Nişte răspunsuri de Mihaela Radulescu

n-ar trebui sa judecam pe nimeni, fara ca macar sa ne punem in locul lor.

Dar cum?! E greu, e incomod in pielea si-n costu¬mele lor, sunt tulburatoare detaliile!... As inventa un premiu pentru creatoarea acestui site. Un premiu public, asa cum le dam celor care fac gesturi sociale importante, campanii umanitare sau fapte de vitejie. I-as pune garda de corp, caci va imaginati ce pret s-a pus deja pe capul ei... As inventa strangeri nu de fonduri, ci de cercei-roata, de pantofi-copita, de costume de animale imbracate de femei nelamurite cu ele, de carpete, de posete, de cizme de latex si de unghii false. As scrie carti despre cum sa redevii din pitipoanca om si din cocalar barbat. Sau despre cum sa ai lumea la picioare, nu picioarele pe WC. Sau despre cum sa nu mai arati ca monitorul oficial, imbuibata de firme, ci de ganduri, de cuvinte scrise intreg si corect, de ambitie si feminitate... Stiu, daca pitipoancele ar citi randurile mele, s-ar tavali pe jos de ras... Pe mine si la circ ma intristeaza clovnii... femeia cu ochii umflati de plans Ai vazut-o de atatea ori (cel mai des in oglinda din baie...). Stii bine ca femeia nu plange niciodata fara motiv, fara o idee fixa care nu iese din ea decat in forma lichida si sarata. Daca zambetul mai are si nuante false, lacrima nu prea minte, decat la actrite (si nici atunci nu-i sigur ca nu plange personajul bine instalat in ele).

Lacrima, ca izvorul de munte, vine dintr-un adanc nestiut, din cel mai curat si mai ascuns loc al fiintei. Ea se asterne pe obraji de copii ca o limba pe care o vorbesc de cand se nasc, pana invata alfabetul. E limba lacrimilor, cu care un pui de om si un om mare comunica.

Mai tarziu, lacrima e limba neputintei si a durerii. Unui copil care nu poate face ce face altul mai mare ii e mai la indemana sa planga decat sa astepte rezolvarea. Altui copil alintat i s-a aratat prea devreme ca plansul impresioneaza si-1 foloseste ca pe o cheie cu care-si deschide mai toate usile copilariei.

Vine apoi o vreme cand plang adolescentii... Plang de nesiguranta, de nestiinta despre ce pot face singuri, de prima iubire... de a doua, de examene neluate sau note mici... de prieteni tradatori, de parinti nemultumiti de ei si de adulti care nu-i inteleg nici-odata. Cand plange un adolescent, cred ca e bine sa-1 asculti si sa-1 iei in brate, daca-i esti familie, caci altfel isi va gasi singur cai care nu-ti vor placea si brate pe care n-ai sa poti sa i le iei de dupa gat...

Incet-incet, copiii care ajung barbati plang tot mai putin. Li s-a spus de atatea ori „sa fie barbati", „sa nu planga ca o fata", incat isi defecteaza grav mecanismul emotional si reactioneaza exact invers decat simt, in situatii in care salvatoare ar fi fost lacrimile si eliberarea presiunii...

Mie imi plac lacrimile de barbat - stiu sigur ca unui barbat ii trebuie mult mai mult curaj sa planga decat sa fie „de piatra", asa ca admir ca pe o opera de arta orice fata plansa de barbat. Cu conditia sa nu-si fi distilat supararea cu alcool sau droguri, ci sa fie un plans curat, de barbat indragostit, de barbat topit dupa o femeie, de barbat care va gasi curand o rezolvare barbateasca... Barbatii care plang in fata unei femei sunt niste oameni foarte frumosi si au o forta pe care niciun muschi de suprafata nar putea-o intrece.