pagini romanesti din noua zeelanda

PAGINI ROMANESTI IN NOUA ZEELANDA REVISTA ROMANILOR DIN NOUA ZEELANDA - ANUL IX - NUMARUL 92 - FEBRUARIE 2013 - ISSN 1174-4847

“URSUL DE AUR” BERLIN, REVINE ROMANIEI!

DOMNULUI NICOLAE MANOLESCU, CU DRAG!

PRNZ 2

SUMAR

COPIII NOSTRI: FAMILIA DUTA 8-9

MOVIE NIGHTS: VICTORIOSI LA VANATOAREA DE URSI 3-5

ISTORIE: RAZBOIUL DIN 1330 PG.9

CONTROVERSE: DICTATUL DE LA VIENA 6-7

BIOGRAFII: BRANCUSI SI PICASSO 12

SECANTE ROMANESTI: FILE DE JURNAL EGIPTENE 14

EDITORI / LAYOUT/ DESIGN/ PUBLISHING Adina si Cristi Dumitrache ROMANIA Irina Margareta Nistor, Liviu Antonesei, Octavian Lupu, Corina Diamanta Lupu, Marius Dobrescu, George Petrovai, Catalin Paduraru, Cornel Nistorescu, Nicolae Balasa, Corneliu Leu FRANTA Adrian Irvin Rozei GERMANIA Adalbert Gyuris SPANIA Gabriela Calutiu Sonnenberg USA Octavian Curpas BRAZILIA Vlad Radu Poenaru AUSTRALIA George Roca, Ben Todica CANADA Elena Buica, George Filip NOUA ZEELANDA Lucia Davis, Marian Ioan, Pr. Mircea Corpodean, Pr. Emanuel Crainic, Mihaela Orlandea, Mihaela Enache, Bianca Ungureanu PARTENERI PRNZ Romanian Global News, www.stiridiaspora.com, www.decenews, La Drum, Radio Romania Actualitati, Cotidianul, Ziarul Lumina, TVR International, Gandul, PROTV International, HRB Expert, www.liternet.ro, Altermedia, www.roeanz.com.au, Radio Metafora, Fereastra, Curierul Suedia, Romanul Australian, Clipa USA, Phoenix Magazine, Literaria Craiova, Basarabia Literara, Dilema Veche, Constelatii Diamantine, Destine Literare, Port@Leu Cetatea lui Bucur, Revista Singur, Citadela, www.romanianvoice.com. PRNZ este membru al Clubului Presei Transatlantice.

ABONAMENTE SI PUBLICITATE romanianpages@yahoo.co.nz. Materialele si fotografiile pot fi reproduse citand sursa. ISSN 1174-4847 Š PRNZ 2013 / AUCKLAND / NOUA ZEELANDA

PRNZ 3

MOVIE NIGHTS

CORESPONDENTA SPECIALA DE LA BERLINALA

VICTORIOSI DE LA VANATOAREA DE URSI Dupa ce am inceput inca de acum 9 ani, cu un prim Urs de aur, pentru scurtul, dar cuprinzatorul „Un cartus de kent si un pachet de cafea”, de Cristi Puiu, am mai prins unul in 2007, cu „O zi buna de plaja” a lui Bogdan Mustata, si am trecut deja in liga lung metrajelor cu cel de argint pentru „Eu cand vreau sa fluier, fluier” al lui Florin Serban, iar acum, in 2013 am impuscat trofeul cel mare, Ursul de aur masiv ca valoare, prin Calin Peter Netzer si al sau „Pozitia copilului”, care a miscat un juriu, prezidat de Wong Kar Wai, si secondat de directorul Berlinalei, Dieter Kosslick, cel care vara trecuta a asistat la premiera de la TIFF si s-a amuzat copios la „Despre oameni si melci”, ba chiar l-a si apostrofat pe un pseudo-cinefil, care tot ne baga in ochi ecranul luminos, al mobilului din dotare.

Dar sa ne oprim putin si la celelate premii. Pentru interpretare feminina vedeta din “Gloria”: Paulina Garcia (care a luat si premiul Juriului ecumenic, pe care se pare ca nu i-a speriat zona mai... decoltata a scenariului) Paulina Garcia, o actrita chiliana, care pana acum a avut o cariera mai ales in televiziune (si o concurenta serioasa, in primul rand in Luminita Gheorghiu, dar si in Catherine Deneuve si, dupa parerea multora, si a protagonistelor din “Calugarita” sau “Layla Fourie” sau “Camille Claudel”, 1915). Marele premiu al juriului a ajuns la Danis Tanovic, cu “Un episod din viata unui culegator de fiare vechi”, al carui personaj masculin a plecat si el cu un urs de argint, un rom foarte pitoresc, convingator si stirb: Naziv Mujic. Si anul trecut “E doar vantul” ungurescul, care se oprea la conflictele interetnice, a fost premiat si a ajuns si printre europenele, cele 3 ramase pentru a fi jurizate de parlamentarii continentului, la Strasbourg.

Pentru cel mai bun scenariu: iranianul Jafar Panahi si al sau “Pardé” (un altfel de cortina de fier). Din pacate nici in acest an nu i s-a permis sa vina la Festival, dar pentru a intelege mai bine lucrurile, nu ratati formidabilul “Argo”. La regie, surpriza si mare entuziasm pentru un film cu personaje banale, cu lipici, remake-ul unui islandez “Prince Avalanche”, realizat de David Gordon Green. Premiul pentru noi perspective, Alfred Bauer (pe care l-a capatat acum cativa ani acelasi Florin Serban) i-a fost inmanat unui canadian, pentru “Vic + Flo au vazut un urs” care s-a dovedit un titlu premonitoriu, pentru o drama neagra rau, care a candidat si la Teddy, unde, mai misogini, nu i-au dat nici acestei povesti si nici si mai tulburatoarei “Reaching for the moon”, preferandu-se polonezul “In numele lui...”, care nu e rau, dar destul de previzibil, si fireste gay, dar cu barbati, nu cu femei... “Lectiile de armonie” in-

fricosatorul, sosit pentru prima data sa reprezinte Khazastanul, a luat premiul pentru imagine (nu mi-a iesit previziunea ca va lua pustiul, a fost preferat minoritarul majoritarului).

“Pozitia copilului” a fost prin urmare chiar dublu recunoscuta de Juriul oficial si de cel al presei internationale, asteptam, din 8 martie si juriul poate cel mai important, cel care voteaza de ani buni la Festivalul “Anonimul”, cel care mai apoi cumpara bilete, ca sa vada marele succes si care daca va putea si el fi cucerit, atunci izbanda e totala. Om trai si om vedea (la cinema)!

Irina Margareta Nistor Prezenta la Berlin a fost sponsorizata de BEREA SILVA

PRNZ 4

MOVIE NIGHTS

IN THE MOOD FOR THE BEAR Mare curiozitate a starnit un juriu prezidat de misteriosul si fascinantul Wong Kar-wai, trofeul personal al directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, care a reusit sa-l vrajeasca pe cel care, prin simpla prezenta a eclipsat totul in jurul sau. (Noroc ca “The Grandmaster” n-a putut concura, ca ar fi cules toate premiile, plus ceva mentiuni, pe deasupra). Dar sa o luam in ordine inversa, fata de emotii si importanta ursilor, care, in sfarsit, nu mai apar la stirile noastre doar ca au atacat nu stiu ce locanic sau au fost impuscati, ca pe vremea lui Nea Nicu, ci ca un succes ametitor!

Cel de Aur i-a revenit Romaniei, sau mai precis unei echipe de creatie si filmare, dintre care, pe scena, au urcat regizorul Calin Peter Netzer, co-scenaristul Razvan Radulescu (care ieri ridica premiul presei straine: FIPRESCI), directorul de imagine, in vesnica miscare Andrei Butica, interpretul principal Bogdan Dumitrache, care vreme de cateva minute a jucat un rol neobisnuit pentru el - a zambit - si foarte fericita, perseverenta si razbatatoarea producatoare Ada Solomon. Dupa imbratisari, strangeri de mana si sarutari cu importanta gazda, au urmat discursurile: Netzer, care a vorbit elegant si atat de bine crescut (desi se arata, in filmul partial autobiografic, strivit de o mama posesiva, educatia primita e impecabila...

Culmea ar fi fost, ca la Oscaruri, sa-i multumeasca si celei care i-a dat viata si o idee de script, dar inca nu e timpul pierdut!), intr-o germana, jos palaria! A urmat Ada (obisnuita de altfel de la Locarno si Namur, intre altele), cu admiratie indreptatita fata de Luminita Gheorghiu, dar si cu ingrijorarea pentru filmul de arta si cinematografele in care sa ruleze, pentru mai multe fonduri binemeritate fata de acesti ambasadori culturali, cu recunostinta fata de programul Media si CNC (directorul Eugen Serbanescu savura si el succesul din Palatul Festivalului din Piata Marlene Dietrich) si i-a mentionat, fireste generic, pe cei care au crezut si pe cei care n-au crezut in acest proiect! Premiul juriului: Grand Prix, a plecat cu bosniacul Danis Tanovic, care a realizat pelicule mult mai consistente precum “No man’s land” si “Cirkus Columbia”, acum oprindu-se la un fel de cinévérité, cu cazul unei familii de romi, care traieste de pe urma stransului de fiare vechi, si cand nevasta se imbolnaveste, n-are asigurare si nimeni nu vrea s-o opereze fara.

Barbatul, care la randul lui probabil ca n-are asigurare stomatologica dupa haul bucal, foarte pitorescul Nazif Mujic, care “se joaca” pentru ca este evident o poveste reala si general valabila, a citit un biletel de multumire, dupa ce a luat si el un urs de argint. Jafar Panahi n-a putut sa-si ridice premiul pentru scenariul realizat cu un minim de mijloace, dar incitant (catelul: Boy, care are un apelativ de copil si o expresivitate de neuitat, ar fi meritat un cremvurst daca tot suntem in Germania, ca e mai grozav decat cel din “The Artist”). La regie a castigat David Gordon Green, cu road-movie-ul sau, despre doi cumnati care trag semne de circulatie pe soselele destul de izolate ale Americii, intr-o regiune unde fusesera niste cumplite incendii, din care supravietuieste o batranica stranie, pe care scenariul o abandoneaza aproape complet. Distributia se pare

ca a facut toti banii, desi laurii i-a luat “dirijorul” lui Emile Hirsch si al lui Paul Rudd.

Paulina Garcia, din “Gloria”, chiar a cunoscut-o, la figurat, dupa o viata de roluri TV, dand o lovitura si urcand pe “podium”, usor impiedicata de emotii, si cu o rochie atat de prost croita! Asta e diferenta fata de SUA! Acolo e bataie cine sa le imbrace pe starurile

adulate! Si ce actrita fabuloasa s-a dovedit a fi! Asta-i soarta celor care nu s-au nascut la Hollywood! Dar poate, intr-o buna zi... Cand s-a anuntat in sala de proiectie pentru presa Cinemaxx3, ca “Vic+Flo au vazut un urs” a luat premiul Bauer, pentru inovatie, s-a auzit un tipat , la limita, isteric, de bucurie. Regizorul canadian nici el nu se astepta. Denis Coté a multumit Montrealului si distributiei! Dar s-a si aratat extrem de incantat si si-a marturisit entuziasmul, atat de necesar unui iubitor si fauritor de cinema sa se afle alaturi de Wong Kar-wai! Care l-a randul sau a tinut sa sublinieze ca juriul nu e ca sa judece sau sa critice, ci ca sa sarbatoreasca asa cum se cuvine arta cinematografica! P.S. S-au vandut 300.000 de bilete, la cele peste 400 de filme!

Irina Margareta Nistor

MOVIE NIGHTS

UNORA LE PLACE JAZZUL

Stiam ca productia din 1959 este comedia cea mai buna a tuturor timpurilor, nu stiam ca e un remake dupa frantuzescul “Fanfare d’amour”, din 1935, si nici ca stilul de la Weimar a durat cat prohibitia: 1919-1933. Aproape ca il stiam pe dinafara ca pe “Casablanca” si totusi n-am rezistat ispitei de-al revedea pe marele ecran, cu un public de cunoscatori si iubitori de cinema care au/am zis in cor replica finala: “Nimeni nu-i perfect”, desi pelicula asta chiar este! Regizorul Billy Wilder, care a studiat initial dreptul si probabil de asta are niste pledoarii pe celuloid magistrale, austriacul pe care berlinezii il venereaza, inclusiv cu un bar lipit de un muzeu al celei de-a 7-a arte si al televiziunii, dar si de niste sali de cinema, a adus atata bucurie si umor cu capodopera sa, care n-are nevoie de vreo operatie estetica spre a nu-i ghici varsta, incat ii vom ramane pentru totdeauna recunoscatori. Fiind un scenariu si cu gangsteri il ia in distributie si pe meteoricul playboy Edward G. Robinson Jr, ii da lui Marilyn ocazia sa se desfasoare, iar celor doi comici straluciti Jack Lemmon (initial trebuia sa fie Sinatra) si Tony Curtis sansa unui travesti, care nu cade in ridicol (apropo, mai nou se cheama crossdressing, adica o costumatie incucisata, s-a publicat si un splendid album cu rolurile de acest tip de pe marele ecran), probabil ca a devenit politic incorect termenul atat de folosit pana acum. Daca la seniori are o noima aici deja mi se pare ca suflam si in iaurt! Ma amuza sicriul cu sticle de whisky, carat cu dricul, ghetrele, milionarii fosile, care citesc ziarul pe sezlonguri, dl. Mozzarela, Micul Bonaparte (aluzie la Micul Cezar, mafiotul cult), Hotelul Ritz, iahtul cu rafinamentul lui, barca in marsarier, psedo-cafeaua cu tarie, cursele de caini, Sfantul Valentin, gloantele din contrabas, interzis la ecleruri si alte “dulciuri”, instrumentul lui Monroe, greu de pronuntat si de ortografiat, rochia ei semitransparenta si atat de sexy, fara sa fie vulgara, sticla de sampanie si plosca pe post de shaker, spargatorul de gheata de dinainte de “Basic Instinct” si arma crimei lui Sharon Stone, Shell-ul cu benzina lui transfrontaliera si ochelarii care-l fac pe barbat vulnerabil si cuceritor (l-or fi citit pe Mircea Eliade cu miopul lui?), nelipsitul Freud, tortul cu surprize fatale, si mai ales ca nu-i nici un moment de plictiseala si ai putea sa-l vizionezi in bucla, la nesfarsit, si mereu ai avea satisfactia sa mai descoperi cate ceva nou...

PRNZ 5

UN KUNG FU MAGISTRAL Nu stiu daca Wong Kar Wai si-a intitulat filmul “The Grandmaster” ca sa se preteze la jocuri de cuvinte sinonime cu talentul sau sau ca sa ajute ziaristii sa-l complimenteze, dar fara indoiala pelicula este o capodopera, de imagine, de atmosfera, de poveste, de iubire si de tehnica neintrecuta a luptelor martiale asiatice, despre care, de fapt, stim atat de putin si le-am preluat doar vizual din filmele cu Bruce Lee, ajunse in Romania dupa ce acesta deja murise, lucru pe care il ignoram total fara sprijinul internetului si cu izolarea blestemata comunista!

Berlinala a decis sa deschida majestos seria de proiectii alese din mii de productii!

Directorul Dieter Kosslick, pare sa fi comandat si cativa fulgi de nea pentru a intregi decorul covorului rosu (unde cea mai hollywoodiana a fost Jane Fonda, cea care i-a inmanat Palme d’Or –ul lui Cristian Mungiu, ceea ce nu vom uita vreodata) si ca sa fie racord cu sublimul Kar Wai, la care nu se mai gaseau bilete din prima seara! “In the mood for love” a devenit dupa aproape 13 ani “In the mood... pentru perfectiunea cinematografica”, inclusiv cu muzica invaluitoare a lui Ennio Morriccone, cu sarmul de un magnetism acaparator al lui Tony Leung – Ip Man, si frumusetea de portelan incasabil al lui Zhang Ziyi, fiica maestrului maestrilor, dar si expresivitatea emotionanta a unei actrite coreene Song-Hye-kyo, in rolul ingrat al nevestei maestrului de Wing Chun, te fac sa te lasi furat, absorbit de o avalansa de imagini si culori, dar si momente cheie, trecute prin sepia si apoi in alb-negru, istorie pura, din 1936, invazia japoneza, colaborationistii, sindicatele artelor martiale (cat de bine abia acum intelegi semantica perfecta: coregrafie in lupta) precizia de kung-fu translata pe pelicula, trecuta printr-o poarta de fier forjat, filigranata parca si totusi strivitoare, scenele sugerate de indragostire, care sfarsesc dupa ce incepe genericul final, si cand KarWai stie deja lipsa de educatie a publicului si-l pedepseste asiatic strecurand inca o scena si un citat esential, pe care grabitul spectator il va rata!

Directorul Berlinalei are dreptate cand spune ca a 7-a arta trebuie sa fie precum ciocolata fina: dulce, amaruie si aromata rafinat. Dar pe toate le veti putea descoperi si la noi, pe marile ecrane, la vara, deja avem vestea cea buna, filmul e cumparat si pentru ca “Grandmaster” e grandios trebuie onorat cu un mers la cinema!

Irina Margareta Nistor

CONTROVERSE ALE ISTORIEI

PRNZ 6

DICTATUL DE LA VIENA Dictatul de la Viena (cunoscut si ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act international incheiat la 30 august 1940, prin care Romania a fost silita sa cedeze aproape jumatate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei in favoarea Ungariei horthyste.

Acest act a fost impus de Germania Nazista si Italia fascista in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial sub titlul de „arbitraj”.

PRELUDIUL DICTATULUI

In urma primului arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria obtinuse o portiune din Slovacia (tinut supranumit Felvidék, „Provincia de Sus”, in timpul Imperiului Austro-Ungar), iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupase Ucraina Subcarpatica (Rutenia) autonoma - regiunea Transcarpatia de astazi din Ucraina. Ungaria interbelica dorea printr-o politica revizionista sa obtina si celelalte teritorii care apartinusera Transleithaniei si pe care le pierduse in urma infrangerii din Primul Razboi Mondial prin Tratatul de la Trianon, in special Transilvania. In iunie 1940, la o saptamana dupa capitularea Frantei, Uniunea Sovietica a transmis Romaniei doua ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediata si neconditionata a Basarabiei, (fosta parte a Imperiului Rus intre 1812-1917, care se unise cu Romania dupa Primul Razboi Mondial) si a Bucovinei de Nord. Somatia sovietica se baza pe anexa secreta expansionista a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul roman, pe fundalul conjuncturii internationale nefavorabile, a cedat presiunilor sovietice si germane. Pe fondul aprecierilor lui Hitler ca „Romania a fost, timp de cateva decenii, aliatul activ si hotarat al oponentilor Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, avand in componenta si cativa ministri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta sa reclame revizuirea granitelor in Transilvania. Puterile Axei au sugerat partilor implicate sa-si rezolve problemele prin negociere directa sau arbitraj. Cedarile teritoriale romanesti au fost facilitate de starea de deruta determinata de presiunile externe si incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu si a cercurilor conducatoare romanesti de a angaja actiuni politice ferme, de a organiza masuri de aparare nationala. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul ca a evitat un contact direct cu Hitler, desi se impunea o expunere personala, au intarit convingerea cancelarului nazist ca regele Romaniei nu va intreprinde masuri de impotrivire hotarate, ci va consimti treptat la toate pretentiile revizioniste formulate. La 15 iulie 1940, Hitler ii adreseaza regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizand asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune daca nu ar da curs cererii sale” de a incepe tratative cu Ungaria si Bulgaria in vederea revizuirii frontierelor. Ion Gigurtu a declarat la radio ca Romania trebuie sa faca sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermana si aderarea totala a Romaniei la Axa BerlinRoma. La 26 iulie 1940, la intalnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de raspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se incepe tratative.

Negocierile prin intermediul reprezentantilor Germaniei si Italiei au inceput la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 69.000 km² din suprafata Romaniei, la care guvernul roman a raspuns oferind un schimb de populatie si o serie de rectificari minore ale granitelor. In final, negocierile de la Turnu Severin au esuat si se parea ca disputa romano-ungara se va muta pe campul de lupta. Armata maghiara a primit ordin sa fie pregatita pentru declansarea atacului la 28 august. S-au produs numeroase actiuni provocatoare pe frontiera, aviatia maghiara patrunzand in spatiul romanesc pana la Brasov, si bombardand aeroportul civil din Satu Mare. Germania era insa interesata sa pastreze pacea in regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor tari pentru necesitatile de razboi. Ministrii de externe ai Romaniei (Mihail Manoilescu) si Ungariei au fost convocati la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus partilor preacceptarea neconditionata a arbitrajului germano-italian, care avea sa devina cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. In dimineata zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroana convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abtinere), in schimbul garantarii de catre Germania si Italia a noilor granite.

Trasarea noii frontiere a fost supervizata personal de Hitler, interesat de regiunea petrolifera a Prahovei, astfel ca noua granita ajungea la doar cativa zeci de km de ea. Ministrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, si cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia sa delegatiilor din Romania si Ungaria la 30 august, in Palatul Belvedere din Viena.

TEXTUL ARBITRAJULUI DE LA VIENA

1.Traseul definitiv al liniei de frontiera, care desparte Romania de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografica aici anexata. O comisie romano-ungara va determina detaliile traseului la fata locului; 2.Teritoriul roman atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele romanesti intr-un termen de 15 zile si remis in buna ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuarii si ale ocuparii, precum si modalitatile lor vor fi fixate in termen de o comisie romano-ungara. Guvernele ungar si roman vor veghea ca evacuarea si ocuparea sa se desfasoare in ordine completa; 3.Toti supusii romani, stabiliti in aceasta zi pe teritoriul ce urmeaza a fi cedat de Romania, dobandesc fara alte formalitati nationalitatea ungara. Ei vor fi autorizati sa opteze in favoarea nationalitatii romane intr’un termen de sase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor parasi teritoriul ungar intr’un termen aditional de un an si vor fi primiti de Romania. Ei vor putea sa ia, fara nicio impiedicare, bunurile lor mobile, sa lichideze proprietatea lor imobila, pana in momentul plecarii lor, sa ia cu ei produsul rezultat. Daca lichidarea nu reuseste, aceste persoane vor fi despagubite de Ungaria. Ungaria va rezolva intr’un mod larg si acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optantilor.

4.Supusii romani de rasa ungara, stabiliti in teritoriul cedat in 1919 de catre Ungaria Ro-

CONTROVERSE ALE ISTORIEI maniei si care ramane sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru nationalitatea ungara, intr’un termen de sase luni. Principiile enuntate in paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept; 5.Guvernul ungar se angajeaza solemn sa asimileze in totul cu ceilalti supusi unguri pe persoanele de rasa romana, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobandi nationalitatea ungara. Pe de alta parte, guvernul roman ia acelasi angajament solemn in ceea ce priveste pe supusii de rasa ungara, care vor ramane pe teritoriul roman; 6.Detaliile rezultand din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin conventie directa intre guvernele roman si ungar; 7.In cazul in care dificultati sau indoieli s’ar ivi in cursul aplicarii acestui arbitraj, guvernele roman si ungar se vor intelege pe cale directa. Daca intr’o chestiune sau alta intelegerea nu se realizeaza, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului si Italiei, care vor adopta o solutie definitiva. A doua sedinta a Consiliului de Coroana roman, din noaptea de 30-31 august, a aprobat Dictatul. Guvernului maghiar s-a declarat foarte nemultumit si „zdrobit sufleteste”, deoarece nu obtinuse intregul teritoriu solicitat, ca suprafata si forma dorita. Prin al doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43,492 km² din teritoriul national roman, cu o populatie estimata atunci la 2,609,000 locuitori. Aceasta parte a Romaniei a ramas in istorie cunoscuta ca Transilvania de Nord. Armata ungara urma sa preia controlul in respectivul teritoriu la 15 septembrie 1940. Cu aceasta ocazie, Germania nazista a incheiat si doua tratate cu Bucurestiul si Budapesta, prin care se acorda un statut separat si preferential populatiei germane din Transilvania.

CONSECINTELE DICTATULUI SI ANULAREA SA

Germania nazista a fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul ca a castigat suportul militar simultan al Ungariei si Romaniei. Cele doua tari au aderat la pactul Tripartit in noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situatia creata de Dictatul de la Viena in cartea sa Romania: 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe Series, Oxford University Press, 1994): Dictatul de la Viena nu numai ca nu a clarificat situatia, ci a dus la o tensionare a relatiilor dintre Romania si Ungaria. Nu a reusit sa rezolve problema nationalitatilor, separand toti etnicii maghiari de toti etnicii romani. Aproximativ 1.200.000 de romani, aproximativ 50% din populatia teritoriului Transilvaniei De Nord, au ramas in portiunea primita de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au ramas in Transilvania Sudica.

Guvernul britanic a refuzat sa recunoasca dictatul, la fel si S.U.A., conform politicii lor de a nu recunoaste nici un teritoriu ocupat de la inceputul razboiului. Dictatul de la Viena a produs o grava criza politica in Romania. La 4 septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost fortat sa demisioneze, intre altele sub presiunea legionarilor. Armata ungara a intrat in teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populatia maghiara a intampinat cu entuziasm trupele si a considerat separarea de Romania ca o eliberare. Pe teritoriul transilvan cedat, Transilvania de Nord s-au produs o serie de incidente in care etnici romani au fost masacrati de trupele horthyste: Moisei, Traznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumarna, Zalau, Camar, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerasa, Marca, Nusfalau, Sarmasu, Muresenii de Campie, Campia Turzii, Ludus, Prundu Bargaului, Huedin, Cucerdea, Lascud. A fost elaborat un program de maghiarizare a romanilor, elaborat de baronul Aczel Ede si insusit de guvernul maghiar. Programul cuprindea expulzarea fruntasilor vietii politice romanesti, pauperizarea romanilor, mobilizarea lor in armata, colonizarea de unguri, sicanarea romanilor sub diverse forme pentru a-i determina sa emigreze. Obiectivele urmau sa fie realizate prin

PRNZ 7 mijloace oficiale sau prin intermediul organizatiilor paramilitare. Regele Carol al II-lea, desi se opusese cedarilor teritoriale fara lupta, a fost declarat vinovat principal la demonstratiile stradale organizate de Miscarea Legionara. Sub presiunea reprezentantilor lui Hitler la Bucuresti si a lui Horia Sima, regele l-a numit prin decret regal prim-ministru - cu conditia formarii unui guvern de uniune nationala - pe generalul Ion Antonescu, iar acesta i-a impus abdicarea (la 6 septembrie 1940). In calitatea de prim-ministru, Antonescu a contestat Dictatul de la Viena, inclusiv in discutiile cu Adolf Hitler si Benito Mussolini, dar a obtinut de la Hitler - in primavara anului 1944 - numai o vaga promisiune de revizuire ramasa nefinalizata.

Dupa declansarea conflictului sovieto-german, diplomatia maghiara a sustinut in cancelariile Puterilor Axei ca diferendul teritorial romano-maghiar cu privire la apartenenta Transilvaniei putea fi solutionat prin intermediul despagubirii Romaniei in est, respectiv prin anexarea Transnistriei si Galitiei in schimbul renuntarii Romaniei la pretentiile asupra Transilvaniei de Nord. In viziunea Budapestei, o atare solutie prezenta avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizarii etnice a teritoriului maghiar prin stramutarea populatiei romanesti in est, pe de alta parte crea premisele reintregirii Transilvaniei in cadrul Coroanei Sf. Stefan.

Pentru a nu periclita revendicarile teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul roman a respins ideea anexarii oricaror teritorii dincolo de Nistru, acceptand doar „raspunderea pentru administrarea si exploatarea economica numai a spatiului dintre Nistru si Bug”. Dupa rasturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 si intoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata romana a participat in toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietica a acceptat ca Transilvania de Nord sa revina Romaniei, cu conditia instaurarii la Bucuresti a unui guvern procomunist. Administratia civila romana a revenit in Transilvania abia in martie 1945, dupa formarea guvernului condus de Petru Groza.

In decursul Conferintei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmarit sa pastreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a ramas fara rezultat, incat articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria si articolul 2 al tratatului de pace cu Romania prevad nulitatea acordului incheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, si restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 intre Romania si Ungaria.

PRNZ 8

COPIII NOSTRI Pe Gabi, Violeta, Dorian, Alexia si Sebastian Duta i-am cunoscut acum 2 ani, cand de-abia ajunsesera in Noua Zeelanda, emigrand din SUA. De fapt, am facut cunostiinta cu Violeta pe Yahoo Messenger, si dupa cateva zile, ne-au vizitat, fiind vecini. Imi amintesc cum i-am imprumutat cu paturi, oale, saltele, si alte obiecte casnice, ca la inceput...

Apoi i-au adus pe copii la Scoala Romaneasca, si cercul lor de prieteni s-a marit considerabil. Violeta si Gabi, asa cum ii cunosc eu, sunt niste oameni deschisi, veseli, prietenosi, dornici sa le ofere copiilor o educatie care sa-i ajute sa devina cetateni ai lumii.

Dorian, Alexia si Sebastian fac multe sporturi, schiaza, inoata, fac gimnastica, canta la pian, danseaza, sunt niste copii foarte activi. Si la scoala au primit premii de excelenta academica De cateva luni ei se bucura de prezenta bunicii lor, mama Violetei, doamna Maria, venita din Romania sa fie alaturi de nepoti si sa le dea o mana de ajutor, asa cum fac bunicii romani. Ce copii norocosi! Iata mai jos un interviu luat familiei Duta. Sper ca experienta lor de viata sa-i inspire si pe alti parinti.

Cat ati stat in SUA si de ce v-ati hotarat sa veniti in NZ?

La ceva timp dupa ce am absolvit facultatile in Timisoara, la 25 ani (Violeta), respectiv 28 ani (Gabi) am emigrat in America din Romania cu un singur vis: sa ne traim prezentul cum ne dorim si sa facem planuri pozitive pentru viitor. Am considerat ca este tara unde orice vis ti se poate indeplini, tara unde posibilitatile si oportunitatile fiecaruia se pot indeplini, indiferent de rasa, religie sau cultura. Am obtinut tot ce am dorit in cei 12 ani traiti acolo: am calatorit mult, am studiat la facultati exceptionale, am experimentat diferite stiluri de viata, ne-am facut prietenii pe viata, dar cea mai importanta realizare obtinuta sunt cei trei copilasi care ne-au ales pe NOI doi sa le fim parinti. Sebastian, Dorian si Alexia sunt totul pentru noi. Fiecare copil si parinte sunt unici, si din motivul acesta as inclina sa cred ca a “profesa meseria de parinte” este mai degraba o meserie artistica decit stiintifica. Iti trebuie multa rabdare, creativitate, confidenta, dragoste pentru frumos si mai ales dorinta de a asculta mult si de a vorbi mai putin.

Cam asta facem in fiecare zi, incercam sa invatam mai mult si sa progresam ca si “artisti”. Am decis sa emigram din nou, de data asta in NZ dintr-un singur motiv: sa le oferim copiilor nostri un prezent mai “safe” si o “portita” deschisa pentru viitorul in care vor trai.

SEBI DODO

FAMILIA DUTA DIN NOUA ZEELANDA

Cu trei cetatenii, vor avea oportunitatea sa-si aleaga viitorul. NZ este una dintre cele mai curate si “green” tari din lume, tara perfecta pentru a creste copiii. Suntem aici pentru copii, pentru aerul curat, munti, plaje, lacuri, riuri si liniste. Nu stim ce va fi 5 ani de acum inainte si unde ne va arunca viitorul, dar momentan suntem aici si nu plecam.

Cum v-ati integrat?

Emigrand a doua oara ne-a fost mult mai usor. Vorbind limba si avand experienta acumulata, nu am avut dificultati de integrare. Mai degraba am simtit ca si cum ne-am fi mutat dintr-un oras intr-altul, nu dintr-o tara in alta. Ce este important insa, ne-am facut prieteni pe viata si in NZ. Cine s-ar fi gindit ca exista asa o mare comunitate de romani la asa mari departari... Aici s-a nascut noul nostru bebe, DQB Zone, compania pe care am infiintat-o cu ceva timp in urma. A fost totul neplanuit, pur si simplu am decis sa importam imbracaminte si incaltaminte din America. Am fost obisnuiti sa cumparam calitate la preturi mai joase si suntem privilegiati sa putem oferi acest lucru in NZ. Suntem fericiti sa vedem clientii iesind bucurosi din magazin. Pentru cei interesati, ne puteti gasi la Fox Outlet in Northcote.

Ce va lipseste? Si vorbiti-ne putin si despre copii...

Sincer sa-ti spun, traind in asa multe locuri, copilaria in Romania, in State, apoi in NZ, cel mai mult ne lipsesc familia si prietenii. In toate locurile intampini lucruri pozitive si negative. Nu exista un loc perfect pe lumea asta. Dar incercam sa gindim pozitiv si mai ales sa ne inconjuram de oameni care gandesc pozitiv. Ne simtim bine cand radem, ajutam pe cineva, fie cu o vorba buna, cand cantam si ne prostim alaturi de copii si incercam sa nu ne simtim victimizati in situatii mai dificile. Cam asta e succesul nostru departe de “casa”, oriunde ar insemna locul acela. Ca toti parintii si noi ne dorim niste copii sanatosi, fericiti, respectuosi, care vor creste “happy, well rounded adults”. Sebastian are 10 ani, Dorian 8 iar

ISTORIA ROMANILOR

PRNZ 9

Alexia 5. Sunt copii buni, cu personalitati si aptitudini diferite. Noi, ca parinti, incercam sa le maximizam potentialul, sa fim “a good role model” si sa le amintim permanent ca sunt iubiti neconditionat. Sebi este anul 5, Dorian anul 3 si Alexia anul 1 la Kristin School. Sunt implicati in multe activitati: inot, gimnastica, karate, snowboarding, pian si drama. Merg la competitii si concerte, sunt foarte activi si sunt fericiti sa incerce intotdeauna ceva nou.

ALEXIA

Daca ati lua-o de la inceput, ce ati face diferit?

Viata e plina de surprize, sperante si posibilitati.

Citeodata e greu sa ne dam seama ce norocosi suntem doar pentru simplu fapt ca existam. Nu am schimba nimic daca am lua-o de la inceput. Am avut o viata minunata pina acum, cu “ups and downs”, dar e bine sa faci greseli pentru ca inveti din ele. Theodore Roosevelt a avut mare dreptate spunand: “In any moment of decision, the best thing you can do is the right thing. The worst thing you can do is nothing.” Asta am incercat si noi: sa alegem optiunea optima in tot ce am realizat pina acum. Speram sa o facem si de acum inainte.

Mihaela Enache

EPISODUL 9 : RAZBOIUL DIN

1330

Iata cum povesteste Cronicon Pictum, un izvor contemporan, numit astfel din cauza miniaturilor ce-i impodobesc textul, infrangerea Ungurilor: multimea nenumarata a Romanilor, sus pe rapi, alergand din toate parcile, aruncara sageti asupra oastei unguresti care era in fundul vaii, pe drum, care insa nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curand un fel de corabie, stramta, unde din pricina inghesuelii, cei mai sprinteni cai si ostiasi cadeau in lupta, pentruca din pricina urcusului prapastios... nu se puteau sui impotriva Romanilor pe niciuna din rapile de pe cele doua laturi ale drumului, nici nu puteau merge inainte, nici nu aveau loc de fuga, fiind santurile sapate acolo, ci ostasii regelui era cu totul prinsi, ca niste pesti in varsi sau in mreaja. Au cazut tineri principi nobili, Pre’ nicio deosebire. Caci aceasta trista intamplare a tinut mult, din ziva a sasea a saptarnanii pana in ziva a doua a saptamanii viitoare (adica de Sambata pana Marti!), in care zile ostasii alesi asa se izbeau unii de altii precum in leagan se leagana si se scutura pruncii sau ca niste trestii batute de vant. Uciderea cea mai cumplita cad a cazut multime de ostasi, principi nobili, numarul lor nu se poate socoti, a fost in ziva a sasea, in preseara Sfantului Martin si dupe’ aceea, in ziva urmatoare (adica in zilele de 9 si 10 Noemvrie!). Acolo au murit si trei prepoziti (administratori bisericesci!) anume: magistrul Andrei, prepozitul bisericii albense, barbat foarte venerabil, vicecancelarul Majestatii Sale Regale; fiind el acolo, a pierit cu sigiliul regelui; mai departe, Mihail prepozitul din Poszega si Nicolae, prepozitul din Alba transilvana; dupe’ aceea Andrei plebanul din Sarus si monahul Petre din Ordinul Predicatorilor, barbat onest, acolo a primit paharul mortii crancene, pentruca, in creierii capului... le-au batut cuie de lemn. si unii preoti care erau capelanii regelui, fura ucisi. A cazut in sfarsit o multime nenumarata de Cumani. Trupurile tuturor, atat ale fetelor bisericesti cat si ale nobililor laici, acolo, pe locul luptei, asteapta timpul invierii de apoi. Nici cei mai de aproape ai lor nu putura se’ gaseasca pe iubitii lor ca sei ingroape, din cauza navalirii dusmanilor. Si Romanii au dus multi prinsi cu sine, atat raniti cat si nevatamati, si au luat foarte multe arme si hainele pretioase ale tuturor celor cazuci; si bani in aur si argint si vase pretioase, cingatori de sabie multe pungi cu grosite late (cu bani !) si multi cai cu sei fraie, ce toate le-au luat si le-au dus lui Basarab voievod. lar regele i-a schimbat insemnele armelor sale, cu care a imbreicat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezandu-1 a fi insusi regele, Romanii cu cruzime I-au omorit. Si regele abia a scapat. Caci au stat imprejurul lui ca niste ziduri de piatra, Danciul cu fiul sau Ladislav si alti ostasi, care erau in serviciul personal al regelui, magistrul Martin, fiul lui Berend; acestia toate loviturile de sabii si de sageti le-au primit asupra lor, ca niste stropi de ploaie torentiala, ca scape vieata regelui de lovitura mortii”.

Nu se stie sigur unde s’a dat aceasta memorabila lupta. Unii istorici cred ea ea a avut loc intre Campulung si Bran, la punctul numit Posada. Dar dela cetatea Argesului” (sub castro Argias”) unde ajunsese armata ungara, drumul cel mai scurt de intoarcere nu e prin Campulung, Bran si Brasov, ci prin Lovistea si apoi valea Oltului, spre Sibiu. E mai probabil deci ca lupta sa fi avut loc pe aici, asadar intre Curtea de Arges si Sibiu, poate prin Lovistea. Documentele contemporane ne spun ca la acest razboiu, Basarab a avut si ajutorul paganilor vecini” deci al Tatarilor. Victoria stralucita din 1330 a dovedit puterea noului stat romanesc si in acelasi timp i-a asigurat o desvoltare libera. VA URMA

Constantin C. Giurescu

PRNZ 10

DESPRE NOUA ZEELANDA

NOUA ZEELANDA IN CIFRE SI PARADOXURI Nu mi-am inchipuit niciodata ca voi ajunge in Noua Zeelanda. Iata-ma intors dupa 24 x 2 ore de zbor efectiv, ceea ce inseamna 36 x 2 cu cele petrecute intre avioane si dupa paisprezece zile cat am stat in tara de la antipozi. Noua Zeelanda se intinde pe doua insule mari (pe cele mici nu le-am numarat) foarte diferite una de alta, si are doua coaste la fel de diferi-te. Pe coasta de vest bate mereu vantul − oho, ce vant! − si ploua de rupe pamantul, inclusiv un pod pe care urma sa-l trecem. Pe coasta de est e soare si pace. Nu degeaba e scaldata de Oceanul Pacific. Coasta de vest suporta capriciile insuportabilei Mari a Tasmaniei. De aceea se zice ca nu-i suporta neozeelandezii pe australienii aflati dincolo de ea, chiar daca la mai bine de 2.000 de kilometri. Fiind vorba de distante, Noua Zeelanda e tara cea mai departata de toate tarile din lume. La Bluff, oraselul situat cel mai la sud, sunt insemnate pe niste sageti de lemn urmatoarele distante: 18.900 de kilometri pana la Londra, 15.000 pana la New York sau Tokyo, 11.000 pana la Hong Kong, si altele mai putin semnificative. Bucurestiul nu e semnalizat, nefiind de gasit, de altfel, in niciunul din cele doua ghiduri consacrate Europei. Doua treimi din cele 4,5 milioane de locuitori traiesc pe insula de nord, si 1,4 milioane dintre ei in Auckland, care nici macar nu e capitala, onoarea revenind lui Wellington, tot de pe insula nordica, un oras mult mai mic.

Insula sudica numara putine localitati importante. Cele cateva care merita numele de orasel seamana cu asezarile americane din filmele despre Far West si par de butaforie. Hokitika, de exemplu, unul din centrele culturii maori. In rest, ferme relativ izolate. Insula sudica, singura pe care-am strabatut-o in lung si-n lat, e ocupata aproape 100% cu cresterea oilor si a vitelor: 44 de milioane de oi, adica 11,05 pe cap de neozeelandez, si, respectiv, 6 milioane de vaci, adica o vaca si jumatate pe acelasi cap. Pasunile sunt riguros despartite de garduri de sarma prin care trece un curent electric slab, dar convingator pentru tendintele unora dintre animale de a da buna ziua masinilor care circula pe sosele. N-am vazut caini ciobanesti. Animalele sunt manate de fermieri, pe cai sau pe trikes (n.r. − vehicule motorizate cu trei roti), oile, la tuns, vacile, la muls, altminteri ramanand pe pasuni tot anul, cu singur adapost cerul instelat.

Noua Zeelanda e o tara de munti: 2.000 de kilometri de lanturi muntoase. Mount Cook, varful national, are peste 3.700 de metri, cei mai multi sunt doimiari, acoperiti de zapada in plina vara. In sud, ultimul inghet are loc in decembrie, iunie a noastra, primul, in martie, septembrie a noastra. La Te Anau a nins pe munti la jumatatea lui ianuarie, iulie a noastra. Vara-vara nu exista decat in nord. In sud, acelasi sezon seamana mai degraba cu o primavara timpurie. Ce e drept, asta a mai atenuat din ciudatenia de a trece in Noul An in plina vara. Exceptand cele trei sau patru orase, Noua Zeelanda este o provincie pitoreasca in care exista o singura banca locala, niciun mijloc de transport in comun, ca sa nu vorbesc de taxiuri, nici legaturi intre localitati (indeosebi in sud, unde „rent a car“ e de rigoare), fosta structura feroviara fiind vanduta, rascumparata si iarasi vanduta unor investitori straini, care n-au investit nimic, asa ca nu circula niciun tren, daca exceptam decovilul care leaga Hokiti-

ka de Christchurch prin Pasul Arthur. Tara exporta lana oilor la preturi exorbitante, cum sunt si cele din buticurile locale. Oile sunt bune de lana, nu si de lapte, asa ca branza, si nu numai de oaie, e pe sponci. Un paradox este si ca, desi inconjurata de oceane, si la fel de bogata in lacuri ca si in oi, in Noua Zeelanda nu se pescuieste suficient pentru a avea la masa peste local. Somonul vine inghetat din Norvegia, de la peste 20.000 de km, iar tonul, din Islanda vecina (cu Norvegia, nu cu Noua Zeelanda).

Ultima contradictie este intre firea localnicilor, amabili si comunicativi, gata sa-ti faca orice serviciu, vorbareti si zambitori, si birocratia de care ai parte atat la intrarea, cat si la iesirea din tara, implicand o formularistica mai ceva decat aceea din Romania comunista, control strict al bagajelor, filtre repetate, dar care nu par preocupate de eventuali teroristi, ci de introducerea unor alimente, medicamente si... furnici. Inexistente in Noua Zeelanda, furnicile sunt socotite, mai ales cele argentiniene (nu ma intrebati de ce), la fel de primejdioase ca oposumii, autohtoni acestia, dupa ce au scapat controlului vamal cu decenii in urma, si care rod copacii mai abitir decat coana Moarte din povestea lui Creanga. Nu ma simt in stare sa spun mai nimic despre cel mai frumos oras, Christchurch, distrus de trei cutremure succesive, intre septembrie 2010 si iunie 2011: 1.600 de case si centrul istoric, cu monumentala Catedrala, au fost aproape rase de pe fata pamantului. Culmea este ca vulcanul care fumega si ne primejduia zborul cu avionul la sfarsitul anului trecut se afla pe insula de nord. Alta data, poate, mai multe amanunte. Exceptand cele trei sau patru orase, Noua Zeelanda este o provincie pitoreasca in care exista o singura banca locala, niciun mijloc de transport in comun, ca sa nu vorbesc de taxiuri.

Marturisire: Ca si Petru, m-am lepadat de trei ori in ultima vreme de principiile mele si anume de a calatori numai spre vest, de a evita tarile exotice si de a nu face o pasiune pentru natura salbatica. Primul lucru uimitor, cand am aterizat la Christchurch, a fost ca nu trebuie sa schimb ora pe ceas: o singura rotatie inainte a limbilor era de ajuns. Diferenta de 12 fuse orare facea inutila alta manevra. Ne aflam exact pe partea opusa a pamantului. „Cum e sa stai cu capul in jos?“, m-a intrebat un prieten. „E bine pentru picioare“, i-am raspuns.

Dupa 40 de ore de sedere pe scaun in avion, raspunsul nu mai era chiar o gluma. Cum am mai spus, am strabatut in lung si lat insula de sud a Noii Zeelande, cu o masina inchiriata, alt mijloc de transport neexistand. Am locuit la pensiuni si doar accidental la hotel. Asa ca am avut sansa de a cunoaste indeaproape oameni ai locului. La Collingwood, langa stramtoarea Cook, casa apartinea unui cuplu in varsta, el profesor universitar, specialist in industrie alimentara, ea, fotograf si autoare de carti de calatorie in Africa, amandoi, prietenosi, firesti, umbland desculti ca hipiotii. Casa, in stil japonez, cu gradina interioara podita in care trona o mica fantana tasnitoare, cu usi glisante si geamuri enorme, adapostea o bogata biblioteca literara, cu volume de Tennyson si Joyce. Fusese construita, ca mai toate, in scop familial, dar, dupa ce copiii se risipisera, incepuse a fi inchiriata si nu atat din ratiuni pecuniare, cat din dorinta proprietarilor de a veni in contact cu lumea. O dorinta a majoritatii neozeelandezilor, care resimt, probabil, izolarea si departarea. La Berrytown, alta pensiune, alt cuplu varstnic, la fel de simpatic si pus pe vorba: de unde sunteti, ce faceti, ce ati vazut din Noua Zeelanda,

DESPRE NOUA ZEELANDA incotro va indreptati, sa stiti ca soseaua e inundata si, daca nu puteti trece, intoarceti-va la noi si asa mai departe. Inundatia soselei e recurenta pe coasta de vest a insulei sudice, unde ne-a plouat torential, ne-a batut vantul, ce zic eu, ne-a atins o aripa a uraganului care tocmai devastase Samoa si Fiji. Casa, de vanzare: proprietarul, care lucra in gradina si avea negru sub unghii, canta la pian in asteptarea incetarii crizei, ca sa obtina un pret convenabil. La Bluff, in extremul sud, acelasi cuplu trecut de saizeci de ani, ai carui copii si nepoti nu se mai intorc in casa familiala, acelasi anunt: „For sale“. Aici aflam cele mai multe lucruri despre Noua Zeelanda. Doamna casei apartine celei de-a cincea generatii de localnici. Bluff e cea mai veche asezare europeana din ambele insule. Nu demult, de cand se acorda o mare atentie primei civilizatii a locurilor, datand de 1100 de ani, a fost construita o Casa Maori, un templu adapostind totemuri si obiecte stravechi, pe care gazdele noastre ni l-au aratat cu mandrie, desi erau englezi, urmasii lui Stewart care au colonizat insula cu 200 de ani inainte. Britanicii au lasat, la randul lor, urme de nesters, inclusiv limba, toponimice, tot asa de numeroase ca si cele maori, „breakfast“-ul cu oua „poached“ sau „scrumbbled“ si „bacon“ la tigaie, de care am avut zilnic parte. Nu exista localitate, cat de mica, asa cum sunt toate, unde sa nu intalnesti o Queenstreet sau un Queenspark. Regina Victoria a vizitat Noua Zeelanda la sfarsitul secolului al XIX-lea, calatorind cu vaporul pe traseul lui Cook sau Stewart, pe la Capul Bunei Sperante, Oceanul Indian, ocolul Australiei pe la sud, din teama de vesnic furioasa Mare a Tasmaniei, ceea ce explica de ce noii sositi in Noua Zeelanda au descoperit sudul indepartat inaintea nordului mai apropiat. Cat a durat calatoria din 1897 a unicei suverane a Marii Britanii care s-a incumetat s-o faca, nu stiu. Doar Elisabeta a II-a s-a mai bucurat de o domnie destul de lunga ca sa si-o fi permis, mai ales ca cele vreo 40 de ore de avion de azi sunt o nimica toata pe langa lunile de vapor ale predecesoarei sale regale, dar se pare ca, Noua Zeelanda nemaifiind dominion britanic din 1947, cam de cand s-a urcat ea insasi pe tron, n-a mai vazut rostul deplasarii. Sa nu uit de case: rareori cu etaj, din lemn, cele de locuit, din caramida, cele oficiale sau bisericile, in stil Tudor sau Victorian. Cu exceptia lui Christchurch, daramat de cutremur, celelalte localitati din insula sudica par decoruri de film, cu verandele lor deschise din lemn „brodat“ si vopsit in alb sau verde sau albastru, fara garduri, dar cu garaje, precedate de gazonul englezesc clasic si urmate de straturi de flori de al caror nume n-am nici cea mai mica idee. Fermecatoare in puritatea lor butaforica, sunt totusi locuite de zeci de ani, de aceleasi familii, confortabil dotate cu tot ce pretinde modernitatea noastra cea de toate zilele. (Articol preluat din Adevarul)

Nicolae Manolescu

PRNZ 11

DOMNULUI MANOLESCU, CU DRAG Imi incep raspunsul catre domnul Nicolae Manolescu prin a-mi aminti de un film celebru, “Domnului profesor, cu drag“, o capodopera a lui James Clavell, in care exceptionalul Sidney Poitier joaca rolul unui profesor dedicat, un fel de “domn Trandafir” in varianta englezeasca. Tactul de care da dovada profesorul Mark Thackeray (intr-o scoala bantuita de lipsa resurselor, de existenta bandelor de cartier, de problemele rasiale, dar si de cele financiare) este remarcabil, cartierul londonez East End nefiind unul dintre cele mai prietenoase pentru un inginer reprofilat in profesor. O sa spuneti ca nu exista nici o legatura intre filmul descris mai sus si comentariile despre Noua Zeelanda ale domnului Manolescu. Cu respect pentru domnia sa, incerc sa fac o legatura intre reputatul critic literar, membru corespondent al Academiei Romane, profesor la Universitatea din Bucuresti, presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania si calitatea de jurnalist de calatorie pe care a demonstrat-o recent in ziarul Adevarul. Citind articolele despre Noua Zeelanda am ajuns in postura de a le critica si eu, in calitatea mea umila de editor si roman traitor in aceasta minunata tara.

La inceput, aflam ca neozeelandezii nu-i suporta pe australieni si datorita capricioasei Mari a Tasmaniei.

Frumoasa figura de stil, insa gresita. Intre cele doua natii nu exista o ura, asa cum s-ar putea crede, nici macar pentru chestiunile marunte, este doar o tachinare constructiva si amuzanta, care depune marturie despre legaturile exceptionale dintre cele doua popoare. Nu pot sa imi amintesc, pentru comparatie, de vreun vecin al Romaniei cu care tara noastra sa aiba asemenea legaturi de prietenie. Poate doar Republica Moldova, pe care o consider insa, intr-un mod profund antieuropean, parte din tara noastra. Apoi, domnul Manolescu nu gaseste Bucurestiul in nici un ghid de calatorie dedicat Europei. Din nou gresit, Bucurestiul si Romania sunt foarte usor de gasit, in ghidurile de calatorie Lonely Planet, pe care le puteti studia in toate magazinele Paper Plus, pana si in cel mai neinsemnat orasel din aceasta tara. Si, as adauga, chiar si in Hokitika, pe-acolo pe unde a trecut si distinsul critic literar. N-am vazut caini ciobanesti, spune domnul Manolescu. Cu mandrie va raportez, caini ciobanesti exista peste tot, mai ales in Insula de Sud, in care ati fost. Ei ajuta decisiv la strangerea oilor, sunt campioni mondiali in competitiile speciale dedicate acestor activitati, ii puteti vedea la lucru si in spectacole tematice, dar si in fotografia alaturata. De altfel, in Insula de Sud, la Lacul Tekapo, exista chiar si un monument ridicat in memoria cainelui de stana din rasa Huntaway. Despre bancile din Noua Zeelanda nu are rost sa mai vorbim. Sa spunem doar atat: intr-adevar exista doar o banca locala (una si buna), insa celelalte cateva sunt australiene si sistemul bancar e unul dintre cele mai sigure din lume, top 10 mondial. Sa nu comparam cu Romania, pentru ca n vrem sa ne bufneasca rasul. Si plansul! Alte inexactitati: nu exista mijloace de transport in comun (ba exista insa ele se numesc autocare si deservesc doar local, pentru ca ar fi aberant sa existe tramvaie, troleibuze si autobuze pentru o populatie cat cea a unui cartier mai mare al Bucurestiului), oile nu sunt bune si de lapte asa ca branza e pe sponci (e de ajuns ca sunt exploatate pentru carne si lana, laptele este pentru alimentatia mieilor), somonul vine inghetat din Norvegia (iar gresit, exista mari crescatorii de somon chiar in Insula de Sud), iar lista micilor rautati ar putea continua. Cea mai ciudata a fost insa remarca despre proprietarul care avea ”negru sub unghii” din cauza lucrului in gradina. Poate ca din penita lui Gigi Becali ar sunat mai bine, insa Gigi era ocupat sa elimine Ajax-ul lui Amsterdam, si oricum domnul Becali nu stie ce e aia o penita (insa iubeste oile intr-un mod sincer). In rest, draga domnule Manolescu, ne bucuram ca ati avut o vacanta linistita, intr-o tara minunata, care v-a primit intr-un mod cat se poate de ospitalier. Va salutam cu drag, din rustica si indepartata Aotearoa. CRISTI DUMITRACHE

PRNZ 12

BIOGRAFII

DOI CONTEMPORANI LA PARIS: BRANCUSI SI PICASSO Ambii sunt titani ai artei mondiale, au fost contemporani si au trait si au creat la Paris. Brancusi s-a nascut la Hobita, Gorj si a trait intre anii 1876 – 1957, murind la varsta de 81 de ani, iar Picasso s-a nascut la Malaga, Spania si a trait intre anii 1881 – 1972, murind la varsta de 91 de ani. Brancusi n-a fost casatorit niciodata, dar Picasso a fost casatorit de sapte ori, avand numerosi copii. Doua destine, ca viata particulara, diametral opuse si totusi asemanatoare in ceea ce priveste destinul femeii in creatia artistului. La ambii femeia a contat enorm de mult in creatiile lor.

Acum ceva timp am vazut la TV filmul „Picasso, artist si demon” dedicat aproape in exclusivitate relatiilor amoroase si de familie ale artistului. Producatorul a avut de unde sa aleaga subiecte palpitante si socante, din viata ce si-a petrecut-o Picasso alaturi de cele sapte sotii.

N-am ce zice, filmul – cine o fi scris scenariul nu stiu – a fost realizat exceptional. Evocand viata artistului alaturi de femeile iubite, scenaristul si regizorul au urmarit si au stiut sa scoata totusi in evidenta dara de lumina ce a lasat-o artistul, marele creator, in lumea artelor. In comparatie cu Brancusi, Picasso a creat enorm de mult, avand in picuturile sale o Perioada Albastra, intre anii 1901 – 1904, apoi o Perioada Roz, intre anii 1904 – 1906, apoi a avut o periada cand s-a ocupat de ceramica si de sculptura mica. Un necunoscator ar zice ca este un talmesbalmes de creatii artistice. Facand un mic sondaj, chiar printre cunoscatorii artei lui Picasso, am constatat ca nu stiau mai mult de 2, 3 creatii. Stiau de pictura Guernica, care reprezinta un patetic protest impotriva nedreptatilor si violentei, de pictura Domnisoarele din Avignon si cam atat. Cautand in biografia artistului am aflat ca a fost membru al Partidului Comunist Spaniol si ca in anul 1961 a luat Premiul Lenin pentru Pace. Cinste lui! Anul acesta, pe data de 19 februarie se implinesc 137 de ani de la nastere si in data de 16 martie 56 de ani de la moartea lui Constantin Brancusi. Nu stiu daca vreo televiziune, vreo cinematografie sa fi facut vreun film, in decursul celor 50 de ani, chiar documentar despre viata si opera sa. Da, carti s-au scris cu sutele, iar studii critice cu miile, dar un film, chiar romantat, nu s-a facut.

Apropo de carti, numai in anul 2001, cand s-au sarbatorit 125 de ani de la nasterea sa, s-au editat numai in Romania 36 de carti, de diferiti autori, iar in lume peste o suta. Brancusiologul Ion Mocioi a scris despre viata si opera lui Brancusi un numar de opt carti, iar Sorana Georgescu-Gorjean, fiica ing. Stefan Georgescu-Gorjean, constructorul Coloanei Infinite, a scris cinci carti, ultima „Asa grait-a Brancusi”.

Brancusi moare in anul 1957 si este ingropat in Cimitirul Montparnasse din Paris.

Criticul american Jammes Farrel scrie in anul 1965, deci la opt ani de la moartea sculptorului, urmatoarele: „Langa Shakespeare si Beethoven se mai afla un Dumnezeu: acesta este ROMANUL Constantin Brancusi”. De mare importanta este cuvantul „romanul”, deoarece se cunoaste ca Brancusi a murit ca cetatean francez. Fiind intrebat carui curent artistic se

alatura cu sculpturile sale, Brancusi le raspunde: „Eu nu sunt nici suprarealist, nici baroc, nici cubist si nici alceva de soiul acesta; eu, cu noul meu, vin cu ceva care este foarte vechi...eu impingand granitele Artelor si mai adanc in necunoscut; ceea ce fac eu astazi, mi-a fost dat ca sa fac!...caci am venit pe lume cu o menire.” Tocmai de aceea Sidney Gest, sculptor si critic de arta american, scria in una din cartile sale dedicate sculptorului: „...de pe vremea lui Pericle, de la sculpturile lui Fidias (sec.V i.e.n.) omenirea nu a avut un sculptor asa de genial”. Constantin Brancusi a avut in viata si in creatia sa multe perioade cruciale, mult mai interesante si mai stelare ca ale lui Picasso, dupa care s-ar pute face nu unul, ci cinci filme de lung metraj. As reaminti de drumul ce l-a facut pe jos, numai cu ranita in spate si cu cativa gologani in punga, intre Hobita si Paris, pe parcursul anului 1904, ajungand in capitala Frantei – coincidenta, providenta!? – chiar in data de 14 iulie, de ziua nationala a francezilor. Un alt moment crucial, de mare cumpana in creatia sa, a fost Procesul ce l-a intentat sculptorul Statelor Unite ale Americii, atunci cand Vama americana i-a pus taxa pe sculptura „Pasarea in zbor”, neconsiderand-o opera de arta, ci drept un obiect de utilitate practica. Sculptura fusese achizitionata de pictorul Edward Steichen care a urmarit „nasterea” acestei Pasari chiar in atelierul lui Brancusi din Paris.

Procesul, cuprins in Dosarul 209109 – G, a inceput in data de 21 oct.1927, terminandu-se in data de 26 noiembrie 1928. S-a scris despre acest proces numai cartea stenograma „Arta care invinge legea – Procesul Brancusi in S.U.A.” In acest proces au fost audiati zeci de martori, procurori, avocati, sculptori, artisti, critici de arta, insusi Brancusi este chestionat, iar el depune, printre altele, drept documente ale studiilor sale, acte de la Scoala de Arte si Meserii din Craiova si Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti. Sunt studiate dictionare de arta, sunt citate galerii de arta din Franta, Anglia, Germania, Belgia, unde se afla opere de arta de-ale lui Brancusi, pentru ca sa se dovedeasca ca acel obiect de metal este chiar o opera de arta.

Ce mai film s-ar putea face dupa un scenariu scris numai pe baza documentelor existente la dosarul procesului! Ar fi mai ceva ca filmul „Procesul maimutelor”! Constantin Brancusi a iubit si el cateva femei, pe unele imortalizandu-le in creatiile sale, cum ar fi Domnisoara Pogany sau Baroneasa Renee Frachon. A iubit-o gorjeneste si pe Maria Tanase, cu care chiar a stat la New York in anul 1939. Brancusi fiind intrebat ce a realizat in viata a spus: “Am facut pasi pe nisipul Eternitatii”, iar spre sfarsitul vietii, fiind constient de geniul sau, a scris: “Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup, ma aflu printre lucrurile esentiale”. Unde ne sunt scenaristii si regizorii care sa faca un film despre genialul Brancusi? Oare numai Dracula trebuie sa ne reprezinte Romania?

Prof. Stefan Staiculescu

PRNZ 13

ROMANIA NOASTRA

BARIERA SE RIDICA NUMAI DUPA TRECEREA TRENULUI

TRENUL SE APROPIA CU VITEZA. Trenul se apropia cu viteza de bariera plasata la marginea acelui cartier marginas al orasului. Locomotiva se profila tot mai clar avand drept fundal o imagine de un pitoresc aparte al muntilor aflati la limita ce separa cerul de pamant, ca o linie neregulata ce se pierde in infinit. Bariera era asezata in pozitia de interzicere a circulatiei autovehiculelor, astfel silite sa se incoloneze unul dupa altul intr-un sirag de carcase metalice intins pe o distanta de mai multe sute de metri.

Insa nimic nu impiedica traversarea caii ferate de catre pietonii grabiti, ce ignorau pericolul iminentei coliziuni cu sutele de tone de otel ce alcatuiau garnitura feroviara compusa din locomotiva si vagoanele, ce supus o urmau intr-un alt sirag, alergator de data aceasta, avansand cu repeziciune catre gara aflata la doar o jumatate de kilometru fata de bariera. Din aceasta cauza intotdeauna ramaneam incremenit langa lampile semnalizatoare pana cand trenul trecea, iar interdictia de traversare era ridicata pentru masini si oameni, deopotriva.

armonizarii progresive cu diversitatea naturii ce se manifesta nestingherit. Si nu in ultimul rand, poate am interactiona mai bine unii cu altii, fiindca am sti sa ne alegem mai bine gesturile si cuvintele fata de cei ce ne inconjoara.

UN NUMAR FINIT DE VAGOANE. Dar trenul nu ofera o nesfarsita durata de contemplare. El este finit, avand un numar de vagoane ce nu poate depasi limita tehnica oferita de tehnologia de realizare a „monstrului� metalic. Si de aceea, am incercat sa memorez secvential cat mai multe imagini din scurta lor succesiune ce nu a durat decat vreo zece secunde. Dilatand perceptia se poate obtine o incredibila rezolutie si o adancire a orizontului de expresie reliefand detalii semnificative ce refuza sa se descopere privirii grabite, ce nu selecteaza decat ceea ce o intereseaza, cu un pragmatism reductionist si superficial. Este ca si cum ai atasa un teleobiectiv la o camera de luat vederi, fapt ce iti permite sa patrunzi dincolo de aspectul comun al realitatii pentru a observa tonurile fundamentale ce o compun.

CAND A TRECUT TRENUL. Cand a trecut trenul am simtit curentul de aer generat de miscarea sa cum ma loveste asemenea unei tornade silindu-ma sa ma prind de lemnul umed al barierei, ce imi oferea un inedit reper fara de care as fi ametit cu siguranta sau mi-as fi pierdut echilibrul. Vagoanele se succedau cu o repeziciune de carusel ce se invarte tot mai repede intr-un dans circular fara de sfarsit. Fragmente de nisip se desprindeau din containerele umplute la refuz ce erau transportate de catre trenul pe care-l contemplam cu bucurie si frica in aceeasi masura. Undeva, in jocul alchimic ce insoteste constientizarea oricarui sentiment, se afla de fapt o combinare stranie si specifica a mai multor tonuri fundamentale, un fel de ingrediente de baza din care ulterior sunt fabricate intr-o maniera personalizata trairi dintre cele mai diferite. Si poate nu este intamplatoare aceasta alaturare de tonuri contradictorii ce te determina sa te apropii si sa o rupi la fuga intr-un gest ce se fragmenteaza progresiv pe masura ce se incearca punerea sa in actiune. Ce bine ar fi sa ne putem filtra emotiile si sa extragem tonurile lor fundamentale! Atunci am fi capabili sa intram in laboratorul trairilor si sa realizam cele mai fascinante experimente, ce ar aduce o nota proaspata clipelor pe care le petrecem in lumea materiala din jurul nostru. Poate astfel am putea percepe mai bine relatia dintre traire si exprimare, dintre ceea ce simtim si ceea ce exteriorizam intr-un exercitiu al

CAND AM PRIVIT CU ATENTIE. Cand am privit cu atentie miscarea trenului am putut observa tampoanele plasate la capetele vagoanelor, cablurile de legatura si carligele de prindere ce realizau un tot unitar din module ce altfel s-ar fi miscat independent. Folosind un sistem simplu de cuplare mecanica si altul de transmitere a aerului comprimat, ce realizeaza indepartarea sabotilor de blocare a rotilor, se putea obtine coordonarea intregului ansamblu intr-o masa metalica de mari dimensiuni, capabila prin forta de tractiune a locomotivei sa transporte marfuri dintre cele mai variate, aduse din toate partile lumii.

Unde este locomotiva ce ne trage inainte pe coridoarele nesfarsite, dar cumplit de finite pentru noi, ale timpului? Nu ii disting aburul aruncat de motor, zumzaitul inconfundabil al compresorului de presiune sau scrasnetul metalic al actionarii mecanice de putere.

Nu o pot vedea, fiindca o multime de vagoane imi stau in fata impiedicandu-ma sa-i disting silueta. Si atunci, la randul meu, ma simt asemenea unui vagon incorporat in marele tren al existentei, al carui straniu motor este numai timpul ... Iata, ultimul vagon tocmai a trecut, iar bariera deja s-a ridicat!

Octavian Lupu

SECANTE ROMANESTI

PRNZ 14

FILE DE JURNAL EGIPTENE: “TU CE TE PREFACI CA DORMI ACUM...”

Peninsula Sinai este o punte intre continentul african si cel asiatic. O punte este un loc de trecere intre doua lumi pe care le poate uni… sau separa. Peninsula Sinai a fost mii de ani un loc de trecere “est/vest” pentru razboinici, incepand cu armatele lui Ramses II in drum spre batalia de la Kadesh si terminand cu trupele israelo-egiptene in 1973. Insa, intre timp, acum mai bine de 130 ani, acest loc a vazut nasterea unei noi cai de comunicatie pacifica, de data asta “nord/sud”, numita Canalul de Suez. Astfel Peninsula Sinai nu mai este “agatata” din punct de vedere formal decat de continentul asiatic. Insa viitorul ei este totusi mult mai legat de Africa, pentru ca Riftul african, care pleaca din zona Marilor Lacuri, se continua prin Marea Rosie, Golful Akaba si urmeaza depresiunea Marii Moarte si valea Iordanului, pierzandu-se inspre Turcia. Aceasta adevarata rana deschisa a scoartei terestre nu numai ca nu este pe cale sa se inchida, ci din contra continua sa se largeasca cu cativa centimetri pe an. Asa ca, in mod normal, multumita miscarii naturale a continentelor, conflictul intre Israel si tarile arabe din Orientul Mijlociu se va rezolva de la sine prin separarea beligerantilor.

Ajunge sa astepte cateva milioane de ani!

Intre timp Peninsula Sinai devine in fiecare zi o zona turistica din ce in ce mai frecventata. Iar ghidurile turistice insista ca vizitatorii, e drept veniti in cea mai mare parte pentru a practica sporturile sub-acvatice, sa nu piarda ocazia de a vizita Manastirea Sfanta Ecaterina, la poalele Muntelui Sinai, in centrul peninsulei. De fapt acest loc este renumit din cea mai indepartata antichitate, pentru ca Muntele Sinai este cunoscut in Biblie sub numele de Horeb, “Muntele lui Dumnezeu”. Aici au avut loc diferite episoade mentionate in Vechiul Testament. Mai intai legenda “Rugului aprins”, in care un tufis ardea fara sa se consume si de unde iesea vocea lui Dumnezeu, care ordona lui Moise sa se reintoarca in Egipt pentru a-si salva poporul care era asuprit de Faraon. Apoi momentul in care tot Moise primeste de la Dumnezeu legea suprema care avea sa marcheze mii de ani codul de viata al omenirii: Tablele legii. Locul actual al manastirii a devenit un lacas de cult crestin inca din anul 330, cand o prima biserica a fost construita de Sfanta Elena. Dupa cum spune traditia, corpul Sfintei Ecaterina din Alexandria, martirizata in 395, a fost depus de ingeri in varful muntelui si descoperit de calugari cinci secole mai tarziu, multumita unui vis premonitor. Astazi, parte din moastele sfintei se gasesc in manastirea de la poalele muntelui.

Intre timp, incepand din anul 530, imparatul Iustinian a ordonat constructia bisericii “Schimbarii la Fata” si a fortificatiilor care o apara. Pentru realizarea bisericii, Iustinian a adus in Sinai un sat din Valahia, cu toti locuitorii lui, si le-a dat ca misiune, dupa terminarea constructiei, sa ramana la dispozitia calugarilor pentru a-i apara si a-i hrani prin cultivarea pamanturilor din imprejurimi. E drept ca unii istorici sustin ca au venit din Romania numai mesterii constructori, care mai tarziu s’au amestecat cu triburile beduine din regiune. Cu timpul, odata cu aparitia Islamului, locul a devenit sfant si pentru musulmani, care considera ca Buraq, iapa lui Mohamed, s’a ridicat la cer de pe acest munte. De aceea acest loc sfant este pomenit si in Coran, iar Mohamed i-a accordat protectia sa in celebrul lui testament (achtinamé). Cu trecerea timpului si datorita presiunii lumii inconjuratoare, locuitorii satului din jurul manastirii au devenit musulmani. Calugarii ortodocsi, care se ingrijeau de

salvarea sufletelelor celor care ii serveau, au decis constructia unei moschei, care, pentru a fi aparata de eventualele atacuri ale briganzilor, a fost instalata… in mijlocul manastirii, alaturi de biserica. Unele surse sustin ca moscheia ar fi fost construita in secolul XI, altele in secolul XIV de un sultan mameluk, in fine ca manastirea se bucura multumita acestei prezente de un privilegiu exceptional in lumea Islamului: dreptul de a trage clopotele cu ocazia principalelor sarbatori religioase. In orice caz, astazi manastirea Sfanta Ecaterina este cea mai mica dioceza ortodoxa din lume si, s’ar putea spune, chiar un “stat fantoma” pentru ca ea arboreaza steagul galben Manastirea Sf. Ecaterina din Sinai - David Roberts 1839 cu vulturul bicefal al Imperiului Bizantin si nu depinde de nici o autoritate religioasa. Calugarii, in numar de 25, mai toti Greci, dar si un Roman, un Englez si un Francez, nu respecta decat ordinele venite din cer si de la “despot”, conducatorul lor lumesc. Biblioteca si tezaurul manastirii contin un numar enorm de manuscrise rare, intre care si celebrul “Codex Sinaiticus” despre care se spune ca ar fi cea mai veche traducere a Bibliei, precum si documente, in limbile romana, latina si slavona, sau obiecte de cult, provenind din Tarile Romane, in general daruri facute acestui lacas de-a lungul secolelor. Manastirea este considerata deasemeni ca cea mai veche constructie din lume locuita fara intrerupere si, intre 6 si 9 decembrie 2001, inalte fete bisericesti, specialisti in domeniile religiei, amatori de arta bizantina si directori artistici a catorva mari muzee din lume s’au intalnit in acest loc pentru a sarbatori 1700 de ani de existenta monahala in plin desert. Cat despre cei aproximativ 2000 de beduini din tribul Jebelia, de la numele muntelui Moise – Jebel Musa-, care locuiesc in satul alaturat, cea mai mare parte sunt musulmani, unii sunt crestini, dar toti spun, cand ii intrebi, ca sunt…Romani! Nota: *”Tu ce te prefaci ca dormi acum,/ Sa auzi nu vrei, sa auzi nu vrei/ Caterina mea iubita, vocea, pasii mei…” (Serenada lui Mefisto din opera “Faust” de Gounod). VA URMA

Adrian Irvin Rozei

PRNZ 15

POLITICHIE

BASESCU, PRESEDINTELE MAGHIARILOR

AUTONOMIE

Stiam ca e lichea, desi m-a pacalit de doua ori sa-l votez si l-am votat...Am crezut in minciunile sale vizionare, sociale, vrajeala aia de doi bani; in lozinca aia cretina si mincinoasa cu ”sa traiti bine”. Cand bine nu o duce decat gasca lui de asfaltangii ai neamului. Eu, care-l stiam oarecum, chiar am crezut ca voi trai mai bine cu el, ca presedinte. Nu sunt singurul roman dezamagit de presedintele meu.

Nu ii reprosez grobianismul acela din prima noapte cand a dus sticla de sampanie la gura ca ultimul drojdier, nici daca-i sareau mucii din nas or vomita pe podium, era alesul meu drag. Parea ca e ”de-al nostru, din popor.” Poate ca este din popor, din topor, poate ca este... dar CU poporul nu mai e de mult. Mai grav, a devenit un soi de dusman al propriului norod. Poate ca nu a fost niciodata cu neamul, dar a stiut sa disimuleze. Caci, imi este greu sa suport -intelectual, cadru universitar, creator, jurnalist roman, un roman normal in ultima instanta- un comportament de-a dreptul deviant din partea presedintelui meu. Jignitor, insultator la adresa romanilor. Caci, iata, apare scandalul steagului maghiar, al autonomiei secuiesti, provocarea ordinara si urinara a unui ambasador care poate fi orice: provocator, orbitor, malaxor, sau gainar, mercenar, closetar, marinar, numai ambasador nu. Ambasadorul asta parlit joaca rolul danciului care, daca treceai pe la el prin mahala iti cerea o tigara, tu spuneai ca nu ai, el te-njura , tu-i dadeai un sut in cur, el tipa si atunci iesea gasca de gealati: ”de ce dai, ma, in copil ?” etc. Basescule, am fumat tigara asta.

Toata media romaneasca urla. El tace. E isterizata. El tace. Parem a fi in prag de razboi - ... te las cu bine, mama!..., treceti batalioane Carpatii,...la arme, la arme!... El tace.

Mortu-n pap’soi, bre! Tace, tace tace! De fapt, tot ”conflictul” il vad a fi diversiune subtila in care se simte amprenta lucraturii prezidentiale; a iglitei de intrigi cotrocenene; a ”jmekerului„ specializat in tesaturi fine, sulfilate. Base - primul tesator al Patrie..ca filator se pare ca a fost... Un maestru al razboiului, de sesut, al manigansarii; un intrigant de geniu. Tot romanu’ manipulat, dezinformat e indignat, ingrijorat, anchietat. Iar El tace.

Si apoi, bruscamente, dumnealui presedintele tuturor romanilor - ba al ungurilor! – ”se rade” cu ungurul Orban pe la sardanapale europene. Ne sfideaza, adica. Pe noi. Pe ai lui.

Rade de propriul popor. De cel care candva l-a ales si l-a adulat. De cel care l-a votat cu doua maini. Ma-ntreb, monser, ca Nenea Iancu: sa nu fie fo manevra clocita la Miercurea Ciucului de sarbatori? Sa se mai deie udemerimii un drept, o ciosvarta, ceva cat de ”mic” cat o placuta bilingva !? Ca ei asa sunt: ceata lui Pitigoi//dai intr-unu tipa... zece . Ca negutatorii levantini, care supraliciteaza de la prima intrebare; cer o suta de dolari pe un obiect ce nu face nici doi.

Dle Presedinte, Traiane draghe, daca tot te-ai familiarizat de revelioane si de alte paranghelii cu bucataria si cu felul maghiar de a trai; dake plac la tine ceardasul ozosep, paprikaua si colacii curtosi; dake pupi la gura pe Orbanul lor, daca tragi palinka, (...palinka maià) cu udemeristii aia lunecosi - mai lunecosi decat tine - cu care i-ai vandut si pe taranisti, de ce nu te muti, omule, la Budapesta? Sa vedem cat ti-ar suporta si ”ungurii tai” minciunile...Ca, zau, noi ne-am saturat . Si nu ne-am supara. Eu te-as da si gratis... (Pamflet)

Evident, niciun om cu mintea intreaga nu poate lua in serios vocalizele revendicative ale cite unui politician aflat in campanie, sau ale cite unui provincial sentimental. Europa de azi nu mai redeseneaza granite, sovinismele paseiste nu mai prind, bizdicul imperial e ridicol.

Altele sunt problemele lumii de azi. Dar pentru oamenii politici si pentru gazetarii pofticiosi de subiecte tari, ocazia e grandioasa. Nu trebuie ratata. Incruntatura, obida, ragetul, falcile inclestate, pumnul spre cer si folclorul militant infloresc. E ceasul lor! Observ insa ca, atenti pina la insomnie cu pretentiile autonomiste ale secuilor, nu mai luam nota de luptele pentru ”autonomie” care se desfasoara pe diferite paliere, intre romani. Romania nu are nevoie de straini pentru a se dezmembra. Se farimiteaza singura. Cu pasiune, cu furie, cu antren. Uitativa la razboiul ”de secesiune” dintre presedinte si premier. Aveti cumva senzatia ca ei reprezinta aceeasi tara? Unul zice hais, altul cea. Unul anunta succesul unor negocieri de interes national, celalalt se grabeste sa vorbeasca de esec. Unul propune sa cerem in scris intrarea in spatiul Schengen, celalalt zice ca un astfel de document e superfluu si ca ar fi de preferat un inventar al faptelor care justifica cererea noastra (subinteleasa). Opozitia vrea cu Europa, majoritatea parlamentara vede in Uniunea Europeana un echivalent contemporan al Portii Otomane. Parlamentul vrea sa fie ”autonom” juridic, justitia vrea sa fie ”autonoma”, parlamentarii vor sa fie tratati diferit (adica ”autonom”) fata de cetatenii obisnuiti. ANI e acuzata de prea multa autonomie. Prea ”autonom” e si DNA-ul, sau, mai bine zis, e dependent de cine nu trebuie. Nici CNA-ul nu e destul de ”autonom”. Presa se da si ea ”autonoma” si organizeaza mari turniruri intestine. Ati auzit vreodata un reprezentant al minoritatii maghiare strigind in gura mare ca doreste adversarilor sai ”sa moara in chinuri”? Pina sa ne cotropeasca vecinii de la apus, s-ar putea sa ne casapim intre noi, sa le oferim pe tava o ”tara pustie”. Politicienii nu vor sa faca politica. Cind vezi ce spun pedelistii despre uselisti si uselistii despre pedelisti, sau cind auzi ce spun unii liberali despre alti liberali si unii pesedisti despre unii liberali, sau unii liberali despre unii pesedisti, cand auzi cum vorbeste Gigi Becali cu unii compatrioti si, mai ales, cu unele compatrioate, cind vezi cum dau de pamint unii cu altii politicienii invitati la diverse talk-show-uri, cind vezi cum vorbeste, uneori, presedintele tarii despre unii din cetatenii sai si cum vorbesc unii romani despre presedintele lor, sfirsesti prin a te intreba cite Romanii exista? E Romania reprezentata cu adevarat de actualii ei parlamentari europeni?

Scena e invadata de personaje de mina a treia care invoca o Romanie a lor, fara legatura cu Romania celorlalti. Ura intre romani nu pare de loc mai prejos decit vreun universal complot anti-romanesc. In ce ma priveste, simt ca traiesc intr-o Romanie confiscata. Privesc la televizor, citesc ziarele, ascult discursurile politicienilor si ma simt strain. Mai toti isi bat joc de ”autonomia” mea intelectuala, de patriotismul meu, de nevoia mea de solidaritate. Fiecare lupta ciineste pentru cariera lui, pentru nebuloasa lui glorie, pentru indreptatirea lui inviolabila. Toti vor sa aiba dreptate, pe socoteala linistii mele, a bunei cuviinte nationale, a libertatii gindului meu. Daca asa a ajuns sa arate tara mea, atunci n-am nici o ezitare sa cer, pentru sufletul meu, un dram de autonomie!

George Stanca

Andrei Plesu

VOCEA ANIMALELOR

PRNZ 16

HOTUL DE SERVICIU: KEA Peter Leach este un turist galez care s-a hotarat sa viziteze Noua Zeelanda, si-a inchiriat o rulota si a pornit sa cutreiere Insula de Sud. Din pacate pentru el, s-a intalnit cu unul dintre hotii de serviciu, faimosul papagal kea. Intr-o oprire la Arthur’s Pass, domnul Leah a incercat sa ia o pauza de sofat si sa se relaxeze, intr-o zona de langa State Highway 73. Galezul si-a lasat ferestrele rulotei deschise si a iesit pentru a face cateva fotografii. Nu isi inchipuia ca a fost luat drept tinta de catre una dintre

pasarile cele mai faimoase ale Noii Zeelande, papagalul kea. Un cuplu de canadieni l-a anuntat insa ca au vazut o pasare care a intrat pe geamul rulotei si a iesit cu un obiect in cioc: portofelul galez in care se aflau $NZ1300. M-a lasat cu NZ$40 in buzunar, pusesem banii intr-o punguta, langa portofel. Nu sunt suparat, asigurarile imi vor inapoia banii, insa ma amuza gandul ca undeva, in peisajul acesta superb, o pasare nativa isi tapeteaza cuibul cu bancnote verzi.

Incidentul a fost raportat la politia din Timaru. “Politistul caruia i-am raportat a ramas serios doar cateva secunde, izbucnind apoi in hohote de ras“.

TRIATLON CU ELAINE BRENT Elaine Brent este o sportiva relativ noua pentru triatlonul din Noua Zeelanda. Alergare, ciclism si inot, le poate face pe toate cu mare pasiune, la fel de bine, devenind o masina de castigat curse. Prima ei cursa a avut loc in 2008, la Campionatele Nationale ale Noii Zeelande. Insa pentru ca toate acestea sa aiba un sens, ceea ce a ajutato foarte mult a fost nutritia. Iata ce ne-a declarat, in exclusivitate: „Cel mai important lucru este sa te autoeduci. Nu trebuie sa mergi cu valul, doar pentru ca toata lumea face asta. Citeste despre cum sa mananci sanatos si cauta opinii diferite. La triatlon esti ceea ce mananci, cum spunem noi, mai in gluma, mai in serios. Trebuie sa ai mare grija, pentru ca triatlonul iti impinge organismul catre limitele extreme.

Eu sunt vegan, deasemenea nu mananc nici produse cu gluten sau zahar.

Mi se reaminteste mereu ca sunt prea stricta cu dieta mea, insa eu mananc variat si nu simt nici o lipsa. Daca te gandesti bine, in fata unei farfurii pline cu prostii, decizia de a manca ii apartine creierului tau. Oricum, am si eu retete favorite, ca de exemplu pizza facuta in casa, care imi iese chiar bine”.

Cristi Dumitrache

PRNZ 17

VOCEA ANIMALELOR

EARTH MATTERS Earth Matters features contributions from scientists, doctors, artists, farmers and gardeners to reconnect us with the world of nature. Eating makes us intimate with the earth so Earth Matters to everybody!

Home gardeners, growers and farmers, parents and teachers, doctors and healers, cooks and chefs – there’s food for thought for all in Earth Matters.

and give yourself an edge “A vegan diet efficiently fuels my high performance and extreme energy demands.”

Elaine Brent TRIATHLETE

For you, for the planet, for the animals.

READING NATURE’S SCRIPT COMMUNITY SUPPORTED AGRICULTURE FOOD SECURITY GLOBAL LAND GRAB SUSTAINABILITY AND BIODYNAMICS HEALING PLANTS LIVING SIMPLY $35.00 pentru 3 numere pe an, $20.00 pentru versiunea electronica, format pdf.

Abonamente la http://www.earthmatters.co.nz/

JOURNAL FOR THE RENEWAL OF AGRICULTURE

PETROVAI

PRNZ 18

DRUMUL BUN IN VIATA NU ESTE APANAJUL EXCLUSIV AL NOROCOSILOR! MAGIA PUTERII. Daca opiniile oamenilor sunt extrem de diversificate in ceea ce priveste continutul sintagmei drum bun (pentru taoisti, calea sau drumul este un concept filosofic de-o profunzime derutanta, caci tao desemneaza atat vidul si necreatul, cat si esenta care salasluieste in fiinte si in cele mai umile lucruri, pentru credinciosi, calea binelui si adevarului reprezinta unica modalitate de mantuire – scopul suprem al acestei vieti impovarata de pacate si de un timp rau, iar pentru grosul omenirii, drumul pe care merge este considerat bun atunci cand trupul ii este multumit), in schimb, opiniile evidentiaza o unitate din ce in ce mai consistenta in ceea ce priveste forma sintagmei: oricat ar fi de suspecte mijloacele intrebuintate pentru inaintarea pe drumul ales, ele sunt ba admirate de unii, ba ignorate de cei mai multi atunci cand respectivele mijloace ajung sa se concretizeze in faima, bani, influenta si putere.

Dar dintre toate aceste mult jinduite bunuri, care – ne spune Epicur – ajuta la satisfacerea celor trei categorii de trebuinte omenesti ( a)cele firesti si necesare – hrana, imbracamintea si adapostul, b)cele firesti dar nenecesare – trebuinta sexuala, c)cele care sunt si nefiresti si nenecesare – trebuintele de lux, fala si stralucire), puterea – fie ca-i directa (puterea politica sau cea militara), fie ca-i oculta, dar intarita si evidentiata cu ajutorul banilor -, puterea, deci, a exercitat si continua sa exercite o asemenea influenta asupra ambitiei omului, incat ajunge sa-i reconfigureze acestuia caracterul pana la totala lui schimbare. Magia puterii se invedereaza atat prin cauzele sale (irezistibila sa capacitate de-a acapara si subjuga, creand dulcea iluzie ca detinatorii puterii supreme vor fi aidoma zeilor), cat si prin efecte – transformarea radicala din fiinta si cugetul sclavilor puterii, incat in pofida catorva exceptii retinute de timpurile trecute si prezente, se poate spune ca, asa cum cu povatuitor umor glasuiesc basmele noastre, este o regula ca tiganul ajuns imparat, prima data sa-l spanzure pe taica-sau...

Modul cum a procedat Alexandru Macedon cu Calistene, istoriograful sau oficial si nepotul lui Aristotel (fostul lui dascal), este mai mult decat graitor pentru tema in dezbatere. Torturat de ipostaza unui posibil prim cosmocrator dupa zdrobitoarele victorii impotriva persilor si definitiv subjugat de practica orientala a zeificarii conducatorului, Macedoneanul n-a ezitat sa-l crucifice pe Calistene pentru „vina” acestuia ca in loc sa i se inchine ca unui zeu, s-a apropiat de el si l-a sarutat pe obraz! Sau – mai stii? – pesemne ca s-or fi acumulat in decusul timpului anumite nemultumiri ale cuceritorului vizavi de maniera in care Calistene intelegea sa-i consemneze faptele mustind de istorie. Caci, ne instiinteaza maresalul Ion Antonescu, „Istoria o fac si invingatorii si invinsii. Deopotriva. Insa de scris o scriu numai invingatorii. Bineinteles, potrivit vointei lor. De cate ori voiesc ei Adevarul? De cate ori le convine ca acesta sa fie aflat?...Ori macar cautat...” Deci, cand un conducator instruit, asa ca Alexandru Macedon, se arata intr-atat de preocupat de forma puterii, el care a creat Elenismul (un imperiu spiritual mult mai intins in spatiu, mai rezistent in timp si, ca fundament al civilizatiei europene, mult mai necesar pentru omenire), atunci nu trebuie sa ne mire puterea extensiva, inrobitoare si strict aculturala, ba chiar destructiva, care ulterior (prin mongoli, turci, tatari, muscali), in forme specifice dar cu acelasi oribil continut, a necinstit vreme de veacuri o buna parte din istoria omenirii.

TENTATIA PUTERII. Cum tentatia puterii este o fidela insotitoare a istoriei omului si-si face simtita prezenta chiar si in istoria celesta (izgonirea din ceruri a lui Lucifer, precum si a nephilimilor sau ingerilor cazuti), cuvine-se sa spun cateva cuvinte despre spiritul care anima istoria. Mergand pe urmele filosofului rus Nikolai Berdiaev, trebuie de la bun inceput subliniata impletirea principiilor elin si evreu, principii care stau la baza constiintei istorice a europenilor. Insa elinii n-au avut o constiinta istorica in adevaratul sens al cuvantului. Ei si-au dezvoltat o perceptie estetica asupra lumii, motiv pentru care receptau Cosmosul sau Universul ca pe un tot armonios si desavarsit. In conceptia lor, evenimentele istorice nu se desfasurau dinspre trecut spre viitor, inscrise in curgerea ireversibila a timpului. Istoria lor se desfasura doar in prezent, fapt care i-a conferit un caracter ciclic. Nici macar ampla si incantatoarea lor mitologie (Schelling vedea in mitologie istoria primordiala a omenirii!), nu-i absolva pe vechii greci de carentele gandirii lor privind istoria. Fiind refractari la filosofiile eschatologice, istoria elinilor se desfasoara fara finalitate, in absenta unui eveniment superior si izbavitor. Altfel spus, ea dobandeste chipul unui istorii circulare si lipsita de dinamism. Doua sunt cauzele care explica viziunea vechilor greci asupra istoriei: a) Lipsa lor de libertate interioara, lucru care decurge din supunerea fara cracnire in fata destinului inexorabil (moira).

Aceasta atitudine a alimentat din plin fatalismul timpuriu, iar mai apoi scepticismul si resemnarea stoica. b) Prevalarea celebrei forme eline asupra continutului. De-abia vechii evrei, acest popor aspru si hartuit de asprimi, va crea o alta constiinta a istoriei, constiinta in care se descopera mugurii filosofiei istoriei de mai tarziu. Spre deosebire de elini, vechii evrei nu traiau in prezent si doar pentru prezent. Istoria lor era indreptata spre viitor, in asteptarea unui eveniment tragic si maret in acelasi timp, un eveniment catastrofal pentru omenire, dar care pentru fiii lui Israel trebuia sa insemne venirea unui Mesia aducator de adevar, dreptate si prosperitate. De unde ura lor impotriva lui Iisus, care in locul binelui pamantesc indelung asteptat, aducea cu El iubirea mantuitoare si promitea celor drepti rasplata din ceruri... Prin urmare, evreii sunt cei care introduc in constiinta istorica acel sentiment tragic, fara de care desfasurarea evenimentelor ar fi ininteligibila. Caci procesualitatea istoriei omului nu poate fi conceputa fara zbateri si inclestari, fara caderi si ridicari, fara speranta si continua neliniste a vietii lui, ce mai apoi ia infatisarea de-o clipa a maretiei si fericirii, pentru ca indata totul sa se invalmaseasca (si oameni, si fapte, si aspiratii, si dureri) si sa fie inghitit de haul fara fund al trecutului, adevaratul stapan peste praful si pulberea istoriei. Din acest sentiment tragic vizavi de istorie decurge nevoia din totdeauna a omului de mituri (ale culturii, civilizatiei, economiei, eroismului), inclusiv toate acele mituri izvodite de omul modern, care au darul de a-l oglindi in toata goliciunea sa – marginit in simtire si gandire, nemarginit in pofte si ipocrizie. Cel de-al doilea element introdus de evrei in constiinta istoriei se leaga in chip nemijlocit de mesianismul si profetismul acestui popor. Berdiaev este de parere ca interpretarea data de prorocul Daniel visului lui Nabucodonosor reprezinta prima schema aplicata istorie. Ulterior, principiul acestei scheme va fi preluat de crestinism si copios dezvoltat... VA URMA

George Petrovai

CLUBUL DE POEZIE SI LITERATURA PINECOTA

CONCURS

DE DEBUT

Editura Adenium, cu sediul in Iasi, Aleea Copou nr. 3, recent transformata din editura de nisa (literatura pentru copii), in editura generalista, anunta lansarea unui concurs de debut, pentru patru genuri literare: 1. Poezie; 2. Proza; 3. Eseu; 4. Banda desenata & miniatura grafica. Concursul, care se va desfasura anual, face parte din strategia editurii de a sprijini autorii inca nedebutati in volum. Concurentii sint invitati sa expedieze prin posta, pe adresa editurii, manuscrisele pe care doresc sa le inscrie in concurs. Coletul va contine doua plicuri: unul care va contine manuscrisul in format print si electronic (CD, stick etc) si altul care va contine datele dv. de identificare: nume prenume, adresa, numar de telefon, adresa de posta electronica. Atentie! In locul numelui si prenumelui, manuscrisele vor fi „semnate” cu un motto, care va fi mentionat si pe plicul ce contine datele de identificare. Manuscrisele sint asteptate la sediul Editurii Adenium, pana pe data de 31 mai 2013, data postei. Intr-o prima etapa, editura va selecta cele mai bune zece manuscrise pentru fiecare dintre cele patru categorii de opere supuse concursului. Ulterior, cele treizeci de manuscrise pentru genurile propriu-zis literare vor fi supuse atentiei unui juriu alcatuit din scriitori si critici literari. Un alt juriu specializat va evalua propunerile din domeniul benzilor desenate si al graficii miniaturale. Pentru fiecare gen din concurs, vor fi declarate cistigatoare volumele care vor obtine cea mai mare medie a notelor acordate de membrii juriilor. Cistigatorii vor fi anuntati la inceputul lunii septembrie. Tiparirea celor patru volume declarate cistigatoare va incepe imediat dupa anuntarea invingatorilor. Volumele vor fi lansate la Gaudeamus, targul de carte de toamna de la Bucuresti si se vor bucura de sprijinul integral al editurii in procesul de promovare – publicitate, serviciu de presa, alte lansari publice. Autorii premiati vor primi cate 50 de exemplare din cartile lor pentru propria lor activitate de promovare. In rezumat: concurs de debut pentru poezie, proza, eseu, banda desenata & grafica miniaturala, termen de expeditie: 31 mai 2013, adresa: Aleea Copou nr. 3, Iasi, data lansarii 2 februarie 2013, Liviu Antonesei, director editorial. PS: Poate sunt necesare citeva precizari: 1. Prin autor nedebutat intelegem autor care nu a publicat nici o carte, indiferent de domeniu. 2. Concursul este deschis tuturor autorilor de limba romana, indiferent daca au domiciliul in tara sau nu. 3. Deciziile juriilor sunt suverane, definitive si irevocabile.

CORNELIU LEU, VOLUM DE STUDII SI ARTICOLE Ne face o deosebita placere sa anuntam aparitia volumului de studii si articole “Secolul si democratia sau de la egalitarism statistic, prin meritocratie si gestionare cinstita a bunului comun, spre democratia reala”, semnat de Corneliu Leu, scriitor de exceptie, publicist cu experienta, recunoscut in mediile culturale din Romania si din diaspora. Iata cateva cuvinte din partea autorului, intr-o prefata incitanta la acest volum: “Simt nevoia unei precizari deoarece, dupa cum suna titlul acestui sumar si dupa modul in care, asezarea lor se straduieste sa demonstreze o structurare de studiu cu pretentii stiintifice, cititorul ar fi surprins sa gaseasca in interiorul cartii pagini corespunzand unui cu totul alt gen de tiparitura, adica publicisticii care utilizeaza pamfletul, eseul moralist, portretizarea distinctiva de tipuri umane si, in ultima instanta, chiar anecdota si cancanul. Recunosc lucrul acesta; dar, daca tocmai prin parcurgerea unui asemenea text, cei dedicati vor constata ca au avut parte de o lectura mai usoara si mai atractiva, ajungand la aceleasi concluzii la care ar fi ajuns in urma unor pagini academice riguroase si grave, atunci ii rog sa considere ca au avut intradevar de-a face cu intentia serioasa exprimata prin aceasta structura.”

PRNZ 19

PRECUVANTARE

IUBIRE TARZIE

Doamne, asa de rai suntem Ca nici nu ne mai vedem, Nici la chip si nici la cer Nu ne mai vedem defel, N-avem rana de mister, Numai boala de stingher, Doamne!

Doamne, asa de morti suntem Ca nici nu ne cautam, Cu flori nu ne sarutam, Din Cuvant, razand, plecam, Afara din noi te dam Si avan Te laudam, Doamne!

Raman indragostitul tau etern!

Cand iti sarut, in rai urc-din infern Obrazul, vaduvit de fond de ten Ca floarea jefuita de polen...

Iubito, de ne-om da o sarutare, Ne vom ciocni lucrarile dentare Cum clinchet, da la o aniversare, Cristalul pretioaselor pahare...

Sunt nins de ani, nu imi va fi uşor Dar, iarta-ma iubito, te implor: Nu pune baterii la vibrator (Mai vreau sa facem-demodat amor) Iubirea e iubire, chiar tarzie si o repet iubitei, ca sa stie, dar, aste randuri, nu! voi fi discret, nicicand nu le-o citi-e un secret...

TRAIAN VASILCAU - Republica Moldova -

MIHAI HORGA

TANGOUL MISTERULUI

DE-ATATA GAND

Cand inaltul cerului Da drumul misterului, Vin nemarginirile Ce refac iubirile, care-ating uimirile Si ne-mping să ne-ntrebam: Putem viaţa s-o schimbam?!

Dar raspunsul cautat, se ascunde ne-ncetat Pe sub dealul nepasarii Langa urmele uitarii, Unde se nasc detractorii, La-ntrebarea ce revine Din speranta de mai bine: “Viata noastra unde e?!

Viata noastra ce-ati facut cu ea?!”

Raspunsul e dat in parte, Fiindca altfel nu se poate!

Viata noastra rau se zbate Sa intre-n actualitate Pana cand secretu-n cer, Da iar liber la mister.

Iubita mea cu glezne lungi pana la sani cu parul falfaind ca un stindard pagan Aduna-te cand roata zilei crapa la pieptu-mi nestatornic ca o apa Sageata-ma din nou cu vorbe descantate si razi pana la cer cu capul dat pe spate sa-mi cazi peste auz refren cald de colind cu palma-ti stravezie de soare sa ma prind Nu stii, de-atata gand am cearcane-n cuvinte si-n fiecare ochi mi-a rasarit un dinte cu care crontanesc nelinistit din soarta precum un caine stirb dintr-o curea uscata Iubita mea cu garderoba fara sutiene si cu pacatul strecurat prin gene mai mangaie-ma noaptea cand tip fara sa stiu si mi se vara-n somn un guster pamantiu Si chiar daca e cald si-atat de bine-afara a inceput si vara tot iarna grea sa-mi para...

Ca-n jur sunt numai lupi si urla, dau tarcoale iar un dragon de fonta se infasoara-n zare.

NICOLAE DOFTOREANU

ION IANCU VALE

QUE PASA?

PRNZ 20

DEMOCRATIE FARA PARTIDE? Urmare din numarul trecut ...Nu stiu insa de ce mass media s-a obisnuit sa prezin-te meritocratia ca pe o alternativa la democratie, pe post de antidot. De ce sa nu functioneze ele impreuna? In fond, poporul poate decide el insusi, prin vot, pe care anume dintre tehnicienii merituosi il considera apt pentru a exercita o functie de raspundere. Prea acerba e goana dupa senzational si prea mult se exagereaza antagonismul celor doua sisteme de guvernare.

De fapt, dupa parerea mea, ele au sanse optime de functionare concomitenta. Nu e de ici colo nici modelul democratiei bazate pe internet. Modul in care comunicarea prin calculator si globalizarea accesului la informatie a impulsionat recentele revolutii din Orientul Apropiat, din Estul Europei si din cateva state africane, la fel ca si reusita campaniei electorale a Presedintelui Obama, bazata pe Twitter & co. incurajeaza adeptii acestei teorii.

Cu atat mai interesante mi se par motivele care au provocat acest trend. O scriitoare germana din noul val – tanara jurista Juli Zeh – ilustra graitor intr-unul din interviurile ei din 2006 (pe cand avea 31 de ani!) aceasta nevoie de recalibrare a politicii. Iata, pe scurt, ce sustine: „Desi, ca autor de beletristica, stiu ca ma bag unde nu-mi fierbe oala, de cativa ani incoace lucrez la o noua teorie de guvernare pentru Germania (…). Mentalitatea noastra a devenit din ce in ce mai individualista. Telurile omului modern sunt din ce in ce mai personale, axandu-se pe fericire si pe multumire sufleteasca. Libertatea individuala creste, in timp ce institutiile colective bazate pe grup, precum biserica, familia sau natiunea isi pierd treptat din importanta. Democratia se bazeaza pe centralizarea intereselor individuale, unindu-le in grupuri – materializate in ulima instanta prin partide. Din clipa in care nevoile individuale ale oamenilor nu se mai identifica cu telurile comune ale partidelor, sistemul reprezentativdemocratic inceteaza sa ne mai fie de folos.”

Pana la ora actuala, conceptul “bani” a constituit substitutul succesului social si emotional. Suntem pe cale sa-l inlocuim prin respect si stima, elemente care induc bucurie si satisfactie pe un plan superior, mai greu de cuantificat, dar mai durabile decat valorile consumului material imediat. Conform opiniei scriitoarei germane, statul “optim” ar trebui sa functioneze ca un costum elastic, care se muleaza dupa formele corpului. Daca sistemul partidelor nu mai corespunde nevoilor oamenilor, nu putem forta oamenii sa-l accepte, ci

trebuie sa adaptam sistemul la cerintele cetatenilor. Fireste ca acest deziderat este utopic.

Sistemele se opun schimbarii, din principiu. Niciun partid nu va consimti desfiintarii sale.

Principiul democratic presupune sa decida majoritatea ce este bine, prin plebiscit. Dar, mai nou “plebea” este privita ca o masa manipulabila. S-a raspandit unanim ideea ca, la baza, “boborul” ar fi needucat si obtuz, incapabil sa adopte deciziile optime. Autoarea de bestseller din Germania contrazice acest concept. Ea sustine ca omul de azi, individualist fiind, prefera sa-si formeze o parere proprie despre ceea ce e bine. El nu mai accepta programul unui partid in intregime, ci culege cate o idee de la fiecare.

Concluzia: a fi individualist nu inseamna automat a fi si egocentric. Natura nu este asa de neiertatoare cum am fost tentati sa credem pana acum. In fapt, natura insasi ne obliga sa conlucram si sa ne bazam unii pe altii pentru a supravietui. Mottoul homo homini lupus, la fel ca si ideea de familie ca „inchisoare sociala” s-a perimat. Am ajuns la un punct la care omul e depasit de sarcina de a infiinta o familie si de a o mentine la nivel de plutire, dar nici statul nu mai e in stare sa-l asiste corespunzator in acest demers aproape imposibil, in aceasta lume galopanta. In mijlocul unui climat de respect, politete si sprijin reciproc, accentul se deplaseaza de la bunurile materiale spre valorile social-emotionale, mai armonioase.

Intr-un eseu care circula prin internet se pune accentul pe sentimentul isteriei si pe mitocania agresiva generalizata. In replica, se vorbeste despre politete si despre efectul ei benefic asupra fluidizarii substantei sociale. Se spune acolo ca s-ar fi ajuns la punctul la care nu se mai tolereaza avansarea sociala ca rezultat al calcarii peste cei blanzi. Cred ca la acest liman psihologic face referire si autoarea mentionata anterior. Tradusa in plan politic, solutia sugerata de ea este sa propunem la vot puncte din programe, nu sisteme complexe. Nimeni nu mai este dispus sa acorde votul sau pe patru ani unui program promovat de un anume partid. Ca alternativa, ar fi mai indicat sa se acorde fiecarui cetatean posibilitatea de a decide singur, la sfarsitul fiecarui an, cui cedeaza impozitele care-i revin, pe seturi pe care le considera el oportune (de exemplu 30 % pentru sanatate, 20 % pentru invatamant etc.). In acest mod, fiecare cetatean ar avea la dispozitie un instrument concret de participare la guvernare si, implicit, ar putea “amenda” anual acele domenii care nu l-au satisfacut in anul precedent.

Un astfel de sistem ar fi de o mie de ori mai eficient decat orice buletin de vot din zilele noastre. Evident, sistemul parlamentar trebuie mentinut, caci este necesar sa poata fi trasi la raspundere in mod operativ exact cei care provoaca situatiile date. Cu toate acestea, nu e obligatoriu ca ei sa apartina unor partide. Pe buletinul de vot pot aparea foarte bine propunerile de reforme sortate dupa domenii, nu partidele, nici numele candidatilor lor.

Cele doua cai principale prin care se propaga acest nou mod de a gandi sunt : in primul rand educatia – « cei sapte ani de acasa » materializati in relatia parinte-copil si, in al doilea rand, dezbaterea publica, pe care iata ca o initiem chiar noi, aici si acum, cu pasi sovaitori, marunti. Sper ca am furnizat macar cateva prilejuri de reflectie.

Gabriela Calutiu Sonnenberg