.

Ce văd?

Circul lumii şi pâinea tot mai scumpă.

De ce scriu?

Este modul în care redevin eu însumi. Nu pot trăi în permanenţă ca o bombă de curând amorsată, scrisul mă readuce dintre nori cu picioarele pe pământ.

Cam ăsta sunt, asta simt, astfel vă rog să mă etichetaţi. Nu pot şi nici nu vreau să învăţ vreodat a urî cu adevărat!

Jur pe acest pământ, să-l lucrez, să-l joc, să-l apăr și să-l cânt. Îmi revin ăste cuvinte, mă tulbură, mă rod și totuși mă simt ușor uitându-mă la mine întins pe caldarâm. Ce bine îmi este acum când pot jura aievea să lucrez, să apăr, să joc și să cânt Dumnezeiescul pământ. Iar tu, înger cu nume de Cristina, sărută-mi mâna și mă lasă, mă cheamă dorul ce mă arde rece…

Bob de grâu sub mantie de zăpadă. Îți doresc să renaști mereu dincolo de valul sur ce se așterne pe la tâmple, dincolo de materie, dincolo de cuvinte, să vezi mereu adevărul din ceea ce te înconjoară și frumusețea sufletelor. Toți suntem la fel și toți suntem altfel. Orice gând, orice gest, orice fapta reprezintă marele desen ce este viața noastră.

Poartă-te așa cum ai dori să se poarte cu tine, bob de grâu cu chip de om întins pe caldarâm, iar când vei privi marele desen îți vei privi viața, vie și veselă plină de culorile iubirii, pictată pe pânza bunătății, în nuanțele luminii. Iubește atunci când merită cel mai puțin, pentru că atunci are nevoie cel mai mult de iubire, oricine.

Lecție vie și de neuitat sunt zidurile Mănăstirii Căldărușani. Stai departe de oamenii care îți micșorează ambiția. Oamenii mici întotdeauna fac asta. Cei cu adevărat mari, fac să te simți că și tu poți deveni mare.

Autor Dan Orghici

Așteptarea S-a întâmplat cam pe la vârsta de zece ani... Locuiau într-un sat de munte. Taică-său lucra în mină, la trasul vagonetelor cu calul. De avut, aveau doi cai, dar în mină, foloseau doar unul câte o săptămână, după care-1 schimbau, cu celălalt, altfel calul orbea.

Aşa se face, că pe lângă casă, într-o săptămână aveau un cal, iar în cealaltă săptămână altul, cu ei rezolvându-şi problemele gospodăreşti ivite între timp. Întâmplarea despre care-i vorba, s-a derulat într-o toamnă târzie, aşteptând ninsoarea ce urma să cadă peste sat. Acolo, în acel sat de munte, când ninge, muntenii aşteaptă...

Aşteaptă să vadă câte zile va ninge... Cât de mare va fi stratul de zăpadă... Aşteaptă să vadă, dacă pe acel strat de zăpadă, se va putea merge cu sania sau cu căruţa... Aşteaptă să vadă, ce pot duce, lemne sau fân pentru animale... Aşteaptă...

Cum ninsoarea le cam închide drumurile, mai sparg câte un lemn pe lângă casă, îngrijesc animalele şi... iar aşteaptă... Această aşteptare, pe zi ce trece, devine din ce în ce mai stresantă, mai surescitantă, mai ales pentru familiile care au locuinţele izolate, la poalele dealurilor. Pentru ei, aşteptarea aceasta, nu-i o aşteptare propriu-zisă, ci-i o muncă febrilă, un tumult de pregătiri, obligatorii în astfel de condiţii. După ce va cădea zăpada, lupii nu vor întârzia să se arate. Plapuma pufoasă, care le-a ascuns şi ultimele resurse de hrană, le dă cutezanţă, îi împinge spre sat, spre curţile oamenilor. Celelalte sălbăticiuni ale pădurii s-au adăpostit deja de frig şi acum iernează. Numai lupii nu-şi pot ostoi foamea lor fără leac. Nu va trece, mult şi vor cobora în sat. La atâtea pregătiri făcute de săteni, şi lupii îşi fac propriile pregătiri. Dacă dispui de o mai bună perspectivă, poţi vedea chiar şi ziua, cum se adună în haite, se organizează şi pregătesc, năvălirea peste sat. La început timizi, pe măsură ce zilele se scurg, pe înserat, se apropie câştigând teren, pas cu pas, devenind din ce în ce mai îndrăzneţi, mai ameninţători, mai sfidători, feroci chiar. Acum încep să supravegheze ei, satul. Pândesc câte o oaie rătăcită, vreun câine scăpat din lanţ sau orice animal ce le-ar putea prinde şi potoli foamea. Dacă nu apare nici un animal şi n-au altă şansă de-a mânca, se apropie de gospodăriile oamenilor, de sat, atacând prima dată gospodăriile mai izolate. Dacă zăpada este mare şi ţine mai multe zile, săptămâni, haitele de lupi flămânde atacă satul în plină zi, aruncându-se asupra lui, cu o ferocitate ieşită din comun. în asemenea cazuri sătenii îşi lasă câinii dezlegaţi, altfel rămâne numai lanţul din ei. în lanţ, câinele nu are libertate de mişcare şi lupta cu lupii devine inegală, fiind o pradă uşoară pentru lupii înfometaţi. Atunci când toţi câinii satului sunt dezlegaţi şi lupta se dă între ei şi lupi, oamenii nu-i pot proteja, întrucât statura şi urletele "combatanţilor" sunt identice, singura diferenţă între ei, sunt ochii lupilor, ochi care noaptea sunt roşii, sticloşi. Cine-i vede îndreptaţi asupra lui are senzaţia că-i "prins între faruri", senzaţie ce-ţi îngheaţă sângele în vene, îngrozindu-te.

Oamenii nu intervin în luptele dintre câini şi lupi, chiar dacă şi-ar învinge groaza aceasta şi ar avea posibilitatea de-a lupta cu lupii. Nu intervin de teama de-a nu-şi omora proprii câini, într-o învălmăşeală unde ambele echipe poartă acelaşi "echipament".

Lupta aceasta-i în mâna Destinului, care va hotăra învinşii şi învingătorii. Se cunosc cazuri când, spre bucuria tuturor, au învins câinii, dar s-a întâmplat că a rămas întregul sat fără câini şi nu tare demult s-a petrecut aceasta, cu circa trei ani în urmă. Ca să-ţi cumperi un câine bun, trebuia să dai trei, patru oi pe el, şi dai, că într-un sat de munte, câinele nu-i un decor, un tablou căruia să-i admiri frumuseţea, ci-i cel mai sensibil şi credincios apărător al familiei şi a bunurilor tale.

A sosit timpul când lupii ne vor "vizita". Noi suntem primii în "calea lor". La căderea serii aşteptăm. îi vedem deja dând târcoale pe Măgura Ducului. Sunt vreo şaisprezece. Ne privim unii pe alţii, parcă etalându-ne forţele. Este privirea boxerilor, înainte de meci.

Probabil savurăm ultimele clipe de linişte, înainte de dezlănţuirea ostilităţilor. Priviri iscoditoare, impresionante şi cât se poate de înspăimântătoare, feroce chiar şi totodată dominante, pentru a inspira frica faţă de adversar, în lupta ce se va dezlănţui în următoarele clipe. Aşa eram în acele momente şi noi. Fiind "aşezaţi" cu casa sub deal era de înţeles, că aici va fi "prima încercare". De două săptămâni de când a început să ningă, tata nu a contenit cu pregătirile. A reparat şi a întărit staulul, unde ne ţineam ziua şi, uneori chiar noaptea, oile, când nu era zăpadă. Acum, seară de seară le înghesuiam în şură. Am scos carul afară şi am băgat oile. Calul era în grajd şi era bine închis. La uşi aveam broască nu ivăr şi uşile erau făcute ca la oricare casă, nu ca la grajduri. Au fost cumpărate din târg de la "tâmplăria de binale", ca şi caii să se "simtă bine". Mie mi-ar fi plăcut ca uşile să fie şi la noi la fel ca şi la vecinii noştri, din scânduri simple, dar tata n-a vrut nici să audă aşa ceva. În zilele obişnuite aş putea zice că "serviciul" închiderii animalelor era al meu, acum închidea numai tata. El verifica uşile, geamurile şi apoi făcea un înconjur împrejurul gospodăriei noastre, controlând totul şi eventual observând ce mai trebuia făcut. Se prevedea o noapte geroasă... A dat drumul câinelui din lanţ şi i-a lăsat hrana uscată în târnaţ. Iarna câinelui nu-i trebuia apă. Mânca zăpadă. S-a înserat... Am aprins lampa şi am cinat. După cina servită în linişte, într-o atmosferă copleşitor de grea, de aşteptare şi de neprevăzut, ne-am dus Ia culcare. Din timp tata îşi pusese toporul lângă uşă, iar la ieşire avea pregătit un drug de fier. Toate aceste pregătiri mă îngrozeau şi, cu o dorinţă incomensurabilă, aşteptam ca totul să se termine o dată, să treacă această încercare peste noi, cu bine, să ne liniştim şi noi. Uneori, vecinii şi alţi oameni din sat se ajutau unii pe alţii, dormind împreună şi întâmpinând haita cu forţe sporite, protejându-se reciproc, reuşind să spulbere lupii. Câţiva flăcăi s-au anunţat să vină să-1 ajute pe tata, dar dumnealui nu a vrut motivând că pregătirile făcute sunt bune şi lupii nu vor putea să ne facă nici o stricăciune. în plus, haita era ruptă în două şi în acest caz ar putea ataca din mai multe părţi, fiind vulnerabile mai multe gospodării din sat. Tata considera că nu avea nici un drept ca alţii să-i apere avutul, în timp ce lupii le-ar putea dijmui propriile avuţii. ; Astfel am rămas singuri în faţa haitei. Tata s-a pus în pat îmbrăcat. Era de veghe... După preparativele făcute de tata nu puteam avea surprize. Geamurile aveau obloane şi la casă şi la grajd, v-am spus doar că erau cumpărate de la "binale", făcute de meseriaşi, nu de nişte gospodari oarecare. Cu toate acestea, asupra casei s-a lăsat o tăcere grea, de parcă ar fi coborât un nor în sufletul nostru. Am aţipit... După un timp îl aud pe tata că se ridică din pat... De afară se auzeau nişte nechezaturi şi fornăitori ale calului şi alte zgomote ciudate, provenite de la neliniştea tuturor animalelor, în preajma pericolului. Simţeau primejdia ce se apropia. Pe oblonul uşii se auzeau zgârieturi şi un schelălăit uşor. Tata a pus mâna pe topor, a deschis brusc uşa, câinele i-a trecut printre picioare, intrând în casă, iar unul din cei doi lupi care-1 urmarea se prăbuşea pe scări, înjumătăţit de toporul tatei. Al doilea abia a fost atins şi câinele din casă a sărit pe el să-1 sfâşie... în capul scării vreo trei lupi dezmembrau leşul ucis de tata. Mirosul sângelui cald îi înnebunea. Acum se luptau între ei cu înverşunare, pentru a dobândi o halcă mai mare din confratele lor ucis. Priveam la ei înmărmurit. N-au trecut nici cinci minute şi din lupul mort rămăsese doar halca. în curte, un lup mai bătrân s-a ridicat în două labe pe uşa de la grajdul cailor şi apăsa pe mâner, ca un om. M-am cutremurat la gândul ce s-ar fi întâmplat dacă uşa n-ar fi fost închisă cu cheia. Mai mult ca sigur că lupul ar fi intrat la cal. Se părea că ospăţul nu a fost destul de bogat... Lupilor le mai era foame...

- Într-adevăr, zice tata, nu s-au săturat numai cei tineri, lupii cei bătrâni nu mănâncă orice, le trebuie încă ceva !

Haita condusă de lupul cel bătrân dădea târcoale şurii şi grajdului. Inspectau totul, pentru a mai găsi ceva de mâncare. După un timp văzând că nu mai pot mânca nimic,

oarecum plictisiţi de insucces s-au retras, încet, foarte încet, încât aveai impresia că ne pândesc orice greşeală. Tata a lăsat câinele afară, a aruncat apă fierbinte peste urmele lăsate de lupi în timpul luptei şi apoi ne-am culcat liniştiţi... în aceeaşi noapte lupii nu atacă de două ori, în acelaşi loc...

Autor Toma Gross

Muntele

Aştepta cu nerăbdare clipa când va revedea locurile natale... dealurile, muntele, pădurea. De ani buni, peste douăzeci, dacă socotise bine, tânjea să le revadă. Frenezia, încercările vieţii prin ţări străine, îl ţinuseră departe, nici vorbă de o scurtă vizită, darămite de un concediu prin acest ţinut mirific. Cu cât distanţa se micşora, cu cât desluşea mai clar, la orizont, coamele molcome, iar mai apoi stânca abruptă a munţilor, când înfăşurată în ceaţă, când strălucind în lumina soarelui... Inima îi bătea cu putere, un frison îi cuprindea întreaga făptură. Lacrimi de bucurie îi inundau faţa. Se şterse cu dosul palmei şi un zâmbet ciudat îi strălumină chipul. Curând înaintă înspre serpentine. Păduri uriaşe de brazi, de un verde întunecat luară locul colinelor îmbrăcate în verde serafic, crud, luminos. Reduse viteza cât putu şi privi extaziat minunea ce i se desfăşura în faţa ochilor. Deşi mai era mult până la amiază, soarele trecuse ca o părere de senin peste căldarea uriaşă a munţilor, surâzând pentru câteva clipe florilor înfrigurate şi dormitânde. Un aer alburiu ca o ceaţă se ridica văzând cu ochii pe deasupra brazilor, urcând tot mai sus și topindu-se după crestele munţilor. Leneşă, o pânză de nori se destrăma încetul cu încetul şi un soare strălucitor începu să-şi împrăştie domnia în puzderie de raze din înaltul cerului peste feeria de basm a munţilor. Trebuia să oprească, să simtă pământul sub picioare, să se tăvălească pe iarba udă şi răcoroasă....Coti pe o cărare ce se deschidea într-un luminiş și opri maşina într-un refugiu. Dintr-un salt ieşi afară alergând printre brazi, rostologlindu-se pe alunecuşul ierbii stropite de rouă. Avea impresia că brazii îl priveau sobru şi nepăsători de parcă voiau să-i spună: Am mai văzut nebuni ca tine, noi suntem înrădăcinaţi aici de secole. Tu?... vei pleca... așa cum ai mai făcut-o... Cuprins de fericire scoase un chiuit, dar i-l trimiseră înapoi, nu-i păcălea, doreau să rămână solitari şi tăcuţi. Urcă făcând pași mari pe prima creastă ce-i ieși în cale şi privi panorama uşor înceţoşată, ca de vis, de-un verde-albastru, ce se întindea până în depărtări. O stare de exaltare străină firii sale îi dădu senzaţia că dialoghează cu natura. “Nu m-ai cucerit, râse

aceasta amuzată, pentru curajul tău te-am răsplătit arătându-ţi ceva ce oamenii câmpiilor n-au mai văzut... Tu ai văzut cândva dar ai uitat prea repede. Acum pleacă! îi porunci, doar eu rămân veşnic aici”. Îmbătat de aerul tare, alergă luându-se la întrecere cu una din apele despletite şi reci ale stăpânului munte. Când el o aştepta, când ea se poticnea în vreun ciot bolborosind parcă nerăbdătoare: “Ce faci, nu mă ajungi?” Obosit, transpirat, roşu ca un măr ionatan, se întoarse la refugiu. O stare de beatitudine, vecină cu nebunia, îi invadă fiinţa. Nuşi aminti să i se mai fi întâmplat aşa ceva. Nu-i mai păsa de nimic, plutea într-o mare eterică, euforică, inhalând doar bună dispoziţie. Se urcă în maşină, deschise larg geamurile, trase cu nesaț aer în piept, își sprijini capul de tetieră şi minute bune rămase într-o stare de prostație... Privi cerul. Părea o bucată din interiorul unei sfere imense. Pe albastrul senin se plimbau abia sesizabil nori albicioşi ce luau forme bizare. Se amuză privindu-i. Un fluture enorm, cu aripi albe, pufoase, încremenise pe boltă. Alături, un moş cu părul rebel şi barbă lungă, lungă ce se răsfira în spaţiul infinit aproape de mânuţele dolofane ale unui copil ce râdea pe cer. Urmări conturul trupului dodoluţ, chiar şi picioruşele din nori adunaţi, împinşi de gura de lup a pâclei cenuşii ce se strângea în stânga văii. Acolo, lucrurile păreau să ia altă întorsătură. De dincolo de munte un vânt răutăcios împingea încet dar sigur negurile cerului, le strângea în nori vineţii şi-i pornea la luptă către seninul din dreapta...

Imagini vechi, ca într-un montaj cinematografic, îi readuseră în memorie copilăria.

Trebuia să-şi revină şi să pornească la drum. Răsărită în minte, de-acum îl tot ademenea poienița din fața casei părinteşti, înconjurată de brazii falnici. Peste un timp, demară cu viteză redusă. În dreapta avea stânca pieptişă, în stânga hăul prăpastiei, mai încolo valea copilăriei, resemnată şi răbdătoare. Încă îl aştepta...

Autor Eliza Roha

Şi amintirile provoacă frisoane Ajunsesem spre seară. Nu păşisem dincolo de graniţă niciodată. Viena, ce nume dulce.

Episoadele din ciclul Drumuri europene al lui Aristide Buhoiu îmi incendiaseră de mult imaginaţia. Trenul intra greu în gară, era arhiplin. Pe peron câteva persoane întârziate.

Agăţată de geamul de pe culoar căutam chipul pe care nu îl mai văzusem de doi ani şi jumătate. Repede, oarecum speriat, ştia că ne aflăm în vagonul de dormit, M. alerga spre trenul ce nu zăbovea decât câteva scurte minute. Avusese întârziere şi riscam să pierdem celălalt tren cu care trebuia să ajungem în paradisul occidental german. Reîntregirea familiei mi se întâmpla acum, aici, aşa: Hai! Hai! iute-iute la linia 3! Am gâfâit cele două valize până la peronul cu pricina. Starea de Hai! iute! intra triumfător-definitiv în mine. Am sărit în holul vagonului 5, după care, imediat, Viena dispărea fără urmă cum şi venise. Primul vis, din

multele, rămânea mai departe fără contur. Până la coborâre ne-am străduit să reluăm firul rupt la plecarea lui. Biletul dus-întors îl folosise numai pe jumătate.

Graniţa germană am trecut-o fără să bag de seamă. Nu ne-a oprit nimeni. Într-o parcare din apropierea gării din Nürnberg ne aştepta un Opel Kadett alb care, - vechi ca primăria şi a cărui rugină şi experienţă pe şosele valorase 100 de mărci, tot atât cât ar fi costat şi predarea la Auto-Schrott, cum am zice noi: reciclarea fierului vechi - avea să ne ducă la Durchgangslager, lagărul de tranzit unde se înregistrau repatriaţii, sau reîntregiţii ca noi.

Ploua furtunos. Ştergătoarele nu apucau să înlăture şuvoaiele de apă ce curgeau cotropitoare ca gândurile mele. Sentimentele se dădeau peste cap dându-mi ghionţi în burtă. Vedeam numai apă şi întuneric. Un fel de frică necunoscută se ivea din potopul de afară şi se aşeza neobrăzată lângă mine, pe banchetă. Încă nu ştiam că mă va însoţi o bună bucată de vreme în noua mea viaţă. Nu i-am dat bineţe şi nu ne-am împrietenit niciodată. Oraşul dormea la trei noaptea un somn de toamnă, şi se lăbărţa pustiu până la lagăr. La intrarea în incintă am fost riguros legitimaţi ca nişte răufăcători ce eram. Lui i s-a eliberat un bilet de vizitator, iar eu părăsisem o ţară şi nu eram încă a nimănui. Copilul era agăţat în paşaportul meu. De cineva trebuia să ne rugăm, şi cineva trebuia să ne accepte. Mi-era frig. Deţineam paşaportul albastru al dezmoşteniţilor. Era ciudat cum acea sintagmă "cetăţean al lumii" nu mă ajuta să simt pământ sub tălpi. Deocamdată eram cetăţean român cu domiciliul în străinătate... care străinătate, care domiciliu...

Până una-alta, mi se repartizaseră două paturi, pentru mine şi copil, într-o încăpere cu trei perechi de paturi suprapuse, unde doi bărbaţi de neamuri diferite, palizi în lumina vânătă de neon, aşteptau insomniaci dimineaţa. Am pus valiza jos şi m-am întrebat: ce fac? ce caut eu aici? cum să mă dezbrac să îmi pun pijamaua? Eram tocită de oboseală. Oboseala ultimelor două luni înainte de plecare, cu dosarele, cu actele, cu apartamentul, cu împrăştierea unei gospodării întregi. Oboseala drumului. Oboseala noutăţilor. Oboseala nesiguranţei. Limba îmi era blocată între dinţi şi părul fugea dezordonat. Am ieşit pe holul gălbejit să omorâm următoarele două-trei ore pe vreun scaun incomod şi rece. Numai eu aveam pat. El era deja cetăţean german... În următoarea clipă ne-am dat seama că trebuie să părăsească lagărul, deoarece permisul de vizitator expirase de la miezul nopţii, şi a doua zi ar fi avut necazuri cu paznicii. Am ieşit în curte. Nu îmi imaginam cum aş putea rămâne singură cu copilul în locul acela foarte neprietenos şi străin. Brusc am priceput că nici pe stradă nu pot merge pentru că nu exist şi nu locuiesc. Carneţelul meu albastru însemna numai că ieşisem din România, nimic mai mult. În spate vid, în faţă vid. Am început să tremur. M. mă privea circumspect: ţi-e frig? Mi-era frig de frică. Am hotărât că va ieşi pe poartă pentru ca paznicul să îl radieze dintre vizitatori, şi va căuta undeva în spatele clădirilor, pentru că erau mai multe, un loc mai ferit unde va încerca să sară gardul lagărului ce îl delimita nemilos de oraşul cu oameni cu drepturi de cetăţeni.

Ploua cu îndemânare, eficient. Am urmărit câteva clipe silueta ce alerga spre poartă fără să întoarcă capul, după care m-am prăbuşit dezorientată pe un scaun tare, de fier vopsit în alb. O durere psihică m-a inundat. Dacă nu se mai întoarce?

Aşa îmi spusese de fiecare dată, când mă convoca pentru dosarul de plecare, S(Smaranda)., colonelul de la securitate cu nume de fată, că M. are pe cineva, că nici un bărbat nu poate sta atâta amar de vreme singur, că îmi fac iluzii deşarte referitor la continuarea căsniciei noastre.

Mai bine aş renunţa la plecarea definitivă. Mă va părăsi când îmi va fi lumea mai dragă... hmm...ce vorbă?! când îmi va fi lumea mai grea, nu?... Ce manipulare se insinua necontrolat către gând? De ce mă îndoiam tocmai acum? Se prăbuşea sistemul de protecţie? De la Viena până aici nu văzusem decât milă în ochii lui, şi primele vorbe fuseseră: vai cât ai îmbătrânit! cu toate că îmi dădusem osteneala să arăt mai bine decât îmi mergea de fapt. Să fie apăsarea nopţii şi insistenţa ploii? Să fi fost senzaţia corozivă că de aici, din acest moment nu mai am poziţie de retragere? În locul patriei române se căscase o gaură neagră care, fără greş, îmi

înghiţea hulpav trecutul, dar şi viitorul? Eram pe o punte, trebuia să sar deocamdată în întuneric. Mi-am aprins o ţigară DS. Penultimul pachet dintr-un cartuş făcut rost, pe lanţul slăbiciunilor, de la cantina partidului. Mâna nu îmi tremura cu toate că citisem şi văzusem în filme, de atâtea ori, emoţia sau tulburarea dând iama în încheieturi. Înăuntru se petrecea măcelul. Şubreda încredere în mine însămi se dezmembra sub ochii mei neputincioşi. Ţipam în mine, la mine: cine m-a pus să plec de acasă? România este încă plină de locuitori. Timpul bătea nesfârşit de încet în cutia ceasului de pe hol. Copilul dormea fericit în patul de sus. Miam lipit palmele de geam şi am rămas aşa până ce am văzut o umbră încovoiată, grăbind spre uşa zgârcit luminată a clădirii unde înţepenisem în vâltoarea spaimelor existenţiale.

Era ud leoarcă, cu încălţările pline de noroi şi câteva fire de păr alb în jurul frunţii. Şi-a lepădat haina din care picura apă rece pe cimentul holului. L-am chemat înăuntru, erau trei paturi libere, şi l-am îndemnat să se întindă pe unul din ele. Disciplina din el s-a revoltat cât o fulgerare de intenţie. În mod legal el nu avea pat. Am rămas aşa îmbrăcaţi peste păturile aspre de cazarmă, fără să vorbim. Vecinii noştri de cameră au rostit câteva cuvinte într-o limbă străină, dar nu păreau a fi ostile. Lumina dimineţii se arăta foarte leneşă prin geamul dezgolit.

Se strecura anevoie printre perdelele de apă ce nu mai conteneau să curgă din cer. În sfârşit, pe la şapte şi jumătate cineva a strigat pe culoar Frühstück la parter........... Nu puteam înghiţi, făceam crispat cunoştinţă cu mila care îţi oferă cu zâmbet stas serviciile. Mi se părea curios să observ că şi acolo se bea ceai. Şi nemţii sunt ca noi? Numai pâinea cu unt şi caşcaval mi-a stârnit amintirea unui Moş Crăciun care adusese în dar două borcane aurii de muştar. Copilul meu fusese foarte bucuros şi mă întrebase strălucind de mirare: De unde o fi ştiut Moş Crăciun că mie îmi place muştarul?

Mi s-a îngustat inima şi un arc de frison s-a încordat în coşul pieptului, aici totul era gratis şi aveam să primesc şi 600 de mărci, cadou de bun venit.

M. a mai sărit gardul încă trei nopţi, până am parcurs cozile imense înghesuite la diverşii funcţionari cantonaţi în lagăr. Nemţii din Germania Democrată năvăliseră prin Ungaria, veseli şi gălăgioşi crezând, ca mulţi alţii de altfel, că în occident este deajuns să ajungi şi belşugul se va prăvăli peste tine.

Autor

Gabi Schuster

Visul Anei Ana a avut un vis. Se făcea că merge pe un câmp, pe unde nu mai trecuse nimeni de mult timp. Nu se vedea nimic în jurul ei, doar pământul drept, cu iarba crescută, uscată de soare și orizontul, ca un cerc. Pășea printre firele aspre, desculță și tresărea la fiecare înțepătură ori piatră încinsă. Se temea să nu calce pe vreo furnică. Fără să le vadă, spera ca măcar ele să fie, în toată pustietatea. Obosește și se așează. Nu mai avea puterea să mai meargă, fără să creadă că va da de civilizație ori de un loc ferit de arșiță. Părea că nu se mai sfârșește. Se întinde și se ghemuiește, fără să-i pese că lacrimile nu se mai pot opri, ori că plânge cu voce tare. Aici n-o auzea nimeni și se putea elibera. Simțea cum ies toate din ea, ca dintr-un izvor, că se va sfârși și că tot vor continua să iasă. Ana ținea ochii închiși

și nu vedea că durerea se prefăcea în bucurie și viață. Câmpia începuse să înverzească, florile să răsară și să nu își mai ascundă mugurii, păsările din înaltul cerului coborau și se odihneau pe marginea râului, născut din lacrimile ei. Veneau însetate, se adăpau și-o binecuvântau cu zborul lor. Iepurii și căprioarele se apropiau. Până și celelalte animale carnivore stăteau laolaltă cu cele ierbivore, fără să le facă rău. Se hrăneau cu dragostea ei. Ana, la un moment dat, simte o smucitură în burtă. Se sperie și se oprește din plâns. Se ascultă în murmurul suspinelor. Își aude inima bătând puternic, încercând să ascundă ceva. Dar Ana se făcu și mai atentă. O altă inimă era aproape și se chinuia să bată în același ritm cu ea. Peste chipul ei, ce devenea când tânăr, când bătrân, trecu o umbră. Neștiind dacă-i vreun nor ce s-a așezat în calea soarelui, ori vreun trecător, deschide ochii și vede în față un copac. Se uită în jur și se minunează de tot ce apăruse. Era ca în rai.

Exact așa cum își imagina ea, când citea din Biblie despre facere. Poate murise, poate înviase. După ce se liniștește, cercetează copacul. Se miră de forma lui ciudată. Fusese tăiat aproape de rădăcină și din el crescuse un lăstar care se îngroșă și-i dădu cale spiritului copacului să se înalțe. Mai întâi orizontal, apoi vertical, spre cer. Noua sa tulpină avea formă de L. Se uită la păsările ce începuseră să se agite în coroana lui și să ciripească bătând din aripi, apoi aude un glas și își coboară privirea. Pe trunchiul înclinat al copacului, ședea un bătrân sprijinit de un toiag. El îi zâmbește și îi spune să nu se teamă, că acolo unde-i speranța, nu este moarte, chiar dacă ești frânt aproape de rădăcini. Tu să fii puternic înfipt în pământ și chiar de te-ai desprinde, să-ți lași fructul să-ți poarte sămânța și să te facă viu.

Autor

Carmen Mariana

Asta sunt eu - Cine ești tu? m-a întrebat.

L-am privit lung... Știa cum mă cheamă, de unde vin. Vroia mai mult decât scria în pașaportul meu și nu dorea un CV rece, banal, încărcat cu date despre diplomele pe care le aveam sau nu le aveam.

Cum puteam să-i spun? Cuvintele în limba lui nu-mi ocupau nici jumătate din filele unui caiet de școlar în clasa întâi.

Mi-am amintit de cutia de carton, îngălbenită și roasă pe la colţuri în care cândva fuseseră niște pantofi. Nu-mi mai aduceam aminte culoarea pantofilor, nici modelul, nici măcar timpul în care îi cumpărasem, dacă au fost sau nu ai mei, trecuseră atâtea anotimpuri, au fost atâtea începuturi şi sfârşituri, zboruri în înaltul cerului său căderi în prăpastii adânci, dar știam că pusesem în ea frânturi ale trecerii mele prin acest spațiu și timp.

Am scotocit prin geamantanul în care îmi îngrămădisem la grabă, câteva haine ponosite și decolorate de vreme. De-a lungul anilor schimbasem mai multe adrese și constatam acum,

căutând prin el, că de fiecare dată bagajul meu se micșorase. Lăsasem în urmă lucruri născute din multă transpirație și îmi făcusem destule bătături în palmă.

Cutia era acolo, legată cu sfoară groasă înnegrită de mult prea mulții ani trecuți peste ea și o bucurie nemăsurată că nu o pierdusem, mi-a cuprins ființa. Am surprins ochii ce mă urmăreau mirați: - Comoara mea! am șoptit cu emoție în glas.

Sfoara groasă a slăbit strânsoarea fericită că se poate relaxa iar din cutia îngălbenită și roasă pe la colțuri s-au revărsat, asemeni unei ape învolburate ținută prea mult închisă într-o matcă ce nu era a ei, o mulțime de fotografii alb - negru, colorate, mari și mici. Le-am atins cu grija celui care le știe valoarea și am simțit vârtejul amintirilor îmbrăţişându-mă, trăgându-mă în el.

I-am apucat mâna și l-am luat cu mine, acolo în fața porții de lemn cu numărul 416, scris mare cu vopsea albă pe tabla verde. Am atins poarta, iar ea s-a deschis scârțâind și de undeva, din fundul curții, a ajuns până la mine, vocea mamei: - Vezi că iară´ scârțâie poarta aia. Unge-o cu puțin ulei.

Dincolo de poarta care scârțâia se întindea curtea. O curte mare în care florile erau regine.

Două pietre mari de râu, niciunde nu am mai văzut altele la fel, tăiate mai întâi din munte și prăvălite în râu unde au fost uitate până când bunicul său poate tatăl bunicului le adusese acasă, stăteau încă, acolo, lângă fântâna cu cumpănă, să fie de folos femeilor.

Am coborât cumpăna în adâncul întunecat al fântânii scoțând la lumină apa aceea cu gust dumnezeiesc.

Ulcica de tablă emailată, roșie cu buline mici, albe, stătea agățată în cuiul ei. I-am dat să bea: - Cine bea apă din fântâna asta va revii aici iar și iar, am repetat cuvintele auzite de la tata atunci când întindea ulcica cu apă vreunui drumeț străin de locuri.

M-am aplecat peste marginea de lemn care purta semnele mângâierilor razelor de soare, ale ploilor și vânturilor și am văzut plasa de ață verde. Lelea Anuță, sigur, își tăiase cocoșul acela care îmi sărea în cap de câte ori încercam să intru în curtea ei și pusese carnea la păstrare în” frigiderul” străzii. Era acolo și sacoșa de plastic a Mariei Lupului, i-o fi trecut supărarea pe ”nu știu cine”, care voit sau nevoit încurcase pachetele și îi consumase bunătățile.

Dincolo de pietrele de râu, până la marginea gardului dinspre stradă, se întindeau lăcrimioarele. Le trecuseră florile, era început de toamnă, dar am simțit mirosul lor pătrunzându-mi în suflet. În cealaltă parte, spre vecina, femeia aceea mică şi grasă care ieșea în fiecare seară pe banca din fața porții și spunea povești despre o lume fascinantă, atât de fascinantă încât o întrebam pe mama de ce nu m-a născut în timpul ăla, erau Daliile. Înalte cât gardul, de toate culorile și formele, erau admirate de toți cei care treceau pe acolo și nu era femeie care să nu își dorească o ceapă. Făceau la fel ca mama în fiecare toamnă, scoteau cu grijă cepele, le înveleau în ziare, scriau culoarea florii într-un colț, cu creion chimic, să nu dispară în lunga iarnă când erau adăpostite în pivnițele întunecate, dar florile lor nu creșteau la fel de falnice și mândre ca ale noastre.

Daliile mamei ascundeau și curtea din spate, curtea găinilor, că doar ”nu e musai să știe toți ce se învârte prin ograda noastră”. Apoi găinile nu puteau fi lăsate, așa peste tot, florile mamei și iarba tatei trebuiau să arate asemenea celor din cărţile cu povești.

De la poartă până la intrarea în casă pe trotuarul de pământ bătătorit se mai vedeau semnele ultimului șotron jucat cu Rozica, verișoara mai mică cu un an și jumătate de care mă despărțea doar două case. În dreapta lui se înălțau spre soarele albastru pe care nori mici, pufoși și albi întinseseră o horă, două mândre brăduici ce țineau umbră camerei din față a casei.

Am urcat cele trei trepte de scândură cu grijă și emoții.

În fața mea se întindea târnațul, tovarășul jocurilor mele, martorul gândurilor și visurilor născute pe când aveam sufletul pur și credeam în curățenia tuturor sufletelor. Acolo, în târnațul acela din scândură mâncată de carii, cu mușcate roșii ca sângele, m-am îndrăgostit prima oară de o stea, înainte să fi citit Luceafărul lui Eminescu. Acolo mi-am jurat că voi învăța pentru mine și pentru tata, să ajung” om mare” ca la masa mea să fie în fiecare zi pâine albă cu salam, așa cum văzusem în casa de la oraș a surorii mamei mele. Acolo în târnațul acela am jelit primul prieten adevărat, un biet cățeluș ce-l găsisem flămând și murdar în pragul casei noastre.

Am intrat în casă ştergându-mi picioarele de rogojina din pănuși uscate de porumb făcută de Anișoara, Anișoara aia din colţul străzii care era foc de inteligentă, citea câte trei patru cărți pe săptămână, dar după ce termina de citit își îneca bucuria sau supărarea în prea mult alcool și devenea Anișoara bețiva.

Prima încăpere, bucătărie și cameră, dar și dormitor în ceas de noapte, mă aștepta neschimbată, cu soba pe care se odihnea fierul de fontă și oala cu apă, cu tapetele din cârpe țesute în serile de iarnă, cu păretarul ”Răpirea din Serai” pe care mama dăduse jumătate din leafa tatei, cu radioul mare ”Enescu” la care ascultam cu fascinație seară de seară ”Bună seara cooopiii” iar mai apoi, în fiecare zi de luni, teatrul radiofonic. Era acel radio mare, ”Enescu”, de la care aflasem că există o Europă Liberă, un secret împărtășit de tata, apărat cu străşnicie de mama, care acoperea geamul ușii cu pături, astfel că nici o privire curioasă să nu ne surprindă cu urechea lipită de difuzorul lui.

Pe ușa ce dădea în camera din față cu mobilă albastră ca cerul senin, pe recamierul căreia trona, ca o adevărată împărăteasă ce era, singura păpușă pe care mi-am dorit-o vreodată și pe care nu am avut-o, se lăfăia fălos fileul de ață făcut, cu multă dragoste într-o vară lungă și fierbinte, de mama.

M-am așezat la masă și rând pe rând și-au ocupat locurile bine cunoscute, bunica care tocmai sosise de pe drumuri, fratele meu care uitase să își spele mâinile și dragul meu, tata. Acel tata, ce îmi citea gândurile înainte să le rostesc, ce alerga la școală după călimara de cerneală uitată în bancă scăpându-mă de păruiala mamei, care citea pe nerăsuflate ”Magazin Istoric” pentru care uneori renunța la pachetul de țigări, tata, dragul meu tată, care ne trezea în fiecare dimineață de Crăciun cu ”Ziurel de ziuă”, care colinda satele din vârf de munte pentru o poezie sau un descântec de nuntă.

După ce ne-am rânduit cu toții, a sosit mama. A așezat cu grijă lăboșul în care tocănița de pui crescut în curtea ascunsă de dalii revărsa spre noi un miros îmbătător. Mămăliga aurie și laptele rece cu smântâna de două degete și-au făcut loc pe masa acoperită de fața albă, imaculată, neputând lipsi de la ospăț. Împreună cu noi era iubirea, mândria și mulţumirea că suntem cu toții acolo, unu lângă altul și ne putem bucura și de târnațul cu lemnul mâncat de carii, și de daliile mamei, și de iarba tatii, și de apa din fântâna cu cumpănă, și de poarta cu numărul 416, chiar și de vecinele noaste, Lelea Anuță, Maria Lupului, Anișoara sau vecina cea mică și grasă ce ne aduna cu poveștile ei în fiecare seară pe banca de la poarta casei.

Degetul meu era pe fotografia alb-negru nu mai mare decât palma mea. O lacrimă de dor și drag a luat-o la vale pe obrazul îmbujorat: - Asta am fost, sunt și voi fi mereu, chiar dacă în geamantanul meu vă rămânea doar această cutie de carton, îngălbenită și roasă pe la colţuri și legată cu ață groasă înnegrită de vremuri.

Autor

Helene Pflitsch

Ioana - Nu mai plânge fetița maichii, gata, trecură deja patru luni de când s-o prăpădit săracu' Ghiță. Ce vrei?, așa ia fost scris!, îi zise bătrâna aproape răstit. Nu ți-l mai poate aduce nimeni îndărăt. Hai, pune-ți o rochie mai acătării pe tine, spală ochii roșii de plâns și seara mai ieși pe banca de la stradă să te mai vază vecinele cum arăți. Mereu mă iscodesc: „Bre, tanti Mărie, da' nepoata Ioana ce face, îi bine ori îi bolnavă?”

- Lasă-mă buna, nu pot să văd pe nimeni, nu-mi trebuie nimic, el era singurul nostru sprijin. Acum am rămas din nou în voia Domnului, răspunse văduva printre suspine. Să vedem ce-om face din primăvară când o începe munca la câmp. Află că l-am iubit mult și nu știu cum am să pot rezista fără el, la fel să știe și vecinele astea care n-au altă treabă decât să spargă semințe toată ziulica și să gândească la cum mai arăt eu.

Ioana cu soră-sa a mică, Gina, împreună cu buna după mamă, trăiau nu departe de mijlocul satului, în casa părintească. Casă mare, solidă, frumos văruită și împrejmuită de un gard înalt, zidit, peste care nu puteai pătrunde cu privirea decât dacă stăteai în picioare în căruță.

Taică-su, Dumnezeu să-l odihnească, într-o primăvară, o intrat cu plugul taman în focosul unui obuz rătăcit de pe vremea războiului, ce sta ascuns vederii în pământul nelucrat - un capăt de tarla - pe care abia îl cumpărase de la o bătrână.

Voia să-și întregească propietatea din marginea islazului și până în malul pârâului.

N-a mai apucat să-și vadă terenul arat. Explozia la amestecat cu calul și pământul dimprejur. Fusese un bărbat voinic și harnic cum rar mai întâlneai prin satele dimprejur. Ioana avea pe-atunci vreo cinșpe ani.

Maică-sa n-a rezistat fără omul ei și, la un an, s-a stins și ea de inimă neagră. Cele două fete au rămas până la nunta Ioanei, în grija bunei. S-au descurcat onorabil că erau harnice, fără ifose, învățate cu munca din gospodărie.

Ioana dete iute cu apă rece pe față, se șterse și plecă să dea de mâncare la orătănii.

Cât de bine era înainte! După ce venea cu Ghiță de la câmp, asta făceau mai întâi: adăpau și hrăneau caii și păsările, apoi se spălau și se așezau grăbiți împrejurul mesei, la adăpostul umbrei unui vișin bătrân. Buna era în putere și gătea bine, mereu îi aștepta cu masa întinsă, mâncare caldă, mămăligă aburindă și carafa îmbrobonată cu apă rece ca gheața, abia scoasă din fântână. Acum, la îndemnul bunei, vânduse caii cu tot cu atelaj și se gândea să dea și terenul din deal în arendă, dar până la primăvară mai avea vreme de chibzuit.

O apucă la vale spre fundul curții și ieși prin poarta cea mică care dădea în islaz, pășind rar, așa ca la promenadă. Seara era mai răcoare acum în mijloc de toamnă umedă, învelită mai mereu într-un cer vânăt. Curând ajunse dicolo de islaz, la capătul dinspre pârâu al terenului pe care semănase în primăvară, porumbul, împreună cu Ghiță. Se așeză pe o piatră sub salcia unde veneau să se sărute, feriți de ochii lumii, când erau la scoală și începu să plângă din

nou. Câteva picături de ploaie o făcură să plece în grabă și să urce repejor panta nu prea mare a dealului, îndreptându-se înapoi spre casă. Intră în camera ei, îngenunghe, își spuse rugăciunea și se întinse pe pat, ascultând ploaia. Era mai liniștită și, în cele din urmă, veni și somnul... *** - Gina!, buna!, ia stați colea și ascultați ce gând nu-mi dă pace zi și noapte de când mi s-a făcut o propunere. Ce ziceci voi, dacă, acum după Paști, plec împreună cu Lică a lu' Neacșu și Ana, nevastă-sa, în Spania, la Barcelona? Drumul este gratis, merg cu mașina lor și, pe deasupra, Ana mă poate angaja la o familie să îngrijesc de bătrânul de care ea s-a ocupat. Acum a găsit un serviciu mai bine plătit și se mută, dar a promis că aduce o fată de nădejde în loc, adică pe mine.

- Da' pe mine cui mă lași Ioană?, spune-i bună că nu face bine!, se mâțâia Gina.

- Dacă vrei facultate, stai aici, ai grijă de buna și faci naveta la oraș cum faci acum pentru liceu! Eu am să vă trimit bani să aveți ce pune pe masă fără să vă spetiți muncind, iar tu să ai de școală. Ce zici buna?

- Ce să spun, maică, știți și voi: mai toți tinerii din sat au plecat, care pe unde a dat de mai bine. Așa au putut să-și înalțe case noi, să-și cumpere automobile ori să strângă banii în bănci pentru mai târziu. Zic să te duci, să lași lacrimile pe pernă și să te întâlnești cu lumea, cu viața și poate cu dragostea. Știi ce lași în urmă: un trecut care, împreună cu credința în Dumnezeu, te va îndruma pe drumul bun. Eu și Gina ne vom descurca aici, tu să ai grijă de tine acolo... *** Lângă apartamentul bătrânului în care locuia și Ioana se mutase cu chirie - de puțin timp - o familie tânără, el spaniol, ea româncă. Ioanei i se făcuse dor să vorbească cu cineva românește - era plecată de aproape doi ani -, se săturase de limba catalană. E drept, vorbea pe calculator, acasă cu Gina - se mai auzea și buna uneori -, dar nu era ca atunci cand ești față în față cu persoana respectivă. Dar, ce motiv să găsească să intre in vorbă cu vecina? S-a gândit un pic și i-a venit ideea salvatoare.

A sunat la ușă și când a apărut gazda i-a urat în românește: „Bine ați venit!”. S-au îmbrățișat, au chicotit și a invitat-o la un ceai.

- Nu vrei să mergem duminică împreună la biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe?, a întrebat Ioana cu speranța că va avea cu cine să se plimbe și să vorbească verzi și uscate.

- Nu pot, Ioana, soțul meu este musulman și înainte de căsătorie m-am convertit și eu la religia lui. Nu a fost posibil altfel, el nu a putut fi făcut să renunțe la niciuna din convingerile sale, așa că am renunțat eu la religia mea. Îmi este greu și să știi că nu am o căsnicie fericită, mai multe nu pot să-ți spun.

Duminică a mers singură la biserică, după slujbă a pornit spre acasă pe jos, simțea nevoia să facă puțină mișcare. Era o zi călduroasă, avea sentimentul că se află întro mică oază rătăcită în imensitatea unui deșert misterios. Se acomodase greu cu temperaturile ridicate, cu clădirile înalte și arhitectura unică și fantezistă, cu circulația auto aglomerată ziua și neîntreruptă noaptea, cu furnicarul de oameni din metrou sau de pe trotuare. Se întreba tot mai des ce caută ea acolo și se simțea cumplit de singură în mijlocul acestei mulțimi sufocante.

Nu i-a plăcut să-și riște sentimentele, chiar dacă viața este scurtă. A încercat să se întâlnească cu alte pesoane, să asculte muzică spaniolă interpretată la chitară, să vadă locuri noi la care nici nu visase, dar acum i se părea că trecuse prea mult timp. Obosise. Se așeză pe o bancă lângă un loc de joacă pentru copii, își aminti de păpușile și visele lăsate în cutia cu jucării din podul casei, de jocurile de altă dată, de părinți, de Gina și buna, de salcia de pe malul pârâului. Începu să plângă. Simțea că numai dacă va reveni la zăpada și iarba de acasă va putea da sens călătoriei sale, vieții de până acum.

A vorbit cu fata bătrânului și, după o săptămână, instruia pe tânăra ce urma s-o înlocuiască. Era tot o româncă. În avion se gândea numai la cum va arăta magazinul alimentar pe care îl va deschide chiar în curtea casei. Da, va trebui să renunțe la banca de la stradă și la o porțiune din gard...

Autor

Cristu Georgi

Vânătoarea Bărbatul alerga aplecat, ţinându-şi pălăria cu ambele mâini, ca unul care vrea să-şi apere capul de gloanţe. Cerul era senin, iar lumina lunii îi desluşea lesne drumul denivelat, plin de bolovani şi arbuşti crescuţi până la jumătatea piciorului. Nu-l mai despărţeau de râu nici cinci sute de metri, dar urmăritorii aveau câini, şi-i luaseră deja urma. Când se auzi primul lătrat – era departe, trebuie că abia ieşeau de pe fermă – părăsi drumul, făcându-şi loc cu maceta printre crengile căzute. Dacă aveau să-l prindă – se gândea – nu va mai apuca nici să-l privească în ochi, să-i spună că nu, nu-i părea câtuşi de puţin rău şi-acum, nici că-i păsa ceavea să-i facă. Să-l dea la câini sau să-l împuşte – ce altceva decât să-i ia viaţa asta blestemată, pe care el oricum nu dădea doi bani – dar ceva dincolo de voinţă îl făcea să alerge, aşa desculţ cum era, rănindu-şi tălpile în pietre şi-n mărăcini, tot spre apă, dar nu pe drum, ci printre copaci, prin beznă, încordându-şi auzul.

Dacă reuşea să ajungă la cascadă, câinii nu-l mai puteau urmări şi nici oamenii nu aveau să coboare râpa în plină noapte. Ştia locul mai bine ca oricine, doar crescuse aici. La opt ani împuşcase cu primul iepure, când taică-său îi dăduse să tragă o duşcă direct din sticlă (n-o să uite niciodată arsura băuturii pe gât – dar bătrânul l-a bătut cu palma pe umăr şi i-a spus bravo băiete, de-acum eşti bărbat!, apoi l-a lăsat să stea la foc până târziu, cu vânătorii – aşa că nici n-a clipit, deşi mai, mai să-i dea lacrinile) iar la doisprezece omorâse un mistreţ

doar cu pumnalul. Unui lup i-ar fi venit de hac şi cu mâinile goale, darmite cu maceta, dar ăştia erau câini ciobăneşti, care puneau ursul pe fugă, şi nu unul, ci şase îi luaseră acum urma, iar lătratul li se auzea tot mai aproape. Ce ghinion cum fuseseră aduşi chiar cu jumătate de an în urmă, când el era plecat la oraş şi, în săptămâna de când se întorsese, nu apucaseră să-l cunoască. Ce ghinion să moară Ursul şi Leuţu, Igor, Bălţatu şi Negruţu toţi odată, în încăierarea aia stupidă de pe lizieră. Ştia că nu mai avea mult până la râu, însă picioarele îi erau doar o rană şi nu putea vedea nimic nici doi paşi în faţa ochilor. Brusc, simţi că-l ia somnul. Tot ce-şi dorea era să doarmă.

Să se-ntindă pe iarbă şi să doarmă. Călca lent, fără să-şi mai simtă trupul şi i se părea că printre copaci vede o lumină puternică, albă şi liniştitoare.

De ce l-o fi avertizat Maria că bărbat-su venea să-l omoare? Fusese femeia lui şapte nopţi la rând şi după, a dat totu-n vileag, fără măcar să fie prinsă. I s-o fi făcut frică şi-a zis ca avut-o cu forţa, dar acum nu mai conta. De când murise bătrânu’, să-i fie ţărâna uşoară!, Marius căutase ne-ncetat prilej să se descotorosească de frate-său. De mic îl ura fiindcă fusese mereu mai priceput în toate şi era luat la vânătoare, în timp ce el trebuia să stea acasă, cu servitorii şi animalele, dar acum, că aflase şi de Maria, nu mai încăpea îndoială că n-avea să-l cruţe.

Se clătina, ameţit, abia mai păşind. Silueta-i prelungă, moale ca o umbră în semiîntuneric, se lipi de trunchiul unui copac, rămânând nemişcată. Doar atât ar fi vrut: să-l privească o dată în ochi şi să-i spună că nu-i e frică. Gândul că nu va avea ocazia – câinii erau dezlegaţi şi seapropiară într-atât că-i putea mirosi şi le auzea desluşit goana – îi adună ultimele puteri din corpul sleit şi deznădejdea lui de om fără speranţe, începu iar să alerge, uitând de rănile din tălpi şi de pe glezne, întorcându-se şi lovind cu maceta când primul câine îl apucă de pulpa piciorului, sfâşiindu-l, urlând cu atâta ură că ochii îi scăpărară ca două lumini roşii, fosforescente, agitându-şi braţele şi urlând – nu de spaimă: Vino! Vino să-ţi arăt că nu mi-e frică de tine, frăţioare! Mereu am fost primul! Vino! Hai să-ţi arăt iar! – se întoarse şi, din doar trei salturi, mai mult un zbor, se aruncă în vâltoarea cascadei, lăsându-şi urmăritorii neputincioşi, pe marginea apei, auzindu-le o vreme vocile, apoi tăcerea.

Autor

Paul Mihalache

Acasă O frunză...şi-ncă o frunză...şi apoi, rar şi încet, altele se deprindeau din coroana copacului din faţa Universităţii, întorcându-se spre pământul care le hrănise. Nu, nu mai voiau să fie regine, să privească de sus lumea, voiau să se amestece cu iarba verde de acasă, cu ghinda,

cu castanele care-şi anunţau venirea pe pământ cu pocnete ce marcau triumful coacerii fructului. Doreau să fie una cu pământul, să simtă şi ele paşii grei ai oamenilor împovăraţi de gânduri.

Privind la jocul frunzelor, Ioana îşi dădu seama că îi plăcuse întotdeauna toamna. Pentru ea era un anotimp ciudat: bogat şi trist, paradoxal – vesel şi plin de regrete.

Simţea chemarea ...Locurile copilăriei o doreau.Gata!...Hotărârea a fost luată!...Va porni spre casa bunicilor, cuibul fericirii ei.

Ajunse spre seară, când soarele scăpăta spre asfinţit, aruncând ca un bulgăre de foc ultimele raze de soare peste casa de la poalele muntelui...Crepusculul cobora în cascadă de nori negri. Acel negru al dezolării neputincioase, care izbucneşte parcă din dezlănţuirea lăuntrului...

Cu aviditatea orbului, Ioana privea cerul pentru a-i fura o fărâmă de lumină. Pe andaluziene cărări de aducere aminte, pornea singură, în liniştea nopţii...Se trezeau în ea toate amărăciunile, şi amintirile unei vieţi, ce a trecut ca tăvălugul peste fiinţa ei, lăsând în urmă şanţuri adânci. „Viaţa se iveşte din pământ şi dacă nu iubeşti viaţa, rădăcinile tale nu se vor putea înfinge niciodată destul de adânc pentru a zămisli ce-i frumos şi drept. Fiecare fiinţă este un pom ..." aude de departe, peste timp, glasul bunicului...

Păşind prin iarba mătăsoasă spre iazul copilăriei sale, copleşită de emoţiile trecutului, parcă îi aude vocea caldă, blândă cu care o răsfăţa...Dragostea bunicilor i-a aprins în suflet o lumină, ce i-a încălzit fiorul amintirilor...Acum totul se schimbase, trecuse, şi orice ar fi făcut nu o mai putea ajuta. Sufletul îi era plin de gânduri şi frig...Strângând pumnii şi închizând ochii, simţi că nu mai are pe cine chema, pe cine striga...„Când lumina din suflet arde, lumea toată se umple de iubire". – aude vocea bunicii ce-i trezeşte în interiorul fiinţei fioruri adânci...Cohorte temporale ale unor defilări de imagini secvenţiale, se succedau prin sufletul ei...Era ca o relaţie comunicaţională bilaterală, între trecut şi prezent, care o învăluia şi o copleşea în egală măsură.

Gândindu-se la viaţa bunicilor ei, îşi dădu seama că nu va putea exista o explicaţie simplă a tot ceea ce a fost.

Bunica făcea parte dintre bătrânii înţelepţi ai timpurilor. Poate că visase să ajungă ceva în viaţă...dar lumea satului, avea pe-atunci legile ei nescrise.

O fată era măritată de la vârstă timpurie. Ceva zestre.. şi-un om gospodar.. şi gata – la căsătorie!.

Dar, ea era însetată de cunoaştere. Îi plăcea să citească foarte mult. Îşi formase o mică bibliotecă pe care o considera un bun numai al ei, un altar, la care ea nu înălţa rugăciuni, ci primea sentimente, trăiri şi descoperea taine, pe care nu şi le putea explica.

Acolo Ioana a citit primele cărţi. În rafturile ce miroseau încă a lemn de brad i-a descoperit pe I.Creangă, M.Eminescu, A.Vlahuţă, M.Eliade,I.Slavici, C.Negruzzi, R.Cioflec, C.Ghiban, dar şi pe Balzac (cu toată istoria pitorească a Franţei, începând cu sec. al XIV şi ajungând până în sec al XVII-lea), apoi V.Hugo cu cartea sa „Omul care râde", o carte la care de multe ori s-a oprit descifrând noi şi noi sensuri despre viaţă – şi pe care bunica o compara cu acea imagine „mască" ce fiecare om o poartă în adâncurile sale – dar şi pe A.Dumas, S.A.Tokarev, şi mulţi alţii. Ioana întinse o mână ...luă o carte – fila-i îngălbenită- şi-i pare că în ea regăseşte umbra degetelor aspre de muncă ale fiinţei îndrăgite de ea. Simte din nou mirosul de măr, apoi ca-ntr-o avalanşă de parfumuri se cufundă în mireasma perelor busuioace, a gutuilor şi acea mireasmă o face să retrăiască clipele nemuritoare ce i le-a dăruit ea – bunica.Anii, timpul, ploaia, a luat câte ceva....Multe au intrat în pământ, dar restul a devenit parfumul amintirilor, de care nu se va putea despărţi niciodată.

Aveau o casă mică, cu pereţii albi, cu un pătul pentru fân şi animale, în care nu de puţine ori se ascundea, pentru a-i face să o caute...În faţa casei se întindea o pădure tânără de brad peste care se revărsa cerul cu norii pufoşi şi albi ca nişte fesuri de pitici.

De cum venea primăvara toate se trezeau din somnul iernii: copacii, tufişurile, stâncile, totul mişca, se frământa prinzând viaţă...Verdele copacilor devenea intens şi mireasma pământului pătrundea până în adâncurile fiinţei ei...Atunci, Ioana avea senzaţia că inima ei era o colibă cu miros de măr, în care căuta mereu, ca un pisoi care adulmecă imaginile celor dragi...

Lângă casă se întindea o livadă de meri...Acea livadă a devenit un contor al timpului, al copilăriei, al vieţii ...

Ioana ştia că livada a fost munca şi bucuria bunicului. În limbajul aspectului, al formei, a culorii, fiecare copac îi destăinuia frământările lui.În ochii albaştri, cu o privire care urca încet pe sub pleoape, Ioana a simţit toată dragostea şi înţelegerea pe care bunicul o avea pentru livada lui.

Era micuţ, cu talia mlădioasă şi mersul legănat...Faţa îi era plinuţă, veşnic agitată – când blândă, când aprigă...Mâinile mari, osoase, arse de soare, erau cartea deschisă asupra trăirilor din suflet...Ele conturau gesturile, vorbele, gândurile...

Axioma după care se orienta în viaţă pornea de la dragoste, dragostea lui pentru femeia lui, pentru copii lui, pentru livada lui. „Numai dragostea e cea care te leagă de cei de lângă tine.. şi de viaţa"- spunea adesea el.

Minciuna, penibilul, era ceva străin de existenţa lui...A trăit simplu, dezvoltându-ţi calităţile dăruite de Dumnezeu, şi a lăsat în urmă amintirea datoriei împlinite. Afinitatea dintre bunici a fost mereu pentru Ioana o taină...Dăruindu-şi totul, ei şi-au clădit un adăpost pentru o iubire de o viaţă. În ziua când femeia i-a plecat spre stele, cel rămas a continuat să existe doar ca un suflet rupt în două... „Fiecare om are un înger, lui trebuie să-i spunem tot adevărul, altfel el nu mai trece să te vadă" – spunea bunica. Şi, nu puţine au fost nopţile ce au trecut prin sufletul bunicului, vorbindu-i acelui înger despre singurătatea lui!

Ioana se ridică...Iazul reflecta lumina lunii şi farmecul nopţii o durea...Frumuseţea acelor locuri lovea asemenea unei săbii cu două tăiuşuri...Iubea acest loc!.. Venise aici pentru a prinde curaj...Dar toţi plecaseră în lumea umbrelor...Numai pădurile rămaseră...Întrebări chinuitoare o înăbuşeau...Aici era casa ei ! Rădăcinile fiinţei ei. „Când eşti dezamăgită, când sufletul ţi-e ostenit de necazuri să nu adormi, să deschizi ochii, să te uiţi la tot ce-i viu în jurul tău şi să-ţi spui: vreau să fac cutare şi cutare lucru. Şi cu răbdare şi muncă ai să reuşeşti. Altminteri... " – se auzi de departe glasul bunicului...

Acum înţelegea dezamăgirea, singurătatea, durerea pricinuită de nimicuri...Simţea mirosul răşinii şi simţea că aici era locul ei, căminul ei...Dar nu mai erau cei care îi dăruiseră atâta iubire, atâta bunătate...Cei care o învăţaseră că dragostea trebuie să fie curată nu numai în ochii lumii, ci în faţa propriei sale conştiinţe, şi că trebuie împărtăşită cu cinste...Gândul acesta era ca o orgă ale cărei sunete armonioase ţâşneau în acorduri şi dezacorduri cu întreaga ei fiinţă ...

Ghemuindu-se în ea, Ioana, copleşită de scurgerea materială a timpului, simţi în trupul şi sufletul ei puterea aripilor pentru un nou zbor...

Un sturz cânta în desişul pădurii şi cântecul lui părea a spune „priveşte, sunt fericit, viaţa e atât de frumoasă" – se cutremură uşor, ca şi cum s-ar fi împlinit o profeţie...Clopotele mănăstirii Râşca răsunau în noapte...Cu privirea pierdută pe cerul întunecat Ioana simţea puternic mirosul de iarbă, de răşină de brad, simţea răsuflarea pământului.Se gândeşte pentru o clipă, răzleţ, la povestea gnosticilor care vorbesc despre coborârea sufletelor printre planete

către pământ, adunând în drumul lor elementele de care are nevoie pentru viaţa umană...Trăise destule întâmplări care să o pună în gardă împotriva acelor „calităţi" întâlnite la oameni...Nu mai era copila facil încrezătoare din tinereţe. Întâmplări dureroase, sau fericite i-au marcat viaţa, răsplătind-o cu galoanele maturizării...Copilăria fusese un scurt şi mic eden. Doar dragostea bunicilor a rămas reală, caldă, adevărată în faţa timpului care a trecut...Ea i-a dăruit mirosul de măr al vieţii, al iubirii, al plenitudinii...A făcut-o să reziste sugestibilităţii înrobitoare, tentaţiilor contaminatoare, trecând peste obstacole cu multă înţelegere şi răbdare....Pentru o clipă îi veni în minte o mică întâmplare pe care a trăit-o demult, când era doar la o fragedă vârstă a înţelesurilor.

Urma cursurile de balet...Trecând prin dificultăţi materiale nu a putut să-şi cumpere încălţămintea necesară...Şi-a cusut atunci, cu ajutorul unei croitorese pricepute, o pereche de opincuţe albe de vinilin, pe care spera să le poarte, până şi-ar fi cumpărat altele. ....Dar nu a fost să fie aşa. Profesoara care o antrena, când a zărit „creaţia" din picioarele ei a izbucnit în modulaţii sonore: „ce înseamnă asta?.. e o jignire adusă sportului... să nu mai intri în clasă..."cuvintele curgeau pe un ton ofensat şi se înfigeau în sufletul copilului de câţiva anişori.

Peste câteva zile, locul ei era ocupat de altcineva, care purta în picioare ceea ce profesoara dorea să vadă...Cei zece ani de efort fuseseră aproape zadarnici...Un vis s-a frânt, un vis s-a spulberat, Când a intrat la balet a concurat cu nepoata profesoarei şi s-a dovedit a fi mai bună...La vârsta aceea nu putea înţelege ce este forţa invidiei.. Peste ani, Ioana s-a întrebat mereu ce putuse avea comun firea aceea ghimpoasă, cu sensibilitatea unui astfel de arte...

Probabil că, incapacitatea de a vedea necesitatea şi valoarea în propria-i viaţă a dus-o spre o hipermetropie a sufletului.

Pentru Ioana, baletul însemnase emoţii tulburătoare, calea spre viaţă, profunzime, maturitate, forţa motivatoare a vieţii însăşi.

Pentru profesoară, oare, ce însemnase?... s-a întrebat nu de puţine ori Ioana. Întâlnind-o pe stradă, la câteva zile de la acel incident, şi salutând-o nu i-a răspuns decât cu un zâmbet onctuos de fatuitate...Atunci a simţit, pentru prima dată, cum mirosul de măr din sufletul ei dispare...Acel comportament, încălcarea celei mai elementare etici, era ceva greu de acceptat pentru un copil aflat la început de drum...

Soarta, viaţa i-a mai oferit astfel de scene ...Şi chiar mai rău...Anii au trecut, lăsând în urma lor brazda adâncă a paşilor lor... Într-o zi Ioana a întâlnit un om. Un om ce a devenit un fel de secret al sufletului ei...Bătaia de inimă, care a însoţit acel secret, a generat dorinţa uriaşă de a ierta şi de iubi pe toată lumea...Sentimentele pentru el o făcură să-şi cunoască propriul ei suflet, în care descifra sensuri noi, tainice, mai adânci ca sevele pământului...Era a o briză adusă de mare, fără ca privirea să zărească ţărmul.

Era iubirea.. Îi admira osteneala mâinilor lui, casa, livada care, erau ferestre deschise spre florile de măr a sufletului ei....În fiecare copac, din livada lui, ea vedea o ucenicie a voinţei, o răbufnire a curajului, o dăruire către pământul din care îşi trăgea puterea...Poteci lungi, cu peluze străjuite de meri se pierdeau departe, fără a le putea cuprinde cu privirea...Rădăcinile adânci ale copacilor smulgeau pământului acea sevă, care se revărsa în ramurile ce se înălţau spre lumină, ca nişte emisari ai fiinţei lui...O putere neînţeleasă, pe care nu o vedea dar o simţea în adâncul fiinţei ei, a unit-o cu el şi i-a umplut sufletul dincolo de voinţă.

Emisarii aceia au trecut, lăsând în urmă apusurile rănite, nopţile albe, dimineţile cenuşii...Amintiri frumoase îşi făceau drum fără milă prin trupul zbuciumat al Ioanei...Trecutul devenea totuna cu frunzele de toamnă, pe care un val repede şi tulbure le aşeza la picioarele ei ...Casa bătrânească, bătută cu şiţă şi înnegrită de ploi, atinsă de mâna timpului, o privea acum străin, cu umerii obosiţi de atâtea încercări...Grajdul, pătulul pentru

fân nu mai exista...Livada răspândea în noapte o pace adâncă. Ferindu-se de tot ceea ce o putea atinge, Ioana se simţi vinovată că tulbură cu supărările ei acea pace sfântă, care era dincolo de cunoaştere şi înţelegere...Liniştea pe care o simţea, dar din care se excludea pe ea, pentru că cei care o reprezenta nu mai existau, o învăluia uşor, cu singurătatea nopţii...

Autor

Emilia Tutuianu

Povestea unui om - Sunt cine ar fii trebuit sa fiu ? Sunt un ciudat sau pur si simplu sunt deosebit fata de ceilalti ? Dar daca sunt doar deosebit din punt de vedere psihic fata de ceilalti ce ma inconjoara, atunci ce mai caut aici ? De ce fac parte dintre voi ?

De ce sunt pe acest….Pamant.

Aceste cuvinte le spuse micul Alin, un copil de cca 10 ani, care rezemat pe scaunul sau, lasat pe picioarele din spate privea pe fereastra din dreptul sau luna din indepartare, luna perfect rotunda, parca mai mare ca niciodata.

In timp ce se juca cu pixul si il rodea din toate partile posibile, cu ochii putin incruntati, acesta deschise gura sa mai spuna ceva cand…de jos se aude o voce : - Alin hai la masa ! Nu mai intarzia si de data asta te rog, nu vrem sa stam din nou sa te asteptam cu totii, stii bine ce s-a intamplat data trecuta.

Alin fugise imediat jos pe scari, intr-o mica bucatarie cu o lumina slaba si pala unde restul membriilor familiei il asteptau.

Acest baiat de cca 10 ani, era un baiat simplu dintr-un cartier marginas al unui oras relativ sarac. Familia lui este compusa din ambii lui parinti si o surioara mai mica cu 3 ani care abia a inceput scoala si inca traia acea perioada in care a simtit pentru prima data in viata ei ca a facut o mare realizare. Apoi vine Alin, pe care vi l-am introdus in scena deja.

Alin de foarte multe ori seara ramanea in camera lui la birou, ori intins pe pat privind la tavan ca intr-un intins cer plin de stele, uneori chiar ramanea cu privirea intr-un punct al tavanului ca si cum ar privii in detaliu Caru Mare. De data aceasta nu a fost asa, usa de la camera lui s-a deschis lasand putin lumina sa intre in camera, insa acesta nu sesiza nimic pana auzi usor : - Buna Alin !

Acesta tresarii brusc și răspunse politicos : - Ah…bună Maria, scuze nu știam că treci pe aici în seara asta.

- Imi pare rău că nu te-am anuntat si pe tine, mama ta m-a invitat să urc sus.

- Uite chiar imi pare bine ca ai venit !

Maria este o vecina de a lui Alin, vecina caruia el i se destainuie. Nu doar ca i se destainuie dar aceasta chiar intelege spusele lui…de parca prin vorbele lui, aceasta incearca noi trairi.

- La ce te gandeai Alin ?

- Maria…apoi Alin cazu intr-o liniste completa de cateva secunde.

- Maria…tu te-ai gandit vreodata cum ar fii sa evadezi de pe acest pamant ?

Sa duci o viata in alta parte, intr-o alta lume…de parca nu apartii de acest loc ?

-Alin…sa stii ca mi-am pus si eu problem asta acum cateva zile…

- Si…? La ce concluzie ai ajuns Maria ? Spune-mi ! Vreau sa stiu…

- Alin…tu poate doar nu mai esti multumit de lumea ce te inconjoara, vrei sa evadezi pur si simplu ! Poate ca se datoreaza si datorita zodiei : Varsatorul este un semn de aer forte puternic si non-comformist. De ce nu incerci sa-ti convertesti simtiriile ? Ce ai face in acele ,,locuri” de ce sa nu le faci in alta parte a tarii ? Sau poate chiar a lumii ?

- Maria…cred ca ai dreptate, sa stii ca va venii o zi in care iti voi face o propunere si sunt sigur ca vei accepta fiindca, chiar daca nu va fi un moment oportun pentru tine in acel moment tu il vei accepta.

- Bine…atunci hai ca eu plec, te las acum, noapte buna !

Luniile treceau, anii alunecau unul dupa altul. Alin crestea din ce in ce mai mult si din ce in ce mai repede. Au trecut 15 ani de atunci.

Cnoc, cnoc, cnoc ! Alin tocmai ciocanise la usa si astepta in fata acesteia verificand un billet cu o adresa. In mana stanga avea o geanta si in spate un rucsac militaresc. Fara sa vrea, aude niste voci in casa. Nu era vorba tocmai de niste conversatii linistite ci mai degraba cineva se certa. Usa se deschise brusc iar Maria iese in fata usii, putin cu parul ciufulit, fara sa lase sa se vada ceva din inauntru.

- Buna ! Nu ma asteptam sa te vad chiar in seara asta, spuse Maria - Buna si tie…Mihai…? El ti-a facut asta ?...

- Nu ! dah…el.….dar nu conteaza, ce vroiai sa vorbim ?

- Pf…Ti-am spus sa nu te incurci cu el, dar…ai tinut neaparat - Nu am timp de asa discutii acum Alin, spune pentru ce ai vrut adresa mea ?

-Maria, iti mai aduci aminte de ce ti-am spus in acea seara cand ai venit la mine ? Ca intr-o zi iti voi propune ceva ?

- Da, Alin…

- Maria…Uite a venit acel moment ! Vino cu mine ! Uita-te la ce lasi in spate ! Chiar nu ai nevoie de asa ceva ! Viata ta, stiu eu care e !

- Of Alin…as vrea dar...

- Dar ?

- Mihai, nu ar fii de acord.

- Nu ai nevoie de Mihai, te trage in jos Maria stand putin pe ganduri, cu pleoapele acoperite de lacrimi spuse : Bine, hai ! Ai dreptate !

Din ziua in care Alin a convins-o pe Maria sa vina cu el, s-au implinit 5 ani.

Acestia locuiesc impreuna acum. El a inteles intr-un final si a dat un raspuns gandurilor sale! Si anume ca pe acest pamant locuim cu totii. Toti avem aceasi casa, nu trebuie sa gasim un alt loc ! Trebuie doar sa gasim persoana si partea noastra din ,,casa” potrivita noua. Caci acest pamant pe care calcam, el este sursa noastra de viata ! El ne tine in viata ! El ne ofera de mancare, adapost, aer si multe altele, fara el…n-am mai fi noi !

Autor

Daniel Stanciu

Moartea lebedei

Furtuni de emoţii sunt stârnite de melodii pe care le asociezi cu un anumit moment din viaţă... Chaikovski, cu a sa „Moartea Lebedei” din Lacul Lebedei mi-a dăruit, poate, cea mai frumoasă întâmplare din viaţa mea! La fel e şi cu piesa asta când gândurile mele mă vor duce la frumosul violoncelist şi la o seară dintr-o vară, dorindu-mi apoi visul înapoi, iar şi iar....

Sunt o femeie cu prea mult din toate; de prea multe sentimentele de inferioritate create de accentuatul meu strabism şi „gabaritul depăşit”; de prea multe încercări de mă retrage în cel mai neobservat colţ al încăperilor sau de a alege veşnic ultima bancă din clasă şi ulterior în amfiteatru la cursurile din facultate; de retrageri în camera mea, chiulind la întâlnirea cu viaţa. Mintea mea a reuşit sa făurească un hăţiş de idei preconcepute, frustrări nenumărate, aceleaşi clişee sub altă formă neînţelese pentru mine însămi şi pentru ceilalţi... Abisurile tenebroase ale sufletului meu cauzat de convingerile mele, mă transformase şi deformase...

Mă cufundam în negru din vestimentaţie, crezând că îmi fac silueta plină să pară mai subţire, însă în adâncul sufletului, eu iubeam culorile pământului cele mai răspândite; iubeam galbenul - întruchiparea soarelui, roşul - care reprezentau pentru mine macii şi trandafirii înfloriţi. Şi verdele…mult verde din păduri şi câmpii. Ascultam cele mai ciudate genuri muzicale, însă îmi plăcea cel mai mult, cea clasică… Ceva rezona în mine cu acele partituri, de parcă acele sunete se aflau şi în mintea mea. Singurul lucru care îmi turna lumina în privire era pasajul din „Moartea Lebedei” din Lacul Lebedei de Chaikovski.

Sentimentele cele mai aproape de viaţă, de simţire şi trăire, pentru mine, erau contopite într-o singură preocupare: concertele de la filarmonică. Mă obişnuisem să stau undeva în spatele sălii să pot ieşi mai repede şi să nu mă intersectez cu prea multă lume la terminarea spectacolului. Ochii mei trădând veşnic nefericirea, pentru a nu fi nevoită să intru în contact cu alte persoane, nu îmi lăsam nici haina la garderoba teatrului, preferând să stau îmbrăcată şi să leşin de căldură iarna. Mă descheiam doar la palton discret şi aveam impresia că toată lumea se uita spre mine, ca la un număr de striptease...

Într-una din zile, m-am dus la obişnuitul concert de muzică clasică. La pupitru, fiind un celebru dirijor, era foarte aglomerat. La casa de bilete, mi s-a răspuns că nu mai erau locuri disponibile în rândul solicitat de mine, ci numai câte unul, pe doi şi trei. A trebuit să accept, întrucât îmi doream din tot sufletul să văd spectacolul, ca o mică injecţie de euforie pură.

Indecizia a costat timp, iar primele acorduri se făceau deja auzite din sală.

Pe întuneric, uitându-mă prin lentilele groase ale ochelarilor, m-am aşezat în acel loc ca pe ace. Pentru prima dată după mulţi ani, vedeam clar figurile membrilor din orchestră. Unii erau mai tineri decât îi vedeam eu din spatele sălii, alţii mai maturi decât în proiecţiile mele.

Privirea mi-a fost atrasă de un violoncelist. Era înalt după cum intuiam, cu părul şaten şi trăsături armonioase. Urmăream fiecare mişcare a acestuia, cred că şi respiram în acelaşi ritm. Mă întrebam dacă e real ceea ce mi se întâmplă. Mă îndrăgostisem de acea persoană din faţa mea, vrăjită de acordurile muzicii. Mă transpusesem într-o lume mirifică, din lumea simfoniilor astrale, în care nu existau decât două personaje: eu şi frumosul muzician. Îl fixam cu interes şi cred că la un moment dat, a simţit asta. Privirile noastre s-au întâlnit în întunericul sălii, mii de licurici, ca o ploaie de stele s-au pogorât asupra mea. Atunci am închis iarna din trupul meu şi în sânge.

La terminarea concertului, aşa cum se obişnuieşte, toată lumea s-a ridicat în picioare şi aplauda frenetic. Eu am rămas pe scaun, privind secundele rătăcite întro altă dimensiune.

Mi-am răsădit fericirea în următoarele săptămâni revenind în acelaşi loc, pe acelaşi rând, situaţia repetându-se. Îl priveam cu ochii plini, cu sufletul vâlvoi, având vederea tulburată, şi, înclin să cred că şi EL ştia că are o admiratoare în sală, care ocupa acel loc care avea cel mai bun unghi pentru a-l studia. Fără să vrea, era nevoit, când nu se uita în partitură să îşi îndrepte atenţia spre direcţia în care mă aflam. Uneori aveam impresia că se uită la mine... şi nu prin mine, ca printr-un geam, de parcă eram invizibilă! Atunci cred că tot sângele mi se ridica în cap şi deveneam roşie în obraji. Îi admiram mâinile frumoase cum alunecau pe coardele violoncelului, ţinuta maiestoasă, care devenea una cu instrumentul, şi cu întreg Universul ştiut şi neştiut, în momentul când interpreta partiturile muzicale. Se transpunea cu totul în armoniile simfoniilor, parcă, înnobilând cu fiinţa sa, acordurile cereşti.

Apoi a venit pauza de stagiune...

Zilele de vară se scurgeau absurde, fără EL ca nişte secunde ratate, cu chinul şi dorul. Manifestările culturale erau puţine la număr, fiind cu precădere cele de divertisment: comici celebri, manele şi muzică lăutărească. Dar ceva care să se plieze pe gusturile mele: operă sau muzică clasică, nici vorbă…

Invocam întâmplarea şi ziua de mâine să mi-l aducă în calea mea. Îmi venea să îl smulg din vise şi să îl aduc la mine.

Azi am văzut un afiş care se intitula: ”Lectură din manuscris”- Serată literară şi muzicală. Neavând altceva de făcut, mi-am notat locaţia, data şi ora întâlnirii, plănuind să mă duc negreşit. Întâlnirea era la parterul unei vile

impunătoare. La intrare m-a întâmpinat o femeie la vreo 45 de ani, cu trăsături ce trădau faptul că fusese o mare frumuseţe cândva.

Am rămas fără cuvinte de iniţiativa acestei doamne, lucru rar întâlnit în zilele noastre. Într-un hol mare, mi s-a oferit pişcoturi şi şampanie, după care am fost condusă în încăperea unde trebuia să înceapă spectacolul. Erau cam 25 de scaune, aşezate pe două rânduri, iar în faţă era un pian alb cu coadă. Pereţii erau vopsiţi cu roşu, având expuse foarte multe tablouri aşezate în rând ca la expoziţie.

Din spatele unei uşi a intrat maiestuos, ţinându-şi instrumentul cu graţie, frumosul violoncelist de la Filarmonică. Şi-a aranjat scaunul, şi-a potrivit stativul pe care a aşezat notele, a tuşit încet privindu-şi auditoriul. Am simţit că am primit un cadou imaterial nesperat. Inima a început să îmi bată din ce în ce mai tare şi pupilele îmi fremătau de bucurie. Să îl văd la numai câţiva metri de mine, era ceva la care nici nu îndrăzneam să visez. Notele muzicale mă vrăjeau şi probabil că nici nu mai respiram.

La finalul manifestării, tributară complexelor mele de inferioritate, mi-aş fi dorit să dispar cât mai repede de acolo, să nu fiu nevoită să mă expun suplimentar, însă am cedat cerinţelor gazdei noastre de a mai rămâne şi a gusta din preparate. M-am plimbat apoi prin frumoasa grădină, cu multe flori, extrem de bine organizată, probabil după renumitele reguli nemţeşti. Totul era aliniat, la “dungă”, inclusiv firul ierbii se plia la acelaşi nivel cu al celorlalte.

Pe o bancă mai retrasă, frumosul violoncelist privea gradina de trandafiri... M-am îndreptat spre el şi am căzut în genunchi rugându-l să îmi cânte numai mie „Moartea lebedei”.

Ca să par mai convingătoare, i-am luat picioarele în mâini şi mi-am lipit capul de ele. Am stat aşa câteva secunde, probabil cumpănind amândoi postura în care ne aflam.

Apoi a zis: ”O să îţi cânt, aşa cum simt eu aceasta melodie… însă s-ar putea să nu fie chiar ca în partitură”.

I-am dat drumul, însă am rămas în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie. S-a aşezat pe o bancă mică, sub o arcadă de plante verzi agăţătoare, şi mi-a îndeplinit dorinţa. Arcuşul violoncelului vibra în aerul serii, simţind că sunetele m-au dus acolo unde nu am ajuns niciodată. În acele momente sublime, simţeam că sunt cea mai fericită femeie din lume.

După ce a terminat de cântat, am rămas împietrită şi după ce el şi-a strâns instrumentul cu grijă şi l-a băgat în cutie. Apoi a venit la mine, şi-a întins mâna să mă ridic. Lacrimi de emoţie îmi scăldau faţa. Se înserase de-a binelea între timp, numai lumina lunii, strălucea din plin. A scos o batistă din buzunar, mi-a luat ochelarii, şi mi-a şters ochii cu grijă. Apoi m-a întrebat cum mă cheamă... Nu puteam să îl privesc. Mă uitam în jos, nemişcată, simţind iubirea asta scurtă că nu poate stinge o dragoste mare... ”Pe mine? …nu ştiu… De unde să mai ştiu cum mă cheamă?!”

Autor

Mihaela Burlacu Constanța

Bocet pentru Marieta sau Ultimul mp3 ”Și muriși, Marietăăă!! Cine mi te-o plângee, /cine mi te-o jeliii…”

Femeia bocea fără lacrimi, monocord, pe coarda melodică știută a litaniei, scormonind prelung la vatră după tăciuni... Gaz mai avea doar de un deget în sticlă, nu se-ndura să-l consume pe aprinsul focului. Cum să ardă gazul de pomană?! Își mai făcea seara frecții cu el. Iar chibritele, ca-n farsele lui Murphy, nu mai trăgeau, le cam înmuiase umezeala. ”Marietoo, cine-n prag mi-o mai veeeni,/ cu cine oi mai vooorbi, /că veneai la mine, faaaa, /de cum mi se luminaaaa, /împreună la vii plecaaam, /împreună ne-ntorceaaam...” Întoarse capul apoi spre fie-sa, adnotând a lămurire: ”Eram prietene, de la câmp, că lucra și ea la vii cu mine... Era tânără Marieta, avea 42 de ani! Dacă ai fi văzut-o, Vali mamă, ce femeie era! ... Cât un munte de om! Că dacă nu era așa omoasă, nu o mai ținea atâta, după ce i-a murit bărbatu-su, Fane... Ar fi fost el om bun, da’ dăduse-n daru’ beției și s-a dus repede... Băieții ăia ai ei o tot băteau, mereu venea vânătă la câmp. Într-o zi era toată neagră, cu carnea făcută piftie! Dar ea tăcea, nu spunea nimic, ascundea... Cu socru-su mai era cum mai era, da’ cu soacră-sa o ducea răău, rău de tot.. Ea-i întărâtase pe băieți să n-o mai sufere pe maică-sa, că ar bea și n-ar face treabă, toată ziulica... ” În spuza din vatră chipul vânăt al Marietei se tot lățea, proiectat pe șevaletul unei zile ca oricare alta.

Puse mai întâi paie și foi de porumb peste tăciuni și suflă să se aprindă.

Când nu mai putu, se dădu mai înapoi, făcându-i loc fie-sii: ”Mai suflă și tu!”

Tăciunii se-ncăpățânau să pufnească doar fum și să-l sprayeze celor din jur, într-o tuse înecăcioasă. Își continuă gândurile de dincolo de vreascuri: ”Dacă nu venea Prician de dimineață să ne taie buturugile, mergeam și eu s-o văd, intram și eu în vorbă cu oamenii la biserică și aflam ce-au mai zis când au adus-o de la Craiova... Că au luat-o acolo s-o taie ... Parcă pot spune măruntaiele alea ce-o fi fost în sufletul omului! Și-apoi, cine să țină pentru ea? Că e de departe, de prin Amărăști și nimeni nu voia să mai știe de ea, după ce-a murit Fane, nici mamă, nici frate, nici vreun alt neam...Când ieși din bătătura ta, dusă ești, și tot străină rămâi, a nimănui ” Negreala de pe peretele dinspre horn scânteia în convulsiile flăcărilor într-un joc de orgă de lumini, ca la o discotecă de Halloween

Acolo, la cenușa din vatră maică-sa își continua bocetul ”Și muriși Marietooo!”, în surdină, dar asurzitor pentru fată. Ace oțelite ale unui diform sentiment de vinovăție i se înfigeau în urechi. Din cauza ei maică-sa era încă încătușată-n acel bocet, nu se putea elibera de el cu sufletul împăcat. În el își bocea, greu cât muntele de sare, oful ei, pe care să-l audă și să-l știe fie-sa.

Uneori își mai dădea singură de pomană: ”Să am ceva dincolo, că tu nici de pomană n-o să mai știi să-mi dai, după cum te văd eu că nu te interesează nimic, din ce va trebui să faci la moartea mea!”

Dar, așa cum își pregătise cele trebuincioase la moarte - legătura cu haine, ulcele de tămâiat, lumânări - , ori pomana de după moarte, toate după rânduiala știută, ei bine, nu putea la fel să facă și cu bocitul, să fie sigură că nu e înmormântată fără bocet. Nu putea să-l cumpere și să-l pună împachetat în ladă, și, numărat vaiet cu vaiet, să-i iasă la număr, ca acele patru’ș patru de batiste, ori ca prosoapele și baticele cât să ajungă pentru toți cei care vin la mort. Să-l știe acolo sigur, în lada ei de zestre, ca un depozit bancar cu prelungire automată, la vrerea lui Dumnezeu, nu a ei, la sfârșit de lună, la trei, la șase luni, la un an ori la mai mulți ... .

Exersase bocetul singură la vatră, să-l îmblânzească, să-l cumpere de la Marieta. Făcea apoi repetiții la bocetul fie-sii pentru ea - copilul trebuie să asculte de părinți și să repete ce-l învață părintele. Trebuia să fie fie-sa alături, s-o vadă pe maică-sa intrând în propriul bocet, și să-l împacheteze, pentru când va fi să fie, în lada din sufletul ei, zestre de la maică-sa. Să fie ambele suflete împăcate că totul e pregătit după orânduiala lumii, cea de aici și cea de dincolo.

Domnica își auzea împăcată bocetul de la căpătâiul ei, îl strângea în cenușa din vatră și-l trimitea, bocet incinerat, s-o urmeze pe Marieta și dincolo de bulgării de țărână. Împărțea cu prietena ei și bocetul. Când va fi să fie, ea, ca prietenă, va ști cum să i-l trimită înapoi la căpătâi, lumină sonoră să-i fie limpede drumul. Și bocetul acela le primea pe amândouă în pântecul lui.

Femeia știa ce-nseamnă să bagi într-un bocet propriile măruntaie ale gândurilor tale. Trebuia și fie-sa să ia aminte: ”Învață să bocești, să nu bocească altul pentru tine! Când a murit Lina ( și ea fusese în echipă cu noi la vii, și eram la fel prietene bune, împreună mergeam oriunde), eei, atunci, dacă a văzut Marieta că Prica, fie-sa, stătea la capul maică-sii, Lina, și nu zicea nimic, ne pomenim că la o răscruce, unde se oprise mașina să se arunce bani, o împinge la o parte: ,,Dă-te,fa, încolo, fă-mi loc să-i zîc eu ceva, să mă spun și eu!” Avea și ea morții ei și trebuia să apuce să le trimită o vorbă, chiar dacă nu era prin neamuri: ,,Liiină, fată Linăăă, /unde pleci fără luminăăă/ cum am fost noi împreuuună/ ca și sora mea de buuună / / pe Fane dacă l-oi vedeaaa/ să-i spui că nu mai pot, faaa”... .

Se-ntoarse către fie-sa, stoarsă de puteri, ca un șaman ieșit din transă: ,,Taci?! Nu zici nimic?! Așa o să taci și când o să mor eu! N-o să mă jelești deloc și o să râdă lumea de tine! Cum râdeau de Vera (ailaltă fată a Linei, cea plecată la Brașov), că mergea în urma mașinii, la braț cu bărbatu-su și nu-i trecea nicio lacrimă. Eu o să

fiu moartă, n-o să te mai văd, dar va fi rușine de lume dacă o să faci și tu tot așa. O mai împungeau femeile pe ascuns cu cotul, pe șoptite: ,,Zi, Vero, și tu ceva, că doar fu maică-ta! Și o fi pătimit și ea cu tine, măcar când îi erai în burtă !”. Și ea, unde-mi dădea așa din umeri:,,Las’ că o plâng eu, în sufletul meu!”. Ce suflet o mai fi și ăla, de nu-i da nicio lacrimă! Că vouă așa vi se apare, că știți mai bine, dacă ați plecat pe acolo! Dar când vii acasă, să știi de la mine, trebuie să te porți ca aici, la tine, nu ca o moțată de pe acolo. Auuuuuzi?!”

Autor

Marieta, Maria Nițu

Subvenţia calului Motto: Mătuşa, cine-ţi lucrează pământul?

Calul, răspunse aceasta.

La pământ mă duce calul.

Atunci, el va lua banul!

Ba nu, dragul mătuşii, al meu este darul. Îmi amintesc cum în urmă cu mai bine de un an, o femeie în vârstă de la ţara, fără şcoală, a venit să îşi depună o cerere de subvenţie pentru pământ, la un centru local al agenţiei de plăţi. Pusă în faţa unor hărţi frumos colorate, am întrebat-o cam pe unde i se află pământul, dându-i câteva repere. Mi-a zis că nu ştie. Cum lucrezi dumneata pământul dacă nu ştii unde se află, o întreb? La pământ mă duce calul, zice ea. Calul lucrează pământul, deci el ia subvenţie, îi spun femeii în glumă.

Când a auzit încotro s-ar putea îndrepta subvenţia, biata femeie a început să bocească, spunîndu-mi ca e singură, bolnavă, bătrână şi că deabia îşi duce zilele.

Dacă această imagine a Romaniei noastre dragi a speriat lumea cu ani în urmă, astăzi, Europa se sperie de viteza de absorbţie a fondurilor destinate agriculturii, produsă de către oameni care ştiu ce vor pentru a-şi face viaţa mai uşoară, îndrumaţi fiind de excelenţi profesionişti în consultanţă.

Revenind la oile noastre, există pachete financiare acordate în plus, fermierilor care au depus cereri de subvenţie începând cu anul 2008. Ele se referă la zonele montane defaforizate, zone defavorizate-altele decât zona montană şi pachetele de agro-mediu.

Chiar dacă vi se impun condiţii stricte de întreţinere în bune condiţii agricole şi de mediu a acestor terenuri, iar ele trebuie să fie populate cu un anumit număr de animale, exprimat în Unitate Vită Mare(UVM) la hectar, registre de agromediu,etc., să fie foarte clar: subvenţia nu se ‘aruncă’ la vaci, ci se îndreaptă spre fermier.

Leneşul ar putea înţelege greşit: pentru a deveni fermier şi a beneficia de fonduri europene trebuie să te bazezi pe căruţa trasă de cal. În această situaţie, subvenţia calului, pentru întreaga activitate agricolă, se va ridica de sub coada acestuia.

Ca o pildă pentru cei ce construiesc Romania reală, l-aş cita pe Paul Goma: ‘dar tocmai asta este măreţia, să nu fi convins că ceea ce faci “slujeşte la ceva”, dar să faci!’.

Autor Antoniu Poenaru

Fereastra ovală Peregrini pe Ochiul Albastru ce se rotește în jurul Soarelui,învăluiți în lumina zilei sau în neliniștea întunericului,toți pășim pe nisipurile mișcătoare ale destinului.

Zig.Zag.Zig.Zag.Gândurile zgârâie nisipul prefăcut în sticlă.Adaptată unui ochi de geam.Demetriades privea prin fereastra ovală a ușii de la intrare,cu Leila lănga piciorul lui stâng.Îi simțea neliniștea,ochii negri ca ai mamei ei îl priveau nerăbdători și știa că abia așteaptă să îi deschidă ușa și să pășească amândoi în înserarea ce începea să își întindă umbrele pe străzile vieneze. Își spunea –privind prin fereastra ovală-că noaptea bizară în care vor păși amândoi nu e decât o gaură neagră care îi absoarbe gândurile,ideile, viața,îl absoarbe ca entitate.De fiecare dată privea nopțile cu un sentiment cosmic că fiecare noapte e o gaură neagră ce absoarbe existența umană din timpul zilei,și în fiecare dimineață avea să întâlnească alți oameni,alte destine care lunecau pe alte cărări,tot timpul multe alte cărări.

Coborî cu Leila în întunericul cu ochi de ambră și își urmară drumul pe străzile înzăpezite care dădeau nopții vieneze feeria basmelor de la început de drum.Amintirile îl duceau iarăși înapoi,în urmă cu zece ani,și îl făceau să simtă din nou durerea cumplită care îl făcuse să plece din țară. *** București,1948

O perdea de pomi-deasă perdea,țesută din crengi înnegrite și frunze veștedepăzește coama dealului de zbuciumul vânturilor și zugrăvește în cenușiu puțina lumină a zilei ce trece cu pași de iarnă în noapte.Cu mâna tremurândă Demetriades deschise ușa care abia se mai ținea,făcându-i loc credincioasei Memphis să intre în încăperea mucegăită cu o bucată de carne în gură pe care o furase de prin cine știe ce bucătărie și i-o adusese stăpânului,pentru că aceasta era singura modalitate de supraviețuire a lui Demetriades și a ei.Nu le mai rămăsese decăt acest rușinos mijloc de a-și asigura supraviețuirea.Chiria pe ultima lună nu avea bani să o plătească și știa că la sfărșitul săptămânii va ajunge în stradă.

Vântul șuiera peste tot,ningea și ochii i se ridicară către cer îndurerați,cu mintea călătorind spre Africa,acolo unde era băiatul lui,doctorul Vladis.Măncară apoi bucata de carne adusa de Memphis după care Demetriades căută într-un sertar un colț de hârtie și scrise un bilet către farmacist,cunoscut din copilărie al lui Vladis,rugându-l să îi dea pe datorie un medicament pentru răceală.Memphis privea atentă toate mișcările stăpânului și înțelese că va face un drum,cu biletul bine strâns în gură.Deși se înnoptase farmacistul nu plecase încă și fu uimit când văzu ridicată pe ușa de la intrare trupul slab și murdar al cățelei pe care în cele din urmă o recunoscu și îi dădu drumul înăuntru,citind apoi biletul pe care aceasta se învrednicise a-l aduce la destinație.

Sterom nu cunoștea prea bine situația familiei lui Vladis.Știa că părinții lui-greci amândoi-rămăseseră fără casă,după ce aceasta le fusese luată de comuniști și închiriaseră o cameră unde găsiseră mai ieftin,undeva pe strada Vișinilor.Persephona murise și Demetriades a rămas sa-și ducă singur de grijă cu Memphis cea credincioasă lângă el.Dacă Sterom ar fi avut în acel moment în față tabloul existențial al celor doi ar fi rămas foarte surprins.

Căută o bucată de pâine pe care Memphis o înghiți nemestecată și apoi ii dădu cutia de medicamente în gură,îi mai spuse câteva cuvinte apoi îi deschise ușa și o urmări cum se îndepărtează în noapte printre bălți înghețate,cu vântul zburlindu-i părul negru pe puținul trup.

Sărbători n-au avut nici unul,nici altul,doar o singură bucurie-Sterom,care după câteva zile de căutări i-a găsit în sfârșit le-a adus căteva lemne,o pâine bună și o sticlă cu vin.

Focul în sobă,pâinea pe masă și vinul în pahar i-au mai adus lui Demetriades speranța în priviri.

Autor Narcisa Farcas

A mai de sus frunză Era o dimineata obisnuita de vara tarzie cand m-am surprins privind coroana inalta a unui copac strapungand albastrul cerului fara nori la acea ora.

M-am intrebat atunci daca era asa ceva inedit in asta iar singurul raspuns plauzibil a fost ca, uitandu-ma la sageata asta cu nuante de verde, de galben si de rosiatic pe alocuri, mi-am adus aminte de copilaria mea linistita si fermecator de banala din Targusorul Copou al Iasului, pe atunci foarte primitiv, patriarhal dar tot atat de sincer prin simplitatea lui.

Teiul din curte, de el mi-amintesc!

Verile copilariei mele erau imbalsamate de mirosul florilor lui, de ciripitul pasarelelor care-si declarau dragoste vesnica printre frunzele sale putin paroase si mari cat palma-mi de copil.

Poate m-am gandit si atunci dar acum, cu inteligenta si experienta de viata care-au inceput a-mi colora parul in alb, ma gandesc la.......ultima frunza a copacului inalt, cea mai de sus podoaba a sa. E ca si cum m-as transpune in firul de par cel mai de pe crestetul capului……….(dar cum as putea eu sa reusesc performanta asta cand am chelie.....?)

La prima privire, frunza aceea e singuratica, nici o alta nu-i este egala, nici una in afara ei nu vede ce ea poate vedea! E ca Everestul printre munti! Dar este inconjurata de catre supusele ei, frunze ca si ea dar cu mai putin noroc in viata! E adevarat ca ele sunt mai jos dar se hranesc la fel ca si eroina noastra, respira la fel ca ea, tremura in vant la fel ca ea insa ele se au una pe alta, se sprijina una de alta, se incalzesc una de la alta! Isi tin umbra una alteia sau se apara de ploaie una pe alta.

Dar ea, cea mai de sus, cui sa povesteasca despre vuietul vantului care aproape-o rupe, despre razele arzatoare ale soarelui care-o dogoresc fara mila, despre cat de greu ii este hranei sa ajunga de la radacini pana la ea...?!

Cui sa povesteasca despre teama pe care-o simte la apropierea unui uliu, a unui card de ciori care se apropie galagioase si vesele de locul unde-ar putea poposi ca sa-si odihneasca in sfarsit, aripile obosite?

Ce stiu ele ce fiinta firava este frunza noastra, cum tremura ea la gandul ca ar putea sa fie desprinsa definitiv si irevocabil de familia ei de surate verzi? Fiecare deci, cu soarta ce i-a fost harazita! Dar nu, nici de data asta vreo pasare nu s-a asezat atat de sus pentru a-i strica permanenta ei efemera din varful "piramidei"!

Exista insa cineva pe lume care i-ar putea promite ca data viitoare va scapa la fel?

Nimeni! Va continua sa se teama si sa se preocupe iar si iar de ceea ce va trebui sa faca pentru a se apara!

Faptul ca are asa o priveliste insa, merita toata osteneala ei, toata teama pe care-o indura si toate vitregiile care-o imbatranesc! Nici nu stie ce-o asteapta! Dar ce frumos se vede totul de-acolo! Ireal de frumos! Se vad hat departe, dealuri multe cu paduri, cu vii, cu poienite unde tinerii intind cate-o hora cu chiuituri visand la aleasa inimii lor, se vad case, gospodarii, carute cu cai gonind prin colbul ulitelor, cate-un dogar care-si imbraca pe noul butoi, inelul trudei sale jurandu-i credinta,

cate-un betiv care-si canta fericirea-i inselatoare pe care tocmai o intalnise-n vinul din butelca sau poate un palc de copii veseli care vin de la scoala din satul vecin caci nimeni nu-i ca ei, acum, dupa ce-au evadat din bancile stramte!

Noaptea-i altceva! Nu-i nici o scofala sa fii frunza-ntr-un copac pe bezna! Fiecare mic zgomot, fasaitul ierbii sau vreo pasarica care-si intinde aripioarele-n somn visand ca-i vultur, te fac sa tresari! E liniste si totul se aude asa de aproape incat ai putea sa crezi ca tot Universul s-a concentrat in jurul tau pentru a-ti umple golul din suflet!

Si chiar, pe undeva, asa si este! Frunza aceasta e insusi Universul! Ca orice lucru simplu de fapt, care poseda in el insusi o alcatuire geniala...!

Si apoi inc-o zi, inc-o noapte si iar inc-o zi, si tot asa pana la venirea acelei zile fatidice, in care cea mai mica adiere de vant va sufla frunza noastra cea fara de greutate si-o va trimite sa-si doarma somnul de veci pe pamantul reavan, contopindu-se cu suratele ei de dinainte si de dupa si transformand in aschii toate visele si aspiratiile pe care le avea in "Cetatea Soarelui", acolo sus de tot...

Frunza, saraca, n-a prins de veste ca incet, incet, imbatranea si de-atata munca, sa gateasca masa intregului copac, n-a observat ca verdele ei pastoral s-a transformat intr-un jalnic galbui bolnavicios si tanguitor! Nici suratele ei n-au atentionat-o dar n-au facut-o din rea-vointa ci si ele erau la fel de ocupate cu munca si nici ele nu si-au observat propria degradare!

Desprinderea de creanga ei a fost un dezastru! S-a produs pe neasteptate, fara nici un semn in prealabil, fara ca vreo pasare sa se fi asezat pe creanga ei tulburand-o!

E adevarat ca la un moment dat a simtit ca-i este mai rece dar n-a dat atentie! Nu stia ca era un prim semn al toamnei care se apropia! Nici nu stia ce-i aia "toamna"...! Mama ei, creanga, nici nu-i pomenise de asa ceva. Poate doar din dorinta de-a o menaja...!

Caderea, drumul ei pana jos a fost plin de peripetii: intai surpriza desprinderii, apoi trecerea prin fata suratelor â&#x20AC;&#x201C; supuse ei, rusinea fata de ele din cauza situatiei dezonorante in care se gasea, apoi caderea pe acoperisul unei masini care trecea in viteza si dulcea senzatie ca incepe sa urce inapoi.........Era doar un moment de ratacire caci au urmat imediat o multime de piruete in aer, ca intr-un dans la care nici nu fusese poftita, un dans in care nu se mai stia unde-i "sus" si unde-i "jos"!

Deodata se pomeni intr-un alt dans nebunesc al frunzelor, un dans pantomimal, fara muzica, un dans indracit si in care nu intelegea ce forta nevazuta o poarta cu atata putere si energie......

In scurt timp, camionul plin cu frunze care-i fusese drept halta in drumul ei irevocabil spre sfarsit, s-a departat si s-a asternut linistea peste pajistea inrourata pe care poposise. Alte zeci, sute, mii de alte condamnate la a face parte din acest covor multicolor o primira cu destul de multa raceala, caci cui ii mai ardea acum de veselie, de dans, de zbantuiala?

Imediat avea sa se lase seara si eroina noastra deja incepea sa inteleaga ca nu degeaba era acoperita cu alte frunze ca si ea, ca nu trebuia sa-si blesteme destinul caci el, destinul, era unul si acelasi pentru toatele iar gandul acesta ii facea bine, o incalzea caci nu era o pedeapsa doar a ei ci ceva normal si ca, in sfarsit, se simtea

parte dintr-o familie si ca urma un drum pe care-l urmau toate suratele ei intre care se simtea acum imbratisata cum nu mai fusese si incepea sa-i fie bine!

Unde mai pui ca simti la un moment dat o racoare care treptat se transforma in caldura umeda si care apoi.....................

Venise iarna si cazuse prima zapada!

Am ridicat ochii si-am privit copacul golas; am cautat din priviri crenguta pe care, pana nu de mult, crestea falnica frunza cea mai de sus a bogatei coroane si-am simtit o lacrima care-mi aluneca pe obraz........ ......poate ca acea caldura umeda pe care-o simtise frunza noastra era chiar lacrima mea................! ......poate ca frunza aia eram chiar eu, cine mai stie.................!

Autor Mattes Eduard

Ciobăniţa în dresuri „Aluziile lui ... evidenţiau intenţia speologică a operei”.

Julio Cortázar, Şotron

Venea în grota ei din UE şi pretindea că e tentat de est, de stânga şi de yoga, şi o uimea moda cea nouă. Ea asculta şi se mira. El: „... pe voi, basarabenii, v-au spălat ruşii”. Muţea, un nod în gât, un nod cultural se făcea toată. Zicea: „Ruşii?!

Las’ că ţi-o fac eu ruseşte!” Scotea tancurile învăţate prin şcoala rusă şi Kalaşnicoff, cel desenat de Andriţkii la orele de istorie, pe banca din spate. Îi trăgea o rusească, de îi trosneau oasele culturale. Vesticul fugea de tancul agresivităţii ruseşti şi ea râdea, şi dădea ruseşte sub centură. Îşi amintea de un film cu lunetista aceea din Cecenia, care ţintea la şliţuri şi trăgea rece, calm, şi cu demnitate. Odată vărul mamei povestise de Afganistan, despre explozii şi soldaţi emasculaţi şi proceda ca pe câmpul de bătălie din Afganistan, unde dúşmanii erau duşmáni, dar nu era timp de etimologii.

Ca la Tiraspol se auzea arma cu bătaie lungă, oraşul de pe Tiras gemea şi râul curgea clăbuci de sânge la vale ca în copilărie, când se născuse a doua oară, în autocarul peste care zburase proiectilul cazacilor. Braţe tatuate cu steluţe o

îndemnau de peste râu să tragă acolo de unde se auzea vorbă slavă. Râul-graniţă şi râul-cimitir zvâcnea prin vine şi pin circumvoluţiunile-i cerebrale. Catrenul cântat peste şotronul copilăriei se auzea ca un ecou infantil: Roşu, galben şi albastru (sari o dată).

Steagul nostru tricolor (sari încă o dată).

Să ne pupe-n c...ot cazacii (arunci piatra), Că Moldova nu-i a lor... (ieşi din şotron).

Femeia-Toborochi auzise că în copilăria sa Vlad Dracul, zis şi Ţepeş, a fost agresat sexual, când a fost luat ostatic la turci... De aici trasul în ţeapă. De fiecare dată, când ia ţeapă, femeia se uită la cel de i-o dă şi se gândeşte care o fi turcul de la care i se trage...

Gândind la turc, femeia-Toborochi, troglodita estică, se avânta amazonic dintre cele două râuri ca dintr-o Mesopotamie şi căsăpea barbar pe intrusul civilizat. Autosuficientă în localismul său de cavernă, barbara cânta, cum o fac doar slavii în biserici, în cor, cu vântul pe două voci, dar într-o limbă romanică: „... pe noi nu ne spală nimeni, doar cele două râuri ce curg peste noi. Să ai un GULAG, să vezi, să simţi, să muţi pietrele aşa, pur şi simplu, să numeri pescăruşii la ordinul nu ştiu cui, să urli Internaţionala, până să cazi în genunchi, noaptea pe ger. Să nu cunoşti femeie ani şi ani, să trăieşti cu gândul la universuri de mantra şi de stânga”. Aşa blestema cuaternara. Incantaţia ei, hohotul ei feminin, se auzea până dincolo de un râu nordic cu apele lui reci şi pătrundea în tramvaiele lui plutitoare.

Ca din gură de şarpe striga cel venit, ca Anteu cel ridicat deasupra bolovanilor. Abella, femeia-Toborochi, ştia că în faţa ei e un Om şi dădea înapoi, şi pleca. Cu tancul la arat, în Evul Vărsătorului, în agricultura celestă! La Armageddonul epopeic, alături de Beowulf, Siegfried, Roland, Cid, Igor şi mulţi alţii, Abella, o ciobăniţă în dresuri, cu un Kalaşnicoff în mână, îşi va contesta Parcele mioritice. ÎnConjurată de sârmă cu ghimpi şi de Cortina de Fiare a şotronului, Abella aşteaptă liberalizarea vizelor şi numără: „Deal, vale, râu, Codru, Kalaşnicoff... Kalaşnicoff, Codru, râu, vale, deal...” Aşa se numără oile în strungă, pe un plai transhumant, postmioritic...

Autor

Maria Pilchin

Pâine de (A)casă Degetele mici prind troaca în care bunica frământă pâinea. Curiozitatea şi inocenţa mi se varsă în aluat, iar bunica frământă în tăcere şi în ritmul ancestral; răstoarnă aluatul, îl prinde cu amândouă mâinile şi-l loveşte puternic. Troaca răsună, picioarele se mişcă dedesubt. Ar sta parcă să se desfacă. Dar aluatul prinde viaţă sub mâini truditoare. Şuvoaie curge sudoarea pe obrajii trandafirii. Mă gândesc la bujorii rumeni ai bunicii ca la pâinea proaspăt scoasă din cuptor. Ceasul de pe perete nu-şi opreşte ticăitul, ci tronează valsând ritmic după o cale preabine ştiută. Un ştergar stă aproape şi ostoieşte faţa aprinsă. Îmi plimb privirile când la ceas, când la ochii bunicii. Timpul toarce în inimă, şi azi e cuptor, pâine aburindă, braţele bunicului cuprinzându-mă şi dăruindu-mi sărutări o mie. Stau agăţat de gâtul bunicului ca un dulce fruct răscopt plesnind în amurg tomnatec, atârnând pe ramul de care nu ar vrea să se mai despartă.... Răsuflări greoaie răzbat din cameră, ultimele clipe se măsoară, secundele încetinesc. Începe îndrăgostirea de moarte. Îl văd pe bunicul meu respirând pentru ultima dată, parcă trăgând aer pentru a-şi umple plămânii pentru mii de ani. Aici ceasul se opreşte. Inima nu mai vrea să se mişte. Braţul drept se răstoarnă, ochii îşi varsă miresme prelungi spre inima mea. Îi culeg îmbrăţişarea peste timp când mă întorc spre paradisul copilăriei mele ca să simt răcoarea izvoarelor eterne...

Neastâmpărat, lângă bunica mă rotesc ca o albină în jurul florii spre a-i sorbi nectarul, vreau să pun mâna pe aluat, să gust cum se naşte pâinea sub mâini plămădind viaţă. Bunica mă priveşte şi mă atinge cu o bucată de aluat pe faţă. Eu alerg în curte şi mă întorc în aceeaşi secundă. Vreau să ridic şi eu de troacă, să ajut să acoperim aluatul cu o masă ţesută înadins. Acum pâinea trebuie să dospească. În cameră e cald şi parcă braţele bunicului sunt ale lui Dumnezeu. Sunt aşa de fierbinţi şi pline de iubire....Timpul răsare în grădină sub o frunză de măr, de sub umbra unui fir de iarbă, din ciorchinii rodnici, cu iz de agriş şi de zmeur. Merele încep să-şi arate roşeaţa din obrajii de altădată şi mă răpesc, răstorn secundele şi mă las legănat între cer şi pământ, uriaşa clepsidră din care curg, în ritmuri neînţelese, fire de aur... rămân în loc... încep să aud cum bate ceasul pe perete, îi aud limbile cum torc în tihnă ca pisica lângă piciorul meu în seara dulcii vârste când îl ţineam pe bunicul meu de genunchi şi îmi aplecam capul în braţele lui, privind în vatră focul, ascultam cum trosneau lemnele, se răsturna jarul -ca iubirea peste timp, ca pâinea în cuptor - zmei dansau pe pereţi, iar eu, viteazul prinţ, le retezeam capetele dintr-o lovitură de paloş. Când se deschidea uşa, iar de afară bunica aducea un braţ de haine îngheţate de pe sfoară, ca nişte luptători cu braţe de fier, mă cuibăream în pat, valul de aer rece îmi izbea faţa şi sorbeam acel miros unic de prospeţime care mă umplea de frumuseţe ca nişte miresme din grădinile de mai.... În grădină, zmeura e pârguită şi musteşte pe buze, plină de aromembătătoare care te răpun şi îţi mângâie parcă-n sărutări analizatorii. Te topeşti sub apăsarea cu degetele a unui bob de roşu pârguit a vară. Ai gustat vreodată, călătorule, zmeura din grădina bunicului meu? Nu este un simplu detaliu. Este gustul iubirii care se dăruie în întregime, nedisimulat. E ca o cădere în gol, o

defenestrare în iubire nemărginită. ...Aluatul creştea şi sta să dea afară din troacă.

Curiozitatea-mi creştea. Descopeream pe margine ţesătura care acoperea aluatul şi îmi strecuram încet mâinile să simt zvâcnetul vieţii din pâinea ce va bate apoi în noi a inimă şi ne va potoli foamea. Aluatul e moale. Îl apăsam încet, îmi plimbam degetele deasupra lui. Îmi plăcea acea atingere pufoasă, făina presărată deasupra.

Mă întorc ca pe un fundal muzical, ca pe curgere de râu, înspre izvorul de unde am pornit a curge- pământul de acasă. Acolo erau Oameni care nu se vindeau pe sine. Iubirea umbla fără mască pe uliţi şi umilinţa se învăţa din curgerea unduitoare. Cei şapte ani îi primeai de-acasă. Din ţărână se năştea aur în oameni.

Azi, din aur se obţine ţărână ce se pierde peste câmpuri. Acasă nu mai este un axis mundi în jurul căruia să ne rotim ca în jurul mamei în copilărie. Alchimiştii buni au dispărut. Bunicul meu mă îmbrăţişează peste timp.

Bunica rupea aluatul, forma pâinile şi le aşeza pe un cârpător presărat cu făină. Vreascurile în cuptor tremurau aprins, se năştea focul. Cuptorul era pregătit pentru a primi în el viaţa ca Maria Naşterea Mântuitorului, când s-a pogorât Sfântul Duh. Capătul unei rogojini legat cu foi de cucuruz potolea zvârcolirea jarului aprins...Pe lopata lungă erau aşezate cu răbdare pâinile în vatră. Şi cuptorul închis sta trei ore ca să se coacă aluatul...Viaţa prindea în noi speranţă. Şi eu mă învârteam cu nerăbdare pe lângă rochia bunicii şi mă ascundeam printre cute ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea. Mie mi se pregătea un pup. Mă rugam să treacă mai repede timpul, să mă pot înfrupta cu nesaţ din el, ce bun şi proaspăt! Azi rog timpul să mai uite de vreun ceas, să mai piardă şirul...

Din poartă, privirile bunicii aleargă spre deal. Au un rost. Departe, sub cer, unde atinge cu fruntea crucea de piatră, se află rămăşiţele pământeşti ale bunicului meu, retras în linişte ca să mediteze la soarta frumuseţii acestei lumi care începe a se ofili. Când ochii bunicii mele se întorc ca apusul soarelui în amurg, în pârga tumultului inimii, simt cum din afund aud o trosnitură ca o cheie mare şi grea întro uşă de biserică deschizând-o. Ca dantele împodobind faţa de masă se revarsă cârduri de lacrimi ce nu mai pot fi reţinute în marele ocean al sufletului cotropit de frumuseţea Grădinii în care mă plimbam cu Bunicul meu în căutarea Adevărului.

Noaptea de noiembrie suplă ca o gazelă şi întunecată ca un bivol îşi ţese un covor magic ca o arătură pe un pământ reavăn. Sub tălpile bunicii mele timpul toarce simboluri vechi la războiul care măsoară şi el trecerea deja ca un ceasornic vechi. Suveica ştie drumul creaţiei. Trece prin atâtea vâltori, în timp ce mâinile mele de copil rotesc secundele fir peste fir la vârtelniţa pentru războiul de ţesut. Se îndeasă şi cresc ţevile suveicilor în coşarcă. Vinul rubiniu gâlgâie în gâtlejul bunicului în camera alăturată, când sălbatice arătări se plimbă pe pereţi în vâltoarea focului din vatră. Câteva mere coapte sfârâie pe marginea sobei în propria zeamă.

Mă aşez pe lada de lemne- un colţ de paradis- şi din cuptor seminţele de lobeniţă sărate, pârguite îţi varsă vălul rumenit prin casă. Miros de dovleac răzbate când bunicul rupe o felie caldă. Au venit vecinii pentru că a mai rămas o căruţă de cucuruz în foi care trebuie desfăcut. Palmele aspre şi degetele noduroase se pun în mişcare ca un ceasornic antic. Frunzele foşnesc printre mâini şi se ridică piramide lângă fiecare suflet, iar ştiuletele auriu îşi arată trupul de felină, iar Pizzaro mă

poartă în lecturile mele până la aurul incaş din patria lui Atahualpa. Fulgii care se preling azi peste suflete nu mai reuşesc să îmbrace goliciunea aurului dezgolit cu violenţă. Lemnele trosnesc şi cucuruzul auriu umple cu repeziciune corfele cu viaţă. Mâna care îmi susţine fruntea în avalanşa cugetării îmi alunecă şi nisipul din clepsidră se scurge cu rapiditate până când soba se retrage din vis ca o fata morgana dansând prin turbulenţele deşertului. Răzbate pentu o clipă încă aroma merelor coapte, dar lumina monitorului mă orbeşte la noul contact cu lumina. Închid ochii şi caut bâjbâind prin întuneric braţele bunicului. Nu le găsesc şi îmi alunecă sub mine timpul, ca sania care ţi-o ia înainte când nu poţi să te ţii bine de ea, iar îmbrăţişarea dispare ca o hologramă. Privesc pe geam - e linişte în noaptea rece. Aerul îmi arde faţa când în cameră se revarsă valul de frig al nopţii. Regăsesc câteva scrieri aşternute în dezordine, iar rândurile se aşează iar ca pentru intrarea în templu.

Autor

Lorinczi Francisc – Mihai

Jurnal târziu

Dintre toți filosofii pe care-i cunosc, o întrupare a lui Moromete trăiește și la noi și anume Victor. Dar Victor ne vorbește mai mult și cu dăruire mai ales în timpul licitației, un joc de cărți care de cîțiva ani mă face să uit că mai trebuie să merg și acasă. Ce-i drept, eu sunt un dezertor, am fugit de rural acum șase ani, atunci cînd am început studenția, dar Cătălina nu pierde nicio ocazie de a fi acolo, asta și pentru că e aproape luată cu Neluțu, ca să fim înțeleși, fiul lui Victor. Acum, e lesne de înțeles că așchia nu sare departe de trunchi așa cum Neluțu nu e atît de diferit de Victor. Adriana a dezertat, după cum e firea tineretului, la Cluj, pe urmele lui Petre doar că Petre și-a dat demisia de acolo și cît ar fi fost ei predestinați unul altuia, îi sperară cîteva sute de kilometri. Asta în timpul săptămînii, cît ea e acolo și Petre la Lăsău.

Cîteodată mă întreb dacă mie îmi revine titlul de mironosiță chiar dacă toamna îmi ucide fericirea cotidiană și cîteodată mai am nevoie și de ajutor medicamentos pentru a trece peste depresia obișnuită a acestei perioade. În adolescență mă consideram fiul satului, fiind chiar singurul flăcău de acolo care iarna stătea cu babele la taclale și mergea duminicile, tot cu babele, la biserică. Eram un fel de Rocky autohton, amestecat cu ceva influențe creștine și puțin Dallas. Începusem să știu care pe unde umblă și de ce. Dar am fost salvat de ai mei imediat după ce am dat bacalaureatul și am fost exilat în inima Spaniei pentru un an, ca mai apoi să mi se atribuie și mie distincția de turist cu toate că domiciliul îl am tot acolo. Treabă complicată. Mi-au luat locul Neluțu, Cătălina și bineînțeles Petre, fiecare stabilindu-se spiritual acolo dintr-un anume motiv:Cătălina pentru Neluțu, Neluțu pentru Cătălina și pentru culturile lui de muri, cătină și alte ingrediente bio, iar pe Petre nici acum nu l-am înțeles de ce.

Astfel că de cîțiva ani, toamna trece mai inconștient decît în copilărie, pubertate și da, adolescență. Dar unde erau ei atunci cînd duminicile își deschideau porțile iadului și mii de

draci mă paralizau cu șocuri electrice de pat iar eu priveam tavanul și imperfecțiunile lui? Cît de deplorabile puteau fi acele duminici, cît de necreștine, cîte imagini puteam alcătui din toate acele urme de rolă care mimau perfecțiunea varului într-un alb imaculat și inert! De fiecare dată cînd îi sun, ei sunt acolo, fericiți, cu o durere de limbă sau orice alt organ musculos care nu doare, atunci cînd vine vorba de toamnă și depresiile ei.

Pe Victor îl cunosc încă de pe vremea cînd venea împreună cu tanti Zorica și se aprindeau la jocul de cruce care dura la nesfîrșit, tot atît cît duminicile mele. Față de Victor eu sunt un dobitoc cu două mîini stîngi dar cu talent la scris. Nu demult ne-a încolțit pe toți cîți îi umpleam casa de la Grind cu întrebări din gramatică, mai precis un anume timp verbal al unui verb, pe care eu l-am făcut troacă de porci, rușinîndu-mă și dispărînd din peisaj for a while. De atunci am grijă ce scot pe gură, în ce subiecte fără fundament intru, pentru că Victor nu e doar un Moromete autohton, nu! Victor ar fi putut ajunge președinte, doar că țara asta verde-pal în care cu toții ne tîrîim mocirla, nu l-ar fi meritat și Victor, fiind un spirit critic și prea cult, ar fi trebuit să trăiască în Elveția sau oricare altă țară cu renume mondial și treburi culturale. Din păcate ca Victor sunt și alții din care face parte și tata. O! Tata! Tata și cu Victor ar fi putut muta planeta într-un alt univers, unul în care sfîrcuri de cometă - vorba lui Dinescu - ar alăpta oamenii și fiecare ar fi avut un mic eden în loc de budă de lemn cu hîrtie igienică sub formă de ziar sau cine știe ce material pe care aproape că zărești așchiile.

Dar oamenii ca ei au ajuns într-un asemenea grad de auto-conservare și înțelepciune încît pot declara în fața Creatorului că reprezintă o fîntînă nesecată de informație și pilde. E atît de dureros să-i auzi povestindu-ți una-alta încît mironosița din mine are mustrări de conștiință și se întreabă deseori ce s-a întîmplat cu oamenii aceștia extraordinari pe care țara aceasta la fel de extraordinară i-a lovit așa cum asteroidul cu pricina a decimat dinozaurii. Privindu-i, nu poți decît să vrei să mesteci o gumă cu cincizeci de bani și să o lipești - dacă țara asta ar avea vreo formă întrupată - direct în fruntea ei. Aș putea sta milenii doar ascultîndu-le poveștile de sute de ori mai ademenitoare decît primele cîntece ale copilăriei care te făceau să adormi cu gura căscată și salivînd într-un minut cît debitul anual al fluviului Mississippi. Generațiile de sacrificiu nu sunt de ieri, de azi, ele continuă să ne cizeleze bretonul cu ideologiile lor demne de lumea a patra și să ne adoarmă tinerețile în cîmpul muncii ca mai apoi să ne pălmuiască la cincizeci de ani și noi, trezindu-ne din agonie, să nu știm încotro să mergem, ce pensie să așteptăm și ce chiștoc fără urme de ruj să alegem de pe marginea străzii. Cu toate astea, ei continuă să fie buni cetățeni, atît de înțelepți încît la fiecare scrutin se prezintă, considerînd că e o datorie față de statul nostru drag și dolofan, cu sute de grăsuni mestecînd iarba ariciului pentru binele plebei. Dar politica nu e punctul meu forte. A fost cîndva, cînd adolescența mă îmbia să scriu cronicuțe la un ziar de sfadă pe numele lui de scenă "Călăuza noastră". Valeriu Bârgău, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a fost mentor pe vremea cînd începusem prestația în modul cel mai serios în cîmpul poeziei. Dar poezia mea de atunci semăna cu inocența poetică a lui Călinescu pe care-l știm orice, numai nu poet. Am început așadar, îmi aduc aminte, cu cîteva bancuri, ca mai pe urmă să-mi alung plictiseala cu articole cu și despre un anume domn primar care e de altfel un tip simpatic și de la care obișnuiesc să cumpăr brînză de oaie atunci cînd Titiana mă ia pe scuter și o ștergem amîndoi la stînă. Bineînțeles, am avut și mentor, pe mama. Mama, care nu se astîmpăra din caterincă atunci cînd fostul edil o zbughea energetic și fizic prin Lăsău. Țin minte interviul pe care mama l-a dat unui anume ziar, interviu care strîngea informații despre cît de săraci cu duhul eram noi, cei de pe-acolo, articolul legîndu-se într-un singur titlu: Lăsăul, un sat uitat de lume. Acum de lume nu era uitat, dar nici de inundații ori cărări stupide prin zăpadă în care ne afișam prezența noi, navetiștii, pe parcursul al celor doi kilometri pînă la gară. Astfel că după o anume vîrsta, nu eram doar singurul băiet din sat ci și singurul politician de-odată cu mine. Am făcut vîlvă un timp, am agitat apele, dar ca orice bombă atomică plasată în ocean, am făcut valuri, am omorît balene ca mai apoi să mă liniștesc. Criza politică din interiorul ființei mele a luat

sfîrșit. Apoi Bîrgău s-a stins, s-a stins și prezența săptămînalului în satul nostru, alte ziare i-au luat locul, ziare pe care în prezent, chiar dacă or fi ele zilnice sau săptămînale, sătenii le primesc odată cu pensia. Dar în cele din urmă, a fi pensionar nu se rezumă doar la teancul de ziare primit în singura zi fericită a lunii, ziua cînd statul își îndeplinește vrînd-nevrînd datoria față de cei care iată, trăiesc prea mult. Conceptul de pensionar va dispărea curînd, odată cu generația noastră. Cine oare e atît de imbecil să creadă că vom ajunge să ne cumpărăm o găleată de Fineti și un bacs de suc de portocale așa cum face tanti Floare, poreclită Muchi încă de pe vremea cînd propria-mi bunică era în clasele primare împreună cu respectiva?

Buncii noștri, pot spune, cu toate că au avut cu toții sau marea majoritate titlul de holoangări comuniști, au trăit și încă din plin: cartofii copți erau copți nu arși, slănina a fost slănină și nu bacon, jambon sau cine știe ce chimicală injectată de concerne pe care le doare în luceafăr de sănătatea noastră. De cînd eram de-o țîță știu istorii la care rămîneam inert și hipnotizat despre cei care astăzi își iau pensia odată cu ziarul. Bunica îmi povestea cum auvenit rușii iar ele, fetele fără dare de mînă și cu demnitate feciorească se ascundeau în poduri, pe Cioacă și așteptau ca aceștia să înainteze. Încă am acasă un polonic de alpaca de pe vremea aceea, tot bunica spunîndu-mi că rușii l-au uitat la noi.

Autor

Valentin Macaveiu

Legătura omului cu pământul Oricât de mare şi revoluţionară ar fi urma pe care Omul o lasă pe Pământ prin lucrările sale aceasta tot se va şterge mai devreme sau mai târziu. Numai Pământul rămâne să vegheze veşnic naşterea altor şi altor generaţii!

Omul capătă viaţă din Pământ şi Duh. Işi trăieşte toate realizările învârtindu-se uneori numai pe o bucată din acest Pământ imens. Sunt mulţi aceia care nu au plecat niciodată din oraş, ori din ţară, însă cred că totul se învârte în jurul lor. Ca şi cum imensul Pământ ar fi un supus umil şi nu însăşi fundamentul existenţei umane!

Mi-a povestit odată un prieten cum atunci când a zburat prima dată cu avionul a simţit cum această legătură se sfarmă. I s-a părut că nu mai aparţine Pământului, dar nici Cerului. S-a simţit stingher în Aer, dar când a pus iaraşi piciorul pe sol a ştiut că revenise acasă.

Nu pot concepe separarea celor două noţiuni aflate într-o relaţie de interdependenţă atât de profundă. Pământul ne veghează şi ne hrăneşte, iar noi îl reinventăm prin moartea noastră.

L-am îmbrăcat în cărămidă şi în beton pentru a-l face practicabil.L-am sufocat cu locuinţe impunătoare pentru a ne dovedi bogăţia ori superioritatea.

Toate sunt pentru noi, dar ce facem noi pentru el? Îl lăsăm să-l sufoce ciulinii şi încercăm să ne luăm vitaminele şi, în viitor, hrana dintr-o pastilă doar pentru arăta puterea ştiinţei. De când nu am mai pus capul jos pentru a-i asculta răsuflarea ?

Suntem prea mândri pentru asta! Ce-ar fi dacă şi el într-o zi şi-ar spune că e prea

obosit să ne mai suporte paşii ori să ne mai asculte jelaniile despre cât de cruntă e viaţa?!

Autor

Doruța Dumitru

CUM S-A FĂCUT DE N-A AJUNS VASILE DOMN Vasilică era bun la carte, dar, oricât de bun ar fi fost, domnul Tiron, învăţătorul satului, tot găsea vreun chiţibuş care îl obliga, chipurile, să-i aplice o corecţie. Şi bietul Vasilică primea zilnic câte una. Dar, nu-i aşa? Bătaia-i ruptă din rai, vorba bătrânilor.

De altfel, chiar badea Costache şi lelea Profira îl sfătuiseră pe Tiron să ţină băiatul din scurt, să nu-l lase de capul lui, să nu deprindă cine ştie ce apucături rele.

-Dă-i bătaie, domn’ învăţător, ca să n-o ia razna! Eu nu cresc la casa mea o puşlama care să mă facă de râsul satului.

De râsul satului nu l-ar fi făcut băiatul, nu-i stătea în fire, dar se mai lua şi el cu ceilalţi băieţi şi mai făceau câte una boacănă, iar domnul învăţător îşi ieşea cam repede din pepeni.

Din neamul lui Vasile nu mai fusese nimeni la şcoală. Tatăl lui şi mama puneau degetul acolo unde trebuiau să iscălească. Dar, după reforma lui Cuza, de la care se cam scursese peste jumătate de veac, tot mai mulţi ţărani se lăsau lămuriţi şi-şi dădeau odraslele la învăţătură. E drept că, toamna şi primăvara, când oamenii nu mai pridideau cu munca pe ogoare, ţâncii dădeau tot mai rar pe la şcoală, numai pe timp de ploaie, când nu se putea intra în câmp, iar iarna veneau doar cei care aveau sumănel, opinci şi cuşmă.

Vasilică strângea toate mucurile de lumânare şi, seara, când cădeau trudiţi toţi ai casei, el se aşeza la gura sobei cu „Alexăndria”-n braţe. Ce-i mai plăcea lui de calul Ducipal şi de Alexandru, când era copil la casa lui Filip, tătâne-su, şi a Olimpiadei, mama lui, şi cum învăţa el cu Aristotel să citească-n stele şi câte şi mai câte...

Când povestea ce citise, toţi rămâneau cu gura căscată ascultându-l.

-Ai să ajungi domn mare, Vasilică! îi zicea bunicul, Dumnezeu să-l odihnească.

Dar Vasilică n-a ajuns niciodată domn, a rămas ţăran şi ţăran a murit. A făcut toată viaţa lui munca la câmp temeinic, pe-ndelete, gospodăreşte.

Când a rămas fără nimic şi muncea la colectiv spre a-şi întreţine numeroasa lui familie, făcea la fel precum făcuse totdeauna pe pământul lui. El nu fuşărea ca alţii, care acopereau cu ţărână buruienile şi-a doua zi câmpul arăta ca şi cum n-ar fi fost deloc prăşit. El muncea ca şi cum ogorul ar fi fost încă al lui şi de aceea norma îi era mai mică şi simbria pe măsură. N-avea cătare calitatea ...

Duminica, după liturghie, toţi bărbaţii se întâlneau şi sfătuiau, puneau ţara la cale ori depănau amintiri din război.

Un leat de-al lui Vasile, unul Condurache, îi puse într-o zi o întrebare:

-Uite, măi Vasile, nu pricep cum tu, cel mai bun la carte dintre toţi, nu te-ai dus mai departe la învăţătură, ca să-ţi faci un rost... Că doar moş Costache avea cu ce te ţine...

Fiindcă se lăsase tăcerea şi toţi aşteptau un răspuns, Vasile le-a spus care a fost pricina: -N-a fost de vină tata. El chiar a vrut să mă dea la liceu, cum îl îndemnase Tiron, dar n-am vrut eu, cu tot dragul ce-l aveam pentru învăţătură. Nuielele lui domn’ Tiron , luate pe merit şi pe nemerit, au fost pricina. Ce-am gândit eu atunci cu mintea mea necoaptă?

Auzisem cum că, la liceu, fiecare materie e predată de un alt profesor şi cum aveau să fie cinci- şase lecţii pe zi, mi-am făcut socoată că am să capăt tot atâtea bătăi şi, dacă toţi băteau ca Tiron, era peste putinţa mea de îndurare.

Tata m-a pus să aleg ce vreau.

-D-apoi, tată, rămân la plug, ce să fac? Amu’ n-am nici plug, nici pământ, nici boi...Dacă mă făceam domn, poate mi-ar fi fost mai bine, dar nu m-am făcut. În armată, un colonel a vrut să mă trimită să mă fac agent sanitar, dar când i-am spus că n-am decât patru clase primare, s-a lăsat păgubaş şi am rămas cătană de rând. Mi-am ispăşit prostia cu vârf şi îndesat până acum, încheie Vasile, căzând pe gânduri.

Toţi ştiau însă că Vasile nu era nicidecum prost. Continua să citească. Împrumuta cărţile de istorie ale liceenilor din sat şi le da la toţi pilde din ceea ce ştia. Era unul dintre înţelepţii satului. Şedea şi-acum la gura sobei, la lumina lămpii cu gaz sau a vreunui muc de lumânare, cu o carte-n mână, pe când pruncii lui dormeau duşi, iar nevastă-sa cârpea, la lumina aceleiaşi lămpi de gaz sau lumânare pâlpâindă, ciorapi, cămăşi şi rochiţele.

Când se auzea cântatul cocoşilor de miezul nopţii, mergeau şi ei la culcare, în vârful picioarelor, nu care cumva să-i trezească pe copii, care mergeau a doua zi la şcoală, iar ei, sculaţi cu noaptea-n cap, o luau , iar şi iar, de la capăt: la grajd, în şura oilor, în grădină, în vie, la colectiv, peste tot.

Numai frica de bătaie îl făcuse pe Vasile să nu ajungă domn şi el ofta ori de câte ori îşi aducea aminte de Tiron, învăţătorul aspru de demult, şi de nuiaua lui de alun.

Autor

Anica Facina

Chemare

Aștept, la colțul unei uitate străzi a orașului, în lumina albastră a cerului senin, miracolul necunoscut al plecării obișnuinței unor frici. Hai, vino, apropie-te, luminează-mi calea cu zâmbetul de lumină al ochilor tăi! Fii primitoarea nevoii de a iubi, nepotolită sete ca singur țel al vieții, fără ca nimeni să știe de ce. Stau aici, între cer și pământ, ca o cruce cu brațele larg deschise, așteptându-te, privindu-te, iubindu-te. Cresc până la nori și cobor până în străfundurile mărilor, însoțindu-mi înălțarea cu versuri niciodată scrise. Când nimeni nu mai caută prietenia poetului în alt fel decât sub un chip pe-o bancnotă, un foc rău și roșu ca sângele vărsat izbucnește peste pământ; sevele lui sunt bolnave. Înainte să se întâmple asta, ajută-

mă să mulțumesc celor ce m-au făcut să mă simt o floare ofilită sub metalica lor răsuflare. Nu mă cunoșteau sub numele cel nou al înfăptuirilor, ca și cum ar fi privit de sub cupola altui timp. Să fie aceasta o altă trudă a cerurilor. În fața mea e lumină, înapoi întuneric. O lume de mulți ani și multe vieți, părându-mi doar visul unei clipe ce se risipește în culori, ca fumul din luleaua pictorului, prietenul meu. Brațele mele se întind până la rădăcinile orizontului dăruit de părinți. Fiecare povață a lor e coroana copacului așteptându-și vremea roadelor, pășind acum, prin tine, în lumina dinaintea mea. Adăpostește păsări albe, negre și unele specii de fiare, niște pisici sălbatice care vor neîncetat să le vâneze fără să poată. Păsările m-au învățat nesfârșita tânjire către nori. Acolo n-au fost aflate necunoscutele dureri. Vântul lor aspru îmi șuieră câteodată peste creștet și atunci mi se pare că uit. Mă trezește veșnicul mieunat flămând al jivinelor cu blană de spini.

Hai, deschide-mi porțile și fântânile, cu pași proaspeți ară-mi ogorul așteptând și respiră-mă cu sufletul tău. Spală-mi privirile cu raze de constelații oglindite în boabele de rouă ale dimineților proaspete. O coloană fără sfârșit va fi scrierea timpurilor pe cumpăna acestor fântâni, în fața casei de cuvinte cu ferestrele aprinse înăuntru. Și nu vor fi uși, nici porți și nici garduri. Pești fosforescent violet vor înota liberi, ca în primele ape unde i-am întâlnit căutându-i. Fiecare din ei mi-a dăruit un vers. Se simțeau buni, mă întâmpinaseră ca pe un musafir și mă iubiseră.

Acolo, sinea fiecărui cuvânt înflorise, trăindu-și culmea durerii. În țesătura de mătase a stelelor sunt un mugur însemnat cu o cruce care nu mă va răstigni. Pot să-ți promit doar o nevinovată nebunie a clipei lăsată ca semn. Și câtă vreme argintul Lunii va râvni încă nesfârșitul aur al Soarelui, va fi noapte și va fi zi; o veghe și după aceea un fel de somn inversat, întors înapoi ca prăjitura bunicii, cu dulceața altor vremi. O armonie a amintirii, ca joaca unor copii.

Apoi, o toamnă oarecare va adormi fructele împrăștiate în bucuria unei visate risipe sub covor auriu de frunze. Ascunse poartă în inimi semințele ce cheamă hrana curată a zăpezilor albe, pentru a rodi iar și iar. Vom sta împreună la fereastră, privindu-le încolțind. Și când ne vom trezi va fi primăvară. Semnul acesta, rotund ca o roată a cerului vieții, e scris în fiecare frunză și în fiecare stea. Păsările știu, pentru că doar lor le e dăruit zborul. Înalt stau, cu brațele deschise, ca o nedăltuită cruce a copacului, înaintea zâmbetului tău de lumină. Înapoi se sfârșește un întuneric pe care pisicile sălbatice nu l-au mai putut aprinde. Înmugurește-mă. Am fost doar o închisoare din a cărei beznă această chemare a evadat.

Autor

Constantin P. Popescu

Maria Maria îşi recupera forţele consumând fructe de pădure, culese cu o zi înainte. Nu acorda mâncării nici o atenţie, ducea precipitat la gură perele acrişoare strâmbându-se din când în când, - totul cu gesturi maşinale şi privind în acelaşi timp, printre stinghiile pătulului, ca să nu scape din ochi uşa casei.

Pentru o fetiţă de zece ani, răceala şi umezeala toamnei aproape că nu contau. În ziua aceea, totuşi, îi era tare frig, şi mai mult o durea tot corpul.

“Dacă stau aici şi aştept, poate o să adoarmă şi mâine va uita, n-o să mă mai bată. Dar şi dacă mai stau mult şi nu se culcă, mă va căuta, iar dacă mă va găsi”… În clipa următoare, uşa se deschise şi în lumina lămpii, distinse clar trupul mătăhălos al mamei vitrege.

- Maria, unde dracu’ te-ai băgat? Las’ că pui io mâna pe tine, mâine dimineaţă… Crezi c-o să uit?

Maria se strânse mai tare în culcuşul pe care îl improvizase din mătase de porumb şi frunze. Auzi cum bătrâna trânteşte uşa şi trage zăvorul cu putere. Lacrimi fierbinţi îi năpădiră obrajii îmbujoraţi de febră şi aruncă cât colo fructul din care abia muşcase. Şi fără a fi reuşit să ia vreo hotărâre, ieşi tiptil din pătul. Nu se îndreptă spre casă, ci începu să se plimbe de colo până colo, prin grădiniţa aproape uscată şi lipsită de viaţă. Din când în când, strângea cojocelul peticit pe lângă ea, încercând să se încalzească.

Deodată, observă cum bătrâna se apropie de fereastră şi priveşte exact în direcţia ei, fără să o vadă însă din cauza întunericului. Apoi, se retrase şi cu un gest larg, făcu lampa mică, apoi sulfă în ea şi o stinse.

Maria îşi continuă mişcarea un timp, pentru a se încălzi, apoi se îndreptă spre fereastră şi ascultă cu atenţie. Auzi clar sforăiturile bătrânei şi deşi era sigură că uşa este închisă, merse şi o împinse uşor. ”Da”, îşi spuse în sinea-i, rezemându-se de zid şi privind spre luna care tocmai se ivea dintr-un nor, “din nou voi dormi afară. Numai că acum mi-e tare frig”… Începu să caute pe bâjbâite, de-a lungul zidului, în dreapta uşii, unde ştia că este o bluză de-a Ioanei, sora ei mai mică. ”Aici trebuie să fie, că doar azi am cusut-o cu mâna mea şi am pus-o aici!”

Degetele Mariei, acum aproape îngheţate, cautau febril şi cu teamă. ”Iat-o! Noroc că am găsit-o, îmi voi înveli picioarele cu ea”, gândi fetiţa şi alergă spre pătul. Urcă cu atenţie pe scara putrezită de vreme şi trecu prin deschizătura unde odată fusese o uşă şi … îngheţă. În pătuţul de frunze era o mogâldeaţă care, la apariţia Mariei, se mişcă. Rămase pironită, iar inima îi bătea aşa de tare, încât părea că o să-i sară din piept. Încercă se se obişnuiască cu întunericul şi totodată să disingă ce era culcat în pătuţul ei. Când deodată, ”mogâldeaţa” se ridică şi veni spre ea. Aproape că nici nu mai respira, când misteriosul intrus începu să se mângâie de picioarele ei.

- Marinică, măi motanule, ce tare m-ai speriat, zise fata în timp ce îl ridica de jos. Să nu mai faci asta niciodată, ascultă ce tare îmi bate inima, vrei sa mor?

Motanul se strânse la pieptul fetei şi simţind căldura pieptului tânăr, începu să toarcă uşor.

- Ai să dormi cu mine acum, dar să nu-mi ceri de mâncare, că nu am nimic să-ţi dau.

Se aşeză în locul în care câteva clipe mai devreme dormise motanul şi îşi înveli picioarele cu hăinuţa Ioanei. Închise ochii încercând să adoarmă, însă frigul nu lăsa somnul să se apropie. Încercă să-şi imagineze că este în camera ei, în pătuţul cald, cu cearceaf alb ca

neaua şi că buna ei mămică o înveleşte spunându-i “somn uşor”. La gândul acesta, lacrimile îi năpădiră din nou obrăjorii.

- Mărinică, tu ce crezi, mămica ne vede acum de acolo, de sus?

Motanul se strânse şi mai tare în braţele Mariei. ”Nu e nici tata acasă. Oare de ce s-a însurat cu scorpia asta”?

Privea încruntată drept înainte, spre cer, de parcă nici n-ar fi existat acoperiş. Îşi aminti cum a fost obligată de tatăl ei să-i spună “mamă” acestei străine care, de când iuntrase în casa lor, nu făcuse altceva decât să o chinuie. Mai ales de când a venit pe lume Ioana, totul s-a dat peste cap. A fost obligată chiar să renunţe la şcoală pentru a îngriji de ea, cât timp părinţii erau plecaţi cu treburi la câmp. ”Ce şcoală îţi trebuie ţie!”, o dojenea bătrâna, ori de câte ori Maria încerca să-i explice că nu vrea să renunţe la şcoală. Până într-o zi când înfuriată, bătrâna a lovit-o . De atunci ocolea acest subiect, deşi multe zile după întâmplare privea cu inima strânsă de supărare la colegii ei care, în drum spre şcoală, treceau pe la poarta ei. ”Hai la şcoală, Mariaaa”, mai striga câte unul. La început le răspundea apoi, plictisită şi de ruşine, se prefăcea că nu îi aude. Până la urmă, nimeni n-a mai chemat-o. Şi acum parcă şi Dumnezeu o uitase…

Cascada nopţii închisese totul într-un calm desăvârşit şi la acea ora târzie, într-un pătul pentru porumb, o fetiţă cu motanul ei, singurul prieten pe care fata îl avea, continuau să vorbească, uitând de frigul lui noienbrie.

- Vasăzică şi ţie ţi-e frig, măi, motanule!...

Autor

Mihail Tănase

Stolul de vise Vânt şi zădărnicii!..Zădărnicie!..Mi-au strivit sufletul într-o clipă nişte nemernici fără ştiinţa valorii…Acest roman pe care l-am construit are valoare universală, universală… Are fiori artistici…Germenele acestui proiect s-a născut…S-a născut când am vizitat Notre-Dame . Priveam măreţia acelui locaş şi mulţimea de vizitatori, dar cum era frig afară, zidurile înnegrite de vremuri erau mai reci… Mai reci şi mai grele de ani… Vitraliile se îndepărtau, se îndepărtau, se duceau spre cer,departe, departe…

Cad umbrele grele ce beau mirul din Soare, iar bate vântul Deodată ,gândul mă duce spre bisericile de la noi, din România!.. Am crescut lângă o bisericuţă de lemn. Plin de frig, ardeam, sufletul mi s-a încălzit, ochii mi s-au deschis, am tresărit, şi-mi venea să strig: Bisericile noastre sunt mai mici, dar sunt mai calde! Avem adevărate valori, valori nedezvăluite! La noi este atâta frumuseţe pe care suntem datori s-o facem cunoscută lumii! Noi tot aşteptăm,coclim, suntem grandomani, roşi de superstiţii şi colbăiţi de un regim, care a vrut să ne uniformizeze…Veniţi, fraţilor să dăm viaţă şi luciditate simţămintelor noastre de adevăraţi români şi să nu stăm în amorţire, mirându-ne că nu suntem cunoscuţi !.. La Paris, am realizat şi alte adevăruri, care îmi veneau crude în minte: realizam că„Principiile oricărei educaţii se află în tradiţie”, iar „Tradiţia adevărată e singura merinde sufletească”(L. Rebreanu), dar pentru a ajunge la rodire trebuie mai întâi semănat.

Cu un spic de grâu împodobesc altarul din sufletul meu Cu acest crez am semănat! Am dezvăluit „Izvoarele verzi”… Am avut un scop, pe care l-am îndeplinit…Atunci de ce îmi las toate visele măreţe şi gândurile înalte să-mi fie spulberate într-o clipă? Cine sunt ei de şi-au luat acest drept asupra mea sau , poate, eu sunt un spirit elementar, cu puteri limitate, ignorant , slab? Trebuia să-i fi înjurat , să mă ţină minte toată viaţa…Am crezut că am adunat în mine multă înţelepciune, voinţa şi puterea de a trece cu forţă peste nedreptăţi, dar , după cum vedeţi ,nu este aşa…Eu am dat tot ce aveam mai bun şi sfânt in mine !..Iar ei m-au doborât!.. In acel moment am crezut că mă lasă inima… Dintr-o clipă în alta aşteptam explozia… Mi-au criticat subiectul romanului prin multe cuvinte, care s-ar putea reduce la o singura sintagmă: lumea de la ţară care miroase a bălegar. Îmi recomandau subiecte care să cânte dorinţele vremii noastre…Habar n-au… Ştiu ei oare cum muncesc oamenii de la ţară? Ideile mele din roman nu conţin nimic liniştitor, nimic odihnitor…Unii colegi îmi zic: Aşa-ţi trebuie, dacă te-ai ocupat de văcari… Tu crezi că, dacă le aşterni dorinţele pe hârtie , înfloresc? Rodirea lor este „Nimicul”…

A vibra cu problemele timpului, ale momentului istoric , e o mistuire-n vânt? Cultura românească e încremenită , sângerează…De ce nu vedeţi frumoasele noastre sate golite de prunci? Tot tineretul ia drumul pribegiei şi pământurile noastre roditoare rămân pustii.

Bătrânii trudiţi de vreme stârnesc o milă de plâns. Nimeni nu-i mai bagă-n seamă… Cultura trebuie văzută prin aceştia pentru aflarea adevărului…Cineva trebuie să-i facă să înţeleagă pe aceia, ce conduc destinele ţării noastre că:”Fiecare cultură naţională are un spirit particular, dar numai concentrându-se pe acesta ea se poate insera în cultură mondial㔺i tot „Cultura are prezente în ea, toate formele de artă, de iubire, de măreţie şi de gândire ( Andre Malraux)…

Noi nu înţelegem nici azi aceste lucruri!

Ce-ar vrea ei să fac? Romane erotice cu eroine ce se încarcă de silicoane şi botox? La un dialog, unul dintre confraţi mi-a sugerat: - Înscrie-te şi tu în partidul care guvernează…

- Valorile au frumuseţea lor, nu politica unui partid .

- Banii n-au miros, nici culoare politică… Se pot câştiga doar cu diplomaţie… Pentru a ne elibera din robie, trebuie să învăţăm tactica manipulării…Altfel nu reuşim…In romanul tău trebuia să străbată esteticul plăcerii. Tu ce ai adus ? Pe lelea Mărie ţesând , pe badea Gheorghe cioplind stâlpi la latrine şi biserici pitice, pe care le poţi cuprinde în palmă… Cine mai crede în hidoşenia acelor sfinţi ce sunt adăpostiţi in bisericile tale? Nu fi naiv.. Cu aceste modele nu ajungi tu o celebritate!

- Tu chiar nu înţelegi… Tu te-ai prefăcut, te-ai înscris într-un partid şi acum consideri că acest fapt îţi dă dreptul să crezi că eşti un mare creator?

- Nu contează…Eu am luat marele premiu,plec şi-n străinătate … Doar n-o să stau numai în cocina asta de ţară…Mă întâlnesc acolo cu greii artei şi mai învăţ şi eu jocurile zilelor noastre…

- Ai înnebunit de-a binelea… Noi avem o ţară dintre cele mai frumoase de pe pământ… Tu o vezi rău prin ochii tăi umflaţi de atâta lucruri nedrepte. Acestea ţi-au afectat şi mintea!.. Mie, nedreptatea premierii mi-a dărâmate toate visele!..Acum văd cine urâţeşte această ţară !

- Cine eşti tu ? Un anonim, un trecător…

- Da … Aşa este ! Sunt trecătorul //care înfrumuseţează //un stol de vise.// Şi răstornă-n Soare// bolovani de aur.

Autor

Victoria Fătu – Nalatiu

Împrejurări...

Itinerariul obsedant al unei istorii obsedante începe într-un mic bloc dintr-o localitate anonimă, neştiută nici măcar de pustiuri, pentru că orice pustiu sau deşert şi-ar dori să locuiască într-un oraş neştiut de nimeni, fără nume, fără loc, fără adrese. În acest oraş, asemănător oricărui alt oraş, stau de veghe blocuri de 4, 5 sau 6 etaje. Există şi pâlcuri răzleţe de blocuri-turn. Nimic spectaculos în cele zece sau douăsprezece etaje prost alimentate cu căldură şi apă caldă. Cel mai important detaliu al acestui oraş e lipsa totală a locuinţelor de tip casă, precum şi a clădirilor oricărei instituţii de tip primărie, acestea fiind înlocuite şi deservite de obişnuitele blocuri cu 4, 5 sau 6 etaje. Cu ele ne-am obişnuit. Ce să facem?! Într-un astfel de bloc - nu putem afirma cu precizie câte etaje va fi având – stătea criminalul cel rău. „Cel rău” pentru că „cel bun” încă nu fusese prins şi nu ia fost dată ocazia să devină ca şi ceilalţi criminali „cel rău”. Nici criminalul despre care vorbim nu era prins, dar noi ştiindu-i nemiloasa soartă ne-am gândit să facem un pustiu de bine acordându-i a priori titlul de „cel rău”. La urma urmei, ce e aşa rău în a-i spune cuiva: criminalul „cel rău”? E chiar bine. Sună foarte bine!

Urmează apoi descrierea cinică a celui în cauză. Portretul lui era devastator. Stătea într-o rînă după pat. El, cel rău adică, se ascundea pe toaletă, adică se bucura de toaletă. La un moment dat, l-a străfulgerat unul din acele atât de neguroase gânduri inumane...

Adevărul e că dacă ar fi să dăm crezare vreunei teorii legate de energiile cosmice ale unui topos, în speţă cel al casei, al oikos-ului (din gr. οἶκος), am sfârşi prin a deraia energetic. Blocurile, scumpele şi foarte scumpitele noastre locuinţe, seamănă fiecare în parte cu câte-un Cernobâl în faza de maximă radiaţie imediat următoare exploziei.

La etajul întâi, o bătrânică croşetează paşnic după ce în prealabil a executat descântece mitice asupra nepoţelului bântuit de coşmaruri induse de filmele de groază pe care le-a urmărit nestingherit nici chiar de bunicuţa în grija căreia era şi care prin ritualul magic s-a simţit datoare să-şi împace conştiinţa încărcată.

La etajul al doilea, un elev studios traduce o carte din limba franceză pregătindu-se osârduitor pentru admiterea la o facultate de filologie, secţia Limba şi literatura franceză. Din nefericirea alimentată de variile motive necunoscute, nimeni, niciodată, n-a mai auzit de acesta de-a lungul vieţii lui şi de-a lungul acestei proze scurte...

Undeva între etajul trei şi patru locuia şi personagiul nostru cu accentuate accente de bâlbâială şi re-muşcări canine ( a fost muşcat de mai multe ori de câinele vecinului de la şase).

Imediat la etajul al cincilea un grup de îndrăgostiţi, doi la număr adică, el şi ea, se iubeau aritmic şi deşănţat în timp ce la etajul al patrulea, chiar sub camera sexualistă, un om îşi dădea ultima suflare în ritmul aritmic al celor de deasupra.

Făcuse stop cardiac şi fiindcă n-a fost ajutat a murit sec şi inuman uitându-se la televizorul care mergea prea tare. Nimeni nu i-a stat alături.

La etajul al şaptelea locuia o foarte talentată tânără ce-şi exersa vocea cu multă dibăcie doar pentru a participa la concursul ăla de cânţi şi apoi te dezbraci ca să mai cânţi şi-apoi te mai dezbraci un pic şi tot aşa. Ea nu a auzit sirenele care vesteau vecinătatea unui eveniment tragic deoarece viziona comodă unul din serialele ei preferate cu tematică spitalicească. Încrâncenata intrigă dintre viitorul Criminal şi viitoarea victimă, Ronaldo, numele lui adevărat, începe în momentul construirii unui alt bloc la marginea oraşului. Se pare că acest Criminal, arhitect de profesie, greşise planurile tehnice în aşa măsură încât blocul semăna mai degrabă cu o casă. Într-adevăr, desenele tehnice prevedeau două încăperi la parter care ar fi deservit o posibilă bucătărie şi un living lărgit pentru ca la etajul întâi să existe trei dormitoare. Aşa ceva nu se mai auzise în oraşul bântuit doar de scări de bloc. Vă daţi seama că asta ar fi însemnat un loc cu identitate proprie şi mai ales cu o energie specifică. Tocmai de aceea toată suflarea amorfă a ne-identificatelor blocuri s-a opus. S-au organizat proteste de amploare. Toate blocurile aveau banner-e cu mesaje anti-căsuţe: „Noi nu putem gândi decât mare!”. În spatele fiecărui protest public, în spatele fiecărui manifest se ascundea Ronaldo. Era tăcut, umil, dar meschin şi dispus la sacrificii existenţiale pentru a nu se ajunge la construirea unei asemenea clădiri. Ţinând cont de importanta poziţie pe care o ocupa în societatea denumită neoficial „a blocurilor”, asta ar fi însemnat privarea de libertate, ar fi însemnat lanţul şi zgarda. Ronaldo nu putea accepta şi lupta cu toate mijloacele văzute şi nevăzute. Ar fi fost în stare să muşte oameni şi cred că uneori, prin comportamentul său, asta şi părea să facă. Într-o seară senină de mai, Criminalul îl urmări nestingherit aşa cum procedase începând chiar din fiecare seară a lunii ianuarie.

- Vrei să-ţi dau un os ca să mă laşi în pace? i se adresă Criminalul.

Ronaldo nu-i răspunse. Părea deprimat şi înfricoşat. Toate demersurile lui nu avuseseră sorţi de izbândă, întrucât imobilul controversat nu era ridicat decât în roşu - aşa cum zic meşterii-, fără acoperiş, aşa încât Primăria blocurilor nu putea să accepte nenumăratele plângeri ale orăşenilor decât ca un abuz de imaginaţie.

Imobilul urma să devină bloc, acum era într-o fază intermediară, uşor bizară, dar oricum îndreptată spre finalităţi urbane.

- Sper că nu vrei să ne duelăm?! continuă sfidător Criminalul.

Mai trecuse ceva timp netrecător şi toată opoziţia con-citadinilor se concentra în eforturile susţinute ale lui Ronaldo de a convinge Primăria blocurilor de monstruozitatea ce urma să se producă şi care avea o înfăţişare nevinovată. Încet-încet Ronaldo devenise o personalitate foarte importantă şi asupra persoanei lui planau ameninţări venite indirect din partea primarului care se simţea pus în umbră de acest nou personaj, cât şi din partea Criminalului care era cunoscut ca având accese de identitate. Se pare că acesta din urmă vroia o casă numai a lui în care să-i primească pe toţi, dar care să însemne intimitate şi legătură indisolubilă cu pământul din care ieşise. Cetăţenilor li se păreau foarte ciudate aceste idei şi întrucât ei preferau să înţeleagă prin sintagma pământuri natale o adunătură de

scutece depozitate între cei patru pereţi de beton ai apartamentelor lor, au refuzat cu orice preţ asemenea idei şi s-au simţit ameninţaţi.

Situaţia fiind deja extrem de tensionată, cu escaladări de tensiune arterială şi de blocuri-turn, cineva trebuia să acţioneze. Cel care acţiona primul era evident supus erorii şi sufragiilor legii. Pe de-o parte primarul dorea eliminarea lui Ronaldo, deja adversar pentru viitoarele alegeri locale, pe de-altă parte cetăţenii se simţeau incomodaţi de ideile Criminalului şi ar fi vrut ca el să dispară din peisajul citadin. Dar oare cum?

S-a gândit un plan, adică mai mult planul s-a gândit cum să acţioneze, şi sau făcut scenarii, s-au pregătit capcane. Criminalul trebuie criminalizat prin incriminare. Trebuia adus în faţa legii şi apoi executat. Şi cine să facă acest lucru dacă nu Ronaldo? Ronaldo urma să apară din spatele blocului 2C, scara H, colţ cu scara E şi să atace nemilos pe Criminal, în timp ce ochii tuturor cetăţenilor vor privi toată mârşava faptă nesăţios şi fără să gesticuleze nimic, pentru ca mai apoi să depună mărturie împotriva Criminalului ca fiind cel care a atacat. Ce mârşav! Ce laş! Ufff...

Două luni mai târziu Ronaldo murea în spital. A fost un maidanez de cinste.

Criminalul avea acum casă cu târnaţ, iar oraşul primi un nume aşijderi oricărui nume...

Autor Truta Eugen Adrian

Călător printre suflete Eu…eu sunt un om ciudat. Toţi îmi spun, iar eu simt asta. Simt că nu am legătura cu nimeni şi cu nimic. De parcă nu aş exista. Şi, adevărul e că nu exist.

Pentru că nu trăiesc în inima şi în amintirile celorlalţi. Iar, uneori, nici pentru mine. Îmi exercit toate atribuţiunile de persoană. Însă, asta ar putea să o facă şi un robot programat anume.

Am plecat de mult din ţară...şi pentru cei de aici sunt un om ciudat. Îmi fac treaba cu conştiinciozitate, dar nu mă chinui să-i fac pe ceilalţi să mă placă. Nu le arăt niciodată lor că m-am ataşat de ei. Mi se pare că ar prinde asupra mea o putere umană, că m-aş încadra în lanţul slăbiciunilor la care e supusă firea.

Am schimbat locul, dar eu nu m-am schimbat. Poate doar în gândurile mele.

Am tras de sertarul subconştientului şi am pus alte gânduri. Astfel am câştigat o altă perspectivă. Nu mi-am mai părut mie însămi ciudată, cum mă vedeau ceilalţi.

Mi-au apărut dintr-odată ciudaţi ei toţi prin nestatornicia şi imaturitatea lor.

Aveam cinci ani când tata mi-a spus că mama nu e „ mama ”. Că era doar soţia lui de-a doua. Atunci am plecat prima oară din mine. Mi-am creat atunci o lume nouă, o lume din care făceam parte doar eu şi jucăriile cele vorbăreţe. Eu le spuneam poveşti despre oamenii din viaţa mea, ele îmi povesteau ce făceau cât eu eram plecată. Apoi am mers la şcoală şi am descoperit cărţile. Au devenit curând prieteni importanţi. Oamenii se mirau cum pot să stau atâta timp singură şi cum de vorbesc aşa de puţin. Cum să fiu singură, când eu aveam atât de mulţi prieteni?!

Când am căutat compania lor, oamenii s-au uitat urât la mine. Nu înţelegeau ce mai vrea şi „ ciudata asta ”, cum mă alintau ei. Nu doreau să mă cunoască, parcă aveam râie. Au fost chiar surprinşi când a venit asistenta să ne controleze şi nu aveam chiar nimic, dar a descoperit că unii dintre ei aveau păduchi! Şi, risc să fiu din nou acuzată pentru că vă scriu o poveste fără final...

Autor Tiberiu-Stelian Dumitru

Trecerea în neființă Datorită naturii, fiule, suntem cu toții supuși unui ciclu de viață. Organele noastre nu pot funcționa la nesfârșit fără să se uzeze, nu ne putem feri de accidente întâmplătoare dacă nu avem noroc, putem fi precauți, desigur, dar nu prooroci. E bine că murim, e bine pentru rasa umană, pentru evoluția ei. Dacă aceleași minți s-ar conserva pentru eternitate nu ar mai fi nimic nou pe fața pământului. Alternându-ne însă, avem mai multe șanse ca mai devreme sau mai târziu să părăsim această planetă și să distrugem o alta sau să creăm viață pe o alta.

Distrugem Terra involuntar, la scală globală, deoarece îi consumăm resursele de care avem și nu nevoie pentru a trăi. Lux sau necesitate, egal consum. În orice caz speranța noastră a rasei umane de a supraviețui este aceea de a ne muta. Dacă aș fi ales, fiule, alt domeniu de activitate, probabil aș fi elaborat o teorie și aș fi ajutat întreaga omenire. Însă acestea sunt inițiative ce necesită nu doar a te afla în posesia discursului filozofic ci și a unei experiențe și pregătiri practice. Nu m-ar crede nimeni dacă nu aș demonstra iar pregătirea profesională nu mi-o permite. Cercetătorii de fapt sunt persoane care mai degrabă investesc decât trag ponoase; trebuie să fii cu adevărat strălucit pentru a avea propriul finanțator.

Am preferat așadar să investesc în familia noastră iar tu mai departe încearcă să investești pe cât posibil în familia ta astfel încât să ne permitem de-a lungul timpului să viețuim la început în lux și apoi, odată cu împuținarea resurselor, decent. Dacă întreaga specie umană este destinată pieirii atunci eforturile mele, ale părinților mei, ale fiilor tăi au fost în van.

Satisfacția este totuși aceea de a ne fi menținut pe o linie de plutire onorabilă, de a putea

demonstra în orice moment cum inteligența voința și perseverența ne-au diferențiat de restul societății. Dacă totuși specia umană va dăinui, fie trăind de pe urma plantelor fie mutându-și locul în Univers atunci familia noastră își va permite să se adapteze la această schimbare și vom fi printre cei ce cu adevărat merită să se bucure de ea. Îți spun acestea pentru a te face pe tine, fiule, să înțelegi că suntem verigi ale unui lanț și că fiecare verigă, cât timp îi permite oxigenul, are rolul de a întregi și întări lanțul. E de ajuns ca una dintre aceste verigi să se desprindă și întreg lanțul, tot ce reprezintă veriga ce te-a definit sau m-a definit să devină nulitate. Așa că, din tată în fiu, din verigă în verigă, să ne dăinuie lanțul atât cât va dăinui și omenirea! Rolul meu este acela de a-ți da forma verigii. Odată acest lucru îndeplinit, oxigenul își va pune amprenta pe mine și eu ca verigă voi rugini. În raport cu fiii tăi și tu, fiule, ai același rol. Până la urmă și pe tine te va ajunge oxigenul sau un accident nefericit, stă în natura ființelor vii ca viața să se scurgă din ele mai devreme sau mai târziu. Dar nu cu fast, fiule, și nu e cazul să facem din asta o întreagă ceremonie, nu e cazul să fie prezenți la trecerea mea în neființă oameni ce sunt rușinea societății, pe aceeași linie cu cerșetorii. Moartea nu e opera lui dumnezeu sau a unui alt zeu responsabil, vezi bine, de a te seca de viață. Moartea este o consecință a naturii, a legilor universului în care nici o stea nu dăinuie. Mai devreme sau mai târziu totul se năruie, și pentru că pe o rază de câteva miliarde de ani lumină ființa umană este cea mai inteligentă, ar trebui să-și accepte moartea cu demnitate și să nu se lanseze în ipoteze fanteziste. Din păcate mai avem nevoie de o mie de ani să conștientizăm toți asta. Eu, fiule, am înțeles-o și nu sunt singurul. Știu că unul ca tine este capabil să înțeleagă. Nu doresc scene de teatru la moartea mea cu actori îmbrăcați în negru. Nu doresc să fie prezentă nici o persoană ce aparține clerului chiar dacă împreună ar veni de braț patriarhul și papa să-mi aducă onoruri. Sunt ateu, consider că religia este groapa imensă pe care omul a creat-o în societate și pe care abia abia reușește să o astupe. Dacă de-a lungul istoriei nu s-ar fi pierdut atâta valută în această instituție-aspirator, probabil omul ar fi controlat deja viața pe o altă planetă și am fi trăit cu toții de două ori mai bine. Ar fi existat mai mult loc pe suprafața pământului dacă toate mănăstirile, bisericile și catedralele nu ar fi fost construite. Nu pot să cred că acestea se mai construiesc încă. Oare nu îi e clerului îndeajuns? Nu s-au săturat să profite de oamenii îndobitociți acești cerșetori cu acte în regulă? Îi disprețuiesc pentru influența pe care o au în societate însă nu pot să nu le recunosc meritul de a fi extrem de abili păpușari. Oameni inteligenți, în definitiv, ce profită de pe urma celor ce cred că există o latură divină, a celor dezorientați. Păcat, fiule, că nu voi asista la umplerea acestei gropi din ce în ce mai mici. Abia atunci când nu va mai exista conceptul de religie și lumea va citi cartea sfântă ca pe un roman science & fiction, abia atunci când se vor dezveli moaștele și toți vor putea observa că nu sunt trupuri întregi ci oase obișnuite sau păpuși din lemn abil plăsmuite, atunci când vor fi dărâmate toate lăcașurile de cult, atunci, fiule, va înțelege omul că a fost înrobit secole întregi și că cei care au muncit pentru prosperitatea societății și-au pus jumătate de viață în slujba unui parazit. Nu doresc paraziți la moartea mea. Nu doresc să ocup pământ prețios, fiule, la moartea mea. Nu doresc ca tu sau familia mea să vă îmbrăcați în negru și să vă rugați la dumnezeu pentru sufletul meu. Pierdeți timp și bani, preoții adoră să piardă timpul, întreaga lor viață este practic o pierdere de timp. Nu în ultimul rând adoră să primească bani pentru reprezentații scenice, adoră să fie paraziți. Iar dacă veți face asta atunci vă reneg de la mic la mare, toată familia. Înseamnă că rolul meu ca și verigă în acest lanț a fost inutil, puteți să uitați că am existat pentru că în van mi-am petrecut existența dacă generația pe care am pregătit-o este mai puțin inteligentă decât cea din care am făcut parte. Unde e progresul dacă ne comportăm ca acum o mie de ani cu frică și considerație față de divinități?

Tot ce trebuie să plătești, fiule, este crematoriul. Crematoriul face o treabă minunată cu leșurile, tot ce rămâne e cenușa. Apoi nu văd de ce ar trebui să păstrezi cenușa, din nimic mam născut în nimic vreau să mă întorc, lasă-mă acolo, la crematoriu, păstrează cu tine doar

amintirea mea. Nu organiza nimic altceva în afară de petreceri, acum tu ești cap de familie, mergi, fiule, pe urmele mele. Nu da de pomană așa cum obișnuiește confesiunea ortodoxă în care am fost botezat fără să pot protesta. Nimeni nu merită pomană nici măcar omul care a muncit toată viața pentru că a făcut-o în interesul lui. ”Pomanagiii” sunt în primul rând preoții apoi slugile preotului și în final cei gură-cască, nu e nevoie să-mi ușurezi sufletul, să te rogi pentru el, pierzi atât timp prețios din viața ta schimonosindu-te fără sens. Urmează cursuri de teatru, efectul e același, cel puțin cineva la sfârșitul demonstrației te aplaudă; cu ceva noroc câștigi și câțiva bănuți.

Nu există suflet, nu există Dumnezeu tot ce există este rasa umană și Pământul ce încă mai poate fi exploatat. Vezi tu, reciclăm cu scopul de a mai subția sfoara sperând ca ea să fie în continuare suficient de rezistentă ca să ne țină. Trebuie doar să te preocupi de poziția ta în societate, fiule, trebuie să ai întotdeauna suficient cât să viețuiești onorabil, așa te învăț, așa învață-ți fiii și poate într-o zi, când sfoara se va fi rupt și Terra își va fi terminat resursele, lanțul nostru dinastic va continua să dăinuie în acest imens și necunoscut Univers.

Autor

Nedelcu Pavel

Flash-uri

Stau şi ascult ce vorbesc oamenii... îi văd şi încerc să îmi imaginez ce profesiune are fiecare.... greu de ghicit... nu îi poţi deosebi... au ajuns toţi să aibă aceeaşi fizionomie....imagini terne se perindă, le priveşti şi nu îţi vine să crezi că aceştia sunt oamenii cu care ai dori să comunici .. au devenit atât de apatici... oare ei mă văd la fel?

Mai auzi din când în când o remarcă: “Auzi dragă, X şi-a lăsat copilul şi bărbatul şi a plecat, în Italia sau în Spania. Ce i-o fi trebuit? Aici nu este de muncă?

Crezi că se mai întoarce?”. Răspunsul este cu mici variaţii: ”Poate…”, ”Cine ştie, la cât erau de amărâţi, că de abia aveau ce pune pe masă… s-ar putea să nu mai vină”. Dar ce fac cei care au rămas?… acum auzim la ştiri că ori s-a sinucis copilul, ori bărbatul, ori nu mai sunt de găsit, unul din ei…. sau că divorţează.

Uneori mă întreb de ce nu pleacă toţi… ce îi opreşte?

Mulţi ar pleca, dar teama de necunoscut, teama de a fi printre străini un paria, îi opreşte pe mulţi să plece. În fond te simţi bine în ţara ta, îţi place mirosul urbei tale, mirosul galben auriu al toamnei, albul-argintiu al iernii, mirosul străzii tale… îţi plac oamenii de „acasă”… doar că toţi au suferit transformări.

Mă doare gândul că nu-mi mai recunosc semenii... uneori mi se par nişte umbre care merg în toate sensurile, dezorientaţi... o mişcare browniană permanentă. Sunt într-o continuă căutare, bâjbâie în aflarea celei mai fericite formule de a sta în continuare sau de a pleca...

Iubim, chiar dacă nu recunoaştem întotdeauna sau ne revoltăm, iubim tot ceea înseamnă pentru noi aceste meleaguri. Ne revoltăm pentru ceea ce se întâmplă, pentru neputinţa noastră de a schimba ceva. În fond tot oamenii sunt cei care dezamăgesc.

Fire invizibile ne leagă de tot ceea ce ne înconjoară. Nu putem lăsa în urmă totul ... dorinţa de a revedea locul de unde ai plecat nu poate fi exprimată în cuvinte. Chiar şi atunci cînd pleci undeva, departe, senzaţia pe care o ai când revii este unică, eşti în SIGURANŢĂ, este refugiul tău, este locul de unde nu poţi fi alungat, are parfumul corpului tău, îţi păstrează imaginea în memoria lui invizibilă, ştii că aparţii acestui loc. Ne ataşăm fără să ştim de lucruri mărunte, care par la prima vedere nesemnificative ... dar unde vom putea lega aceste flash-uri de memorie de locuri şi oameni..? Unde în altă parte decât acolo unde s-au petrecut.

Unde în altă parte a lumii poţi găsi atâta frumuseţe adunată, cu codrii şi câmpiile care îşi schimbă veşmintele ca nişte femei cochete care vor să fie în ton cu Universul? Unde găseşti vorba molcomă a ardeleanului, unde găseşti bucuria de a trăi a moldovenului sau firea iute a munteanului? Unde găseşti vorba înţeleaptă, unde găseşti minunatele poveşti spuse de bunici la gura sobei, unde poţi vedea părinţii aplecându-se cu dragoste asupra copiilor până cînd eternitatea îi desparte?

Pentru că aşa suntem noi, aşa suntem cei de pe aceste meleaguri, rămânem pe veci legaţi de ceea ce ne înconjoară ... acolo, într-un sertăraş mic, ţinem sub cheie, un apus de soare care scaldă pădurea în culori incendiare... sau strălucirea de diamant a zăpezii pe crengile veşnic tinerilor brazi... sau soarele auriu al verii care s-a jucat în părul tău... atingerea gingaşă a vântului de primăvară care te face să revii la viaţă... toate acestea sunt legate de locuri pe care memoria nu le poate uita sau ignora.

Vom purta în noi, permanent, dulcea povară a amintirilor, a locurilor şi oamenilor întâlniţi în trecerea noastră ... din când în când, vom scoate din sertăraşul mic, acoperite de colbul uitării ... frânturi de fericire ... care vor dăinui atâta timp cât noi nu vom deveni decât un nume în memoria colectivă ...

Autor

Cătălina Vlad

Ce gând vechi eşti tu! Îmi amintesc când făureau soarele şi nu ştiau cum să-i pună strălucirea-n raze, şi atunci s-au uitat la tine şi au reuşit. Stăteam atunci agăţat de bolta lumii, şi dintr-un balansoar ţinut de gânduri atingeam nordul cu mâinile şi sudul întinusului ce se crea îmi ajungea sub degetele picioarelor. Câte modele m-ai căutau atunci când au făcut cutia asta Terra, în care respirăm acum, şi se cutreierau cerurile si apele de deasupra lor să caute zei, făpturi divine, nume care

nu trebuie spuse, splendoare pe care să o lege-n lut şi sânge roşu cu care apoi să o trezească la viaţă ... . Un amfiteatru ,cât puteai cuprinde-n gânduri doar, erau întinderile atunci, şi nici pâmânt rotund şi lună vie de la soare nu era în fiinţă la-nceput. Era nimic în lucru. Şi din mâini care nu cuprind cu creierul durerea, s-au sculptat Divin şi Muritor la punerea în timp.

Nimeni le da ştiinţă şi Fără nume le scria în palme, cu cerneală verde, cuvinte după care să se strige fiecare şi la care să raspundă când vor cădea în genunchi şi cu faţa de durere în pământ.

Dîn pâmânt se ridicau apele şi pune-au temelii de case pentru morţii ce vor veni pe el, cerul arunca lumină şi mâncare; noaptea a fost adusă, ca atunci când vor creşte si se vor ridica, să le ascundă cărarea, să le întunece gândirea şi să-i aşeze ca pe prunci în pat, să-şi odihnească sufletele şi să capete putere, să nu moară înainte de plecare.

Ce gând fără de preţ eşti tu! Ce idee pusă-n toată frumuseţea lumii şi fără de care nu ar fi ştiut să plăsmuiasca Raiul, Elysium-ul sau orice alt Paradis neştiut!

Ce gând frumos eşti tu! Divinul şi frumuseţea nu mai pot primi cuvinte şi prea scurte definiţii, pentru că la începutul timpului, tu le-ai fost model; şi acum, cand zic Divină frumuseţe, eşti doar tu în cărţile pe care le am deschise-n înaintea mea. Să mă mintă muritorii, şi mintea să mi-o ardă, aşa cum de multe ori au mai făcut în mania lor, dar nu vor reuşi să mi te şteargă Pământule divin. De-ar fi să pună soarta mea-n alte cuvinte, şi de-ar aduna ştiinţa pe care o împart pentru putere între ei, nu vor reuşi; asta-i lupta în care am să tot mor eu până ce îmi voi pune din nou fruntea pe umărul tău gol.

Tu eşti gând despre abis! Cum să mă pună ei în pământ întins sub nori când eu te ştiu pe tine!? Adânc de fiinţă şi înalt de cer! Cum să reuşească asta când eu am văzut că tot ce lumea asta frumos poate să dea, după tine a fost făcut!?

Ce gând fără de preţ eşti tu! Ce Rai cumplit eşti când nu te am!

Autor

Dasius

Al șaptelea de pe ”Cutezătorul” Fusese printre cei șapte prinși la furat pe epava remorcherului multifuncțional ”Cutezătorul,” eșuat în nisipurile Chiciului Mare, dovadă de necontestat a nepăsării, neglijenței sau nepriceperii căpitanilor fluviali din cele două carturi la cumpăna cărora s-a petrecut evenimentul. Datorită acelei întâmplări, șenalul navigabil a fost blocat mai bine de trei săptămâni, timp în care unii operatori din sectorul Dunării de Jos au înregistrat pierderi atât de mari încât au ajuns în pragul falimentului. De unde până atunci chestiunea era pusă pe

seama poziției precare a țării noastre în lume, de la nefericitul acident s-a mai adăugat un calificativ în ce ne privește: lipsa probității profesionale.

Agenții căpităniei au cercetat și evaluat cu scrupulozitate împrejurările naufragiului, însă n-au ajuns la vreun rezultat în privința răspunderii cuiva întrucât urmau alegerile generale și diriguitorii treburilor publice căutau să știe, cât de cât, cum se vor separa apele.

Totuși, concluziile lor, expuse într-un raport amplu, detaliat, prins parcă definitiv între niște coperți cartonate, a fost înregistrat și parafat, fără a stârni interesul cuiva, elector sau candidat, așa încât problema a fost abandonată de cvasitotalitatea autorităților competente.

Abia peste ani, când grupul celor șapte preadolescenți s-a dus să fure de pe epava remorcherului relee, tranzistori, potențiometre, leduri, riglete, circuite integrate și alte lucruri ținând de o tehnologie devenită între timp anacronică, în ideea de a făuri niște sisteme radio, gonio, radar etc., după cum învățaseră la orele de fizică, remorcherul ”Cutezătorul,” eșuat pe întinsura Chiciului Mare, a revenit în actualitate. La început nu părea să să fie cine știe ce, încât gestul paznicilor angajați de Administrația Porturilor Dunării Maritime să descurajeze agresivitatea recuperatorilor de materiale refolosibile, a fost considerat inutil. Cu toate acestea, cerbicia acelor oameni nu doar a pus capăt entuziasmului puștanilor surprinși în timp ce încercau să devalizeze epava de presupusele elemente tehnice, cu siguranță depășite de vreme, adică având un grad avansat de uzură morală, ci a mai trezit pe ici, pe colo, bănuielile unora care nu credeau că o asemenea navă, cu un așa echipaj a eșuat lamentabil pe un banc de nisip.

Așadar, cei șapte minidelincvenți, prinși în flagrant (furt manifest – după expresia subinspectorului, proaspăt absolvent de academie, sosit urgent la fața locului) au fost dați pe mâna poliției judiciare întrucât faptul în sine prezenta un pericol concret pentru ordinea publică și se impunea ca legea să-și spună cuvântul. Prin aceasta s-a relevat într-un fel adevărata dimensiune a situației în care ajunseseră acei mici indivizi cu mințile înfierbântate de chestiuni peremtorii, pentru ei la acea vreme, cum ar fi: progresul tehnic, tehnologiile avansate, previziunea, inventivitatea, creativitatea și altele la fel de abstracte și fără importanță pentru autoritățile ce urmau a investiga și cântări faptele. Aceste autorități, prin intermediul subinspectorului cel nou, au înștiințat mai întâi familiile odraslelor rătăcite și numai după aceea s-au declanșat procedurile prevăzute de lege. Într-un asemenea cadru, inspectorul principal Adrian Veleru, șeful acelei anchete, cu o detașare în dezacord vizibil cu îngrijorările audienței, a expus pe scurt situația de fapt rezumată în câteva cuvinte: ”Au fost prinși la furat.” Apoi i-a făcut semn subinspectorului să rezolve problema. De multe ori și-a amintit cum ofițerul subțiratic a motivat opinia, cu o voce gravă, măsurată, recurgând la precepte străvechi, extrase dintr-o practică îndelungată, precum: ”adolescentes,” ”adulta juvenes,” ”alieni juris” și altele de acest soi, după care celor șapte persoane (”personae”), adică lor, nu li se putea imputa nicio vinovăție, nicio responsabilitate sau altceva din ce ar fi vrut, poate, unii sau alții. În consecință, făptuitorii tremurând de frică și frig (unii încercaseră să se salveze sărind în apă și înotând) au părăsit în grabă secția de poliție unde a rămas doar el, Ion Gheorghe, al șaptelea din grup, ca să-i explice inspectorului principal Veleru că în prinința lui trebuia anunțat directorul căminului de orfani, că altfel nu se putea. ”Directorul căminului,” a repetat Veleru mai mult ca un reproș adresat sieși pentru că îi scăpase acel amănunt, anume că el, Ion Gheorghe, era de la cămin. L-a privit într-un fel ce s-ar fi putut numi cu interes, dar lui i s-a părut mai degrabă că inspectorul principal se gândea la alte lucruri când l-a întrebat: ”Care e numele tău?” I-a răspuns că Iongheorghe. ”N-ai înțeles. Voiam să știu care ți-e numele de familie.” Nu știa și asta, credea el, pentru că nu avea familie. Toți îi spuneau Iongheorghe, într-un cuvânt, numai în scris erau două vocabule. ”Bine, lasă... ” a zis inspectorul principal, părând întru totul edificat. Pe drum au vorbit, de fapt mai mult Veleru, despre o mulțime de lucruri, fără nicio legătură cu ei doi și cu întâmplările din ziua aceea.

Însă după ce inspectorul principal a părăsit biroul directorului Filiu a aflat că nu-i spusese ce era mai important, anume că și el fusese ”băiat de la cămin.” ”E de-al nostru,” a subliniat cu orgoliu domnul director.

Atunci, spre deosebire de alte dăți, nu i s-a aplicat nicio corecție pentru părăsirea căminului și pentru absentarea de la orele de clasă, înhăitându-se cu tot felul de vagabonzi, devalizând bunuri din proprietatea altora și tulburând astfel ordinea publică. Iar el nu a uitat niciodată. Nu a uitat întâmplarea și nici atitudinea directorului, cu siguranță influiențată de intervenția inspectorului principal Adrian Veleru, fost băiat crescut la cămin ca și el. N-a știut însă multă vreme, chiar și după ce a devenit o persoană ”sui juris,”cum s-a exprimat inspectorului cel nou, adică având, prezumtiv, capacitatea deplină pentru a înțelege anumite lucruri, că fapta lor a adus, într-adevăr, în actualitate cazul remorcherului ”Cutezătorul,” după mulți cusut cu ață albă și pentru care unii trebuiau să dea seamă. Poate că tocmai de aceea sau ridicat voci contestându-se vehement deciziile inspectorului principal întemeiate fragil, se susținea, doar pe regula palidă și vetustă ”alieni juris,” când în cauză era evident aplicabil principiul (de asemenea vetust - părerea suporterilor lui Veleru) ”restitutio in integrum,” indiferent de circumstanțele ce s-ar putea invoca, la o adică. ”A fost un caz clasic de ”damnum iniuria datum,” a explicat tardiv fostul subinspector, după ce, odată cu Adrian Veleru, și-a dat demisia din poliție. ”Adică o pagubă cauzată pe nedrept,” a mai adăugat el, înainte de a se integra în anonimat.

Firește că au urmat tot soiul de anchete (parlamentare, administrative, disciplinare, jurnalistice și, în fine, penale) ținând lumea cu răsuflarea tăiată, ca până la urmă să se conchidă că unica versiune căreia i se putea atribui calificativul ”certă,” sau ”reală,” era aceia cu cei șapte minori prinși la furat de paznicii tocmiți de administrația porturilor. Între timp furii au devenit majori risipindu-se pe unde au putut, în lumea largă, să-și facă un rost. Numai el n-a plecat întrucât noul director, înlocuitorul domnului Filiu, neavând nicio legătură cu lumea băieților de cămin, nu l-a ajutat să urmeze facultatea de nave sau vreun curs pregătitor de navigație, cum visase mereu între zidurile orfelinatului.

Vremea directorului Filiu și a lui Adrian Veleru trecuse, funia ajunsese la par. Așa că s-a angajat salahor în ceea ce mai rămăsese din portul maritim, ca să poată plăti paguba pricinuită de cei șapte, între care el fusese ultimul, conform principiului răspunderii solidare.

Autor Constantin Tănase

Impresii din Marea Britanie

Jurnalul primei zile După câte îmi amintesc, atunci când am facut primii paşi pe pământul acestei ţări insulare eram cuprins de un vag sentiment de satisfacţie condescendentă, greu de ghicit din afară, care-şi avea sorgintea intimă, fără îndoială, în fericita poziţie geografică a patriei mele, aşezată chiar în centrul

geometric al Europei. In timpul călătoriei spre Anglia încercasem să stabilesc dacă insulele britanice pot fi sau nu considerate un apendice al bătrânului continent, respectiv în ce măsură pretenţiile lor de a aparţine Europei sunt justificate.

Răspunsul la aceasta dilemă, mi-am zis, îl voi afla numai la faţa locului, observând obiceiurile, purtările, modul de gândi şi toate celelalte trăsături care, în afară de limbă, particularizează o naţiune. Curiozitatea care m-a însoţit pretutindeni era, desigur, de aceeaşi factură şi intensitate cu cea a englezilor care, cu doar câteva generaţii în urmă, exploraseră şi apoi colonizasera Africa. Dar, în timp ce ei angajaseră în această întreprindere explorator-cuceritoare forţe umane considerabile, asemeni unor cohorte de termite, eu mă aflam cu desăvârşire singur, deci in condiţii mult mai dificile. Cu toate acestea, sunt mândru că am facut să fluture în câteva ocazii, deasupra teritoriului britanic, micuţul tricolor în format triunghiular cu insemnele companiei TAROM pe care l-am luat din avionul cursa Bucureşti-Londra într-un moment de neatenţie a personalului de bord care-l avea, presupun, în inventar.

Se crede că, într-o eră geologică îndepărtată, pământurile britanice erau unite cu continentul european. Nu se cunoaşte cu precizie motivul separării, dar, dacă invocăm o forţă atotputernică şi raţională care dirijeaza evoluţia a tot ce există, putem presupune că înţeleapta decizie de insularizare a acestei ţări se datoreşte incăpăţânării proverbiale a bipezilor care o populează, exprimată în plăcerea perversă de a face totul pe dos în raport cu ceilalţi oameni aflători pe planetă, evident, fără nici o justificare raţională. De pildă, dacă noi circulăm pe dreapta, britanicii ţin întotdeauna stânga drumului. Mai mult, constructorii lor de automobile plasează chiar şi volanul pe partea dreaptă, roţile din dreapta sa află în stânga şi invers astfel încât dacă faci pană de cauciuc pe dreapta rişti să schimbi roata din stânga. Dacă, în aceste condiţii, te încumeţi să te urci la volan, îţi pui în minte cu toate străşnicia să ţii stânga, dar, furat de peisaj, în scurtă vreme te trezesti pe dreapta, apoi din nou pe stânga şi aşa mai departe. Acest mod de a trece şerpuitor şi imprevizibil de pe dreapta pe stânga şi de pe stânga pe dreapta nu provoacă în ţara noastră nici o surpriză, atât pe drumurile publice cât şi in Parlament sau in discursurile celor care conduc ţara. Englezii însă, care le înţeleg şi le fac pe dos, dar constant, sunt cu totul derutaţi de aceste practici.

In Anglia unul din cele mai dificile lucruri este să traversezi strada şi aceasta nu numai din cauza traficului intens ci mai ales pentru ca trebuie sa te asiguri tocmai de partea la care nu te aştepţi. După multe ceasuri de luptă cu reflexele deja formate, ai impresia ca te-ai obişnuit dar eroarea se repetă invariabil cand treci de mijlocul drumului şi te asiguri de partea opusă. După o suită de traversări făcute in stil naţional, adică prin locuri nu tocmai regulamentare, te prinde un fel de

zăpăceală. Logica îţi spune că ar fi mai bine sa te asiguri de ambele părţi, privind cu câte un ochi în fiecare sens, dar natura nu te ajută, ochii nu vor să se mişte independent. Cu un oarecare exerciţiu cred că ar merge. Până una alta era să-mi găsesc sfârşitul în piaţa Trafalgar, sub unicul ochi al lui NELSON, amiralul, care privea scena uimit de pe înălţimea soclului său. Soarta îmi trmisese un avertisment de care trebuia sa ţin cont. Nu doream cu nici un chip ca strănepoţii mei să pomenească de un strămoş de-al lor mort la Trafalgar. Dacă s-ar întâmpla totuşi o astfel de tragedie, măcar să se creadă ca luptasem de partea franceză. Din prudenţă, am început sa reperez spitalele care într-o atare situaţie mi-ar fi acordat primul (sau ultimul) ajutor calificat. Am găsit cu uşurinţă Royal Infirmery. Orice instituţie publică din Anglia sau din Scoţia nu poate fi decât regală: Infirmeria Regală, Academia Regală, Automobil Clubul Regal, mijloacele de transport în comun sunt regale (deşi italienii sustin ca nu este deloc un regal să călătoresti cu ele) şi multe altele. Puţinele instituţii care nu sunt regale sunt imperiale, ca, de pildă, Imperial Chemical Industry. Nu pare să existe nimic în afara acestor două variante, aşa că îmi închipui că şi acele locuri, foarte omeneşti ca destinaţie, dar de care o personă pudică precum sunt întreabă întotdeauna cu o anumita jenă nu pot fi altfel decât regale sau imperiale. Iar, cum gândul fuge mereu către ţară, nu pot să nu mă gândesc la dinamitarea statuii lui Carol I , opera lui Mestroviç, la ştergerea efigiilor regale de pe Arcul de Triumf, la acoperirea frescelor Ateneului Român, sau la distrugerea monumentalului grup statuar sculptat în marmoră care se afla odinioară în faţa Fundaţiei Carol I din Iaşi. Închei aici jurnalul primei zile.

Autor Corneliu Zeana

Adama Rod al luminii, cuvântului și tainelor nevăzute, fiu al cerului și pământului, arbore ancestral și născator al “florii de crin” ce stăpânește și înnobilează centrul ființei.

Pământul a cântat la nașterea mea prin toate elementele, a dansat așezând într-un

ritual perfect atomii, a permis legii să lucreze în formele sale și a primit în somnul matricei, parfumul fără egal al Duhului Sfânt. Vas divin de-o frumusețe fără egal, tânăr pelerin în acest spațiu al culorii și sunetului, a ajutat prin căi misterioase să-și deschidă brațele și să aprindă “roțile de aur.”

Noi suntem împletirea perfectă între aceste elemente primordiale și sărutul divin al vieții. Pământul, cu esența lui tare, a susținut focul rădăcinilor noastre, foc ce nu cunoaște stingerea. Energia iubirii a îmbrațișat cele 5 elemente ale pământului întro horă perfectă ce s-a conectat “arcului cosmic” printr-un firicel subțire de pulbere atomică. Sunt un copil al pământului și plâng când trupul său este lovit, zâmbesc când simt căldura respirației sale, mă revolt când îi sunt strivite brațele, picioarele și ochii... lupt pentru curcubeul său minunat, căci din puntea de argint a universului am fost trimis în “formă” și dau respectul cuvenit lui Dumnezeu și “matricei” ce-a făcut posibilă nașterea mea.

Iar pământul a lăsat ploaia de perle să purifice-n mine oceanul și mi-a pus mâna cea bună pe grâul buzelor. Către acest titanic element și-au călăuzit razele soarele și luna, căci el știe să le alinte numele, atunci când trupul simte nevoia de întuneric sau de lumină. Eu, fiu-călător, rog Taina Hristică în fiecare dimineața a trezirii mele, să pogoare peste rochia de mireasă a lumii. Noaptea așez cu adânc respect acest trup sfințit prin misterul facerii lui, pe un pat din frunze de smochin. Închinarea mea este doar un gest marunț, simbolic, prins în dimensiunea timpului și spațiului, iar cuvântul ce vibrează în sala rotundă a templului își caută eliberarea în verdele crud al unui vis. În ritualul cosmic al ordinii perfecte, pământul-nectar deține în cartea nescrisă a cunoașterii, simbolul polarității, făcând posibilă mântuirea tuturor acelor ce-și caută sinele. În tulpina noastră energia se împletește dual lăsând o amprentă unică, structura ADN. Fără această conlucrare și splendidă organizare a materiei, ochii noștrii ar fi închiși iar inima, străină.

Binele și Răul, noțiuni abstracte se pierd în imensitatea universului, căci nuferii se nasc din noroi, iar substanța lor este nevăzută. Valsul între materie și spirit este spectaculos. Grație acestui dans, existăm. Grație iubirii lor, florile se apleacă sub palma caldă a ploii iar pădurea se închină și respiră în umbra stelelor. În noi doarme toată informația primordială, matematica complicată, poezia perfectă, sunetul suprem și lumina ce alungă tenebrele.

Iubesc această unitate, acest pentagon ce aduce la suprafață Eul tainic. Suntem doar niște pelerini ce-și caută arborele și care și-au desărvărșit călătoria trecând cu grație prin toate etapele evoluției terestre, prin densitatea pietrei, seva dulce a garoafei șia teilor sălbatici.

Am coborât împreună în abisul mării, răscolind coralii și despicând valurile pentru a afla sâmburele devenirii noastre în codul ascuns al vieții.

În solitudine, târziu, în noaptea Magilor îmi surprind călăuza cum privește la sânii albi ai mamei Gheea, unde stă ghemuită atâta suflare de viața și atâta suferința, atâta beatitudine și frumusețe, nepăsare și orgolii. Doar cei cu suflet pur aud tânguirile și jalea ei maternă, înspirând și respirând iubire. Tu, Geea, maică a sufletelor dense, formezi duetul între “cauza și effect” dând acordul orchestrei divine să lucreze în pântecele tale, pentru a aduce entitățile la perfecțiune. În Biblia nescrisă a timpului tău, ai urmărit fericită pașii Mântuitorului Hristos, i-ai sărutat tălpile de mii de ori și ai privit calvarul Răstignirii ...atunci ai strigat tare și cu adâncă neputință, încât s-au cutremurat tăriile și întreaga suflare a perceput frângerea atomilor tăi. Fluturii s-au oprit în loc cu aripile rupte, apele s-au făcut cascade iar universul și-a plecat fruntea, lăsând ca din ochiul său lacrima dulce să curgă și să-ți aline inima... cătă Frumusețe, și câtă Suferința... ,,Acesta sunt Eu, aceștia suntem noi toți...''

Din lut am luat puterea iar ființa-mi din lumină, din tine-am luat tăcerea și pulberea cea fină... ! …………………………………………………………………………..

PS - IN EBRAICĂ ,, ADAMA''INSEAMNĂ ,,CEL PĂMÂNTESC.'' Fecioara = energia Roțile de Aur = chakrele Trimisului = Dumnezeu Matricei = materia densitatea pietrei = regnul mineral Calauza = sufletul 5 elemente = Apa, Lemnul, Focul, Pamantul, Metalul Gheea = zeița pământului Grâu = belșug

Autor Iulică Țenea

Când fluturii din stomac se transformă în molii Stă în picioare lângă fereastră, fumează și privește afară. Maria înceacă să spună ceva și el o întrerupe: - Nu te simți obligată să-mi vorbești! Se uită mirată și o pufnște râsul, măcar i-a tăiat-o amuzant.

- Mai ai bere? Mai ai bereeee...? răsună în capul ei, ca un ecou, întrebarea.

E a treia deja și e doar nouă și un pic, dimineața. Au început ziua „frumos”.

Desigur e și ea cam fără chef, dar ar fi preferat în locul berilor să facă dragoste sau măcar să o țină în brațe. O undă de înțelegere o cuprinde brusc. Așa sunt bărbații, își zice, noi femeile visăm prea multă tandrețe. Dar atâția ani fără afecțiune, într-un mariaj eșuat încă din primul an, i-au secat sufletul. Totuși a rezistat douăzeci și trei de ani de dragul copiilor până într-o zi, când n-a mai putut. Dragostea lui Mihai a venit târziu, ca o ploaie binecuvântată Au așteptat atâta timp week-end-ul acesta. Și-au trimis mesaje zilnic, tip de două luni, au vorbit frecvent la telefon. Drumul costă mult în raport cu leafa pe care o are, ca jurist fără eperiență, la firma transporturi și nu-și poate permite cheltuieli prea mari. Offf... două luni oftează Maria. A facut scenarii în legătură cu revenirea lui și timpul pe care-l vor petrece împreună...dar el bea bere și se uită pe geam. E atât de greu să înnoade mereu firul, o dragoste cu noduri, îi vine brusc în minte o denumire... sau dragoste înnodată.Hmmm... nu sună tocmai bine.

Berea s-a terminat și mai cere...

Spune că o să plece puțin mai devreme, să nu ajungă târziu la București. Dimineața are treabă multă la birou. Nu s-au văzut de atâta timp și el se grăbește să plece.

Tace, dar sufletul îi e pârjolit, ca o miriște la sfârșitul secerișului Închide încet ușa în urma lui privindu-l cum coboară agale pe scări . Adună sticlele într-o sacoșă și le duce la gunoi. Pe masa din bucătărie, paharul, rămas cu un deget de bere în el, stă mărturie a vizitei unui musafir. * - Alo, Ștefan, scuze că te deranjez, știi ceva de Mihai? Nu răspunde la telefon de ceva timp și ultima dată când ne-am întâlnit, părea întors pe dos.

- Salut, păiiii... tu nu știi? Ce situație aiurea să-ți spun eu... am auzit o vorbă într-o seară la o discuție cu niște prieteni comuni, îl compătimeau pe Mihai că la vârsta lui va deveni tată. Se întrebau care o fi starea lui, știind că ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit ar fi fost un copil. Am auzit un nume, Elena parcă, că e însărcinată în cinci luni, dar credeam că e vorba de tine, deși părea puțin probabil, mă gândeam că poate ai și alt prenume .

- Elena este fosta lui prietenă, de care știam că se despărțise acum un an de când suntem...ăăă, am fost, împreună.

O telenovelă proastă, reuși să îngaime Maria. Râse prostește. De parcă ar exista și altfel de telenovele... * Simte că se înăbușă. Căldura acumulată în cort peste noapte, amplificată de fierbințeala soarelui nemilos încă de dimineață, face aerul irespirabil. Trage fermoarul cortului și chipul cu păr cârlionțat și decolorat de soare, apare strâmbându-se din cauze luminii puternice. Face cafeaua la primusul fixat în nisip, așa cum a învățat-o Mihai.O cană. Are o savoare grozavă și-i trezește nostalgii. Se ridică brusc și intră în mare. E devreme și încă liniște, pe la corturile vecine lumea încă doarme.Pătrunde în intimitatea mării și apa o îmbrățișează blând dar rece. Se pierde în valuri, ca între faldurile unei rochii de mătase fină. Pe suprafața ei, câțiva pescăruși caută de mâncare.Maria îi privește orizontal din timp în timp, în ritmul mișcărilor brațelor.

Stă pe malul mării cu picioarele lăsate în voia valurilor, care se urcă îndrăznețe pe coapse. Respiră cu nesaț aerul sărat și zâmbește.E tare bine cînd te întorci la tine...Vântul pornește un război împotriva nisipului care se ascunde în ochii oamenilor. Poate de aceea Maria își șterge ochii energic.

Durerile se vindecă pe nesimțite, ne zgâlțâie, ne râvășesc și ne înfierează părți din inimă dar apoi se domolesc și habar n-avem că suntem capabili să o luăm de la capăt. Un capăt de gând îi fulgeră prin minte ... atunci când ai răbdare și iți dorești din tot sufletul ceva, dorințele se împlinesc. Chiar dacă bucuria nu e de la început întreagă, iar fericirea o primești fragmentată, vine un timp pentru toate și dacă ceva trebuie să se întample, se va întâmpla, chiar dacă sunt clipe când crezi deznădăjduit, că e o utopie...O să fie bine, fluturii mă iubesc, sunt asemeni lor...îmi place să zbor.

Departe în larg, linia orizontului răsare întreruptă de paragatele pescarilor, cu soarele rotund ascuns printre ele...

Autor Mirela Dogaru

Tandru trăindu-ți veșnicia...

DOAMNA CĂTĂLINA SE ÎNTOARSE în cea de-a treia zi, în zori: ieşind în curte, Niculae o zări în drum. Părea confuză niţel, stând aşa, cu spatele spre orizontul unde soarele se pregătea să răsară; îţi crea senzaţia că îşi aminteşte doar vag de bătătură, de casele vecine ori de Valea Glodiştei curgând parcă de veacuri sub podul vechi de piatră. De parcă se rătăcise...

Bătrânul îi ieşi în întâmpinare: „Te-ai oprit la pod...”, zâmbi stângaci. Însă Cătălina nu-şi amintea ori poate nu înţelegea aluzia... Pe vremuri, în tinereţile sale înflăcărate şi nu mai puţin îndărătnice, înfuriindu-se, Niculae alerga în stradă şi, ca să nu facă vreo năzbâtie, se ascundea sub pod, aşteptând să treacă vreo maşină peste dânsul; era ca o sinucidere simbolică, dar care-l potolea de fiecare dată. Apoi se întorcea şi o iubea cu patimă şi cu lacrimi pe Cătălina... Iar în dimineaţa aceea, privind-o, simţi din nou slăbiciunea aceea tainică pe care o pot cunoaşte doar bărbaţii, doar că de data asta trupul începu să-i tremure ca un fag bătrân, când e izbit de secure. Îşi adună puterile şi, sprijinindu-se în baston, îi ieşi în întâmpinare. O luă de mână; Cătălina părea la fel de absentă, abia dacă-l recunoştea. „Eu sunt Niculae, omul tău”, rosti el cu glas răguşit, ca de animal învins. „Aceasta este casa noastră, veche de când lumea, iar acolo curge Glodiştea... Satului nostru îi zice Mestecăniş, însă tu te-ai născut mai către nord, sub munte, la Brădăţel...” Dar se pare că erau prea multe informaţii aşa, dintr-odată, pentru biata Cătălina; îl urmă docil, ca un copil neştiutor, speriată şi tăcută, mai oprindu-se însă o dată în drum, în dreptul porţii, cătând în jos cu privirile spre capătul satului, acolo unde, în vale, sub dealurile împădurite, se afla cimitirul, alături de vechea mănăstire cu hramul Adormirii Maicii Domnului.

ERA ÎNCEPUTUL LUI RĂPCIUNE şi Niculae înţelese că sarcina lui n-avea să fie uşoară. În fiecare zi, cu răbdare, îi arăta şi îi explica aceleaşi lucruri; Cătălina parcă era un copil care învaţă numele şi rostul fiecărui obiect din casă şi din curte. „Aceasta este masa pe care mâncăm”, îi spunea, „aceasta este pâinea pe care ne-o coacem în cuptor, uite apa pe care o bem din cea mai adâncă fântână din Mestecăniş, apa cu care ne spălăm, acolo e soba în care aprindem focul de peste şaizeci de ani ca să gătim sau să ne încălzim bucatele. Suntem nevoiaşi dar avuţi în suflet, avem doi copii în viaţă, o fată şi un băiat, căsătoriţi prin străinătăţi, cu nepoţi, de-acum mari şi ei... Chiar aşa, Cătălina, doi copii care sunt şi nu sunt în acelaşi timp, şi pe care îi aşteptăm mereu...” Şi timid, după zile şi nopţi nenumărate, Cătălina începu să înţeleagă şi să înveţe, iar spre seară, când bătrânul cădea uneori frânt de oboseală, ea devenea parcă mai puternică, Niculae îşi zicea că nevestele întotdeauna au fost mai rezistente, mamele care veghează lângă patul pruncilor lor, la căpătâiul morţilor sau aşteptând zile şi ani ca să primească o veste, iar el adormea şi ea rămânea în picioare lângă pat, cu scriptura în mână, primită cândva de la stareţa mănăstirii, moartă de-acum şi ea; poate se roagă, îşi zicea Niculae aproape în somn, poate se roagă, visând-o apoi şi iubind-o în vis ca în tinereţile lor îndepărtate, îndurerate, dar atât de magice.

NICULAE MURI DUPĂ DOUĂ LUNI, chiar la începutul lui brumar. Cătălina se afla lângă dânsul, ţinându-l de mână. Afară ploua urât şi rece, aproape se înnoptase, dar în casă era cald şi mirosea a mere şi a pâine coaptă, abia scoasă din cuptor. A doua zi sosiră şi copiii cu o parte din nepoţi din Anglia şi Italia, căci veniră cu avionul, de-acum ocupându-se ei de pregătirile de înmormântare; vremea se îndreptase cât de cât, era încă destul de rece, dar senin, iar la amiază soarele, deşi bolnav parcă, reuşea să îmblânzească niţel aerul şi pământul. În zilele acelea, în permanenţă, Cătălina simţea că ceva se scurge din fiinţa ori nefiinţa ei, aducerile aminte se pierdeau ca să reapară apoi, anii de după războiul acela nemilos şi greu,

ani de dragoste şi de tristeţe în care, pentru fiecare dintre cei doi copii rămaşi în viaţă, trebuiră să mai îngroape câte unul... Noroc că rudele şi copiii îi înţelegeau întrucâtva deruta şi durerea, nepoţii înşişi deveniseră maturi de-acum, căsătoriţi, cu case, cu maşini, risipiţi prin Europa asta mare. Înmormântarea avu loc într-o zi de duminică, merseră cu toţii la biserică, după care părintele Gavriil ţinu şi slujba de înmormântare; veniră până şi măicuţele, vii şi moarte, de la mănăstire... Se pare că există frumuseţe până şi în durere şi tristeţe...

DOMNUL NICULAE SE ÎNTOARSE după trei zile, miercuri, înspre seară: ieşind în curte, Cătălina îl zări în stradă, răvăşit şi confuz, rezemat de balustrada podului de peste Glodiştea; ziceai că trecurseră unsprezece camioane peste el... Dinspre râu sufla un vânt rece şi umed de început de noiembrie, fluturându-i părul alb şi rar. Ochii-i mari străluceau în penumbra serii şi, apropiindu-se, Cătălina înţelese că îi curgeau lacrimile. ”Niculae, Niculae...” rosti cu glas tremurând, însă el o privea doar, neştiutor şi neajutorat ca un bătrân de optzeci şi patru de ani ce se afla şi care se sinucise de atâtea ori în viaţa-i pe cât de chinuită, pe atât de frumoasă, acelaşi om care, după moartea şi revenirea ei, o reînvăţase rostul lucrurilor, deprinzând-o cu viaţa, cu lumea, sfârşind prin a muri şi el de-adevăratelea acum, de data asta fără să-l calce vreo maşină, pur şi simplu închizându-şi ochii în seara aceea de toamnă în timp ce mânca mere roşii şi pâine albă, abia scoasă din cuptor, aşteptându-şi, în taină, neostenit, copiii...

Cătălina îl prinse de mână. „Vino...”, îi sopti. „Eu sunt femeia ta, Cătălina... Aceasta este casa noastră, iar acolo curge Glodiştea din care mi-ai adus peşte aproape în fiecare zi. Satul nostru se numeşte Mestecăniş, tu aici te-ai născut, dar pe mine m-ai adus din nord, din satul de sub munţi, din Brădăţel... Dar asta s-a întâmplat demult, când tu erai falnic şi puternic ca un fag, iar eu frumoasă ca o regină... Căci aşa-mi spuneai, Regina...” Vorbea cam mult şi cam repede, iar bătrânul Niculae, deşi nu pricepea încă mare lucru, avea vaga senzaţie că deacum totul avea să fie cât se poate de bine în casa lor şi-n satul lor, aproape de podul îndărătniciilor sale, în locul acela sfânt şi minunat cu miros de mere şi de pâine coaptă în care nu trebuie decât rabzi şi să-ţi aştepţi cu sufletul cuminte copiii... Pentru că ei, în cele din urmă, aveau să vină... I se părea că însuşi timpul se oprise, înmărmurind, de-acum nemaiputându-le dăuna, căci pentru dânşii, din clipa aceea începuse, practic, veşnicia...

Autor Ladislau Daradici

Gustul peregrinării

Într-un sonet, Schiller avea o minunată cugetare despre călătorul Cristofor Columb: „Mergi înainte şi dacă lumea pe care o cauţi n-a fost creată încă, ea va ţâşni anume pentru tine”…

Există o anume plăcere a peregrinărilor, o dorinţă de a pleca spre locuri noi sau de a le revedea pe acelea, care ţi-au marcat drumul prin ceva. Gustul pentru drumeţie este astăzi, parcă, mai mare ca altădată. Călătorul ţine să culeagă mai multe impresii dar fiecare le vede în felul său.

În ceea ce mă priveşte, atunci, când calc cu adevărat pe un anume pământ, când îi văd cerul şi oamenii, numai atunci simt cu adevărat ceea ce îl particularizează, numai văzându-l pot să-l descriu, cu oamenii lui, cu obiceiurile locului, pentru că, bogăţia aceasta spirituală, echivalează cu o a doua cunoaştere a acelui univers. Am revenit, astfel, după un anumit timp, la Timişoara, oraş, care ca şi Cluj-Napoca se află într-o competiţie, aspirând amândouă la titlul de Capitală Culturală Europeană.

Două lucruri mi-au atras atenţia în Timişoara: lumea străzii şi imaginea ei nouă.

Dacă până acum auzeai vorbindu-se în româneşte dar şi în germană, acum aş putea spune, că auzi mai multe grupuri ce folosesc italiana. Am cunoscut şi eu un domn Giovanni, care a venit, ca şi majoritatea conaţionalilor săi să facă agricultură modernă, realizând în judeţul Timiş ferme pe suprafeţe mari. Dar…învăţase să vorbească româneşte, exersa limba română, comunicând cu turiştii ce veneau la pensiunea prietenei lui, Adela, aflată pe o stradă, nu chiar la marginea Timişoarei, o vilă cochetă, cu mult gust pentru detalii, ce creau o atmosferă romantică, exprimând o anume epocă, concepută într-o manieră nouă numită „boutique”,mergând pe dorinţele fiecărui oaspete, prin personalizarea serviciilor. Îşi adusese aici şi mama, o distinsă doamnă, care ştia, că bucătăria ţine de artele frumoase, practicile culinare definind o civilizaţie. „Peregrinările” în bucătăria sa au însemnat amintiri gastronomice, întipărite prin gust şi savoare, alcătuind împreună cu peisajul curţii interioare (într-un colţ al ei fiind creată o scenă de teatru horror) un tablou, ce-mi adeverea vorba lui Heraclit, că „ zeii sălăşluiesc şi în bucătărie”, dar nu numai acolo. Aşadar, am descoperit în oraşul de pe Bega, ce candidează pentru 2020 la titlul de Capitală Culturală Europeană, zeci de asemenea pensiuni gen „boutique”, apreciate de călătorii români şi străini, o preocupare în care se investeşte de mult şi constant. Ca şi în zona adiacentă actualei capitale culturale europene, Sibiu, care a dezvoltat nu numai pensiuni moderne în Mărginimea Sibiului, ci şi în maniera boutique.

Peregrinările mele prin Cluj-Napoca, oraş care merge, deocamdată, pe „mâna” marilor lanţuri hoteliere de 4 şi 5 stele, (puţine fiind cele gen boutique, cum e cea din apropierea oraşului, pe drumul dinspre Turda) s-au continuat în special spre judeţul, care trebuie să aureoleze capitala sa cu măreţia montană, zone relativ aproape de capitala Clujului, unice prin pădurile de brazi, pline de ozon, cu bucătărie tradiţională, ecologică, atât de căutate de drumeţii de pretutindeni.

Aşadar, turismul rural montan, ar trebui să fie „piesa de rezistenţă”. Şi ca dovadă, aici a început să se contureze localităţile cu pensiuni rurale. Platourile montane, încă populate cu păduri de brazi seculari, au fost vizate de investitorii străini, care apreciază aceste sate montane, unele unice în Europa. Şi aşa am descoperit o „insulă” elveţiană la peste 1100 de m, în drumeţia mea, împreună cu un grup de jurnaliştii spre Munţii Gilăului şi partea nordică a munţilor Apuseni, spre staţiunea turistică Beliş-Fântânele. Mergeam, de fapt,spre cascada Răchiţele, cunoscută cu numele de Vălul Miresei, unde am fost invitaţi să urcăm în câteva mijloace de transport de teren, fiind vorba de 5 km de drum forestier. Maşina în care m-am urcat, era a unui elveţian, care asculta un CD cu muzică de operă, lucru care mi-a atras atenţia. Am aflat apoi, că este de mai mult de 10 ani în România, că

şi-a făcut aici o fermă pe 7 ha de teren şi o casă, fiind de meserie constructor de cabane şi locuinţe din lemn. Acolo, în comuna Dealul Negru au venit şi alţi prieteni elveţieni cu familiile şi au întemeiat gospodării. Elveţianul Petre Schieriez mi-a mărturisit că este fericit să trăiască într-o asemenea zonă montană, unde îşi va aduce în final, nepoţii şi fiii, care acum îşi fac la ferma sa vacanţele. Mi-a vorbit (în româneşte), despre planurile sale de extindere a fermei, despre o pensiune turistică, muncind 18 ore pe zi cu plăcere. Poate fi „modelul elveţian” o cale spre dezvoltarea turismului rural din această zonă? Poate. Oricum edilii se gândesc să valorifice potenţialul turistic al judeţului, cu biodiversitatea sa, conservând ariile naturale protejate (din cele 24, doar 6 fiind cu statut de monumente ale naturii), cu defileuri, ca cea a Văii Răcătăului, cu vegetaţie luxuriantă, zone rămase sălbatice în Apuseni, ce pot fi vizitate de turişti, ajungându-se astfel până în ”Împărăţia lui Zamolxe”. Un loc încărcat de istorie şi binecuvântat de natură. Să-l rugăm pe Zeul nostru dacic să le îndeplinească dorinţele.

Autor Elisabeta Iosif

Iarnă grea, neamule!

Februarie 1954.

- Mamă, astăzi nu avem decât patru ore și la cinematograful de lângă liceu rulează un film rusesc cu lupte ,, Submarinul PK8’’. Lasă-mă să merg și eu!

- Și când ai să vi?

- Filmul începe pe la patru, se termină pe la șase fără ceva, o să ajung pe la șapte fără ceva.

- Să te îmbraci mai bine că seara se lasă frigul.

- Încă e cald mamă, mă îmbrac normal: geaca, pantalonii, și pantofii. Mulțumesc, sărut mâna, am ușchito!

După ce am sărutat-o pe mama, mi-am luat servieta și am plecat spre liceu.

Vremea era destul de blândă în luna februarie.Din cauza asta nici nu m-am îmbrăcat prea bine, mă refer mai gros. Mănușile am considerat că nu-mi trebuiau, și le-am lăsat acasă.

Câteodată pământul ăsta este așa de blând și bun cu noi.

Cele patru ore au trecut normal. Am reușit să mai racolez câțiva colegi ca să mă însoțească la film, dar nici unu nu stătea în cartierul meu, Tei. Se înnorase bine de tot. A început să cadă și câte un fulg de zăpadă. Ne-a plăcut la toți filmul, dar când am ieșit din cinematograf să vezi și să nu crezi. Afară zăpada era de aproape un metru și un viscol nimicitor îți opera respirația.

Doamne, cât de subțire eram îmbrăcat. Cred că m-am grăbit cu afirmațía despre blândul pământ. Am ajuns împreună cu încă doi colegi la stația tramvaiului nouă.

- Băi, vouă cum vă este că eu deja nu-mi mai simt mâinile?

- Ca naiba, am înghețat și noi, cine să-și închipuie că vremea se va schimba așa repede?

Țineam mâinile în buzunare, servieta băgată sub brațul drept, noroc că era destul de subțire, căci avusesem doar două materii, iar pe cap mi se făcuse o căciulă de credeai că sunt TarasBulba în mizerie.

- Doamne și nu mai vine tramvaiul ăsta!…le-am spus clănțănid din dinți de frig.

Parcă Dumnezeu m-a auzit căci a apărut și tramvaiul 9. Se mai strânsese lume. Am intrat cu toți în tramvaiul care era deja ticsit cu lumea culeasă de prin stați și nepregătită pentru o astfel de viforniță.

Eram deja închețat ca un rahat, cum se mai spune. Înghesuiala din tramvai mi-a prins bine căci deja mă încălzisem cu excepția mâinilor și picioarelor care nu le mai simțeam. În înghesuială mi-am pierdut colegii. Deodată se auzi o voce: - La următoarea stație toți care doresc să meargă spre cartierul Tei trebuie să coboare căci tramvaiul se retrage la depou!...

Rumoare în tranvai.

- Cum se poate așa ceva domle, nici măcar șapte nu e și vă retrageți!

- Unde e grija față de om, nu vedeți ce e afară?,se auzi altă voce.

Ce să vedem, că afară era o vânjoleală de zăpadă de nu se vedea la un pas. Sincer vă spun că am început să plâng. Plângeam mocnit, căci mă gândeam la ce mă așteaptă afară. Doamne, Pâmântule, ai grijă de mine! Mă mai încălzisem puțin.

Când a ajuns la Stadionul Dinamo și trebuia să o ia pe Barbu Văcărescu, vatmanul din nou a precizat: - Tramvaiul se retrage la depou, cei care mergeau spre Tei sunt rugați să coboare.

Din nou tramvaiul s-a umplut de înjurăturile oamenilor care coborau dar cum ajungeau afară în viscol tăceau căci prin dezastrul care se deslănțuise, Pământul, le acoperea gura la toți.

Zăpada care se topise pe mine îmi ajunsese la piele. Incepusem să tremur de frig. De mic miam format un obicei, să vorbesc cu mine în gând. Noroc că străzile încă erau luminate.

Becurile de abea se vedeau din cauza zăpezii viscolite.

- Și acum la drum Gicule!, mi-am spus în gând.

Cu greu am reușit să traversez bulevardul Ștefan cel Mare ca să o pot lua pe Barbu Văcărescu. Zăpada îmi trecea de brâu. Picioarele nu le mai simțeam. Capul, urechile, mâinile parcă nu mai erau ale mele - Doamne, îngerașul meu bun, tu bunule Pământ, dă-mi putere! șopteam gândului. Incepusem chiar să vorbesc cu voce tare. De fapt cine mă mai auzea pe asemenea vreme.

Am dat de porțiuni unde zăpada era mai mică datorită viscolului. Am început să alerg. De obicei când alergam la întrecerile sportive de la liceu, ori la fotbal, respiram pe nas. Așa ne-a învățat profesorul de sport. M-am oprit. Nu mai puteam nici să respir. Îmi venea să mă culc pe jos. Pământul, parcă mă atrăgea ca un magnet. Să-mi fie ăsta sfârșitul? Cu tot corpul înghețat, avansam foarte greu. Începusem chiar să strig: - Doamne, dă-mi putere să ajung acasă. Pământule sunt prea tânăr ca să mă iei, am o mamă care mă așteaptă! Mămico bună, am să ajung, nu mai plânge!...

Parcă începusem să visez. O vedeam pe mama la bucătărie cu lacrimi în ochi așteptându-mă.

- Doamne, visez, mai merg, ce e cu mine, unde mă aflu?Nu o să mă iei Pământule!Nu te las să mă iei Pământule!Doamne, îngerașule, nu mă lăsați!Mă așteaptă ai mei acasă!

Cred că mă transformasem într-un om de zăpadă mergător. Mâinile ba le băgam în buzunare, ba mi le țineam sub subțiori și încă mai judecam ca să nu-mi pierd servieta pe care o țineam strânsă la piept ori sub brațe. Mi-a venit ideea și am băgat-o pe piept sub geacă. Încet, încet mă apropiam de capătul liniei tramvaiului 9 care parcă nu mai venea ci se depărta.

- Hai Gicule, hai Gicule, ce ți-am făcut Pământule, răule!strigam în gura mare!

M-am oprit să-mi mai trag sufletul. Respiram cu toată gura deschisă. Nu mai aveam aer.Țineam ochii mai mult închiși. Mă gândeam:

- Dacă aveam fularul ăla gros făcut de bunica ce bine era. Îl înfășuram în jurul gâtului și puteam să respir în voie .De ce nu am ascultat-o pe mama?

Zăpada depășea un metru înălțime. Am intrat pe strada mea, bulevardul Tei, înotând din greu prin zăpada afânată și viscolită. Văzusem într-un film rusesc unii care au rămas înzăpeziți într-o mașină în plină pustă. După ce s-a terminat benzina și a început să se facă frig în mașină, cei doi, că erau doi bărbați, au început să dea din mâini și din picioare, chiar au ieșit din mașină și fugeau în jurul ei. Ce nostimi erau. Începusem să zâmbesc. Mai aveam cred trei sute de metrii și ajngeam acasă. Scumpa mea casă, cu iubita mea mămică, cu bunica mea dragă, cu frățiorul meu iubit și de ce nu și cu tatăl meu care era durul familiei. Începusem să alerg prin nămeți. Doamne ce gogoașă am scris. Cred că alergarea asta era o târâială spre casă făcută prin salturi, ca la armată.. Nu mai simțeam nimic. Vă spun sincer mintea o luase razna.

Am ajuns acasă. Ura, am învins! Cine credeți că era în poartă?...Mama, iubita mea mamă, îmbrăcată cu paltonul ei vechi și cu fularul tras peste urechi.

- Gicule, puișorul mamei, Gicule, Doamne cum arăți repede în casă! A început să plângă în hohote.

La ușa de la intrarea din spate a casei deja apăruse toată familia. Zăpada de pe lângă casă fusese dată la o parte de către fratele meu. Se făcuse un șanț de peste un metru și jumătate Când am intrat, m-a izbit valul de căldură.

- Ce bine e la casa ta!, Mulțumesc Doamne! Mulțumesc Îngerașule! Te-am învins Pământule!... și am început să plâng.

- Scutură-te bine, Doamne ți-a înghețat zăpada pe păr!Ce tot îndrugi acolo?, l-am auzit pe tata spunând în timp ce îmi scotea geaca înghețată.

Când a tras fermuarul, servieta a căzut pe cimentul holului.

- Ce idee ți-a mai venit să bagi servieta în geacă! spuse bunica radicând-o.

Eu nu mai aveam putere nici să vorbesc. Tremura toată carnea pe mine. Am simțit că îmi vine rău. M-am dus spre primul scaun din bucătărie. Mi-am pierdut cunoștinnța pentru câteva secunde trezindu-mă palmele mamei care plângând am auzit-o: - Ce-i cu tine Gicule, revino-ți, puiul mamei!

Când a văzut că mi-am revenit m-a strâns tare la piept.

- Dragul mamei!

- Nu mai plânge mamă că am scăpat. Nu credeam că o să mai ajung acasă. Îngerașul meu m-a scăpat și de data asta!Pâmântul voia să mă tragă la el, mă tot îndemna să mă culc cămi va fi cald și bine, dar nu l-am ascultat și l-am învins!

Am început să plâng de durere. Mâinile, picioarele, urechile, toate erau roșii și mă dureau îngrozitor.

- Doamne, ai început să aiurezi, trezește-te!

- Sunt treaz mamă, l-am învins!...

Autor George Șerban

Lacrima de început a lui Petru Motorul maşinii pe care o conduc ureieşte numai pentru mine, fiindcă ştiu că sunt singurul care se simte deranjat de sunetul său puternic, constant. Ceilalţi pasangeri tac, mă uit la ei cum lasă câmpia să le treacă, asemenea unei linii goninde, prin dreptul ochilor; mă intorc la starea de iritare căreia i se mai adaugă şi un fel de vorbe urzite în mintea mea – ca şi cum mi s-ar mărturisi din tăcerea acelor oameni cele mai sincere condoleanţe. Într-adevăr, de când am împrăştiat un pumn de pământ pe sicriul Lanei şi am auzit, pe tot parcursul acestui rit - pe care l-am dus până la capăt mai mult supus de privirile celor adunaţi la înmormântare decât dintrun gest lăuntric, sincer – ciorile croncănind mânioase deasupra cimitirului, trăiesc cu impresia că dorinţa femeii, care mi-a fost soră, sora lui Petru, singurul om care ştie doar să înveselească mulţimile, nu a fost chiar aceea pentru care a pledat încă din ziua când a avut visul îmbolnăvirii; de atunci obrazul i se tot prefăcea în humă, carnea împământenită fiind scobită de un boboc de lacrimă şi într-unul din răgazurile noastre, când abia ce ne aşezarăm la masă, am intrebat-o de unde izvorăşte acel vestigiu al plânsului; ea mi-a zâmbit ştrengăreşte, cu colţul buzei, unde începură să se adune muguri de copaci, bulbi de lalele, firişoare răşchirate ale rădăcinilor unor buruieni ce cresc doar pe morminte, şi mi-a răspuns că i se trage din copilărie, din vremea când o prietenă a învăţat-o cum să plângă gândindu-se atât la un moment trist din viaţa ei, cât şi la unul vesel, iar în timp ce ochii ei şipoteau, palmele acelei fete i-au uns faţa cu lacrimile şi apoi, intuindu-i gândurile întrebătoare, Lana îşi aducea perfect aminte, s-a apropiat de urechea ei şi i-a şuşotit cu voce subţire şi înaltă: “pentru lunile de bătrâneţe, înainte de moarte; mama mi-a zis că doar aşa se duce sufletul la Doamne-Doamne”. În acele cuvinte se zămisli aparenta pace a surorii mele, ce m-a dus şi pe mine în eroare, drept pentru care, văzând-o împăcată cu sine, am curmat toate pârghiile menite să ne unească în clipele nefaste ale bolii ei şi am plecat din ţară, cu treburile mele de binedispunere a oamenilor până când s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi mă trezesc acum trăgând maşina pe dreapta şi spunându-le călătorilor: - Să coboare toată lumea! Drumul s-a încheiat!

- Dar nu poţi să ne laşi chiar aşa în mijlocul pustietăţii!

- Ba uite că pot. Mergeţi acasă cu o ocazie. Eu de aici nu mai plec!

Ies din maşină şi îi aud cum mă blesteamă şi mă înjură. Mă dau şi eu jos, după vreo câteva minute în care am fost nevoit să mă asigur că s-a îndurat cineva de ei şi i-a luat la ocazie; încui şi verific toate uşile. Contemplu puţin câmpul proaspăt arat, pe care se coborâse un cârd de ciori, ciugulind printre multele gunoaie răsfirate.

Realizez că Lana avea dreptate; prin înmormântarea ei sunt prizonierul unui vis al îmbolnăvirii. Calc în picioare bulgării de pământ şi îmi înalţ privirea spre cer, unde cârdul de ciori s-a ridicat, speriat de apropierea mea, făurindu-şi cuiburi plutitoare; înăutrul lor se găseşte Lana, care dacă abia îşi mijeşte ochii negrii dintre rămurelele veştejite ale pereţilor.

- Lana, nu-ţi fie teamă c-o să cazi! Păşesc eu şi pentru tine; te implor, ridică mai mult capul ca să mă pot uita în ochii tăi, să văd cum te-ai schimbat de la plecarea mea! Şi soră-mea îşi dezvăluie puţin din frunte, puţin din sprâncene, puţin din ochi.

Doar că sunt aceeaşi pe care i-am sărutat în aeroport cu ani în urmă. Mi-e frică de amintirea lor şi mi se pare că o aud chicotind. Dau să iau un pumn de pământ şi săl zvârl spre puţinul chip dăruit privirii mele pentru a-l reîntrupa, numai că până să conştientizez mişcările, palmele mi se făcură căuş şi mi-l aruncasem pe faţă. S-a absorbit ca o apă în piele şi am simţit cum se scurge dureros şi murdar prin vene, prin nervi; s-a strecurat până în ochi, orbindu-mă, s-a vărsat până în măduva oaselor, înţepenindu-mă; iar Lana râdea.

- De-ai vedea ce soare şi ce senin e în cuiburile astea! Cât de caldă şi de limpede e lumea aici. Numai că, Petrule, eu îmi vreau înapoi obrajii de humă şi primele lacrimi înmănunchiate în ei. Şi tu eşti tot ce mi-a rămas; prin viaţa ta pot să zvânt coşmarul meu de moarte; însă, de te-aş preface în movilă de pământ ar fi tot aia: de aici, din iadul atipic în care am ajuns nu am nicio scăpare; nu pot fi spirit, Petrule, chiar nu pot. Am nevoie de trupul tânăr de femeie, de mintea de femeie, care nu uită nimic; încep să pierd totul, fratele meu!

Când tot pământul s-a scurs prin mine, ca prin gâtul unei clepsidre, m-am silit sămi sui iarăşi, şi mai înfricoşat, ochii spre cer. Ciorile prinseră în gheare cuiburile lor pentru a le duce niciunde; ele tac pentru a lăsa vaietele Lanei să se răsfrângă asemenea unor zgârieturi neputincioase spre urechile mele. Iar eu, de pe pământ, încerc să le ţin urma; astfel, alerg, uit maşina în mijlocul pustiului, urlu numai vorbe de ocară, mă înec, mă opresc să tuşesc, aripile lor fâlfâie lejer, în depărtare.

Dar sora mea sigur a scăpat, căci pe obrazul meu curge lacrima care a presărat ultimul fir de pământ pe sicriul ei.

Autor Radu Dragomir

Ochii sfinților În drumurile mele prin sate şi locuri pe care nu le văzusem niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni chiar dacă erau arse de soare, am văzut ochi frumoşi de femei chiar dacă mai toată viaţa lor au plâns, am atins mâini muncite şi pline de asperităţi, am simţit suflete curate şi calde chiar dacă noi abia atunci ne cunoşteam. În fiecare sat, mi-a fost dat, să văd câte o biserică făcută cu trudă şi răbdare şi nu mare mi-era mirarea, aflând că mulţi dintre locuitori erau mai în vârstă.

Ei ştiu, că acela care nu are Biserică drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept tată şi în afara Bisericii nu este mântuire. Ştiu ei acest lucru de prin cărţi citite, ori de la predica de duminică pe care le-o ţine părintele lor. S-au adunat, s-au sfătuit, au chibzuit şi bănuţii strânşi pentru zile mai grele, au fost daţi pentru ridicarea Bisericii lor.

Ultima Casa a lui Dumnezeu, am găsit-o în afara satului cu nume de plop, într-un loc frumos şi atât de liniştit încât credeam că am păşit în altă lume.

O lumină mai albă decât oricare alta, te cuprinde când intri în Biserică. Nu este gata pentru slujbă, fiindcă nu sunt bani pentru pictură, dar se va face totul, pentru că creştinii satului ăsta vor.

Mi-am adus aminte, mică fiind, cum mergeam la biserică cu mama şi sora mea.

Tatăl meu mergea rar, dar drag pentru cele sfinte avea destul.Intrarea pe poarta sfintei biserici, de fiecare dată era cu emoţie şi puţină sfială. Mă gândeam că e posibil ca acele mici păcate pe care le făceam, să nu fie iertate de Domnul şi deja mă furnica ceva prin stomac. În gând îmi făceam jurăminte ca din acea clipă, să fiu ascultătoare, cuminte şi să învăţ toate rugăciunile pe care mama ori bunica mi le va da.

După ce înaintam în biserică şi făceam câteva cruci după regula ştiută, mă uitam drept în ochii sfinţilor de pe icoane, rugându-mă aproape cu voce tare:  Doamne, te rog, iartă-mă! În cele din urmă ne aşezam la locul nostru şi dădeam cu ochii de colegii de şcoală.Ne bucurăm pentru că din când în când, mai puteam ieşi afară. Atâta timp cât ascultam slujba, îmi roteam ochii pe pereţi şi analizam toţi sfinţii frumos pictaţi, dar plini de negreala vremii. Nu se mai vedeau bine hainele şi nici culorile, dar tocmai asta poate ne dădea nouă copiilor, clipe de meditaţie, apoi străbătuţi de o linişte specială, arătam atitudinea de buni ascultători.

De multe ori mă găseam acolo în ceruri, ascultând voci frumoase şi pure, pe care mi le reamintesc şi acum. Voiam să ştiu, cum şi cine făceau acei sfinţi atât de deosebiţi faţă de oameni.Pe unde mă uitam, mă urmăreau ochii lor calzi şi primeam

o bucurie pe care o duceam şi acasă. Aşteptam cuminţi să primim anafura acea atât de bună şi pe drum spre casă, încă mă uitam în ochii sfinţilor. Nu am întrebat niciodată atunci, cine a făcut sfinţii. Nici aşa ca existenţe, nici pe pereţi. Mă mulţumeam să-i privesc ca pe ceva frumos şi bun. Ştiam un lucru sigur, acela că toate sunt ale lui Dumnezeu.

Din când în când clopotele vechi, ne dădeau semnale de făcut cruce.

Ca şi acum...

Acum, sunt martora unor începuturi de lucrări din biserici, a unor icoane, a unor lucrări minunate, toate ale unui om la fel de deosebit.Omul meu!

Misterele mele de atunci mi-au fost edificate nu demult. Mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu în orice clipă, pentru ce şi cât mi-a dat! În lumea asta, toate sunt orânduite, toate au rostul şi raţiunea lor.

Orice şi oricum este, eu vă trimit un gând frumos, ca să vă fac o bucurie eternă!

Autor Macovei Lilioara

Ţăran cu plugul Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Îmbătrânise Gheorghe, odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.

Mâinile lui Gheorghe, crăpate de caustica pogorâre peste ele a anilor, vorbeau blând cu plugul. Şi din fântâna înţelepciunii sale ţâşneau cuvintele spre cumpăna vorbirii: plugul, placenta, ploaia, plecarea, plămădi, plumburii, plesnea.

Sub cerul îmbrăcat în cămaşa zemoasă a toamnei Gheorghe porni lama plugului pe ţarină. Şi îşi aminti de imaginea care vară de vară îi sfâşiase inima în două. Atunci când Leontina lui lepăda placenta în praful paielor secerate, amestecate cu vipia ce cobora din ceruri. Şapte toamne la rând brăzdase cu plugul său de aur ţarina. Şi tot de şapte ori, la întoarcerea de la câmp, la venirea serii, frământase trupul dospit al Leontinei, ştiind că peste nouă luni, la seceră, îi va aduce prunc nou sub soare. Placenta aia spongioasă, stoarsă din vintre, cu aburul de sânge cărămiziu, ca olanele de pe casa lui Suditu, îl făcea mereu să plângă. Lacrimile lui udau ca o ploaie mănoasă ţarina şi mirosul de prunc suia în tării, amestecându-se cu fumul batozelor din deal, cu chiotele flăcăilor şi fetelor ce plecau paiele orfane la pământ cu secera lor ca o lună ştirbă.

Azi, om şi animal vor plămădi recolta viitoare. De aceea, Gheorghe privea pământul cu duioşia tatălui ce aşteaptă să-şi vadă pruncul mergând în picioare, dus la şcoală şi apoi îmbrăcat în cămaşă sfântă de mire. Porni să răstoarne valurile moi ale ţarinei ca pe nişte evantaie de lumină. Negrul solar al măruntaielor ei se amesteca cu viermii gălbui, ce dospeau sub iarba cu miros de bălegar. Transpiraţia pământului urca spre rămurişul soarelui, razele atârnându-i ca nişte stalactite. Gheorghe ara cu picioarele goale. Firicele de humă păstoasă ca tălpicile saniei de peste iarnă se ascundeau printre degetele lui cocârjate, cu pielea umectată de efort, desangvinizate, plumburii. Boul trăgea la plug, îndeplinind ritualul nescris al comuniunii cu omul şi pământul. Pielea animalului era tăbăcită, oasele bazinului suiau şi coborau ca nişte lame ce ameninţau să-i străpungă epiderma grunjoasă. Pentru el, Gheorghe nu avusese nevoie niciodată de biciuşcă. Ţuguia buzele şi un ţâţâit prelung, dulceagameninţător, i se răsucea printre buzele aspre, arse de tutunul prost, atunci când animalul dădea în hăis. Docil, acesta plesnea aerul vioriu cu coada şfichiuită de ciulinii răzleţi ai câmpului, semn de înţelepciune şi înţelegere.

Se înălţase soarele spre Prânzul mare şi Gheorghe ştia că sosise vremea odihnei. Om şi animal s-au oprit ca la un semn magic din torsul ţarinei. Şi iar zumzăiră prin lada de zestre a înţelepciunii sale de veacuri alte cuvinte ca nişte muşte bete de zăpuşeala zilei: brânză, brâu, branişte, brici. La umbra trupului căruţei sale, Gheorghe întinse ştergarul cu muşcate aprinse, boldite de acul harnic al Leontinei pe vremea când pruncii şi roboata casei nu o lipiseră de truda adâncă. Pe el odihneau ceapa cu fuste roşiatice, a cărui iuţeală îi îmboldea irisul, pâinea neagră, răscoaptă, cu cocoloaşe de făină înăsprită, scăpate de jarul mistuitor al cuptorului de lut din curte. Şi brânza. Bucata aia de zăpadă sărată, din care nu îndrăznea să muşte până ce nu însemna cu cuţitul semnul sfintei cruci pe pământul răstignit sub roţile bătrâne ale căruţei. Cuţitul tăia apoi un brâu şerpuitor prin pâinea cea de toate zilele, iar dinţii lui mestecau lacom ca pietrele morii lui Mirică, cocoloşul de pâine dispărând între ghizdurile întunecate ale gurii sale primitive. Ascultă îndelung cum dinspre braniştea de peste deal herghelia lui Roşculeţ chema iepele, amuşinând aerul stătut al zării.

O săgeată aurie coborî din soare şi-l străfulgeră adânc între ochi. Duse instinctiv mâna pe pometele stâng, acolo unde briciul îl arsese, dând cale sângelui duminica trecută, când îşi lustruise obrazul pentru a merge la botezul pruncului lui Dumitru.

Săgeata aurie, slobozită din arcul soarelui, era semnul că trebuia să se ridice din popasul odihnei. Părea aşa, scăldat în lumină, un uriaş cu fruntea în viscolul de praf stârnit din senin.

După-amiaza sfâşiase demult cămaşa zilei în două. Era timpul când seminţele de viaţă, presărate de Gheorghe pe ţarină, urmau să se amestece cu brazdele crude. Ţăranul mergea pe urma lăsată de plug şi odată cu seminţele aurii ca nişte gărgăriţe fără aripi intrau sub platoşa pământului şi grijile ce iar îl năpădeau: poiata neterminată, acoperişul spart al grajdului, leasa de lemne ce trebuia umplută cu trunchiuri pentru viscolul ce se va răsti pe la porţi, la Undrea, hăinuţe noi pentru cele şapte suflete de copil de acasă, catrinţa promisă Leontinei de Sân’ Nicolae.

Se înfăşurase broboada cerului pe grumazul palid al înserării când ţarina strălucea ca un pat de rouă. Cârmişuri, valuri line sau mai învolburate rămăseseră în urma plugului de aur. Şi seminţele, adormind în culcuşul ruginiu al pământului, amestecate cu ecoul cuvintelor lui născute sub bolta gurii uscată de trudă: clopot, clop, clondir, cleştii, Cloşca cu Pui. Dinspre mânăstirea de maici un clopot împresura văzduhul cu vaierul lui stins. Clopotul ce mereu i se părea lui Gheorghe ca un clop aşezat în curtea bisericii pe turla de lemn, ce se sprijinea între doi ulmi rotaţi. Sau ca un clondir bobâlcat cu apă rece, umplându-i de mărgele ca de gheaţă epiglota cutremurată de gustul sălciu-dulceag. Clipa aia i se păruse întotdeauna veşnică. Când amurgul era parcă ţintuit între ferestrele cerului, amorţit ca un bondar leneş. Călcă apăsat spre casă, dar cleştii de pământ uscat întărit între degetele boante îi îngreunau pasul. Sus pe

crug, Cloşca cu Pui mirosea a mere coapte şi gunoi ars pe la porţi. Ajunse în curtea zgribulită sub stele şi adăpă boul din ciutura ce veghea înserarea ca un cocostârc stingher. Intră în tindă şi şapte perechi de ochi ca nişte ciute rătăcite îl priveau cu lumina iubirii de prunc de la masa de lemn îngenuncheată. Îi sărută pe rând pe creştet şi simţi că niciunul nu miroase ca celălalt. Şi cum s-ar fi putut dacă atunci, când îi plămădise între pulpele rotunde ale Leontinei, încrâncenarea lui era de fiecare dată mai vie, mai aprigă, mai drăgăstoasă? Pruncii culeg din mojarul mamei şi din pistilul incandescent al tatălui mirosuri, culori, gesturi care îi fac unici, indivizibili. Gheorghe o privi pe Leontina aplecată peste pirostriile largi ale sobei zidite.

Parcă era luna plină ce cade miraculos în fântâni. O prinse de mijloc şi îi şopti: „Culcă copiii, Leontină!”. Acolo, pe prichiciul sobei bătrâne, Gheorghe porni din nou plugul. Arătura lui fu blândă, nu încrâncenată ca cea de pe ţarină. Şi plugul său scormoni, incizând adânc, medular, văile îndepărtate ale femeii. Când Gheorghe ieşi pe prispă, noaptea năştea cu un oftat ecoul depărtărilor. Înfăşură într-o hârtie săracă grunjii de tutun uscat, şi odată cu ei întunericul. Spre tării suiră rotogoale albăstrii, inserţiile plămânilor săi cotropiţi de aerul rece, binefăcător.

Apoi închise ochii şi adormi. Şi în visul lui apucă din nou plugul străbun şi întoarse brazda de stele. Căci ăsta era blestemul lui şi al pământului. Să-l are şi dincolo de porţile somnului. În noaptea asta simţea că în spatele lui se mai afla cineva. Întoarse capul şi Gheorghe, ţăranul cu plugul, îl văzu pe Bunul Dumnezeu care împrăştia pe crugul cerului seminţe de viaţă, spornice, fosforescente. Din care peste nouă luni, la Sân' Petru, vor răsări pâine si prunc.

Autor Iliescu Emil

Gând de albinos Mirosul de putred îmi pătrunde în nări şi nu-i pot simţi parcă consistenţa, particulele care se lovesc de porii mei avizi de oxigen. Pleoapa dreaptă-mi tresaltă speriată de acea linişte a luminii pe care nu pot să o percep. Linişte, o linişte deplină îmi învăluie trupul culcat şi nu ştiu ce se întâmplă. Unghia inelarului râcâie ceva aspru şi rece, o scândură ceva. Brusc îmi dau seama că nu-mi pot mişca trupul şi lovesc cu neputinţă scândura ce mă ţine captiv. Sunt mort sau mi se pare?

Linişte. ,,E cineva aici?” şi glasul nu ţâşneşte din gâtul uscat, pielea zbârcită nu mă mai ajută deloc şi mă supăr pe ea. ,,Tu de ce nu vrei să mă ajuţi? Nu mai iubeşti trupul care ţi-a dat viaţă? Sau deja te gândeşti că e timpul să te retragi, să-ţi găseşti o altă formă de agregare? Nu vrei să răspunzi?” Nu primesc nimic de la ea şi mă întreb dacă ea există cu adevărat, dacă-mi îmbracă nevolnicul trup.

Poate că nu, poate devine deja o scoarţă tare de neputinţă întărită. Nu ar fi prima dată când mă trădează, mai deunăzi doctorul îmi confirmase bănuiala. ,,Îmi pare rău, domnule...P, nu ştiu cum să vă anunţ dar mai aveţi câteva ore de trăit. E dificil să luptaţi cu ceva pe care nu-l puteţi vedea. Cancerul de piele nu e mortal dar dumneavoastră sunteţi o excepţie.” Mă gândeam atunci că povestea mea, a albinosului P, va deveni o adevărată ştire, singurul albinos mort de cancer de piele.

Dar vorbele doctorului nu s-au îndeplinit; am trăit mai bine de o zi şi încă trăiesc.

,,Nebunule! Eşti în sicriu şi râzi de pielea ta uscată?” Mirosul de putred îmi pătrunde în nări şi reuşesc să-i simt consistenţa vâscoasă, un dulce fad cu miros de plantă jilavă. ,,Deci nu e nimeni să mă audă? Nimeni? Piele, te rog să-mi răspunzi căci doar tu eşti responsabilă de asta! Tu prin fuga-ţi de celule ofilite ai părăsit universul trupului meu. Nu te-am iubit niciodată pentru că erai prea albă, dar erai a mea. Îţi aduci aminte că eu te protejam când copilul vecinei M râdea de tine? Ai uitat şi acum nu mai vrei să-mi răspunzi. Oare nu crezi că am dreptul la tine?”

E linişte şi aud pământul gemând de iubire. Noua ibovnică mă primeşte cerându-mi mărturisirea. Parcă o aud şoptindu-mi de tihna sa, de paradisul moleculelor ce se amestecă vijelios în straturile erelor. Esenţa materiei mă cheamă la ea, dar eu nu sunt gata, râcâi scândura cu inelarul şi-mi cert pielea de albinos.

Doar ea e de vină şi nu cred că voi obţine răspunsul pe care-l aştept de atâta timp.

Pleoapa-mi tresaltă şi deschid ochiul. Negru de fum pe retină se aşterne, negru de fum de iluzii. Nu văd, nu am văzut niciodată negrul. Am auzit că există dar nu l-am văzut. Oare de ce nu vedem niciodată negrul noaptea? ,,Piele, ai vrea să vezi cum arăţi noaptea?!”. Liniştea îmi confirmă bănuielile. Pielea râde de mine şi-şi doarme somnul molecular în aşteptarea pământului.

Am murit într-o zi de joi şi cred că era noapte. M-au luat şi m-au aruncat într-un sicriu de lemn bătrân. Un albinos, cu pielea care nu văzuse niciodată negrul, nu merita mai mult. ,,Am mai scăpat de un canceros!”. Glasul omului în uniformă boţită mă făcu să tresar, în mine evident. Celălalt spuse doar atât: ,,Domnul P a fost bun, pielea a fost cea care l-a trădat. Dumnezeu să-l ierte!”

Pielea nu a spus nimic ca o trădătoare ce era. Cuiele au pironit existenţa mea şi a pielii în acelaşi sicriu. Călău şi victimă împreună. Îmi vine să râd dar mă stăpânesc.

Dacă află pielea şi mă va suspecta că am plănuit eu ceva? ,,Poţi sta liniştită, nu am nimic de a face cu asta!” Linişte şi miros de putred îmi scaldă simţurile. O baie de linişte mormântală e recomfortantă.

Mă simt uşor, mă simt de parcă nu aş avea nimic pe mine, de parcă goliciunea-mi este haină. Pielea e departe de mine acum. Îşi doarme somnul şi nu răspunde chemării mele. E o trădătoare, e trădătoarea fiecărui albinos. Acum împărţim aceleaşi scânduri, aceleaşi cuie, până şi aceeaşi linişte de mormânt. ,,Crezi că mereu am să suport tăcerea ta? O veşnicie de aşteptare va trebui să mai şi vorbim, nu de alta dar ar fi frumos să împărtăşim impresii. Uite, eu vreau să ştiu dacă negrul pe care eu îl văd e la fel cu negrul tău. Al meu e negru ca de fum, al tău?”. Ciudat, pielea tace şi acum şi e uscată, nu mă ajută să scot un sunet. Poate nu ştie ce e negrul. Ea se bucură mereu să vadă ce cred alţii despre lumea exterioară şi doar după aceea-şi împarte bucuriile celulare. Dar o piele de albinos urăşte negrul.

Am aflat asta încă de mic şi nu am crezut. Doctorii mereu îmi spuneau când eram mic că doar timpul va rezolva problema mea. Eram atât de prost atunci încât am crezut, am gustat cu voluptate din basmele lor cu pigmenţi, crezând că pielea mea îl caută pe prinţul cărbune şi vor trăi fericiţi mult timp. Pielea mea însă a vrut să rămână celibă şi eu am rămas un albinos.

Aud înfundat cum particulele dau năvală asupra scândurii şi se înfruptă din fibra-i bătrână. Curând vor ajunge la mine şi vor ataca pielea. ,,Auzi cum

zumzăie pământul? Pe tine te vrea. Chiar dacă eşti uscată se va bucura să te cunoască şi să-ţi consume celulele-ţi albe!” Mirosul parcă nici nu mai e aşa de puternic, parcă nu mai simt dulceaţa-i de molecule strivite de simţuri. Albinoşii mor oricum, şi eu am murit şi acum mă gândesc la ce a fost şi la ce este. Este negru şi este linişte, mii de particule presează scândura mea bătrână. Mâine vor ajunge, în sfârşit, şi poate voi avea noroc să răpească pielea şi să rămân singur. Atunci nu voi fi un albinos, în sfârşit nu voi mai fi! Voi îmbrăţişa negrul şi omul cu salopeta boţită nu va mai râde de mine. Va spune şi el: ,,Domnul P a fost un om bun!

Dumnezeu să-l odihnească!”

Oare cât timp a trecut de când sunt aici? Liniştea e acum deplină şi nimic nu mai mişcă particulele. Negrul parcă e mai alb sau mi se pare doar mie?! ,,Auzi piele, eu cred că noi doi ar trebui să fim prieteni. Ce zici?” Liniştea persistă în continuare şi negrul devine iar negru. Destinul meu de albinos nu se va schimba prea curând. Voi ajunge poate în raiul albinoşilor, cu nişte îngeri albinoşi, cu păsări albinoase...Ce prostie, păsări albinoase! Oare ele se înţeleg bine cu penele lor?

Cred că da, altfel ar renunţa la ele şi nu ar mai zbura, ar duce o viaţă de aşteptare, dorindu-şi să devină corbi. ,,Auzi piele: ce face o pasăre ca să devină corb?

Renunţă la penele sale albe şi le ia pe cele negre!” Aştept cu nerăbdare să văd ce zice pielea. E o declaraţie de război, ascunsă parcă într-o fabulă bine ticluită. Sunt curios ce va spune şi ascult cu atenţie. Parcă şi particulele de pe scândura bătrână s-au oprit. Unghia de mult nu mai râcâie de una singură. Negrul se încruntă aşteptând şi el dezlegarea enigmei. Cred că şi cei doi oameni ar fi stat şi s-ar fi gândit: ,,Nu e prost domnul P! Cu toate că e albinos ştie el ce ştie.”

E linişte şi miros de putred, dar mirosul începe să-mi placă, nici nu-l mai simt aşa de puternic. Timpul se târâie parcă uşor aşteptând răspunsul pielii la întrebarea mea. O simt cum tresare, convulsii puternice o animă şi uscăciunea dispare ca prin farmec. Cutele se întind şi celulele roiesc într-un mod admirabil. E clar, se gândeşte cu mitocondriile sale albinoase la răspuns. Orgoliul nu-i va da pace, va scorni un răspuns savant, ceva la care nici eu, nici negrul, nici unghia, nici cei doi oameni, nici măcar scândura nu s-au gândit. ,,Auzi domnule P, mereu vei rămâne un albinos. Şti de ce? Pentru că până şi corbii îşi au albinoşii lor!”. Linişte, miros de putred........rămân albinos.

Autor Ersilian Roșca

De Crăciun La începutul vieţii mele de emigrant, am urât Crăciunul cu toată fiinţa mea.

Nu doar pentru faptul că de obicei mi-l petreceam la serviciu, sau pentru că nu prea mai aveam cu cine împărţi cadouri. Era acea perioadă a anului când mă simţeam...invizibilă şi când mă măcina, mai mult ca oricând, dorul de casă.

Chiar şi aşa, mă gândeam mereu că tot e mai bine decât Craciunul pe care îl trăise bunicul meu, la cotul Donului, pe când lupta în al II-lea Război Mondial.

Cum mai scria el de acolo, despre Rusia nesfârşită şi albă, despre cât de dor îi era de ai lui şi de mirosul de pâine caldă...Sau Crăciunul pe care îl petrecuse un unchi de-al lui, din Madrid, într-un avion ce se prăbuşise în Atlantic, în drum spre Brazilia, în timp ce fugea de opresiunea lui Franco.

Da, în neamul nostru avem o lungă istorie de peregrinări şi de destine ciudate, uneori cu final fericit, alteori, nu. Suntem împrăştiaţi în cele patru zări, încă dinante de vremea când mulţi mai aşteptau, totuşi, să vină americanii. De parcă avem microbul peregrinărilor în sânge. Sau de parcă depărtările ne-ar chema şi noi ne lăsăm fermecaţi de chemarea lor, precum marinarii de cântecul sirenelor.

Sau poate, pur şi simplu, ne place anonimatul acela de a hăhădui pe străzi pline de oameni necunoscuţi, în oraşe unde nu cunoşti pe nimeni şi nimeni nu te cunoaşte, în ţări exotice despre care altfel, ai putea afla doar din cărţi, cum sunt. Doar că apoi, anonimatul acela seducător şi romantic, se transformă uneori – şi mai ales de Crăciun – în ceva foarte asemănător cu singurătatea şi o dureroasă alienare.

De multe ori, ca să alung sentimentul acela de înstrăinare, mă imaginam şezând pe bancuţa pe care bunicul o construise sub un cireş, în grădina noastră, la o oarecare vreme după ce s-a întors din război. Băncuţa aceea, oricât de amărâtă şi de roasă de vreme ar fi, reprezintă toate acele comori personale pe care le-am lăsat în urmă, dar care se află în continuare acolo şi mă aşteaptă. Nu e doar o simplă băncuţă. E ancora mea! Şi e valoroasă pentru că a fost făcută de un om care a supravieţuit infernului pe pământ şi apoi a reuşit să se întoarcă acasă. Pentru mine, e o lecţie de viaţă, poate cea mai importantă ce mi-a fost dată.

Cât despre Crăciun, de câţiva ani încoace, am început să îl aştept cu nerăbdare, pentru că, împreună cu fiica mea, am inventat o tradiţie, doar a noastră.

Facem întuneric beznă în casă, ne culcăm pe podea, cu capetele vâtâte sub pomul de Crăciun, ne ţinem de mână şi stăm aşa, multă vreme, uitându-ne la luminiţele instalaţiei electrice, de parcă întreg Universul s-ar rezuma doar la ele.

- E magic! Îmi spune ea, pentru că, da, e la vârsta când încă mai crede în magie. Şi atât cât stă în puterile mele, am să-i prelungesc acest moment cât mai mult posibil. Mi-o şi imaginez, adultă fiind, făcând acelaşi lucru cu copiii ei. Nu ştiu dacă voi fi şi eu acolo cu ei, dar ceea ce contează, deocamdată, este că acum nu mă mai simt niciodată invizibilă de Crăciun. Iar ea, cu singuranţă, nu. Şi dacă mă gândesc bine, poate că, anul acesta, ne vom încăpăţâna să-l includem şi pe „ tati” în tradiţia noastră. Va fi reticent la început. Şi-a pierdut, undeva, prin peregrinările lui, o parte din sufletul de copil. Dar îl vom ajuta să-l regăsească, în

pofida protestelor lui. Şi asta în semn de mulţumire. El e prinţul nostru salvator care înfruntă lumea asta mare, străină şi rea, în locul nostru, înarmat doar cu dragoste necondiţionată şi o inimaginabilă putere de sacrificiu. Tot el, înţelept cum e, ne-a învăţat că „ acasă” e acolo unde aflam toţi trei, împreună. Şi mă mai rog doar, să nu vină prea curând clipa când şi pe puiul nostru îl vor chema...depărtările.

Autor Karina Mureșanu – Vlad

Ortac - Mai întâi am simțit un curent pe la ceafă, eu n-am știut ce e, mi se răcise sudoarea pe sub cască, da' nea Titi, care era lângă mine, a aruncat lopata-n vagon și m-a tras după el. S-a auzit și-un vuiet și bang! într-o fracțiune de secundă, am simțit cum se-ncinge salopeta pe mine. Îmi sfârâiau obrajii și fruntea, iar pe gât, pe gât parcămi turna cineva ulei încins. Dita' explozia, măi băiete! S-a mai cutremurat pământu' vreo câteva secunde, eu stăteam trântit pe burtă, nea Titi era și el pe-o parte cu mâinile la față. După, a prăvălit un praf pe galerie, așa gros, că dacă dădeam din mâini înotam. Nu mai puteam să văd nimic. M-am pus în patru labe și m-am întins pe bâjbâite, să văd cum e nea Titi. Nu se auzea nici o vorbă, parcă ne era rușine să vorbim, dar, când am căscat gura de mi-au pocnit maxilarele și-am scuturat din cap, am simțit cum mi s-au desfundat urechile. În surdină rămăsese un țiuit, dar de auzit auzeam binișor acu'. Care gemea, care urla de durere, ce să zic, parcă era mai bine cu urechile înfundate. Îmi trăsesem helanca pe nas, ochii strâns închiși, zic, să stau așa, să se mai lase pulberea asta, când m-am trezit cu una-n rădăcina nasului.

Zic„ 'Tu-i dumnezeii...!” și mi-am strâns nasu-n pumn. „ Țigane, ești bine, tată?”

Era nea Titi, când s-a ridicat orbecăind, mi-a tuflit un cot în nas. „Îs bine, bre, numa' nasu-i spart de mata” „Iartă-mă, țigane! Unde-s băieții?” „De-abia nimeresc să-mi duc mâna la față, bre, nu se vede nimic, da' se-aude cum se vaită urecheatu' de Chiriac. Mai 'nainte tușea Mitu, cred. Mă, băieți! Ne auziți? Unde sunteți?” Nu se mai auzea nici dracu'. Am mai stat câteva clipe, când prin ceața de praf a-nceput să se zărească o pânză de lumină, da' vag. Se vedea tot mai bine, venea spre noi. „Ei sunt” zice nea Titi. Ei erau, veneau cu măști de gaze pe față. Ne-a întins urecheatu' de Chiriac și nouă câte-o pereche. Urecheatu' avea niște pete pe cap, din loc în loc. Nu avusese casca în momentu deflagrației. Ne-am pus în fund și-am așteptat să se mai limpezească prin-mprejur.

- Și, nu murise nimeni, domnule Anton?

- Nimeni, băiete, nu murise nimeni. Doar atât că eram toți pârliți și tuciurii, parcă eram negrii de ăia, din Africa. Ne-am scos măștile când s-a lăsat pulberea.

Urecheatu' ne făcea semn să-l ajutăm, săracu' avea urechile pârlite rău și i se lipiseră curelele de cauciuc de tâmple. Am încercat să -i scoatem masca cât mai

ușor, da' săracu' a-nceput să urle de usturime. Am scos din geantă un bidon cu apă de i-am spălat rănile. Îl ustura și mai rău. Nea Titi zice „Lasă, Chiriac, că poate-ți rămân urechile mai mici.” Urecheatu' vroia să râdă da' nu putea, că-l ustura pilea arsă de pe față.

Mitu era mai dolofan, mai bucălat. Suflu' exploziei nu l-a trântit, dar în fugă s-ampiedicat și-a căzut în barbă. Era julit de ziceai că s-a dus la bărbier și bărbieru' era orb. „Cum ieșim de-aici?” întreabă Mitu. Atunci parcă ne-am trezit. Parcă nu ne mai venea să râdem. În urma exploziei se prăvăliseră-n galerie vreo cinci rabe de pămât. Eram împiedicați să ieșim la suprafață pentru moment, da', bine, atunci am crezut că pentru totdeauna, nu știam cât din galerie s-a prăbușit, asta am aflat după ce-am săpat. La urecheat i-au dat lacrimile pe la coada ochiului. Eu tremuram ca varga. Mai văzusem eu așa ceva până atunci? Nu, nu mai văzusem. Nea Titi, mai moșneag, mai experimentat, zice „ Stați mă, băieți, liniștiți! Ne scot ăștia, acuș deaici. Da' mai stăm puțin să ne tragem și noi sufletu', după care ne-apucăm de săpat.

Tre' să eliberăm galeria cât mai repejor. Ăia de afară, noi de-aici. Să verificăm dacă avem târnăcoapele și lopețile întregi și-i dăm bătaie!” Eu mai neîncrezător „Bre, da' dacă ăștia de-afară nu știu de noi? Poate s-o apuca de săpat după ce-o să vadă că n-am ieșit noi din tură” „Băi, țigane, am treizeci și cinci de ani vechime în mina asta. Crezi tu, că nu știu ce fac ăia, afară? Plus că mai sunt două galerii la care se lucrează, sper că ăia de-acolo n-au pățit nimic. Vă dați seama voi, că suflul exploziei s-a simțit până la gura minei? A ieșit pulberea afară, ca fumu' prin nările balaurului. Da' asta nu-i nimic, în treizeci și cinci de ani în mină am tras multe, da' n-am lăsat nici lopata, nici târnăcopu' jos de frică. Așa se-ntâmplă când scorbelești pământu', când îl sfredelești ca pe-o conservă, se mai cutremură, mai dă câte-un vânt... . Acu' a strănutat un pic.”

Am tăcut. Parcă mă mai oprisem din tremurat. Ne-am ghemuit toți patru, ne-am scos haleala și-am mâncat. Pe Chiriac tot îl ustura, se strânsese pielea pe față și nu putea mesteca mâncarea. Mitu și-a scos din geantă o cremă, de se dădea cu ea pe mâini. A luat frumos o mână de cremă și l-a dat pe ăsta, pe arsuri. Parcă clefăia mai ușor așa.

Era unsprezece și-un sfert, când ne-am apucat iar de săpat, doar că acu' săpam să ieșim din propriu' mormânt, nu ca să-i străpungem măruntaiele preamăritului. Eu, nea Titi și Mitu dădeam la târnăcoape, Chiriac dădea la lopată. Am dat așa la târnăcop vreo oră. Când m-am uitat la ceas, am trântit târnăcopul și m-am pus în cur. „Mai ieșim pe dracu de-aici, bre, nea Titi! Unde mă-sa m-ai adus să muncesc?

Murim ca peștii pe uscat, sufocați aici!” Nea Titi iritat „ Bă, murătură, săpăm de-o oră și deja faci ca toți dracii. Ia vezi! Sapă cum sapi după cărbune! Nu te gândi că sapi să scăpi de-aici, gândeștete că nu s-a-ncheiat ziua de lucru. Dacă nu era beleaua asta, tot aia făceai, săpai. Așa că tacă-ți fleanca, că te scutur de nu te vezi!”

Mitu și el măcinat de gânduri, zice „ Bre, nea Titi, săpăm, nu zic să nu, da' parcă-i mai a dracu' când te gândești că poți să crăpi aici”. Atunci s-a mai înmuiat și nea Titi „ Bine, bă, mai stăm un sfert de oră, ne odihnim ciolanele și ne-apucăm iar după. Facem pauză la fiecare oră ca să ne odihnim de-acu'”.

Ne-am odihnit un sfert de oră, cum a zis moșneagu'. Chiriac săracu' nu mai zicea nimic. Când îi ziceam să stea, stătea, când îi ziceam să dea la lopată, dădea. Și-așa am făcut în vreo trei rânduri, stăteam cu ochii pe ceas și când se făcea ora strigam „A trecut o oră, gata, pauză!” asta până s-a enervat nea Titi și știi ce-a făcut? Ă? Ia, întreabă-mă, ce-a făcut!?

- Păi, spuneți, ce-a făcut?

- Zice „ Bă, țigane, tu vrei să mă omori înainte de vreme! Ia, dă ceasu' ăla! Da' stai cu ochii pe el, de parcă ai lucra la radio și dai ora ezactă.” „Exactă, bre, nu ezactă” „ Urecheatule, da' nu te mai ustură urechile, altă treabă n-ai, decât să mă înveți pe mine să vorbesc. Ia uite, domnule, cine se dă citit! Țigane, dă ceasu' că n-am glumit.” „Na, bre, ia-l!” „Da', de unde-l ai?” „Din târg.” „Bun, dacă era de la taicătu sau de la mă-ta, nu făceam asta, așa, îți iau altu' după ce ieșim de-aici.” L-a pus jos, a luat târnăcopu' și i-a dat una de l-a-nfundat în pământ. De-atunci nu mă mai uit la ceas cât îs la muncă.

După asta, ne opream când ne zicea el, nu mai sufla unu, cu toate că eram terminați și de oboseală și de frică, cu gându' că n-o să mai ieșim vii de-acolo. Și ce crezi, am ieșit în ziua aia? Ia, spune! Am ieșit?

- Păi, nu știu, ați ieșit?

- N-am ieșit tinere. Ăia de-afară lucrau în schimburi. Au săpat toată noaptea. Întrun târziu, noi ne-am oprit. Nu mai aveam aer să respirăm. Ne-a zis nea Titi „Băieți, gata, noi am făcut destul. Să ne scoată, dă-i pe mă-sa! Dacă mai facem efort, murim sufocați” Am stat toată noaptea și-am așteptat. Mai băteam în vagoane din când în când, ca să ne-audă ăia, că n-am murit. Înainte cu vreo două ore să ne scoată, Chiriac a-nceput să plângă săracu', că nu mai are aer, că se sufocă, că nu ne mai scoate nici dracu'... m-a făcut și pe mine să plâng. Pe Mitu îl mai zgâlțâiam din când în când, că ni se părea că nu mai mișcă. Ne luase cu frisoane. Nea Titi zice „Mă, băieți, nu disperați c-o să ne scoată. Țigane, pe tine când te-am luat la mine, când s-a prăpădit taică-tu de tuberculoză și-ai rămas orfan, mi-am zis așa: las' că-l iau la mine, să aibă și Viorel a meu cu cine să se ia, că săracu-i hadicapat și nu poate să meargă pe picioarele lui, are și de tine cine să se-ngrijească, că ai văzut, nevastă-mea, Nușa, e femeie sufletistă. Plus că am zis să am și eu, pe unu' care merge, care să poată să meargă la muncă cu mine, să trudească cu mine. Păi eu aș fi dat orice să fi putut merge și Viorel a meu, să fi simțit și el pământu' ăsta lutos sub picioare. L-aș fi lăsat să vină cu mine-n mină, numa' să fi fost el sănătos, să alerge și el ca toți copii. De multe ori mi-a zis «Tată, ce n-aș da să fiu ortac!»” Nam mai bocit nici unu'. Eram amețiți de cap, dar am stat cuminți, până am văzut lumina de pe căștile ortacilor, străpungând, ultimu' perete de pământ ce ne despărțea.

Asta a fost prima mea zi de muncă, dacă tot m-ai întrebat. De-atunci, toți trei, eu, Chiriac și Mitu, scorbelim pământu' ăsta. Nea Titi a murit, după doi ani, înainte să iasă la pensie. Avea și el probleme cu plămânii.

- Da, interesantă poveste aveți, domnule Anton! Și periculoasă.

- Da', păi am trecut prin multe. Ș-acu', înainte să ies și eu la pensie, că mai am cinci ani, vor să-nchidă. Păi i-am zis la domnu' director „Don director, eu vreau să sap,

eu sunt ortac, altceva nu fac. Eu sunt una cu pământu' ăsta, negru. Eu dacă mor, mai bine mor acolo, că dacă mă-ngropi în cimitir la doi metri, e ca și cum m-ai ține-n casă. Acolo vreau să sap, acolo vreau să mor. Eu sunt ortac.”

Autor

Ciprian Alexandrescu

Peregrinări Moto: „Pământul dă naştere tuturor celor ce Sunt şi apoi le ia iarăşi înapoi”( Euripide) …a îmbătrânit satul, Pământul, obosit de greutatea poamelor, aşteaptă mâna harnică a gospodarului să-l uşureze, Dumnezeu binecuvântând anul acesta din plin… Şi de parcă ar îngenunchea mulţumind sau jelind, nepăsarea oamenilor cuprinzând totul: câmpul plânge, roada acestui an putrezind, dulceaţa fructului înghiţind-o adâncurile… Au şi ele nevoie de mierea pământului şi laptele matern.

Bătrânii satului, grei de ani precum pământul, abia de-şi mai târâie oasele, plesnindu-le încheieturil, se opresc la poartă şi privesc departe, departe în zare, că poate li s-or întoarce acasă copiii, plecaţi hăăăt, la apusul lumii. Unii. Alţii – la răsărit, după agoniseala deşartă; au plecat copiii uitând de pământul care le-a dat viaţă şi i-a hrănit, uitând de fraţii de sânge şi de joacă, uitând de iarba verde din bătătură…

Tot mai însetaţi parcă, uită de mugetul viţelei din ocolul din stânga casei şi, cu ochii tulburi aleargă bezmetici să prindă ultimul tren al sorţii dar nu şi al liniştii… Pământul acesta străbun, sterp de roada tânără a omului plânge prin lacrima tăcută a bătrânilor - aproape orbi, bătrâni lăsaţi în voia întâmplării să păzească satul, ozana, întreaga privelişte suspinând că nu mai aude glasul zglobiu al fecioarelor cântând trilul veşnic al nunţii. Urlă pământul de durere, apăsarea grea a tăcerii nimeni auzind-o…

Femeile tinere, luând locul bărbaţilor, au plecat să are grădinile altora – graniţele fiind libere – iar bărbaţii nasc şi alăptează copii…

Cei ale căror mame nu i-au înţărcat încă, scormonesc prin pământul din bătătura casei, ca poate or descoperi un ciob din oala de lut - altădată plină cu hrană, şi-şi tocesc dinţii de lapte, scrijelind-şi gingiile şi limba…

Iar gustul pământului ars, îngropat în pământul plin de săruri este dulce-cleios, ciobul rămânând peste vreme neafectat… Ca nişte vase de lut arse, poate prea mult în focul pentru care nu fusese pregătită încă, femeia acestui timp, orbecăie după un mâine necunoscut, neştiind în care gară a vieţii va coborî, neştiind dacă acolo o aşteaptă bucuria împlinirii sau deşertăciunea…

…a îmbătrânit pământul… Frâiele acestui început de secol l-au preluat vestalele – fiicele universului, bărbaţilor trecuţi de prima vârstă rămânându-le să nască – peste fire de înţeles cum, rămânându-le să frământe aluatul şi să-l coacă în spuză, preluând – din mers – gingăşia, sensibilitatea şi tandreţea femeii, căreia Dumnezeu i-a dat rostul ei aici, pe pămţnt, transformând credincioşia câinelui în foame de lup… …a îmbătrânit satul. Susţinut de un toiag învechit, mâncat de carii, bătrânul înţelept, făclia feciorilor de altădată, îşi pierde gândurile în amintiri duioase sufletului şi, cu mâna dreaptă streaşină la ochi, caută să mai zărească – măcar o dată, nemărginita frumuseţe a sufletului şi priveşte lung, lung, lung… după o himeră, o legendă vie a pământului străbun, pe care oamenii – unii, au ademenit-o cu vorbe goale, alţii cu deşertăciunea luxuriantă a castelelor de nisip construite, alţii, gonind-o însă, pentru că nu-i înţeleseseră rostul… Au închis-o în zidurile acestui pământ, ca un blestem sau binecuvântare, au lăsat-o să moară încet, încet, otrăvindu-i dulceaţa sufletului cu veninul dorului neîmpăcat…

Bătrânul acesta, vechi şi el de ani, cu osânza trupului topită, cu pământu-i altădată plin de săruri, ar da totul – ultima licărire de viaţă, să mai vadă o dată nemărginirea… Odrasla sufletului său, plecată departe, departe, îi poartă picioarele ce nu mai vor să-l asculte, de la uşa din tindă la poartă şi iarăşi la uşa veşnic lăsată deschisă; inima îi pâlpâie când scârţâie poarta sau cumpăna de la fântână… Să mai sărute o dată şi să binecuvânteze odrasla departe plecată, să mai simtă căldura din tinereţe în vigoarea băiatului său, a fiicei sale, apoi, ca şi copacul, pe dinăuntru mâncat de putreziciune, să se odihnească la umbra nucului din fundul grădinii, lângă crucea nevăzută a răstignirii…

Mierla, cintezoiul, credinciosul piţigoi şi neobosita vrăbiuţă, să-i aducă liniştea sufletului cu trilul lor, celălalt somn să-l cuprindă în vraja fără de somn a eternităţii…

Atunci mâinile i se vor prelungi şi neostoit va culege poame pârguite din livada cu meri şi peri, cu caise şi piersici, cu gutui al căror gust, uşor astringent, nu-i va strepezi dinţii, ci-i va curăţa de piatra dură, adunată de-a lungul anilor… Iar puful îi va gâdila obrazul, ducând apoi dincolo de această lume vremelnică, parfumul tainic al nemărginirii… În livada tânără, crengile copacilor grele de roadă, sărută pământul străbun, lăsându-i pe trecători să-i culeagă roadele, căci altcineva nu mai trece pe acolo…

Desprinzându-se singure de pe creanga, şi ea obosită, câte un măr cade pe faţa bătrânului şi-l trezeşte din tristeţea visândă a sufletului; cu greu îşi poate ascunde lacrimile, plânsul părintelui pe care mâine, nu va avea cine să-l acopere…

A îmbătrânit şi poarta care scârţâie tot mai des când o leagănă vântul şi când o şterg de praf crengile teiului, la umbra căruia în tinereţe, îşi odihnea bucuria vremelnică a sufletului sau îşi liniştea durerea neîmpărtăşită, ascunzându-şi plânsul - nu de puţine ori cu sughiţuri, de nevastă şi copii, teiul plin cu floarea ce-l adormea nemâncat, numai să ajungă din îndestulare la cei dragi, pe care nu i-a înţeles, de ce au plecat, lăsând frumuseţile acestui străbun pământ să le fie alţii

stăpân, de ce au ajuns ei înşişi slugi…Şii pământul sfinţit de Dumnezeu, un pământ vasal…

Complotând cu gândurile omului, clopotul de pe turla bisericii vechi, anunţă turma – veche şi rară şi ea, că mâine e duminică… Pustiu şi lipsit de forfota vlăstarelor tinere, în floare, clopotul bate pentru privegherea satului de către aceşti bătrâni ce nu-şi mai pot duce picioarele până la biserică, pentru ascultarea învăţăturii tainice a cuvântului hristic, murmurând ei înşişi o veche rugăciune ştiută din copilărie.

Apoi doar clopotul trage, clopotarului intrându-i în sânge să trezească lumea, chemând la învăţătură…

Preotul satului, poate prea grăbit şi el, în vârtejul acesta al morţii, a plecat neînţelegând rostul acestei mute tăceri a pământului… Ori, fugărit de himerele timpului acesta, nesăţioase himere, n-a înţeles rostul credinţei strămoşeşti, lăsândui pe bătrâni – şi aşa singuri - văduviţi încă o dată…

Vulcanul de foc al învăţăturii alese îşi are centrul în adâncuri; de nu este condus din umbră de o mână de fier, lava se împrăştie, acoperind pământul cu cenuşa morţii… Se dărâmă biserica, ridicată cu atâta trudă, biserica lui Dumnezeu – lăsată în voia sorţii; mai singură ca oricând, priveghează satul şi Stăpânul Universului o priveghează din umbră să nu se năruie… Schela, putrezită din urma ploilor, venite la vreme anul acesta şi de arşiţa necruţătoare a soarelui, s-au rupt… Şi s-au rupt şi scările pe care, cu atâta trudă urcau oamenii – nevoindu-se, sperând în mântuirea sufletului… S-a rupt în două scara ce lega cerul de pământ, urmând să apară vitregiile pe care o mână de bătrâni neputincioşi nu au cum le înfrunta… Cărămida roşie, a înălbit pereţii – pe dinăuntru, au prins muşchi, de umezeală…. Cârmaciul satului, după şapte ani de păstorire, a lăsat totul de izbelişte, fărâma de bucurie din sufletul împietrit de singurătate al bătrânilor alinând-o, doar strigătul cucuvelei şi urletul morţii… Şi urletul câinilor ce simt din vreme pericolul… …se dărâmă biserica nouă, biserica vie – templul Duhului Sfânt şi, în cea veche, plouă. Să se fi supărat Dumnezeu şi să pedepsească satul acum, când amândouă bisericile îşi serbează hramul??! O fi blestemat românul să tot dea înapoi – bucurii şi tristeţi – pământul cerând mereu jertfă de vestală?…

A îmbătrânit satul…. Singuri, oamenii se ghidează după clopotul bisericii, ce-i trezeşte dimineaţa la rugăciune, ori anunţă moartea celor tineri, bătrânii împovărându-se sub greutatea anilor şi, după soarele ce răsare mai târziu însă, obosit şi el de atâta priveghere… Credinţa oamenilor – uşoară, văduvită de păstorul care întârzie să apară, să strunească iarăşi frâiele carului de foc, se năruie şi ea. O dată cu trecerea la viaţă veşnică a bătrânilor cărora le plângi de milă cum le urlă singurătatea în pragul casei, adoarme satul ; adorm şi bătrânii – somnul cel lung şi în visul prelungit al speranţei şi agoniei morţii, aud cum trag clopotele pentru nunta feciorului venit acasă să ceară binecuvântarea părinţilor. …şi cuprinzându-i somnul de tot, ei înşişi umplu paharele cu vin nelimpezit încă, să cinstească nuntaşii, căci s-a adunat iarăşi bucuria la bătrâna casă… Cum vinul de anul acesta curge din butoaie, să potolească setea truditorilor, ei văd semnul

haric din nou coborât pe pământul strămoşesc, unde „vinul şi untdelemnul” vor curge iarăşi din belşug…

Adorm bătrânii din casele vechi, iar bârnele scârţâie mâncate de carii şi satul, adoarme şi el, obosit de lunga aşteptare şi priveghere, că poate mâine să li se întoarcă feciorii şi fiicele acasă, să cânte fanfara la gătitul miresei, să tragă clopotul de duminică…

Autor

Olariu Elena Ursul carpatin

Povestesc de parcă aş fi eu, dar la fel de bine pot scrie şi la persoana a doua pentru că nu mai sunt eu, trăiesc o existenţă paralelă, fiind doar o unealtă folosită şi aruncată la fier vechi, o carte veche, necitită şi dată la topit, un bidiviu ce a pierdut mai multe curse şi care trebuie sacrificat pentru că nu îşi mai justifică existenţa după ce a fost călărit ani în şir, care a câştigat multe bătălii, dar nu pentru el ci pentru alţii. Nu mă mai recunosc, am devenit sclavul unei societăţi formale, plină de oportunişti şi conformişti, care cred că Platon, cu ale lui teorii despre unicitate ca parte componentă a unui întreg universal, este doar un platou cu gogoşi. Am fost aruncat într-un labirint existenţial fără ieşire, de unde caut totuşi zadarnic să ies, mergând haotic în zig-zag, precum un bezmetic ameţit cu poşirci făcute la pufoaică. Am plecat afară, gonit fiind de sărăcia care naşte monştri din ţara mea, după ce încercasem multiple variante oneste de a-mi câştiga stabilitatea financiară, fără compromisuri şi fără să-mi vând sufletul, umilit într-o lume a formelor fără fond, în care doar capitalul şi spectacolele groteşti mai contează, unde marea masă rămâne ignorantă, feroce, mărginită şi egoistă. Am plecat înfrânt, dintr-o ţară în care poţi să ai şapte facultăţi, că fără pile ajungi tot paznic sau nici atât, am fugit dintr-o lume de gardieni, cărora mai nou li se spune fără noimă bodyguarzi, un fel de semiboschetari, prost plătiţi, amăgiţi doar la infinit cu o leafă mizeră, care nu au în cuier decât uniformele de pe ei, inscripţionate cu denumirea firmei unde, fără să aibă de ales consideră că lucrează, păzind ce au furat alţii, stăpânii lor corupţi. În căutările mele, m-am angajat cu ziua la una dintre marile grădini zoologice ale continentului meu adoptiv. În incintă girafele ne priveau de sus dispreţuitor, iar maimuţele resemnate se distrau copios, pe seama reacţiilor amuzate ale vizitatorilor, iscate atunci când le arătau acestora, părţile interzise ale trupurilor lor expuse şi plictisite. La locul de muncă şi în cuşti, standardele europene sunt respectate în cele mai mici amănunte, habitatul este strict natural conform normelor UE. Ursus arctos, adică ursul brun carpatin, cu toate că scăpase de foamea şi de braconierii din munţii noştri, şi că avea condiţii de locuit şi de trai europene, căuta disperat şi fără hodină o ieşire.. M-a deocheat telepatic, comunicându-mi rezonant, că nu îi este respectată intimitatea, dreptul la vânat fiindu-i furat de gorile şi cameleoni, iar el se simte ca la “Big Brother ‘ în emisiunea aceea stupidă, care a prins un întreg univers, o întreagă civilizaţie. Ochii lui hipnotici, mari, frumoşi, trişti, căutau libertatea munţilor împăduriţi, a pajiştilor înflorite , a zăpezilor veşnice. Degeaba are condiţii, dacă nu poate vâna sau alerga în voie, dacă nu îşi poate face o familie pe seama lui, cu ursoaicele lui, ascuns în bârlogul ales de el din spatele stâncilor..Căuta câmpul cu iepuri, unde orice fotograf sau vânător rătăcit poate deveni oricând, un prânz copios sau o alternativă la cină.

Mi-a mai comunicat că nu îi plac oamenii, iar eu l-am înţeles şi nu l-am înţeles, dar am încercat să îi explic că nu sunt toţi periculoşi şi profitori aşa cum crede el, că doar unii îl văd ca pe un duşman sau ca pe o blană tăbăcită, şi că aceştia dacă ar putea, de frică ori pentru profit, ar distruge tot universul, pentru că este incontrolabil, periculos şi de neînţeles, plin de comete, meteoriţi, nebuloase şi găuri negre.

Privindu-l prin gard, precum un vizitator căruia îi este limitat dreptul la comunicarea cu un condamnat nevinovat, am pozat urmele-i săpate prin pământ şi betoane spre ceea ce el aspiră neîncetat într-o deplasare continuă şi sacadată. L-am urmărit ore întregi în truda lui de a găsi o scăpare, nu stătea o secundă locului şi cred că nu a stat o viaţă. De la trezirea primelor instincte face cu evanescenţă, aceeaşi şi aceeaşi mişcare, căutând mereu o ieşire, visând perpetuu evadarea dintr-un paradis artificial creat de alţii pentru el. Nu miam închipuit vreodată, că paradisul se poate transforma într-o banală şi stupidă puşcărie. Fără vină, orice izolare devine automat absurdă, chinuitoare ; era închis pe vecie, iar gardurile lui erau şi ale mele.. Răbdător şi tenace aşteapta să apară undeva o gaură în gard, o lumină dinspre gura peşterii, fie doar pentru o clipă. O secundă de libertate, ar echivala cu o viaţă de fericire, dar între el şi dreptate este un ocean de duşmani necunoscuţi, lacomi, profitori şi egoişti. -Semăna leit cu Wojtek, ursul erou de la Monte Cassino, care în al doilea război mondial a luptat împotriva naziştilor alături de armatele aliate ca soldat artilerist, cărând proiectile grele de tun, şi bând

bere sau fumând cot la cot cu soldaţii polonezi, şi care, după ce a fost decorat pentru fapte de eroism, drept recunoştinţă a sfârşit trist şi părăsit tot într-o grădină zoologică. Adio obiceiuri, ritualuri, prieteni şi duşmani, adio libertate,… în viitor, doar zăplazuri, zeghe şi zăbrelele.

Undeva prin curtea aceea imensă şi plină de spectatori, leul şi tigrul, alţi regi care au abdicat, şi au fost luaţi prizonieri, răgeau sfâşietor, iar un îngrijitor, pulveriza în urmă-mi spray cu miros de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor.

Mă amăgesc cu gândul că fiind afară, dincolo de gardul “închisorii’ sunt liber, sufăr însă, că de cealaltă parte ursul măsoară, cu tainici paşi egali timpul şi spaţiul captivităţii, considerându-mă poate vinovat şi pe mine de amputarea vieţii lui. Ochii-i bruni, ca pământul în ale cărui izvoare sclipeşte eternitatea, mă obsedează. L-am privit hipnotizat multă vreme, iar frustrările lui au devenit coşmarurile mele, intrase complet în mintea mea ca ultima-i şansă de a se elibera, şi atunci sufletele ni s-au contopit, realizând că în mine nu intrase doar el fiara înlănţuită, ci intraseră toţi urşii care l-au procreat, caprele şi ţapii pe care el i-a devorat, păşunea din care s-au hrănit cerbii, murele şi zmeura care l-au săturat, pământul ca glie a ierbii, islaz şi ocină, soarele care a dat lumină pământului, toate ursidele înrudite cu el, lupii şi peştii, marea şi muntele, pădurea şi peşterile pe unde a vânat şi pe unde s-a tolănit, apa care i-a potolit setea şi care l-a răcorit....................................

Ce s-a mai întâmplat ulterior eu nu mai ştiu, dar gardianul care mă păzeşte îmi spune în romengleză, de parcă ar povesti un film poliţist, privindu-mă cu entuziasm şi admiraţie ca pe cel mai bun prieten, cum am sărit eu gardul cu un ham roşu şi cu o lesă de aceeaşi culoare într-o mână şi cu o foarfecă mare de tăiat sârmă în cealaltă, cum arătam ca un gladiator în arenă, pregătit să înceapă o luptă inegală, fără şanse de supravieţuire, şi că odată intrat în cuşca ursului i le-am pus acestuia cu greu, fără frică, după care, ca în transă, am tăiat lacătul gardului de sârmă ce împrejmuia habitatul şi am părăsit în galop împreună cu ursul, incinta marii grădini zoologice, sub privirile înfricoşate ale vizitatorilor. Nu mai vedeam şi nu mai auzeam, trecusem pe pilot automat.. Mai înainte, furasem o dubă, care ne aştepta la ieşire de multă vreme, cu cheile în contact, şi cum, cu poliţia pe urmele noastre am fugit spre cel mai apropiat codru, după care, dezorientat în ţară străină, alergam haotic împreună cu ursul, pe care l-am eliberat mai apoi din lesă, redându-i pentru câteva momente libertatea în marele lor parc public, după o urmărire ca în filme, pe şosea şi pe trotuare , şi că încolţiţi fiind de forţele de ordine care ne vânau înspăimântate, am fost în cele din urmă împuşcaţi amândoi, om şi urs. Mai zice că îmi pierdusem conştiinţa a doua oară, atunci când animalul, lovit şi el, îmi lingea rănile. Eu cred că mi-o pierdusem pentru totdeauna, uitasem ce nationalitate am, rus, grec, room sau italian, român, olandez, belgian, indian...siberian, caucazian, argentinian, irlandez,….?

Ursul a murit după ce m-a apărat cu recunoştinţă şi după ce a sfâşiat mâna acelui poliţist sau poliţiste care mă împuşcase. Urs şi om, devenisem prin amestec de sânge, aceeaşi fiinţă, un centaur care a ales mai bine să piară, decât să se compromită ca să trăiască, la fel cum procedase cu aproape două mii de ani în urmă, marele Decebal, regele dacilor şi al Carpaţilor..

De atunci, rămas singur în spatele gratiilor, am început să măsor tainic cu paşi egali timpul şi spaţiul eternităţii, realizând pentru totdeauna că ursul eram inclusiv eu, împreună cu cerbii şi cu iarba, cu munţii şi cu mările, jungla şi deşerturile, felinele şi canidele, peştii şi nisipurile...

Aici, în puşcărie am toate libertăţile, pot să mă uit oricând la „Big Brother”, emisiunea care a posedat tot mapamondul, pot să stau tolănit în pat şi pot chiar să procreez sub supraveghere video ori să văd programe xxx. Şi aici ca şi oriunde, cu bani aş putea cumpăra orice şi pe oricine, doar libertatea nu. Sufăr mocnit, pentru că atunci când am pofte, tare aş mai vrea să fug la vânat de ţapi şi râsoaice prin plaiuri mioritice, că viaţa mea plină de obiceiuri şi tradiţii, în numele libertăţii are gard de sârmă ghimpată şi că toată ziua trebuie să mă dau ca să miros frumos, cu spray de libertate, bun şi împotriva ţânţarilor, că nu am cu cine să mai încing acilea în hârdăul european, o horă românească. Aş mai vrea să îmi înfig colţii şi ghearele în bandiţii care se propăşesc, în timp ce urşii împovăraţi de mulţimea contradicţiilor şi abuzurilor, sufocaţi de hăţişul procedurilor şi ale veşnicelor camarile, sucombă şi dispar. Dar ce mai contează? ... sunt urs ,… doar atât, „fiara” înlănţuită din spatele fiarelor.

Apoi, am zburat într-o pasăre, m-am îmbarcat pe o balenă, pe pământ am alergat într-un tigru, m-am târât sub pământ cu o râmă.

Acum, toate substantivele animale, au motor, cip şi integrate !.

Autor

Gabirel Constantinescu

Vara unui moş voiajor Focuri în cămăruţă, ca-n februarie. Doar că paisajul e verde. Carburant solid avem.

Noroc că ILS-ul funcţionează! Combustibil lichid este! Vine recele de la Poiana Narciselor. Pe pârâul roşu-înfuriat de la Valea Vinului se spală codobaturi de munte şi pescărei negri, flori firave şi plăntuţe mărunte pe stăncile învelite de muşchi. Când dau să intru cu Alice în ţara minunilor găsesc „INTRAREA OPRITĂ”! Mă învelesc în răceala supărării mele. Două zile de cenuşă-n tristeţe.

M-am mohorât când am aflat că se vând foarte bine romanele lacrimogene şi cărţile de colorat! Mi-e greu, tare greu, să mă hotărăsc ce-o să scriu: o carte de lăcrimat sau o carte de colorat! Apoi din măgură a-nceput să iasă fum, ca dintr-un vulcan tăiat în două şî s-a luminat! Nu ştiu cum şi de unde, de pe alt tărâm venite, două drepnele dansează deasupra casei mele! Burlanu’ de la orizontala streşinii s-a rupt, acum curge din despicătură un duş neîntrerupt, stai să vezi, dacă plouă-n mai, vom avea mălai prin buzunare, izmă creaţă prin pahare, salvie la borcănaşe, fasole în farfurioare, ciuperci în guriţă, cireşe la urechelniţă. Mai mult decât atât! Cu apa de ploaie rămasă de la duşul din streaşină am spălat, după ce-am curăţat de lut, frunze şi furnici (unele strecurate şi pe sub izmene), rădăcini de tătăneasă săpate adânc pentru dureri de oasă! Ce-i mai trebuie omului, în grădina Domnului?! Aşa, aşa! Lângă rădăcină, în umbra păcatului, o Amanita virosa pândeaaa…

Trebuie să urci, să cobori, să trăieşti, să mori! Să te fereşti de ploaie, de zăpuşeală, de furnici, păianjeni, viespime, de păsărime. Să te hrăneşti, să ai grijă de cele trei perechi de papuci. Trebe să aştepţi pe cineva, sau să te duci în întâmpinare-i. Din când în când să străluceşti, să mai ieşi din mlaştina ignoranţei! Când urci pe catargul firului de iarbă, să clipeşti la stele. Să meditezi adesea şi la cele de jos.

Dimineaţa să te speli pe faţă şi mustaţă, pe antenele de aţă cu picătură de rouă. Nu uita s-o saluţi pe Mentina cea creaţă. Să stai în hamac o oră, cel mult două! Să bei ceaiul fără zahăr, mai bine, cu pipeta un pic de miere de la vecine. Să ai prieteni în partidul verde ca şi tine. Doar de la linguşeli te rog, a te abţine!

Dom’le, nu-ţi permit! Doamnelor, aşa ceva, la mine-n grădină-i interzis! Ce-i nesimţirea asta? Chiar aşa??? Unu’ peste altu-n văzu’ verzei??? Cumplită neruşinare!!! Ce-i bazaru’ aiesta? Aşa, la grămadă? Faceţi-o în perdeaua frunzei, în ascunzişu’ tulpinei, la umbra rădăcinei, dac’aveţi chef de tăvălealăăă! Orgii cu păpică şi dragoste la coccinele. Nu vor să piardă un minut şi mă întreabă dacă sunt fericit ori not! Rămân surd la asemenea interviu, dar îmi aduc aminte de vremurile când eram orb de amor. Cine... "qui est plus aveugle qu'un aveugle ? Le passionné"...este mai orb decât orbul ? Amorezatul, zice Dhammapada. Măi tată, măi, şi pe fluturii azurlii i-a apucat! Zburdă-n roiuri albastre apoi se aşază pe

spicele de nintă cipărată ori pe tulpinile uscăţive de fân sfinţit şi se pupă-n trompă. În ogaşul crăpat de cutremurele arşiţei se vede prin despicăturile lutului, miezul fierbinte-al Terrei. Dintre ierburi fierbinţi cosaşii se dau cu capul, de pârleazuri ca tembelii. Pe deasupra, nesimţitori la febrele lumii, înoată-n băi de-argint, lăstunii.

Dex: hapsân ~ă (~i, ~e) = (despre persoane) 1) Care este rău la inimă; fără milă; câinos; crud; hain. 2) Care manifestă o dorinţă cumplită de a avea cât mai mult; cuprins de dorinţa de a afla cât mai mult; avid; lacom. /<ung. hapsi.

Lilieci ca lăstuni nocturni, drepnele, roi de lăstuni diurni, rândunele, agitaţie şi zarvă, antrenamente pentru marele drum aerian, fără paşaport, peste frontiere, peste mări şi ţări; şorecari, un vinderel, corbi, pitulici, cinteze, cârduri mici de sticleţi, hărmălaie de gaiţe şi…un cuc! Prin livada pârjolită, de sub piramida măgurii, pe sub funigei de-argint, brâncuţa îşi scutură seminţele cafenii, fluturi zdrenţăroşi zburdă împiedicat pe lucerna închinată înspre lespedea fierbinte a pământului pe care se prăjesc mere găunoase, poame vlăguite, pere zbârcite, fructe seci. Răstorn butuci de prun înroşit dintr-o grămadă de vreascuri scheletice şi descopăr pe sub scoarţele betonate-n lut, litere albicioase, vii, O-uri, C-uri, U-uri de miriapozi, căţeii-babei (Oniscus asselus) depigmentaţi, carabi orbiţi, năuciţi de lumină, gângănii mărunte, necunoscute, care încotro alergătoare pe-ntrecute, iar pe crengile mumificate, ca iasca de uscate, fluturi noctatici abia ghiciţi printre lichenii pietrificaţi de vipia verii. Sub o buturugă de la marginea pârâiaşului lui Dubău, transformat în uscător de frunze şi ierburi stă la umbră fierbinte, în uşa scorburii, sub o amăgire de răcoare prinţesa Dalmatina. Mă şterg de sudoare cu cămaşa făcută turban ca să mă ferească de insolaţie, mă târăsc spre compotul de mere aromat cu crenguţă de busuioc şi sorb zgomotos, pofticios, apa dulce, parfumată, îndosită la rece! Uauuu, ce băutură răcoritoare de casă!

Urcuş la pietrele măgurii. Septembrie cald, calm, blând, plin de pace. Las rădăcinile de tătăneasă şi brusture la macerat în borcane pe dunga caldă a târnaţului, raft lemnos pentru farmacia naturii. Urcare domoală pe cărarea galbenă de marnă. De pe marginea ogaşului mi se-nchină slujitori ţepoşi: măceşi şi păducei cu fructe înroşite, porumbari cu coţobrele albestrite, tufe de soc cu bobiţe înnegrite.

Broscuţe bombina îşi scot ochii din câteva bălţi rămase din pârâiaşele secate, pline de mătasea broaştei! Viespi, cosaşi, fluturi azurii şi stellatarum pe fiereapământului, albine pitice pe tulpiniţe pierdute de garofiţă, călugăriţe pe fire topite de şovârf. Pe-o cărare verde de pârâu ascuns sub ierburi stau la umbră moale de fagi, salvii galbene, lipicioase, tulpini înalte, păstăioase de răchitan hirsut! Mă caţăr, lac de sudoare spre Chomolungma, mama universului din Inima mea.

Instalez prima tabără de popas la poale. Sub un trunchi putred de păducel rostogolit sub greutatea burţii mele, zăresc carabi înnegriţi, miriapozi suciţi, fire mătăsoase de păianjeni. Scăldat de năduşală, ajung sub plugul de piatră, un brăzdar de rocă ascuţită izbucnit de sub coastele colinei. Peretele de stâncă, peticit cu muşchi, licheni şi frunze grase de urechelniţă s-a înfierbântat; îmi arde plăcut spatele lipit de cuptor. Îmi ling buzele sărate de-mi stă gândul la îngheţata aromată cu mentă şi

împodobită cu păpălău. Ridic ochii spre alte vedenii! Şorecari, fluieraş de ghionoaie verde, fâsâit de fâse, nu tu, rândunele, tu, nu lăstuni, codobaturi albe şi cenuşii, o mierlă, pitulici înverzite, piţigoi din fiecare soi. Recoltă de fructe sălbatice în buzunarele borneului: măceşe, păducele, porumbele, cruşâne, scoruşe, căline, socuţe. În cămările memoriei alte mândruţe!

Autor

Ilie Hoja

Sfinţenia se învaţă la ţară Pe când era bunica aşa de blândă şi toate poftele mele ale ei erau, lumea îmi părea descântată de cea mai pricepută vrăjitoare. Numai ce-o vedeam îngenunchind în faţa unei icoane din care ne privea cu atâta înţelegere şi iertăciune Femeia-mamă, de o veneraţie care se aşternea atât de firesc în inimile noastre încât cuvintele rămâneau nerostite, undeva în canale de comunicaţie superioare. Eu mă pierdeam în acei ochi milostivi, în timp ce bunica vorbea despre ceva ce nu puteam pricepe decât sub forma unor dureri şi că mâna de ajutor venea tocmai din bucata aceea de lemn vechi pictat, cât o oglinduţă care întorcea întotdeauna un chip mai îngăduitor, mai generos şi mai spăşit în cel ce o privea într-un anume fel, ci nu oricum. Bunica avea multe lacrimi de împărţit. Pentru toţi cei care nu ne mai erau alături. Îi striga pe nume şi le spunea ce mai e pe la noi. Că multă viaţă avem de îndurat şi ursita a fost aprigă. Uite, gardul s-a rupt şi nu mai are cine să-l repare. Animalele trebuie duse la păscut şi nu prea mai are cine. Porumbul nu s-a făcut anul trecut şi nici anul ăsta nu pare unul mai bun.

Că s-a certat cu alde Ghiţă fiindcă i-au intrat păsările prin grădină şi s-au dus încolo toate zarzavaturile. Că i-a mâncat şobolanu’ jumate din păsări. Şi puii de curcă mor pe capete, degeaba îi doftoriceşte ea. Şi că oile duse la cioban nu dau brânză mai deloc. Pe fina Vastica a muşcat-o căţaua noastră de picior, într-o zi când scăpase din lanţ, şi sărmana femeie nu mai poate munci de mai bine de-o lună. Cine să mai sape, cine să mai ude, că toată nădejdea casei era ea, văduvă cam de multişor. Stă pe prispă şi se vaietă. Şi înjură.

Copiii sunt pe la şcoli, pe la oraş. Moşu’ ei a îmbătrânit şi-l paşte o boală grea. Îl mai strigă încă pe unu’ şi-l mai jeleşte pe altu’. Şi le vorbeşte, cum ar sta colo, lângă fântână, cu furca în brâu şi ar depăna caierul vieţii, de faţă cu însăşi viaţa. Eu tac, lângă ea, tăcerea devine un ritual. Mă prefac jucându-mă cu o păpuşă dintr-un cocean de porumb cu mătasea încă lucioasă şi umedă. Îi împletesc cozi în timp ce sufletul meu, ca o ladă în care intră potop de zestre, - biata de ea nici nu ştie câte am chitit eu acolo -, îi primeşte încă patimile nestăpânite, ca pe un dat... dacă ar şti ea că port, acum, sufletul ei! Aşa cum purtam iile pe care mi le cusea cu fir de borangic...

Pe urmă se închină. De multe ori. Se apleacă şi sărută locul unde, spune ea, fără să vedem, calcă picioare sfinte. Îmi dezvăluie că acolo se aşază divinitatea ca să ne asculte şi să ne împace. Cu viaţa, cu noi înşine. Pentru că aşa se face, şi când n-o mai fi ea, să-i urmez calea. Eu o mângâi pe obraz şi ea oftează. Asta, credeam eu, este ca un fel de bucurie!

Apoi, ne vedeam de ale noastre. Nu pot să uit câte m-a învăţat bunica. Cum se cultivă ceapa, cum se face pâinea în ţest, cum se ţese în război, cum se prepară urzicile pentru răţuşte, care sunt zilele de sărbătoare şi ce semnificaţie au. Şi, unde locuiesc – ca să zic aşa acei care au plecat dintre noi, pentru eternitate, dar şi tămâierea, ca rit pentru reînvierea

spiritului acestora. Când gerul înflorea precum o garoafă imaculată, în fiecare sâmbătă, îmi pregătea câteva lumânări şi un miez de tămâie într-un ibric şi, îndurerată, mă trimitea la cimitir, să trezesc morţii, să le dau bineţe, de dincoace.

Să nu te întorci, auzi, până nu-i pupi. Şi spune-le că şi eu mă usuc de lipsa lor. Să simtă că îi iubim... Şi ofta, de se întrista toată uliţa. Mergeam dând la o parte întunericul până vedeam crăpătura din zidul nopţii. Pe acolo ieşea un fir de lumină, ca flăcăruia unei lumânări.

Agale, pe firul acela de pe care niciodată nu cădeam în gol, ba dimpotrivă, ajungeam taman în curtea celor împăcaţi cu nemurirea, treceam pe la fiecare, întru pomenire. Ştergeam cu palmele lespezile şi lăsam acolo câte un pic din fruntea de gânduri care-mi treceau printre morminte, prea grele, că n-ai fi zis că sunt de copil. Apoi, la întoarcerea pe acelaşi drum, mă însinguram şi mai mult părăsind lumea în care pricepusem că vom ajunge, odată şi odată, spre liniştirea supremă.

Dar, dacă voia să afle cu tot dinadinsul ce mai fac ei pe acolo, cum o mai duc, cum sau aşezat în lumea aceea, dacă le lipseşte ceva ori dacă au pace şi bucurii, atunci, se ducea duminica, peste deal, la o femeie săracă având puteri miraculoase care, zice-se, căzând în transă, se preumbla printre morţi, aşa cum se plimbă lumea pe la spitale şi, stătea de vorbă cu ei, cum stăm noi acum. Nu aş fi crezut dacă nu m-ar fi luat şi pe mine, în câteva rânduri, ca să ascult şi eu veşti de pe la fraţii mei plecaţi înainte de vreme. Pe unul nici măcar nu l-am cunoscut. Iar ei, ce să auzi, spuneau numai de bine! Şi bunica pleca mult mai împăcată. Că măcar îi ştie sănătoşi... mulţumiţi de traiul pe care îl duc... că e pace şi înţelegere pe acolo.

Aşa îi mai trecea un pic dorul. Şi oful.

Când se împlineau nişte termene, ea se pregătea. Făcea colaci pe care îi însemna cu pristolnicul. Ăsta era al cuiva, celălalt al nu ştiu cui şi tot aşa până ce fiecare îşi primea porţia.

Egală. Niciodată nu crea diferenţe. Făcea câţiva, în plus, şi pentru cei vii. Că le-o fi şi lor foame. Prăjea cârnaţi din aceia, uscaţi la grindă. Mâncăruri de mirosea până-n ultima covercă de la marginea satului. Mere din cele care aplecau crengile până la pământ. Johnatan, cu miros ademenitor şi forme pline. Panerele. Prosoape cu râuri. Spălate la heleşteu în nouă ape. Colivele. Mai multe, că erau destui de pomenit. Şi destui de hrănit pe aici prin sat. Pleca la biserică. Întindea feţele de masă în poieniţa din curtea bisericii, aşeza toate bunătăţile deasupra. Mâncarea aburea. Soarele, în genunchi, rămânea cu privirea în pământ până termina preotul de citit, apoi se ridica, închinându-se zilei şi pomeniţilor ei. Se auzeau doar lingurile care împărţeau tăcerea profundă la cei flămânzi. Bunica împărţea tot. Şi sufletul ei...

Nu se trezi ea bine din cele trebuincioase, că, într-o zi oarecare, pieri cum se piere şi ăl bătrân. În timp, la icoană, doar eternitatea mai îngenunche. Femeia-bunică mă tot aşteaptă, de amar de mileniu, cu un buchet de imortele. Pe firul de lumină al unui muc de lumânare...

Autor Ottilia Ardeleanu

Barajul - despre rădăcinile pe care credința le naște în pământul românescPrivit de sus, barajul rece de beton pare că a crescut direct din munte, ca burta unei femei gravide. Drumul îngust, străjuit în dreapta de peretele de stâncă şi în stânga de hăul parcă fără sfârşit se lăţeşte brusc, născând o poieniţă. Oprim şi admirăm covorul verde, crescut egal, de parcă ar fi tuns săptămânal de un grădinar, copacii crescuţi cochet, cu frunzişul puţin încovoiat, de parcă ar fi umbreluţele de pe o terasă din centrul oraşului...

Spre bucuria mea, după ce terminăm cortul de întins, după ce scoatem grătarele şi reuşim să aprindem focul, găsesc un drumeag nu foarte abrupt ce coboară până la câţiva metri deasupra apei, suficent cât să putem pescui. Obleţi şi câţiva păstrăvi sar insistând să-i vedem şi parcă ne strigă: „Veniţi! Veniţi să ne prindeţi!”. Dăm să coborâm când o voce suflând uşor, ca o pală de vânt primăvăratic, ne opreşte. Parcă de nicăieri lângă noi a apărut un bătrân, cu părul şi barba lungi şi albe, îmbrăcat în iţari, cu o cămaşă lungă, de in, strânsă la brâu cu un chimir şi acoperită puţin de vesta înflorată.

- Vă rog eu taică, nu pescuiţi aici!

Ne uităm miraţi şi bătrânul observându-ne privirea mirată continuă cu o voce ce a căpătat un tânguit de bucium: - Pe vremuri, când râul îşi făcea loc greu printre pietre, aici era satul nostru. Sat mândru şi curat, cu oameni înalți ca brazii şi fără frică a se lua la trântă cu un urs sau să înfrunte lupii flămânzi ce dădeau năvală la oi. Ne creşteam liniştiţi copii, plecam cu oile la păşune şi, o dată pe lună coboram la oraş să vindem brânza şi să cumpărăm ce ne trebuie. De ceva timp prin împrejurimi oameni cu monştrii de fier începuseră să muşte din stâncă şi să înalţe casă nouă pentru ape. Ne obişnuiserăm încet, încet şi noi şi animalele şi cu uruitul maşinilor şi cu bubuitul explozilor pe care ecoul ni le aducea aproape de urechile noastre.

Vremea trecea şi zgomotele se auzeau din ce în ce mai îndepărtate... Până când, într-o zi, neam trezit cu un om ce ne-a adus o hârtie în care ne spunea că barajul trebuie să treacă prin satul nostru. Unii s-au bucurat, că ajungeau mai aproape de oraş şi lepădau straiul nostru străbun pentru haine fine şi frumos mirositoare, alţii s-au legat cu funii de case, câţiva s-au bătut cu muncitorii fără de vină, alţii s-au aruncat în faţa buldozerelor sperând să le oprească.

Până la urmă toţi au plecat în noul sat unde ne construiseră case noi, înalte până la cer, unde apa venea singură, fără să învârtă nimeni de roata fântânii... În satul nostru rămăseseră doar schitul şi părintele cu cei trei călugări ce trăiau şi se rugau acolo. Îngropând în moloz dovezile trecerii noastre pe acolo, casele cădeau rând pe rând, ca o pădure retezată de toporul ascuţit al unui pădurar gigantic. În scurt timp, rămăseseră din satul nostru doar amintirile şi, ca un cuib solitar de vultur crescut pe vârful golaş al stâncii, schitul. De o săptămână lucrările

se opriseră fiindcă niciun muncitor nu îndrăznea să se apropie şi să dărâme locul în care preotul şi călugării se rugau fără întrerupere... Într-o seară, sefii lucrărilor, au îmbătat un muncitor, i-au promis o sumă imensă şi l-au urcat la volanul unui buldozer. Monstrul de fier s-a apropiat clătinându-se, de parcă şi el ar fi fost beat, la fel ca şoferul. Gheara de metal s-a ridicat crudă şi rece şi a lovit fără milă acoperişul clădirii. Apoi brusc, soferul şi-a dus mâna la inimă şi a înghţat cu un rânjet schimonosit pe buze, cupa excavatorului a rămas înfiptă în acoperiş, iar o mână nevăzută a oprit motorul maşinii. A doua zi nimeni nu a avut curaj să se apropie de schit, să scoată muncitorul din maşină şi să pornească monstrul metalic să-şi continue treaba.

După câteva zile în care șefii s-au tot gândit ce să facă, s-au hotărât să inunde satul aşa cum era, fără să dărâme schitul! Apele, eliberate din chingile de oțel și piatră, s-au prăvălit năvalnic şi au înghiţit fără scăpare orice urmă de viaţă. Preotul şi călugării au rămas nemişcaţi în genunchi, fără frică, să se roage în biserica de sub ape... Aşa că vă rog oameni buni, nu pescuiţi aici, nu le stricaţi liniştea şi rugăciunea...

Flăcările focului pe care l-am încins se mişcă uşor deşi nu adie nicio pală de vânt. Neam uitat toţi spre locul unde degetul noduros ca o rădăcină de copac al bătrânului ne arată că ar fi biserica de sub ape... Parcă din adâncuri se vede turla ascuţită, încercând să străpungă întunericul şi să ajungă la soare. Când ne-am întors bătrânul dispăruse fără urmă, de parcă totul ar fi fost un vis. De undeva, indefinit, parcă venind din adâncuri, se aude bătând discret o toacă şi, umplând întreaga vale, clopote de argint au început să bată vestind venirea primăverii...

Autor Cristian Meleșteu

Între două tărâmuri „De ce-ai făcut asta? Nu te-ai gândit la copii?”, întreba doctoriţa scuturând-o puternic de umeri. Cu o disperare şi o violenţă ce nu-l caracteriza, Ion se repezi la doctoriţă, o înşfăcă de umăr şi-o întrebă urlând; „o salvezi sau îi iei un interviu?” „Eu nu mai pot face nimic pentru ea”, răspunse doctoriţa, cu vocea stinsă de parcă s-ar fi trezit dintr-un coşmar care o epuizase. O cunoştea bine pe Olguţa. „Eu nu mai pot face nimic. Salvarea o va transporta la un spital din capitală”. Olguţa îi privea impasibilă, zâmbind trist, de parcă ar fi vizionat o dramă din spatele unui paravan transparent. Ca şi cum nu ea era, de fapt, personajul care a iscat acel dialog. Apoi, nu mai auzi nimic.

Cu acel zâmbet trist întipărit pe chipu-i livid o găsise Ion prăbuşită în dormitor, în urmă cu o jumătate de oră. Şi lângă ea, două cutii goale de somnifere. Intuind ce se întâmplase, scoase telefonul şi o chemă pe prietena lor, doctoriţa....

Era întuneric. Deşi nu vedea nimic, avea senzaţia că totul în jur era imens, de parcă s-ar fi aflat singură în mijlocul universului. După un timp, auzi cum cineva bolborosea nişte cuvinte. Încerca să înţeleagă de unde vine şi ce spune acea voce atât de nefirească, dar nu reuşea. I se făcu tare frică. Închise ochii şi îşi controlă respiraţia. Îi era teamă ca respiraţia să nu-i fie auzită. Ar fi vrut să se mişte, dar trupul îi era inert. Nu simţea nimic, de parcă trupul i-ar fi fost despărţit de cap. Nici nu ştia dacă mai are trup Voia să-şi mişte mâinile, dar nu ştia unde sunt. Şi dacă cineva ar vrea să-i facă rău, cum se va apăra? Avea senzaţia că este în pericol.

Trebuia să vadă! Trebuia să vadă unde este, de ce nu se poate mişca şi de unde se aude bolboroseala care o îngrozea. Măcar de-ar putea să-şi mişte puţin mâinile.

Când privirea i s-a obişnuit cu întunericul, a conştientizat că este într-un pat şi că are mâinile legate de acesta. Sau poate aşa i se părea. Nu le putea mişca. Nu-şi dădea seama nici unde este, nici cum ajunsese acolo şi nici de ce i se legaseră mâinile. Prin întuneric zărise un alt pat în dreapta. Dinspre el veneau bolboroselile.

Dar atât! Era într-o încăpere sau afară? Nu vedea pereţi sau altceva. Doar ea şi patul din dreapta, cu bolborositul său. Îi era din ce în ce mai frică. Stătea nemişcată şi se întreba; - Unde sunt?. Doamne, unde sunt? Cum am ajuns aici?

Nu-şi amintea nimic. Încerca să se concentreze pentru a-şi putea aminti, dar era atât de ameţită încât crezu pentru moment că în locul creierului avea doar fum. Un fum dens precum un nor de ploaie şi atât. Mintea ei nu putea face nicio conexiune.

A început să alunece uşor în hăul imens...

- Olguţaaa!

Auzi chemarea şi deschise ochii. Perfuziile din braţe, furtunaşele din nas şi cei doi, o doamnă şi un domn îmbrăcaţi în halate albe au făcut-o, după câteva momente, săşi dea seama unde se afla. Era în patul din secţia de reanimare a unui spital.

- Bine-ai revenit printre noi, zise vocea de adineauri.

Întoarse uşor capul către dreapta şi văzu patul. În el se afla trupul cuiva. Era acoperit cu un cearceaf.

- Te vei face bine, zise medicul în vârstă cu trăsături demiurgice.

Olguţa rememoră în câteva secunde totul. Îşi amintea perfect. De ani de zile suferea. Şi nu lăsa pe nimeni să vadă cât de mult suferă. Nimic nu mergea cum şiar fi dorit. Doar copiii mai contau pentru ea. Dar ştia că mama sa împreună cu Ion, soţul său, vor putea avea grijă de copii mai bine decât ar fi fost ea în stare. Fusese operată de cancer.După spusele medicilor, operţia era reuşită. Dar ei nu îi era deloc mai bine. Teama de recidivă, teama de a nu chinui pe cineva cu boala sa şi de-a nu supune copii la o trauma văzându-şi mama cum se degradează fizic, au făcut-o să se adâncească într-o depresie pe care nu o mai putea controla. Dorise să moară.

Voia să scape de tot. Nu voia să devină o povară pentru nimeni. Încercase să se sinucidă. Şi, iată, nu-i reuşise. Înverşunată, privind către uşa pe care tocmai fusese scos patul cu trupul neînsufleţit, zise cu vocea stinsă; - Nu vă bucuraţi degeaba, eu urmez. Celălalt s-a dus. Şi nu eram decât noi doi.

Zâmbind, medicul îi spuse; - Nu urmezi tu, mai este până să-ţi vină rândul. Te duc într-un salon unde vor mai fi mulţi înaintea ta. Şi chiar aşa a făcut. A mutat patul Olguţei într-o rezervă unde mai erau alte trei paturi.

- Olguţa, lasă supărarea şi spune-ne ce ai visat înainte de a te trezi. Te-ai îmbujorat şi chipul ţi-a fost luminat de un zâmbet tare frumos. Atunci te-am strigat eu, zise asistenta.

- Cred că ai avut un vis tare frumos. Povesteşte-ne!

- Am văzut casa bunicilor mei, în mijlocul unei pajişti pline de iarbă şi flori. În acea casă m-am născut eu. În vis eram copil, un copil fericit aşa cum nu fusesem în copilărie. Mă tăvăleam prin iarbă şi îmbrăţişam pământul. Aşa făceam când eram mică. Îmi adoram bunicii şi satul în care m-am născut, şi de câte ori mergeam acolo, prea rar din păcate, mă aşezam cu faţa lipită de pământ şi cu braţele întinse. Îmi plăcea mirosul şi căldura pământului din care m-am născut. Asta am visat. Şi am simţit în nări, ca atunci în copilărie, mirosul pământului din care m-am născut.

Olguţa fusese în comă aproape două săptămâni. ............................................................................................

Autor Doina Ira – Tăutan

Moto: ” încerc să-mi vând mie însumi un poem/ dar nu ține...” (Andrei Velea) Peregrinări Tălpile-mi ard, parcă și liftul ăsta ar fi făcut din praful gălbicios care-mi acoperă picioarele.

Măcar mă duce repede la etajul cinci, unde dau buzna în primul apartament din dreapta, cu ușa mereu deschisă, arunc ”Ivrit min’ hatchala” cât colo pe canapea și îmi scot cămașa ”aia de soare” în timp ce deschid ușa frigiderului după o urmă de humus rămasă în cutie, pe care o întind pe-o pita rămasă de aseară. Mâncând mă arunc sub dușul cu apă rece, parcă nu mi-ar trebui nimic înafară de asta. E greu Ramadanul, chiar și până la ora cinci. Și Imad ținându-se mereu după mine, mereu obligându-mă moral să nu bag ceva în gură în fața lui, mereu îndatorat pentru teme, mereu îngrijorat, cum o să treacă el examenele, acuma, cu Ramadanul.

Are program greu. Se trezește la 4.30 să mănânce până în răsărit. Apoi se îmbarcă toți în autobuz și vin la Al-Aqsa. Fac 45 de minute pe drum și 2.30h la punctele de control. Asta e.

Mai rău a fost că, odată ajuns la slujbă, sau ce-o fi, nu au vrut să îl primească în moschee. S-a enervat explicând cât e de musulman, cu fratele lui mai mare rățoindu-se la el că nu e bine să se enerveze înainte de slujbă. Apoi a venit la cursuri. Scrie nemaipomenit de repede când vine vorba de copiat teme. Dealtfel, ebraica modernă e cursivă- și niciun papirus de găurit, ce-i drept. *** Mai dăm două grade mai sus? Florina își freacă palmele și se uită lung la boiler. Eu mă proptesc în ușa de la debara și nu văd prea bine cât e temperatura, oricum în capul meu am o altă scară de măsurat temperaturile de aici: moină de până în iarnă/din iarnă/de după iarnă/de vară, etc. Oricum, mai avem 20 de lire credit. Mai avem, răspund, dar numai pentru gaze.

Deci dacă suntem scutiți deja de 20 de lire la gaz, nu știm ce o să fie la electricitate. Și aragazul e pe curent. Așa că Florina strecoară ciorba și o încălzește la fierbător, e mai ieftin.

Eu fac ciorba ca o pastă concentrată peste care adaug apă fiartă. Fiecare cu metoda ei. Ziua nu dăm drumul la centrală, suntem fie la cursuri fie la bibliotecă. *** Imad s-a decis să facă anul 3 în Israel. Cu orice risc. Care risc, riscul de a sta cinci ore pe zi la punctele de control dintre ... dintre ce, chiar? Dintre Palestina și Israel? Sau dintre Israel și Israel? El zice că nu e vorba de asta. E doar o întrerupere dintre acasă și acasă peste care vrea să treacă. A stat în Nablus și în Ierusalim deopotrivă. S-a mutat în Anglia-temporar, zice. Se întoarce, fie și pentru un an. Și când o să poată, se întoarce de tot. Când o să poată? Când o să poată aduce copiii. Amândoi vorbesc fluent araba, se laudă. Dar când o să fie avansat la ebraică, atunci o să îi învețe și pe ei. Totul e pregătit, numai acte n-are. Dar o să facă rost.

Dacă nu să trăiesc acolo, măcar să ajung să mor, zice. *** Florina s-a dus la seara românească, au pus un playlist pe shuffle și la un moment dat s-a pornit o manea. Era playlistul mai-marelui, face Florina cu năduf, strângând laptopul pe picioare. Programatorii ăștia găsesc soluții tuturor problemelor cu laptopul. Chiar și degerăturilor. Naiba ne-a pus să învățăm în țara asta, mi se scurge apă din oase! O tot dă mai departe, ba cu apa, ba cu poporul de inculți. ”Adio, plec eu din poporul meu!”, îmi cântă.

A găsit la Aldi un chilipir sănătos: 7 mere pentru 1,29 de lire. Mă uit la ele suspicios. London.

Arată ca picătură de london, chiar. Tratate, nicio pată. Nu-s bio, îi zic. Se uită urât la mine, eu mă uit la ea cum mănâncă mere. E prea din București, la noi la țară lumea mănâncă mere firesc, cum mănânci o bucată de pâine. Uneori le și visează firesc, ca după cules. Și le vând unora care încă nu-s atât de fraieri să dea 1,29 de lire pe 7 mere.

*** Leșinați pe jos de râs, ascultăm: ”Și dumneata, domnule șofer, cum ați ajuns în rai? l-am întrebat.”, ”Păi, sunt șofer de autobuz în Israel. Când oamenii din autobuz, care s-au rugat atâtea ore în timpul călătoriilor, mor, trebuie să fie cineva care să îi conducă acolo, nu?”

Francoise are 65 de ani, trei copii și cinci nepoți. Și cunoștințe de ebraică atât de bune, încât să scrie astfel de povești. Și ce faceți, rup din mine ceva ebraică, să nu fiu nevoită să rup franceză, rămâneți aici cu copiii? Cașe... răspunde și parcă ar da-o pe franceză. Interesant de aflat de ce o femeie care are majoritatea familiei în Israel vrea să se întoarcă în Franța, dar teama de a te face de râs cu franceza e mai puternică decât curiozitatea. *** Da’ mai lasă-mă -Doamne iartă-mă!- cu Focu’ Sumedru, ai înnebunit? Unde vrei să-l faci, în sufragerie? Deci m-a-nnebunit, programator așa superstițios nici c-am văzut. Vrea să facem focul lui Sumedru în Manchester. În orașul ăsta umed n-ai cum, decât dacă dai foc unei case sau cam așa ceva. În pădure te amendează. Unde vrei să-l faci, a ? Te duci la mă-ta mare la Câmpulung să-ți facă. Până la urmă tot cu mai-marele și-ai lui au făcut o șezătoare în Students Union, cu mere glazurate și porumb fiert congelat. *** M-am trezit strănutând cu o pernă lipicioasă pe nas, iar când am deschis ochii m-a izbit un fulger. Hăhă, și o pun pe facebook, face mama. Te râde lumea! Ioana! Ați înnebunit toți în casa asta! Nu vezi că inhalează copilu’ păr, se lipește de plămâni și moare. Nu se doarme, mămăiță, cu cotoiul pe față. Zât afară, japiță! Nici n-am pomenit eu la mama să doarmă pisică în pat cu copil. Doamne, Victore, vino să vezi că nu sunteți niciunul sănătos. Nici n-ați spălat vasele aseară! Uite cum ați pus farfuria asta, gata să pice din chiuvetă. Numai să faceți pagubă sunteți buni! Vaaai, ce m-am lovit de bicicletă, cine a mai pomenit, bicicletă în bucătărie, ai venit acasă să faci deranj, ce-ți trebuia bicicletă, te dai cu ea pe ghețuș?! Auzi, Ioana, să mă tragi cu oțet, că m-am lovit și se umflă. Ia uite, tot în pat ești, mamaie?! În avion, cam pe la aterizare, începi să simți un iz de sarmale. Și te întrebi de ce mama mă-sii ai plecat în altă țară pentru patru ani +. Apoi ajungi acasă și îți amintești pretextul. *** De aici de la geam se vede tot Ierusalimul: biserică ortodoxă undeva în colțul ochiului, AlAqsa și cartierul arab în stânga, în față, în depărtare, orașul nou, cu podul ăla considerat hidos de israelieni, în dreapta ce mai rămâne din Har Ha Tsofim și clădirile universității. Termin temele seara târziu. Atunci deschid geamul și îmi întind mâinile afară, ca un zombie. Nu se aude decât zgomotul surd și de acum firesc al unui elicopter militar. Și în aerul ăsta care iese din mine e un miros pe care nu l-am perceput până să plec de-acasă. E un miros pe care l-am regăsit în mine de-abia când m-am îndepărtat. Nu îl simt decât când un alt miros, străin de mine, încearcă să-i ia locul. Are dreptate Florina, hamsin și drizzle avem până în oase, dar de mirosul ăsta tot nu scăpăm. E ceva între sarmale, london de Cândești, naftalina din cojocul mămăiței și blana cotoiului. Dar Imad, Florina, Francoise- ei a ce-or fi mirosind?

Autor Ștefana Belea

Balta Miresei Barajul orizontului cu greu mai face față presiunii; dincolo de el, noaptea borborosește furioasă: ”Vine, dă-mi drumul!” Preaplinul înserării deversează peste țarini, răcorindu-le. Revărsarea umedă stinge și clocotul locomotivei ce se apropie șuierând de stație apoi se disipă și devine ultima suflare călduță a zilei. Vigilentă, gura de aerisire a văzduhului soarbe ultimile rămășițe și noaptea - gazdă primitoare - așterne covorul de gală pe dalele de beton ale peronului, întâmpinând singurul pasager care coboară în haltă. Bărbatul măcinat de gânduri, uită să o salute - cum făcea odinioară; nici măcar n-o privește deși ea îl îmbrățișează cu drag: ”Bine te-ai întors, Lisandre!” Grăbit, își aranjează ranița pe spate, își încheie cu grijă haina, ridică gulerul, îndeasă basca pe ochi - cumva mai pe-o sprânceană, cum se purta la vânătorii de munte - și-o ia la pas.

Burnița toacă mărunt, mărunt - vestea sosirii. Vântul se prăvălește peste călător, îl cuprinde ca pe-o jucărie și șăgalnic îl împinge pe la spate purtându-l spre locurile natale - un cătun rătăcit în neguri. ” Alo! Lisandre!... Of! Bine că am reușit să prind semnal; mulțumesc lui Dumnezeu, frate! Am încercat de mai multe ori să dau de tine, dar cu peregrinările tale, abia acum am reușit. Iartă-mă pentru veștile rele pe care ți le împărtășesc, dar tu ai rămas singurul meu sprijin după ce mama și tata s-au dus la cele sfinte.

N-am vrut să te mâhnesc mai tare, atunci, când i-am ridicat pe ai noștri la cer, dar urgia de care se temea mama - după ce s-a mărturisit baba Safta și și-a cerut iertare plângând pentru toate relele ce le-a pricinuit familiei noastre - s-a abătut asupra casei părintești. Vinovată e și Floarea lu’ Banu fiindcă a plătit babei cu salba de nuntă, farmece și blesteme. Mi-e teamă să mai rămân în casă și stau la vecina Profira - cea care e însoțitorul meu, acum, dacă s-a prăpădit mama. Am adus preot să țină slujbe, dar totul pare să ia, din ce în ce, mai mare amploare.

Lumea trece pe lângă casă, scuipă la... ducă-se pe pustii!, se crucește, iar eu mă simt ocolit, bârfit (știi cum e lumea!). Ai rămas singura mea speranță! Vino, urgent! Numai tu poți desface blestemul. Mai multe o să afli din scrisoarea (dictată de mama) pe care o găsești în Biblie (vezi c-am lăsat-o pe masă!). Să vii noaptea, să nu te zărească chip omenesc (așa a zis mama, cu limbă de moarte), să aduci și un cocoș viu cu penaj alb și să faci întocmai cum am scris în scrisoare și o să fie bine. Cheia casei o găsești sub piatra de lângă tufa cu dumitrițe. Nu uita să mă anunți data când vii; o să aprind lumânări sfințite și o să mă rog: Bunul Dumnezeu să te ocrotească! Dimineața, după ce arunci salba în iaz - la ivirea zorilor, să te întorci la mine. Mi-e dor să te văd și să te îmbrățișez!... Da! Da! Sunt bine!... Te aștept! La revedere, frate! Sănătate și să ne vedem cu bine!”

Pe poteca umedă, pașii drumețului se afundă în lutul moale, ici-colo, alunecos. Pământul clisos se ține de ghidușii; mai, mai, să-i fure încălțările sau să-l trântească. Lui însă nu-i pasă; s-au hârjonit și altă dată și a învățat să-l biruie. Înaintea sa, nu vede mai nimic, dibuiește cu vârful bocancilor smocurile de iarbă

de pe marginea potecii și adulmecă (asemeni unei jivine) miresme cunoscute: de fum, de așezare omenească. Între două rafale, când vântul se mai domolește, îl ia în primire ploaia. Nici ea nu se poate stăpâni și-l joacă mocănește. Se amuză năucindu-l: boare, reflexe umede-ireale lucind pe firele de iarbă, fuioare de pâclă ieșind prin crăpături.

Picăturile cernute pe chip: pe obraji, pe gene, pe buze, îl acoperă ca o mască subțire, umedă și lipicioasă. Stropii fini se adună firișoare-firicele și alunecă mișelește pe gât, dibuind locurile călduțe pitite sub haină. Zgribulit, singuraticul își ridică ușor umerii și își pleacă și mai mult chipul îndesându-și protector gâtul la adăpostul gulerului. E îndârjit. Nici ploaia, nici vântul, nici umezeala, nici întunericul, nimic din toate acestea nu-l pot abate din drumul său - să se întoarcă, din contra îl ațâță și îi strecoară speranța - O să se termine toate, cu bine!.

Acolo, în cătun, îl așteaptă: fratele, copilăria și casa părintească. El veșnicul pelerin, iar ele - reperele lui statornice, răbdătoare.

Cunoaște iluzia vremurilor și neputința sa umană, dar știe că orice ar fi în jur, orice s-ar petrece, undeva, acolo, pâlpâie flacăra vetrei - acolo! e ”acasă”. Cu fiecare pas, distanța spre ”luminiță” descrește și bucuria lui devine mai adâncă; iubește tot ce se petrece în jur, se contopește cu negura, devine însuși făptura vremii, se lasă purtat de vânt, se unește cu fiecare picătură de apă și se strecoară tiptil, pe firul potecii, spre final - ”acasă”. *** Nici nu ştie cum a trecut timpul. Citea și recitea scrisoarea, apoi ridica privirea lăcrimată spre chipul Maicii Domnului și cele două tablouri dragi așezate de o parte și de cealaltă parte a icoanei pictate pe lemn; unul cu părinții proaspăt căsătoriți în ținute de nuntă și celălat: el și fratele-Dan; el - cel mai mare - stând în picioare, iar frățiorul - pe un taburet, într-o postură amuzantă de ”omuleț mare” picior peste picior - cum îl așezase fotograful.

La un ceas din noapte, nu știe care, a țipat o cucuvea și casa s-a zguduit. Nu s-a sinchisit de țipăt, de tulburarea liniștii, dar s-a îngrijoarat de casă: ”Cutremur!” Casa icnind s-a mai zguduit odată, iar pe acoperiș s-a auzit: Tîîîr!, tîîîr! ca și cum cineva (în glumă) rostogolea bile de pe coama acoperișului. În momentul când acest rulaj ”tîr” a ajuns cam în dreptul streșinii, becul a pocnit sec. Pe sub ușă a pătruns un val de aer rece, flacăra lumânărilor s-a înclinat, umbrele și-au lungit fețele spre colțuri, iar cărbunii s-au aprins în obraji răspândind miros mai insistent de tămâie. Flacăra candelei însă lumina lin, ocrotitor și el s-a liniștit: ”Gata! A trecut valul.”

Când ușa s-a zduduit din balamale, mai, mai, să sară din țâțâni, și geamurile au troznit, și cheia a căzut pe dușumea cu un zgomot metalic ireal: Poc!, apoi s-a ridicat cam la un metru în aer și iar: Poc!, inima i-a tresărit groaznic de tulburată. A sărit de pe pat și așa, desculț, s-a repezit spre masă și-a pus mâna pe cuțit. Nu era omul care să se teamă, cu una cu două, dar atunci înlemnise de nu putea nici să clipeasă. Ușa se zguduia continuu, iar lui, sudori reci i se prelingeau pe șira spinării. Simțea cum i se zburlește părul, fir cu fir. Și-ar fi făcut semnul crucii, măcar pe cerul gurii, dar limba îi amorțise și gura i se încleștase de-l dureau fălcile.

Ochii țintuiți pe cadrul ușii îi ieșiseră din orbite. Și a ținut-o așa o vreme, într-o hărmălaie și frică de nedescris, și, parcă timpul se dilatase, apoi s-a oprit. A răsuflat ușurat deși tâmplele și inima încă îi zvâcneau. După un răgaz de liniște s-a auzit un bocet, așa, cum ar plânge vântul prin hornuri: - Liiisandruuu! Liiisandruuu! Deschide-mi și o să-ți fiu soață smerită! O săți dăruiesc prunci, Lisandreee!

Cuvântul ”prunci” l-a scos din minți. A căzut în genunchi și cuțitul i-a scăpat. Și-a înfipt mâinile în părul albit și s-a lovit cu capul de lemnul dușumelei: ”Doamneee, Dumnezeule! Iart-o! și iartă-mă și pe mine, păcătosul!” Atunci, a prins puteri, s-a ridicat luând cuțitul și s-a dus ață la raniță. A prins de gât cocoșul alb. Dintr-o mișcare scurtă i-a tăiat gâtul și l-a aruncat spre ușă.

Cocoșul se zbătea pe prag în ghearele morții și glasul mieros se milogea: ”Lisandruuu, dragul meu, lasă-mă să intru! Lisandruuu!”

Strângând în mână cuțitul plin de sânge, s-a îndreptat pășind cătinel, câte un pas, să deschidă: - Te omooor! - zise răstit și făcu un pas spre prag.

- Lisandruuu! Te rooog! - spunea dulce, glasul ei.

- Netrebnico! O să înfig cuțitul până-n prăsele în pieptul tău găunos. E gol, că n-ai inimă! (Alt pas.)

- Lisandruuu! Nuu! (Și ușa se zgâlțâna.)

- Ți-am dăruit salba să-mi fii mireasă și te-am rugat să mă aștepți să intru la studii, că o să facem și nunta. De ce m-ai pârât că sunt neam de chiabur? Ca să nu fiu primit la facultate și să rămân în sat cu tine?... Iaca, asta am aflat atunci, demult, și de aceea nu m-am mai întors. (Alt pas.)

- Te rooog, Lisandru! (Ușa pârâia.)

- De ce nu mi-ai spus de pruncuț? Trebuia să aflu acum? L-ai ucis nenăscut, numai ca să te poți mărita cu altul? Ai?!... și te-o lăsat și ”ăla” în fața altarului cu ochii-n soare! Apoi, besmetico, ai alergat la baba Safta și pe fiecare bănuț de aur dăruit de mine, ai pus blestem: să-mi fie legate cununiile și să pribegesc, să nu-mi găsesc liniștea nici eu și nici neamul meu. De ce te-ai aruncat în iazul satului îmbrăcată mireasă? Cu ce-a greșit apa de-ai blestemat-o? Doamneee, Dumnezeule!

Iartă-ne! Rogu-Te, ai milă de noi! - implora plângând și cu mâna pe clanța ușii, gata-gata să deschidă, când a cântat primul cocoș, iar pasărea de pe prag, cea cu gâtlejul retezat, s-a zbătut pentru ultima oară și zarva s-a oprit și s-a lăsat liniștea.

Nici zgâlțâieli, nici rugăminți. Liniște! *** ”Maică, zicea dumneaei în scrisoare, dacă te uiți adânc în Balta Miresei îți ia mințile, te vrăjește, te prinde în mreje și n-ai scăpare, al ei rămâi pe veci. Ai grijă, închide ochii și nu intra prea mult în apă, vezi că s-au făcut excavații în iaz, să nu nimerești în vreo bulboană.” ”Iată-mă, aici!, cum mi-ai povățuit, mamă. Zorii și-au depus ofranda pe altarul răsăritului. Răni și iar răni. Of, mamă! Cum mai sângerează noaptea, pic!, pic! și-și plânge de milă, singură-singurică. Lacrimi și sânge se contopesc – bleu,

roziu, gălbui se scurg pe văi și acuși o să ajungă și în iaz și o să întineze albul păsărilor. Doaaamne, Dum-ne-ze-u-le, ce păsări!!! În viața mea n-am mai văzut păsări așa mari! Mamă, parcă ar fi pernele matale plutind pe apă. Și acu iazul, zici că se cheamă Balta Miresei?...”

Se uită în urmă spre cătun așteptând parcă să audă iar glasul mamei... Nici o vorbă, nimic. Un dor, un junghi în piept... un șuierat în depărtare. ”Trebuie să mă grăbesc!” - își răspunde sieși.

Căldura astrului se revărsă molatec scădându-i chipul frumos încadrat de buclele albe. Pipăind cu vârful degetelor salba din buzunar, ”îngerul” se îndreptă spre ape, s-o arunce în mijlocul lor.

Primele raze licăresc pe luciul apei și-i joacă feste. Privește mirajul apei, se concentrează, dar imaginile se suprapun și vede neclar în adâncuri; ”Nu-i nimic. O să mă las în voia pașilor mei. M-au dus o viață, mă vor duce și acum. Câțiva pași doar, până mi se limpezesc ochii.” - au fost ultimele gânduri, apoi, a închis pleoapele și s-a orientat spre Soare-Răsare.

Legănate lin de micile valuri, păsările picotesc. Sub ele iazul doarme acoperit cu pilota pufoasă trasă până sub nasul malurilor. Iazul respiră. Fuioare de aburi se ridică încețoșând păsări și păpuriș, laolaltă. Apa este rece. Răceala ei o simt și păsările, dar mai ales piciorul nătâng ce alunecă. Apa depășește marginea bocancului, piciorul s-ar retrage, dar mâlul călduț îl împachetează grijuliu - să nu răcească. Piciorul coboară pe bâjbâite. Pare teren sigur. Nămolul îl îmbie cu căldură, tot mai sus - pe gambă. Lângă el apare și celălalt picior - geamănul. Mâlul e amăgitor, călduț... cald - ca o mănușă, însă brusc, înșfacă cele două membre și... haț!, le trage spre adâncuri îngurgitându-le.

Un țipăt!... Un fâlfâit...

Autor Mihaela Suciu

Omul de Ghips

Mergeam cu atenţie prin zǎpadǎ, încercând sǎ ocolesc troienele. Eram fericit, fǎrǎ un motiv anume. Nu mai ieşisem din casǎ de patru zile, de când începuse sǎ ningǎ. Când în sfârşit ninsoarea s-a oprit, am acceptat invitaţia unei cunoştiinţe, M., de a vizita o expoziţia de fotografie a unei prietene de a ei, necunoscutǎ mie. Vǎ gândiţi probabil cǎ de asta eram vesel, dar dacǎ era aşa, vǎ ziceam. Începusem sǎ mǎ afund din ce în ce mai mult în zǎpada portocalie.

- Ai întârziat!

- Un minut.

- Ha! Ha! Glumeam.

- Mi-am dat seama. Vǎd cǎ eşti binedispusǎ azi.

- Da, nu ştiu de ce.

- Pentru cǎ mǎ vezi pe mine.

- Daaa, sigur! Hai sǎ intrǎm.

Era destul de multǎ lume în galeria aceea. Mi-am îndreptat privirea, fǎrǎ sǎ vreau, cǎtre trei fotografii în format mare, expuse pe un singur perete. Erau în alb-negru, ca toate lucrarile din expoziţie, dupa cum aveam sǎ descopǎr mai târziu. Una înfǎţişa un chip de bǎtrân, una o mânǎ gingaşǎ de femeie, iar ultima un grup de oameni pe o stradǎ îngustǎ. Cu cât le priveam mai mult, cu atât eram mai surprins. Artista reuşise sǎ surprindǎ lumina asupra subiectelor cum nu mai vǎzusem, reliefând forme noi. Ba da, mai vǎzusem. Dar erau nişte fotografii extraordinare, oricum.

- Încântat, i-am spus artistei, pe nume C. Un nume frumos, nu l-am mai întâlnit!

- Mersi! Ce pǎrere ai?

- Trebuie sǎ recunosc cǎ sunt surprins. Sunt minunate,nu mǎ aşteptam la ceva atât de de expresiv şi în acelaşi timp natural din partea unei femei.

M. a intervenit contrariatǎ: - Adicǎ ce, femeile nu pot sǎ facǎ lucruri frumoase?!

- Ba da, dar femeile sunt mai... lirice, ştii şi tu.

C. râse: - Într-un fel ai dreptate. De obicei...

Nu îmi mai amintesc ce a spus. Nu pentru cǎ a trecut mult timp, ci pentru cǎ nu eram atent.

Mǎ uitam la pǎrul ei negru, creţ şi la rama ochelarilor pe care îi purta.

- ... de acolo m-am inspirat şi eu.

- Da, interesant.

Ne-am despǎrţit de C., urmând sǎ ne vedem a doua zi, de fapt searǎ, la o cafea. Da, cafea.

Seara. Fǎrǎ M. Pe M. Am condus-o pânǎ aprope de casa ei. Zâmbea întruna şi chestia asta mǎ enerva.

- Ce? - Ce „ce”?

- Ce ai de rânjeşti?

- Ce, n-am voie?

Zǎpada începuse sǎ cadǎ de pe crengile copacilor. Înainte sǎ intru în casǎ, mi-am scuturat umerii de micile cristale portocalii. Am introdus cheia în broascǎ, am apǎsat uşor pe clanţǎ şi

uşa s-a deschis cu un scârţâit macabru. Am fǎcut doi paşi în interior, dar am împietrit, tremurând. Îmi intrase zǎpadǎ pe la gulerul hainei. Am aprins lumina de la un întrerupator aflat dupǎ uşǎ şi am privit camera. Nu era mare, dar ştiusem cum sǎ aşez mobila astfel încât sǎ parǎ mai spaţioasǎ. M-am aşezat pe patul moale. Se potrivea perfect cu masa stil Ludovic al XVI-lea, care funcţiona şi ca birou. Pe masǎ aveam nişte foi îngǎlbenite de vreme. Am luat un stilou frumos, daruit de o un vǎr al mamei mele şi am început sǎ scriu cu litere rotunde. Îmi era foame. M-am dus în bucǎtarie, am deshis frigiderul, am luat un ou de gǎinǎ, pe care lam spart şi l-am pus în tigaie, în uleiul încins. Am tǎiat pâinea în felii subţiri. Am oprit focul de la aragaz, am luat oul şi l-am aşezat pe o farfurie cu motive florale. Dar nu v-am spus cum arǎta bucǎtǎria.

Da, dragi cititori, sunt de acord cu voi. E plictisitor. Arta nu trebuie sǎ imite realitatea, ci sǎ o interpreteze.

Trebuie sǎ vǎ spun cǎ nu am nicio masǎ stil Ludovic al ... şi nici nu mǎnânc ouǎ prǎjite. De fapt, îmi fǎcusem un sandviş şi îmi încǎlzisem o canǎ de lapte. La geam a apǎrut o pisicǎ slabǎ. O hrǎneam în fiecare zi. Nu era a mea, nici a vecinilor. Era a nimǎnui. Oricum, nu poţi spune niciodatǎ cǎ o pisicǎ aparţine cuiva. De asta îmi plac pisicile şi nu câinii. Nu mǎ înţelegeţi greşit, iubesc animalele, dar pe câini mai puţin. Poate doar pe cei din rasele nordice, pentru cǎ aduc mai mult cu lupii. Am citit undeva cǎ lupii au creierul de opt ori mai dezvoltat decât câinii. Vedeţi ce se întâmplǎ cu animalele domestice. Poate şi cu oamenii domestici.

Pisica se apropiase de cana cu lapte. Dintr-o mişcare am aruncat-o pe geam. Degeaba am strigat-o dupa aceea. N-a mai apǎrut. Mi-a pǎrut rǎu şi n-am mai bǎut lapte în seara aceea.

Sǎrim peste noapte, pentru cǎ n-am fǎcut nimic interesant. Am dormit.

A doua zi de dimineaţǎ am revǎzut pisica. I se întâmplase ceva uluitor. Bine, bine, sǎrim şi peste dimineaţǎ şi peste prânz şi peste toatǎ ziua pânǎ la partea care vǎ intereseazǎ: întâlnirea cu C. Se întunecase devreme. Normal, era iarnǎ. Era frig. Da, tot pentru cǎ era iarnǎ, nu mai râdeţi.

Am ajuns cu zece minute mai devreme la locul întâlnirii. Zǎpada scârţâia sub paşii oamenilor.

C. a întârziat un sfert de orǎ. Am intrat într-un restaurant care ei i se pǎrea elegant, dar mie de prost gust.

Eu am comandat fripturǎ.

- Doamne, tuturor bǎrbaţilor le place friptura!

Ea şi-a luat ceva cu plante. Sparanghel sǎ fie? Nu ştiu. Nişte bǎlǎrii, oricum. Am comandat şi vin.

Pǎrea plǎcut surprinsǎ auzind câte ştiu despre artǎ. Vinul era bun. Am discutat despre tot felul de lucruri.

-Şi în acea zi a venit prietena mea şi ne-am hotǎrât amândouǎ ... Începuse sǎ ningǎ iar. Tot cu fulgi mari, portocalii.

- ...dar n-am putut sǎ merg cu maşina aia, era prea veche şi...

Vinul era bun.

- E bun vinul.

- Mai luǎm unul?

- Eşti nebun.

- O iau ca pe un compliment.

Am mai luat unul.

Apartamentul în care locuia avea o vedere bunǎ asupra oraşului. Pǎcat cǎ oraşul era urât.

Camere largi şi figurine de ghips. O statuetǎ de bronz.

- Te pricepi şi la sculpturǎ.

- Eh, sunt doar o amatoare.

Avea şi ea vin. Era bun.

Se fǎcuse miezul nopţii. Stǎteam amândoi întinşi în pat. Nu mai ziceam nimic, nici eu, nici ea. Zǎpada ajunsese la fereastrǎ.

- Mi-a venit o idee! Hai sǎ te îmbrac în ghips şi sǎ-ţi fac nişte fotografîi. O sǎ fie ceva cu totul original. Am râs şi am acceptat bucuros. Mi se pǎrea distractiv.

- Gata! Pânǎ se întǎreşte, mǎ duc sǎ mai iau nişte vin. Am zis ceva, dar nu m-a auzit. La cât de beatǎ era, m-am mirat cǎ a lǎsat douǎ orificii în ghips ca sǎ respir.

Când s-a întors, C. s-a speriat îngrozitor pentru cǎ omul de ghips nu mai respira. Probabil fǎcuse un atac de panicǎ. A sunat-o pe M., care a apǎrut destul de repede, ţinând cont de condiţiile de afarǎ.

- Ce facem, fatǎ?

- Pǎi nu ştiu...

- Aoleu, ce mǎ fac?!

- Stai liniştitǎ, rezolvǎm noi.

- Pe dracu liniştitǎ! Nu vezi în ce situaţie sunt?!

Staţi calmi, nu e nici o greşealǎ. Dar ştiu cât de solicitaţi vǎ sunt ochii în aceastǎ epocǎ dominatǎ de tehnologie şi computer. Aşa cǎ am lǎsat un spaţiu alb de relaxare. Dar sǎ revenim la cele douǎ femei, fǎrǎ sǎ ne lǎsǎm distraşi de zǎpada care ajunsese aproape de acoperişurile caselor.

- Auzi, tu parcǎ pictai.

- Nu mai pictez de mult.

- Deci nu mai ai culori.

- Ba da, parcǎ mai am.

- Ai şi portocaliu?

- Da, de ce?

- Pǎi îl vopsim în portocaliu şi îl îngropǎm în zǎpadǎ.

- Şi la primǎvarǎ?

- Care primǎvarǎ? Tu nu vezi ce e afarǎ? Nu o sǎ se topeascǎ niciodatǎ zǎpada asta.

Au coborât scǎrile cu mare greutate, încercând sǎ nu facǎ zgomot. Au târât omul de ghips şi lau îngropat sub un munte de omǎt portocaliu. S-au îndepǎrtat repede, pânǎ când umbrele lor, proiectate de flacǎra portocalie a uzinii, au dispǎrut în noapte.

Autor Gheorghe – Marian Neguțu

Sfântul

“Pământ eşti şi în pământ vei merge!” Aceasta este legătura omului cu pământul. Dar sufletul care vine de la Dumnezeu se reîntoarce la Dumnezeu. Aceasta este legătura omului cu cerul. Într-una din zile s-a zvonit în sat că Sfântul, de fapt nimeni nu ştia exact cum îl cheamă, găzduia de câteva zile la Tudor Bacalu şi ştirea a produs senzaţie. Prima dată s-a auzit despre el imediat după război când fusese zărit prin zona Pădurenilor, desculţ şi îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă peste care era legat cu sfoară de sac. Nu l-au luat în seamă şi l-au numit Pustnicul.

Când au dat faţă în faţă doi săteni cu el, i s-au plans că sufereau de secetă. Au căzut toţi trei la rugăciune, el cel dintâi.

La un moment dat unul dintre săteni a ridicat privirea pe furiş şi a zărit cu coada ochiului cum degetele Pustnicului înălţate deasupra capului, erau înconjurate de un halou luminos, s-a înspăimântat şi nu a mai avut curajul să-şi ridice ochii. Când a terminat, a început să plouă, bogat şi liniştit. Atunci ei s-au cutremurat.

M-am îmbrăcat în grabă, şi m-am idus şi eu.

El se afla pe prispă şi sta de vorbă cu oamenii.

Era slab, ochii adânciţi în orbite, barba scurtă, părul rar şi alb îi orna cu nobleţe tâmplele, tras la faţă încât fără să vrei te gândeai cu care din sfinţii Patericului să-l asemeni. Privirea blândă, glasul cald, îmbietor care te învăluia prietenos şi contrar firii lui plăpânde, destul de puternic.

Purta un mintean ros de vreme, legat peste mijloc cu sfoară şi tot desculţ. Greu să accepţi astăzi un om care umblă desculţ. Semăna cu un profet trimis de Dumnezeu să zgâlţâie conştiinţele adormite ale neamului.

Avea ochii umezi, lăcrimaseră de curând iar mai apoi avea să plângă fără reţinere.

- Oameni buni, numai de la optzeci şi nouă încoace, românii au omorât aproape douăzeci de milioane milioane de prunci curaţi şi nevinovaţi ca îngerii şi mai ales lipsiţi de orice apărare.

Adică încă odată populaţia României! Aţi înroşit pământul ţării cu sângele lor şi acest sânge strigă întruna către Dumnezeu. Cum să nu fie supărat Dumnezeu pe noi românii care am fost creştini altădată?! Mai rău ca în camerele de gazare de la Auschwitz… O cruzime şi un sadism care întrec orice închipuire. O ruşine pentru noi ca naţiune care ne pretindem civilizată! Şi masacrarea aceasta barbară, nedemnă de vremurile pe care le trăim continuă fără oprelişti. Pruncii pe care îi naşteţi acum şi de care vă bucuraţi vor duce în spate păcatele voastre şi dacă ei vă vor blestema, nici în morminte nu veţi avea parte de linişte!... Ne aşteaptă vremuri grele, grele, din ce în ce mai grele. Pământul îi scutură pe netrebnici de pe spinarea lui. Veţi suferi de boli noi şi necunoscute pentru care nu se există antidot. De toate acestea nu aveţi cum să vă feriţi pentru că sunteţi chiar în calea lor. Şi furtuna care va devasta totul s-a pus deja în mişcare. Lumea nu se mai închină la Dumnezeu ci la ban.Tinerii nu se mai căsătoresc cu preot în faţa altarului ci trăiesc, mai degrabă se împreunează ca vitele pe apucate şi pe urmă se despart şi caută fiecare pe altcineva cu care să se culce. Mânia lui Dumnezeu fierbe ca un cazan care este gata să dea în clocot. Se culcă bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie făcând de râs neamul omenesc, lucruri de care şi animalelor le-ar fi scârbă să privească. Vă veţi ruga la Dumnezeu şi Dumnezeu nu va lua aminte la plânsul vostru pentru că şi-a întors mila de voi.

Lacrimile îi brăzdează faţa fără încetare iar el nu-şi mai dă osteneala să le oprească. Oamenii nu mai au curajul să-l privească şi se uită în jos. Mulţi dintre ei fac semnul crucii: - Are dreptate, aşa este.

Vorbele lui cădeau ca un potop căruia nu i te poţi opune. Avea ceva maiestuos şi imperativ în rostirea lor, cu toată îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă.

Când am ridicat ochii m-a strigat pe nume şi am tresărit ca un şcolar prins copiind. De unde ştie cum mă numesc?

- Eu o să termin imediat şi mă trag să mă odihnesc. Dar să vii şi dumneata înăuntru că am săţi spun ceva.

M-am scuturat violent şi fără să vreau.

- Părerea mea este că peste 99,9 la sută din oameni ar trebui să meargă în iad pentru curăţirea sufletelor lor. Cei câţiva zeci de călugări, pustnici şi nevoitori de toată curăţenia, aproape sfinţi pe care i-am cunoscut, nu sunt în stare să salveze o ţară întreagă din decăderea ei. Faceţi slujbe şi milostenii pentru morţi dar nici astea nu sunt suficiente. Judecătorul a plecat la drum lung şi a lăsat averea sa în grija slugilor. Apocalipsa se apropie cu paşi repezi. Când unui om i se amputează un picior, o anume perioadă de timp el simte mâncărimi în piciorul care-i lipseşte! Duhul acesta care a fost aici un om şi pentru care oferiţi o farfurie cu mâncare binecuvântată de Biserică, îi va simţi aroma, căldura, gustul şi de asemenea senzaţia de saturaţie la fel ca pe pământ deşi lucrurile nu sunt identice. Şi această farfurie cu mâncare nu se va goli niciodată.

Mai departe cred că fiecare om va trebui să ia iertare de la toţi cei cărora le-a greşit iar el la rândul lui să-i ierte pe toţi cei care i-au greşit lui. Numai dacă va vrea. Voinţă liberă. Şi după aceea va intra la Judecata Domnului. Şi iarăşi zestrea lui duhovnicească este supusă modificării dar sub ochii lui, astfel că el ştie în fiecare moment cum stă din acest punct de vedere.

- Bine dar se spune că aşa cum vei fi găsit, aşa vei fi luat şi aşa cum vei fi luat, aşa vei fi judecat.

- Aşa este. Sufletele îşi continuă evoluţia şi dincolo. Aurul trebuie să-şi recâştige vechea sa strălucire. Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul tuturor oamenilor. Sufletele nu se întorc la Dumnezeu decât în starea de curăţenie absolută, aşa cum au fost primite de la Dumnezeu.Toţi adică se vor mântui dar nu în acelaşi timp şi nu în acelaşi fel. Şi nici în iad suferinţa nu este aceeaşi pentru toţi. Iar ei, oamenii, ajunşi aici, se vor ruga. Se vor ruga necontenit iar Domnul vede totul, ştie totul, poate totul, Se va milostivi de ei pe măsură ce căinţa lor va fi mai arzătoare şi făcută din inimă.

Tot dintre ei, cei îmbunătăţiţi, sfinţi, sfinţiţi vor fi luaţi şi ridicaţi în Rai şi ceilalţi vor asista la înălţarea lor. Motiv în plus pentru ca rugăciunile lor să fie cât mai stăruitoare şi convingătoare, îmbunătăţindu-le palmaresul pe măsura creşterii lor duhovniceşti. Şi îi vor putea zări şi recunoaşte pe cei care s-au învrednicit de dumnezeiasca răsplată.

- Concepţiile dumneavoastră sunt extrem de curajoase. În gheenă focul este veşnic.

- Da. Dar Domnul este cel care coboară şi Domnul este cel care ridică pe cei curăţaţi. Aurul stă în topitoare doar cât se curăţă, ăsta este scopul.

- Atunci veşnicia nu mai este... veşnicie? Nu înţeleg.

- Dincolo nu mai avem unităţi de măsură a timpului.

Am rămas tulburat. Poate ar fi fost mai bine să rămân acasă.

Apoi mi s-a adresast mie.

- De câteva ori ai fost în cumpănă, în mare cumpănă. Ai simţit fâlfâierea morţii pe la ureche şi de fiecare dată Domnul S-a milostivit şi te-a scăpat de la moarte. Adu-ţi aminte de i-ai promis Domnului că vei face dacă te scapă de la moarte.

Nu am mai zis nimic. Parcă aşteptam să se deschidă pământul şi să mă înghită.

Când am ajuns acasă, trecând prin faţa oglinzii m-am privit fără să vreau. Îmbătrânisem subit.

Autor Ion Untaru Acasă La Dobrotici-Vale, din nou acasă, adică, la marginea întregului pământ locuit, intrasem, nu tocmai din întâmplare, în şandramaua lui Tache Deliioan: prăvălie,poştă, distilerie,farmacie, crâşmă, cafenea, frizerie, stomatologie,loterie şi încă multe altele la un loc, înghesuite fără nicio rânduială între pereţii netencuiţi şi sub stuful ciufulit al unui tavan care-ţi lua căciula din cap. Dar, pe o jumătate de coală-albastră, solid fixată-n chirpici cu scoabe metalice de-o şchioapă, cineva proaspăt alfebetizat scrisese cu săpun sau cu cretăSECŢIA DE VOTARE No 3, CIŞMEA. INTRAREA LIBERĂ. Înăuntru, nişte zgârieturi pitite printre pragurile de praf şi de băligar precum şi nişte fire încleiate de mătură aduceau mărturie că odată, de mult, in illo tempore, se încercase o primenire a încăperii, dar un eveniment neaşteptat, o vijelie sau o invazie oprise demersul înainte de jumătate. Undeva, departe, în dreapta, clipea o fereastră ma îngustă decât o ambrazură de cazemată, iar prin fascicolul de lumină albastră, cernut dinspre lacuri şi mare, forfoteau nouri de praf şi puzderii de goange greu de identificat: molii, fluturaşinecunoscuţi,muşte beţive, ţânţari şi, Dumnezeu ştie, ce-o mai fi fost să fie în spurigaiul acela de pulberi zburătoare care mi seaşezase deja pe frunte, pe nas şi pe palme, ca o plasă murdară.

La început, înaintasem miop printre şiruri de ceapă, de usturoi, de ardei, de roşcove şi de peşti afumaţi, care se legănau prin aerul dulce-amar precum candelabrele destrămate ale unui templu-n ruină, iar, de jur-împrejur, se încâlceau în avalanşe diforme putini, putineie, poloboace, hârdaie, sufertaşe şi blide ; apoi, saci, săcoteie, tăgârţe, tolbe şi trăişti, ca să nu mai vorbim de mulţimea neidentificată a unor ierburi şi ţoale, care, la cea mai mică pală de aer, exalau duhuri şi miresme fără egal pe pământ. Iar, în fund de tot, printre colacii de canap sau manilla şi printre plasele pescăreşti de toate mărimile, se legăna, ca un păianjen rotund, trândav şi pofticios, stăpânul incontestabil al peşterii. ˗˗ Uite care-i treaba, nepoate, spusese el ca şi cum m-ar fi aşteptat de când lumea, ia mata o cofă d-aci şi furtunu-ăla dăn grindă şi scoate niscai vin dăn butoiu’ dă colo. Şi se răsucise gâfâind pe salteaua lui de pănuşe, arătându-mi direcţia cea bună cu talpa goală a piciorului stâng. ˗˗ Iegzact ăla d-acolo ! Hai că eşti băiat dăştept ! Şi-acu’, umple colea două căni, una pentru mine şi-una pentru matale, nu contează pă care, că orişicum le plăteşti pamândouă... Aaaşa... şi, pă ormă, hai noroc, şi spune, da’ fără grabă, tot ce te doare... Şi stai, stai, stai, că nu dau turcii... Stai să dăm foc mai întâi la câte-o lulea... Ia d-acia, că tutunu’ nu să pune... Azi e pă gratis!

Abia atunci am observat afişul colorat de pe zidul din dreapta, chiar lângă geam, unde, de pe un pergament deja izinit de gângănii, mă privea, cu toţi dinţii te la vedere, chiar dom’ Tache-n persoană. ˗˗ Să-înţeleg că chiar dumneata eşti principalul candidat la secţia asta? am îndrăznit eu o întrebare, arătându-i afişul ˗˗ Principalu’ şi singuru’, mă băiete, căci, dacă pă băltăreţii ăştia i-o împinge Zarzavelea s-aleagă altcumvaşilea, atunci chiar că s-a lins pă bot dă pâine şi sare şi-or să iasă dimineaţa-n drum, ca să se scalde-n praf ca păsăricile, pentru că lada-aia, pă care stai mătălică acum, ca Bim-paşa pă cal, e singura ladă cu săpun pe-o rază de-o sută de kilometri. Păi, ce, te joci!? ˗˗ Uite, eu sunt ziarist, la Jurnalu’ Poporului şi-aş fi tare curios să aflu cam ce partid reprezinţi dumneata pe aici. ˗˗ Da’ eu tot nu ştiu dacă-ai aflat mata învăţătura care spune: Curiosu’ linge osu’, iar tăcerea papă mierea?! Păi, bardidu’ meu, măi cufurici , e chiar salteaua-asta plină cu pănuşe, dă pă care i-am îmbrăcat şi i-am hrănit, în ultimii dooj’dă ani pă braconierii-ăştia dă păpuraşi-împuţiţi, are nici să se iscălească nu ştie, că n-a călcat niminea dincolo dă hotaru’ Boazului, d-o mie dă ani. Da’ eu unul, am văzut multe,la viaţa mea,c-am fost şi la Miccidia, şi la Babadac, dă vro trei ori - aşa, c-am văzut cu ochii mei pacolo şi mulţi jmecheri ca tine, da’ şi podu-ăla dă fier dă la Cernavodă, ăăă, a treia minune a lumii, după câte-am aflat!

Moment în care draperia de rafie şi de mărgele-înşirate de la intrare s-a cutremurat ca bătută de vânt şi-a intrat, mânjit de solzi şi de lapţi, un băştinaş cu cizme de cauciuc până-n buric şi-nghesuit într-o pufoaică decolorată ca-ntr-o cămaşă de forţă. ˗˗ Hai noroc! a zis el supărat. Merge câte-o săniuţă, doo, înainte dă ştampilare !? ˗˗ Păi dar aşa cum!? a răspuns, privindu-mă şi mai supărat şeful comisiei electorale. Ori poate, mata, ca şpion, ăi aflat deja că scrie pă undeva că-i musai, ca să voteze omu’ pă burta goală!? ˗˗ Apoi, eu,care-am încremenit cu cana asta-n mână, ce-aş mai putea să mai zic!? ˗˗ Deci nu mai spune nimic căci, şi-aşa, ai spus cam dăstule ! Iar dacă baţi şeaua că ai cana goală, atunci umple-ţi-o singur, că drumul îl ştii! Iar tu, bă Antoane, vezi că vodca cu sănii e chiar în lada-aia dăn stânga. Te ia dă nas!

Da pă nevastă-ta de ce n-ai luat-o? Tot nu ţi-e frică s-o laşi singură-n casă!? ˗˗ Păi am venit cu iapa şi nu vreau să-i rup oasele că n-am cu cine trage năvoadele la noapte. ˗˗ I-auzi, băi observatorule!? a strigat dom’ Tache spre mine. Caii or avea drept dă vot!?

După ce şi-a turnato sticlă cu votcăpe gât, de parcă-ar fi turnat-o-n nisip, Anton s-a apropiat legănat ca un android descleiat înspre salteaua şefului, care-a cules de undeva, din spate un teanc gros de buletine de vot şi-a scos o ştampilă cât degetul dintr-un buzunar nevăzut

˗˗ Uite, ia trei voturi d-odată, i-a şuierat el pescarului. Una pentru paparudaaia dă Marusia şi una, pentru frati-tu-ăla chior, care nu cred eu să-şi lase el vârşele uscate pă mal pentru d-alde mine. Pă ormă, vezi că dincolo dă păturaia pusă pă sârmă e o masă şi-un scaun. Stai frumuşel acolo şi pune ştampila unde vrei tu! Uite, urna-i aici, chiar sub lada cu votcă! Da’ hopaaa, ai răbdare niţel şi ia d-aici încă vreo zece voturi, că ai neamu’ mare. Ştiu eu! Şi tu ce râzi, bă ochilă, ca curca la struguri!? s-a umflat dom Tache-nspre mine. Mai bine ia şi tu vreo zece foi d-aştea d-aci şi treci la cabină, că nu team luat încă dă suflet!

Aşa c-am umflat foile şi ştampila şi m-am grăbit să-mi exercit drepturile democratice, mai înainte de expirarea timpului leguit.

Afară, de pe gorganul înalt dinspre Sinoe am revăzut cu emoţie satul meu natal care, dincolo de spaţiu ţi timp, părea scufundat, la propriu, într-un amfiteatru natural al podişului de calcar dintre marile lacuri, în aşa fel încât, din orice parte ai fi venit, îl puteai admira, mai întâi, întreg - adică, în toată splendoarea lui verde, de oază exotică şi atemporală, ghemuit sub coroanele imense ale unor nuci şi salcâmi seculari, dacă n-aş mai pune la socoteală şi mulţimea banal-sufocantă a pomilor fructiferi - corcoduşi, vişini, pruni şi zarzări,ţesuţi între ei printr-o plasă de liane necunoscute şi de volbură abrosită care,după cum am avut eu senzaţia, la început, creşteau şi pe-acoperişuri Oricum, satul mi se părea încremenit într-un fel de toamnă îngăduitoare şi veşnică.

Dar, poate că, pe ici, pe colo,câte ceva se mai măcinase şi se mai prăbuşise, după voia lui Dumnezeu, dar, sigur, nu se mai zidise şi nu se mai îndreptase nimic.

Dar eu cred că nici veştile despre apropiatul sfârşit al lumii n-ajunseseră niciodată p-aici.

Autor Ioan – Florin Stanciu

O explozie de flori albe, strălucitoare...

Pământ de carne, bun de mâncare, pământ de oase străluminând o, ce miros violent, ce sfântă duhoare de diamant au pietrele tale, pământule de pământ.

(N. Stănescu)

De la etajul cinci la care se afla, Pintilie simţi miros de fum prin fereastra întredeschisă. Luându-şi curaj, se răsuci cu putere pe o parte şi îşi împinse trupul spre înainte, apucându-se cu palmele vânjoase de grilajul metalic al patului. După alte sforţări, şi neluând în seamă durerea groaznică, venită dinspre picioare, reuşi să se sprijine cu pieptul de pervazul geamului şi, gâfâind, să privească în afară.

Faţa i se lumină toată când văzu, în curtea interioară a spitalului, oameni lucrând pământul. Unii săpau de zor de-a lungul unor alei cu pomi înmuguriţi, iar alţii adunau crengile uscate de la poalele copacilor ce fuseseră curăţaţi şi le aruncau într-un foc înălţat în preajma clădirii. I se păru, de acolo de sus, că oamenii aceia erau tare voioşi şi că făceau totul cu mare plăcere. nai oobeo,iDei veeo bue ot sisb( seuoeDnDruruorsieeeoăior e iooăuod eD s eorsieeeDv vu oosoeaideeseuoo,)ieub ruo b rDo,soisieruov tDeDosuoeiovsni-b euo,bseivsvD eo-durbzs aideo,inisiruobeoievueuoăioe nueuoeu neeeso.iueeuoăeonDbsi eobeniesv o.beoeaieeesvoduoteDissoosoeior euonDesisn ro,ee o oaeen rDo soduo iesesuo.e ee rs Doasueiueu o e oeeesoăio ie isueuoosorsnisoeDb eu oieaidDo odsnsiuissoosonse reeoeu o, nurvub vobeos oduoaenoăiiuiDbs ro,ie riDvoăiv eroăioie dDo,duoiDnaivoeu tDi buove riu eo iai vuoduoesniseuoo,b euoruoesdsb oaes eodsioeeDn d oduoe neesoosobeuies b e oduo-isrvees vosbso,auedueuoiDtDesruoiurvuov voeiduoruoievu o.duo euoa beeesaeDnai osobavoiui e boiuob ieeoo...bavDoauesbseuouoăioeenuo,ă niuo.ae esoe eiuiuoduoiDiDdsu oeeieeeoveeieeesoosoeunun eaidobeoăias e euo-ruodu-iestsideo,beeuvDoPsivsesuo,nue soneeienuovsoăioasub euo so-De„(eoiesiob euoveuberuobeobut ovsnioăioeenDo bbsduive ăsorieruoo,”! neeuo,eerobDo sorbDi vobeots iDoduoreioe iseuove bv eeees-du-iuees osobu reeobueoeDeo-ieurvunaideo,baidoueosoruobDsiDodsioi eo, o s-d bv eeeobueoee roăive ruoo,buo orDoruo eu eDodsiots i oeeso, benoăib e -iuo orDoruoa bDoduo.)eoe tsru-b eu raaosuv euoăeoo,ăso buu osovesrvuiuoiu eeDo...ăiveui obeveunee voiuiveeo ons o eD .ion eesiseuoassiius-iaiDo,beiesiruos eDos Gândul îi fugi la nevastă-sa, care, plânsă toată, fusese să-l vadă duminica trecută, şi la faptul că în timpul acesta era prinsă cu muncile de primăvară. Cine avea să-i sape lui pământul de-acum. Şi să-i împrăştie gunoiul peste arătură ? Să-i ascută ţăruşii şi să-i bată parii în vie?... Se văzu în grădina mare din spatele casei părinteşti, săpând de zor pentru a nu-l prinde ploaia, care ameninţa de dimineaţă peste sat. Coada hârleţului strălucea de frecarea palmelor sale. Asudat, se oprea din când în când să bea apă, privind zâmbitor la găinile neastâmpărate, care scormoneau cârâind de plăcere după râmele zbătându-se încovrigate în pământul untos. Auzi fluierături la poarta mare, care dădea în grădină, şi-l văzu pe Culai cu căruţa plină de gunoi de grajd. Se înţeleseseră cu două zile în urmă, la cârciumă.

Culai era un băiat de ispravă, pe care îl preţuiau mulţi. Începură să împrăştie cot la

cot gunoiul, veseli, aproape ca o întrecere, şi el găsi că-i place faptul acesta. După cum îi plăceau şi glumele pe care le făcea Culai, şi vorbele lor cum alunecau de la unul la altul, amestecate cu lătrăturile prietenoase ale lui Lăţos, câinele mare şi flocos, care se zbenguia printre picioarele lor. Dar cel mai mult îi plăcea să muncească pământul, pe care-l simţea uneori aproape viu sub picioarele lui, pământul acesta bun, ce-l hrănea de o viaţă, moştenit cu sfinţenie de la bătrânii săi, care, bolnavi, se stinseseră atât de repede unul după altul. Ca un făcut, stropi mari şi repezi se sloboziră din înalt, tocmai când isprăviră ei de aruncat şi ultimele lopeţi de gunoi. “Dumnezeu a ţinut iar cu noi”, strigă Culai, şi începu să râdă cu o faţă împlinită şi să ţopăie, trecându-şi lopata pe deasupra capului şi agitând-o frenetic.

Bucuros de nebunia asta, făcu şi el acelaşi lucru, neluând în seamă ploaia, care se înteţise de-a binelea. Râdeau unul la altul, scălâmbăindu-se cu obrajii străbătuţi de stropii şiroind, ca nişte vinişoare transparente. Aşa-i găsi nevastă-sa, care se sperie şi se cruci văzându-i uzi până la piele şi murdari de noroi de sus până jos, frământând pământul, strigând şi strâmbându-se ca doi smintiţi.

Trezit de forfota de pe hol, Pintilie suspină stins, trecându-şi nervos degetele peste faţă. Agitaţia creştea în spital, semn că se apropia vizita medicală, lucru care pe el îl deranja cel mai mult. Nu putea suporta felul cum îl priveau toţi oamenii aceia în halate albe, modul curtenitor în care i se adresau, pentru a-l asalta cu întrebări de tot felul, unele de-a dreptul neînţelese. Întoarse capul şi privi intens în josul zidului, întinzând mâinile spre ceva anume. Lacrimi mari i se desprinseră de pe obraz şi începu să plângă amar, din rărunchi, frângându-şi întreg corpul. Un stol de vrăbii trecu razant pe lângă el, iar o pală de vânt îi răsfiră ca o mângâiere câteva fire din părul negru.

L-au găsit prăbuşit la baza clădirii, pe aleea de lângă trotuar. Trupul mutilat, lipsit de picioare, era chircit lângă întâiul copac din acel anotimp, care-şi desfăcuse mai devreme mugurii cleioşi într-o explozie de flori albe, strălucitoare.

Autor Felix Boy

În loc cu verdeaţă ( 770 )

Iar eu sunt vierme şi nu om Psalmul 21 Salt înainte, vierme!, aud o voce ca ieşită dintr-o groapă.

Brusc, simt vârful bocancului în şale, tăindu-mă în două. Cad ca secerat în genunchi. O altă lovitură, fulgerătoare de bocanc, în coasta din partea dreaptă, mă lasă fără suflare.

Ridică-te, împuţitule! Gunoiule! Futu-ţi dumnezeii mă-tii, căcatule!

Glasul hârșâit mă repune repede pe picioare. Numaidecât devin un arc electric. În faţa mea: zidul. Lovitura m-a paralizat. M-a năucit. Văd o mână ieşită din zid: o mână vie de făt, ieşită dintr-un pântec crăpat cu baioneta. De honved. Întind mâna s-o ating. Nu ştiu dacă-i aievea ori vreun vis.

Abia apuc să citesc bileţelul pe care l-am scos din fisura zidului: „Găureşte zidul cu capul!”. Întorc privirea în toate părţile. Caut o scăpare. Jos, pe podea, puţin mai încolo, zăresc o prăjină albă, lucioasă, de mesteacăn. Ca o rază de soare murdară, strecurată pe sub uşă. O recunosc: În pauza de la doişpe m-au luat cu japca cinci băieţi. De pe culoar. Stăteam singur pe coridor şi învârteam titirezul pe ciment. Un băţ ars de chibrit băgat într-un nasture rupt de la cămaşă. La început titirezul pornea greoi. Părea o pasăre rănită. O talpă de bocanc i-a curmat însă zborul. Mi-a făcut praf titirezul. A călcat apăsat. L-am auzit trosnind. L-a sfărâmat ca pe un gândac cu carapace tare. Am dat trei felii de pâine pentru băţul de chibrit. Iar pentru nasturele lipsă de la cămaşă mi-am pierdut un dinte.

Cinci băieţi mai mari ca mine. Înalţi. Slăbănogi. Unul mai slăbănog decât toţi ceilalți.

Cu o spărtură urâtă la cap. Ca o gaură într-un acoperiş de paie. Mi-au zdrobit titirezul. Mi l-au făcut praf.

Cu gândul la titirez, am înconjurat curtea orfelinatului. Unul dintre slăbănogi mă ţinea strâns de gulerul cămăşii. Pesemne ca să nu-i scap.

Copiii erau răspândiţi prin toată curtea. Mi-a atras atenţia un băiat cu pielea tuciurie. Cu ajutorul unui băţ rostogolea un cerc de fier prin curtea proaspăt asfaltată. Când cercul îşi încetinea rostogolirea, era lovit cu băţul. Cercul făcea slalomuri printre copii. Dintr-odată, copilul s-a oprit. Căzuse peste el un pietroi. Şi-a pus mâna la cap, apoi s-a prăbuşit. Cercul a continuat să se rostogolească câţiva metri, apoi a căzut şi el într-o rână. Ca un beţiv. În şanţul plin cu apă şi frunze moarte.

Mi-am adus aminte de titirezul meu. Împreună cu slăbănogii am sărit gardul direct în bălării. O cărare îngustă din spatele clădirilor ne-a dus în pădure. Am trecut un râu îngust, rece ca gheaţa. Ne-am oprit într-o poiană verde, plină de lumină.

Stai drepţi, să nu te mişti, să nu scoţi un cuvânt, vierme!, a tunat Slăbănogul cu gaura în cap, săgetându-mă cu privirea. Şi ca să-mi demonstreze că vorbeşte serios, mi-a tras un pumn zdravăn în ochi. Am văzut stele verzi. Galbene, albastre. Sângele mi-a curs pe obraz. Soarele îmi ardea chelia. Capul îmi clocotea. Am luat poziţie de drepţi. Stană de sare. În mintea mea se învârtea titirezul.

O bună bucată de vreme băieţii s-au învârtit în jurul meu. Ca un câine care-şi caută culcuşul. Atunci am simţit ceva cald, iritant, că-mi umblă pe gât. „O gânganie, mi-am spus în gând. Nenorocita! Sau poate e sângele care s-a prelins şi s-a uscat”. Îmi închipuiam că-i o muscă. Una dintre cele multe care roiau în jurul Slăbănogului cu rana urâtă la cap. O muscă uriaşă de culoare verde. Care-l urmărea de când apăruse în faţa mea. Înfricoşător. Numai că animalul refuza să plece. De pe gât urcase pe faţă. Apoi se fixase la coada ochiului. Tumefiat.

Ochiul care-mi amorţise sub lovitura pumnului, acum începuse să ardă. Orbisem de un ochi.

Precum Bogdan Vodă cel Orb. Şi groaznic. În timp ce băieţii se chinuiau c-un briceag să taie o cracă dintr-un copac cu coajă albă, cu celălalt ochi văzui că ceea ce mă orbise era o rază de lumină. Lumină prinsă într-o brazdă neagră, lucioasă, tăiată şi răsturnată de către un plug. Brazda răsturnată de pământ, în lumina soarelui de primăvară, părea un ciob uriaş de oglindă, aruncând mii de sclipiri.

Din brazda răsturnată mă priveau doi ochi albaştri. Întunecaţi. Ca florile de liliac. În clipele următoare m-am obişnuit cu întunericul zilei. Deşi mă dureau ochii, n-am fugit. Îndărăt. Am privit în continuare. Şi ceea ce am zărit, am socotit mai nesigur decât cei doi ochi albaştri, ireali, nepământeni, captivi în brazda răsturnată: cranii însângerate, mâini tăiate cu lopata din umeri, bucăţi putrede de carne, feţe zdrobite de bocanc, răni care încă mai supurau. Inimi smulse. De copii. Tăiate bucăţi. Împrăştiate. Zdrobite. Încă pulsând. Vii. Pui roşii de iepuraşi, ţopăind înfricoşaţi. Alergând să se ascundă în pământ, cât mai afund. Până în străfunduri. În atman.

Câţiva ani mai târziu aveam să înţeleg că locul în care Slăbănogul cu rana la cap m-a pus să stau smirnă se afla în apropierea unei gropi comune. Care se ivise din decreţeii orfelini. Copii care n-ar fi trebuit să vină pe lume. Nedoriţi. Avortoni. Morţi. Măcelăriţi.

Măcinaţi şi amestecaţi în ţărâna casei de copii. De comunişti. Copii cu inima încă bătând. Cu chipuri goale. Aruncaţi noaptea aici. În loc luminat. În loc cu verdeaţă.

Autor Nicolae Avram

Întrebări

Noaptea, Ion nu prea avea somn, se perpelea pe blăni chiar dacă îi pusese Măria urma aia de urs pe care şi-o adusese de pe front, închipuie-ţi, vine omul cu raniţa în spinare de la dracu-n praznic, crezi că are ceva merinde, o mămăligă, acolo, un calup de pâine, ceva, poate şi o izmană, o camaşă…el nu, cară pielea ursului şi nici măcar n-o vinde, să cumpere ceva acolo că nevoile nu se mai sfârşesc, o pune pe blăni, îi zice Măriei să-i dea o cergă s-o acopere şi gata, patul lui rămâne pe prispă şi Măria simte că s-ar duce la mumă-sa …ca şi cum mumă-sa ar înţelege.

Nu înţelege nici ea, războiul ca războiul, că îndefinitiv toată lumea aflase ce şi cum, ba acu’, ba cu ăl Mare, muriseră destui, Ion a venit înapoi, e drept, da’ Victor a rămas pe undeva cu al lui Preda, cu ai lui Roşca, că erau trei, oricum câte unul din fiecare bătătură în mod sigur, muierile se tot uitau pe drum la deal doar o veni al ei, da’ timpul fuge şi, chiar dacă or fi pe undeva prin Siberia aia de zice lumea ca e ra, mai ra decât toate relele pe care le ştie, e greu de tot să-ţi închipui c-ar mai ajunge înapoi. Ion a ajuns.

Ziua e lungă, aproape la fel de lungă ca noaptea, da’ trece mai repede, nu prea ai timp să te întrebi de ce aşa şi nu pe dincolo, toate se aglomerează la lumina zilei şi Ion ar fi trebuit să ştie asta, noaptea se lălăie în lenea aia incomensurabilă a nevoii de linişte, las’ că ar trebui să includă şi odihnă, dar se complace în a face lumea să se fâtâie inconştientă într-un univers închis din care oricât s-ar strădui nu poate să iasă…se recompune, ce mai şi la lumina zilei nu se mai recunoaşte.

Ion făcea din noapte ziuă, Măria îl găsea şezând, nopţile cu lună îi dădeau un aer spectral cu ochii larg deschişi; şi întrebarea era inevitabilă; “unde necuratu’ se uită în halul ăsta?”. Măria nu era deloc sigură că o vede acolo în pragul uşii aşteptând un semn de întoarcere, pentru ea era clar, Ion pleca undeva unde ea l-ar fi insoţit, desigur, dar era aşa un refuz total în atitudinea lui că nu îndrăzneă să treacă pragul şi atunci sporea speranţa aia absurdă, dar reală, că el o să se intoarcă, măcar când so crăpa de ziuă.

Toamnele târzi anunţau frigul iernii şi Ion intra în casă pentru o vreme, odaia era încălzită, albul pereţilor îi copleşau privirile, stătea cu ochii în podea şi, ca totdeauna , Măria se întreba dacă el o vede, copiii intrau fără zgomot, n-avea nici un rost să trezească omul acesta ciudat care dormea sezând şi, dacă i-ai fi întrebat, şi-ar fi spus părerea că i-ar fi stat mai bine pe prispă, blana i-ar fi ţinut de frig, asta e sigur, cu părul ăla mare şi des în care şi ei s-ar fi cuibărit dacă ar fi avut curajul.

Copiii ar fi trebuit să se uite la Ion cu ochii larg deschişi, nu de mirare, nu asta

vreau să zic, de surpriza plăcerii cu care întâmpini lumina, cred că s-au şi uitat, cândva, dar au uitat, omul de pe prispă e totdeauna curat îmbrăcat şi n-au nimic de văzut la el, curiozitatea e stârnita doar de curiozităţi şi, de fapt, nu de curiozitate ar fi vorba, ştiau prea bine că Ion e tatăl lor, dar numai atât, chiar dacă Măria le spusese că a venit de pe front…a venit demult şi ea le tot spunea asta în fiecare zi şi n-avea deloc de ce să-i mai intereseze: ştiau!

Poveştile astea ale războiului au aerul ciudat al legendelor în care se cuibăresc întrebări rămase totdeauna fără răspuns, poate de aci aerul misterios, aura aceea izolantă în care învelim mai mereu surprizele sau poate mai exact nedumeririle şi pe care simţim nevoia, totuşi, să le purtăm cu noi, un fel de breloc, talisman parcă, evident cu puteri protectoare aşa ca să putem sta la umba lor.

Genel şi-a închipuit toţi anii aceştia că va dezlega misterul blănii de urs, şi-a închipuit sau a sperat, mă rog, ideea înţelegerii este obsedantă şi pe el l-a “legat la gard”, l-a ţintuit în nedumeririle crescânde, mereu ranforsate de explicaţii când incomplete când confuze.

Blana sa-mpuţinase, căpătase, parcă şi un miros ciudat, timpul se înfige în toate ungherele şi, ceea ce-i cumva anapoda, umple locul, nimic nu mai intră, nimic nu mai iese şi trecuse toată grămada asta de ani fără să se poată descotorosi de ea. Ar fi aruncat-o de mult, oricum, după ce murise şi mamă-sa, dar tată-său o adusese de pe undeva din Rusia, şi toată viaţa aia care îi mai rămăsese s-a tot chinuit să-I ţină la distanţă şi pe el şi pe Ileana şi chiar pe Valerică, la care, ce e drept, se uita din când în când şi Genel nu-i sigur că nu şi zâmbea .

“Tată-tău a venit drum lung şi dacă a cărat el blana aia atâta amar de cale trebuie să fi avut, el, de ce, tu degeaba încerci să înţelegi, degeaba ar fi şi pentru mine, dar eu am învaţat, tu nu “ şi bunicu’ se uita la curiozitatea tinereţii şi nu era nimic nou pentru el, întrebările se tolănesc în mintea tânără, au loc, n-au de ce să se izbească, rezerva suspiciunilor vine mult mai târziu, dezamăgirile, poticnelile speranţei, scepticismul, cinismul chiar îngustează posibilitaţile accepţiei şi mintea se încorsetează conştientă că şansa reluării nu există. Şi când te gândeşti că blana de urs încă există!

Autor Cecilia Nicu

Din nou… departe - proză scurtă În scurt timp avionul va decola şi, după câteva ore de zbor, voi ajunge la destinaţie - foarte, foarte departe de casă. Mă simt cuprins de o emoţie specială, sfâşietoare, cum nu mi-a fost dat să mai simt decât o singură dată în viaţă, cu mulţi ani în urmă, pe când eram tânăr şi plecam în armată. La acea vreme m-am despărţit cu greu de satul natal şi de familie, iar acum, îmi las în urmă ţara şi plec pentru a mă alătura copiilor şi nepoţilor aflaţi pe alte meleaguri.

M-am născut într-un mic sat de munte din nordul Moldovei şi am avut o copilărie minunată. Cutreieram împrejurimile, alături de alţi băieţi de vârsta mea.

Uitam de foame şi de sete, iar când se însera, deşi eram obosit după o zi „încărcată” de farmecul jocului, grăbeam pasul spre casă deoarece ştiam că bunicii sau părinţii mă aşteptau în faţa porţii. Se obişnuiseră cu acest „program” al meu.

Le săream în braţe şi intram împreună în casă, unde, după ce mâncam cu poftă din bucatele preparate, le povesteam cum mi-am petrecut ziua sau ce jocuri am mai inventat. În dimineaţa următoare o luam de la capăt.

Pe măsură ce am crescut însă, am avut alte şi alte preocupări. Orele de joacă s-au transformat treptat în ore de muncă. Îmi plăcea să-i ajut pe-ai mei la treburile câmpului sau să lucrez în grădină. Venise rândul meu să-i răsplătesc pentru copilăria de vis pe care mi-o dăruiseră. Când începeau muncile agricole, atât de istovitoare, dar totuşi atât de mult aşteptate, fiecare membru al familiei, indiferent de vârstă, voia să fie de ajutor. De la an la an se producea şi schimbul de generaţii.

Bătrânii, cu inima mare şi neobosită, dar neputincioşi fizic, erau nevoiţi să le cedeze locul celor mai tineri şi dornici să-şi demonstreze forţa şi rezistenţa. Când se auzea cântecul cocoşului, în fiecare căsuţă era forfotă mare. Satul se trezea la viaţă. Era multă voioşie şi dorinţă de a munci. În căruţe sau pe jos, cu uneltele în spinare, ne îndreptam cu toţii spre ogoare. Ne ajungeam unul pe altul din urmă, ne întâlneam, ne salutam şi plecam mai departe. Nu schimbam prea multe vorbe, pentru a nu ne răpi din timp. Munca începea fără întârziere şi nu se admitea ca cineva să se oprească înainte de pauza binemeritată pentru mâncare şi odihnă.

Simţeam cum legătura omului cu natura şi cu întregul Univers se contura din ce în ce mai tare. Razele de lumină veneau, încetul cu încetul, în ajutorul nostru, cu fiecare minut mai puternice. Comunicarea cu pământul ce urma să fie lucrat se stabilea cu fiecare pas şi prin intermediul uneltelor, dar era accentuată de momentul în care noi, oamenii, eram nevoiţi să muncim cu mâinile goale, să simţim răceala şi totodată căldura pământului. Palmele bătătorite ale celor vârstnici, precum şi cele însângerate ale noastre, ale celor mai tineri, erau mărturii palpabile ale acestei legături dintre oameni şi pământul ţării. Şi după ore întregi de muncă, osteniţi, însetaţi şi flămânzi, ne spălam cu apă limpede şi curată, turnată din ulcioare - un fel de ritual de purificare, dar şi de continuare a legăturii dintre om şi natură, după ce iniţial se crease legătura dintre pământ şi apă, prin turnarea lichidului preţios în ulciorul de lut. Ne aşezam pe

rogojini sau direct pe pământ şi ne înfruptam din merindele tradiţionale: mămăligă, brânză, slănină şi ceapă. Uneori mâncam mai mult sau mai bine, alteori eram nevoiţi să ne mulţumim şi cu mai puţin, în funcţie de posibilităţi, dar fiecare îmbucătură însemna puterea şi energia pentru continuarea lucrului.

Zilele se succedau, fiecare lăsându-şi amprenta pe faţa pământului, dar şi pe chipurile şi în sufletele noastre. Pământul era stăpânul nostru. El ne dirija viaţa după un plan bine stabilit. Nu era îngăduită nicio abatere. În fiecare zi ne urmam cu stricteţe programul. Doar duminica şi în zilele de sărbătoare ne era permis să ne odihnim, dar numai după ce ne purificam sufletele prin participarea la Sfânta Liturghie. Biserica din sat era micuţă, dar atât de încăpătoare pentru oamenii cu inima bună - bătrâni sprijinindu-se în baston sau de braţul vreunui nepot, văduve înveşmântate în caracteristicul strai negru, tineri puternici şi plini de viaţă sau copii cu chipurile îmbujorate şi lipsite de griji - un contrast al bucuriei şi al tristeţii, al tinereţii şi al bătrâneţii, al viitorului şi al trecutului, dar cu o singură certitudine speranţa şi credinţa din sufletul fiecăruia. Şi a venit şi ziua în care am fost nevoit să-mi părăsesc pentru prima dată satul natal - plecam în armată. Bunicii, părinţii şi fraţii mei m-au însoţit până la poartă. Şi acum revăd chipurile blânde şi înlăcrimate ale bunicilor, emoţia puternică a mamei, privirile stinghere ale fraţilor mei mai mici. Doar tata încerca să fie mai puternic, să mă încurajeze. Mi-au dăruit o iconiţă, pictată pe lemn, ca să mă ocrotească - Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe - pe care o păstrez şi acum cu sfinţenie. I-am îmbrăţişat pe toţi, am mai privit odată spre casa părintească şi am plecat. Dar mai lăsam pe cineva în urmă - pe Irina - fata căreia îi promisesem că o iau de nevastă la întoarcere. Când am ajuns în faţa casei ei, Irina mă aştepta la poartă. Ne-am luat rămas-bun, iar ea mi-a dăruit o năframă pe care o cususe cu migală - un semn al legământului încheiat între noi. În ziua în care am plecat în armată, am păşit într-un univers nou şi din acel moment am simţit că mă maturizez, că privesc viaţa cu totul altfel. Am înţeles ce înseamnă despărţirea de meleagurile natale şi am conştientizat, mai mult decât oricând, care sunt adevăratele provocări ale vieţii. Eu - băiatul care nu mai părăsise niciodată casa părintească - mă vedeam nevoit să mă integrez într-o altă lume, diferită de cea pe care o cunoşteam. Şi, chiar dacă au trecut mulţi ani de atunci, la fel mă simt şi acum, când îmi părăsesc ţara şi mă aflu din nou la început de drum.

Autor Carmen – Bernadeta Anghel

Peregrinări pe tărâmul istoric “Fiind băiet păduri cutreieram” Mihai Eminescu Era o toamnă blândă si frumoasă când am făcut primii pași într-o călătorie în timp şi spaţiu cu noi repere istorice, culturale, spirituale şi turistice . Doream să vizitez Grecia, leagănul civilizației antice.

Am fost sunt si voi fi pasionată de istorie și de călătorii.

Cunoşteam istoria şi colţurile de rai din ţara mea, locurile încântătoare, le văzusem în perigrinările mele. Dar vroiam să cunosc alte meleaguri şi istoria lor, legată ,de astfel, de istoria ţării mele, căci grecii au întemeiat cetatea Tomis acum 2500 de ani, actualul meu oraş natal, Constanţa. Am străbătut mii de kilometrii şi mii de ani de civilizaţie, istorie şi cultură. Am cunoscut locuri şi oameni noi, am aflat despre îndeletnicirile şi ocupaţiile lor din timpuri ancestrale până în prezent. Am acumulat un bagaj de informaţii considerabil şi mi-am bucurat ochii şi mintea cu locuri și priveliști de nedescris, ce m-au impresionat foarte mult. Eram in țara soarelui , a mării și a cerului de un albastru necuprins.

Călătoria mea în țara artei și culturii, a anticului și filosofiei, a legendelor și miturilor începuse. Aici am văzut acea combinație unică a muntelui înconjurat de mare și de plaje.

Punctul de începere al excursiei mele, stațiunea Paralia Katerini, scăldată de apele Mării Egee, este un centru turistic foarte important care se află în vecinătatea orașului Katerini, sunt amândouă în apropierea muntelui Olimp și fac parte din provincia Macedonia. De aici avem posibilitatea de a vizita cele mai importante obictive turistice și istorice din Grecia, locul unde s-a născut prima civilizație din Europa.

La sosirea în stațiune am fost întâmpinați cu ospitalitate și căldură de gazde desăvârșite, spunându-ne „Simțiți-vă ca acasă” și indemnându-ne să vizităm țara lor minunată, să cunoaștem bogățiile și frumusețile ei.

A doua zi am vizitat Meteora, care este al doilea centru monarhic din Grecia după muntele Athos. Aici este păstrată vie flacăra spiritualității ortodoxe. Este o pădure de piatră, a câmpiei Thessaliene, în apropiere de Khalambaca, între munții Koziakas și Antichassias. O oază spirituală formată din peste 1000 de stânci cu o înfățișare stranie, ca niște turnuri, cu o înăltime de peste 600 m, care au servit, prima dată, ca lăcaș religios, în anul 985. Și unde s-au contruit, în timp, 21 de mănăstiri.Acestea sunt suspendate în vârf de munte. Ctitorul lor este călugărul Athanasios care în 1344 a început construirea mânăstirii Meteora. Aici, în singurătate și în tăcere, în mânăstirile seculare, călugării au cultivat scrierile sfinte si artele Elenismului Ortodox. În prezent, aici, sunt fabricate icoane pictate și de argint, iar turiștii pot urmării modul de fabricare. Din cele 21 de mânăstiri azi slujesc numai 6. Este impresionantă povestea mănăstirii Varlaam, construită în 1518, și care poartă numele primului sihastru care a trăit pe această stâncă din anul 1350. La începuturi călugării băteau piroane în găurile mici din stâncă și trăgeau

materialele de construcție până în vârf cu ajutorul unui scripete cu plasă. Potrivit altor teorii înălțau zmee cu corzi de care erau legate frânghii mai groase, folosite drept scări.Aici, în aceste locuri aninate de cer, au păstrat călugării, comorile istorice,spirituale si naționale, apărându-le de cotropitorii otomani si nu numai de ei.

Aceste eforturi supranaturale mă duc cu gândul la legătura oamenilor cu pământul, cu tărâmul din care făceau parte și oricât de greu le era ei înfruntau vicisitudinile reliefului, ale naturii și rămâneau în locul lor de baștină. Deși urcușul era foarte greu accesibil în vârful acestor stânci verticale, călugării au rămas în mânăstirile lor, mai aproape de cer și de Divinitate.

Cea mai distinctă caracteristică a Greciei o reprezintă insulele sale, în număr de aproape 3000.

Următorul obiectiv turistic a fost insula Skiatos din Marea Egee, situată la 180 km de Paralia Katerini. A fost o călătorie de vis, pe pământ și pe mare, până în golful Pagasitikos, care mi-a lăsat amintirea și nostalgia timpului istoric al unor culturi puțin cunoscute și fascinante. Insula este situată în arhipelagul Sporadelor de Nord, alături de alte trei insule, Skopelos, Skiros și Allonissos. Principalul și cel mai bine dezvoltat punct turistic este Skiatos. Am poposit și pe una din cele mai frumoase insule ale Mării Mediterane, numită Koukounaries, cu faimoasa pădure de conifere, de pin specia Koukounaris. În portul Skiatos, orașul capitală al insulei, am urcat până la Biserica Sfântul Nicolaie, de unde am admirat panorama întregului oraș și a golfului, insula este plină de verdeață. Colina cea mai înaltă are 438 m. Am vizitat ruinele fostei cetăți venețiene Bourtzi și Catedrala Trei Ierarhi.

Grecia a fost sub dominație otomană aproape 400 de ani ,timp în care nu au avut voie sa folosească limba elenă sau să arboreze drapelul național, de aceea pe icoanele din mânăstiri nu era scris nimic (ca să nu folosească limba turcă) iar casele erau vopsite in alb și albastru, culorile drapelului național (la fel sunt vopsite și acum). Așa își demonstrau grecii iubirea de tărâmul natal își păstrau valorile naționale in pofida interdicțiilor și a asupririlor. Ne-au întâmpinat primitori, ne-au încântat cu povești despre ținuturile dragi inimii lor. În timpul croazierei echipajul vasului ne-a delectat cu muzică, jocuri și dansuri populare grecești. Am văzut cât de mult iși iubesc meleagurile și cum se reflectă aceasta în folclorul specific țării lor, în pasiunea cu care interpretau melodiile și dansurile populare. Ne-au invitat să dansăm și să cântăm, să ne bucurăm alături de ei.

Solul, Greciei este în general stâncos, cel mai înalt fiind muntele Olimp cu 2917m, dar sub mâinile harnice ale grecilor a prins viața și s-a dezvoltat încă din Antichitate. Ei au rămas aici legați de pământul lor, de locul lor de baștină!

Incursiunea mea în timp şi spaţiu s-a incheiat, a durat câteva mii de ani ! Am vizitat vestigii istorice si edificii culturale, realizări ale unei civilizaţii vechi apuse , alaturi de cea moderna. Am fost primiți cu mâncăruri şi cântece tradiţionale. Am văzut ţinutul întins de ape al Mărilor Mediterane şi Egee. Cuvintele sunt sărace in fața atâtor frumuseți, trebuie să mergi să vezi și să te convingi !

Mi-am propus să vizitez și alte locuri minunate, alte leagăne ale civilizațiilor apuse!

Toate acestea m-au făcut să îmi aduc aminte, de frumusețea naturii , mereu proaspătă, bogată și dătătoare de viață, de pe meleagurile mele de baștină, de oamenii hâtrii, sfătoşi şi binevoitori, gazde primitoare înnăscute, din satele noastre pitoreşti, de obiceiurile implementate din vremuri străvechi. De întinderea de ape a Mării Negre, care scaldă țărmul Constanţei, poarta noastră spre lume...Îmi doream să păşesc din nou prin locuri cunoscute, să revăd pajiştile verzi să simt briza mării pe obraji, să aud glasuri şi să văd chipuri cunoscute. Căci unde este mai bine ca acasă ? Acest univers , cuprins într-un singur cuvânt, care îmi reverbera in suflet şi în gând. Oriunde ne-am duce, oricit de bine am fi primiti, oricât de ospitalier si frumos ar fi acel loc, dorim să ne întoarcem acasă. Ne place mult mai mult să ne ştim într-un loc cald şi sigur, acolo unde suntem bucuroşi că existăm, într-un loc, care dăinuie in inima noastră.

Tărâmul, pământul, natal !

Autor Cojocaru Mihaela

Cel mai ciudat vis...

Era o dimineață ca oricare alta, nimic neobișnuit. Pentru această zi aveam multe planuri și nu știam cu ce să încep. Eram într-o stare de euforie, nemaiavând răbdare să fac acele lucruri.

Sentimentul era nemaiîntâlnit pentru mine, niciodată n-am mai fost așa de nerăbdatoare... Ce se întamplă cu mine? Se apropia o furtună. Am observat că dintr-o dată cerul se preschimbă din albastru deschis într-un mov malefic. Sulițe de foc străpungeau cerul.Tunetele nu erau la fel cum le știam, erau niște sunete ca ale unui vapor când avertizează oamenii că va pleca sau că va ancora. Stăteam în casă, uitându-mă pe geam la acel joc de lumini, când dintr-o dată aud oamenii urlând: - Fugiți, adăpostiți-vă, vine sfârsitul lumii! Eram speriată, nu știam cum să reacționez și

curioasă ca orice copil, am ieșit afară să văd ce se întâmplă. Era complet ciudat! Pe cer se vedea un disc mare de culoare gri metalizat care se apropia din ce în ce mai tare de pământ.Toată lumea era speriată, oamenii fugeau în toate părțile. Chiar nu știam ce se întâmpla ... După un timp, nava ateriză în curtea casei mele, iar eu, deși eram speriată și având impulsul de a intra în casă, parcă o forță mă împingea în față, astfel că m-am îndreptat speriată spre navă, când … deodată, se deschise ușa din care iese un roboțel și zise: - Bună! Mă numesc Alfa Nine și am venit să va cer ajutor vouă, pământenilor! Cu vocea-mi tremurândă, i-am răspuns: - Bbuună! Eu mă numesc Katie, dar pentru ce ai nevoie de ajutor?

- Eiii,e o poveste lungă pe care aș putea să ți-o spun dacă dorești.

Era o zi frumoasă în care eu și câțiva prieteni de-ai mei am mers să ne plimbăm prin galaxie cu nava noastră spațială, când în spatele nostru apare o altă navă care ne scanează cu o rază ultravioletă și ne teleportează pe planeta Marte unde erau așezați extratereștrii.

- Stai...stai...De pe ce planetă ești tu?

- Sunt de pe planeta Cameron. Nu cred că ai auzit de ea, este foarte mică. Ei, bine, hai să revenim la povestire: extratereștrii vor să pornească un război împotriva noastră. Ei m-au răpit și m-au închis într-o temniță de unde am trimis un SMS părinților mei, cerându-le să mă salveze de extratrereștrii. Ei au venit să mă salveze, dar au fos capturați. Am încercat să evadez, folosind o rază laser care topește metalul și am reușit să evadez. Am furat o navă de la ei pentru a veni pe Terra, unde credeam că voi găsi ajutoare.

- Dar de ce nu te-ai întors pe planeta ta?

- Pentru că extratereștrii au înconjurat planeta.

- Și cu ce te putem ajuta noi,oamenii?

- Păi, extratereștrii au nevoie de o regină ei cred că noi le-am furat-o, ceea ce nu e adevărat.

- Deci vrei să fi tu regina lor ?

Nu știam ce să răspund, în sinea mea am zis ,,nu”, dar o fortă mă facea să zic ,,da” și ,,da” a fost. Când am ieșit din atmosfera Terrei, am realizat că dincolo de lumea în care trăim zi de zi, totul era ciudat și mult prea neobișnuit. Am aterizat pe paneta Cameron și cu multă imaginație ne-am strecurat printre extratereștrii fără ca ei să ne vadă. Acolo am văzut un

tărâm plin de roboți și omuleți verzi, unde era lipsă de gravitație, teleportarea și forțele supranaturale erau la tot pasul. Eu și Alfa Nine am plecat pe Marte și m-am oferit voluntar să devin regina lor. Foarte încântați au pregătit o masă plină cu bunătăți, pentru ei, deoarece pentru noi, oamenii, mâncarea lor nu era comestibilă. Deși îmi era foarte foame nu puteam mânca asemenea “delicase”.

Din moment ce eu eram regină puteam să le poruncesc orice și le-am poruncit să facă pace cu roboții, ceea ce au și făcut. După un timp mie mi s-a făcut dor de casă și de părinți, nu știam cum să fac. Văzându-mă tristă, un roboțel mi-a luat locul, iar eu m-am întors acasă și am realizat că totul era un vis dar ce contează că a fost un vis, că a fost realitate, contează că uneori în viață mai avem nevoie de suspans și de emoții pe care să le trăim din plin.

Autor Mateș Andreea – Mădălina (clasa a VIII-a)

Omul şi pământul lui Dacă am lua-o de la naştere nu am şti cui să îi dăm dreptate, lui Darvin sau lui Dumnezeu. Într-adevăr uneori omul este mai rău decât maimuţa, iar la maimuţărit o întrece nu alta, însă la faptul că: din pământ vine şi în pământ se duce vedem cu ochii nostri cum dupa moarte trupul se transformă în pământ. Aşa că „Pământ suntem şi pământ ne facem”.

Peregrin prin lumea lui şi prin singurătatea pe care singur şi-o alege, omul are o puternică legătură cu pământul şi cu greu îşi poate desprinde tălpile de lutul ce la plămădit. Este legat strămoşeşte, este legat pământeşte de naşterea lui pământeană. Este legătura dintre cer şi pământ, este paratrăznetul trăznetului.Este viaţă, iubire, ură şi blestem, este durere, dar nu în cele din urmă putrefacţia vieţii. Pământul face parte din geneza omului şi nu este altceva decât naşterea morţii lui, căci pământul nu este viaţă ci este suflul menţinerii vieţii. În om avem suferinţă, durere şi chin, iar din pământ putem lua suferinţa naturii şi durerea universului.

Dumnezeu a vrut să ne de-a o lecţie aducând alături de omul pământesc, care era creaţia lui divină, din lut, pe omul din cer, omul-Iisus, pe care la lăsat să moară în mari chinuri pentru a arăta omului chinurile făcut de el, însă nefiind făcut din pământ şi fiind o fiinţă divină la luat alături de Dumnezeu –tatăl, deoarece nu era fiul omului, însă atunci când omul moare îi ia doar esenţa vieţii, trupul transformându-l în pământ „Din pământ ai venit şi în pământ te vei duce”.

De aceea omul este legat de pământ şi de brazda casei şi cu greu el se dezlipeşte de ea , şi cu greu îşi schimbă locul. Legat de pământul genezei omul din el a venit şi înapoi se va duce.

Viaţa nu e decât o muncă foarte grea, una de Sisif, de urcare şi coborâre a Taborului, dar să căutăm ca mai întotdeauna când Dumnezeu se întoarce să ne găsească acolo sus, şi atunci cu mult mai uşor ne ia în înalturi.

Omul în existenţa lui a hrănit pământul dar s-a şi hrănit cu el, prin ceea ce i-a oferit, de aceea fiecare om are pământul lui, care de fapt nu îi aparţine, fiindcă pământul este al universului şi doar omul este al pământului.

Pe pământ trăim alături de animale, plante, păsările universului dar şi peştii şi animalele apelor şi oceanelor, care ne sunt fraţi şi surori ,şi alături de ele avem aceiaşi legătură cu pământul. Tot aici avem tăria morţii ce odată şi odată va veni , dar şi stabilitatea vieţii.

Autor Stejerel Ionescu

Înmormântarea Când intră în curtea largă, un câine negru şi lăţos i se izbi de picioare. Se trase înapoi cu mâna aşezată pe piept, în dreptul inimii. Silueta neagră se îndepărtă arcuit, pierind după colţul de gard din dreptul crucifixului. Nu gândi nimic. Doar imaginea animalului îi crispă pentru o secundă fruntea. Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte. În dreapta sa erau aşezate câteva mese acoperite cu feţe albe, orbitoare. Învârtindu-se bezmetic în jurul lor, trei femei grase şi bătrâne roboteau cu murmure şoptite, zdrăngănind în mâini buchete sclipitoare de tacâmuri. Erau îmbrăcate corect, cu şorţuri curate, cu capetele înfofolite în năframe de culoare închisă. Dincolo, pe partea stângă, în jurul unei mese rotunde, câţiva tineri fumau îngropaţi în tăcere. Aveau în faţă câte un păhărel de rachiu tulbure, vechi, de culoarea lunii. Se îndreptă către aceştia.

— Bună ziua!

Salutul său răsună grotesc în tăcerea grupului. Nu-i răspunse nimeni. Îi privi lung, pe fiecare în parte. Primul care îi atrase atenţia purta o coamă roşiatică pe cap, părând de la distanţă o persoană docilă. Privea încruntat undeva înainte, cu ochii încărcaţi de naivitate.

Lângă el şedea un tip brunet, cu pielea închisă, cu început de barbă. Era muncit de gânduri.

Nu-i vedea privirea fiindcă era întors cu spatele. Ceilalţi doi aveau o fizionomie egală... găsea că fiecare linie pictată pe faţa unuia se potrivea perfect cu cea săpată pe faţa celuilalt. Erau probabil fraţi. Asemănarea nu era totuşi evidentă. I se păreau cunoscuţi, însă nu putea spune de unde. Cel mai tânăr nu avea păr pe cap. Faţa celuilalt oglindea severitatea lucidităţii, a cunoaşterii unor lucruri ascunse celor din jur. De altfel era singurul care îl privea, deşi nu făcuse nici un gest care să dea seama de existenţa lui. Zâmbi deci către el, încercând să-i smulgă atenția. Dar privirea acestuia rămânea încremenită, ţintind un punct neştiut din spate.

Privi şi el înapoi, curios să afle ce anume se ascundea acolo. Nu zări decât făpturile bătrâne trebăluind în continuare în jurul meselor, în ritmul aceluiaşi murmur habotnic. Când se întoarse, tânărul ducea păhărelul la gură. Grimasă, tulburat de gustul aspru al băuturii, apoi se lăsă pradă unei meditaţii. Probabil că era o confuzie. De ce să nu-l fi zărit nimeni până acum?

Se retrase cu un colţ al buzelor aplecat pe-o parte. Fie! Poate că sunt beţi. Atunci văzu casa scundă, cu uşa de lemn întredeschisă. Câteva glasuri ieşiră violent, îngropându-l într-o nelinişte spumoasă. Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte. În prima

încăpere nu găsi pe nimeni. Văzu doar un scaun pe care stătea o oală imensă plină cu prăjituri uscate. Se apropie şi luă una. O gustă. Într-adevăr, era uscată. Pe unul dintre pereţi anina un tablou macabru ce reprezenta moarte. Era acolo o groapă adâncă din care un schelet voia să scape. Şi nu putea. Îi simţea efortul prelungit în acea sfâşietoare nevoie de libertate. Trăia fiecare gest al oaselor chinuite, ghearele de lemn înfipte crispat în pământul tare, coşul trupului alungit în sforţarea de a se întinde pe lungimea celor doi metri de adâncitură, craniul abrutizat de crăpăturile cavernoase prin care se întrezărea un ghem flasc de culoare maronie... trăia încleştarea acelei fiinţe avide de viaţă. În clipa în care din cealaltă încăpere ieşi un bărbat în vârstă, el stătea în poziţia pe care o avea scheletul. Se îmbătase cu fixitatea acelei tragedii a neputinţei. Reveni însă imediat la poziţia normală.

— Bună ziua!

Bărbatul trecu pe lângă el, cu faţa în pământ, cu o ţigară aprinsă între buze. Avea părul alb, iar obrajii îi erau neraşi de ceva vreme. Nu reuşi să-i vadă ochii, însă sesiză roşeaţa accentuată din jurul lor. Poate că a avut o noapte chinuită!? Din încăperea din care ieşise, câteva glasuri ropotiră din nou, izbindu-i urechile. Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte. Încăperea nu era luminată, iar geamurile fuseseră acoperite cu pături vechi prin crăpăturile cărora putea să vadă ce e în spatele casei. Ghici pe patul din fund două siluete feminine. Nu li se vedeau feţele, însă vocile le erau tremurate.

— O, Doamne, cum de-a fost posibil?! Din pricina unui joc să-mi moară băiatul.

— Lasă, lasă, nu mai plânge! Dă-i pace că aşa i-a fost scris! Nu-l mai chema înapoi că nu vine!

— Ce-o să mă fac fără el?! Ceee?!

Nu înţelese nimic. Ce anume voia să spună femeia aceea? Care fiu? Dădu din umeri şi se întoarse. Văzu atunci soba încinsă şi sita de deasupra pe care stăteau îngrămădite cârduri de seminţe de bostan. Luă unul şi îl sparse între dinţi. Miezul avea gust bun, dulceag. Zvârli coaja umectată pe muşamaua întinsă pe jos. Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte. În curte lucrurile nu se schimbaseră. Doar că printre tinerii din jurul mesei rotunde îl zări acum şi pe bărbatul de adineauri, ducând un păhărel la gură. Mâna îi tremura vertiginos.

Reuşi totuşi să păstreze păhărelul plin şi îl goli pe nerăsuflate. Probabil că îi fusese sete. Văzu atunci o altă casă, una de câteva ori mai mare decât cea din care tocmai ieşise. Era o construcţie solidă, cu fundaţie groasă, cu geamuri mari, pătrate, cu acoperiş din solzi de tablă.

Uşa la care duceau scările abrupte era însă închisă. Renunţă la gândul de a intra şi o luă la stânga. Găsi după colţ o fântână. Se apropie de gura ei şi, aplecându-se peste parapetul rotund din piatră, încercă să distingă ceva în oglinda apei. Nu văzu nimic. În valurile mici, imaginile se crăpau bucățele, lungindu-se și lățindu-se cu sclipiri repezi de lumină. Îşi ridică privirea şi văzu la dreapta o portiţă din scânduri putrede. În spatele ei, pe o întinderea destul de mare, o imagine compactă de un colorit extrem de divers îi magnetiză câteva clipe vederea. Simţi aroma brutală a florilor inundându-i plămânii. Deschise portiţa şi coborî cele câteva trepte care dădeau în grădină. Nu ajunse însă până la straturi. În stânga, lipite de peretele căsuţei, găsi câteva tufe încărcate cu afine. Îşi trecu palma cu degetele răsfirate în formă de greblă peste una dintre crengi şi duse pumnul negru la gură. Aveau un gust dulce şi sec. Scuipă sâmburii la picioare. Unul i se blocase în spaţiul larg dintre două măsele. Încercă să-l scoată cu limba. Efortul însă fu zadarnic. Renunţă. Urcă scările şi intră din nou în curte. Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte.

— Bună ziua!

Salutul său nu avu nici de data aceasta adresă. În jurul măsuţei rotunde, grupul era îngropat în aceeaşi tăcere. Bărbatul lipsea. Îşi plimbă fără succes privirea prin curte. Vru să

ceară detalii unuia dintre tinerii aceia, dar fu nesigur. Atunci văzu că uşa casei mari era larg deschisă. Porni într-acolo şi urcă treptele abrupte. În hol, pe o bancă de lemn, găsi o felie de pâine prăjită. Mirosea puternic a usturoi. O prinse între degete şi o duse la gură. Muşcă din ea, salivând abundent. Era într-adevăr gustoasă. Mestecă lung, desfătându-se cu gustul rupestru al mujdeiului. Coaja dură eliberă încleştarea celor două măsele. Scuipă sâmburele de afină pe jos. În sfârşit! Puse la loc ce mai rămăsese din bucata de pâine. Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte.

O rază de lumină frântă dezvăluia interiorul sărac al camerei. Zări două femei îmbrăcate de sus până jos în negru. Stăteau în picioare, cu ochii fierţi, cu mâinile tremurânde învelite în batiste albastre. În mijlocul camerei trona o masă pe care era aşezat un coşciug din lemn de stejar. Lângă masă, bărbatul cu care se întâlnise în căsuţă privea figura de ceară a cadavrului.

Păşi înainte şi privi mortul acoperit până în dreptul bărbiei cu o perdea albă, transparentă. Era un băiat de vreo cincisprezece ani. Nu ştia cine e. Părea că îl mai văzuse undeva. Dar unde?

Se întoarse. Zări pe scaunul de lângă uşă un colac cu coajă aurie. Se apropie şi rupse o bucată lunguiaţă pe care o duse la gură. Mestecă în aşteptare. Gustul însă nu apărea. Scuipă scârbit mototolul de pâine pe covor. Ce plăcere mai e şi asta, să mănânci ceva fără gust? Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte.

Nu ieşi în curte. Găsi pe partea stângă o altă uşă pe care o deschise. În încăpere nu era nimeni. Intră timid, forţându-se să nu-şi audă paşii. Când ajunse în centrul camerei, văzu încă o uşă, de data asta pe partea dreaptă. Era deschisă. Reuşi să distingă dincolo, îmbrăcată în umbre, silueta unui bătrân întins pe un pat de nuiele. Avea o figură albă, lovită parcă de gânduri sinistre. Se trase îndărăt. Nu voia să deranjeze. Ieşi din nou în curte. Se apropie de masa tinerilor şi îi privi din nou, pe fiecare în parte. Aceiași.

— Bună ziua!

Dar salutul său răsună sec.

Se întoarse şi privi mesele albe. Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte. Se aşeză la una dintre ele şi aşteptă. Trecură câteva ore. Nu le numără căci nu avea răbdarea să o facă. Apoi, dintr-o dată, o femeie se apropie de el şi îi aşeză în faţă o farfurie plină cu supă verde, fierbinte. Îi mulţumi cu un zâmbet şi gustă din ea cu lingura de alături.

Era bună. Când sfârşi, aceeaşi femeie îi aşeză înainte o altă farfurie. Erau acolo câţiva cârnaţi prăjiţi şi o grămadă mică de muştar. Îi înghiţi şi pe aceştia pe nerăsuflate. După ce sfârși, se ridică greoi. Privi în jur. Curtea era plină până la refuz. Doar în spaţiul dintre mese puteai sufla cu uşurinţă. Văzu atunci pe tânărul acela care îl privise fără să-l vadă, venind încet către el. Când ajunse la o distanţă de vreo doi paşi, se opri şi îl întrebă cu o voce răguşită, umedă: — Nu rămâneţi la înmormântare?

— Nu... trebuie să plec.

Ieşi optimist din curte. Câinele lăţos trecu în fugă pe lângă el şi pieri în pădurea deasă de picioare. Căută atent urmele invizibile pe care le lăsase. Îşi şterse faţa transpirată cu una dintre mâneci şi porni înainte.

Autor Dorin Mureșan

Lumina Cărarea făcută de roţile căruţelor, traversa câmpul drept înainte, ca apoi să se oprească nehotărâtă, părând că nu mai ştie încotro să se îndrepte, acolo unde cerul se îngemăna cu pământul, formând un fel de zid subţire dar de nepătruns, pe linia orizontului. Caii înaintau agale, de parcă ar fi ştiut că au tot timpul înaintea lor şi nu au de ce să se grăbească. Nu erau la fel cu acei cai pe care îi văzuse în copilărie, în curtea cazărmii militare, robuşti, cu pielea lucioasă, perfect întinsă pe crupele puternice, cărora le jucau muşchii, parcă abia aşteptând să stârnească uimire prin etalarea forţei lor, ci doar doi căluţi mărunţei, de culoare şargă şi care trăgeau căruţa fără a se grăbi, ca doi bătrânei pedanţi ieşiţi la plimbare, fornăind pe nări din când în când şi plesnindu-şi fără convingere crupele cu coada.

Adulţii schimbau puţine vorbe între ei, preferând să rămână adânciţi în gândurile lor. Sprijinită de marginea de lemn abia dată la rindea, a căruţei ce se legăna uşor în mers, Zina privea printre gene, întinderea aceea aurie a lanurilor de grâu şi secară care mărginea de-o parte şi alta drumeagul de pământ bătătorit şi crăpat de atâta soare.

Deşi încă dimineaţă, aerul mirosea intens a pământ încins. Liniştea adâncă, era întreruptă doar de zumzetul miilor de gâze, invizibile totuşi în acea lumină orbitoare, care curgea de pretutindeni, inundând pământul şi întrupându-se în licăriri roşii, albastre, aurii, de maci albăstrele şi spice. Şi îi părea că însăşi ea, lumina, zumzăie încet, tolănită printre spicele ce-şi plecau capetele spre pământ, într-o mişcare de ascultare atentă. În surdină, tropotul ritmic al copitelor, răsuna calm şi profund, venind parcă de undeva din adânc, de sub scoarţa pământului, ca o bătaie de inimă...

Era în primele zile de vacanţă şi tata împreună cu câţiva prieteni, mergeau la stupina de care se ocupau în timpul lor liber, ca să recolteze mierea de coriandru amestecat cu rapiţă, al cărei gust, deşi ei îi plăcea foarte mult dulcele, îi părea totuşi cam înecăcios. Dar pentru că i se păruse ispititoare o plimbare cu căruţa la câmp, insistase pe lângă tata să o ia şi pe ea. Drumul înainta prin lumină şi se pierdea undeva în depărtare dând impresia că nu ar fi avut sfărşit. I se părea că oricât s-ar fi învârtit roţile căruţei, spaţiul şi timpul nu se urneau din loc.

Doar câmpul auriu, avea o uşoară mişcare de rotaţie, ca şi cum ar fi fost numai un motocel ce leagănă abia perceptibil, aşa cum stă el, aninat cu un fir subţire şi aproape invizibil de soare. Treptat, o cuprinse o senzaţie reconfortantă; începea să-i pară că acolo, sau dincolo, sau oricare alt punct al orizontului, nu putea să însemne nimic altceva decât, „aici”. Şi că acest „aici”, însemna, acasă. Şi începea să se simtă ca fiind una cu acest aici, la fel ca lanul de grâu pe lângă care tocmai treceau, la fel ca macii cu petalele tremurând uşor în aburul cald al pământului, la fel ca lumina ce nu mai contenea să curgă, peste tot, peste toate. Nu s-ar fi mirat deloc, dacă ar fi văzut dintr-o dată, că picioarele îi cresc direct din pământ…

Totuşi, îi plăcea mult mai mult să-şi piardă privirile în înaltul cerului, să vadă cum din necuprinsul lui, apar şi dispar incredibile făpturi răsucite-n vălătuci de nori, care uneori păreau că se apropie curioşi de pământ…Şi cu capul lăsat pe spate, privea cum păsările săgetau văzduhul, până când ochii începeau să-i lăcrimeze de atâta lumină. Înaintau pe un drum ce nu avea sfârşit… Şi totuşi, la capătul lanului de porumb ce se înălţase deja până genunchii unui om, drumul coti spre stânga şi acolo, deja sosiţi, ceilalţi stupari amatori îi aşteptau pregătind centrifuga. Zina sări din căruţă inspectând cu priviri curioase locul, stupii de lemn aşezaţi pe rânduri şi grupuri distincte, ca nişte plutoane disciplinate, adăpătorile pentru albine, făcute din anvelope uzate de tractor, tăiate în jumătate şi în care erau aşezate crenguţe ce pluteau pe apă, pentru ca albinelor, să le fie mai uşor să-şi potolească setea. La urdinişuri era forfotă mare. Unele albine aterizau din zbor cu sacii de pe picioruşe plini cu polen, altele ieşeau din stup şi după o scurtă ezitare îşi ridicau în văzduh aripioarele transparente, îndreptându-se iute spre locurile doar de ele ştiute.

Atâta forfotă şi totuşi atâta tihnă, atâta împăcare. Părea că fiecare celulă a universului, funcţionează fără greş, fiecare dintre ele ştiind ce are de făcut şi coordonându-se impecabil cu celelalte.Tulpinile drepte de păpuşoi, tăcute ca santinelele cu puşca pe umăr, străjuiau foşnind arar din frunze, toată această forfotă. După un timp, zumzetului de albine, i se alătură ca într-o orchestră şi în uruitul molcom al centrifugii, prin deschizătura ei îngustă, începea să curgă tot mai gros, şuvoiul de miere translucidă, auriu-roşcată, de parcă tot soarele se topise şi acum curgea, umplând ghium după ghium.

Se auzi strigată şi întoarse capul. Tata, o privea zâmbind şi îi întindea o bucată de fagure descăpăcit. Bucata aceea fragilă, în care degetele se imprimau atât de uşor dacă apăsai puţin mai tare, era plină de cămăruţe în care strălucea lichidul auriu şi dulce. Muşcă din ea cu grijă, căutând să nu i se prelingă mierea pe bărbie şi mestecând din fagure, privea cum din centrifugă continuă să se scurgă mierea şi odată cu ea, din când în când şi câte o albină moartă. Probabil descoperind locul în care tot dispăreau ramele, încercase să recupereze câte ceva şi până la urmă, sfârşise înecată în acel - pentru ea – adevărat ocean de miere.

Măcar avuseseră parte de o moarte…dulce – îşi spuse Zina dusă pe gânduri.

Le privea cum zboară bâzâind prin preajmă, aurii, cu aripi translucide ca lumina.

Fiinţe din lumină…Atât de mici, trăiesc atât de puţin şi totuşi privind rodul adunat de ele numai până la începutul verii, înţelegea de câtă muncă fără răgaz era nevoie.

Iar rezultatul muncii lor, era atât de dulce... Munca lor, munca stuparilor, a cofetarilor…nu-şi mai amintea de o altă muncă, al cărei rezultat să fie dulce, aşadar, plăcut. Îşi privi mâinile devenite lipicioase de la miere şi luând apă dintr-un bidon le spălă îndelung, privindu-le cu atenţie. Ele, ce vor fi în stare să facă?

Soarele ajunsese demult în crucea cerului şi era atât de cald, încât aerul părea că tremură în depărtare ca şi cum văluri până atunci invizibile se legănau mişcate de un vânticel, care din păcate nu reuşea să ajungă şi peste umerii ei încinşi. Zina îşi ridică palma dreaptă în dreptul ochilor, încercând să zărească soarele. Şi atunci, în acea lumină strălucitoare, îşi văzu degetele, cum devenin

aproape transparente şi uşor colorate în trandafiriu aşa cum este lumina când abia răsare soarele. Păreau că aparţin altei fiinţe. Le privi o clipă uimită, apoi zâmbi.

Acum ştia; era şi ea…o parte din lumină. Acea lumină care cu paleta ei în mii şi mii de nuanţe, revine cu infinită răbdare, zi de zi prin grădina înflorită pe micul bulgăre de humă, să-i mai adauge petale de culoare.

Autor Nicolescu Tania

T + I = Love E ca şi cum ţi s-ar da o felie de halva pe post de friptură. Te uiţi în farfurie, ştii ce e, dar iei o înghiţitură, şi încă una. Apoi primeşti şi friptura. Dar nu ţi-e foame. Râzi. Râsul te ajută să fii obiectiv. Şi dacă eşti obiectiv ai senzaţia că eşti şi înţelept. Te umfli în pene. Nu durează mult. Te dezumfli la loc. Înţelepciunea nu se capătă de la o felie de halva. E o metamorfoză. O trecere prin chinuri. E o devenire.

Felia de halva poate fi începutul. Prima treaptă. Apoi trebuie să cauţi. De unul singur. Pentru că maeştrii lipsesc. Se ascund. Îţi rămâne doar credinţa că te poţi şlefui. Că poţi deveni. Un grăunte de lumină într-o carapace biodegradabilă.

Lumina a stat în tine ascunsă, până ai avut curajul să deschizi obloanele. Ăsta e începutul.

Lumina părea că-mi invadează toate celulele corpului, umplându-le de o dulce dorinţă, într-o zi de sâmbătă după amiază, când oraşul se întindea leneş, la umbrele castanilor, ale umbreluţelor de la terase, ale tufelor înflorite prin curţi sau pe alei lăturalnice. O zi în care îţi doreşti să te cufunzi în tine, ca-ntr-un ocean de linişte, din care să ieşi revigorat.

Oraşul îţi poate oferi clipe de relaxare, dar nu-ţi poate răspunde la întrebări.

Paşii mei, nehotărâţi, au măsurat distanţele dintre grădini, au atins străduţe lăturalnice, m-au purtat înspre cele patru zări, au fost nesiguri, au fost grăbiţi, au fost şovăielnici. Timpul însuşi curgea năvalnic, înspre niciunde. Uneori se oprea o clipă cât o veşnicie, ca apoi să o ia de la capăt. Nici tânăr, nici bătrân, eram doar un căutător al clipelor care-ţi taie respiraţia. Şi cana de lut respira în mâinile mele, crudă, oprind timpul în loc.

Era vie, era palpabilă.

Muzeul rămăsese în noapte, ascuns ca o cetate fermecată, de ochii curioşilor.

Paşii mei nesiguri mă purtaseră către el. Am intrat între zidurile grele de piatră cu

inima cât un purice, convins că acolo mi se vor întâmpla lucruri nemaiauzite. Erau câţiva martori la întâmplări mai puţin pământene, cărora puteai sau nu să le dai crezare, dar acum, când zidurile muzeului mă înconjurau, simţeam o strângere de inimă, şi simţurile mi se ascuţiseră. Pentru moment am crezut că sunt singur în mijlocul sălii, când am fost invadat de un grup de copii gălăgioşi, care nu puteau şti ce temeri se ascund în sufletele oamenilor mari. Am zâmbit. Mi-a trecut spaima.

Rând pe rând, vitrinele m-au absorbit. Liniştea devenea materială. Doar respiraţia mea sacadată era pământeană în universul acela misterios. Lumina filtrată de storurile verzi, făcea încăperea magică. N-am ştiut când copiii au părăsit sala.

Peretele pe care se întindeau amforele prinse în suporturi speciale mi s-a părut fascinant. Am rămas minute în şir în faţa lui. Contemplaţie.

Nici nu ştiu de cât timp era acolo. I-am simţit doar privirea în ceafă şi m-am întors ca să-i văd faţa. M-a întrebat dacă am nelămuriri.

- Da, am.

Cred că era ghida muzeului. Aparent o fată în care mustea tinereţea.

Depăşisem faza. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit şi ea. Mi-a spus că port mult soare în priviri.

- Este vară! i-am răspuns.

- Nu, nu felul acesta de soare, e vorba de soarele interior.

- Soarele interior? întreb eu nedumerit.

- Eşti special. Ştii, nu?

- Ca fiecare dintre noi.

- Nu, tu eşti special. Soarele tău interior are o vechime foarte mare. Ai mers mult. Trebuie să fii foarte obosit.

- Sunt, e-adevărat.

A întins mâna după o amforetă şi mi-a zis: - Vino!

S-a căznit să o desigileze, a dus-o la gură, a băut o înghiţitură apoi mi-a întins-o.

- Bea! Am fost nedumerit şi nu ştiam ce să fac.

- Bea! Apoi mi-a zâmbit.

Părul până în talie, păr de zeiţă greacă, şi ochii albaştri m-au convins. Am luat amforeta şi am gustat cel mai bun vin pe care l-am băut vreodată. Avea un gust rafinat de cetină de brad. Răcoritor, catifelat, un adevărat elixir. Aburi groşi, argintii, au invadat sala imensă. Parfumul delicat, de vin vechi, îmi ardea buzele. În faţa mea stătea roata olarului şi un bulgăre mare, de pământ, gata să se lase modelat. Zeiţa greacă mă invită, din priviri, să-l prind în mâini. Stau pe scaunul tocit, neîncrezător, şi văd cum din lutul gălbui, prinde formă un vas imperfect.

Mâna ei mi-a atins în trecere umărul. Obrazul stâng are un spasm uşor. Fiori ca de sare grunjoasă îmi alunecă pe gâtul rigid. Îmi întinde amforeta şi sorb o gură din nectarul zeilor. Apoi ea face acelaşi lucru. Ne privim şi parcă ne ştim de o veşnicie.

Buzele mele au gust de vin. Vin grecesc cu aromă de brad. Buzele ei au aromă de

vin grecesc. Aceeaşi aromă de brad. Roata olarului se învârte în gol. Vasul a căpătat de mult timp perfecţiunea. Perfecţiunea supără, nu e omenească.

Cu o pensulă specială, a luat din culoarea albastră şi a adăugat pe buza vasului, cu mâna tremurată, literele T + I. I-am luat pensula din mână. Mâna i-a tremurat uşor. Părea sculptată în marmură. Nu zâmbea. Timpul îşi plimba minutele grăbite printre noi. Cu ultimele puteri am atins pensula de marginea vasului şi am adăugat, = LOVE. Capul mi se învârtea iar inima mea era în mâinile ei. Putea face din ea o amforă în care să păstreze vinul aromat. Inima mea era albastră. Acum am văzut. Ea a ţinut-o în palme un timp, până s-a făcut iarăşi roşie, apoi mi-a aşezat-o la loc, în piept.

Muzeul rămăsese în noapte întunecat, plin de mistere, adăpostind frânturi de civilizaţii în fiecare nişă din zid.

Cana de lut respira în mâinile mele, vie, ca un dar primit de la o zeitate. Îmi muşc buzele. Aroma de brad persistă.

Autor Tincuța Horonceanu Bernevic

Demolare Se întorcea acasă. „Acasă”, acest „acasă” de acum, era o locuinţă în stil colonial (moştenire de familie), într-un cartier liniştit al unui vechi oraş, foarte aproape de ocean, erau amintiri risipite ale unor vremuri mai calme, mai calde, când timpul „avea răbdare” cu toţi şi cu toate, când lumea aştepta să fie cucerită de el. Şi da, o cucerise într-un anume fel, dar acestă cucerire însemna, tot într-un anume fel, şi un capăt de drum. Iar când atinsese acel punct terminus al ascensiunii sale, simţise sau ştiuse că trebuie să se întoarcă. Întoarcerea era poate şi o regăsire a unui eu de mult uitat şi alterat de circumstanţe spaţiale, temporale sau emoţionale.

Lucrurile îl aşteptau foarte bătrâne, prăfuite şi tăcute, dar, deşi stins, viaţa pulsa încă în ele.

A avut nevoie de ceva timp pentru a şterge şi lustrui vechile mobile, gândurile altor vârste ale sale, frunzele palmierilor din grădină, pietrele rotunjite şi roşii ale aleii, scândurile băncilor, aripile fluturilor, pentru a descoperi, prin anexe, cotloane şi sertare, albume de familie, cântece de adormit copii, ceainicul de argint al bunicii, săruturi, lacrimi, pipa ciobită a unui tată autoritar, nişte vise cam incerte, lătratul insistent al lui Bob, câinele alb al copilăriei sale... adică tot trecutul.

Dar lipsea ceva din acest decor, lipsea ceva atât de mult, încât această absenţă îl durea: oceanul.

Asimilase acest element al unui spaţiu exterior, integrându-l peisajului impresionist al sufletului său, era un fel de „mereu-prezenţă” în eul său adânc, cu valuri calme sau furtuni, cu scoici şi peşti albaştri, cu abisuri tainice, cu albatroşi maiestuoşi, cu înşelătoare şi ameţitoare cântece de sirenă...

Sperase că, odată întors, va suprapune cele două imagini, cea a unui ocean real, palpabil şi cea a unui ocean interior, le va face să se contopească şi va reuşi astfel, poate, să ajungă la un fel de catharsis existenţial... Însă nu mai vedea oceanul acolo unde îl lăsase, nici zilele prăbuşindu-se în el (auzea doar zgomotul valurilor, uneori sonor, alteori surd şi simţea mirosul sărat al valurilor sau cel al algelor putrezite), fiindcă între el şi acesta se interpunea o clădire, obturându-i câmpul vizual... În timpul lung al absenţei sale, un bloc rece şi impersonal de beton şi oţel crescuse hidos şi acoperise orizontul.

Părea un monstru cu sute de ochi de sticlă, care îi studia atent şi parcă agresiv fiecare mişcare, care îl urma până şi în somn, în transcendenţa viselor chinuite de nelinişte.

A încercat să accepte noua realitate, a sperat că oceanul din el e suficient, deşi ştia că nu se va simţi niciodată întreg, că lumea lui va fi mai săracă fără adevăratul ocean.

La un moment dat s-a îmbolnăvit, oceanul din sine se estompase, abia îi mai simţea „valurile, vânturile”, peştii albaştri se decoloraseră, devenind transparenţi (nu mai erau decât nişte biete contururi de peşti), cântecele sirenelor se transformaseră în bocete, iar albatroşii se sinucideau izbindu-se de stâncile falezei... Încercase să se vindece, de fapt să vindece peştii, valurile, albatroşii, scoicile, sirenele, briza... Dar cum să vindeci un ocean? În cele din urmă a înţeles că nu putea fi vorba de o însănătoşire (miraculoasă!?), ci de o dispariţie. Clădirea-zid, ucigătoare de zări, trebuia să dispară.

Odată conştientizat acest lucru, nimic nu a mai părut imposibil. Nici găsirea proprietarilor, nici cumpărarea construcţiei (după lungi discuţii, i-a convins în cele din urmă pe cei care o deţineau să o vândă, în schimbul unei sume fabuloase), nici detonarea controlată a acesteia. S-a plimbat apoi prin moloz, a dansat chiar, ca un bătrân oştean, beat de bucuria victoriei, printre ruinele cetăţii cucerite, stârnind mirarea celor din jur, care nu înţelegeau de ce distrusese clădirea care putea fi adăpost pentru mulţi alţii. Nu a mai pierdut timpul să le explice sentimentul de eliberare ce îl cuprinsese când văzuse năvălind asupra sa orizontul, nici nu avea rost, doar plătise pentru asta, ci a chemat muncitorii care au curăţat locul. Au făcut-

o cam superficial, pentru că în urma lor a găsit, zile la rând, fragmente de gheare şi vertebre de oţel şi nenumăraţi ochi sticloşi care clipeau încă în nisipul care începea să cotropească totul. L-a periat răbdător, aşa cum perii părul lung şi blond al unei femei, până a devenit mătăsos şi strălucitor, apoi l-a împodobit cu scoici şi alge.

Oceanul a revenit în el, nu prea mai făcea diferenţa între cel exterior şi cel interior; a învăţat, dintr-o carte a bunicii sale moarte, cum să croşeteze dantele de spumă albă – un val pe faţă, unul pe dos, două valuri pe faţă, unul pe dos...- , i-a fost destul de greu să capete acea îndemânare feminină, dar bătrâna, vizitându-l uneori în vis, i-a explicat „arta” împletirii valurilor; a smălţuit scoicile şi le-a aruncat din nou în apa fremătătoare, murmurând un descântec vechi, pentru a le face să nască perle, s-a împrietenit cu albatroşii care îşi pierduseră aerul baudelairian şi dansau printre valuri şi a pictat peştii şi răsăriturile în nuanţe de trandafiriu şi furtunile în verde.

A devenit pentru ceilalţi un bătrân singuratic, cam nebun, dar inofensiv, care stătea ore în şir pe o bancă din grădina casei sale şi privea oceanul sau se plimba pe plajă vorbind cu norii, cu nisipul, cu meduzele, cu briza şi, desigur, cu albatroşii care, deşi cârtitori şi cicălitori mai tot timpul, ajunseseră să îl îndrăgească şi i se aşezau pe umăr.

Această părere a celorlalţi, exprimată mai zgomotos sau şoptit, cu tristeţe, cu milă, indiferent sau batjocoritor, nu părea să-l deranjeze, atâta vreme cât lumea lui era din nou frumoasă şi întreagă, iar sufletul său era plin de valuri, valuri, valuri... încât el însuşi devenea val, val, val... talaz, mare, ocean....

(Am creat acest text pornind de la o ştire pe care am auzit-o într-un jurnal de noapte: cineva a cumpărat o casă, plătind o sumă enormă, pentru a o demola, fiindcă îl împiedica să vadă oceanul de la fereastra locuinţei sale.)

Autor Dobrică Mariana

Oaze Afară picura. Ieşi din clădirea în care muncea deja de şapte ani şi se întrebă cu îngrijorare de ce se simte atât de obosită tot timpul. Cel mai bun prieten al ei era încă suspect de cancer.

Mai trebuia analizată încă o bucată din el până să se stabilească un diagnostic exact. Vinerea umbla aiurea pe străzi, nu se grăbea nicăieri. Cel mai mult îi plăceau străduţele lăturalnice.

Mergea deja de jumătate de oră şi ajunsese aproape de centrul oraşului în ciuda numeroaselor ocolişuri. Melodia tâmpită auzită la radio înainte de plecare şi pe care nu şi-o putea scoate din cap fu întreruptă de o imagine oarecum ciudată. Un porumbel ciugulea un bilet umed de loterie cu pătraţele mici roşii. 6 din 49. Când scoase aparatul foto din husă, pasărea zbură doi metri mai încolo oprindu-se în faţa unei porţi metalice verzi. Îşi dădu seama după firma agăţată în stânga porţii că era o florărie, Trecuse de câteva ori prin zona, dar nu-i dăduse prin cap să intre niciodată. Intră în curte, care era de fapt în prima parte doar un culoar pavat lung de 10-12 metri cu ghivece de flori pe ambele părţi, limitat în stânga de casa în care era florăria şi-n dreapta de un gard din sârmă peste care se putea vedea în curtea vecină printre coroanele arbuştilor din ghivece. Trecu încet, gânditoare pe lângă ghivece mari cu tufe rotunde de crizanteme, arbuşti de tot felul, plante mici cu frunze verzi grase. În spatele unui ghiveci mare maroniu un motan alb-portocaliu se răsfăţa întins pe spate.

Vru să pună mâna pe el, dar n-o lăsă, atunci se mărgini doar să-l privească zâmbind. Culoarul se termină şi se lărgi dând în curtea propriu-zisă care era plină de arbuşti şi puieţi de pomi fructiferi arătând ca un părculeţ aşezat în pantă. Ploaia se oprise, dar frunzele copăceilor erau pline de boabe transparente argintii. Rămase cu privirea pironită într-o picătură de apă aproape un minut, apoi se întoarse spre curtea vecină.

Aceasta era mai degrabă neîngrijită, însă cele trei cuşti de lemn cu uşi din plasă de sârmă, colorate în roşu şi verde erau un semn clar că nu era părăsită. O mână de copil mâzgălise pe fiecare un fel de etichetă explicativă: “iepuru lu bunicu”, “iepuru lu Elena”, “iepuru lu mama”. Să fie familia soluţia? se întrebă, întorcându-se şi îndreptându-se spre culoarul strâmt pe care venise.

O luă spre ieşire, dădu peste un pui de pisică, părea al motanului dinainte. Îl luă în braţe, îl mângâie. Se gândi că ar putea atrage privirile vreunui tip interesant cu puiul ăla drăguţ în brate în circumstanţe potrivite. Din florărie, care avea uşa în dreapta ei, la doi metri de intrarea în curte, ieşi o femeie de 20-25 de ani, grăsuţă, zâmbitoare. Îi ceru pisicul să-l bage-n casă: “De jumate de oră ne chinuim să-l prindem, multumesc!”

Ieşi din curte şi o luă spre piaţa din centrul oraşului. Se uită din reflex la titlurile din vitrina Librăriei Universităţii, nu reţinu nimic, cumpăra cel mult o carte pe an, prefera anticariatele.

Se aşeză pe-o bancă şi se uită un pic la porumbei, nu-i plăceau defel, şobolanii aerului cum le zicea prietenul ei suspect de cancer. Se ridică scârbită de ciondăneala pestriţă a păsărilor.

Ploaia se oprise deja de tot când ajunse lângă Continental. Simţi că nu mai poate umbla, se opri un pic sprijinită de-un perete, lumea trecea grăbită fără să se uite la ea, fiecare cu aia a mă-sii îşi zise. Se hotărî. Îşi luă poşeta de pe umăr, o puse pe trotuar şi se întinse lângă ea.

Schimbând planul vedea acum cerul curăţat de ploaie şi picioarele oamenilor. Observă cum unii o privesc din fugă, ezită, întorc capul. N-o interesa, se uita mai departe la cer şi simţi cum oboseala se duce din ea. Zâmbi. Un tânăr se opri s-o întrebe dacă se simte bine şi se oferi să o ridice. Refuză, se ridică singură, îşi scutură pantalonii galbeni din catifea şi porni pe trotuar.

Autor Ovidiu Mihai

Iubire amara Ah…pamant…de ce-mi blestemi existenta cerandu-mi iubire?

Stau intinsa pe iarba si astept sa se intample ceva. Acel ceva care sa-mi salveze sufletul din mainile propriei mele existente. Vreau sa fug. Dar simt cum trupu-mi se-nradacineaza, iar lacrimile-mi se transforma-n rauri. Rauri involburate ce imi hranesc iubirea.

As vrea sa pot sa nu-ti mai vad frumosul! As vrea sa pot sa nu-ti aud simtirea! Si stiu ca fiecare suflu al meu iti vorbeste si te cheama necontenit la mine. Iar tu ce faci, pamant cald?! Ma tii legata in bratele tale batrane...

Refuz! Refuz sa te mai iubesc! Inchid ochii si-n minte imi creste o amintire plina de amaraciune. O intreb ce vrea, dar nu vrea sa-mi raspunda si-mi deruleaza in fata un film de mult uitat...

Afara inca este intuneric. Sunt in pat alaturi de surioara mea, Maria. Se aprinde lumina in bucatarie. Pot auzi un zumzet continuu. O iau pe Maria de mana si incerc sa imi opresc inima din batut...face prea multa galagie. Intra tata in camera. “Ana, treziti-va! Ia-o pe Maria de mana si intrati sub pat. Ana, sa nu scoateti un sunet! Este important! Te rog, fata mea...sa nu va miscati de aici si sa nu iesiti sub nici o forma. Sa ai grija de Maria pentru ca tu esti mai mare... si sa va iubiti. Tata si mama va iubesc!”

Mama plange. O iau pe Maria de mana si ne bagam sub pat. Tata iasa. Aud batai in usa. Sunt atat de puternice incat imi vine sa plang de frica, dar tata a spus sa facem liniste. A intrat cineva in casa. Se aud voci de barbati. Mama tipa! Se sparge vaza de cristal a mamei. Sertarele sunt deschise cu zgomot. Este o galagie atat de apasatoare, incat ma simt de parca ar vrea cineva sa rupa hainele de pe mine. A inceput o lupta. Il aud pe tata cum striga: “Lasati-o in pace. Nu pune mana pe ea!” Se cearta cu cineva. Are loc o bataie. Mama plange. Nu mai pot sa imi opresc lacrimile. Curg continuu si mi-e frica sa nu faca prea multa galagie. Il aud din nou pe tata. Se cearta. Zbiara atat de tare, incat imi tresare corpul la fiecare vorba a sa. Si spune... “Pamantul este tot ce avem!!!!”

Se aude o pocnitura puternica....si inca una. Liniste. Ma uit la Maria. Este incremenita. Parca a uitat sa respire. Are ochii larg deschisi si gura-i micuta

parca i-ar fi inclestata. Se deschide usa. Vad niste bocanci. Nu sunt a lui tata.

Negru.

Deschid ochiii. Siroaie de lacrimi curg navalnic, sapand adanc in inima mea... cu atata putere incat respiratia-mi este tot mai rara. Ma simt o umbra-nradacinata...ce nu este lasata sa plece din negrul tumultului sau. Caldura-mi se transforma-n gheata, iar eu nu pot decat sa te iubesc amarnic, pamantul meu.

Nu mai stiu decat sa plang, iar pamantul este tot ce am !

Autor Bianca Babeș

Şeful de Post şi curcanul Costică Nea Marin al lui Manafu cum îl ştie toată lumea din sat, ieşi pe uliţă supărat foc. Cum avea obiceiul de când se ştia, se scula cu noaptea în cap şi dădea ocol gospodăriei. Inima îi sfârâi când ajunse la coteţ şi-l văzu cu uşa la părete.

-Costică, Costică... Aşa îl botezaseră nepoţii pe curcan. Dar Costică, tun, pământ.

Inima ii sfarai curentat de un gand. L-au furat ! Mai bine îi furau capra din coşare şi nu-i părea rău ca de el. De la curca grivă, doar unu îi mai rămăsese. 16 pui îi muriseră unul câte unul pe vară. Pe cel rămas, Costică, îl crescuseră ca pe copil. Când se scula noaptea, ca omu, să se uşureze, trecea pe la el şi-i mai arunca o mână de fiertură de mălai cu urzici pe care le strângea greu din zăvoiul de din vale. Si Costica ii multumea bolborosind...

Se făcuse mare puiul de curcă şi-şi jurase omu, că n-o să-l taie niciodată. Curcanul, aşa de tare se îmblânzise, că lăsa pe orişicine să puie mâna pe el. Când ieşea pe şuşea, nea Mărin se lăuda că are doi copii, Mitică, elev în clasa a III a de 9 ani şi Costică, curcanul de 9 luni. Când Mitică pleca la şcoală, Costică îl petrecea până la poartă, înfoindu-se şi bolborosind pe limba lui. Şi nu se mişca de la poartă, până nu se întorcea Mitică de la şcoală.

Deabia atunci se ducea la capra de lemne unde se urca ţanţoş, înfoiat şi cu moţul roş-albăstriu atârnându-i pe dreapta ciocului. Parcă urma un ritual de care nea Mărin povestea cui vroia săl asculte.

Toate au mers ca pe sfoară până azi-dimineaţă când nea Mărin, nevastă-sa Veta şi Mitică l-au căutat şi l-au strigat şi iar l-au căutat peste tot. Toate ungherele bătăturii le-au scotocit, au bătut câinele că n-a simţit nimic noaptea, Veta l-a jelit ca pe mort, Mitică plângea iar nea Mărin injura de mama focului, dar degeaba, Costică se dusese...

-Mitică, strigă nea Mărin copilul. Hai la Poliţie! Să găsească şefu curcanu, că d-aia este organ şi-l plătim. Înjurând p-ăl de l-a furat şi bodogănind, ajunseră la post. Strigară până Şeful ieşi, cu ochii umflaţi după somnul scurt de noapte. Deh, fusese la un chef de onomastică şi se cam întrecuse cu băutura -Don Şef, zice nea Mărin ţinând copilul de mână. Don Şef, ast-noapte mi-au furat curcanul, pe Costică !

-Şi ce vrei mă, să ţi-l păzesc eu ? Tu unde ai fost az-noapte?

-Acas, Don Şef, da n-am auzit nimica! N-am auzit, zau !

-Da, de bănuit, pe cine bănuieşti, mă?

-Dom-le, eu cam bănuiesc pe cineva care tot vine pe la mine, ba după una, ba după alta, da cu ochii tot pe curcan şede, da nu sunt sigur. E Bombel al Vasilicăi lu Chişcă, ăl de nare după ce bea apă, cum se zice, că el bea numai rachiu şi a mai făcut lucru d-ăsta cu furatu păsăretului şi pe la alţii, care l-au dovedit.

Când auzi Şefu de numele lui Bombel al Vasilicăi lu Chişcă se schimbă la faţă, deveni nervos, lăsându-se de pe un picior pe altul şi-i tăie boabele lui nea Mărin.

-Bine, nene Mărine, du-te liniştit acasă, că viu eu mai încolo pe la matale cu câinele să dăm de vreo urmă şi să facem o anchetă ca la carte şi-i petrecu pe nea Mărin şi pe Mitică.

-Mulţam don Şef şi te aşteptăm că poate l-om găsi pe Costică al meu...

Erau pe scările Postului de Poliţie. Ciulind urechile, nea Mărin se opri, auzind un bolborosit de curcan care venea dinspre coteţul din curtea Şefului de Post.

-Mitică, strigă nea Mărin care se oprise pe loc, ăla e curcanul nostru !

-Costică, Costică, unde eşti, mă ? Ia fugi Mitică, tată şi dă-i drumu la coteţ, că dacă este Costică al nostru, vine la noi!

Copilul, sări pe fuga şi deschise uşa coteţului. Înfoiat şi bolborosind, Costică curcanul veni pe dată şi începu să-i certe pe limba lui, cu moţu-i roş-albăstriu atârnându-i pe dreapta ciocului.

-Hai, Costică tată, hai acasă că te căutăm de az-dimineaţă. Hai că Veta te boceşte ca pe mort şi Mitică lipsi de la şcoală din cauza ta.

Mitică plecă cu Costică după el spre casă, inainte, iar nea Mărin, cu un zâmbet şiret în colţul gurii, salută de plecare , zicând: -Să trăieşti Don Şef şi să nu vă supăraţi că v-am deranjat !

Autor Mihai Petrescu – Dobriceni

Cheia fantasticului

Era o zi dogoritoare de vară. Un lan de aur se legăna sub adierea blândă a vântului de vară. Pământul ardea de bucurie, iar copacii, cu frunzele lor de o strălucire metalică, verde şi ameţitoare, se întindeau leneşi la soare.

Tristă, trupeşte şi sufleteşte de suferinţe şi de chinuri, ieşisem şi mersesem în inima codrului pentru a asculta glasul pământului. Priveam peisajul feeric al naturii, lasându-mă purtată de val, de împrejurimile de basm. Nimeni nu ştia ce se ascundea cu adevărat în sufletul meu. Fericire sau tristeţe, încântare sau dezamăgire, extaz sau melancolie, bunătate sau răutate...Hmmm... grea întrebare. Nici eu nu puteam să exprim ceea ce simţeam, dar ştiam că sufletul meu este prizonierul unei întrebări: „Care este legătura omului cu pământul?”. Această întrebare mă frământa zi şi noapte şi mă îndemna să găsesc cheia ei magică. Răspunsul...

Am căzut în genunchi pe covorul de smarald al pădurii şi acolo m-am gândit la aceea întrebare, uitând de toate şi de tot. Deodată auzisem un şopot, un glas aproape stins care ieşea din pământ: - Ce doreşti de la mine?

-Cine este, întrebasem cu glas tremurat?

-Sunt eu, pământul!

Acest răspuns mi-a luminat sufletul. Nu ştiam că pământul poate vorbi! Apoi l-am întrebat: - Care este legătura omului cu pământul?

- Ooo, ... este una foarte interesantă, o poveste lungă, lungă...

Povestea a început. Pământul mi-a spus că noi, oamenii, suntem cea mai apropiată rudă a lui, deoarece suntem trup din trupul lui, deoarece Adam şi Eva au fost făcuţi de Dumnezeu din ţărână. Mi-a mai spus că nu trebuie să-l batjocorim vreodată, deoarece nimeni dintre noi nu rămâne în această lume. Noi am răsărit prin naştere şi apunem prin moarte. Noi, oamenii, suntem ca o floare care treptat ajunge să se ofilească, iar zilele noastre sunt ca o pânză de păianjen, pe cât de slabă este pânza, atât de slabă este viaţa noastră pe pământ. El mi-a zis că dacă păcătuim din ce în ce mai mult, cu atât umbra morţii se întinde tot mai mult, trăgându-ne spre el.

Mi-a mai spus să transmit oamenilor mesajul de a-şi împodobi viaţa cu fapte bune, să se iubească şi să-şi iubească aproapele ca pe ei înşişi pentru a îndepărta „ochiul dracului”, puterea diavolului de ei.

O altă legătură a omului cu pământul se stabileşte atunci când consumăm roadele sale.

Râurile ca nişte firicele cristaline sunt cele care ne astâmpără setea. Lanurile de aur reprezintă o adevărată sursă de hrană, merele roşii ca para focului, gutuile care au îngălbenit de spaima toamnei apropiate, celelalte fructe, sunt importante surse pentru viaţă, pentru nutriţie.

Povestea s-a desfăşurat lin ca firul de pe ghem...

Acesta îmi mai povesteşte că o altă legătură se stabileşte prin respiraţie. Plantele absorb dioxidul de carbon emis de noi, iar noi expirăm oxigenul dat de ele. Întinsul negru, pământul, îmi cuvânta că între noi şi plante există o legătură armonioasă, completându-ne viaţa reciproc. Îmi povestise că puţini oameni înţeleg această legătură între om şi pământ. Natura este, în primul rând un suflet, un suflet al pământului. Tot ceea ce ne înconjoară are un suflet: sufletul meu, sufletul copacului, sufletul muntelui, toate aceste suflete având rădăcini adânci în pământ.

Pământul îmi mai şopteşte „despre pământul sacru”: un ac de pin care sclipeşte, un lac în care se oglindeşte albastrul cerului, o folie argintie, adică un văl de brumă întinsă în inima

pădurii, un copac mare cu crengi cochete, o livadă, o pajişte cu flori de paradis, în mii şi mii de culori, un munte falnic care sărută cerul, totul ar trebui să fie sfânt în ochii oamenilor!!!

Florile gingaşe şi suave sunt ca surorile noastre, animalele ne sunt ca fraţii, crestele stâncilor sunt căldura din pieptul nostru, o pădure reprezintă iubirea ce o manifestăm. Toate lucrurile sunt legate între ele! Aşa cum sângele stabileşte legătura între familii, aşa cum Dumnezeu stabileşte legătura dintre planul celest şi teluric, aşa şi între om şi pământ, se stabileşte o legătură profundă din cele mai vechi timpuri.

Pământul mi-a zâmit şi am mai aflat că la grelele încercări ale vieţii ne culcăm pe pieptul lui, deoarece patul lui este cel mai comod, putând să îndulcească amarul vieţii noastre, să vindece rănile sufletului. Atunci când vom ajunge în el, ne va acoperi rămăşiţele şi va împodobi locul cu flori mirositoare.

Povestea se apropia de sfârşit cu paşi repezi... am mai descoperit că murmurul apei este vocea părinţilor, aceasta fiind o altă legătură a omului cu pământul. Ne naştem din leagănul de flori al pământului, fiind doar nişte fire bătute de vânt. Casa noastră este corpul nostru, dar este şi Terra, Pământul, nu o anumită ţară sau un oraş. Corpul nostru este creat din iubirea părinţilor, dar suntem copii ai pământului, casa noastră este întreg universul, facem parte din el şi el face parte din noi.

Povestea s-a încheiat. Prin această istorioară am găsit răspunsul la această întrebare: Care este legătura omului cu pământul?

Am aflat răspunsul acestei temeri, acestei frământări... calea spre adevăr,... am găsit cufărul întrebării,... cheia fantasticului, ... cheia răspunsului. „Pământule, eşti prietenul meu, eşti o parte din mine, eşti viitorul meu!”

Autor Butariu Dorina – Florentina (clasa a VIII-a)

Săndelu’ Există oameni care îţi aduc aminte de ceva, alţii – de care îţi aduci aminte din întâmplare. Cele mai emoţionante împrejurări rămân legate de copilărie, a ta, a lor, a tuturor. De aceea, într-o anumită zi de prin anii ’90 am revăzut un chip ce-mi părea neschimbat de trecerea anilor: era Săndel, băiatul pe care-l dusesem cândva de mână, cu schimbul, noi, copiii mai mărişori printre care mă număram şi eu.

Mama lui, alături de care locuia într-o casă veche aproape de Institutul de Geologie, ni-l dădea în seamă pe încredere, după lungi instrucţiuni care ne făceau să arborăm un aer foarte serios, nu care cumva să i se întâmple ceva odorului mic şi nepreţuit – un piticuţ slab, mut, timid şi roşcovan; el era pentru noi, cei aflaţi spre sfârşitul vârstei păpuşilor, un fel de păpuşă frumoasă şi vie. Ne jucam pe strada Blanduziei, care încadra una dintre laturile Ambasadei S.U.A. Un gard înalt din zid, continuat pe verticală de un altul dublu de sârmă ghimpată, îi apăra pe funcţionarii de acolo, printre alte pericole, şi de tunurile mingiilor noastre.

Mai puţin apărat era profesorul de muzică, de pe aceeaşi stradă; acesta ocupa o cameră de la hoch-parter, aflată la intrarea principală. Mai locuiau acolo, la etaj, două fraulein bătrâne care nu coborau niciodată şi pe care nu le vedeai decât în momentele în care, în capoatele lor groase şi pestriţe, ieşeau pe balconul mic şi îngust, de fier forjat cu ornamente, de a cărui balustradă groasă folosită pe post de pârghie atârnau un coş ce se bălăngănea spre parter şi apoi îndărăt. Cineva le făcea astfel aprovizionarea şi scena se derula de fiecare dată la fel. Părea unul dintre puţinele lor contacte cu realitatea anilor ’60. Chiar privite de jos în sus, observai o disproporţie în ce le priveşte: una era înaltă, cealaltă – scundă. Prima era grasă, pe când a doua – scheletică. Dar amândouă graseiau puternic. Memoria mi-o readuce în gând şi pe o balerină de la mezanin, care locuia acolo într-una din camerele de serviciu şi al cărei băieţel fugea mereu de acasă iar noi, fiind în acelaşi an de şcoală, eram mereu întrebaţi dacă nu l-am văzut. Nu-l pâram deoarece era bătăuş şi ne era frică de el. Vecin cu aceştia era şi Ionuţ, a cărui mămică stătea în permanenţă acasă şi lucra covoare persane la un război uriaş, aflat lângă fereastră, ca să aibă lumină şi să-şi poată controla în acelaşi timp şi odrasla. Era o moldoveancă pufoasă şi energică; ea îl dădăcea pe fii-su şi în acelaşi timp ţesea cu destul de mare viteză, urmărind modelul de pe o foaie cu pătrăţele aşezată la nivelul ochilor. Câteodată aveai impresia că făcea parte din modelul de pe covor şi că de fapt acesta o ţese pe ea.

Oricum, problema şi ocupaţia noastră zilnică principală o constituia enervarea profesorului de muzică atunci când dădea ore de vioară la domiciliu. Aşa încât, cu Săndelu’ Pişcoţelu’ cu tot de mânuţă, aşteptam lecţia şi începeam şi noi, în felul nostru, spectacolul. Cu excepţia lui, că era tăcut de-a binelea, cu toţii băteam în gard cu un băţ, strigam, zbieram, lălăiam şi nu ne epuizam pasiunea pentru artă până ce nu apărea „Turbatu’ ” în cadrul uşii masive de lemn sculptat de la intrarea dinspre parter, tunând şi fulgerând în capul scărilor, împotriva noastră, vandalii.

Atunci ne dispersam care încotro, speriaţi că o să vină el la şcoală să vorbească la Direcţiune; întotdeauna îşi termina ameninţarea cu „ei, comedie ca asta!”. Imediat după aceste cuvinte se auzea şi vocea inconfundabilă, vocea persană a celei care se numea „mama lu’ Ionuţ”. Până să se scoale şi să apară ea în cadrul ferestrei, eu îl recuperam de-o aripioară pe Săndel, fugeam şi-l înapoiam pe inventar mămicii, care îl analiza cam ca la controlul superior de calitate, la care eu asistam plină de seriozitate, mirare şi nedumerire cum îi număra ochii, mâinile, picioarele, sădăluţele, de fiecare dată la fel până la proxima ocazie, când, pentru a întări (numeric!) echipa de zgomote, îl strigam peste gard şi din nou o rugam pe mama lui să-l lase afară.

Totuşi, lucrurile n-au ţinut mult aşa, poate un an şi câteva luni, până ce profesorului de muzică i-a venit ideea de a ieşi în curte şi a lăsa vioara să vorbească în locul lui. De atunci Turbatu’ a devenit om mare în ochii noştri şi s-a transformat în dom’profesor. Iar noi, definitiv îmblânziţi, ne-am găsit un alt loc, în Parcul Rond, din spatele Scalei, un peticel de verdeaţă cu trei bănci de lemn, şi joaca am înlocuit-o cu adevărate rendez-vous – uri, socializând cu copiii mai mari decât noi, ce au devenit o sursă de inspiraţie: fetele îşi tapau părul, purtau jupoane

care de care mai înfoiate şi îi puneau pe băieţi să le lălăie hiturile lui Gianni Morandi.

Aşa s-a produs şi despărţirea de cei mai mici, printre care şi îngeraşul smiorcăit, care nu mai era de nasul nostru. ..................................................................................................................................... ..........

Revăzându-l în foaierul de la Operă, pentru prima oară după atâtea decenii, i-am sărutat în gând fruntea senină, trimiţând un zâmbet trecutului. L-am recunoscut imediat – înalt şi subţirel, avea aceiaşi ochi mari albaştri şi adânci, aceeaşi fragilitate şi poate doar ceva mai puţini pistrui... abia atunci am făcut legătura între el şi unul dintre valoroşii violonişti la al căror concert venisem de fapt.

Se vede treaba că trecutul nu era chiar aşa de binevoitor şi zâmbitor cu mine atunci: exact pe când îl priveam cu nostalgie şi bucurie apropiindu-se de mine, am păşit în gol (desigur în cel al prezentului!) şi am căzut pe scări. Pe când eu mă dădeam de-a dura, el urca, ras, frezat şi fercheş, ferindu-se din calea mea. Şi a tot urcat, şi a tot urcat iar eu am tot căzut: nu a întors o clipă capul să vadă ce-i cu mine. Părea rupt de realitate, şi dacă nu insensibil, oricum la fel de impasibil şi inert ca în anii copilăriei, când era atât de inhibat şi intimidat de acea mamăjandarm a sa... Până la urmă m-a ajutat cineva şi mi-am venit în fire. Am luat toată întâmplarea ca pe un semn şi nu l-am mai strigat. Câteodată timpul nu vrea să-i tulburi apele adânci.

Autor Monica Mureșan

Casa cu trei odăi Maşina parcurgea kilometru, după kilometru, ducându-l pe Marian din ce în ce mai aproape de visul lui. De un timp se aşternuse liniştea de parcă nea Gigi terminase toate poveştile, sau poate că, emoţia revederii cu fiul său îl copleşise odată ce sfârşitul drumului se apropia. Marian nu prea avea chef de vorbă. Emoţii, trecut, viitor, se amestecau în sufletul lui. Ar fi preferat să fie singur. Dar cum nu avea maşină, iar nea Gigi se oferise să-l ducă până la aeroport, îi suportase poveştile despre fiul plecat în străinătate, devenit director la nu ştiu ce mare companie americană după ani şi ani de muncă, căsătorit cu o americancă şi care după foarte mult timp venea acasă. Gândurile lui Marian fugeau de colo, colo, în timp ce ochii înregistrau toate semnele care-i spuneau că aeroportul era aproape. „ Oare eu o să reuşesc?” se întrebă el gândind la poveştile lui nea Gigi despre fiul său. „ O să fie

bine, Buni!” o asigură el în gând pe bunica lui. Imaginea ei îl urmărea. Faţa brăzdată de timp, o strângere uşoară pe braţ, zâmbetul luptându-se cu apele ce-i jucau în ochi, un sărut pe frunte, „Dumnezeu să te ocrotească!” şi rămăsese în urmă dreaptă, în poartă, privind lung după maşină. Ea îl crescuse de la vârsta de zece ani când părinţii lui muriseră. În curtea aceea făcuse primii paşi, călărise câinele când era mic, bătuse mingea cu băieţii din sat, se îndrăgostise pentru prima dată de colega lui de bancă. În camera lui din acea casă cu trei odăi mici îşi făcuse temele când intrase la liceul din Bucureşti. Făcuse naveta patru ani, satul lor fiind foarte aproape de oraş. După terminarea liceului căutase să se angajeze gândind că, poate după ce adună nişte bani face şi o facultate. Nu găsise ceva convenabil şi atunci hotărâse să-şi caute norocul în altă ţară. Alesese Italia pentru că avea câţiva prieteni, plecaţi înaintea lui acolo. Fusese mai greu s-o anunţe pe Buni. Îşi amintea momentul când îi spusese, aşa deodată, după ce zile în şir îşi făcuse curaj s-o facă.

Era printre butucii de vie, aşezat pe pământul proaspăt săpat. Îi plăcea mirosul lui şi mai mult îi plăcea să-i simtă atigerea. Visa stând colo, la Italia, la viitor, când o auzi pe Buni,  Au, ce faci tu acolo? Nu îi fugi de muncă!

Râzând se ridicase dintre rânduri, o apucase pe după umeri şi-i spusese,  Hai în casă! Am ceva să-ţi spun.

Discuţia fusese scurtă, el îi spusese dintr-o suflare ce avea de gând să facă, apoi privind-o avusese senzaţia că Buni, femeie ţanţoşă şi dreaptă chiar şi la vârsta ei, se apleacase sub o povară grea. Câteva secunde şi-şi revenise. Privindu-l în ochi îl întrebase,  De ce, maică?  Vreau să câştig bani, poate fac şi o facultate acolo... vreau să fiu fericit!  Dar poţi şi aici... ai tot ce-ţi trebuie, eu o să...  Buuni! Nu ştii tu! Vremurile s-au schimbat!  Ei, dar n-oi fi nici eu picată din lună! Apoi, crezi că degeaba te-a lăsat Dumnezeu în locul ăsta?  Te rog, Buni! Lasă-l pe Dumnezeu că n-are nicio treabă! El le-a încurcat pe toate, nu vezi?  Bine! Dacă aşa vrei tu... mai spuse bunica lui şi discuţia se terminase.

Din acel moment nu mai încercase să-i schimbe hotărârea, îl ajutase cu bani şi cu toate pregătirile de plecare. Tot ea îi aranjase drumul cu nea Gigi.  Am ajuns! De aici te descurci? Eu trebuie sa... îl trezi la realitate nea Gigi.

- Da, da, mă descurc! Rămân dator! spuse Marian râzând şi după ce-i strânse mâna, inspiră adânc şi intră în aeroport.

Forfota, aglomeraţia şi amalgamul de sunete îl ţintuiră în faţa uşii câteva secunde.

Era prima dată când intra în aeroport. Nu ştia încotro s-o ia. Gândul îi fugi înapoi la florile din faţa casei, adunate şi îngrijite de Buni, la cei câţiva butuci de vie din spate, la pomii fructiferi şi la grădina de legumele aflată undeva mai la dos, ca să nu strice designul, cum glumea Buni parcă vrând să demonstreze că n-a rămas în urma timpului. „Atâta pace, iar aici...” gândi simţind că i se pune un nod în gât. „E normal să-mi fie frică!” îşi spuse el şi porni hotărât să afle unde trebuie să se

prezinte pentru check-in, cu cât timp înainte şi ce paşi urmau până la urcarea în avion. Ajunsese mult prea devreme. Se mai învârti prin aeroport încercând să-şi ocupe timpul de aşteptare. Îşi cumpără nişte reviste, un pachet de ţigări şi căscă ochii prin magazine. Din când în când, îşi consulta ceasul ale cărui limbi parcă se mişcau cu încetinitorul. Obosit de aglomeraţia din jur, hotărî să intre într-un bar, să-şi ia o cafea şi să citească până se făcea timpul de îmbarcare.

Se aşeză la o masă cu ceaşca de cafea aburindă în faţă, pregătindu-se să-şi aprindă o ţigare,  Se poate? îl întrebă un bărbat cam la patruzeci, patruzeci şi cinci de ani.

Marian tresări, de parcă l-ar fi prins Buni fumând, îl cercetă scurt, apoi privind în ceaşca de cafea îi făcu semn că se poate aşeza. Ar fi vrut să-l ignore, dar ceva îl atrăgea. Ochii, privirea... nu ştia ce. Îl întrebă,  Vă cunosc de undeva?

Bărbatul se mulţumi să zâmbească şi sorbi cu plăcere din cafeaua lui. Parcă nu auzise întrebarea.  Încotro? îl întrebă pe Marian.  Italia! Dumneavoastră?  Acasă.

Atât, fără niciun detaliu. Apoi îşi bău mai departe cafeaua în tăcere. Marian puţin contrariat, renunţă să mai pună vreo întrebare cu atât mai mult cu cât nici el nu simţea nevoia să vorbească. După ce-şi bău tacticos cafeaua, intrusul se ridică şi înainte de a pleca îi spuse,  Este înăuntrul tău.  Ce? întrebă Marian începând să creadă că era ceva în neregulă cu acel om.  Fericirea! Este înăuntrul tău.

Fără să aştepte răspunsul lui Marian, bărbatul se întoase şi plecă. Simţea privirile tânărului în ceafă, dar se mulţumi să-şi spună zâmbind „o să înţeleagă”. Îşi făcu loc printre oamenii grăbiţi spre ieşirea din aeroport. Se simţea uşor şi fericit pentru prima dată după douăzeci şi doi de ani. Ştia că nu va mai călca în acea cafenea. Se eliberase şi de ea. Îl atrăsese ani de-a rândul, făcându-l să se întoarcă în ea la fiecare plecare sau sosire. Căpătase pentru el o semnificaţie specială. Era locul unde aşteptând să se facă timpul de îmbarcare, acum doăzeci şi doi de ani, simţise bucuria, dar şi frica de a porni pe drumul lui. Simţise ruptura de tot ce-i era cunoscut şi dorinţa de a se întoarce. Nici nu plecase bine şi s-ar fi întors, dacă nu ar fi fost încăpăţânarea lui de a duce hotărârile până la capăt. Aşa că, plecase în Italia să-şi facă un rost.

Văzându-se afară, inspiră adânc şi-şi spuse „ acasă, în sfârşit!”. Apoi luă un taxi spre Bucureşti de unde urma să ia microbuzol spre satul lui, aflat nu foarte departe de oraş. Maşina îl purta pe şosea, iar el sorbea din priviri peisajul până la cel mai mic detaliu. Nu mai venise de mult timp în ţară. De şapte ani când plecase dintre ei, fiinţa cea mai dragă lui. Nici atunci nu stătuse foarte mult, afacerile chemându-l urgent înapoi în Italia. Viaţa îşi bătuse joc de planurile lui de a-şi vizita ţara des. La început nu putuse să vină acasă din cauza banilor, iar mai târziu când reuşise să aibă afacerea lui, foarte prosperă de altfel, din cauza lipsei de timp. Ca să se

menţină trebuia să investească toată energia şi timpul mai ales că, orice ar fi făcut, rămânea un intrus în acea societate. Din această cauză nu reuşise să-şi facă nici o familie. Trecuse de vreo două ori pe lângă dragoste, dar nu putuse să-şi asume responsabilitatea unei familii. Nu avusese curajul.

Ajunse la autogară, se urcă în microbuz, ocupă un loc la fereastră dornic să vadă.

Maşina se puse în mişcare. Emoţia şi nerăbdarea lui creşteau cu fiecare kilometru parcurs. Simţea că-i explodează inima. Nu-l aştepta nimeni în casa cu trei odăi mici. De când se dusese bunica lui, nu mai locuia nimeni acolo. De câţiva ani toate neamurile lui îl presau s-o vândă, explicându-i cum îi scade valoarea cu trecerea timpului. Însă el nu putuse. Sufletul lui era acolo. Realizase cu câteva luni în urmă, după o discuţie aprinsă cu rudele lui că, locul lui era în acea casă. Luase hotărârea să vândă tot în Italia şi să se întoarcă definitiv, stârnind uimirea cunoscuţilor lui.

Unii chiar spuneau că este nebun să lase situaţia de acolo, pentru o casă dintr-un sat uitat de lume.

Coborî din microbuz şi porni pe jos mai departe. Încercă să recunoască oamenii întâlniţi, dar nu reuşi. Aproape acelaşi decor, dar alţi actori. Mări pasul, văzu de departe gardul atins de timp, ajunse la poartă, o deschise, intră şi se opri câteva clipe ca să-şi tempereze emoţia. Se aplecă, luă o mână de pământ, îl frământă uşor privind cum alunecă printre degete, îi simţi mirosul, parfum de acasă. Apoi privind casa plânsă de vremuri îşi spuse „trebuie reparată, şi gardul refăcut...”

Autor Corina Militaru

On peut vivre mieux au dehors des règles du temps ,,Sunt în faţa unei case mari, foarte frumoasă...o arhitectură aparte, mă fascinează întru totul...Să intru? Să cer mai întâi permisiunea să intru?Să întreb de ceva anume? Dar ce să întreb?Cu siguranţă e părăsită...şi dacă nu e? Să privesc doar de afară?,, Am ciocănit.. intru…nimeni nu mi-a raspuns, niciun glas nu m-a invitat să intru...am intrat...deşi am intrat, uşa încă scârţâie şi se închide încet, foarte încet, aproape prevestitor...Am pătruns într-un loc nu tocmai obişnuit...ferestre neşterse, cu păianjeni...case de păianjeni întinse de la draperiile strânse până la oberlicht...draperii închise la culoare, cu falduri pronunţate...se vedea că la origine fuseseră albe, însă în timp au căpătat o nuanţă de galben, un galben cenuşiu...mă atrăgea patina timpului impregnată până şi în parfumul

degajat din mobila de aici...un parfum puţin dulceag, înţepător, dar care provenea dintr-un mediu burghez.. mă atrage tot interiorul. E vechi, are un farmec aparte...simt că sunt eu însămi acolo...ca acolo a fost mereu locul meu...în jurul meu mobilierul e ales cu grijă, cu stil, aş putea spune...un ochi foarte atent şi foarte cunoscător ar fi aranjat totul...un pian maiestuos ocupă cam o treime din cameră...iar un gramofon antic stă chiar lângă pian(,,de ce chiar acolo?,,), pe o noptiera stil Ludovic al XIV-lea...foarte preţioasă...

Mă aşez pe taburetul din faţa pianului şi cânt ultima partitura ce încă asteaptă parcă pe cineva să o interpreteze : ,,fa , la, mi, re, mi, fa, sol, si, fa, sol, la, si, la, si, do, la, fa...,, Aşa începusem să intru într-un microunivers, acela al imaginaţiei mele...al eului meu de altădată...un candelabru impunător domina întreaga cameră...un candelabru cu multe braţe, cu multe lumini parcă lipsite de viaţă, mă face să păşesc în vârful picioarelor spre uşa care mi-a atras atenţia de la început...e pictată integral cu siluete feminine, dar ceea ce mă impresionează sunt culorile care nu sunt nici şterse, nici vii, însa nu au fost atinse de timp...e înfăţişat un dans, parcă, al celor trei graţii ale lui Raphael... intram şi ieşeam din mine...mă trezesc dansând lângă ele sau cântând la pian...şi apoi, ca şi când cineva m-ar fi scos din visare, mă aflam din nou în locul în care ma aşezasem, în faţa uţii...simt că mă invadează acest loc, iar eu nu vreau să mă pun împotrivă-i...e un loc din amintiri...nu mai există...dar a existat acolo unde eu am visat...a fost cu toată realitatea pe care o poate implica imaginaţia mea..acea imaginaţie care dădea viaţa epocii atât de râvnite...eram îmbrăcată conform acelei perioade de visare, de melodii uitate şi de lumini difuze, de cuvinte nerostite şi de replici seducătoare...o rochie violet, cu volane mari, dispuse pe arcuri bine prinse şi care susţin rochia şi o întreţin perfect rigidă...Croiala cambrată şi cu multe pliuri în partea bustului dă impresia unui corset, ce se închide la spate cu un şiret din piele....mă învârt în vârful picioarelor, fac piruete pe melodia ce trăieşte în discul gramofonului; privesc în fuga mea ferestrele atât de înalte, atât de umbrite de suflete parcă închise încă în acest loc...mă fascinează, mă atrag, îmi fură privirea şi paşii mei se duc în continuu către ele...evident, priveliştea trebuie să dea către ceva...vreau sa descopăr unde... încerc să şterg cu ceva geamul...praful s-a lipit atât de bine, încât parcă atâţia ani la rândul, ploile, ninsorile, toate la un loc, nu ar fi bătut în afară, ci din interiorul camerei către afară...pe pian mi-a atras atenţia o batistă cu iniţialele cuiva...fineţea ei la atingere m-a tulburat...parcă ating ceva personal, ceva care aparţinuse altcuiva, parca am comis o nedreptate, am violat cu bună ştiinţă un loc privat...Caut cu privirea o fotografie sau un tablou, ceva care să îmi arate cui a aparţinut tot ce se află aici..deasupra canapelei peste care este aşezat un cearceaf, se află într-adevăr un tablou, peste care s-a aşternut de asemenea o pânză de aceeaşi textură cu cea a draperiilor...am dezvelit tabloul, iar ochii mi s-au fixat pe portretul unei doamne, o doamnă îmbrăcată în negru, cu guler alb, plisat, o doamna ai cărei ochi sunt de o blândeţe şi o linişte interioară neasemuite...mâinile ei sunt atât de netede, de pline de viaţă, încât mi se pare că aria pe care o ascult e cântată încă de ea, acum...în acest moment...părul ei cenuşiu, prins la spate, mă face să mă gândesc la o fire foarte organizată, foarte atentă, îngrijită...ochii ei încă trăiesc...trăiesc în acele ferestre parcă prea înalte, parcă prea protectoare cu ceea ce existase aici, erau atât de umbrite, încât ar fi vrut ca niciun ochi discret să pătrundă în intimitatea acestui loc...ochii ei încă existau în muzica care se prelingea în suflet ca o otravă pe care ţi-o accepţi, nu din masochism, ci din bucuria de a asculta măcar o dată ceva frumos, chiar dacă ireal...şi te îmbeţi cu o viaţă ce a aparţinut altora, dar pe care ai vrut să ţi-o revendici şi te încăpăţânezi să susţii că e a ta, că nu a fost niciodată a altcuiva...ochii ei s-au impregnat până şi în clapele pianului...contrastul atât de puternic între acea tonalitate de negru şi clapele exagerat de imaculate e regăsit în culorile vestimentaţiei sale, în discondardanţa fascinantă

dintre rigiditatea hainelor şi chipul blajin, între mâinile sale ce spun totul despre o viaţă petrecută în partituri şi cărţi, cuceriri delicate şi fascinante, unice, sensibilitate şi...ceea ce vârsta presupune de fapt: înţelepciune, adevăr şi reguli asumate...privirea ei se simte şi în canapeaua şi în biblioteca atât de plină de cărţi, colecţii vechi, cărţi valoroase, cărţi de teatru antic, romane de dragoste, partituri îngălbenite, cărţi cu vieţile artiştilor plastici, muzicieni şi scriitori...o întreagă enciclopedie...un suflet care a trăit pentru ea şi care s-a retras în sine, flirtând din când în când cu timpul, cu oamenii, amăgindu-i şi amăgindu-se de tot ceea ce credea că presupune adevărata viaţă... ,,Voi începe să număr, când ajung la cinci să te trezesti..încep...unu, doi...,, ...dar a făcut-o pentru un romantism, o delicateţe şi o graţie în gesturi, cuvinte bine alese, o viaţă rătăcită între paginile cărţilor, pe acordurile simfoniilor şi adevărata viaţă a sufletului ei...o aventură fermecătoare cu un risc şi un final asumate...muzica care răsună de la gramofon parcă vine de departe, de la ea şi s-a oprit pentru câteva secunde la mine să mă fure din viaţa mea şi să mă aducă la aceste ferestre către.. ,,trei, patru....,, ...către o zi în care nimic din toate aceste obiecte de mobilier, în care acest loc cu totul nu a mai existat... ...şi eu încă stau în faţa acestei case şi mă gândesc dacă să intru sau nu... ,,...Cinci!,,

Autor

Șerban Luria – Rebeca

Legătura omului cu pământul

„Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l [...]”.Glasul pământului şi glasul iubirii reprezintă coordonatele capodoperei rebreniene “Ion”, ele ilustrează forţele ce se înfruntă în sufletul protagonistului, provocându-i în cele din urmă moartea. Relevantă pentru legătura omului cu pământul este o întâmplare reală, povestită chiar de Rebreanu, întâmplare ce a avut loc în satul Prislop, unde scriitorul a locuit o vreme. Într-o zi el a surprins pe câmp un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare, care a sărutat pământul” ca pe o ibovnică”. Acest fapt stă la baza romanului scris ulterior; desigur, noţiunea de pământ trebuie înţeleasă aici în sensul pe care îl avea ea la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX- ca principală avuţie a ţăranului român,ea reflectând totodată o poziţie socială,un anumit nivel de dezvoltare.Cert este că între om şi pământ s-a dezvoltat încă din cele mai vechi timpuri o legătură unică, solidă, inefabilă. În Antichitate, pământul era perceput ca o mamă ce-l va naşte din nou pe cel plecat dintre cei vii: astfel, pământul capătă o dimensiune creatoare,dimensiune conturată şi de teozofia creştină.Din pământ ne naştem,şi în pământ ne vom întoarce. Şi în mitologia greacă, ciclul creaţiei începe de la Pământ (Gheea sau Geea) : ea a generat, într-un sens larg,toate formele de viaţă ce au apărut ulterior în lume şi în cer. Mai presus decât orice, însă, este legătura omului cu spaţiul natal, cu pământul în care s-a născut şi în care a copilărit.

Pământul natal e un loc sfânt. Martor mut al unor istorii uitate, el perpetuează de generaţii şi generaţii valori umane fundamentale, obiceiuri şi tradiţii specifice,modele de viaţă, exemple de a fi şi de a trăi.Pământul natal e promotor al unui întreg bagaj de cultură şi de civilizaţie,de

unicitate şi de autenticitate.Neschimbat, veşnic căutător al frumosului, înfruntă cu seninătate timpurile potrivnice şi nedrepte. Loial, transparent, izvor nesecat de dor şi de căldură, îşi cheamă copiii rătăciţi înapoi, tăcut şi iertător. Pământul natal reprezintă el însuşi o istorie: istoria trecerii neîntrerupte a omului prin lume.

Pământul natal i-a conferit dintotdeauna omului sentimentul de apartenenţă: prin intermediul său, acesta din urmă are posibilitatea să se (auto)definească. Pe de altă parte, putem constata că, de-a lungul timpului, valorile, tradiţiile şi, într-un cuvânt, specificul unei anumite comunităţi s-au perpetuat într-o mai mare măsură la sat. Viaţa rurală a fost poate mai săracă din punct de vedere economic şi intelectual, însă, în afara oricăror concepte şi structuri imuabile, ea s-a dezvoltat într-o perfectă armonie cu natura şi cu Dumnezeu. De aceea consider că alta a fost raportarea ţăranului la pământ, comparativ cu cea a citadinului prins mereu în activităţile cotidiene, a omului care nu mai are timp să stea de vorbă cu sine însuşi (nu putem nega fenomenul de alienare a omului modern, inclusiv de el însuşi). Satul românesc, însă, nu mai are nici o scăpare „din încercuirea la care îl silesc sărăcia şi înapoierea” (M.Nazat). Şi, cum în zilele de astăzi trăieşte ultima generaţie de ţărani autentici a României, acea raportare a omului la pământ, despre care vorbeam, tinde să se uniformizeze.

Ne naştem într-un loc, în care copilărim, de care ne îndrăgostim iremediabil, pe care îl visăm şi ne dorim peste ani şi ani să îl revedem. De ce, uneori, nu putem rămâne ACASĂ la nesfârşit? Timpu...destinul sau mersul lucrurilor sunt doar câteva dintre posibilele răspunsuri.

Aşa a fost să fie-semn al unei fatidice şi dureroase resemnări atât de specifice poporului român.

Legătura omului cu pământul îşi capătă expresia şi în literatură. În „Prefaţă” la „Aspecte ale mitului”, de Mircea Eliade, criticul literar Vasile Nicorescu apreciază că „în fond niciun titlu nici o glorie, nici o aureolă nu acoperă în aur fiinţa unei opere, forţa unei idei sau a unui sistem de gândire la spaţiul de obârşie spirituală, cutia de nepieritoare rezonanţă a pământului natal”. Într-adevăr, acesta este cel care contureză portretul Creatorului de cuvinte, cel care îi creionează sistemul de gândire, felul de a fi şi de a acţiona. Mulţi scriitori conştientizează importanţa spaţiului natal abia când sunt departe de el, în exil; un astfel de scriitor spunea odată că „în exil orice incercare de a prinde rădăcini pare o trădare, o recunoaştere a înfrângerii”. În fond, exilul e visul unei întoarceri glorioase, e speranţa regăsirii, a unui nou început. Întoarcerea ab originem e o constantă a umanităţii, e speranţa de a înţelege de ce. Nu în ultimul rând, păstrarea legăturii cu spaţiul natal presupune menţinerea limbii materne, ca mod de exprimare, şi reiterarea (cel puţin la nivel mental) a obiceiurilor, tradiţiilor specifice.

De altfel, mulţi scriitori români din exil au scris şi continuă să scrie în limba română (Mircea Eliade, Emil Cioran, Norman Manea etc.).

La pământ ne putem referi şi în sensul de „teritoriu istoric” aparţinând unei anumite naţiuni.

Spre exemplu, între românii din Bucovina românească şi cei din partea de nord a provinciei, înăilată în graniţele Ucrainei, au existat şi există legături culturale (şi nu numai) foarte puternice. La fel şi în cazul românilor din Basarabia.

Pământul e leagănul civilizaţiilor, e martor mut al înfloririi şi decăderii lor în timp. Legătura dintre om şi pământ e indestructibilă, eternă. Căci peste ani şi ani, fiecare dintre noi vom auzi chemarea Pământului(...).

Autor

Daniela Stanciuc (clasa a XI-a)

Legatura omului cu pamantul De mici,dinainte de clasa a VIII-a,invatam din “Miorita”,”Baltagul” sau chiar din Legenda mesterului Manole ca romanul iubeste ce e al sau,lucrarea sa si are o legatura speciala cu pamantul.

Mai tarziu am citit “Ion” si l-am indragit pe acesta pentru ambitia si perseverenta sa in atingerea scopurilor,viselor sale.Scena care m-a ingrozit a fost cea a sarutarii pamantului.Daca prima data m-am speriat si am zis ca eu nu as face asa ceva niciodata,peste mult timp am inteles valoarea simbolica a gestului sau:contopirea cu prorpiul vis,dedicare,pasiune pusa in trairea fiecarei clipe.Nici acum nu as saruta pamantul desi au fost clipe cand mi-a fost foarte drag si as fi facut asta.Unele emotii sau sentimente nu pot fi explicate.Nu poti explica unui superficial ce inseamna sa ai dragoste pentru pamantul tau:proprietatea ta si pentru meleagurile natale.El nu poate concepe,nu poate crede,nu intelege.

Am fost plecata de acasa si dorul,faptul ca nimanui nu i-a pasat de mine cand am fost bolnava m-a facut sa vreau sa sarut pragul usii casei in care sunt iubita si ingrijita,ocrotita si picioarele mamei mele,omul care si-ar da si sufletul pentru mine,ingerul meu pazitor,dumnezeul in carne si oase.Pleaca printre straini si odata intors acasa vei iubi tot ce lasasei in urma.Am vorbit cu cineva plecat din tara si nostalgia,dorul lui de tara m-au intrigat.Isi amintea tara,muntii,totul ca raiul pe pamant.

Romanii au un devotamanet pentru pamantul lor.S-a pastrat din strabuni idea de a nu instraina pamantul familiei.Un cantec vechi zicea:”Sa nu vinzi casa parinteasca…”.Adevarul ca noi vrem sa pastram obiectele,lucrurile care au valoare sentimental.Pastram intotdeauna o amintire placuta a copilariei,a gradinii de legume,a livezii cu pomi fructiferi in care ne jucam “alergatea”Imaginea bunicilor si a pamantului lor a fost evocate in mai multe opera autohtone:”La medeleni” de Ionel Teodoreanu,”dincolo de nisipuri”de Fanus Neagu,s.a.

De fiecare data cand am fost la bunica,la Bertea,o zona asemanatoare imaginii mele de rai,mam apropiat pentru cateva ore de pamant. I-am apreciat frumusetea,l-am atins parca simtindui pulsul,l-am lucrat cu entuziasm si drag de parca ar fi fost pretios ca aurul,am stat jos,pe el si m-am uitat in jur de fiecare data cu o emotie noua:cerul e mai frumos la deal sau am uitat noi campenii sa-l privim,padurile virginale se leagana pe note,ca in visele caudate,pasarile canta incantandu-ne urechile prea surde.Totul e minunat acolo.Pamantul ala roditor da oamenilor tot ce au nevoie.Incepusem sac red ca as vrea sa traiesc acolo.De fiecare data cand urc ulita ce urca spre cer simt ca ma sufoc:nu mai am aer,gafai de parca as fuma.Un vis de-al meu e sa-mi construiesc o cabana acolo,un mic colt de rai intr-un rai mai mare.Viata oamenilor de acolo e simpla,dar sunt urmasi ai familiei Lipan din “Baltagul”:voiosi,cu inima usoara,femei frumoase,viata lunga,lipsita de boli sau griji in plus.Traiesc natural,ca acum 200 de ani si sunt fericiti.Pamantul le ofera tot ce au nevoie.Vin mereu acasa cu chef de compus si-mi iubesc petecul de pamant mai mult pentru ca,atat ca poate,imi ofera roade bune,gustoase.Simt mereu o bucurie inexplicabila cand sap si pun in gradina sau cand lucrez,culeg porumbul de la camp.Mandrie,multumire,extaz,speranta,nu stiu ce poate fi.Cert e ca de cand ne nastem,venim pe acest pamant si pana cand murim,ne unim cu pamantul,simtim o legatura cu acesta,un sentiment straniu ne umple sufletul.

Consider ca oamenii care au iubire pentru pamantul lor,sunt capabili de iubire de orice fel,pot simti empatie,au un suflet mai bogat,mai implinit decat ceilalti.

Autor

Păuna Oana

Legătura Și totul a început cu ceilalți fiind iadul. Sau nu. Invers, iadul fiind ceilalți. Nu văd întocmai relevanța. Iadul, ceilalți, oameni închiși în aceeași cameră descoperind starea efemeră a iadului. Nu, nu, nu efemeră ci… abstractă. O psihologizare târzie a ceea ce Faust știa deja de pe vremea lui Marlowe. Starea de spirit ce aduce deznădejdea la nivel de artă pentru Mefistofel. Deznădejdea ce aduce iadul la nivelul Pământului. Interesant silogism totuși. Faust s-ar fi jucat puțin cu această mentalitate. Deznădejdea e la nivel psihologic. Iadul reprezintă deznădejdea. Concluzia nu foarte dificilă ce se poate trage e că iadul e la nivel psihologic. Nivelul psihologic la rândul său e inclus mai mult sau mai puțin în partea noastră umană, fizică, palpabilul din noi. Astfel, putem aduce cu ușurință iadul pe Pământ. Nu trebuie să fie neapărat un spațiu material, noi suntem… nu, nu, psihicul nostru, mentalitatea noastră îl concretizează, poate chiar fără cunoștință de cauză. Cu câtă ușurință putem aduce ceva atât de material atât de aproape de noi, fără a ne da seama de fapt de consecințe, de faptele noastre. Încă de pe vremea lui Marlowe s-a putut observa că Faust al nostru nu se temea de draci, nu se temea de focul veșnic al iadului de sub pământ, nu îi era frică de împunsăturile de suliță ce l-ar fi putut urmări veșnic, ci de eternizarea acestui iad pe plan psihologic. Se temea ca deznădejdea lui să nu devină veșnică. Curios că și-a oferit sufletului diavolului, însă cu mult înainte ca cei 24 de ani să se scurgă, acesta a reușit cu cea mai mare dibăcie să îi procure mintea, psihicul, și să aducă iadul mai aproape de el, de terestru, decât și-ar fi putut vreodată imagina Faust.

Nu omul e cel legat de pământ, ci omul e cel ce leagă pământul de cer. E ca un vrej uman de fasole asemănător cu cel din povestea populară, ce își poate întinde brațele, metaforic vorbind desigur, până în cele mai adânci depărtări ale cerului. Cu câtă ușurință se poate demonstra că iadul, asemuit cu partea subterană a lumii poate fi adus, chiar inconștient, pe pământ, urmând aceeași logică putem arăta că iadul poate ajunge, cu ajutorul omenirii, cu ajutorul nostru, până la cer. La fel cum Lucifer, pentru a putea cădea din rai a trebuit mai întâi să treacă prin această cale de mijloc, numită Pământ, trebuie să treacă și iadul, Mefistofel, deznădejdea, prin noi, prin psihicul nostru pentru ca, în cele din urmă să ajungă înapoi la originarul cer.

Se creează astfel un fel de cerc vicios ce nu poate exista fără umanitate. Noi putem lega cele două spații considerate multă vreme, poate chiar până în zilele noastre, concrete, unul de celălalt. Putem deveni acei ”ceilalți” din piesa lui Sartre; însă ceilalți pentru iad, ceilalți pentru rai. În loc să fim spațiul ce separă cele două eternități, noi devenim ceilalți, devenim iadul pentru ele, unindu-le. Noi suntem legătura.

Autor

Udvardi Timea

Legătura omului cu pământul Un citat biblic supne așa: Omule „ ...țărână ești, și în țărână te vei întoarce.” Omul este trecator, doar Pământul rămâne să vegheze veșnic nașterea altor și altor generații!Suntem atât de mici in comparație cu Pământul impens pe care trăim si atât de neputincioși în a schimba soarta omenirii.mm Căpătăm viață din Pământ si Duh ,trăim pe Pământ si tot pe Pământ vom muri. Strângem bogăți pe Pământ ,dar nu ne gândin prea mult la bogățiile sufletului.Omenirea a evoluat ,dar în zadar deoarece amprenta umana va dispărea încetul cu încetul și va rămâne doar munca urmașilor și urmașilor noștrii.

Păcat totuși, ca, cu atâta știință încă nu s-a descoperit viața veșniă....sau poate nu există?O întrebare pe care o au mulți dintre noi.Pământul suportă atâtea de la noi, dar noi în schimb nu îi oferim nimic. În sufletulu oricărui om este un sentiment de luptă continuă, între ideea ca Pământul a fost creat de Dumnezeu si ideea că este un fenomen științific.Nu știu daca toți oamenii pot simți o durere când Pământul este afectat de ceva anume ,dar știu că exista oameni de aceștia.

Legătură noastra cu Pământul este legată de religi?...sau de știință?...nimeni nu poate să raspundă concret la aceasta întrebare.Suntem atât de vulnerabili încât dacă Dumnezeu ar vrea să ne distrugă, noi nu am putea să ne apărăm în nici un fel.El a creat Pământul și tot ce îl îmconjoara, tot ce trăiește pe el ,tot ce rodește din el,daca nu ar exista am fi ca niște mingi zburătoare prin spațiu ,care nu pot să realizeze nimic, niște oameni pierduți.

Gândind-mă , prea puțini mai știm să iubim și ,oh, mult prea puțini mai știm să zâmbim cu sinceritate ,iar din această cauză Pământul va avea mereu altă semnificație față de un Pământ pe care există iubire adevarată și sinceritate.

Daca ești român ,născut pe pământ românesc, nu uita ca pâna și pâinea e mai buna la tine în țară ,pentru ca grâul a fost semanat de român, pe pământ românesc ,a fost secerat de român și tot românul a facută și pâinea.Am avut ocazia să întâlnesc mulți străini care încercau să învețe limba noastră, nu din nevoie ci din plăcere ,pentru că mulți mi-au spus că se simt ca acasă pe pământ românesc.

Am avut ocazia să văd în ultimii ani că mulţi oameni, înecaţi de lipsurile vieţii îşi vând pământul străinilor pe nimic. Chiar dacă în zilele noastre cei mai mulţi, aproape toţi sunt atraşi spre o forţă distrugătoare, risipitoare, dezbinătoare,- banul-, să nu uităm că pământul este ceva sfânt, ceva sacru, ceva ce ne-a fost dat fără să ni se ceară ceva în schimb.Iar noi ar trebui să îl pastrăm si nimic mai mult.

Nu putem să fim altceva ,decât cea ce suntem. Toţi suntem la fel. Toţi ne naştem şi toţi murim. Toţi suntem chipuri de lut şi apoi devenim iarăşi pământ, indiferent de religie, de statut social, de inteligenţă. Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte, din pământ în pământ!

Autor

Oncu Romina-Leontina (clasa a VIII-a)

Crângul întunecat

Pădurea din jur pulsa prin fiecare por al trupurilor sfâşiate. Din depărtare, țipetele sălbăticiunilor trezite o dată cu noaptea, începeau să se deslușească auzului lor. Nu știau unde sunt, cum ajunseseră aici sau a cui era cabana, dar simțeau într-un fel, că ţinutul acesta, copacii, animalele și tot ce-i înconjura, le erau parcă destinate. Cei din sat îi căutau cu siguranţă şi altundeva nu mai aveau unde să ajungă. În lumina caldă a focului, înainte ca oboseala să-i cuprindă definitiv, au hotărât să rămână. Şiau ales alte nume şi o poveste dacă aveau să fie întrebaţi… Meda era al ei, după frumoasa sa mamă, Medeea, iar al lui era Graal, fiul cel dintâi al pădurarului; îi era bărbat, de când au fugit împreună în noaptea de Descânt şi au ajuns aici din întâmplare. În dimineața următoare nu s-au văzut, la fel nici ziua următoare și nici restul după. Înainte să dea primele raze el pleca după vânat și nu se întorcea decât noaptea târziu, sau lipsea uneori cu zilele la rând. Păsări, iepuri, căprioare, tot felul de orătănii o așteptau în ladă parcă adormite. Doar le găsea dimineața și știa de unde sunt. Abia după ce-au crescut apele și ploile mari au venit, a început să-l vadă mai mult. Mai întăi a cârpit acoperișul vechi și-a reparat hornul, după care a adunat cioate pentru când avea să vină frigul. Zilele se scurgeau la fel unele după altele fără ca nimeni să le tulbure pacea și amândoi erau mulțumiți. Se obișnuiseră unul cu celălalt. Îi lăsa cana pe masă cum văzuse că făcea fără să-și dea seama și din când în când el dădea ce prindea și aducea din sat lapte, fructe și împletiturile care-i plăceau. Pe ea n-o lua însă niciodată, pentru că oamenii o puteau recunoaşte. Fiecare își făcea treburile pe care le știa și noaptea se culcau lângă foc pentru a o lua de la capăt dimineața următoare. Se mai trezeau uneori privindu-se pe ascuns dar nici unul nu îndrăznea să zică vreun cuvânt.

Abia după ce soarele lăsase de multe ori loc nopții, într-o seară, aplecându-se după același vreasc, palmele l-i s-au atins din nou. S-au privit fără să vrea și-n ochii lui blânzi a recunoscut o altfel de căldură, demult uitată. Și-a tras parcă speriată mâna și au continuat să mănânce ca și cum nu se întâmplase nimic însă, mai târziu în acea noapte s-a băgat sub pătura lui și a lăsat trupul bărbatului so cuprindă din nou.

Parcă gata să revină la un anumit semn, dorințe demult uitate au început să capete înțeles în inima lui și din acel moment nimic nu a mai fost la fel. A văzut ce înseamnă Femeia și altceva nu i-a mai plăcut de atunci.

Zile-n șir n-a mai putut vâna dorind-o cum nu mai dorise nimic pe lume. Vânatul îi scăpa din cătarea arcului, auzindu-i șoapta și mintea i se întuneca văzând-o ca atunci. Mirosul din părul ei îl oprea să mai adulmece urma și brațul îi slăbea pe mânerul cuțitului, parcă simțindu-i moliciunea. O voia aproape în fiecare noapte dar ea îl refuza acum! Tot încercând să-i facă pe plac, a văzut că-l primește sub pătură, dacă îi aduce multe țesături colorate și, a început să meargă tot mai des în sat!

Orătănii de schimb căuta și-n acea zi, când s-a întors degrabă…

Nici n-apucase bine să plece că urmele l-au dus spre capcana cea nouă. Mare ia fost bucuria să vadă prins în laț cerbul ăl mare, pe care îl urmărea de atâta timp. A ajuns repede înapoi să-i spună câte o să ia cu el din sat, însă Meda nu era în colibă. A strigat-o și-a căutat-o, prin pădurea din jur, apoi a dat

fuga înfricoșat pe potecă și-a mers, poate-o afla după bureți, până la râu. Se gândea la orătăniile ce dădeau târcoale când și-am amintit că văzuse urme de roată dincolo de marginea drumului și-a zis să caute și-acolo. Fără să mai stea, a pornit săltând ca un animal sălbatic printre trunchiuri să afle acel loc.

A găsit căruța ascunsă într-o râpă. Pe lângu-n ciot, din spate, apropiindu-se nevăzut și neauzit la fel cum încolțea vânatul, recunoscu sacii lui Herun, negustorul din sat. Râsese el odată, că vrea să-i vadă femeia… fiindcă era prea frumoasă ar feri-o el de lume… și, de atunci, îl ținuse minte bine!

Auzea lanțul care se lovea de scânduri și inima-i bătea mai repede, dar nu s-a oprit! Oftatul, urmat deun suspin cunoscut, au răzbit până la el și-un gând întunecat ia apărut în minte. Cu picioarele tremurânde, s-a ridicat fără să-l știe acolo și ia văzut…

Carnea se arătă albă printre leațurile colorate și, Meda, dezgolită pe jumătate de haine în care n-o mai văzuse vreodată, arătând ca o pasăre împopoțonată cu multe culori, se legăna gâfâind fără aer, sub spatele molatec al lui Herun. Pentru o clipă doar, surâsul tâmp ia mai rămas pe chip.

Meda n-a apucat să miște. Când l-a simțit alături pe bărbatul ei trupul greu al celuilalt, s-a prăbușit nemișcat alături. Ca o pasăre fără vlagă, a început să se zbată sub strânsoarea teribilă ce ia cuprins gâtul dar, fără a mai răzbi, țipătul înfricoșat i s-a stins pe buze. L-a zgărâiat, a tras și l-a lovit luptânduse, dar nu se putea întrece cu forța lui și curând mișcările i-au slăbit.

Ochii cunoscuți păreau să n-o vadă, acoperiți de un văl roșu și-n zadar încerca să-l strige. Simțind din nou brațul și trupul ce i-au plăcut atât de mult, își întoarse pentru ultima dată privirea spre bărbat. Se lăsă apoi moale, pe măsură ce ultima fărâmă de simțire i se scurgea din trup. Valuri de căldură plăcută s-au pornit s-o învăluie și curând nu a mai simţit nimic.

autor Daniel-Mihai Pantazi

Pământ Pământ, clopote, pâraie, lemn, pietre. Punți, câmp, plopi, crivăț, bălti. Toropeală, iarbă, pânze de păianjen. Pământ.

Drumul spre gară, la sfârșitul lui februarie era înecat de bălți mari, și bălțile mari erau legate între ele prin pârâiașe mici și tulburi. Șanțurile noroioase erau pline de apă iar deasupra pluteau gunoaie și lemne ude. Sub zăpada apoasă se ițea pământul care, în contrast cu ea, părea mai negru, negru ca o spinare de drac. Din toate părțile se auzea picurând, și-n ritmul sacadat al picurilor pașii oamenilor grăbiți spre tren plescăiau melodios: pământ, pământ, baltă, pământ, pământ, baltă.

Primăvara căutam în sacoșa cu mănuși desperecheate, alegeam una, alegeau și ceilalți câte una, nu știu dacă după vreun criteriu anume ei, însă eu mereu căutam una roșie, pentru că mănușile roșii mi se păreau cele mai frumoase. Apoi cu o mână înmănușată și cealaltă liberă,

săream gardul de piatră. Era scund și deasupra avea sârmă ghimpată, dar în spate de tot era surpat. Pe acolo o luam ca să ajungem la urzicile mici și crude strânse buluc pe pământul negricios. Trebuie să ne pară rău pentru toți oamenii care n-au smuls niciodată o urzică mică, umedă, dintr-un pământ rece și molicios.

Peste tot, oamenii se scarpină uluiți după ureche, privind în jos spre pământ, și încearcă să-și amintească de ultima ploaie. Fiecare își amintește însă de o altă ultimă ploaie, una mai îndepărtată decât alta. Și uneori, cum se întâmpla când se întâlnesc doi oameni, apare al treilea, alți doi se apropie încetișor să vadă despre ce e vorba, și se iscă o văicăreală dușmănoasă, fiecare are grădina mai prăpădită decât grădina celuilalt, uite atâta crăpătura în pământ, s-au uscat toate, frunzele sunt arse, torni o cană de apă, imediat o soarbe pământul, aoleu, aoleu. Și-n timp ce oamenii se plimbă în lungul și-n latul pământului, de la o crăpătură la alta, privind cu obidă, copiii cântă ritmat, cărămidă nouă, dă Doamne să plouă, iar jos în iarba înaltă și uscată, păianjenii își țes liniștiți pânzele în așteptarea musculițelor, greierii toropiți de căldura cântă încetișor și monoton. În curtea bisericii e cimitirul, cu gărdulețe de-o șchioapă, cu cruci putrezite și negre din lemn sau cu morminte mari din piatră albă, inscripții aurii și fotografii; printre toate acestea, poteci labirintice cu pământ bătătorit, bocnă; mai sunt și doi brazi mari, înalți unul lângă altul, și toată lumea știe că sunt plini de cucuvele, uneori se și văd, printre crengile brazilor, nemișcate, privind tintă cu ochii lor rotunzi cine știe unde. Deși nu a nins, toate sunt albe de ger și chiciură. Până și crucile negre din lemn putrezit sunt acoperite de chiciura sclipitoare, până și pământul sclipește albicios. Și prin toată albeața încremenită se văd ici colo ghemotoace negre mișcându-se greoi pe potecile înguste și întortocheate: bătrâne încotoșmănate în hainele lor negre, cocoșate și strânse de frig și ani, căutând peticele de pământ în care sunt îngropați bărbații lor; ca într-un dans straniu, ghemotoacele negre se opresc brusc unul câte unul în dreptul câte unei cruci, se strâng mai tare, și în aer încep să se audă dintr-o parte, din alta, în liniștea înghețată, vaiete surde din care se disting uneori cuvinte: bătrânele jelesc iar capetele lor stau îndreptate țintă spre pământ, acoperite cu broboade negre.

Printre morminte, oameni și cuvinte,viață și pământ.

Autor

Balea Maria

Pământul, în palmele tale...

-Tu nu oboseşti niciodată, bunico? întrebam eu, nedumerită, pe bunica mea, o fiinţă mică de statură şi foarte inimoasă, care veşnic răscolea pământul cu o sapă ce-mi părea mereu a fi peste puterile ei.

- Nu, draga mea, când obosesc, mă aşez, uite aşa, pe pământ, cu faţa către cer şi stau câteva momente în contemplare, cu braţele întinse în cruce şi simt cum pământul îmi dă putere. Ţin şi pământul şi cerul cu palmele. Să nu uiţi niciodată, când îţi va fi greu, aşează-te câteva momente pe inima pământului, ca şi când l-ai cuprinde cu braţele, ca şi când l-ai

cuprinde cu palmele, ca şi când inima ta ar bate acolo, în inima lui. Pământul îţi va da totdeauna forţa şi puterea de care ai nevoie.

-De ce? ,,De ce,,-ul meu a rămas suspendat de atunci între cer şi pământ.Între glasul bunicii şi glasul pământului, între trupul pământului şi infinit… Singură aveam să aflu toate răspunsurile.

Rând pe rând, bunicii se întorseseră în Casa Veşnică. Spaţiul şi Timpul îi cuprinseseră pentru totdeauna. În liniştea de dincolo de linişte a cimitirului se aşezaseră cuminţi, într-u odihnă veşnică în acelaşi lut din care, cândva se întrupaseră, în acelaşi pământ pe care-l respectaseră şi-l munciseră, pe care asudaseră cu aceeaşi durere şi iubire, apărându-l, uneori, de parcă ar fi fost un membru al familiei.

Alerg deseori, desculţă, prin iarbă sau prin rouă şi sub tălpile mele simt cum se sting toate durerile, simt sulfinile cuprinzându-mă a mângâiere, simt vântul şăgalnic, răscolindu-mi părul şi trupul, sunt doar eu şi veşnicia! Şi, într-un târziu, îmi aşez trupul şi sufletul obosit, în braţele pământului: -Primeşte-mă, te rog! Sunt parte din tine. Sunt fărâmă de lut, de lut însufleţit. Prin venele mele curge verdele sângelui tău, răscolitor în fiecare primăvară, sunt rodul auriu al lanurilor crescând sub rugul macilor sălbatici, în sărutarea de foc a verilor în amurg, hrănind alte trupuri, sunt cântecul toamnelor desfrunzind arborii în curcubeu, sunt albul etern al iernilor iubind trupul tău. Primeşte-mă, te rog…

Mă ghemuiesc la pieptul pământului şi el mă cuprinde ca un iubit. Îi simt răsuflarea. Îi simt inima. Ascult cum respiră. Îi primesc mângâierea şi sărutul. Ştiu. Pământul e viu! Mai viu decât mine sau eu sunt viul pământului.

Cu braţele întinse în cruce aştept răstignirea ierbii. Ochii mei privesc ochii albaştri ai cerului.

Sufletul meu e doar o plutire între o nemărginire şi un adânc. Sunt şi adânc şi nemărginire. Îmi vor sângera palmele într-un altfel de curcubeu.

Cândva, din sângele meu, vor creşte mesteceni. Din gleznele mele se vor hrăni cerbi tineri şi vulturi, iar palmele pământului, din inima mea vor modela păsări şi fluturi şi zboruri…

Poate că am să desenez pământului o rană cu trupul meu nevolnic. Poate că voi duce pământului prea multă durere, prea multe lacrimi…poate că…..Pământul întotdeauna va ştii de ce întind, din trupul meu o cruce.

-Mă doare, bunico şi obosesc mai mult cu fiecare zi…

-Aleargă, copilă! Aleargă…trupul tău e podul dintre pământ şi cer. Lutul creşte nemărginirea.

O singură apă, un singur drum…

-Întinde-ţi palmele şi cuprinde-l, aşază-ţi trupul peste trupul lui şi pământul va ştii să-ţi primească iubirea.

Autor

Ioana Burghel

Legătura omului cu pământul Acum foarte mulţi ani mi-am deschis ochii pe acest petic de pământ, unde mă aflu şi astăzi.

Pe vremea aceea mai rămăseseră în împrejurimi câţiva arbuşti la umbra cărora mă guduram fericit, mulţumind cerului care se fărâmiţa deasupra mea că pot locui sub el. Nu am dus lipsă de lucruri şi nu ştiu dacă acest lucru se datora faptului că mă mulţumesc cu apa de sub picioare şi cu ciripit domol printre urechile mele, sau faptului că a trosni vertebrele pământului sub frunze mă bucura îndeajuns. În ziua despre care vă voi vorbi, mă legănam jelindu-mi frunzele, scormonind în depărtări zboruri. Mă bucuram să aud sunetele metalice de după pădure, încercând fără folos să descopăr din ce unghere şi din ce guri cu colţi de oţel se avântă ele prin aer. Începuse să îmi pară rău că nu am părăsit pădurea, şi că de zeci de ani trăiam singur sub priveliştea pe care deşi o socoteam umilă, era în continuare încântătoare. Curând, chiar la picioarele mele, se aşternu un bărbat solid, îmbrăcat zrenţăros ca un lichen. M-am aplecat brusc spre el, amărât fiind de propria-i nepuţiinţă şi curios desigur, de ceea ce avea de povestit bietul ţăran.  Vai, vai îmi simt inima strângându-se ca o nervură uscată! Spunea printre lacrimi bărbatul.  Ce-i cu tine, dragă om? Nu m-am putut abţine să îl întreb, în timp ce-mi lăsam crengile cât mai anevoios să i se sprijine pe umeri.

Bărbatul îmi povesti atunci de munca grea pe care o avea de făcut spre a-şi putea întreţine familia, măcar iarna care urma. Slăbit de boală şi frig, povestea cu vocea stinsă cât de greu îi va fi să culce pentru vecie la pământ umerii pădurii, atât de puternici şi verzi. Trebuie să recunosc că m-a cutremurat gândul că îmi pare rău pentru bietul om care avea să fie ucigaşul celor cu care copilărisem, al celor care îmi povesteau în nopţile de lună plină despre lumea de dincolo, în care copacii ca mine creşteau de beton şi care în loc de ramuri ca ale mele deschideau ferestre de sticlă. Bărbatul, care mă privea copleşit, continua să suspine. Când miam revenit, deja se întunecase, iar el nu părea să se îndepărteze prea curând. Avea ceva din aerul unui vechi prieten sau al cuiva despre care îmi imaginam că ar putea să fie vreodată prietenul meu. Când abia mai clipea, gata să aţipească pe rădăcinile mele noduroase, am început să îl întreb de ce trebuia să facă asta, având în vedere că părea să îl cuprindă o suferinţă tot mai mare. Am înţeles apoi că oamenii, cum îşi vorbesc tot mai rar, ajung să se retragă spre ei înşişi, asemenea picioruşelor unor scoici. Pentru a lăsa totuşi o uşă deschisă între ei şi restul lumii, înfloresc bucla majusculelor pe hârtii, spre a le condamna apoi la nemurire pe rafturi din carnea şi oasele celor ca mine.

Simplu gând la un astfel de cimitir, în care toţi cei ca mine îşi vor sacrifica trupul şi inima pentru virgule şi vorbe nespuse vreodată, m-a îngrozit. După aceea însă, m-a determinat să

mă consider rege în acest glob de sticlă în care trăisem până atunci. Pentru a şterge vinovăţia sărmanului pe care nu conteneam să îl părăsesc, m-am hotărât să îl ajut.  Eşti blând omule, iar totul pe lumea asta e provizoriu, i-am spus. Doar cuvântul nu moare, fiind singura întâlnire pe care putem să o avem cu noi înşine. Taie-mi picioarele, înoadă-mă şi dă celor la fel de buni ca tine motive să rămână nemuritori.

Din pământ cresc şi pentru voi oamenii sunt aici, să vă umbresc, să vă oxigenez, şi pentru cei care au de risipit cuvântul în lume, să nu îmi jelesc trupul, ba chiar să îl ofer spre a fi zgâriat cu peniţele voastre iscusite.

Bărbatul se linişti de îndată şi recunoscu acest scop ultim al fiecărui om, de a rămâne nemuritor, pretutindeni în lume, frate cu pădurile dar totodată duşmanul lor cel mai de temut.

Surâzând, scoase lama securii şi începu să mă frângă. Ameţit de durere, sub călcâiul propriei înfrângeri, revedeam viaţa, dar ştiam că nu e a mea. Am văzut viaţa prin ochii fraţilor mei, prin ai oamenilor, prin ochii albaştri de apă care curgea dintotdeauna de-a dreapta mea, grăbită să adune pietre şi peşti în valurile rochiei ei. Aşchiile mele săreau tot mai trist. Dacă mai aveam suficientă putere, aş fi râs că asist la propria-mi înmormântare. Dacă oamenii mor ca să doarmă ca iarba, arborii mor pentru cuvintele care se vor odihni între pagini ca într-o apă nevăzută dar veşnică. În faţa amintirilor mele devenisem egal cu omul, care plângând mă dobora câte puţin. Ştiam despre el că va fi legat mereu de pământ cu un soi de lesă transparentă care să îl delimiteze la nesfârşit de restul lumii, doar prin aceea că se zbate între propriile simţăminte. Altfel, e doar încă unul care crede că în pieptul său sticlos locuiesc lucruri necunoscute de cineva până atunci, lucruri care vor să răzbată şi să sacrifice pe unul ca mine, condamnat la singurătate, doar pentru ca el să trăiască . Ştiam că aşa cum mă învăţase vântul, “la sfârşitul căutărilor noastre, vom reveni în locul de unde am plecat, pe care îl vom vedea ca şi cum ar fi prima oară.” Atunci am închis ochii şi nu îmi mai amintesc decât că eram fericit să îmbrăţişez din nou cu toată fiinţa pământul.

Autor

Schoppel Carla

Ceartă și împăcare Ciudat pământ, când trăieşti în el îl sudui de-l iau dracii şi când eşti departe de el îţi e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenţii de la graniţă nu m-au crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să improvizez. „Mă băiete—îmi spuneau dumnealor—tu mergi în Italia, prea fain eşti îmbrăcat!...” Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de coca cola, căci aşa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou şi, toţi pantalonii care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidaşii albi din picioare.

Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul şi mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui facultatea...”—le explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi.

Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.

După mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în sfârşit balerin întrunul din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că aveam lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştiinţe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri şi m-au trimis cu forţa la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când le-am câştigat o diplomă la un festival internaţional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de maior... Şi uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş.

Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor şi de părinţi, şi de cei patru fraţi ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-am dat şi-a luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul!” O descărca încet din camion, cu intenţie, ca să îl vadă toţi vecinii. „Doar o dată îmi vine feciorul din străinătăţuri!...”

Vremuri grele pe la noi. Reântors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică şi mă simţeam ca acasă. Ca să mă apropii şi mai abitir de ai mei mi-am contactat şi ambasada. S-au bucurat foarte mult. Nu mai avuseră onoarea să fie contactaţi de un balerin. Îmi explicau că le-am mai descreţit frunţile, că în general atunci când erau sunaţi de ai noştri, li se cereau să intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piaţă...

Gălăgios popor, vesel şi rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruşi, pe atât eram în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Şi salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult decât satisfăcător. De când îmi părăsisem ţara, chipurile pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea şi nici nu mai aveam vise cu festinuri măreţe... Într-o zi, o vecină mi-a împărtăşit o veste care mi-a schimbat puţin direcţia vieţii: „Dacă vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneţi aici?”

Am ridicat cam mult prea nepăsător din umeri: „Staţi liniştită că nu va fi nici un război!” A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii cât mai ales ruşii. „Ce mama dracului vă trebuie vouă NATO? Vreţi să trimiteţi şi avioane?!

Aveţi de gând să nu mai aveţi cu ce zbura?” Am sunat de urgenţă la ambasadă şi m-au liniştit. „Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneţi-le ruşilor să bea câţiva litri de votcă şi să se calmeze!” Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă nu se mai calmează, se enervează şi mai abitir!!!”

Peste câteva zile am fost chemaţi toţi străinii în cancelaria de balet a directoarei. „Va fi război—ni s-a spus. Dacă vă decideţi să rămâneţi veţi fi protejaţi şi trataţi ca şi cum aţi fi de ai noştri!” Am mai rămas doar eu—om de onoare şi în toiul sezonului, în luna Martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări; şi doi prieteni de ai mei ruşi, alcoolici.

Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc de zece etaje care îşi făcea cartofi prăjiţi. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare şi din submarine. La al doilea tomahauk, explodat pe la orele patru dimineaţa într-un pod metalic romantic, construit pe vremurile celui de-al doilea război mondial, cei doi ruşi alcoolici şi-au văzut de treburile lor şi s-au retras acasă. Am rămas singurul străin pe teritoriile lor. Nu eram unul oarecare, ci... un apartenent la NATO. În timpul războiului am asistat la cele mai reuşite petreceri la care am luat parte vreodată. Destul de multe. „Dacă murim, măcar să murim sârbeşte”—îmi explicau prietenii care mă invitaseră. De explozii ce să vă spun? Nenumărate. Pe cele din avion le mai suportai, dar cele trimise de pe submarine îţi asurzeau urechile. Am fost martor în direct la bombardarea unui pod. Am văzut totul de la o depărtare de un kilometru, de sus, de la etajul nouă de unde locuiam. Două tomahaukuri au despicat Podul Prieteniei în două. Acolo au murit şi oameni, au căzut cu maşinile în Dunăre. Cum nu aveam familie, am considerat toate acestea ca pe o mare aventură a vieţii...

Nu mă asemănam cu sârbii. Pe cap purtam eşarfe şi pe corp tot felul de acesorii: de la ceasuri sofisticate, cămăşi de firmă şi curele cu cataramele ciudate. M-a remarcat uşor poliţia militară. M-au întovărăşit până acasă şi mi-au pus sute de întrebări: ce am căutat în Germania cu o săptămână înainte de începerea bombardamentelor (fusesem la o audiţie), ce făceam cu atâtea dicţionare (eram poliglot, vorbea cinci

limbi străine), de unde aveam atâtea adrese din strinătate pe notes (doar eram balerin, acelea erau adresele mai multor teatre din SUA, Israel, Croaţia, etc. şi, mai grav, de ce însemnasem pe o hârtie tot felul de localităţi sârbeşti şi de ce foaia respectivă semăna cu o hartă (nu le ştiam geografia şi mă interesau obiectivele care le fuseseră bombardate, ca să am cu ce mă lăuda la ai mei acasă). Mi-au confiscat paşaportul şi mi-au luat numărul fix de telefon. M-am trezit ulterior la tribunal. Îmi tot spuneau că era grav ceea ce am făcut. Ambasada m-a ajutat mult: mi-a recomandat un avocat scump de la Belgrad. A trebuit să mă lupt singur, am contactat toate sursele mass-media. Cei de la poliţie erau contactaţi zilnic: „Avem în faţa redacţiei un cetăţean străin care se plînge că l-aţi incriminat de fapte care nu pot fi spuse...” Când mi-au înmânat paşaportul mi-au reproşat aceleaşi lucruri: „Ce v-a trebuit vouă Nato, nu am fi putut fi prieteni?” „Păi ce legătură au toate acestea cu mine, doar sunt artist!” „Au legătură, pentru că toţi sunteţi la fel...”

M-am trezit la graniţă, deportat de acolo. Mi-am luat toate lucrurile cu mine, ca să demonstrez acasă că nu am pierdut timpul, ci am muncit din greu. Grănicerul nu a vrut să mă lase să ies cu un televizor alb negru pentru că nu aveam acte la el. „Este un aparat din anii optzeci, dumneavoastră aţi fi deţinut acte la el?” Se uita la mine cu nişte ochi cât cepele. I-a zis subadjunctului: „Hai, trânteşte-i o viză de ieşire!” şi apoi mie:” Lasă că ne-om mai întâlni noi!” „Sper să nu!...”—i-am răspuns eu în gând.

Dezorientat, întors pe pământul făgăduinţei, cu un salariu ridicol, devenit peste noapte codaş la sat, cu iubita rămasă dincolo... Întâlneam la tot pasul numai oameni cătrăniţi, care se perpeleau perpetuu la un foc domol. Gata cu râsetele, gata cu speranţele, gata cu tot. Tristă soartă. Cine spune că depresia nu doare se înşeală!

Mintea îmi juca numai scenarii de sinucidere...

Până m-a trântit pământul. Prima dată m-a încredinţat că imi este prieten, pe urmă m-a lămurit că propria viaţă mi-o pot schimba, dar pe a altora nu. M-a rugat să îmi văd de treabă. I-am urmat sfatul. Am început să nu mai ascult ştirile, să gândesc pozitiv, să fraternizez cu locul în care trăiesc şi, răsplata a fost pe măsură. Merg pe bulevard, cineva îmi zâmbeşte, mă sună mobilul, sunt convocat într-o comisie artistică, în aceeaşi zi mi s-a mărit şi salariul. Râd ca prostul de unul singur. Simt că trăiesc...

autor Adrian Scriminț

Vyatikar şi locuitorii din Gramin Zura este încă nenăscut. El nu ştie deocamdată că se va naşte. Zura este cufundat întrun fel de vis profund, în care domină o linişte cosmică, un repaos primordial. Însuşirile care îl definesc pe Zura sunt inerţia şi repaosul.

Fără voia lui, Zura este trezit din acest vis. Zura este adus pe lume, este născut. În zadar încearcă el să se opună forţei exterioare care îl împinge înspre viaţă. Zura este născut.

Copilul Zura nu şi-a dorit să se nască. Copilul Zura şi-ar dori să se întoarcă în sânul repaosului primordial. La scurt timp însă după naşterea lui, copilul Zura dă uitării această mâhnire.

Zura creşte în Gramin, un sat liniştit şi bogat. Singura hrană a locuitorilor din Gramin constă din fructele unui copac - Nicayinul. Fructele Nicayinului sunt gălbui şi foarte hrănitoare. Nicayinul rodeşte tot timpul anului.

Zura îşi ia o nevastă şi are la rândul lui copii. Încet-încet, o dată cu trecerea timpului şi animat de iubirea femeii lui şi zâmbetele şi jocurile copiilor lui, de uşurinţa cu care îşi trăieşte viaţa, uită de tot de dorinţa de repaos, de interţia lui. Într-o seară, la hanul din Gramin, poposeşte un străin pe nume Vyatikar. Călătorul poartă o pelerină lungă, neagră şi atunci când cineva încearcă să îl privească în faţă, faţa lui se înceţoşează astfel încât nu i se mai poate distinge nicio trăsătură. Vyatikar înnoptează la hanul din Gramin şi pleacă în zorii zilei, înainte să răsară soarele. În ziua aceea fructele Nicayinului devin negre. Câţiva locuitori ai Graminului încearcă să mănânce din fructele negre. De la prima îmbucătură oamenii sunt trăsniţi ca de un fulger şi cad fără suflare.

Fructele Nicayinului au devenit otrăvitoare. Încă din cele mai vechi timpuri, locuitorii din Gramin au mâncat numai fructele copacului Nicayin. Zura, văzând că fructele Nicayinului sunt otrăvitoare, îşi ia nevasta şi copiii şi, împreună cu bătrânii satului şi alte câteva familii din Gramin, pleacă în căutarea unor altor Nicayini.

După ce merg o vreme, nevestele şi copiii încep să plângă de foame şi teamă. La presiunile făcute de femei şi copii, Zura vrea să urmeze drumul către un sat învecinat, la o jumătate de zi distanţă de mers, sat care se hrănea tot cu fructele Nicayinilor, în speranţa că vor putea mânca acolo. Bătrânii Graminului sunt însă neîncrezători. Ei îi spun lui Zura că este foarte posibil ca Vyatikar să fi înnoptat şi în satul învecinat şi că şi fructele de acolo să fi devenit otrăvitoare. Dacă ar fi aşa, atunci călătoria va fi fost făcută degaba iar oamenii vor fi şi mai slăbiţi din cauza greutăţii drumului şi a lipsei de mâncare. În ciuda îndoielii bătrânilor, Zura se încumetă şi îndrumă caravana către satul învecinat. Bătrânii Graminului avuseseră dreptate. Vyatikar fusese şi în satul învecinat şi plecase mai departe, lăsând în urma fiecărei sale vizite Nicayini cu fructe negre şi otrăvitoare.

După drum şi fără nimic de mâncare, caravana începe să îşi piardă forţele.

Bătrânii satului îi spun lui Zura că ar exista şi alte forme de mâncare. Aceste forme de mâncare s-ar afla ascunse într-un ţinut nu prea îndepărtat şi nelocuit. Astfel, caravana porneşte din nou la drum, de data aceasta însă către acel ţinut în care legenda spune că există forme de hrană secrete.

A trecut deja o zi de când oamenii nu au mâncat. Femeile şi copiii plâng, bărbaţii sunt descumpăniţi. Caravana face un popas ca oamenii să îşi odihnească picioarele şi să bea apă.

Bătrânii satului, doborâţi de vârsta înaintată, oboseală şi lipsa de mâncare nu vor să pornească mai departe la drum cu caravana pentru că îi încetinesc ritmul de mers şi pentru că, într-un

final, oricum s-ar fi prăbuşit inerţi. Aşa că Zura şi caravana pleacă mai departe, iar bătrânii satului rămân la locul popasului şi adorm într-un somn etern.

După două zile de nemâncat, Zura şi caravana ajung într-un ţinut îmbelşugat, cu vegetaţie bogată şi luxuriantă, ţinut nelocuit, sălbatic, ţinutul despre care bătrânii satului spuneau că ar ascunde forme de hrană. Caravana face popas, iar Zura împreună cu alţi câţiva bărbaţi se duc să caute hrana secretă. După lungi căutări nu găsesc nimic. Au încercat să mănânce din frunzele copacilor, dar erau amare. Au încercat să mănânce rădăcini, dar erau şi mai amare. Poate că bătrânii satului se înşelaseră. Poate că nu acesta era ţinutul cu pricina.

Zura şi bărbaţii se întorc la locul popasului. Se aşează lângă femeile şi copiii lor şi aşteaptă să moară.

Ameţit de foame, pe jumătate adormit, aşteptând să moară, Zura începe să se simtă din nou inert, într-un repaos absolut, ca atunci când era nenăscut. Apoi Zura îşi dă seama că toată viaţa lui trăită în Gramin a fost un repaos, o delăsare, o complacere în inactivitate, o lene esenţială. Adunându-şi ultimele forţe, Zura se trezeşte din lenea cardinală, strânge un mănunchi de rădăcini, le fierbe, presară peste ele petale de flori, iar rădăcinile devin dulci şi moi şi toată caravana mănâncă din ele şi îşi recăpătă puterile. Zura, împreună cu femei, bărbaţi şi copii, adună mai multe tipuri de plante, adună seminţele lor şi cu acestea se reîntorc în satul lor natal.

Când se întorc în Gramin Nicayinii dispăruseră de tot, ca şi cum niciodată nu ar fi fost acolo. Atunci Zura, împreună cu toţi sătenii, cultivă plantele aduse din ţinutul cu vegetaţie bogată, le îngrijesc şi muncesc toţi laolaltă tot timpul anului pentru a avea mâncare.

Din când în când Vyatikar trece din nou prin sat, însă locuitorii îl alungă şi el nu rămâne peste noapte. Chiar şi aşa însă, de câte ori îşi face apariţia Vyatikar, culturile oamenilor sunt devastate de vânt sau insecte, însă oamenii muncesc din nou, neînduplecaţi şi neînvinşi pentru a-şi procura hrana.

Zura moare bătrân şi fericit. După moarte Zura se întoarce în sânul unui repaos transcendent, diferit însă de cel din care se născuse.

Autor

Rodica Stoian Țărâna lacrimilor tale

Astă noapte m-am visat pământ, un pumn de țărână, în mâna ta, femeie. M-ai plămădit cu lacrimile tale, precum bunica mea, acum treizeci de ani, când făcea cozanacul pentru sfintele sărbători de Paști. Atunci își aducea aminte, ca de fiecare dată, de bărbatul ei luat prizonier la ruși de unde n-a mai primit nicio veste și așa sa stins cu acea așteptare întru speranță pe care i-a transmis-o și maică-mii până ce m-a născut pe mine. Aveai mânecile suflecate și degetele tale lungi și firave amestecau țărâna galbenă cu acele picături, aproape transparente, smulse din roua cerului senin de vară. Căldura ta mă topea într-un fluid în care eu germinam și mă întindeam ca o rădăcină din fundul pământului, să caut lumina cea dătătoare de viață.

Te priveam cum mă modelai, ca olarul ulcica lui de lut, să fie mai frumoasă și mai trebuincioasă pentru nevoile semenilor. Zâmbeai. Cum a zâmbit, probabil, și Dumnezeu, când l-a zămislit pe întâiul bărbat, pe Adam. Încercam să pătrund în

gândurile tale, să aflu ce alchimie a pus Creatorul în sufletul tău, de ce atâta gingășie în brațul tău, de ce atâta lumină în ochii tăi... În timp ce mă gândeam, nu mi-am dat seama că eu mă zvârcoleam în mine, în fiecare moleculă de lut, să mă lipesc mai tare de palmele tale și tu... zâmbeai. Zâmbeai și zâmbeai... Apoi, ca o mamă grijulie care-și strângea pruncul la piept, până aproape de sufocare, să nu-l scape din brațe în timp ce fugea de mânia ostașilor lui Irod, m-ai strâns în palme și m-ai născut după un scurt travaliu dureros, dar acceptat din acel sublim imbold al dragostei materne, fără nicio răsplată din partea nimănui... Și m-am trezit copac, un copac verde la fereastra ta. Fiindcă știu că oamenii, cu cât te vor iubi mai mult, cu atât te vor face să plângi mai des și eu nu vreau să faci cozonaci decât întru cinstirea Fiului Omului. Apoi m-am gândit să-ți fac și eu o bucurie, să-ți dau, în fiecare primăvară, o crenguță înflorită și înmiresmată din carnea mea, din aceeași carne pe care tu ai plămădit-o cândva.

Apoi, toamna, voi cădea din mine, un fruct dulce și parfumat pe care tu ai să-l așezi cuminte în poala ta și eu mă voi dezmierda, ștind că nimeni nu a fost vreodată mai aproape de coapsele tale. Și vom zâmbi, amândoi, strengărește, o să-mi faci cu ochiul și numai eu voi ști, atunci, că sunt... țărâna lacrimilor tale.

Autor George Safir

Ziua sacră a întâlnirii

Motto: Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc. (W. Schiller, arheolog american)

Cuvinte cheie: om, sacru, Cosmos, Univers, daci, coloane, stâlpi, templu

Rezumat: Urcam dealul şi paşii mei se uneau cu ai celor care cu mii de ani au tot urcat spre sacra legătură a omului cu Cosmosul. O dimensiune pe care oamenii de atunci au tot aşteptat-o să sosească şi pe care ne-au însemnat-o nouă cu locuri sacre, pentru a ne trezi din amorţeala acoperirii trecutului. Am privit fereastra mare a Universului albastru şi mi-am rezemat prezentul de verdele viitorului. Mi-am încântat privirile cu viaţa orizontului şi am strâns în palmele mele pământul Sarmisegetuzei. Am mângâiat cu lacrimile locul străbun, lespezile din calcar ale drumului care ducea, acum pieziş, spre templele străbune. În genunchi i-am rugat pe moşii şi strămoşii mei să-mi mângâie creştetul capului, ca semn că mă recunosc că le sunt urmaş.

Din străfundul pădurii verde-maronie am auzit un geamăt prelung, un vuiet asurzitor şi tâmplele le-am simţit atât de pline cu sânge din sângele lor, încât am căzut cu faţa la

pământ. Auzeam foşnet şi foşnetul s-a preschimbat în voci şi vocile în strigăte, iar dorul în durere: La Mănăstirea cu nouă altare / Mi-ard nouă lumânare ... / Şi din Pădure mare S-a tăiat un Copac mare / Şi s-a făcut o Mănăstire Albă Mare / Cu nouă altare / Şi nouă Tronuri de Aur / Cu slove de Aur . / În Altarul Mare / E Sânta Maria Mare. / În Altarul Mic E Sânta Maria Mică. / În Altarul din Mijloc / Maica Domnului şedea...1 . Stâlpii aşezaţi în forma circulară a unui timp infinit începuseră să sune şi un cântec străvechi îl auzeam din interiorul acestora. Voci grave de bărbaţi străvechi închinau într-un ritual necunoscut mie şi stâlpii începuseră să se rotească într-o horă ameţitoare, zicând: Şarpele-n coadă de lungea, / Şi-n căpăţână se mărea / Iar trupul, mare se făcea, / Aproape cât butea! / Zău, mi te apuca groaza! / Loc sub talpă nu-mi avea! / De la zece ani pleca,/ De sub talpă eşea / Casa trei zile urla! / El, mare, unde-mi mergea? / În buricul pământului, / La mijlocul câmpului, / Pe cel drum cam părăsit, / Cu negara acoperit / Cu troscot verde învelit / În buricul pământului / În inima câmpului. / El aici se-ncolăcea / Pe Mistricean aştepta... / C-al lui era dăruit / De când era copil mic.

Ce cod puteau să-mi ascundă aceste versuri şi de ce mintea mea le recita într-o continuă învârtire a slovelor? Ce îmi şopteau dealurile mănoase şi cărarea Luncii Grădiştei bătătorită de nevoile celor ce au urcat-o în timp. Soarele încă ardea cu putere, iar eu mângâiam lespezile şi priveam în singurătate zidurile dacice, murus dacicus. Auzeam parcă zgomotul şi vedeam bucăţile de andezit rânduite cu multă pricepere de cineva, văzuţi şi nevăzuţi în acelaşi timp, într-o formă neştiută de nimeni, bucăţi de calcar prinse în mâinile puternice ale unor bărbaţi bărboşi şi viguroşi, cu ziceri într-o limbă simţită mie. Am întors privirea şi, paralel cu sacrul sanctuar, clădit tot din calcar, am văzut alte construcţii ale

celor care ne-au fost străbuni şi, dintr-o dată, dorinţa mea voia să urc spre Ţara Haţegului, acolo, în zona Subcetate, pentru că acolo simţeam că voi întâlni liniştea. Cât am străbătut cetatea Saemisegetuzei un dor m-a tot chemat sprea acea ţară mirifică, de unde istoria respira a trecut uitat. Mi-am îndreptat privirile spre Ţara Haţegului, dar am rămas să mai veghez încă asupra spiritelor neliniştite din Lunca Grădiştei. Într-un târziu m-am întrebat, înaintând atent spre cercul cu coloane din andezit, ce se aflau spre exterior, dincolo de sanctuare, de ce dacii le-au ridicat pentru nemurire într-un loc atât de retras al cetăţii? Şi am înţeles că acest spaţiu deschis, unde timpul lor se unea cu cel al cosmosului, cercetând trecerea acestuia, le făcea legătura şi cu centrul pământului, de unde vocea zeului suprem le trimetea, prin marii preoţi, mesajele. Coloanele de la exterior însumau 104 blocuri de andezit, cu dimensiuni diferite; depinde şi de poziţia în care stai să le apreciezi înălţimea, pentru că ceilalţi stâlpi, de astă dată din lemn, continuau cu un alt cerc de 84 de piloni. În toate cercurile am găsit un număr par de stâlpi sau de blocuri din andezit. Versurile populare La mijlocul câmpului, / Pe cel drum cam părăsit, / Cu negara acoperit / Cu troscot verde învelit, descind spre o căutare a unui răspuns: stâlpii din andezit, de la exterior, ar fi putut sugera cetatea timpului păzită de războinicii daci; în rândul al doilea, stâlpii din lemn, care variau în înălţime, ar putea constitui componenţa familiilor acestora, gata oricând să îi înlocuiască, când situaţia le-o cerea. În societatea dacă exista un deosebit respect faţă de familie şi de bătrânii societăţii. Cei şase stâlpi înguşti, cărora li se alătura unul lat, sugerau regele şi sfatul înţelepţilor. Stâlpii din piatră, unde timpul i-a statornicit ca preoţi apărători ai credinţei în zeul suprem şi în nemurirea sufletului, vegheau la legătura permanentă a dacilor cu Universul şi cu vocea Pământului. Spre deosebire de cercurile

din piatră, cercul stâlpilor din lemn era întrerupt de 4 praguri, marcate prin blocuri de calcar, ce constituiau intrările în acest spațiu. Un spaţiu sacru al timpului despre care înţelepţii cetăţii aveau cunoştinţă.

Timpul lor era cercul blocurilor şi al stâlpilor care, într-un calcul perfect, sădit cu grosimea şi înălţimea lor, conducea la anul solar, la zilele şi anotimpurile care treceau peste ţara dacilor. Am urcat şi am coborât dealurile vecine ruinelor cetăţii şi am încercar să observ, cu ochii scrutători ai moşilor mei aşezarea din timpul în care ei trebăluiau cu grijile şi dorinţele lor, în casele circulare, cu acoperiş în formă de con.

Le auzeam fluturând iţarii largi în bătaia vântului şi le simţeam respiraţia sănătoasă a trupului, le ascultam limba care nu diferea mult de cea pe care o vorbesc eu azi, şi sapa, şi toporul, şi foarfecele şi behăitul oilor şi râsetele dacilor la strânsul recoltelor de toamnă. Mă auzeam pe mine gângurind în timpul istoriei şi mă lăsam legănat în tangajul autocarului care mă îndrepta spre casă, casa mea din Bucureştiul României de azi. Îi mulţumeam lui Dumnezeu că trăisem şi clipele reîntoarcerii şi regăsirii poporului pierdut. Un popor primit de Creator şi dăruit cu o ţară binecuvântată. Origenes Adamantius (185-254), într-una dintre discuţiile sale cu mai marii timpului din Grecia, spunea: Ce să mai spunem de britani şi de germani, care locuiesc lângă ocean, sau, ca să trecem la barbari, de daci şi sarmaţi şi sciţi dintre care neamuri cele mai multe n-au auzit până acum cuvântul Evangheliei. Dacii auziseră, pentru că teritoriul lor de la sudest fusese străbătut, cu mult înainte de cele consemnate de gânditorul grec, de primul discipol al Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Andrei.

Mă simţeam mulţumit şi liniştit, poate şi pentru faptul că mă aflasem atât de aproape de locurile sacre ale poporului

pierdut, pe care am dorit atât de mult să le simt prin ceea ce mai rămăsese de pe urma lor. Ziduri reci, dar cu o mare căldură spirituală, încât atunci când le atingi simţi furnicături în vârfurile degetelor şi transpiraţia te taie pe frune şi în dreptul inimii. Loc sacru pentru noi, Sarmisegetuza a rămas tăcută în bezna nopţii care începuse să se aştearnă.

Bibliografie: Brâncuş, Grigore, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române, Editura Dacica, Bucureşti, 2009.

Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Editura Hyperion, Chișinău, 1991.

Densusianu, Nicolae, Dacia preistorică, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002.

Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

Crainicu, Felix, Legendele dacilor liberi, Editura Dacica, Bucureşti, 1 Lovinescu, Vasile, Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993.

autor Ştefan Lucian MUREŞANU

Dincolo Urcam în tăcere povârnișul lin, minunându-ne de verdele crud al frunzelor, de cerul absolut senin, de mireasma acelei zile de început de vară, de cântul vioi al păsărelelor. Era prima zi cu soare și pământul era reavăn, pe alocuri chiar băltind, de la șuvoaiele de apă cazute din cer atâta amar de vreme. Ne îndreptam în jur de 80 de oameni, spre acel loc sacru, spre cimitirul vechi de 3000 de ani și, fiecare dintre noi renunțase pentru câteva momente la șirul gândurilor năvalnice, mai mult sau mai puțin banale, legate de grijile cotidiene, căci toți trăiam o singură emoție acum, e adevărat, fiecare în felul său dar, în același timp, în completă rezonanță cu ceilalți. Puteam simți acea energie uriașă, creată de mințile și sufletele noastre, plutind peste tot în juru-ne, numai natura își vedea de ale ei ca și cum prezența noastră n-ar tulbura-o câtuși de puțin. Când și când, câte unul dintre noi se mai desprindea de grup pentru a face o fotografie, și acela cu mișcări atât de suave încât părea că dorește să capteze acea parte nevăzută a fiecăruia dintre noi.

Odată ajunși la locul stabilit, impresiile dădură buzna afară din noi iar, pentru o vreme, se reinstală zarva aceea necontenită, specifică omului de la oraș. Vorbeam unii peste alții, entuziasmați, în timp ce ne instalam corturile și ne pregăteam de cină. Însă, pe măsură ce se apropia ora 11, vociferările scăzură iarăși din intensitate, de parcă ne-ar fi fost teamă să nu tulburăm vreun spirit al nopții. Încet-încet, am parcurs toate ritualurile stabilite, cântul tribal către cele patru zări, purificarea noastră și a tuturor obiectelor de cult aduse de fiecare dintre noi, aducerea de ofrande elementelor naturii, iar acum ne pregăteam de punctul principal din program, cel care ne reunise pe toți, în acea seară, printre acele morminte străvechi: activarea și conectarea centrilor noștri energetici cu Pământul și întreg Universul.

Ne așezarăm fiecare cu capul spre nord, îndesați în sacul de dormit, cu o sticlă de apă alături, lăsată deschisă la ultimele indicații ale maestrului nostru. Nerăbdării îi luase locul o moleșeală plăcută, respirația unora devenind grea, semn că adormiseră. Eu n-aș fi putut să dorm pentru nimic în lume într-un asemenea moment când porțile Universului erau gata să se deschidă pentru noi, lăsându-ne pe cei mai norocoși să aruncăm o privire dincolo. “Începem!” zise maestrul și inima, care aproape că îmi acoperise gândurile cu bătăile ei pe parcursul întregii zile, dădu să iasă afară din piept când, exact în aceeași clipă, din senin, picuri fini de ploaie, abia perceptibili, prinseră a ne spăla fețele. Curând, sunete de pe altă lume acoperiră tăcerea nopții iar mii de întrebări mi se zbăteau în cap. “Ce se va întâmpla cu mine?” “Ce voi simți?” “Ce ființe nepământene umblă printre noi scoțând zgomotele acelea ciudate?” “Voi fi aceeași dinainte, după ce conectarea va avea loc?” “Dar dacă pățesc ceva?” Treptat, frica își făcea loc lângă mine, în sacul de dormit. Zadarnic încercam să mă liniștesc cu invocări și rugăciuni către Dumnezeu și toți sfinții. Nu era chip de meditație.

Timpul mi se scurgea printre degete, căci jumătatea de oră era pe sfârșite iar eu nu reușeam să

mă conectez cu nimic altceva decât cu aceeași minte neobosită dintotdeauna. Nu se oprea pentru nimic în lume, deși încercasem, rând pe rând, toate tehnicile cunoscute de relaxare.

Poate că mai erau doar 5 minute până la semnalul de final când, o sferă de lumină incandescentă se materializă pe cer, la o oarecare înălțime deasupra mea și prinse a se îndrepta cu o viteză amețitoare către mine. Fără să-mi dea răgaz de gândire, îmi pătrunse în piept și, de acolo, în fiecare lăcaș ascuns al trupului fizic, înfiorat de plăcere, apoi în corpurile mai subtile de care, ca prin minune, eram perfect conștientă. Totodată, simțeam cum sufletul mi se extinde la infinit, cuprinzând tot ce există. Eram una cu Pământul și cerul înstelat de deasupra mea, eram fiecare ființa care a existat vreodată în acest Univers, lumina și întunericul, eram Dumnezeu, căci știam totul despre toate. Valuri uriașe de energie mă cutremurau necontenit iar glasul maestrului care ne dădu trezirea, îmi sună ca de pe alte tărâmuri. Într-un tărziu, mă ridicai și eu în capul oaselor, privind mirată în jur, ca și cum m-aș fi așteptat să văd cu totul altceva în locul acelor figuri adunate în jurul meu, privindu-mă cu îngrijorare. “Ești bine?” mă întrebară cu toții în cor. “Sunt nemapomenit de bine!” le răspunsei eu cu un zâmbet larg până la urechi. “Atunci bea-ți apa!” îmi aminti unul dintre ei. “O să te simți și mai bine.” Băui tot, până la ultima picătură, convinsă că era apă vie cea care îmi aluneca pe gâtlejul uscat. Nu uitasem de ploaia fină, căzută din cerul înstelat. În lunile ce au urmat, schimbarea mi s-a instalat în suflet subtil, îndepărtând toți norii aceea de nesiguranță și teamă cu care eram atât de obișnuită. În locul lor, o lumină caldă mă încălzește clipă de clipă, căci acum știu fără tăgadă, cine sunt eu și de unde vin.

Autor

Saracin Laura-Cristina

Podul ”…Pân`la Pod-de-carne Că n-a fost de carne, Dar ni l-om face Cu carne de-a noastră. …Pân`la Pod-de-os Că de os n-a fost, Ci de os l-om face Cu oasele noastre.”

(Baladă populară)

Mireasma veştedă a zilei o învăluie odată cu oboseala nesfârşită a mersului cu picioarele pe nisipul fierbinte. Arborii înalţi şi pietrele de la marginea râului se dilată, îşi destramă conturul în aerul încins al după amiezii de vară târzie, îi dau Matildei senzaţia cristalizării unui alt spatiu, perceput doar pe jumătate. Până la pod mai este puţin de mers, trebuie doar să treacă de casa zugrăvită în verde la portile căreia stă o fată cu umerii goi, arşi de soare, o fată care încearcă să vândă sticleţi şi papagali vorbitori rarilor trecători, celor care de obicei nu cumpără nimic, poate doar o cană de lapte de oaie ca să-şi potolească setea. Înserarea acoperă cu aur întinderea apei pe care plutesc trunchiuri uşoare de lemn, a râului care uneşte şi desparte, oglindă reflectând imaginea femeii aplecată să-şi spele sudoarea şi praful strâns în timpul călătoriei făcute pe platforma ultimului vagon al trenului care duce miei. Odată cu lăsarea întunericului râul tulbure se umflă, smulge arborii obligându-i să plutească pe spinarea lui, să călătorească prin mijlocul oraşelor şi să se piardă apoi în largul mării. O mreană se trezeşte din somn şi începe să urce râul tulburând imaginea chipului cu pometi puternici, ochii negrii ca o altă apă neagră şi ea, repetându-se în fiecare undă. ”Omoar-o!” strigă, râzând încetişor, fata de la poartă. Matilda îşi continuă mersul printre nisipurile fierbinţi, aerul rămâne nemişcat, apele sunt iar ca nişte oglinzi şi papagalii o strigă cu toate numele de pe lume şi cu numele său: ”Omoar-o Matilda, omoar-o!” ”Până la pod mai este, mai esteee!...drum lung…tu vino să dormi. Somnul lin ţi-o fi, florile te-or năpădi, pe gură, pe nas, pe albu-ţi obraz…”

Cu un murmur confundat cu mersul trenului încărcat cu mieii adormiţi, apele urcă fără grabă, peste maluri, inundând curtea cu pământ negru, bătătorit, a casei zugrăvită în verde, de la poarta căreia a dispărut fata aceea nebună cu păsările ei cu tot. Vântul aduce aroma dulce a lanurilor de secară abia secerate, aromă prevestitoare a unei mari fericiri, nu întotdeauna cea aşteptată, după cum îi spusese mătuşa Elisabeta atunci când se hotărâse să plece în această călătorie spre podul pe care trebuie să-l treacă, dar, mai întâi, să-l găsească. Acolo trebuie să fie Nandru,

podarul, cel care schimbă scoici de râu pe tutun negru şi care poate îi va spune ceva ce ar putea să schimbe câteva lucruri.

La mal se află o barcă din lemn negru, prea întunecată ca să nu fie o capcană, poate are lemnul putrezit, ros, nu poţi urca în ea şi vâsli spre locul de veghe iar drumul e numai pământ, noroi şi apă. Pe râu, sticlind în lumina lunii, plutesc mari crengi cu stoluri de păsări ucise, devorate una câte una de ştiucile flămânde. Matilda urmăreşte curgerea monotonă a râului amintindu-i de vremea când nu cunoscuse zbuciumul, zilele calde în care se întindea pe iarbă, închizând ochii, simţind cu mâinile şi picioarele, cu nasul şi gura, cu trupul întreg, murmurul apelor alergând în adâncul pământului, tulburând-o, lăsând-o nici veselă, nici tristă, să se încălzească la razele soarelui. Atunci credea că viaţa o să-i fie mereu aşa, scurgându-se între maluri bine trasate, într-o linişte mare, ruptă din când în când de strigătele lui Nandru, podarul, binecuvântând apa şi soarele, de chemările baciului trecând podul cu turma de oi, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de căderea nopţii.

Atunci toate lucrurile erau reale, nu aveau semnificaţie, doar existenţă.

Cumpăraseră de Paşti un miel pe care nu l-au tăiat, n-au făcut drob şi friptură din el, l-au lăsat să pască iarba din curte, să moară de bătrâneţe, aşa cum muri-vom cu toţii – zicea mătuşa Elisabeta – dacă nu se întâmplă ceva între timp, ceva care să rupă curgerea vieţii asemenea râului prin albie.

“Vino încoace” – o chema unchiul Ioan, scoţând un coş cu mere ionatane din bufetul umplut cu dulceţuri şi fructe, “vino să-ţi dau un măr”, apoi după ce mânca mărul zemos şi îşi ştergea cu dosul palmei sucul lipicios scurs pe bărbie, unchiul o culca pe pat, învelind-o cu o pătură moale, din lână de oaie, până sub bărbie, stingând lampa, lăsând-o să doarmă iar el ieşea afară să-şi aprindă încă o ţigară, înduioşând-o cu tusea lui seacă. Peste doi ani, unchiul Ioan a trebuit să plece în sus, pe râul care şi-a deschis apele primindu-l, apoi râul s-a închis la loc, purtând pe valuri în jos, spre pod, roiuri de insecte cu aripi străvezii pe care le-a văzut Nandru şi a venit la mătusa Elisabeta care n-a plâns, a ieşit afară şi la lumina lunii pline a tăiat cocoşul cel mare, a închis casa şi a plecat de-a lungul râului cu Matilda în brate, până la halta unde s-au urcat în trenul cu miei adormiti.

Poate era mai bine să nu se întoarcă niciodată aici. S-a întunecat de-a binelea şi pe malul râului nu-i nimeni, nici măcar câinele lui Nandru. Avea dreptate fata aia, până la pod mai este drum lung, prea lung. Începe să o cuprindă frica şi frigul, iepuri cu ochii roşii se rotesc în jurul ei descoperind sensul unor amintiri, copleşind-o cu toată durerea locurilor din care nu mai răzbate nici un glas cunoscut ei, singură în această călătorie care a venit deodată cu patima ei pentru râu, pentru podul pe care dacă îl va trece se va putea odihni, va şterge pulberea drumurilor şi spaima nemăsurată ce o apasă ca un junghi între umeri. Ce va fi acolo, la capăt de drum? Ce-i va spune podarul? Îi va vorbi despre tot felul de lucruri care poate că nu s-au întâmplat niciodată, despre adâncul râului tulbure şi mreana ce coboară din întunericul muntilor, crudă şi flămândă? Sau poate că nu-i va spune nimic… S-a lăsat noaptea şi Matildei îi este somn, apa râului răsună răcoros pe nisipul moale şi auriu, apă tocmai bună să-i scalde trupul pe-ndelete, să-i spele

febra şi foamea, să anuleze orice în afară de această clipă în care stă singură pe malul pustiu al apei, cu sufletul liber de tot, nici veselă, nici tristă.

Acum poate să ajungă, în sfârşit, la pod. Să stea faţă în faţă cu Nandru, să-i dea tutunul negru de la mătuşa Elisabeta, să fumeze împreună cu el şi să-i spună unde se duce trenul cu miei şi de ce aceştia dorm aşa cum va dormi şi ea peste câteva clipe, somn necesar, dens, ca o ecluză eliberând apele strânse între maluri.

Fata de la casa zugrăvită în verde înaintează despărţind apele în două, purtând pe umeri sticleţi şi papagali vorbitori, ciugulindu-i algele din părul negru ca o altă apå, întunecată. Dar aceasta va fi o altă poveste. O poveste de dincolo de ape.

Autor

Dorina-Brândușa Landen

Visul...coreean Moto: „Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn...” – din Testamentul Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu Anania.

Când a aflat că l-au disponibilizat, că adică l-au dat afară de la mină, era în birou, o baracă..., a pus telefonul în furcă şi a rămas pe gânduri preţ de mai bine de un ceas... Ca o cariatidă... Nemişcat, înţepenit pe picioarele-i subţiri şi lungi, precum două crăcane de ulm, cu privirile rătăcite pe peretele alb-murdar, izânit de praful de cărbune împrăştiat din carieră în aerul aproape irespirabil, nu a schiţat un gest, n-a scos vreo vorbă, a dialogat doar în gând cu el însuşi. Circulaseră de o bună bucată de vreme zvonuri cum că Guvernul ar intenţiona să închidă minele nerentabile, dar lui nu-i venise să creadă. Fără îndoială că vestea asta îl şocase, ar fi putut şoca pe oricine care ar fi aflat că gata, de săptămâna viitoare n-o să mai aibă slujbă..., cu atât mai mult pe unul crescut şi educat într-un sistem neconcurenţial, supercentralizat, în comunism adică.

Idu a văzut pentru prima oară lumina zilei într-un sat din Oltenia, după adoptarea decretului lui Ceauşescu de interzicere a avorturilor, era carevasăzică decreţel, însă dorit de părinţi – amândoi ţărani simpli, membri ai Cooperativei Agricole de Producţie „Frăţia” din localitate, fără carte, fără avere, dar cu credinţă în Dumnezeu şi valorile morale autentice – care au ţinut morţiş să scoată ceva din el, unicul lor copil, să ajungă „domn”, aşa cum multe odrasle din sătucul acela dintre dealuri izbutiseră să devină, şi au trudit pentru împlinirea visului lor, toţi banii câştigaţi cu ziua pe la unul şi altul, la muncile câmpului, îi băgaseră în educaţia băiatului. E drept că nici el nu le înşelase aşteptările, i-a plăcut cartea, nu era primul din clasă, dar al doilea, al treilea în fiecare an ieşise, iar poziţionarea pe

locurile fruntaşe s-a menţinut şi la Facultatea de Mine din Petroşani. Asta îi plăcuse, asta făcuse... La absolvire, şi-a ales o mină din Valea Jiului.

Ziua în care primise vestea că n-o să mai aibă loc de muncă, la câţiva ani buni după revoluţie, a fost şi cea dintâia în care a trecut pragul unei cîrciumi de şantier. La plecarea spre casă, după program, a intrat glonţ în bufetul muncitoresc din apropierea carierei, botezat de mineri – lesne de priceput de ce – “La pufoaicangăurită”. Tot atunci era pentru prima oară când se îmbăta... A băut ca să-şi înece amarul până s-a făcut criţă. Când să se închidă localul şi-au dat să plece chiar şi cei mai fideli şi destoinici clienţi, l-au luat şi dus acasă nişte ortaci, că el, pe propriile-i picioare, n-ar fi fost în stare să ajungă. Când nevastă-sa, Martha, l-a văzut în halul în care era, a făcut criză de nervi, greu de tot au reuşit minerii să o calmeze, Idu era legumă, nu putea să articuleze două vorbe, se bălăngănea pe picioare, sprijinit de o parte şi alta de ortacii care l-au pus pe pat. Până dimineaţa, a dormit neîntors, iar sforăitul i se auzea şi din apartamentele vecine.

A doua zi, nevastă-sa a băgat divorţ, de fapt mai de demult aveau neînţelegeri, femeia, frumoasă şi cam curvuliţă, se ţinuse pe ascuns când cu unul, când cu altul, Idu simţise ceva şi de atunci au apărut discuţiile, disponibilizarea lui a fost picătura care a umplut paharul sau poate doar pretextul care să-i permită Marthei concretizarea dorinţei ce o ardea: refacerea vieţii alături de ultimul ei amant, mai tânăr şi mai bogat decât Idu, un întreprinzător ce dezvoltase o prosperă afacere cu pompe funebre în zona Văii Jiului. Şi l-a lăsat... Copii nu avuseseră, avere nu prea agonisiseră împreună, apartamentul în care locuiseră era al ei de dinainte de căsătorie, încât n-a fost prea complicat la partaj.

Obligat de împrejurări şi destin, bărbatul s-a mutat la ţară, în micuţa casă cu pridvor în care se născuse şi-şi trăise copilăria, nelocuită după moartea părinţilor lui. Fără slujbă, măcinat de un puternic sentiment de abandon, uitat de fosta nevastă şi societate, Idu a luat în piept, din plin, greutăţile vieţii care, într-un fel, lau împins treptat-treptat să îşi facă un prieten de nădejde care de fiecare dată îi acorda sprijin necondiţionat: Bachus. Pe zi ce trecea, îşi îneca din ce în ce mai aprig, în pahar, amarul.

O altă transformare structurală, profundă şi oarecum surprinzătoare suferise, între timp, Idu. Niciodată nu simpatizase regimul comunist, avusese chiar repulsie faţă de tot ce presupusese acesta, considerându-l o adevărată ciumă, însă acum îl adora... Devenise din opozant, simpatizant, ideologia roşie pusese stăpânire pe el pe nesimţite, i se furişase în fiecare celulă, îi pătrunsese în oase şi minte, fusese aşa... ca o dragoste oarbă, ciudată, pătimaşă, devenise cititor pasionat de literatură marxist-leninistă şi adept înfocat al principiilor comuniste, acum credea cu ardoare că “orânduirea comunistă este cea mai dreaptă dintre orânduiri pentru că pune omul şi interesele sale majore mai presus de orice”. Convingerea asta şi-o formase de mai mult timp, însă peste citatul ăsta care îi aparţinea lui Ceauşescu dăduse, decurând, răsfoind o broşură pe care o găsise întâmplător în podul casei, o cuvântare la una dintre plenarele Comitetului Central al Partidului Comunist Român. O cărticică prăfuită, cu paginile îngălbenite de trecerea timpului şi coperţile roase de carii, dar care, considera el, conţinea adevăruri de netăgăduit.

Şi-ar fi dorit să poată da timpul înapoi, pe vremurile de odinioară când cu toţii aveau asigurate un loc de muncă şi o casă, mică, mare, nu conta, când te lua Miliţia de pe drumuri şi te obliga să te angajezi undeva, în funcţie de calificarea pe care o aveai, numai să nu arzi gazul de pomană pe stradă şi prin cârciumi, dar ştia că asta nu mai e posibil în România. Comunismul murise aici pentru totdeauna... Tânjea însă după vremurile acelea, iar dorinţa lui arzătoare, pe care o mărturisea tot mai des în ultima perioadă era... să trăiască din nou în comunism... Un tovarăş de pahar, bun prieten al lui, i-a aruncat aşa, într-o doară, o idee, de ce nu pleci tu, mă, Idule în Coreea de Nord, acolo, să ştii, e trai pe vătrai... Din acel moment, pentru Idu, Republica Populară Democrată Coreeană, ultimul bastion al comunismului autentic, aşa cum o considera, devenise o fata morgana, iubita în al cărei aşternut cald ardea de nerăbdare să ajungă. Şi, şi-a făcut un plan pe care era hotărât să-l ducă la îndeplinire. *** Înainta greoi, domol, cu paşi rari şi inegali, prin noroiul slinos, lipicios, aluneca din când în când, gata să pice, dar se redresa deîndată şi mergea mai departe, vântul năpraznic, şuierând dinspre răsărit, îi răvăşea şi răsucea în spirale pletele bălaie, mii de ace îi înţepau obrajii, lacrimi, de ger, îi umeziseră ochii...

Pornise în marea aventură coreeană... Îşi luase doar un geamantan cu lucruri de primă necesitate, oficialii Ambasedei Coreei de Nord care îi aprobaseră plecarea îi promiseseră că acolo va avea tot ce e necesar pentru un trai decent. Aşadar, mergea încrezător înspre locul de unde urma să ia autobuzul care să-l ducă în capitală.

Exalta la gândul că nu peste foarte mult timp avionul cu care urma să plece din Bucureşti va ateriza la Phenian. Nu privea înapoi, n-avea ce să regrete. Zborul până în Coreea a fost lipsit de peripeţii, dar pe aeroport, stupoare... Mulţime de oameni cu pancarte pe care scria ceva într-o limbă necunoscută lui, strigau, se agitau, îşi manifestau bucuria, pentru ce, habar n-avea... Doi bărbaţi în uniformă i-au reţinut paşaportul şi i-au pus cătuşe la mâini. Într-o engleză de baltă, pe care cu greu a priceput-o, i s-a explicat că la ei e revoluţie, că regimul comunist a căzut, un alt sistem, democratic, s-a instaurat şi că e arestat.

Inima stătea să-i sară din piept, broboane de sudoare îi invadaseră faţa şi... deschise uşor ochii... Razele soarelui după-amiezii de vară îi mângâiau din lateral faţa ridată.

- Oh, Doamne, îţi mulţumesc că a fost doar un vis !, imploră Idu divinitatea.

Respira uşor şi rar, din ce în ce mai rar, întins pe spate sub un arin bătrân de la marginea zăvoiului din spatele casei. Între trupu-i firav şi pământul reavăn cu care doar peste trei zile avea să se contopească veşnic, firele verzi şi zvelte ale ierbii...

Autor

Corneliu Victor Drăghici

Trei Sferturi De Cer, Unul De Pământ, Un Întreg De Iubire

“ Respiră-n toate un mister ce satul îl îndrumă Trei sferturi să se afle-n cer și doar un sfert în humă Și nu se știe – sunt țărani sau îngeri sunt, pesemne Cei care de atâția ani aduc în casă lemne Și suflă-n focul lor mereu, sporindu-le nădejdea Să-i fie cald lui Dumnezeu, aflat în toți aceștia. ” Adrian Păunescu Dumnezeu a făurit omul din pământ, suflând peste el har de lumină, har de iubire, har de adevăr, iar noi, cei ce ne perindăm pașii pe sub stelele și streșinile Domnului, suntem făpturi de humă umanizate de o scânteie divină, suntem expresia cerului modelată din pământ. Ne naștem cu trupul plamădit din pământ și speranță, având drept dar suprem sufletul, ecou al vocii lui Dumnezeu în fiecare dintre noi. Mergem prin viață sprijinind cerul cu fruntea și mângâind pământul cu pașii, ori, adesea, cu genunchii.

M-a întrebat necredinciosul : “ De ce îngenunchezi când ți-e greu ? ” Iar eu i-am spus : “ Pentru că așa m-a învățat smerenia. Îmi plec genunchii pe pământ și-mi simt sufletul mai aproape de cer. Îmi picur lacrimile pe pământ pentru a uda sămânța de credință care crește înspre lumină. Cobor pentru a mă înălța. Mă lipesc de pământ pentru ca Dumnezeu să mă vadă așa cum eram în momentul creației ... pământ... și să sufle peste mine adiere de iertare, adiere de ajutor. ” M-a întrebat neajutoratul : “ Cum te răsplătește pe tine pământul ? ” Iar eu i-am spus : “ Prin bobul de grâu. Pentru că, asemeni rugăciunii, bobul de grâu nu are nevoie decât de o lacrimă ca să încolțească. Și de un strop de credință. Poate de aceea țăranul român, care înțelege profunda legătura dintre bobul cel născător de pâine și rugăciunea cea născătoare de nemurire, își face cruce atunci când se așează la masă, la fel cum se închină înainte de începe lucrul la ogor ori slujba în biserică. Este micul lui semn de mulțumire pentru marele dar al lui Dumnezeu .

Prin floarea soarelui și prin toate florile – copii ai cerului cu pământul. Pentru că mă ajută de fiecare dată să redefinesc frumosul, uitând toate capcanele urâtului. Pentru că îmi pictează în culori toate hărțile sufletului, arătându-mi calea spre tărâmul unde domnește bucuria.

Prin arborii vecini cu veacurile, care mă ajută să-mi amintesc că orice luptă poate fi câștigată atâta vreme cât nu te temi de amenințarea furtunilor și îți afli bine ancorate rădăcinile. ” M-a întrebat rătăcitorul : “ Unde sunt rădăcinile tale ? ” Iar eu i-am spus : “ Unde sunt moșii și strămoșii mei. În pământul pentru care ei, indiferent de urgiile vremilor și vremurilor au luptat, au pătimit, au sperat. Au sperat că cei ce vor veni vor ști să-l prețuiască, pentru ca ei, moși din strămoși, să se poată odihni în tihnă. În pământ.

În pământul din care izvorăște apa în care m-a botezat părintele, în pământul pe care am făcut primii pași, în pământul din temelia casei și a sufletului meu .”

Autor

Alexandra Benea

http://cititordeproza.ning.com/