m Cu
mi‑au crescut pedale în i
lp
tă Când urc pe bicicletă devin alt om. Îmi pierd capul, agitaţia pune stăpânire pe mine, gândesc cu picioarele. Uneori nici nu mai ştiu dacă eu controlez bicicleta sau ea pe mine. Am început cu Pegasurile copilăriei, am continuat cu Turul Franţei şi apoi cu slalomuri prin trafic. Astăzi, pedalez la viitorul propriului magazin de biciclete. De Cosmin Popan Fotografie de george „poqe” popescu
Plănuisem vara lui 2006 cu precizia pe care mi‑o inspira
Jan Ullrich. Neamţul câştigase Turul Franţei o singură dată, în 1997, dar încă mai speram la o minune din partea lui. De aceea mă şi duceam să‑l văd, primul meu contact cu competi‑ ţia pe care o devoram de peste un deceniu. Eram reporter‑în‑ cepător la Cotidianul, dar nu speram la o deschidere de ziar cu materialele din Franţa. Era suficient că îmi urmam nebu‑ nia pe două roţi.
Ullrich tocmai scăpase în 2006 de Lance Armstrong, texa‑ nul care câştigase de şapte ori consecutiv cursa supremă, mo‑ tiv pentru care îl uram ritualic. Fără Armstrong, Ullrich avea şanse, mi‑am zis, orb la ce ajunsese idolul meu. Nici kilogra‑ mele în plus, nici delăsarea de băiat răsfăţat nu m‑au pus în gardă. Era cel pe care‑l veneram din ’97. Ullrich nu se ridica din şa când pedala, oricât de înclinată era panta. Ullrich rula pe cele mai grele pinioane. Ullrich îşi muşca buza de jos când dor • primăvară 2010 • 113