Eﾈ連FODUL CULORILOR Carmen Georgeta Popescu
Sacrificiul clipei O ultimă întrebare a rămas pe buza ceștii de cafea se rupe de lume își pierde elogiul cana are forma nopții dar mânerul mă duce cu gândul la o dimineață nouă când fără teamă aș prinde cu amândouă mâinile un orologiu și l-aș îngropa odată cu mine și întrebarea ta așa ciudat tăcea alături pe o margine de zi cotrobăind după ceva prin buzunare cât de târziu am înțeles că nu-mi cereai nimic doar adunai din casă ceasurile sparte le scoteai arcurile și cu ele m-aruncai cât mai departe de ceea ce credeam că sunt și așteptai ecoul cu sufletul la gură dar respirația îți murea sub maldărul de goluri din cuvânt cafeaua s-a răcit aud cocoșii mutându-și gândul înspre răsărit cu tot cu arcurile zilei ce se întind sub mine asurzitor. Cât de târziu am învățat să zbor!
Toate ploile nopții Eu și ploile nopții suntem litere deschise, pahare albastre, cu cât le golim, cu atât urmele stau mărturie că suntem izvoare, că am udat încă o dată rădăcinile vremii. Suntem litere amestecate în calendare cu miezul furtunilor, pornirilor, a halucinantelor doruri să țesem ogoare din care tulpinile se ridică până la păsările ucise de sete și ne-acoperă fruntea, ne-acoperă gura, doar ochii să rămână de strajă aburilor din cuvinte. Despre liniște abia acum învăț să visez, dimineața închid simțurile în călimară, plec fără gări desenate pe talpă, fără bagaje, m-apropii de tine cu palmele, să auzi cât mi-e de dor de cercuri în care liniștea se poate conjuga la plural.
Umele tale tresar Trec nori prin lună, semne de mirări, tu nu mai locuiești acolo, știu de mult, și totuși scriu și astăzi cu răbdarea cu care m-ai obișnuit s-ascult cum se tivește-o viață arsă de plecări. Tu nu mai ești, dar urmele tresar, îmi seamănă clipirea peste viață, și pomii răsădiți lângă hotar de șoapta ta muiată în amurg se coc stingheri și strigă mut în somn că fără tine soarele-i pe jumătate, că apele se tulbură în ei și curg pe masca pusă peste realitate. Mă înfioară fremătul din frunze, acum se nasc din brumă, din oftat, dar nu mă pot opri să le mai strâng ori să le port tăcerile pe buze, am anotimpuri noi și visuri de-nsăilat și-atâția zori m-așteaptă să-i ating. Trec nori prin lună, umerii mi-ating cu amintiri îmbrățișate de iertări, mi-e sufletul un ochi ce-nvață tremurând cum se tivește viața destrămată de plecări.
Curcubeul se naște din verde Pot ocoli o clipă, viața, adevărul, pot sta pe loc, pot alerga zălud, dar nimeni nu-mi va spune unde-i cerul, nici cum ne ține-n brațe ca-ntr-un joc, și-aș pierde clipe, și n-aș mai avea culoare să cânt ce simt, să desenez ce-aud. Sunt ochiul ce mă simte la fereastră cum pun zăbrele gândului pripit să văd că depărtarea nu-i albastră, că roșul nu e zâmbet risipit. Chiar și desculță, tristă, fără grații, nimic din mine nu se poate pierde când blândă, între două respirații, fac cuiburi și altare pentru verde.
Maraton Speranțele aleargă ciudat pe ultima sută de metri un cântec de seară, un finiş ratat, pentru că nimeni nu-ți aplaudă viaţa de pe margini, nici nu-ţi toarnă o cană de apă măcar peste gânduri. Alergăm o mie de vise, o mie de vieţi, campioni fără titlu la proba care rupe lacăte la porţi, un cocor prea devreme, un convoi prea târziu, analgezic ascuns în miez de anateme, adrenalina căutată sub un munte de pustiu. Viaţa nu e numai poezie ca să-i schimbăm și rimele, și gândul, făcând apoi din visuri clasamente ori eşafod arzând smintit de erezie. Nu, viaţa ne aruncă uneori din turn crescând în noi potopul de fior, orfani simţindu-ne de soare rămânem câte "o" şi câte "un", dar spus aşa suntem un oarecare și zborul nostru moare-n interior. Culoarele destinului, prea pline și prea amare de atâtea roluri se-ncrucişează, dar rămân străine, şi nodurile lor ne dor cu goluri când scriem saga lumii peste clipe cu sorți nedescifrate, anodine. Viața, ca și moartea, în esență, nu-i un pahar pe care să-l poți refuza, un ou dogmatic este o enigmă, zidul după care te ascunzi dărâmă, iar la Dumnezeu te duci în audienţă nesigur de ceea ce vei căpăta.
Mai lasă-mă să cred De-am mai avea virtutea mugurilor calzi, făpturi ce-şi poartă nuditatea spre-nflorire, ce nu se tem de spini, nici de străini, nu emigrează dacă ramurile plâng şi nici nu cer, ţipând, cetăţenie altor copaci ori depărtatelor tulpini, dac-am avea culoarea legilor din stup ce-şi apără căminul de roire, de n-am mai îndoi voințe cu-ndârjiri în dezacordul unui cântec amical și n-am mai spune că prin lege e un drept al nostru, care cerem vertical am scrie iar poeme-n Codul de iubire. Mai lasă-mi o secundă, vreau să cred că, totuşi, primul gând a fost perfect, că zborul care ne aleargă-n sânge va învia în noi copilăria și fiecare an va fi în suflete bisect.
Țara firului de iarbă Azi noapte s-au întors cinci macarale, e semn că alte-nfrigurate ziduri vor sparge soarele în resturi de sezon ca un concurs de-nchidere în griuri a curcubeului, care în premieră a fost lansat de vârfuri de creion, că alţi maeştri de ceremonii nepăsători, în graba lor vor folosi paleta de culori pe post de radieră. Până mai ieri mă întrebam uimit de ce sunt numai patru anotimpuri, acum mă-ngrijorează ochii triști care se-nghesuie într-unul singur, ştiu că se vor întinde ca un chin să vadă ce e dincolo de-nghesuiala cu care intră chipul blocului vecin, că vor să simtă cine mai închide yala când geamul ne separă prin destin. Oraşul meu nu ştie ce-o să spui când o să vezi că sufletu-i aleargă cu-n liliac ţinut în braţe de-un gutui spre ţara soră-a firului de iarbă. La ultimul etaj o fată va visa că a scăpat cumva de condamnare şi-o face găuri în tavan, ca un inel, visând că soarele mai e celibatar şi poate se va cununa cu el .
Când pleci Când pleci, să nu mă trezeşti din somn, vreau să simt dureros absenţa ta dintre fluturi, să înţeleg încotro pornesc culorile când arde schița unei vieți aruncate la coș, unde se mută amintirile care au crescut odată cu noi și ce definiție i-aș mai putea da acelei zile. O să las infinitul să zidească trepte, să am unde să-mi aşez inima şi limitările ce m-au robit cu false ninsori, să mă iscălesc pe fiecare când trezirea mă va preface în călătoarea fostelor visări.
Distanțele cu nume de iluzii Atât de lungă îţi era privirea liană aruncată peste nopți că-mi atingeai cu răsuflarea gândul plecat în mare grabă să te cheme, sub piele se spărgeau strugurii copţi şi strada mirosea a stropi de vreme. Voiam să-ți povestesc despre ecou, dar cum să-i pun ființa în cuvinte și cum s-o mut din ochii mei în ochii tăi, cum să ating culoarea viselor târzii când depărtarea n-are nici măcar veșminte?! Distanţele-s iluzii, îmi spuneai, dansează-n miezul fricii că vei pierde dulceața clipei, valsul din castani, călătoria înspre locurile stranii, nu mai turna secunda peste îndoieli și nu mai număra cu ridurile anii, îmbrățisează-mi focul strâns de un sărut ce-alergă bucuros să te dezmierde.
Eu sunt jumătatea Am înflorit atât de nebuni, iubindu-ne, am visat atâtea mări cu ochii de spume cum ne ating, încât ne-am băut destinul într-o singură poveste. În spate nu e nimeni să ne pună-n umbră, nimic să ne mai tragă înapoi, ne stă în brațe clipa netrăită ce naşte celelalte clipe-n amândoi, suntem doi ochi care coboară cerul în cercuri care se îmbrățișează, un dans uitat al soarelui cu luna, aroma fructului ascunsă după coajă. Mă rog să nu fim gemeni uniplacentari, să nu ne sufocăm de-atâta empatie, ci să rămânem rânduri scrise în jurnal, să fim formula inventată pentru zbor, și pân’ la moarte zeul androgin ce-amestecă cu zâmbetele pasul și dorul nopţilor ce ne-aparţin, pentru că eu sunt jumătatea tremurândă ce vine să-ți cutremure întregul, sunt și întregul ce-ți înapoiază jumătatea, poem cu rima înmuiată-n bucuria ce-i scrie înc-o dată universului refrenul.
Numai unele cuvinte Numai unele cuvinte știu să se joace, aruncă dileme în aer, carnaval aprins la marginea zilei, ca tu să te hrănești cu râsul și uimirea - copil ce știe unde se ascund ochii florii. Numai unele cuvinte pot să te invite la dans, să te strige pe adevăratul tău nume și tu să renunți bucuros la trenul cu o singură stație - femeie plătită să te piardă. Și, mai ales, numai unele cuvinte nu dorm niciodată, adună semințele, îți ară ogorul, au grijă să nu-ți îmbraci ziua pe dos ori să începi numărătoarea cu apusul de soare - bărbat cu sabia ascunsă printre gânduri.
Am să trezesc zorii Suntem somnambuli, ne iubim pe acoperişuri de gânduri temători că luna se răstoarnă peste noi, desenăm hărţi inutile către cer și uităm că timpul stă închis într-o chemare. Am să trezesc zorii să-i întreb unde le este casa, vreau să locuiesc şi eu printre speranțe, să aşez din nou cântatul cocoşilor pe garduri cu miros de răşină şi de viaţă, să amestec roua cu praful instant de cafea, iar când noaptea prelungă ne va apăsa pe tâmple, să răstorn fântânile peste dileme.
Dansul florii de salcâm Salcâmul alb, salcâmul mov m-au învăţat să înfloresc prin dorurile ce le-aveam şi le mai am când îi privesc cum urcă în aroma lor în gândul meu, să-mi amintesc păcatul alb, păcatul mov, al celor care se iubesc.
Noaptea cea mai lungă De zece ori îți spun da și dacă mă vei crede de nouă ori, dar pe una o vei lăsa închisă pe noptieră, aceeași durere te va împărți cu vântul. Mi-e frică să nu ajung prea târziu, când turnurile din inima ta speriată să-l fi atins deja pe Dumnezeu și să-l fi molipsit de netrăire. Alerg să ating nevăzuții fluturi ai iubirii hipnotizați de zborul păsărilor călătoare, să-mi desenez pe suflet ultimul surâs al florii când renunță la culoare, cu ele să mă spăl când nu am somn, când mă destramă ploaia ce te curge, căci numai călătorul naște ora unui vis și niciodată nu e prea târziu.
CICLU Umbra zilei de mâine mă sapă, mă îngroapă, apoi mă ridică prin sevă până mă evapor.
Răspunsul lipsei de-ntrebare Și pentru că nu ne-a mulțumit o singură lume am început să visăm, am învățat alfabetul de la dorințele din palmă și-am înălțat cu ele constelații botezate, mai târziu, de alții, fiecare după legea lui. Despre spațiul care curge ca un râu, un foc ce cântă-n noi ca o roire, n-am auzit nimic, așa c-am renăscut cu tânguire și visare alte lumi și am cuprins cu sete existența cu amândouă mâinile și am simțit toți ochii cum se deschideau treptat. Dar fiindcă nimeni nu ne-a învățat cum să murim la timp și cu decență simțim o îndoială incoloră, ca ruperile de adolescență și inventăm noi coduri pentru separare - etern supliciu pentru lipsa de răspuns la întrebare.
Scrisori cu taxă inversă Există-n noi ascuns un fel de nod când nu contează dacă mai rămâi sau dacă vrei să cauți altă lume, căci viața nu ne numără pe nume. Chiar ai putea să crezi că nici nu-i pasă dacă tramvaiele ajung până la cer cu trupul gol, cu ușile închise, ori dacă scaunele cu priviri încinse mai ceartă locul vatmanului de păcate. O, nu, în ochii ei sunt locuri pentru toate. Suntem eroi trecuți pe-o tablă a răbdării, toți care vin sunt toți care-au plecat să-și umple înc-o dată buzele cu soare ‘nainte de-a gusta din pâinea fără sare. Știu, chiar și stelele mai mor, însă pădurea le cuprinde-n brațe și aerul din degetele lor le-aruncă-n visul nostru înapoi. Nu trebuia să-i spunem nopții despre noi, acum ne tremură ascuns arcașul în cina ce-o luăm cu gânduri stinse, și pe cărările temut respinse ne strigă și mai plânge-n noi poștașul.
Doar un nebun poate muri de fericire Le-am spus că somnul prelung cu literele spânzurate la porți de la tine a învățat să aștepte să ne desfrunzim că ție nu ți-e străină bucuria mugurilor când se sinucid întotdeauna începând cu ramurile cele mai de sus nici jocul apelor care coboară până la sămânța cu sufletul pregătit de plecare de câte ori muream nu era nimeni să știe cine a plecat cu-adevărat povesteau despre nebunul care mergea pe sârmă și râdea căderile mi-erau notate într-o carte fără coperte chiar si fară titlu și râsul meu era la fel de nefiresc în mintea lor precum un răsărit care-ar dansa pe margine de lac în plină noapte și nici când m-am întors nu m-au recunoscut se agitau să-mi inventeze iar un nume să am un trup spre care să întindă cu degetul în formă de cuțit cât mă rugam cu ochii să nu mă alunge din cel de lângă ei abia sosit dar numele pe care mi-l strigau se tot lipea de mine și rupea bucăți din ziua ce renaște-n sine de ce mai vin m-am întrebat într-un târziu dar nici durerea nu putea răspunde. Cât încă pe sub piele mi-aleargă visuri ce se-ndrăgostesc de neștiut, eu te aud.
Atât de strâmt În cetate se râdea cu porţi și-adesea se plângea cu turnuri, oamenii cu teamă-ngrămădeau tot universu-n ochiul din tavan, din pâine își făceau un obicei, dar tot ce nu era născut pe-al gândului și timpului cadran n-avea nici mamă și nici zare pentru ei. Aşa-au trăit de mii de ani, pe-alocuri o vagă certitudine, o vină, mimau eternitatea lângă focuri și auzeau cum se apropie chemarea cu ochii lacomi de sărut și de lumină. Din când în când venea o primăvară, atunci se întrebau de unde cad atâţia fluturi cu miros multicolor, cum mai aveau aripile de jad încă întregi între uitate ziduri și cum mai pâlpâie speranța în dorințe ce-au tot murit în visurile lor?!
Indiscreție de primăvară Timid, ridic un colț de primăvară să văd furnicile, și mugurii, și melcii cum se trezesc din somn și fug spre lume să le mai spună frunzelor pe nume, cum păsările, parcă-ntinerite, cu glasuri de romanțe sidefate întind câmpii cu trupurile ude sub pașii florilor înviorate, cum pomii răbufnesc de-atâta sete și storc o picătură din etern, cum ceața se preface în petale și-n valsuri peste șoapte se aștern. Cu ochii rimelați de noul soare îmi pipăi râul cum iuțește pulsul și în potopul alb îmbrățișat de verde aud cum se întoarce-n toate râsul.
Uitarea în cămașa ei de in Cuvintele spuneau tot mai puţin, atât cât să-mi aduc aminte de merii ce ne îmbrăcau râzând, de cum îi sărutam pe rând în semn de doruri și de rugăminte. Pe-atunci simțeam că eu sunt cerul, simțeai că-ți cresc în suflet rădăcini, că-ntreaga lume încăpea-n livada cu şiruri de copaci în loc de gând. Și toate aceste albe amintiri se ascundeau prostește și isteric în spatele cămășilor de in, habar n-aveau că ard fosforescent și că le pot zări și pe-ntuneric.
Când toate se adună într-un punct Nicio lacrimă nu visează întoarceri din drum, dansează precum cireșul în miez de noapte să nu simțim izbucnirea mugurilor cu brațele întinse către moarte. Niciun drum nu suferă de singurătate, își ține la piept începutul ca pe o poartă deschisă pentru noaptea nunții. Și oamenii, și caii îl străbat, dar ochii lor văd altfel o răscruce.
Uitarea de sine Ne rătăcim precum cerul care se dă pe spate și dispare mormăind din ochiul nostru obișnuit cu setea ne pierdem tăiați în bucăți monezi aruncate în fântâni ale dorințelor incerte dar mai întâi vedem umbre gata să atace cu litere aruncate din arcuri apoi simțim miros de cauterizare fără anestezic și fugim de noi ca de o iarnă cenzurată alergăm de parcă acolo undeva oamenii nu și-ar ara ogorul nu și-ar mângâia visurile din două în două sărutări ci ar întinde plase sub fiecare zbor ce încă mai țipă în somn în pasul de dinaintea călcatului în gol aerul își ținea respirația la o fereastră vopsită cu albastru nesfârșita zi de mâine cu sânge de nobil inunda deșertul admira locul în care ne-am mai dat mâna cu cerul și liniștea locuia fără griji în cuvinte
azi a împietrit rugăciunea pe buze neatinsă cu ochii arzând ratăm adormiți mărul cu pântecul dulce tăiat în felii mereu numai trei pâine în care mai doarme și astăzi cu capul pe brațe visând ca o mamă o carte în formă de cruce.
Ziua de ieri Ce singur e-acest munte, ce abrupt, prăpastia lui cum amăgește clipa, un șarpe degustându-și așteptarea să-i cad în plasă și să nu m-aud. Mă doare că mă-ntorc, e o vâltoare, mă văd în ea cu mâinile lipite ca prin geam, da-n fața mea stă rece înc-un munte și-mi cere cheia, și eu nu o am. Vin ploile, trec vânturi în risipă, nici păsările nu mai sunt acasă, atâtea chipuri și-au pierdut culoarea, atâtea vorbe nu mai au o rimă, doar florile ce le-am iubit în zbor se cațără pe trepte de lumină de parcă n-am plecat nicicând din lumea lor. Aici se-ascunde ușa despre care n-am învățat atunci cum s-o închid, n-am timp să nasc din ea o altă zare, eu sunt fugarul de o clipă dintre stele și nu mai cer nimic din ce-am avut, nici ce-am ascuns în stropi de acuarele. Vreau cheia mea și-un nume de-nceput.
Dor de noi Îi compun o scrisoare lui Dumnezeu, preoţii zâmbesc, ei cred că nu am timbru şi o să vin ca să-mi răscumpăr timpul cu un păcat uitat şi încă omenesc, zâmbesc şi eu şi-ascund în cerul gurii poteca de trăiri ce ne desparte, dar nu duce ’napoi, doar se alintă cu salturi de celule peste moarte. N-am întrebări de pus când ard în şoapta ce desluşeşte frumuseţea-n gări comune, dar aş putea să mă amestec oare cu răspunsul fără să pierd iluzia prinsă într-un nume ori flacăra ce arde-n el şi printre ploi? Nu vreau să-l mai frământ reînventând surâsul, mai bine-i scriu că mi se face dor de noi.
În turn N-a ars pe ruguri nimeni ca și mine, atât de împăcată că rămâi, trosneau agale resturile zilei în ochii pruncului din rându-ntâi, și se-ntrebau - de ce, iubind lumina, azi mă topesc în ea, dar nu mai cântde parcă doar a mea fusese vina că fluturii-și rupeau cămașa albă și-o întindeau, ofrandă, pe pământ. Încerc să uit de vorbele rotunde ce m-ar putea minți în labirint ori ascuțite ca spinări de unde ca visul meu să șchioapete iubind, acum le scriu în mine, precum clipa, să port sămânța vieții peste timp, le-mpăturesc în două și în patru e prea mult opt pentru îndrăgostita de gustul numărului sacru. Mă spulber precum ceața tremurândă a iernii ce se-amestecă cu vânt, și tot mai greu adorm, și tot mai rece nesomnul mă aruncă în sincopa aceleiași desprinderi de cuvânt.
Zodia cerului cu aripi de mătase Aici vin să-mi pipăi luciul apei, să mă mir c-a încăput tot soarele într-o petală și nu-l doare, să gust o felie de vânt rămas şi astăzi fără casă, dar nu-i pasă, căci eu nu mă pot desprinde din a fi, am cordonul ombilical înfășurat de trei ori de gâtul existenței, tot ce se naște trece cumva prin mine și-mi lasă trăirile ca moștenire. * Noe e trist, a uitat păsările pe mal în cutii lipite la gură, noaptea le trăiește zbaterea și visează cum ochii cutiilor se deschid în spirale, și toate amintirile din viitor se suprapun peste zori. Lui n-o să-i mai crească aripi, eu pipăi bucuria de-a nu despărţi viaţa în culori. * Unii fac baie în soarele enigmatic, alții îl ung pe pâine de frica scurgerii în neant, dar cu toții ne gândim ipotetic la statuile rămase aleatoriu pe planetă. S-au rătăcit ori au căzut din al nouălea cer? Scrisorile criptate mor odată cu ele când respiră împietrite de gânduri. Nici ele nu știu cine suntem. * E lună plină, hai să ne bem pe tăcute bucățile de cer cu picioare desculțe ca-n vremea duzilor care știau un drum al mătăsii, când greierii aveau nunta cât o vară, iar vara aceea era și casa pașilor noștri spre casă.
Vindecare – drumul spre casă Nu plânge, copile, îți soptesc cei ce aleargă lângă tine tot mai rar, li-s pleoapele străpunse de nesomn și buzele au urmele de vise rămase niște gări în calendar. Și ei au fost poeții, trubadurii sfâșietorului drumeag înspre iubire, au fost și ziditorii, ca și tine, aparii blânzi cărând lumina-n palmă ca pe-o ofrandă plămădită din simțire. Nu plânge și nu întreba de soare în țări în care oamenii doar îndulcesc cu mersul lor pe sîrmă și spre stele potecile umbrite, 'nstrăinate de dorul lor de tot ce-i omenesc. Alină-i cu privirea înmuiată în visul care vrea la toate-un nume, deschide înc-o dată cartea sfântă și-aprinde-le curajul să asculte cum împăcarea se așază peste lume.
Tangente infinite Din colțul meu de gând, netezit de pauzele în care te respir, lumea se vede ca un vulcan clocotind, o izbucnire de dorințe urcând în spirală amestecându-se cu spaimele și cu speranța gângurind atemporală. Eu - precum unghiul autist, lumea - cercul care se extinde, tangente infinite, conștiente că-și umplu harnic spațiul netrăit.
Cu lutul pe limbă ”Cumplit începutul cu lutul pe limbă, cu sabia ascunsă în fructul oprit, cu vina tăcerii ce nu se mai schimbă, deși adevărul de mult a-nflorit...” Am să te-ntreb cândva și despre moarte, acum mă tulbură mult prea intens trufașa încercare de schimbare cu noi minciuni a primului ei sens. E mult prea veche spaima de trădare, de-aceea mărul paradisului pierdut și-a aranjat cu umilință o scăpare, o sinucidere, emblemă de protest pentru tăcerea celui care n-a putut să-mpiedice căderea unui test. E-atâta univers în noi și lângă stele că punctele devin împărății, iar visele se-ntorc mereu în ele să-și nască mai departe puii vii, și vin așa cum vine dimineața chiar dacă n-au dormit decât în gând, am să te-ntreb cândva și despre moarte și am să râd de ea, dar nu știu când.
Judecățile altora Mă așez cuminte lângă mine și privesc, toate par la fel și-n toate e un aer nestatornic de parcă pe retină ne trăiesc mai multe vieți, dar în același timp. Nu mai contează ce aș vrea să simt acum număr câte înfloriri, câte uitări, câte rugăciuni ale frunzei în fața vântului s-au deschis ca o cutie muzicală aruncând înspre mine silaba. Nu mai știm când suntem întregi ( sau dacă o să fim ), judecățile altora suprapun o privire cu mâner grosolan peste surâsul verii pe care, oricum, nu mai putem să-l tălmăcim, o palmă n-o mai acoperă pe alta, nici părul nu mai are o cărare de mijloc în poveste, totul se întinde către margini și doar nebunii îndrăznesc să calce peste. Privind imaginea ce alții ne-o arată auzul ne devine mut în balansare. Cine sunt ei, cine ești tu ? Cine e cel ce nu răspunde la-ntrebare?
O clipă din eternitate Amintirile şoptesc lipite de ziua de ieri, încearcă încă un zbor, dar nu ele ne trăiesc pe noi, ci fluviul care urcă spre izvoare . Ştiu ce vrei să-mi spui, simt plopii despletindu-şi plânsul în ochii tăi, inutil albaştri, ei n-au putut cuprinde nesfârşirea din marea mea de dor. . Te irită probabilităţile aşa cum mă dureau pe mine evidenţele, nu le puteam vindeca de impas cu aşteptarea, odaia mirosea a drum și a răbdare arsă, patul lui Procust stătea întotdeauna între noi, dar aripile mele se încăpăţânau să rămână mai mari decât măsura ta. E târziu, fericirea mă aşteaptă la o cană de vin după colţ, scorţişoara îmi aminteşte de iarna dintre noi ce nu va mai pleca.
Copiilor lumii Mă întind ca un foșnet de frunze sub pașii viselor tale trezite din somn, dar nu te strig pe nume, tu ești totul, iar milimetrul meu de speranță iubind te urcă cu încă o clipă în bucuria lumii. Ai anii și naivitatea sublimă ce m-au făcut și pe mine să sar în gol, uneori cu zâmbetul pe buze, alteori doar cu liniștea că mâine nu e ceva ce poate fi ratat. Ce dulce-i răsăritul chicotind, ce dulce e puterea de a crede! Vezi urmele-n privirea mea râzând? Sunt zgârieturile rămase din cădere...
Ultimele note Săpam în sentimentul de orfan al strălucirii, copil al jocurilor oarbe tu traversai cu sete viața printr-o zonă interzisă, compuneai, probabil, melodia viitoarei poezii, pe care iarăși n-o vei tipări. Of, blestemat de orgoliu bătrân cu care și eu mai strig pe străzi uneori și nu m-aud! Sau poate tu ești mai aproape de-adevărul ce doare prima oară surd, apoi flămând și parcă mai adânc în faţa amăgirii că putem iubi și-apoi cuprinde necuprinsul în cuvinte, poate ţi-ai vindecat uitările şi poţi trăi în nota propriilor tale partituri fără să stingi ecourile lor în minte. Eu încă mai aud răspunsuri...
Sete Iubitule, ne curge lumina și timpul e parcă un joc, de vrei, nu mă duc la culcare și-mi scriu pe o lacrimă vina c-am pus amintiri la un loc și-am ars fără vrere-o chemare. Mă doare și nici nu mai știu prin câte-asfințituri uitate mai caut licurici și mirări, nici despre pustiu nu mai știu căci jar sunt cu ochi de agate și nasc la răscruci căutări. Sunt șoapta pământului cald ce-mi ține de veacuri de sete, o sete amară de casă, o sete hoinară de-nalt, o sete făcută să-mbete tăcerea adâncului salt. Am fost și voi fi numai foc când apele tale se-neacă în dorul de viață ce-l port în zborul cu gustul de joacă râzând la răscruci de noroc.
Mai bine plec eu Lacrimile tale seamănă cu ceaţa, eu nu suport atâta presiune atmosferică, de-aceea am s-o tai, am să-i fac nişte găuri măcar, să nu mai prindă în capcană alte vise luminoase. Tristețe, venisem spre tine să te întreb câte ceva despre epitet, dar tu ai început sa faci comparaţii şi din clipa aceea am devenit saltimbanc, eram ba prea sus, ba prea jos, şi nici plasă nu aveam sub aşteptările mele. Nu pot să-ţi cer să pleci, pentru că nu te-am chemat niciodată pe nume. Mai bine plec eu, sunt obişnuită cu trenul de seară ce ajunge la destinaţie întotdeauna în zori, cu trenul acela atât de fericit de călătorie încât nici nu i se vede urma de nesomn.
Ultima călătorie Am așezat moartea în dreapta și-am plecat ca distanța dintre noi să ne țină calzi și încă pe cărare. Totul este o iluzie - îmi spui, scările nu se pot îngusta atât de mult încât să ne absoarbă! Atunci devin circumspectă, apoi, tot mai sigură, îmi caut conturul în interior. Zâmbesc.
Abia la final Ne vom preface în frunze și ne vom hrăni rădăcina chiar și în visele desperecheate, așa vom înțelege de ce dor clipele rămase fără testament, ne vom preface în cântec și vom bate la porțile trupului, așa se vindecă golul făcut de soare când se îneacă în proprii lui zori, ne vom preface în sărutări pipăind iubirea cu ochii și vom pleca spre nu știm unde să aflăm dacă s-a întors vreodată cineva de după curcubeu. Uneori ne vom preface că suntem fericiți și că ne pasă, ne vom inventa castele din visele de sticlă, vom pune flori la geam, ca așteptare, deasupra ușii vom zidi o întrebare ce își va pierde molcom glasul în ecou. Într-un final ne vom preface în noi înșine inversând spirala timpului cu o tăcere. Atunci vom povesti .
Spre ziua care vine Am casa în propriul meu soare și chiar dacă pământul unor suflete aruncă-ntunecare înspre mine pășesc zâmbind cu mugurii în palme dinspre deșert spre ziua care vine. N-am numărat zăpezile nicicând, deși le-am vrut și le-am urât la fel, mi s-au părut vremelnice sau, poate, n-am înțeles cum de rămân în noi când, tremurând, ne transformăm în ape. Oricât de sus aș năzui cu visul tot puful păpădiei voi iubi și iarba îmbrăcată-n haină nouă, aceste lacrimi îngropate în pământ s-adune soarele în bob de rouă .
Printre rânduri Nu ştiu niciodată ce voi scrie, dimineaţa e o ţară nouă, fără nume, iar eu, înţeleptul ce-şi strânge la piept uimirea. Coala de hârtie mă înconjoară din toate părţile, uneori ca un zid rănindu-mă cu lipsa lui absurdă de culoare, alteori ca o cascadă care-şi extinde nesfârşirea în mersul meu timid de călătoare. Mi-e aerul vândut într-un bazar de stări ce-şi caută drumul spre ieşire, mi-e pasu-ncolăcit pe după timp şi mâna-ndrăgostită de trăire, mă doare golul care crește fără trup, ce-aşteaptă zorii mugurilor-gânduri, şi locul-n care pot să mai respir e cerul care creşte printre rânduri.
Zburăm Oglinda în care ne ascundem gândul ne spune că trăim cumva cu un pas în urma timpului, călători între un cer nepătruns şi mirosul arhicunoscut al pământului. Trăim puţin, din noi hrănim vecii cu întrebări ce mor într-un apus şi cu răspunsuri ce se joacă peste umbre, ne ondulăm speranța după forma zilei căzând subit şi renăscând treptat şi totuşi îndrăznim să scriem poezii pentru un mâine parcă botezat cu-nveninatele predicții sumbre. Zburăm ! E strigătul curat ce urcă-n faţa uşii brusc deschise, se umple cerul de surâsul din priviri și de cuvintele anume zise, cu-ntreaga fire ne legăm vecini şi numai păsările se mai miră c-avem pe lângă aripi rădăcini.
Colț și cerc Surâs cu braţe de cireșe coapte e colţul primului meu de gând, nu echilateral, dar blând, nu strâns la piept, ci liber în cuvânt ca versul ce deschide cifra șapte. Prin aburii ce urcă-ndrăgostiţi privesc convoaie de iubiri cum trec, cu linia vieţii-n palme mă petrec, cu spaimele şi moartea mă întrec în cercul vieţii celor fericiţi. Tristețea nu-mi închide zborul chiar dacă-ncearcă să-i reducă zarea, din colţul meu se despleteşte marea, sunt unghi înscris în cercuri cu răbdarea iubirii ce-și alintă ziditorul.
Te-am iubit întotdeauna, viață Seara se furişează printre brazi ca o mână înnebunită de sunetul mângâierii, ca o privire însetată de forma neştiutului, flămândă de miez. Cerul se îmbracă cu visele oamenilor agăţate pe colţurile de stea, iar aerul, aerul acesta neobosit îmi aminteşte de ceva tulburător şi-atunci tresar. Te-am iubit când braţele-ţi erau învinse de petale, tot flori de măr şi liliac, când marea îşi răsucea dorința în ochii mei şi-ai celor ce-o purtau sub tâmplă, când toamna surâdea-nţelegătoare cu fructu-i copt care plesnea în aer, te-am iubit întotdeauna şi te-am vrut ca pe un leac în noaptea lungă de delir și m-am temut să nu te pierd, să nu te uit în golul dintre stele ce mă ține, de-aceea mi-am pus inima în locul minţii s-aud când ţi se face dor de mine.
Reflux În vremea când poetul lua cuvintele și le îneca în mare eu abia începeam să le iubesc, încă nu purtam urma nisipului pe vise. Tot ce pleca de la el se aduna în sertarele îndrăgostirii mele, îi purtam rimele pe degete să pipăi transfuzia de echilibru, îi uscam dorul cu o tresărire la secvențele în care eu eram şi marea, şi copilul ce culege scoici, îi culcam cuvintele lângă urechea stângă a nopții, cea dreaptă era prea plină de întrebări, le furam sufletul şi-l mutam în alte versuri, mereu temătoare să nu vină regatul pietrei şi să-l prefacă în deșert. E o metaforă, spuneau criticii, punându-i cuvintele pe umărul tristeții, dar eu nu vedeam lacrima, ci marea poetului desfăcut în cuvinte. O pipăi la fiecare-nsingurare s-aud ce-a mai rămas din glasul scoicii
Poduri Mă privesc adeseori din spate merg pe urmele mele pâna la visul cuiva care mă chema adulmec spaima din gândul ce mă mușcă enervant că unele căderi se vor tot repeta mă văd tremurându-mi holograma în aerul înghesuit și-mi vine să construiesc poduri între lacrimă și surâs am umerii inegali ca o nedumerire când partea stângă e căzută a tristeţe şi dreapta-i sus din prea multă uimire drumul meu se preface în şarpe am pielea arsă de plimbările nepăsătoare prin iad ori de expunerea nepermis de lungă la fericire am umerii mici nu ca ai verbului a fi măcar n-o să răstorn lumea cu trecerile mele de la secetă la rouă în aceeași zi .
Anotimpul proverbului Mă ridicam, copacul tânăr şi fragil cu ochii aţintiţi spre lumină şi spre celelalte crengi, vecinii se-mbrăcau de sărbătoare atunci și eu, gătindu-mă asemeni lor, dar pentru prima oară-n viaţă pentru bal, m-am transformat în toate florile de măr și-am început să cânt. Mi se părea că nici de frunze nu mai am nevoie, nici de sfaturi, că pot iubi continuu şi în salturi, că anotimpul meu era mai lung decât al lor, de libertate m-am umplut si am zburat punând deoparte lacrimi, rădăcini, mi-am dezbrăcat petalele, m-am nins deasupra celor dragi, fără măsură, și-am devenit un cer cu ochi de-ndrăgostit ce gustă vinul nemuririi și visează că sufletul nu poate fi învins de ură. Celelalte ramuri mă priveau, fuseseră şi ele cununate de palma Alchimistului, ştiau, și îmi băteau în geam cu un proverb pe care eu nu îl trăisem încă. Abia atunci mi-am văzut fructele îmbrăţişându-mă şi pe mine îmbrăcând liniştea.
Am nevoie de aer Iau întrebările din ochii altora cu liniştea unei retrocedări de drept, îmi pârguiesc anotimpul cu ele, mă aprind, căci nu le pot lăsa pe mâine, putrezind sub nepăsarea cu care se sălbăticeşte o câmpie şi nu mă simt mai vinovată, mai flămândă decât acel ce nici la moarte n-o să știe să cânte ţărmurilor de granit ale biletului primit întreg şi-ntotdeauna gratuit. Îmi depăşesc tavanul prin uimiri, prin monolog, concluziile nu mă pot catapulta la fel de sus, iar eu am nevoie de aer, am implorat copacii să-l mai inventeze-o dată, dar mi-au spus că eu am încurcat atingerea, eu, cu hainele şi gândul aşezate peste-un trup deja prea greu pentru respiraţia celui care ară dedesubt. Aşa că mi-au rămas întrebările să mă salveze cu ceea ce visez şi cerul pe care gânditor le proiectez.
Cuvintele nu cer Sunt atât de multe cele pe care aş fi putut să le fac, să le fiu, să le înţeleg şi să le dăruiesc a doua zi sau chiar într-un târziu, dar n-am ştiut să cer şi-am construit podeţe peste clipele de lut, iar apele trecând pe dedesubt au năvălit cu ură peste mine să-mi ceară camătă pe ceea ce iubesc şi drept de autor pe ceea ce mă ţine. Când mă-nconjoară vorbele ezit, gust vinul celui care încă nu cunoaşte, privesc adânc, apoi le-aşez deoparte, pentru că simt că mâine le-aş amesteca mai mult cu soarele sau, cel puţin, le-aş înţelege nerăbdarea de-a se naşte şi încercarea de-a mă vindeca . Rămân pe mal şi-mi înfrunzesc tăcut o salcie în loc de semn de carte până-nţeleg supliciul florii din cuvânt ce-şi lasă rodu-n mine, împrumut.
Sunt toate-aici Nu poţi pleca din tine, ca şi cum nu s-a-ntâmplat nimic în rătăcire, rămasele-ntrebări îți construiesc cărarea şerpuindă, ca un fum, spre întuneric ori spre nemurire. Cu cele câteva răspunsuri cu greu acoperi foamea de-nţeles şi nu poţi umple golul de iubire cerşind căldură unor versuri pe care nici măcar nu le-ai ales. La ce visezi, când însuţi tu eşti visul din care ai pornit să te creezi? Un vis ce luminează promisiunea cărării înapoi spre paradisul de care tot mai mult te-ndepărtezi. Unde te duci? Pe cine cauţi? Sunt toate-aici, în magica celulă ce-şi pune sufletul și trupul într-un gând, eşti singurul ce poartă-n el formula cu care să renaşti dintr-un cuvânt.
Marea întâlnire În clipa rotundă, când reușesc să-mi închid gândurile în casă, se face primăvară și toți greierii pe care i-am ascuns cândva sub frunze se cuibăresc cu dragoste în mine, ca un cântec. Atunci sunt copilul, dar sunt și bătrânul ce-și aduce aminte de drumuri, de cum pornisem să știu, cum mă întâlneam cu chipuri ce doar semănau cu mine, dar nu mă încăpeau. Și iar mă însoțeam cu întrebarea, voiam mereu mai mult decât răspunsul, voiam să știu ce-nseamnă capătul călătoriei, dar pomii înverzeau iar peste noapte și totul se-ntorcea cu freamăt la-nceput. Am plâns, am râs, am tot întins covoare fermecate peste pietre și-ntr-o duminică cu gust de miere m-am întâlnit cu Mine, ce-mi zâmbea şi îmi spunea pe nume, ca şi mama. ”Când te dezbraci de cele ce nu te oglindesc rămâne unicatul pe care-l recunoști, căci nu poţi fi vreodată decât ceea ce eşti.”
Cu ultimii doi lei Singurătatea doarme la picioarele mele cu ochi de alint, mimând o împăcare, dar stă pregătită să arunce cu săgeți în toți trecătorii care mi-ar zâmbi din amintirile ce i-au făcut predecesori cu voia lor sau doar din întâmplare. Nici nu mai ştiu când s-a adăpostit la mine visând la armonii cu chipuri ne-ntâlnite, dar ştiu cât de sărac devin cu fiecare stea şi ce neputincios s-o-ntreb de unde vine. Cu ultimii doi lei îmi cumpăr o cafea, eternitate pun în ea în loc de zahăr cubic, o sorb ca pe-o mașină a timpului să pot afla un nou secret al stării de-agregare a iubirii și a răspunsului gustat monosilabic.
Aduceri aminte Voi nopților, încăpătoarele mele odăi cu flori de iasomie la fereastră, cu zâmbete pe buza ceștii de cafea în zori și cu tăceri ce nasc cuvinte-n curgere suavă, luați-mă de mână să fugim de ploile cu plete de otravă, deasupra lumii să redevenim rotiri de pasăre măiastră. Voi viselor, statornicele mele cărări, ulcioare cu palmele ude de viață, cu păduri mirosind a uitare și mări ce întind aduceri aminte sub pleoape, luați-mă cu voi și turnați-mi uimirea în șoapte cu care să deschid în mine-o altă dimineață.
În oglindă O iau razna! – îmi spuse viața într-o zi. Acum o să vezi și tu cum e când simți că nu ai cheile de la intrare când te îngrozește ideea că vor năvăli șobolanii și-ți vor sfășia rochia de mireasă manuscrisele pe care le iubeai când n-aveai somn speranțele și apoi albumul tău cu amintiri sună la urgențe dacă vrei așteaptă și tu o veșnicie să-ți răspundă ființa ce nu se poate integra decât în infinit și-n timpul acela ce nu mai are degetele fine spune-i copilului că totul va fi bine deschide geamul seara pe furiș măcar iluzia că nu ești singură să-ți dezmorțească limba ține cură de slăbire cu resturile tinereții și nu plânge la gândul că viața te-a trădat ori a uitat de tine nu știu de ce numai mie trebuie să-mi pese dacă pleci acum e rândul tău să mă întrebi de soare ai părul despletit și cearcăne în loc de stea am să te culc pe perna mea obișnuită să viseze și mâine o să fii iar draga mea.
Pe dos Mă-ntorc pe dos, vreau să pătrund în mine ca palma-ndrăgostită de pământ, vreau să arunc tăcerea din cuvânt cu tot cu puncte, virgule, hiaturi, cu tot cu titlu... Doamne, ce fiori ar scutura copacii dintre rafturi și cum s-ar umple oamenii de flori!
Târziul Printre noi locuiește un târziu gârbovit se hrănește cu păsări căzute din tablouri vândute pe nimic și din acele resturi de zbor cu gustul ploilor fugare construiește cu răbdare așteptarea uneori levitează își adună anotimpurile în clipa rotundă cu chipul de rugă cu nume de mamă și-ngână un cântec rămas să ne ningă în leagănul fântânii cu basme chiar și atunci când pacea nu mai are ochii verzi copacii nu au case în afară nici norii nu au ghetele de iarnă aidoma firului de iarbă ce știe drumul și spre vârf de munte ne tac minutele deasupra ușii să-mbrățișăm iubirea ce adoarme mintea ne pleacă păsări înspre toamnă tot mai multe dar se întorc să ne alunge noaptea.
Insomnia tăcerii Nopțile nu mai au marginea tivită, nici creioane cu care să-mi închidă uși, plec o străină, mă întorc o soră, și palma mea-i mereu în palma ta. Tăcerile nu dorm nicicând afară și niciodată cu ferestrele deschise, le-ar apăsa povești cu gesturi oarbe și-ar plânge-o noapte-ntreagă lângă noi, dar ele nu au brațele atât de lungi, au doar picioare ca să sape depărtarea până la florile crescute peste ploi.
A doua oară Când viaţa avea gust de prăjitură cu migdale o tăiam în bucăţi le lipeam apoi una lânga alta ca nimeni să nu fie singur în tristețea lui le-împachetam în frunze le uitam în cea mai îndepărtată grădină pe-nserat și mă rugam ca nimeni să nu vină să le guste. Pleoapele nu pot ucide clipa prin visul meu alergi îmi spui pe nume dar strada parcă are iarăși gustul de migdale o tai în două râd mă învelesc în ultimele frunze ale lunii și mă ascund în buzunarul de la piept unde mai ții bobițele de rouă cu care să mă spăl când mă trezesc.
Umbra lunii din om După ce am lipit fața inimii tale de inima mea nu mai era nimeni să-mi spună să plec, cu palmele strânse de sete, cu o mie de gânduri în sânge, simțeam cum dă-n aer năvala durerea, cu care, spuneai, că vieți se aprind și se trec. Sub tălpi numai orele sapă, rămasă pe țărm să aștept să vină și ultimul tren mai sorb urma lunii din om și-aud o mirare în păsări că ochiu-i rotund univers, dar noi nu-i vedem decât umbra, atunci mor odată cu clipa și-nvii cu tăcerea din nori, cu partea din mine durută destram și înod întâmplări apoi mă tivesc cu un vers.
Atunci am știut... Când diminețile n-au mai venit în grădină să ne arătăm inima am știut în aerul despărțit în puncte cardinale genunchii izbeau cu pumnii în pietre dar nu-și mai aminteau de sesam nu mai auzeau decât tăișul durerii întrebând precum copiii ”cum două picături de soare se leagă cu inimi și se dezleagă apoi atât de simplu cu trei degete înghețate?” ciorile prinseseră culoare în obraji îmi bârfeau nopțile că seamănă prea mult cu niște zile despuiate îmi pândeau slăbiciunea plecată să caute uitatele caiete cu definiții strânse despre noi cum oare au ajuns și ele să nu mai viseze? când voi fi mare o să cresc păuni în pereche dar n-o să-i învăț nimic ritualul de-alungare a tristeții nu poate respira decât în doi.
Scările Mă oboseşte golul de trăire din mintea celui temător de soare, de-aceea noaptea mă trudesc să urc pe trepte care se zidesc din mine şi când privesc în urmă nu zăresc decât platforme reci, fără culoare, cuțite lungi de timp cum mă separă de tot ce am crezut că sunt. Un pas e mâine, celălalt e ieri, în mijloc veșnic fără balustradă se mișcă-n visul meu tăcute scări, sunt singura ce urcă şi coboară potop de note strânse-ntr-o baladă.
Regret răsăriturile Regret răsăriturile netrăite, palme care întind soarele apoi îl strecoară în frunzişul de gânduri să curgă duios în lacrimi pe obraz, regret că i-am lăsat pe alţii să deguste potirul de lumină ce mă ţine treaz şi zborul timpului peste cuvinte. Credeam pe-atunci că vor fi fericiţi şi mie-mi ajungea pentru-o uitare, dar ei purtau lentile fumurii şi nu vedeau decât contururi în mişcare prea lente pentru graba renăscută-n ei de-a-nchide chiar şi cerul în cutii. Acele răsărituri nerostite s-au transformat în gol fără contur, s-au furişat în clipele de îndoială şi-au început să povestească de-un apus ce nu mai bucură pe nimeni împrejur, ca un cuvânt de dor ce nu a mai fost spus şi-a stins o stea pictată cu migală.
Nicăieri E-un neînţeles în lume şi-atâta nebunie să alergăm pe unde am mai trecut şi ieri, să retrăim povestea ce nu a fost să fie sau care, cu durere, ducea spre nicăieri . Privesc cum îndârjirea din oameni se aprinde pentru motive aspre, întotdeauna mici şi nu-nţeleg căderea din gânduri ce-i cuprinde pe cei ce se arată, dar parcă nu-s aici . Ne rupem de convoaie, dar nu să devenim noi înşine o cale, o torţă ce să ardă, ci să întoarcem timpul sperând că o să fim acei ce vor învinge, nu cei ce o să piardă. Mă strânge depărtarea ce lumea o adună în suflete bătrâne plângând după izvoare şi-atunci aş vrea cu fluturi să vină o furtună ca să le-arăt iubirea ascunsă într-o floare. Din mine-aş rupe vorbe să le îngroape teama că nu vor mai atinge promisul paradis şi le-aş cânta povestea din care să-şi dea seama că viaţa e prezentă în ei, nu într-un vis.
Viața trece uneori tăcută E greu să spui când toate dor cu goluri reci printre cuvinte, când gândurile te împing ba înapoi, ba înainte. Nici moartea nu-i așa de rea cum stau tăceri în așteptare cu ochii grei, abia zărind un răsărit născut din mare. E greu să taci când ai dansa cu bucuria renăscută, dar toate sunt cu noi să știm că viața trece uneori tăcută.
Femeile din mine Toate femeile din mine poartă cămăși de in lungi cât așteptările din nopțile de vară când una dintre ele își atinge cerul copiii pământului se-ntorc să-și continuie jocul iubirii și toate celelalte îi așează busuiocul în cămară dorite ca pâinea ori lăsate pentru mai târziu ele nu-și uită numele și nu se rup de lume toate femeile din mine au un singur bărbat însă nici el nu are doar un singur nume ci toate chipurile celui așteptat.
Înserare Fug ţipetele păsării spre dealuri, e semn că urcă noaptea peste lume, copaci cu trupuri de femei uitate îşi cântă monoton o rugăciune. Natura se îndrăgostește de trăiri cu buzele pământului, durute, copiii-și amintesc c-au mai văzut aceste chipuri într-un labirint și se avântă spre necunoscut. Doar noi, uitați de numele din palmă cu care deschideam atâta zâmbet, încetinim elanul sângelui de teamă că ne va curge mai rapid ca viața și vom rămâne fumul unui cântec.
Am intrat în viaţa ta râzând În viaţa ta-am venit ca pe o scară, încet, duios, aşa cum se cuvine când vrei să laşi o floare la fereastră, dar te apasă anii ce-au hrănit-o și spaima de tăcerea care vine. Nu am dat buzna, nici măcar în vis nu am făcut vreun semn de agonie, căci uşa îţi era întredeschisă, semnal c-aveai destulă nebunie să-ţi umpli viaţa cu nimicuri, uite-așa doar ca să nu auzi că nu visezi, sau poate slăbiciunea clipei te voia copac visându-și prunci cu ochii verzi. Cert este c-am urcat râzând și-am coborât în ce ardea în mine, şi de atunci trăiesc uimiri şi nasc iertări şi viaţa mea-a-nvățat să se îmbrace de mare bal, de mare întâlnire.
De la dreapta la stânga Jumătatea mea de cuvânt abur misterios cu umerii înghețați de tăcere a trecut peste întrebarea agățată în cui nuntindu-se cu jumătatea ta și-au prins mâinile în așteptarea verii și au umplut nopțile cu sacii de poeme șoptite pe la colț de voci întinerite brusc jumătatea mea verde cu jumătatea ta roșie două copilării încercând să-și pună la un loc miezul zemos acum se țin în brațe și visează nu-și pot dezlipi speranța de firul de ață ce va netezi linia în zig-zag dintre ele nimeni nu vede ghearele care vor desena copci pe inimă și poduri doar în visele zbuciumate de friguri așteaptă marele moment când acul va produce cutremure luînd mai mult sau mai puțin din fiecare căci ața are propria-i culoare jumătățile strivesc hotare șoptesc ceva în formă de cupă apoi o cuprind cu ideea că întregul va rămâne mereu o sumă egală cu ea însăși egală și totuși mai mare decât părțile ce se atrag o alunecare a timpului gustată cu răbdare
Pictorul de la butonieră nu mai vorbi despre frig apele au nările fine vor adulmeca suicidul dorințelor tale și se vor prinde în horă ca nebunii când vor să alunge singurătatea vor călca pământul până la secetă cuvintelor le va lua câte-o vocală și ca orice melodie care șchioapătă în versuri vor țipa din celălalt capăt al răbdării că nu-i de- ajuns la ce bun atâta fugă din miezul bucuriei luminii nu-i trebuie flori la geam ea însăși miroase a soare în haine de gală pictorul își are casa la butonieră să ne mutăm din noi în noi înșine goi și cu brațele întinse așa cum n-am dansat nici măcar în ascunsele fantezii din piele să ne facem pătură doar când orbim și nu mai auzim tic-tac-ul din lada de zestre
Nici măcar sărutul Semafoarele au devenit brusc demodate clipirea răbdătoare a verdelui e prea puțin pentru a sfida timpul și prea mult pentru setea de a traversa întregul univers cu-n singur click nici măcar sărutul nu mai e furat de peisaj stăm la cozi pentru fericirea promisă vociferăm pe brațe legănăm site uriașe cu aceleași găuri vechi trec mii de emoții prin ele precum caii nărăvași să-și scuture zăpezile din coamă treptat înflorirea devine o eternitate dar n-o putem atinge există-n noi o oră a închiderii urnelor când se împrăștie visele în toate cele patru zări.
Capătul pământului Păsările încep să apună rămân numai mările să prelungească trupul altui gând despre cum alergam flămânzi de splendoare cum înghițeam dorințe pe nemestecate dar niciodată până la punctul de fierbere al iluziei cu cele mai lungi picioare cu cele mai scurte amintiri Noe nu putea înțelege cântecul apelor îmi șuiera să fug să mă ascund să caut pământul dar pământul zâmbise dintotdeauna în mine cu tot cu ramul de măslin l-am alungat și apoi am chemat apele să urle până la liniștea întinsă pe maluri cu brațele de sălcii visătoare clipesc amintiri învelite în rouă chiar dac-a trecut o noapte prelungă în mine stau păsări șoptind în surdine că nimeni nu se poate salva decât pe sine.
Punctul Mi-e frică de punct și nu-l mai iau cu mine când mă rog căci ochii lui îngrămădesc tot spațiul într-un colț și orele migrează spre nedefinit ca atunci când opreşti o mamă să nască la termen şi-o trimiţi în lume să facă un recensământ mă sufocă punctul aruncat între trăiri muţenia lui mereu necronometrată ce dintr-o gură de aer se transformă într-o prăpastie nebotezată mai bine las trei puncte la apus ca viața mea să aibă și urmare cu fiecare vers ceva nebănuit din mine se întreabă cum cresc speranțele în sălcii care plâng de ce e cerul doar în ochii celui care vine de ce sărac e cel care primește mult de ce nu pariază nimenea pe sine dar tot ce pot să fac să nu mă frâng e să mă prelungesc la infinit pe mine
Apusurile rătăcite pe pământ Se vor deschide spaţii uriaşe între noi, tu, cu îndoiala arsă jumătate eu, cu tristeţea exilată pe o stea ne vom topi şi ne vom depărta ca două scântei pornite dintr-acelaşi foc, şi-o să uităm de alte-atâtea vieţi de căutări în dimineţi, de regăsiri neînţelese, de vise înc-o dată-alese, de dreptul nostru sacru la noroc. O să ţi se pară că ce-a fost greu a trecut, o să mi pară că ce-a fost bun am pierdut, ai să zâmbeşti eu poate am să plâng apusurile rătăcite pe pământ, frânturile de dor rămase-n drum, ninsorile suave de caişi, galopul cailor de dor ucişi, cei doi reali, dar indecişi, pierzând din sensul lui Acum. Sfârşit ceţos de drum neînceput, un joc stingher, un ritm uitat, o voce slabă, poate un păcat, minciuna că-i un joc pătat durerea oarbă-a sunetului mut, doi îngeri care nu mai sunt, minute reci blocate-n zări, uimiri, nesomn şi întrebări în spaţii reci cu neiertări ce vor să se deschidă în curând.
Dualitatea De la un alb și negru - două vămi ce nasc din goluri spaima și sevrajul dualitatea s-a mutat la frig și trece fără suflet către cald, dar ambele călătoresc pavajul pătat, trădat și parcă tot mai ros al unei vieți rămasă emigrantă în catul ridicat de ea, însă prea jos. Când vezi o casă cu copii la geam te-nțeapă uluirea că există vigoare-n pomul care naște-un ram prin legea firii, care-i pare minții o blasfemie-n haina ei simplistă, mai vezi și-un zâmbet, dar el nu durează cât strângerea din umeri a durerii și-l uiți, cum ai uitat o șoaptă, și-l uiți, ca spasmul din călcâiul verii. Cuvintele rămân la porți, mirate, brusc conștiente-n scrierea minciunii de slăbiciunea cântecului rimei în fața sabiei albastre a rațiunii, și tac, visând la următoare porți deschise peste vreme mai departe.
Măsura timpului Timpul a îmbătrânit așteptându-ne, și-a pierdut orice urmă de sens, chiar și de cauză, a devenit o ușă fără chei pentru noi, acei care dormind încă ne căutăm trecutul, încă ne temem de viitor, iar prezentul îl trăim ca pe o scurtă pauză. Mă pipăi, mi se pare că nu cresc, că sunt și-acum novicele de ieri din sălile de meditație, probabil am uitat că ochii nu se cântăresc, că înălțimea e o sumă de convingeri, de păreri, că pasul mi-e atât de lung cât pot iubi, dar asta este taina celor ce rostesc că viața s-a amestecat cu moartea pân’ la saturație
Dorurile Nu există doruri mari, mare-i numai aşteptarea să se împlinească-un vis care n-a-nvăţat răbdarea, care cere şi se vrea mai iubit decât trăirea, ne-ntrebând de ce ţi-e frig când se-ntunecă privirea. Nu există doruri mici, mic e numai ne-nţelesul şi un gând care ar vrea să se-nchidă Universul în odăi în care ard două patimi în mocnire și golesc potire vechi încărcate de-amăgire.
Moartea ca un cântec Sfârşitul lumii nu va mai veni suntem ascunşi în zâmbete în renunţări atât de mici în spaima ascuțindu-și dalta încât şi ura-n dansul ei sălbatic și labil îşi caută enervată domiciliul stabil sătulă să se mute dintr-o inimă în alta avea dreptate mama când spunea că totul este o imagine un chip pe care-l dăm luminii ce când se scurge din pânza de păianjen când ce abjură refrenul boabelor albastre de nisip.