Bonanova

Page 1

N°34-35 6€

Commission européenne Direction générale XXII Education, formation et jeunesse

BONANOVA rivista literaria di l’Associu di Sustegnu di u CCU, Università di Corsica – S.P. 52 - 20 250 Corti hè stampata duie volte à l’annu. Omu ci si pò arrugà (pè dui numeri inviu di un sceccu di 6 euro intestatu à l’Associu di Sustegnu di u CCU).

Cap’articulu Creazione

Ghjacumu Thiers

Ghj. M. Comiti

Rivista literaria

2

DUIE LEGENDE MARITTIME DI 5

A MITULUGIA GRECA G. Benigni

U SANGUE DI A PASSIONE Ghj. M. Comiti 8 L’USTERIA MALADETTA S. Selezneff

11

L’ABBRACCIU Ghj. Thiers

13

DA LAMPÀ SI IN MARE

26

Ghj. M. Comiti

U PISCADORE G.Benigni

30

NAVICELLA G. Benigni

30

LAMPEDUSA

31

N. Sorba

U LOCU

N. Sorba

31

POESIE

P. M. Filippi

32

UN PERSU IN ALESGIANI : MOZZAFAR

Capiredattrice

ESFARZARI

Dumenica Verdoni

33

P.M. Filippi

34

MIGRATURI A. Di Meglio

Redazzione

Guidu Benigni Ghjuvan Maria Comiti Alanu Di Meglio Ghjacumu Thiers Geniu Gherardi

RICORDI DI I BUCCHI

Seguitu tecnicu

A. Di Meglio

34

E DONNE CUM’È MÈ M. Al-Masri

35

HÀ DUIE DONNE M. Al-Masri

35

Critica

Maria Anna Versini

G.Gherardi

DA I MAROSI À L’INCHJOSTRU.

Cummunicazione

Alanu Di Meglio

U TEMA DI U MARE IND’È A PUESIA D’A. F.

Unificazione ortografica

Ghjuvan Maria Comiti

FILIPPINI G. Gherardi

36

LINGUA, IDENTITÀ, MARE. L’INSULAIRE

Sesta

Tonì Casalonga

Messa in pagina

1

D.Verdoni

BAFFI D’IMPERADORI G. C. Tusceri

di l’Associu di Sustegnu di u CCU Università di Corsica

Direttore di a publicazione

Sunta

I ritratti sò di Philippe Pierangeli

D’E.

MANNONI È L’ÎLE DE SAVERIA

D’A.

OTTAVI G. Gherardi

41

Graphite

Sussuri G. Begnini

49

Realisazione

Sò nati A. Di Meglio

52

Scunfini

58

Albiana

ISSN

1291-7036

Ghj. Thiers

CORSICA È SARDEGNA IN UN RAPORTU LINGUISTICU È LITERARIU

Bona_34_35_couv.indd 1

23/02/2016 11:52:04



Cap’articulu Eccu quì un numaru tematicu cunsacratu à A Turchina ! Ciuttate vi puru cù piacè in l’imaghjinariu prufondu di u mare nostru ! Chì avia a ragiò Jorge Luis Borges, l’isulani sò chjosi in l’immensità…

Amore marinu Dui vascelli da l’infinitu caccighjati ‘Nu silenziu umidu di una stanza aperta à i venti assitati ‘Ne vele livere di un lettu dolce à e brame di viaghji Dui vascelli da l’infinitu caccighjati ‘Na strinta palita di i grombuli caldi à a manu arenosa ‘Na conca libera di i diti à nant’à l’incertezza chjosi Dui vascelli da l’infinitu caccighjati Ale affannate da un orizonte insanguinatu Quandu chì u sole s’annega è chì l’acqua s’infiara.

1

BONA_34_35_Int.indd 1

23/02/2016 10:34:53


Creazione Baffi d’imperadori

Gian Carlo Tusceri

(In parlata è scrittura maddalenina, in Sardegna)

Da u purpitu di puppa, undi era alligata l’asta cu a bandéra, u drappu d’uspitalità era statu strappatu c’un’ugnata mancina d’una reffica contrumanu. Pe un mumentu u telu biancu cu i quattru mori s’era acchimpatu a l’arburu maestru ma subbitu s’era sfilatu di prua pe sparì luntanu cumi un aquilonu. Era un bruttu signali. « Di norma porta mali » pinzàia u cumandanti, ammintendisi a vorta chi u drappu du lionu di Venezia s’era sfilatu da puppa a u « Doge IV » di l’armatori Brusa, quandu u so cumandanti, l’aìni truatu ridendi, cu a bucca a perchja stampata annant’a i scoddhi di Berberia. L’equipaggiu, chi puri n’aìa vistu di cotti e di crudi a bbordu di quiddhu vilieru, pe un mumentu s’era vistu perzu. Avà u mari aggridìa a so preda di puppa piena, dopu avèlla spinta finament’allora da u giardinettu di dritta, fendila filà cumi una zigulinda, cu i so baffi d’imperadori, in bucca a u sprafundu. U timmonu, pe cunsiguenza da prissioni chi u mari facìa sutt’a l’arcaccia, aìa presu a girà in votu cumi u poèru, senza pudè assicurà guernu sicuru e rotta. Purtendi in pesu u vilieru cumi una piuma annant’a sciumma, cu i so nuanta tonnellati, u mari, invilinatu, dagghìa a i marinai a misura di tuttu quiddhu chi nun cuntàini in quiddhu mumentu. A prua s’incugnàia und’e ll’acqua e ppo s’aizzagghìa impiriosa finament’a scuprì a fascia du torellu e s’abbattìa quindi cumi un arburu sdirrivatu, pisanti cumi un tronu, di corpu siccu, in un mari di li vorti moddhu e di li vorti duru cumi l’acciagghju.

U vilieru neru facìa baffi d’imperadori, navighendi impunenti cu drittu di prua, spintu cu masconu contr’a caruàna di l’ondi, chi s’ammuntunàini annant’a quiddh’ostaculu chi ghi s’era paratu dadavanti, in Canali. « Mari di currenti e mari di ventu so fendi a cazzotti und’e Bucchi di Bunifaziu », aìa cunsideratu u cumandanti : un maltesi di mezz’età, tarchiatu e cu a barba mità russa e mità bianca, chi aìa navigatu undu Miditirragnu da l’età di 11 anni. « Cumandu un vilieru rubustu e furtunatu chi fa baffi d’imperadori, da quant’è viloci – si dicia – e da so classi è u più meddhu da Gibilterra a Suez, e perdunqui nun gh’è d’aè paura ». Quista so sicurezza l’aìa sempri trasmissa a i so marinai. Quista vorta sarìa stata a stessa cosa : dui zicchirri e via… Aìa fattu, però, riducì a li sumbrettu a purtata de veli e aìa inturcinatu di perzona, mentri ghjastimmaia u sangui di Giuda, u velaccò di prua : cosa, quista, chi nunn’ere da iddhu, perché quiddhu compitu nun era u sou. All’artezza du Toru di Corzica u grigali, chi s’era spurchendi sempri di più cu a tramuntana, s’era impinnatu artu cumi un’aquila riali e ppo s’era ammullatu annant’a i cimmi tisati, a vulelli guasi scugghjà. Noti di viulinu tesi e sicchi frisciàini in mezz’all’arburatura cumi saetti du dimogniu chi di li vorti implusaini ma di si vorti prisintaini, senza troppi mussi, cu l’occhju sbalancatu e scivertu du sprafundu, undi u vilieru s’era andendi a inziffà, migliu dopu migliu, cu a vilucità da ‘urpi insiguita da un brancu di cani arraiuliti.

2

BONA_34_35_Int.indd 2

23/02/2016 10:34:58


Riducì ancora a supirfici velica, in quiddhi cundizioni, era guasi impussibbili, e d’antra parti, nun pudendi guernà cu timmonu, u cumandanti spiràia d’allascà a babordu di quiddhu tantu di pudè ripiddhà u cuntrollu da situazioni, e infilassi a cala Muru o a i Tamirici di Santa Maria, a un tiru di fucili da u Razzolu. Mentri vinìa datu a urruli l’ordini pe quista operazioni, una palla di cannonu carica a ventu s’era inziffata dadaretu a u purpitu di puppa e dop’aè strappatu un pagghju di cordi di quiddhu viulinu du dimognu, aìa sfundatu a risistenza da vela cintrali und’u so puntu criticu. Sfilacci di téla si sbattulaini da tutti i parti a mezz’aria e cu a luci fioca de lanterni affumicati, parìni animi di morti pronti a cuddhì l’ossi sfatti di quiddhi marinai. D’ugna tantu un furmini scaricaia, zigrinendi, a so putenza nell’aria nera e muntagni d’acqua salata cuprìni a cuperta. Sempri da grigali, dopu tanti troni, u cielu s’era cripatu cumi una buscicca senza fini e l’acqua durci ch’arrivàia a frustati annant’a i marinai, si misciàia avà cu ll’acqua salata chi s’avvintàia da prua ogni vorta chi a rota, calendi di pesu supr’a ll’ondi, purtaia a u so livellu u ponti bassu di cuperta. U faru du Razzolu era distanti ancora più di tre migli e a so luci, chi in quiddhu sprafundu si vidìa a stentu, illuminàia appena una parti de scoddhi più neri da puntata. Una butti piena d’acqua durci, arta cumi un cristianu, cu i doghi di rovere anticu e chirchi di ferru borchiatu, antru munumentu du vilieru, s’era ammullata di pésu da so presa di castagnu, dop’aè strappatu i cinghi di cuoiu chi l’aggantàini sutt’a scala di puppa, undi era stata sistimata a u mumentu du varu. Dopu aè presu u sbilanciu, cu a rullata du ponti, quiddhu scarmentu di butti s’era prisintata contru u boccaportu sarratu, e brinchendilu, s’avìa arrancatu, c’un corpu siccu cupertu da un tronu, una parti da murata di tribordu, purtendisi appressu, in

un’alluvvioni d’acqua, cunseguenti a u scioppu, un marinaiu chi ghi s’era missu dadavanti pe apparalla. Pe quiddhu curciu nun gh’era più nuddha da fa, e nisciunu d’infatti aìa fattu nuddha… Nisciunu s’era vurtatu indaretu… Cu cidimentu da murata s’era aperta ancora una falla und’e ll’opera morta chi accuddhìa acqua suttucuperta cumi una funtana. Appisantita dall’acqua chi inzuppàia un cintinuaiu di sacchi di farina accatastati und’a stiva, u vilieru s’era incrinatu ancora di quarche gradu e dopu pochi minuti di beccheggiu più cuntrullatu, a rota di prua s’era inziffata in mezz’a ll’ondi cun tamanta forza chi parìa. nun duenni sciurti più fora. Quandu l’aìa fattu, u strallu aìa ciduto di schiantu e u bompressu, ghià incrinatu oramai monda più de i venti gradi « di leggi » supra a ligna di l’orizzonti, s’era ammurratu e l’acqua si l’aìa abbrancatu purtendisulu via in supirfici cumi un siluru. Era u signali chi pudìa purtà véli e arburatura a mullassi da un mumentu all’antru. « U scarrocciu oramai è massimu – cunsideraia u cumandanti, imputenti ma non rassignatu – e l’avvanzu minimu ». Po, guardendi a macchia nera du Razzolu chi parìa avvanzà viloci dà murata sinistra, s’era dicisu. « Bisogna ammullà a tutti i costi i scotti da velatura bassa ». Nun gh’era statu mancu bisognu d’aprì bucca, a mumenti, chi un mucicosu, aggantatu a una cimma de ll’arburu maestru, dopu una curriulata d’occhi, s’era avvintatu discarzu undu corridoio cu i passi d’una pantera, e aìa ghjà fattu mità du so dueri, quandu c’un chioccu di mani, u sprafundu si l’aìa inguddhitu. A prua s’era inziffata sutt’acqua, e quandu era sciurtita fora, u ponti era pulitu c’un’antra vilatura in bandu. U vilieru chi facìa baffi d’imperadori era custruitu parteppiù di quercia, chi era u legnu migliori, pisanti, duru, riggidu e forti, chi mantinìa be tutti i cullegamenti e risistìa all’urti cumi un tamburu. I scarmi de costuli, i maderi

3

BONA_34_35_Int.indd 3

23/02/2016 10:34:58


abbattuta annant’a u rilittu, arranchendisulu lestra a ffundu. I tre marinai si n’erini andati cu vilieru, cu a cunvinzioni chi sarìa abbastatu rimanì aggantati a nuanta tonnellati di legnu pe sarvassi a peddhi, datu chi ancòra a iddhi gh’aìni dittu chi, cun tamantu legnu bonu, u mari nun si l’avarìa pudutu tinì pe monda a ffundu. Mentri calaia arrascendi und’a scalummata, u rilittu aìa perzu i tre ommi chi avà, cunvinti finarmenti undi stagghja a virità, vulìni pruà cu a forza da dispirazioni a riturnà a galla. Ma aìni fattu poca strada : l’abiti zuppi e l’incerati gh’impidìni a risalita e u gurgònu chi s’era furmatu quàndu a venti metri u scafu aìa presu l’incalata verzu u fundu, si l’aìa purtati appressu. In un mari, neru cumi a peci grega, quandu u faru aìa torna illuminatu a sicca, s’erini visti solu pezzi da murata, un arburu e un corpu ghjà vinutu a galla senza vita. A mattina, dopu una nuttata in biancu de fanalisti, imputenti in tamantu disastru, u ‘entu aìa finarmenti allascatu, lascendi solu un po di mari longu. A mezzu migliu circa, in direzioni da sicca, una sagoma scura umbràia a cresta di l’ondi. U vilieru chi facìa baffi da imperadori era riturnatu a galla. L’armatori gh’aìa rasgjò. Ma era vinutu abbuccatu, cu a chiglia in artu, dopu chi a zavorra di farina da stiva sinn’era andata in acqua e chi i deci ommi di ll’equipaggiu nun gh’aìni aùtu a suddisfazioni di virificallu. U sprafundu und’u Canali avà s’era cagghjatu, e u soli artu, in quiddh’ottobbri baddhinosu, luccichendi a pilu d’acqua, facìa ligghì u nommi di quiddhu vilieru : « Lazzaro del mare ». E pe modu di dì, alumancu iddhu, in effetti, era risuscitatu.

d’arcaccia, l’appostuli, i scarmi de cubbi, i ghirlandi, i serrettoni e u fasciami internu da stiva erini ancora iddhi du stessu legnu di quercia. A rota di prua, orgogliu di l’armatori, era di teck stagiunatu vinutu da Malesia. U drittu di prua e a chiglia erinu inneci d’un vecchju urmu d’Oneglia, d’ottima qualità, senza difetti o mancanzi. « Insomma – si dicìa u cumandanti pe fassi curagghju – u vilieru nun po andà a ffundu mancu cun tamantu sprafundu ». A sicca d’u Razzolu, una schiena d’asinu a mezzu metru sutt’acqua aspittàia maligna, a trecentu metri da u custonu du faru, chi u scarrocciu du ‘entu e u mari traverzu avissini fattu u so dueri. U primu chioccu era statu cussì fragurosu chi aìa firmatu u cori pe un mumentu all’ottu marinai ancora vìi. U fasciami dell’opera via aìa risistitu. Quiddhu rumori di tamburu dicìa chi u cumandanti aìa fattu be a ripunì fiducia in quiddhu vilieru, ma u meddhu duìa ancòra incumincià. Cu a chiglia insellata annant’a sicca, in cancalleu, quiddha muntagna di legnu pisanti, d’arburi e di vilatura, a u sigundu corpu, siccu e cuntinuatu cumi una jastimma o una mortimala, s’era abbattutu, sdirrivatu du tuttu, supra a fiancata di sinistra, e l’opera morta, calendi di pesu annant’a un spunzonu di granitu, s’era aperta cunù una melagranata. Cinqui marinai, cumandanti cumpresu, erini finiti in mari e in un battì d’occhju, u boia aìa fattu ghjustizia, risucchiendisi quiddhi corpi a quarantametri di fundali, ai pedi da scalummata, undi u sprafundu imbulicaia d’alica u so ghjustu. L’urtimi tre marinai erini rimasti appesi a murata, ma sutt’a quiddhi corpi di ventu e di mari era fin troppu chiaru chi quiddha, pusizioni era monda pricaria… Mentri da u faru incuminciaini a sintissi i primmi gridi e i fanalisti calaini a pricipiziu da u custoni, cu i cimmi pronti da lampà a mari, una nòa muntagna d’acqua s’era

4

BONA_34_35_Int.indd 4

23/02/2016 10:34:58


Duie legende marittime di a mitulugia greca

Guidu Benigni

Ceissu è Alziona

issi cunfronti spaventevuli quandu l’elementi di a natura si cuntrastanu. – O quantu ne aghju vistu nant’à l’ariciali marini, fasciami sfracellati di tanti battelli affundati da e timpeste ! Ùn parte, caru meiu ! Ùn parte ! Ma Ceissu avia e so ragiò, è si sà chì e ragiò di statu premenu ogni cosa. – S’è ùn ti possu cunvince, porta mi ormenu cun tè. Preferiscu pate a to sorte, quale ch’ella sia. Cusì seremu inseme. Ceissu, cummossu da issa dumanda, ùn hà vulsutu accettà per via ch’ellu a tenia troppu cara è ùn vulia ch’ella pati i periculi d’un tamantu viaghju. U bisognu di cunsultà l’oraculu essendu u più forte, a so decisione era senza appellu. À contra core s’hè messu in viaghju è ella à core grossu hà guardatu u battellu sin’à ch’ellu sparisca à l’orizonte. Or fà chì in cor d’issa nuttata, un tempurale scemu s’hè mossu. I venti scatinati, furiosi, spazzulavanu i marosuli chì si pisavanu cum’è muntagne. Piuvia chì ne falava à voline più, l’acquate parianu stagnunate à riboccu cum’è s’è u celu si ne falessi in mare è u mare cullà à l’assaltu di u celu. A nave di Ceissu strizinava è si lagnava in lu so fasciame, i maghji si rumpianu, a velatura si stracciava è i marinari parianu scimatuliti, tutti for di Ceissu chì si ralegrava d’ùn avè purtatu a moglie è fà li corre una cusì brutta sorte. È d’infatti, quandu u battellu, à

(Χέικς – Αλκυόν)

Ceissu hè Rè di Tessalia, figliolu di Luciferu, quellu chì cunduce l’Astri è u Sole, è a stella Mattutina, a prima accesa di sera è l’ultima spenta di matina, maestru di tuttu issu chjarore chì face risplende tuttu u so regnu. A so moglie, Alziona, hè ancu ella di nobile discendenza, ella hè figliola di Eole, u Rè di tutti i Venti, quelli chì sò u rispiru di l’universu. Eccu ne dui chì si tenianu cari cum’è ùn si pò dì, è d’un amore cusì forte chì, quand’elli venianu à spiccà si, nunda chè una stonda, ne pienghjianu è si sentianu addisperati. Un bellu ghjornu, Ceissu hè custrettu di parte per un longu viaghju è insulcà mari. Impenseritu da ùn sò quanti capatoghji di statu, ellu avia bisognu di cunsultà l’oraculu di Delfa, solu mezu di risolve tutti i so prublemi. Quandu Alziona ebbi intesu ch’ellu s’era decisu à parte, ella ùn ne durmia più nè di notte nè di ghjornu da tantu ella era inchieta. Pienti è signozzi, à voce spenta, ella avia dettu à u maritu quantu ella timia a putenza di i venti è di u mare, essendu di famiglia avvezza à issi turmenti di a natura. Li dicia chì essendu criatura, in lu palazzu di u so babbu, ella avia osservatu i scontri furibbondi trà u ventu è u mare, l’impettate trà i nuli neri è u fulmine. Tutti

5

BONA_34_35_Int.indd 5

23/02/2016 10:34:58


di u lettu d’Alzione, è pigliendu figura di Ceissu quand’ellu s’annigava, avia dettu : – O povera Alziona ! Feghja u to maritu. Mi ricunnosci ? Eccu chì sò smarritu ! O forse aghju scambiatu cù a morte ? è ùn ai realizatu la mio sorte. Eccu chì sò mortu, o cara meia ! Trà di noi ùn ci hè più lea. U to nome era nant’à e mio labbre quandu l’acque m’anu cupertu. Ùn ci hè più da sperà per mè. Dà mi e to lacrime per chè possi falà à u regnu spentu di l’ombre cù u to pientu. In pienu sonnu, Alziona avia stesu e bracce per agguantà lu, ma ùn ci la facia, è si lagnava, è mughjava : – Aspetta mi ! Vengu cun tè ! è di colpu s’era discitata. Più nunda à sperà, ora ella era cunvinta chì Ceissu era mortu. Era veramente ellu ch’ella avia vistu, è nò un qualunque sognu. – Corciu ch’ellu era, maritu meiu, hè mortu è mi mureraghju prestu ancu eiu. Cum’è puderia campà stonde care mentre chì ellu hè persu in l’acque amare ? Ùn possu abbandunà u mio caru sposu, mi vogliu more ancu eiu è truvà riposu è andà in lu mondu di l’ombre, cusì si lamintava Alziona.

forza d’esse straziatu, s’era spanticatu, affundatu in un istante, ellu avia avutu u tempu di ringrazià i Dii d’avè salvatu à Alziona. Alziona cuntava i ghjorni. Pensendu fà corre più lestu u tempu, ella tessia stofa per fà panni per u so maritu, è poi dinò per ella, per fassi bella à u ritornu di Ceissu. È cusì li paria più cortu u tempu è tutti i ghjorni pregava i Dii per ellu. E so divuzione andavanu à Errà più chè à tutti l’altri. À tal puntu chì questa, cummossa da tanta fede per ella è tantu amore per un omu mortu da tantu tempu, hà chjamatu à Irice, messagera di l’Olimpia, dicendu li d’andà à vede à Ipnosu, u Diu di u sonnu, per ch’ellu sveli à Alzione a verità sopra à a sorte d’issu disgraziatu di Ceissu. Ipnosu, diu di u sonnu, avia a so casa in l’oscuru prufondu d’una valle di l’Adesse, duve u chjaru di sole ùn tuccava mai, duve tuttu era impannatu di neru. Nisun ghjallu ùn ci cantava mai, nisun cane ùn ci abbaghjava, nisun ventu ùn ci facia sbattulà una rama, è in issu locu mai e voce ùn ci rumpianu u silenziu. Un solu rimore ci si facia sente, quellu di Lète, u fiume di a smentichenza chì, cù u so sussuru, dava u sonnu ancu à i svegliuli. Da nanzu à a porta ci criscianu i papaveri. À l’indentru, Ipnosu ci durmia inzucchitu nant’à una strapunta soffice soffice. Irice, vestuta cum’è à u solitu d’un arcubalenu (iè, hè per via di quessa chì si dice « a sciarpa d’Irice »), scurtata da tuttu issu chjarore, hà truvatu à Ipnosu sdraiatu è stupitu di tutta issa illuminazione ch’ellu ùn pudia suppurtà. Fatta ch’ella fù a so imbasciata, assicurata d’esse si fatta capisce da issu durmiglione, Irice era scappata fora di paura d’ùn addurmintà si ancu ella. U Vechju Ipnosu, discitendu u so figliolu, Morfeu, chì pudia piglià tutte e figure umane pussibbile, l’avia trasmessu l’ordine di Errà è s’era vultatu da l’altra parte per addurmintà si. Morfeu, cù e so smense ale di silenziu, s’era avvicinatu da u pede

6

BONA_34_35_Int.indd 6

23/02/2016 10:34:59


Errà è Liandru

À l’alburighjata, Alziona si n’hè andata à e sponde marine, nant’à a puntata duve ella avia vistu parte à Ceissu. Fà chì fighjendu l’onde, ella hà vistu qualcosa chì si n’andava à gallu. Qualcosa chì a marighjata avvicinava da e rive induve ella si truvava è à misura ella si rendia contu chì issa cosa era una persona. Quandu issa forma umana hè stata à tuccà terra, vicinu à ella, tandu s’hè resa contu ch’ellu era Ceissu. Persa di pienti, ella và per lampà si in mare : – U mio sposu ! U mio amore ! Tandu, miraculu, eccu chì quandu ella si lampa, Alziona ùn tocca micca à l’acque, ma si ne vola, si veste di piume, si tramuta in acella. I Dii di l’Olimpia avianu pigliatu in pietà issi dui sposi chì si tenianu tantu cari. È avianu vestutu à Ceissu di listessa manera, è tramindui si sò aduniti in un listessu volu. Hè dapoi tandu chì si vedenu l’acelli di mare vulà à coppiu è sfrisgià l’acque turchine di u Mediterraniu. Una etima à l’annu, à l’invernata, u mare si stà calmu, nisun soffiu ùn strina l’acque. Alziona tandu, cova u so nidu chì si ne và à gallu è dopu à sette ghjorni, ne sortenu i piulaconi da l’ove. Issi ghjorni di pace si chjamanu : a settimana d’Alziona.

(Ερρο – Λεάδρη)

Più corta è tragica hè a legenda di quelli amori di Errà è di Liandru. In issu ristrettu marittimu chì sparte u mare Egeu da u mare di Marmara, si trova a cità d’Abidosa, situata in Troiada, à l’ariciali di e bocche di l’Ellesponte è quì ci stava Liandru. In la cità di Sestosa, stabbilita da l’altra parte di quelle bocche, in la penisula di Chersonese di a cuntrata di a Trassa, abbitava una bellina ninfa chjamata Errà (da ùn cunfonde cù Erà, a moglie di Zeuse), chì ci facia divuzione à a Dea Afroditta, di a quale ella tenia l’altare sempre assestatu è fiuritu. Hè dunque in questi lochi ch’ella si raconta a legenda marina di l’amanti Liandru è Errà. Tutte e sante notte Liandru traversava issu spaziu marinu, è nutava sin’à a riva opposta, guidatu da a luce di u fanale di Sestosa, induve Errà, l’aspettava. Tutte e notte, l’amore impunia issu scontru, nicessariu mumentu cum’è l’aria à u volu di l’acellu, l’acque à u nutu di i pesci, u sole à i fiori è a notte à i sogni. Fà chì in cor d’una nuttata spiumbata, un maladettu tempurale scalatu da e nordiche cunfine, hà fattu chì a lumera di u fanale di Sestosa s’hè spenta d’un colpu, è u povaru Liandru ne hà persu a so guida, è e so forze, è per fine s’hè annigatu. Errà, inchieta da issu gattivu tempu, l’avia aspettatu, indernu. Ella corcia u ritruvede, lindumane, righjittatu da u mare. Addulurata da issa pessima sorte, ùn pudendu suppurtà di vive senza Liandru, a bella ninfa s’hè data a morte nant’à a so tomba. U so pientu ribomba sempre ancu oghje, moltu più in cor di certe nuttate di tempurale, quandu u ventu face fiscà l’incrichje di e porte è strizinà i purtelli di e case. Tandu in le bocche di l’Ellesponte si sente dì : « Eccu chì Errà pienghje à Liandru. »

*** 7

BONA_34_35_Int.indd 7

23/02/2016 10:34:59


U sangue di a passione

Ghjuvan Maria Comiti

L’avia prumessa ch’ellu seria Tandu attaccavanu e sparlacciate di i trè o quattru vichjetti guardinchi chì vultatu in Bonifaziu.

stavanu à pusà ridoni nant’à a panca di u scalu : – Ci hè sempri un broccu pà dà i cunsigli, dicia l’unu ; – Chissu po’hè maddalininu, più linga chè ciarbeddu ; aghjustava l’altru ; – È laca lu fà da par iddu, mughjava u terzu arrizzendu si inalfanatu, nu la ‘idi chì hè ancora peghju cù li to urruli di boiu ? – Peghju li to corri ! s’inzirghia u marinaru, mi socu arruinendi la boci pà aghjutà lu… è tù cosa ‘eni à rumpì mi li balli ? Fiacheti mi ! È attaccava cusì a litica à colpi di ghjastemme trà i vechji lungunesi è u marinaru maddaleninu. À chì ùn ne cunniscia nomi di pesci era ora di caccià carta è penna. I passaghjeri spacenziati cuminciavanu à butulà da sopra à a ringhera di u ponte superiore. À chì briunava, à chì scaccannava, à chì lentava un scrachju bellu piciosu ind’u spinu d’un duganeru imbisgialitu chì ùn s’avvedia di nunda. Si sentia ch’ellu crescia u

Ma issa volta e circustanze eranu diverse : u viaghju ùn era più prufessiunale ma di riposu ; s’ellu si pudia qualificà di « riposu » un viaghju in cumpagnia di Lidia. Avia vulsutu ripiglià u listessu itinerariu chì da Palermu l’avia fattu scalà in Cagliari, arruchjà tutta a Sardegna sin’à Santa Teresa Gallura è, pè finì, u coppiu avia francatu e famose Bocche chì per furtuna s’eranu appaciate. U battellu s’era chjappu torna una rinfriscata di pittura bianca, ma s’induvinava sempre, da sottu, a rughjina chì u si manghjava pianamente è bè. In issi lochi di u finimondu ci vole à aspettà ch’ellu sprafundessi un battellu pè mette ne un altru menu vechju, o più giovanu ch’ellu sia, da cuntinuà u passa è vene. A speranza di vita di quessu quì era quant’è quella di a Lambretta di Cordilione ch’ellu s’avia lasciatu in cunvalescenza ind’u so amicu garasgistu di Palermu. Avianu u so da fà à imbarcà tamantu camiò longu longu. Li ci vulia à entre à l’arritrosa pè pudè falà in Bonifaziu ind’u sensu ghjustu. Ma si vidia chì u sciuffore era principiante, un zitellone chì aspettava sempre ch’ellu li crescissi u mustacciu. Ogni volta ch’elle si duvianu prisentà e rotule di pettu à u ponte di metallu rozu, e so manuvre intimurite fiascavanu. U camiò si mettia in bisbò è ùn ci vulia entre mancu pè more. È ci era quellu marinaru chì pè incuragì u sciuffore ti lentava certi mughji da intrunà mezu paese. U tintu giuvanottu, interruritu, ne perdia ancu di più u cuntrollu di u so mostru di cinquanta tunnellate.

8

BONA_34_35_Int.indd 8

23/02/2016 10:34:59


pè passà si una stonda in Bonifaziu era diventatu un appuntamentu turisticu impurtante per via di e famose prucessione circulare di a Passione. – Tandu avemu sciuvaratu bè u mumentu ? cherse Cordilione pè entre in discorsu. – Binissimu, tantu più chì u tempu hè beddu è a meteò dici ch’iddu s’hà da mantinì, rispundì u caffitteru dendu un’asciuvata à u bancu cù un pezzu di stracciu biancastru, a sittimana santa in Bunifaziu hè una bedda cosa.

sussurru è ch’ellu stava pè schjattà u parapiglia. Lidia appiccicata à Cordilione si campava da a risa è si sbillicò ancu di più quand’ellu affaccò, inciaparatu cum’è una scurpina di fondu, u cummandante di u battellu. Cù i so cinque galloni gialli nant’à ogni spalla, u so cappellu infrisgittatu, a petturiccia medagliata di frescu viaghjava culipipparu cum’è s’ellu fussi sempre in traccia di cullà una teppa. Da u so sguardu intafunatu di livazzu imbambanatu ognunu avia capitu chì quelli galloni ùn eranu micca u risultatu d’un cuncorsu riesciutu, ma piuttostu u pruduttu d’una cunniscenza pulitica di u babbu o d’una relazione sessuale di a mamma… o i dui s’ellu ci vulia à assicurà. Fattu si stà chì u battellu era sempre à gallu. Qualchì piccula cumpetenza l’averà avuta po’. U cummandante pigliò a decisione secca di lascià u camiò in Santa Teresa sott’à e sciaccamanate cuntente di i passaghjeri. Ci vulia à vede cum’ellu s’infieria l’omu allusingatu ch’ellu era da l’acclamazione generale. Partì cusì u battellu in un embiu di festa naziunale ; è i so dui fumaghjoli lentonu, pè l’occasione, l’ansciu neru di i dui mutori intisichiti è digià affannati. Cordilione è Lidia entrinu ind’u salone à piglià si un caffè strettu. U caffitteru a si discurria cù qualchì cliente è dicia chì l’epica di Pasqua

Lidia si fece falà u so caffè è si tirò appressu à Cordilione da cullà nant’à u ponte maiò à mirà si u paisaghju magicu di e Bocche. Qualchì gabbianu maestosu seguitava a striscia bianca ch’ellu lasciava daretu u battellu sardu cum’è s’ellu straccessi a distesa d’acqua serena ; è i stridi acuti ch’elli lentavanu l’acelli marini si mischjavanu à u trizinime di e fune è di i cavi stinzati. Mai ch’ella fussi ch’ellu si ne sciappessi unu chì tandu u battellu sanu si ne pudia parte in pezzi. A DOnna avia messu à pusà nant’à un cascione duv’elli eranu allucati i ghjilecchi salvatoghji chì sin’à avà ùn avianu mai salvatu à nimu. Ma era bon segnu ancu s’è l’ispettore si sentia u corpu strettu. Sarà statu quellu caffè… U sole generosu di i primi ghjorni d’aprile, l’ambiente salitu di e Bocche, u turchinu luccichente di u mare, a scugliera immaculata di Bonifaziu chì s’avvicinava mettia i dui innamurati in franasia, sopra à tuttu à Lidia chì si basgiuccava u so pulizzeru sottu à u sguardu intenneritu è nustalgicu di un coppiu di vechji macucchi. Di colpu, u cornu di u battellu lentò un mughju chì fece trasaltà i passaghjeri mezu intrunati. S’entria ind’u famosu fiordu duve si dice ch’ellu seria passatu Ulisse cù i so marinari è ch’elli si fecenu scuzzulà da i Lestrigoni. Cusì sustene u spezialistu lucale, circadore di l’università di Corsica, chì ùn a vole micca dà vinta à quelli sardi chì ricunnoscenu ind’u passaghju di l’Odissea a descrizzione di

9

BONA_34_35_Int.indd 9

23/02/2016 10:34:59


Portipozzu, in Gallura, è micca quella di Bonifaziu. Cordilione avia lettu l’infurmazione ind’una guida chì si tenia à u scartu da e litiche universitarie è chì lasciava à ognunu a libertà di fà si u so parè. L’ispettore s’era prumessu d’andà à sente u spezialistu bonifazincu da custruisce si u so ghjudiziu persunale. À Lidia, chì per ella e vacanze eranu sacre, ùn l’interessava micca d’andà à matriculà si u ciarbellu cù un scentificu chì duvia esse stravechju, imbambulitu è di sicuru cù l’ansciu puzzulente. Pè Lidia, à chì scavava e storie vechje di l’epica greca o rumana ùn pudia esse chè un’antichità chì si duvia trascinà i so cent’anni, cum’è quellu battellu di a Saremar chì forse avia cunnisciutu ancu ellu à Ulisse. Falendu da u traghettu ind’un trastugliu scemu è ind’a fumaccia di e vitture chì sbarcavanu à tempu à i passaghjeri si sentia à qualchissia chì briunava appressu à u cummandante. Aspettava un camiò chì ùn

era micca ghjuntu, è chì u ritardu l’avia da fà perde una mansa di soldi, è chì nimu l’avia da rimpattà, è chì u cummandante era un baulu, ch’ellu era megliu ch’ellu andessi à cummandà à i sumeri… ùn a finia più. Cordilione lentò una curnata chì u tippu impalaficcatu davanti à a vittura ùn u lasciava passà. Peghju ùn pudia fà u nostru ispettore. L’omu scimatulitu, l’ochji sburlati u ti fighjulò cum’è s’ellu fussi statu Cordilione a causa di i so guai. Si lampò nant’à a vitturetta minendu à calci è pugni. L’ispettore sicilianu, avvezzu à i cumpurtamenti viulenti, escì da a vittura è aspittò ch’ellu s’avvicinessi l’ambrascu. Quellu, smanittendu à più pudè, s’avvicina è si piglia unu di quelli cazzotti in punta di bavellu chì u ti stende in pianu. Lidia, chì si curava l’unghje, ùn avia mancu pisatu u sguardu : – Cumenciani bè i vacanzi ! disse a donna stinzendu si, mi pari chì a prima visita bunifazinca sarà pà a ciandarmaria.

10

BONA_34_35_Int.indd 10

23/02/2016 10:34:59


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.