la drum 28 -31

1

2 Coordonator :

Constantin Daniel ARH I RE Colegiu de redacţie:

c u pr ins

D r. Gheorghe ROMANESCU D r. Paul FLOREA

D r. Cr istian CRÃCI UNOI U

3

D r. Vladimir BOT NARCI UC D r. S or in FLOREA

D rd. Ş tefan RÃI LEANU E ditor :

Dan NICOLAU

„O enigmă și un miracol istoric”!

8 Jurnalul de la Morena

13 Civilizația rurală

Colaborator i:

Constantin GI URGI NCA 7 CRAI NA

17

Eugen P ET RESCU

Vadim BACI NSCH I

Cãpitan Comandor.(r) Ion P opescu D t p:

Apusenii

25 Călătoria in viitor...

55 Vinul

Vlad VOICA

Alexandr u D UMI T RU S ecretar de redacţie:

Constantin ST RÃI NU Re vista este editatã de

Asociaţia „LA DRUM ”

63 Piloți români pe cerul în flăcări (V)

69 Jurnalul Angelei Lefterescu (6)

72 Grădina Carolinei

Adresa redacţiei:

Tulcea, str. Gr ivitei nr.32 telefon: 0721-222974 E-mail:

re vista@re vistaladr um.ro

74 Titicaca și Machu Picchu

80 Arhivele transcendente

Website:

www.re vistaladr um.ro ISSN 1844-4377

coperta: Lacul Somova, România; foto: Ioan Vlad

3

„O enigmĂ și un miracol istoric”!

Dan ARHIRE

În voia soartei

A

firmația potrivit căreia „o mie de cuvinte nu fac cât o imagine” mi-a venit în minte atunci când am văzut, pentru prima dată, Harta nr. 33 – Europa în timpul migrațiunii popoarelor (sec. VI – XIII) din Atlas Istoric, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, în coordonarea profesorului universitar Stefan Pascu. Prezentând situația în Europa începând cam la două sute de ani după retragerea aureliană și sfârșind cu marea invazie tătară de la 1241, ea constituie tot ce poate fi mai sugestiv în materie de „mileniu întunecat”, în ce ne privește.

Săgețile colorate reprezentând traseele diverselor popoare (adică avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii și tătarii țâșniți din insondabila Asie) care au călcat viitorul teritoriu românesc se întrepătrund și se curbează, toate, doar în Carpați, lăsând restul lumii

4

aproape liber. Și asta timp de o mie de ani! Harta nu conține chiar toate hoardele, cele trecute pe aici între sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al VI-lea ( adică vizigoții, ostrogoții, vandalii și hunii) făcând obiectul unei alte planșe.

Istoricii ne încredințează că în secolele ce au urmat retragerii aureliene, adică până prin secolul VI, daco - romanii au mai trăit în orașele părăsite de administrația romană sau în apropierea lor, dar în condiții modeste, putându-se considera că a existat la nivelul acestor orașe o continuitate de locuire, dar rusticizată. De fapt urbanismul roman aici a dispărut de tot - cu excepția orașelor din sud, de la Dunăre, aflate încă pe orbita romană - în Dacia pierzându-se pentru mult timp acest mod de viață. Era normal, căci tocmai orașele, care presupuneau aglomerări de bogăție erau vizate în primul rând de migratori. Există mai multe dovezi de înființare ale unor noi așezări, dar rurale. După retragerea administrației romane, abia după un mileniu de la acest eveniment au apărut și pe teritoriul actualei Românii primele orașe. În schimb, în toată această perioadă, au dispărut și numele vechilor orașe romane. S-au stins prin nefolosire, astfel că la venirea slavilor, în a doua parte a secolului VII, ele erau deja uitate!

Premisele apariției marelui popor de țărani, cel român, erau deja întrunite, slavii împrumutând de la autohtonii latinofoni - și la venirea lor, deja creștini- numele râurilor mari, dar al niciunui oraș. Ascunși prin cătunele lor mici din codri ( „codru-i frate cu românu’ ”), afară din calea migratorilor deprinsă de-a lungul atâtor secole și în nici un oraș, acești prin miracol creștini ai pădurii au trăit un mileniu aproape fără a folosi moneda, banul. Ar merita vorbit despre ce a însemnat pentru viitorul popor român mia de ani fără oraș și fără ban! Toate acestea, cu consecințe adânci în timp, adică până astăzi, s-au tras din rotogolul acelui iureș fantastic al hoardelor în jurul Carpaților și prin Carpați, timp de o mie de ani!

Creștinism românesc Creștinarea în aceste condiții va fi fost pentru daco - romanii lăsați fără administrație și organizare statală cu totul altceva decât va fi fost ea pentru popoarele din jurul lor. Acestea erau organizate, la început doar în hoarde și apoi în state, și creștinarea lor s-a făcut la ordin, fiecăruia de la regele lui, ceea ce n-avea cum să se întâmple în cazul daco-romanilor și românilor. Astfel, în jurul nostru primul stat creștinat politic prin Bizanț a fost cel bulgar, la sfârșitul secolului IX, apoi cel rus, tot politic la sfârșitul secolului X, apoi cel ungar, politic, cum nu, dar în rit latin, pe la anul 1000, și tot în rit latin, așișderea politic cel al sârbilor, după anul 1050. Nu se știe cu precizie cum s-a înfăptuit creștinarea daco – romanilor, dar ce e sigur este că

în nici un caz politic, statele românești Moldova și Țara Românească urmând să apară abia în secolul XIV, la aproape 700 de ani de la venirea slavilor, când istoricii consideră că procesul deja se încheiase. Izvoarele scrise în acest sens fiind dacă nu inexistente, atunci extreme de frugale, ne putem imagina că încreștinarea s-a făcut de la om la om și de la familie la familie, nu întotdeauna de preoți misionari (căci dacă ei le-ar fi găsit cătunele prin păduri, atunci și năvălitorii le-ar fi găsit!), dar și fără ordin și fără presiuni, din convingere: la bucurie pe la rugi și pe la nedei, pe crestele munților protectori și la necaz prin codri, pe la sfaturi de taină. Nu știm cum se rugau și unde anume se rugau, nu știm câți dintre ei puteau asista la slujbe ținute de preoți, cât de des și unde, nu știm cine și cum îi boteza, îi cununa și îi prohodea, nu știm cum sărbătoreau prin cătunele din păduri, ascunși o mie de ani de năvălitori, Nașterea și Învierea Domnului; nu știm cum țineau posturile și de unde știau duminica din an a Paștelui, nu știm cum se rugau, cu ce rugăciuni. Căci „Acolo (Țara Românească, n.n.), ca de altfel și în Moldova mai depărtată, o adevărată rețea de preoți și biserici parohiale va fi constituită abia după începutul secolului al XVI-lea, în urma reformelor întreprinse de Radu cel Mare și ierarhii săi.” (Dr. Adrian Andrei Rusu, Nobilimea românească şi biserica în secolul al XV-lea (exemplul haţegan), în Nobilimea românească din Transilvania, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997, pp 131 – 151).

Ce știm, însă, este că periodic întâi-stătătorii celor două biserici surori din Moldova și Țara Românească mai dădeau câte un soi de circulară, de sfoară în țară, condamnând obiceiurile poporului „cele elinești”, adică păgâne, cerând cu ardoare renunțarea la ele sub diverse amenințări și obținând de la domnitorii vremelnici chiar și schimbarea unor pravile în acest sens. Astfel, în Manualul juridic elaborat de Mihai Fotino în Țara Românească la sfârșitul secolului al XVIII-lea se cere ferm, la solicitarea mitropoliei locale, să nu se mai serbeze, printre altele, Rusaliile, întrucât „sunt sărbători păgânești și se înfățișau cu același nume și la păgâni”, domnitorul întărind solicitarea și cu pedepse : „Poruncă domnească. Cine de acum înainte ar îndrăzni să țină aceste eresuri și superstiții , fiind femee să se închidă în mănăstire de femei sau în schit, după ce întâi o vor trece prin piață. Bărbații să fie bătuți și trimiși la ocnă. Deci poruncim preasfințiilor episcopi ca pe niște asemenea să-i pedepsească cu afurisiri și cu epitimii și să le împiedice, iar ispravnicii văzându-i că iar săvârșesc după afurisire, să-i prindă și în butuc și în fiare să-i trimită la noi ca să îi pedepsim.” (Prof. Dr. Pavel-Mircea Florea, Obiceiuri populare de sorginte păgână și drept canonic în Țara Românescă la jumătatea secolului al XVIII-lea, în Hrisovul/ Buletin al Facultății de arhivistică/ VIII/serie nouă, Editura Ministerului de Interne, 2002). Și cum să nu ceară întâi – stătătorii stârpirea obiceiurilor păgâne și cum să nu dea bieții domni pravile să îi pună pe nemernicii de țărani în butuc și fiare , când iată ce zice D. Ţichindeal, citat de Vasile Avram în Chipurile divinității (Editura

5

Stâlpi funerari românești și vechimea multimilenară a motivelor.

6

Etnologica, Baia Mare, 2006, pag. 3410) : „din vremile cele de demult s-au obişnuit românii cu descântece şi vrăji şi până în ziua de astăzi le ţin (însă prostimea), aşa când se nasc vrăjesc, când se botează vrăjesc, când se însoară sau mărită vrăjesc, când intră în biserică, când stau în biserică şi când ies din biserică tot vrăjesc, la sărbători mari vrăjesc, când se bejenesc, când mor încă vrăjesc şi pentru ca să poată merge sufletul la Dumnezeu încă vrăjesc, când cumpără, când vând, când merg să fure, când merg la judecată vrăjesc şi toată întâmplarea şi tot beteşugul au a lor osebite descântece şi farmece”. Și mai spune Vasile Avram : „Pasajul e semnificativ pentru adânca înrădăcinare în mentalitatea tradiţională a gândirii şi practicilor magice pe care, spune mai departe Ţichindeal, cei proşti le ţin şi le cred ca pe nişte legi fireşti şi dumnezeieşti.”

Astăzi aceste „rătăciri” constituie farmecul sărbătorilor și tradițiilor românești a căror bogăție ne conferă un portret cu totul aparte pe continent, unicitatea și diversitatea acestora fiind încă, la început de mileniu trei, o importantă componentă a dorului de acasă pentru milioanele de români plecați în bejenie spre a trăi. Acest creștinism ortodox românesc, cu totul aparte, a fost numit cosmic și este ca un soi de amprentă unică și inconfundabilă prin istorie. Despre acest tip de creștinism însemnând unicitatea noastră spune Vasile Avram în cartea mai sus citată următoarele : „Există în tradiţia românească suficiente date care să ne permită reconstituirea sistemică a unui univers religios situat la interferenţa dintre creştinismul teologic şi vechile mitologii ale acestui spaţiu. Cu toate că nu e vorba de ceea ce etnologii şi filosofii culturii numesc sincretism, ci de sinteza unor credinţe şi rituri perpetuate în timp de la origini până astăzi – şi care şi-au găsit, prin decantare istorico-teologică, expresia maximală în ortodoxia creştină, aşa cum a fost ea mărturisită şi practicată încă înainte de a deveni – acolo unde a devenit – o ideologie dogmatică riguroasă şi intransigentă. (…).

Din această perspectivă putem afirma cu certitudine, în ciuda speculaţiilor unor antropologi de ocazie, că poporul român este un popor prin excelenţă creştin. Dacă în sistemul său ritualic persistă reminiscenţele unor mituri precreştine, nu înseamnă că încă n-a încheiat procesul de evoluţie spre un stadiu pur (cât de pur?) al religiei, cum se insinuează adesea, ori că ar fi înclinat spre o percepţie eclectică a lumii. Ci că osatura simbolică pe care îşi sprijină credinţa – asimilată organic încă din primele secole ale manifestării creştinismului – are consistenţa şi continuitatea garantate de experienţa milenară a unei viziuni cosmice asupra lumii: relaţia triadică om-naturădivinitate. (…).Mai mult: etnotipul românesc este rezultatul unei convieţuiri multimilenare a aceleiaşi populaţii în unul şi acelaşi topos, structurat în jurul unui axis cu valenţe ordonatoare şi orientat spre receptarea semnelor divinităţii. Fie că a asimilat, fie că a fost asimilată în timp de tipuri etnice sau religioase diferite, populaţia din spaţiul carpato-danubiano-pontic a

rămas credincioasă semnelor şi semnalelor cosmice care au modelat în timp specificul ei spiritual fundamentat pe datini, obiceiuri sau rituri cu rădăcini in illo tempore (şi care au primit în cele din urmă, după expresia lui Blaga, configuraţia transcendentului care coboară). (…). Pentru a înţelege specificul religiozităţii româneşti e nevoie, prin urmare, nu numai de o coborâre adâncă în timp, mult dincolo de orizontul pe care ni-l relevă documentele arheologice sau epigrafice identificate până la această oră de specialişti, ci şi de o sondare a structurilor arhetipale ale fiinţei comunitare.(…). Nu dogma, ci ritualurile (cultul, datinile, credinţele, obiceiurile, practicile religioase) fundamentau climatul teologic în comunitatea tradiţională. (…).De fapt nici credinţa, nici cultul, nici ritualurile nu se reduceau la relaţia dintre oameni şi preot. Marea liturghie, liturghia cosmică, se desfăşura în largul lumii, sub soarele, luna şi stelele care împodobesc veşmântul lui Dumnezeu, în mijlocul câmpurilor unde, primăvara, acelaşi veşmânt se umple de flori şi verdeaţă, în adâncul pădurilor unde brazii primesc spovedania iar fagii oferă cu generozitate împărtăşania de muguri, în preajma ogoarelor care freamătă vara de rod precum pântecele sfânt al Fecioarei Mamă, pe uliţele satului unde, în zile de sărbătoare, Dumnezeu merge alături de cetele flăcăilor colindători sau căluşari. La Bobotează şi la Rusalii Duhul Sfânt coboară în struţul de busuioc al preotului spre a sfinţi apele şi ţarina, a le feri de spurcăciune şi a le asigura rod bogat. La Armindeni Dumnezeu se înveşmântă în frunzele de mesteacăn înfipte lângă poartă; la Duminica Floriilor pătrunde în mâţişorii sfinţiţi la biserică şi în brazda înierbată aşezată pe prag; la solstiţii se metamorfozează în focul viu aprins la răscruci de uliţă ori pe dealuri. Peste tot pulsează Fiinţa Lui – o Fiinţă vie, atotcunoscătoare şi atotbiruitoare, gata să-i ajute pe oameni la necaz ori să-i pedepsească dacă încalcă „legea”, să mângâie, să ierte, să dea speranţă, să îndulcească o existenţă prea adesea chinuitoare şi grea.”

Din nou singur, țăranul român

Lipsiți prin vitregia vremurilor atât de organizare statală cât și de instituții - printre acestea enumerându-se și cea bisericească - timp de peste o mie de ani, daco-romanii și mai apoi românii au traversat cea mai neagră și mai lungă istorie a continentului, fără orașe și aproape fără bani, clădind, în tot acest timp, în interior prin încreștinare, dar și prin păstrarea vechilor obiceiuri, ritualuri și sărbători. Dacă unele popoare au o singură colindă, în timp ce altele nu au deloc, profesorul Ioan Bocșa și studenții săi de la Conservatorul clujean au cules numai în Apuseni peste 1 000 de colinde și variante românești, după cum afirma domnia sa într-un mai vechi interviu. În ele e toată povestea credințelor noastre din negura unor neprecizabile timpuri, din neolitic și până la creștinism. Acolo este scrisă istoria românilor,

7

Pălăguța Hodor din Maramureș torcând, gazda lui Peter.

mai bine poate decât ar fi scris-o orice istoric, căci așa ea poate fi memorată și transmisă din generație în generație ca substanță și neîncărcată de amănunte (proba verității este făcută!), chiar dacă ar dispare toate bibliotecile din lume și într-o bună dimineață ne-am trezi fără curent electric și fără internet pe vecie!

Siliți un îndelungat timp istoric de a trăi pe dedesuptul oricăror forme de organizare care nu le aparțineau și care le erau ostile, românii au deprins supraviețuirea ca mod de viață, din păcate, căci prea adesea istoria i-a silit săși exercite această deprindere. Dar, citându-l tot pe Vasile Avram, „Credinţele şi deprinderile vechi, statuate printr-o experienţă religioasă modelată de stil, au uneori o forţă pe care nu şi-o închipuie câtuşi de puţin reformatorii şi care determină, de altfel, continuitatea riturilor, datinilor, practicilor şi ceremonialurilor religioase. Atunci când nu e posibilă manifestarea lor publică, ele găsesc o cale subterană de supravieţuire.”

Astăzi, această creație minunată și de dramatică istorie, țăranul român, după cei o mie de ani descriși puțin mai sus, după încă șase sute de ani de iobăgeală pentru sistem și de murit prin campanii pentru țară, după

vreo patruzeci și cinci de ani de comunism în care i s-a luat demnitatea odată cu pământul și a fost silit să fure pentru a trăi (explicându-i-se, totodată, că este anacronic și retrograd, căci Moș Crăciun nu există, ci doar Moș Gerilă poate fi admis!), se vede din nou pus în contradicție cu sistemul: în primul rând trăiește, ceea ce este extrem de enervant pentru cei din birourile cu aer condiționat ale Bucureștilor care fac socotelile și alcătuiesc bugetele anuale, căci se tot împiedică pe la zecimale în el; în al doilea rând se încăpățânează să nu se asocieze, ca să poată înspăimântătoarea cohortă funcționărească să-l jupoaie de bani și să-i explice cât e de prost, atunci când va veni la subvenții; în al treilea rând, habar n-are să completeze o documentație de solicitare fonduri europene nerambursabile și să o trimită prin net!

Intr-unul din articolele următoare Peter Hurley va explica mai bine ce se poate face, cum vede el problema unui succes economic în lumea satului românesc, fără a fi distrusă această unică, extraordinară, contribuție românească la civilizația lumii! Peter Hurley, cel care, înainte de Crăciun, timp de douăzeci și cinci de zile și douăzeci și patru de nopți a călătorit pe jos între Săpânța, din nordul Maramureșului și București, pe cât s-a putut doar pe cărări și poteci, din dorința de a vedea cu ochii lui dacă lumea aceea mirifică a satului românesc încă mai există. El spune că da, că mai există, că toate porțile la care a bătut în fiecare din cele douăzeci și patru de nopți i s-au deschis și a fost poftit în casă, hrănit și culcat. A văzut încă femei torcând și țesând la război și bărbați, la roată, făcând oale de lut. Dar despre toate astea, poate, în numărul viitor.

Pogorârea Sfântului Duh și Rusaliile, apoi Sânzienele sau Drăgaica!

P.S. Am uitat să vă spunem că Rusaliile n-au fost înlăturate dintre sărbătorile poporane, în ciuda pravilei din secolul XVIII, dată cu amenințări și îngrozitoare pedepse de un domnitor la solicitarea unui mitropolit. Mai mult, astăzi le găsim trecute chiar în Calendarul Creștin Ortodox, cu roșu, în ziua de praznic a Coborârii Duhului Sfânt și, de anul trecut, ziua de Rusalii este proclamată zi nelucrătoare de Guvernul României!

8

foto: Daniel PETRESCU

Jurnalul de la

morena

la Murghiol

TEXT

Sorin FLOREA

9

Bucătăria lu’ Pește

Motto: Delta Nuferi, apă, aer, soare, Bărci, șalupe, marinari, Pește, păsări călătoare Și țânțari, țânțari, țânțari…

U

nul dintre punctele forte ale Morenei este BUCĂTĂRIA! Fără excepție, cei care ne vizitează apreciază calitatea bucatelor oferite și sunt unii care vin de la București sau Constanța numai pentru a mânca.

Lucrul este evidențiat și în episoadele din Pescar hoinar, emisiunea realizată de Eugen Roibu și echipa lui de la TVR 2. Dumnezeu să-l odihnească pe Călin Satmari, care a filmat ore și zile, la Morena, în timp ce produsele gastronomice erau testate, în cantități apreciabile de către Victor Țăruș (Pescar modern)! Episoadele au fost axate, funcție de sezon, pe prezentarea și realizarea de mâncăruri tradiționale, începând cu ciorba de pește (nu borș, cum îi spun unii!), plachie, crap la proțap, saramură, scordolea, scrumbie preparată în diverse feluri, etc. și terminând cu vestitul caras prăjit.

Unul din marile câștiguri ale revoluției (mă refer la revoluția informatică, de cealaltă am serioase îndoieli că…!) este aceea că oricine poate acum să-și dea cu presupusul, că au apărut peste noapte o grămadă de bucătari. Deosebit de activi, ei pun pe net rețete peste rețete, prezintă preparate culinare de pe toate meridianele, dar, cel mai adesea, nu sunt în stare să facă o mâncare de cartofi sau o fasolică! Îi chinuie talentul și umplu farfuriile de pe ecran cu tot felul de năzbâtii.

Pe de altă parte, în deltă, aici, în Murighiol, aproape toți „macho” sunt experți în arta culinară făcând (după opinia lor, evident!) cea mai bună ciorbă, malasoalcă, s.a.m.d.

Ce-i drept că nevoia te învață - atunci cand stai nu știu câte zile în baltă, când îți vine rândul la gătit (și mai ales când nu e nici o Ivanca prin zonă!) începi să exersezi, mâncarea fiind întotdeauna însoțită de o tărie pe măsură (savoarea crește în proporție directă cu cantitatea de rachiu!), începi să spui ceva de genul „nu-i rea deloc!”. Dar tot adevărat este însă că am avut ocazia să mănânc în baltă niște lucruri extraordinare, (de pildă, un canghior de lișițe cu ceva rațe!), dar nu e cazul să generalizam.

O realitate este aceea că în mirifica/sălbatica deltă există tendința de

a deveni haiduc/explorator și te poti trezi adesea că ghidul îți dă să guști tot felul de rădăcini, rizomi, etc., despre care afli că se mănâncă în mod obisnuit, fără a fi, însă, nici pe departe așa! E bine să guști, ca să nu mori prost și să nu-l refuzi pe expert, dar nu te aștepta decât la niște chestii ciudate, pe care le mănâncă copiii în joacă (să nu se piardă obiceiul!). Au existat, desigur, și situatii deosebite de criză ce țin din fericire mai mult de trecut. Oricum, dacă vrei să faci pe interesantul, când revii la Bucuresti, poți spune ceva de genul : am gustat niște speciak ( miezul din tulpina de papură, când e verde) la Sfântu, e nemaipomenit !!!

Anumite obiceiuri gen mergem cu șalupa și vă fac o ciorba pe baltă, cu apă din Dunăre, e bine sa le refuzați politicos, pentru că e posibil să vă reduceți rapid sejurul în mirifica Deltă a Dunării și să-i dați cu Furazolidon, Saprosan sau cu ce mai produce Mafia medicamentelor! Băieții care sunt născuți, crescuți în baltă au „fauna” intestinală adaptată și-i mai vezi bând apă din Dunăre, însă până și ei preferă tăria!

Una peste alta tradițional nu înseamnă deloc simplu, iar aprecieri de genul „bucătăria românească e banală” aparțin unor cosmopoliți de peste noapte sau unor necunoscători!

Un exemplu de preparate din bucătăria moldovenească, de-a dreptul rafinate, găsiți în cartea „Rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodăresti de M.Kogălniceanu și C.Negruzzi tipărite cu cheltuială și îngrijirea unei societăți de iubitori de înaintarea și strălucirea neamului românesc la Iași în 1841”.

În aceste condiții (bucătărie de bună calitate, precum și dorința nestăvilită de a vorbi „je”!) a rezultat cu necessitate, stimați tovarăși, să-i punem un nume bucătăriei și i-am zis BUCĂTĂRIA LU` PEȘTE !

Nu-i așa că-i tare?

Obiect de activitate: mâncare tradițională, mâncare sofisticată cu rădăcini în tradiție și cu cât mai mult peste.

În concluzie, în timp ce Mariana („chefa”) gătea pentru „miile” de turiști ce ne asaltau, m-am pus și eu pe treabă și am apelat la doi buni

10

prieteni să-i fac o siglă pe măsură (bucătăriei): Mihai Moleșag (epigramist, genul Sorine, eu idei am, dar cu desenatul e mai greu!, care a scris cea mai corectă descriere a Deltei Dunării, vezi motto supra) și cineva cu ceva sânge de lipovean, Dragoș Pituh. Și m-am trezit cu câteva desene, dintre care cele din pagina precedentă, zic eu că sunt interesante.

Desigur ești bucuros când Ministerul Turismului te cataloghează cu 5 stele la restaurant, când vin clienți de la sute de km distanță, de câteva ori pe an să mănânce la tine, numai aprecieri elogioase, dar ești fericit de-a dreptul când te trezești cu niște vizitatori despre a căror existent nu știai nimic și, în consecință, habar n-aveai că ei au auzit de tine! Să vă povestesc!

O prietenă din Zurich, care are o importantă agenție de turism (deosebită!), Elisabeta Eggenberger, îmi trimite în 2010 un grup care organiza un turneu de mașini de epocă, Black Sea Rally, (s-au adunat la Viena și au oprit doar la Budapesta, Sighișoara, Morena, Varna, Istambul).

Totul bine și frumos - ai grijă cu excursia, că nu vor să facă sporturi pe apă ci vor să o vadă pe Delta, dă-le un „bouille a baisse”, cel mai bun din Europa, s.a.m.d.- îmi zicea Elisabeta.

Discut cu Mariana despre menu, aranjăm să le dăm și ceva mai sofisticat dar… cu vreo două zile înainte de sosirea oaspeților mă trezesc cu un telefon de la asistenta unui domn, Anton Mosimann, care mă roagă, dacă pot, să-i recomand și alte restaurante în Dobrogea pe care dânsul să le viziteze, fiind de specialitate. Am intrat pe net si ce să vezi? Omul ăsta fusese

La Morena ca la Havana!

Sigla raliului

Când a plecat din curte tuturor ne-a părut rău!

11

RACI CU PIURE DE CIULINI DE BALTĂ

Nu vom ști niciodată ce și-au spus Mariana și Anton, în limba lor de bucătari!

chef la Dorchester, s-a apucat să inventeze Nouvelle Cuisine, are rețete cu vreo șaișpe tipuri de supe/ciorbe de pește, i-a făcut nunta Prințului Williams, etc.

Ei, să vedeți emoții! Decizia imediată a fost: orientarea numai spre traditional; rezultat: totul exceptional, dar, din păcate, pozele le-a făcut doar cu Mariana, chefa…că de, proprietari de pensiune (ca mine) mai vazuse, dar bucatari la acest nivel (ca ea), nu!

Nu-i nimic, l-am iertat, au plecat încântați. Din păcate a avut loc și un eveniment extrem de neplăcut. Mașina lui Sebastian Schroeder, șeful grupului, a fost lovită din lateral de un Q7, înainte de ieșirea din țară. Era să moară ( bine că nevastă-sa și-a anulat participarea la raliu în ultimul moment, probleme la un picior, că altfel lovitura din lateral dreapta probabil ar fi terminat-o!) și se pare că șoferița în cauză nici măcar nu avea permis.

Cred că au avut ce povesti când s-au întors acasă!

Dar să revenim la ideea de bază: într-una din emisiunile de la Pescar hoinar am preparat, în ideea mâncare sofisticată cu rădăcini în tradiție, mentionată mai sus,

Ciulinul de baltă este o plantă foarte răspândită în Delta Dunării.

Este asemănător cu o clasă mai largă, cea a „castanelor de apă”, foarte importante în bucătăria multor popoare și chiar zone întregi geografice, cum ar fi Asia de Sud și Sud-Est, America de Sud, etc).

Numai pentru a evita confuziile, iată câteva date : denumire științifică - Trapa natans; denumiri populare: cornaci, ciulin de baltă, castană de baltă.

La capătul unei rădăcini foarte lungi se află un fruct cu 4 colțuri foarte ascuțite, plus un al cincilea fără spin.

Spinul cu cinci colțuri este fructul plantei (care, în final cade pe fundul apei) și din care primăvara a răsărit planta respectivă. Odată ajuns pe fundul apei, din fiecare fruct va crește o plantă cu peste 10 rozete de frunze care vor produce tot atâtea fructe. Pe marginea lacurilor acești spini plutesc pe apă și au o culoare de la verde la negru. Noi am cules de pe Uzlina, dar se găsesc pe hectare întregi și pe Lacul Violet (Murighiol)

Ciulinul de baltă este o plantă invazivă extrem de dăunătoare prin răspândirea în masă. In acest mod elimină alte plante, diminuează nivelul oxigenului dizolvat în apă prin consumul acestui (între noi fie vorba, din nebăgare de seamă s-a ajuns la situații de-a dreptul comice; în anumite perioade nefiind raportate cantitățile recoltate, automat planta a fost pusă pe lista celor aflate in pericol; aproape că era să nu facem filmarea la Pescar hoinar, din această cauză, dar după discuții cu profesorul Gigi Romanescu și cercetătorul Kiss Botond am ajuns la concluzia că situația era și așa destul de absurdă.

Sport local la Sfântu Gheorghe : începând cu după amiezele din a doua jumătate a lui august, toată lumea stă la poartă și mănâncă ciulini fierți ( ii fierb și îi pun în pod ca să aibă și iarna). În anumite perioade, în trecut, era vorba de subzistență. Istoria menționează că în 1946, în Moldova și Delta Dunării, în timpul foametei ulterioare războiului și începutului de comunism, populația a supraviețuit descurcându-se cum putea, consumând alternative la hrana de bază (pâine, cartofi, etc.), printre care și ciulinii de baltă. Fructele se fierb, se taie coaja (operație dificilă, dat fiind duritatea cojii, ea necesită îndemânare și experiență), se scoate fructul propriu-zis și se mănâncă direct sau se face un piure delicios.

In Basarabia am găsit următorul anunt: Republica Moldova ... în cutii de conserve şi la borcan, Ciulini comestibili, în cutii de conserve sau la ... congelate, cu valabilitate îndelungată, Fructe congelate sub formă de piuré.

Piureul de ciulini de baltă (cu sau fără raci) este un piure cel puțin la fel de bun ca și cel de castane (acesta din urmă folosit mai ales ca desert).

12

Ciulinii…

… și racii.

Nu cred ca este cazul să mai dăm date tehnice despre raci, lumea spune, și o cred, că aceste crustacee de apă dulce sunt mai bune decat crustaceele marine (langustine, etc.).

Când le combini, adică racii cu piureul de castane de baltă, rezultă un deliciu, o mâncare pentru regi, cum vreți să-i spuneti !

Pentru pregătirea piureului se pun ciulinii la fiert într-un ceaun mare, în apă cu sare (cca. 20 – 30 minute).

După fierbere începe operația cea mai dificilă, cea de îndepărtat coaja.

Atenție la vorba lui Călinescu : maimuța calofilă aruncă miezul și consumă coaja!

Miezul ciulinilor (destul de tare) se face pastă manual sau într-un blender, apoi se amestecă bine cu untul și laptele (ajută la legarea piureului).

Se adaugă sare și eventual piper alb , după gust.

Se servește rece, ornat cu cozile și cleștii de la raci, eventual, de fițe, se pune și câte un rac întreg alături.

Observație: dacă am uitat ceva, înseamnă că e secret, dar cred că leam menționat pe toate.

Poftă bună !

Ingrediente (pentru 4 persoane normale): - 20 raci de mărime medie/mare ( de fapt pescarul îi va da la grămadă, zicând că dacă tu îi iei numai pe cei mari, ce face el cu restul?); - 3-4 kg ciulini de baltă: - unt – 200 g; - lapte - cca 50 ml; - sare și eventual piper alb, după gust.

Mod de preparare:

Se spală fiecare rac în parte sub jet de apă. Se păstrează numai cei vii.

Se ia un ceaun sau o oala mare și se pune la fiert cam o jumătate din volum apă cu sare. Când apa clocotește, se adaugă racii. Aceștia se lasă să fiarbă până devin roșii).

Dupa ce se vor răci, se scote carnea din abdomen (coadă) și clești.

P.S.Dacă v-a plăcut, vedeți că vremea de recoltare a ciulinilor este destul de scurtă, iar raci găsiți cel mai bine la sfârșit de octombrie - noiembrie, așa că mai bine veniți la masă la Morena și anunțați din vreme!

In numărul viitor alte bunătăți gen păstrugă cu scordolea de nuci (de la Carolina – rețetă veche, grecească) sau file de biban în sos de capere (de la Eugen Barău).

13

Civilizația rurală DIN AFARĂ, PARE CEA MAI IMPORTANTĂ RESURSĂ A ROMÂNIEI!

P

eter Hurley, irlandezul care a inițiat și realizat festivalul Drumul lung spre Cimitirul Vesel în Maramureș, este destul de cunoscut astăzi în România și chiar și revista La Drum i-a publicat cu ceva timp în urma un interviu. Peter, însă, recidivează, luptându-se cu morile de vânt pentru salvarea civilizației rurale românești. Dar poate nu chiar cu morile de vânt!

El este acum ( începând cu ianuarie 2012) director al Departamentului de Promovare al Unității de Sprijin a Rețelei Naționale de Dezvoltare Rurală.

El spune că se poate! De fapt, printre foarte puținii încăpățânați, care nu doar se lamentează.

L-am auzit vorbind despre țăranul român și civilizația sa tradițională. Peter nu vorbea despre toate astea undeva, în lumea largă, ci aici la noi, în București. Făcea apel la salvarea lor în fața tăvălugului necruțător al uniformizării. Invocând drept suport fondurile europene și strategia de folosire a acestora, Peter crede că șansa României este de a transforma satul românesc și tradiția sa productivă din TRECUT în VIITOR. Afirmă că această civilizație rurală este cea mai mare resursă naturală a României în acest moment al provocărilor, și din această cauză ea nu trebuie lichidată, ci sprijinită, stimulată. Ne-am gândit că v-ar place să vedeți asta, adică modul exemplar în care un irlandez se bate pentru România!

foto: Iulian Ignat

14

De la SAT egal TRECUT la SAT egal VIITOR!

Peter HURLEY

n Irlanda, în 1847, recolta de cartofi a eșuat parțial. A fost o iarnă tare grea. Îa decis Un an mai târziu recolta a eșuat în totalitate. Administrația din Westminster că nu e bine să-l învețe pe țăranul irlandez să trăiască din ajutorul de

stat și a sistat distribuția de mălai importat din India. Un popor deja slăbit după sute de ani de discriminare, îngrămădit din ce în ce mai spre vestul insulei, unde câmpurile sunt din piatră, fără pământ, a început să moară de foame. În doi an un milion de țărani au pierit, un milion au plecat în America în vapoarele poreclit vapoare-cosciug. Se spune că jumătate dintre acestea nu au mai ajuns la destinație. Așa a început marea noastră migrare țărănească și așa a început sfârșitul poveștii țăranului irlandez. Sfârșitul civilizației noastre rurale.

De 18 ani locuiesc în România. Cred că am fost întrebat de o mie de ori de ce trăiesc în România! Ce-i drept, în fiecare zi găsesc un alt motiv.

Astăzi trăiesc în România ca să fiu aici, ca să vă rog din suflet: mobilizați-vă pentru a vă salva civilizația voastră rurală! Îmi pare rău că trebui sa vă zic, dar ea moare acum de foame. Desigur, într-un mod mai elegant decât civilizația mea rurală. Dar până la urmă care e diferența? Mă iertați că folosesc cuvinte grele, dar sunteți ca Adam și Eva în gradina Edenului. Nu aveți cum să înțelegeți cum va fi fără această civilizație, pentru că face partea din voi.

A rezistat mii de ani, la toate schimbările si conspirațiile imaginabile, dar are și o slăbiciune: odată rupt lanțul, nu se mai repară! Țăranul român nu vorbește aceiași limbă cu noi. Nu are bani să investească și nu are încredere în noi. I-am vorbit și l-am ascultat. Nu e vorba doar de cuvinte aici. E vorba despre un grai. Are o construcție arhaică de gândire.

Nu o să înțeleagă vreodată ce e Comisia Europeana, ce e un beneficiar, ce e cofinanțare. Înțelege doar ca nu mai are piață de desfacere. Ca a venit Kaufland la el acasă. Că roșii fără gust vin acum din Spania. Că e secetă.

Nu el ar trebui să învețe limba noastră tehnocratică. Noi trebuie să facem podul de sprijin ca să îl ajute sa traverseze spre noua structură economică. E adevărat, construcția podului s-a început, dar o jumătate de pod nu ajunge.

Mai avem de parcurs.

Civilizația voastră rurala este o creație vie. Este un miracol. Este lucrul care vă definește ca popor. Sociabilitatea și toleranța voastră native provin din civilizația voastră rurală. Iți dă energie, te inspiră, are umor, sinceritate, e plină de suflet, de spirit, de rezistență, de forță, de cunoștințe.

Are demnitate. Este momentul când omul, pământul și divinul se întâlnesc, în baza valorilor autentice. Nu are o valoare monetară, așa că nu poate fi speculată. Si pentru că nu poate fi speculată, pare să nu conteze.

Încă…

15

Păstorit tradițional în Țara Lăpușului

În 2012 ca director al Departamentului de Promovare în Unitatea de Sprijin a RNDR, am participat la cât de multe întâlniri am putut. A fost anul în care am văzut și am auzit multe lucruri. Am auzit ca degeaba încercăm să introducem etnologia în școala generală, pentru că de 20 de ani se încearcă asta și Ministerul Educației nu vrea sa se schimbe nimic. Am auzit că un meșter popular - care nu are bani de pâine - trebui să plătească 10 milioane de lei -o mie de RON- ca să scoată un aviz de la primărie, unul din lista mare de avize care să-i permită să aibă acces la linia de finanțare 312.

Am ajuns într-un sat pentru Rusalii, pentru a vedea promovarea tradițiilor autentice, acțiune finanțată prin fonduri europeni și având drept cap de afiș pe Ana Lesko (!) și să ascult un preot cu o orchestra populara care cântau: „ce bun și gospodar este preaiubitul nostru primar”! Daca nu ar fi tragic, ar fi comic. Anul acesta am întâlnit oameni cărora le pasă, care au idei, unii dintre ei au și putere. Unii luptă și au rezultate. Dar se lovesc des de indiferență, chiar de rezistență. Am întâlnit 10 sau 20 de oameni care au reușit să facă podul între țărani și piață. Acolo găsim soluții. Acești primi ani ai Uniunii Europene ne-au dat foarte multă experiență. E momentul acum să o folosim într-un nou plan care să permită ca această civilizație să-și găsească locul ei.

E timpul să ascultăm vocea țăranului, să învățăm din experiența din teren. În Anglia în 1994 s-a închis ultima piață tradițională pentru fermieri. În 2011 erau deja iar 7.500 de astfel de piețe! 30% din mâncare în Italia provine din lanțul scurt. Europa încearcă să recupereze ce România încă are nativ: mâncare autentică. Acolo avem comoara. Știm cu toții că de mulți ani România încearcă să fie ca în Vest. În ceea ce privește tendințele în mâncare, paradoxal, Europa încearcă să reconstruiască modelul actual al României, modelul vostru autentic, străvechi, viu.

Provocarea este una strategică națională, și trebuie tratată ca atare. Țăranul, civilizația voastră rurală, sunt cele mai importante resurse naturale ale României. Provoc pe oricine să mă contrazică. Mai ales în perioada de criză! Trebuie recunoscut și reflectat într-un plan coerent, creativ, focusat, care să cuprindă educația, cultura, turismul, încurajarea reală la asociere și cooperare în lanțul alimentar, încurajarea tinerilor fermieri. În Spania 50% din tinerii sub 25 de ani sunt șomeri. Ne așteaptă și aici asta? Omul fericit este omul creator, nu omul consumator! Pe scurt, asta înseamnă să schimbăm percepția și realitatea, de la SAT = TRECUT, la SAT = VIITOR.

16

Peter Hurley s-a născut în Dublin, în Irlanda, pe 5 februarie 1968, al optulea din zece copii. A terminat Facultatea de Comerț în Dublin în 1988 și un Masterat de Studii în Afaceri (MBA) în 1989. A lucrat în Anglia un an, în Australia un an, apoi în Irlanda ca și consultant în marketing. În August 1993 vizitează Praga.

Impresionat, hotareste să se mute în Europa de Est. Trei luni mai târziu, un fost coleg de serviciu îl sună să îi povestească despre România și planul lui de a porni o consultanță în marketing. Pe 9 aprilie 1994 Peter ajunge în București. În primii 15 ani a lucrat la firma respectiva, devenind pe parcurs asociat la cea mai mare agenție de publicitate independentă din România (Mercury). În 2009 isi vinde actiunile. A fost Viceconsul Onorific al Irlandei in Romania din 2000 pana in 2006. Este coproducătorul proiectului www. spirit.ro.Este producătorul festivalului intercultural de tradiții țărănești: „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”.

La 1 decembrie 2011 a primit Ordinul de Merit Cultural pentru efortul lui de a valorifica tradițiile rurale în România in grad de Comandor. Este membru in consiliu de administrati al Ireland Romania Association.

Din ianuarie 2012 este director de promovare in cadrul Unității de Sprijin pentru Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală.

Fericit în Maramureș

17

ApuseniI

Lumi Paralele Vali BOGDAN

căutător de potcoave de cai morți

18

S

Motto: „Acolo unde se sfârșește asfaltul, începe România profundă! “

unt călător pe viață, iubesc România și o străbat la pas de peste 20 de ani. Dacă ar fi posibil, într-o viață viitoare mi-ar placea să mă nasc tot aici și să continui haiduciile inițiatice prin cătunele uitate de timp, să mă înfior la urletul lupilor și boncănitul cerbilor, să ascult povești din vremuri primordiale rostite de oamenii locului, urmași ai dacilor liberi.

De când am descoperit Apusenii, nu trece an fără să mă pierd printre drumurile și cărările neștiute. Anul ăsta revin a treia oară, chiar dacă am de străbătut un drum de 700 km. E octombrie magic și sunt aici pentru un regal de aproape 20 de zile. Mă fixez pe zona Valea Ierii – Muntele Mare și sunt nerăbdător să mă las purtat de val.

Mă pornesc la drum. E clar că atrag privirile puținilor oameni ai locului pe care îi întâlnesc în cale. Bocancii, rucsacul, basmaua de pe cap … toate acestea mă trădează.

Mă opresc curios să cercetez o clădire din lemn care îmi pare că ar fi avut viață în alte vremuri. Îi dau ocol, privesc geamurile sparte și mă opresc să citesc o mică inscripție abia vizibilă: „ MINISTERUL ED. și INV. SCOALA GENERALA CU CLS. I-IV MUNTELE SACEL - JUD. CLUJ”.

E școala construită de noi, sătenii, pentru pruncii nostril! - aud o voce din apropiere. E Vasile Crișan, localnic, care îmi oferă informații mai multe decât mi-aș fi închipuit.

Din banii noștri și cu munca noastră, cu lemn din pădurile noastre, fiecare am ajutat cu ce-am putut pentru ca pruncii noștri să meară la școală aici, în cătun. Apoi când o fo’ gata, cei de la minister or luat-o în primire oficial și acum îi a lor, au hârtii .. Iar noi am rămas cu munca. După cum vedeți dumnevoastră, îi casă fără stăpân și stă în paragină de ani buni!

Bade Vasile, cum de o ajuns în halul asta ?

Școala

Badea Iustin, 82 de ani

Apăi vedeți dumnevoastră, tăt îi simplu: pentru că o dat faliment fabrica de făcut copii! Aici cei mai tineri îs bine trecuți de 50 de ani, copiii îs plecați la asfalt, iar lumea noastra se duce ușor, ușor..

Badea Vasile mă întreabă unde merg, apoi spre surprinderea mea îmi spune că în catunul cu pricina mai sunt douăsprezece suflete, că cel mai tânăr are 51 de ani, iar cel mai vârstnic, Iustin, are 82 ! Că numa’ acum trei săptămâni erau treisprezece suflete!

- Și așe, pe rând, cu tății mărg la Domnu’!” Îl las cu bine pe primul meu interlocutor și pornesc cale de 3 – 4 km spre

19

cătunul Arini, situat la altitudine de peste 1000 m. Urcușul este atât de susținut, încât chiar și pe timp de vară poți urca doar cu mașini de teren, iar pe vreme de iarnă numai la picior.

Dau un tur în cătun, dar nu întâlnesc niciun suflet, așa că pornesc pe alte străduțe înguste, în speranta că voi gasi un localnic care să-mi povestească istoria locului. Îl întâlnesc pe Claudiu Bucur care mă abordează temător în prima fază. Îl întreb dacă biserica funcționează. Îmi răspunde că preotul vine odată pe lună, că vin la slujba câțiva săteni din cei doisprezece, că are cheile și poate să-mi deschidă biserica. Vizitez biserica, fierăria improvizată, dotată cu forjă funcțională și locul unde se potcovesc boii. E un teritoriu full funcțional, sunt fascinat.

Încet, încet, omul se deschide, mă poftește la el acasă și îmi povestește despre universul lor din creierii munților. Problema majoră este lipsa apei.

Cine și-ar fi închipuit că în inima Apusenilor au secat izvoarele? Claudiu Bucur îmi arată cele trei fântâni din curte și nici una nu are apă; exista un izvor firav la marginea satului pentru apă de băut și un alt firicel unde se adapă vitele.

Ascult cu interes poveștile care se derulează, ca un film de acțiune.

Despre copiii care mergeau la școala 6 km prin pădure, pe vreme de iarnă, la Băișoara; despre cei de clasa a IV –a care aveau grijă de cei mai mici; Izvoare secate

despre cum plecau de acasă pe întuneric și ajungeau acasă pe înserat, frânți de oboseală și flămânzi; despre cum nu-și creșteau ei, acolo, copii ca în puf, așa ca în zilele noastre.

O poveste care mă captivase din cale afară și care nu îmi da liniște până nu o puneam și eu în operă, este cea a vânzării animalelor la cele mai mari târguri din zonă, Sălciua și Câmpeni. Adică nu să le vând, dar să fac și eu drumul! Drumul animalelor spre târg prin pădure dura două zile. Se pornea la drum vineri la primii zori, se mergea zi-lumină cu vitele încolonate până la o mânăstire, unde se cerea adăpost, apoi sâmbăta dimineață cu noaptea în cap se pleca și se parcurgeau alti 7 – 8 km până la târg. Urma târguiala, iar dacă aveai nenorocul să nu poți vinde, trebuia urmat drumul de întoarcere tot cu animalele! Geambașii de pe atunci cunoșteau bine pe crescătorii de animale din toate cătunele, profitau și deseori cumpărau vitele țăranilor pe preț de nimic.

Uluitoare povești, sunt atent și am impresia că nici nu mai respir. Aici timpul se scurge lent, de parcă nici nu ar conta. Nu am nicio grabă, nicio apăsare, nicio grijă. Nu mai am nici măcar așteptări sau vise, sunt împăcat cu mine. Am doar viața de trăit și cam atat. Nirvana călătorului!

Claudiu Bucur e preocupat nevoie mare că muierea lui o fo’ la cooperativa să ia pită și țigări. Că pită a luat, dar în grabă a uitat de „mahoarcele” lui și parcă nu are chef să coboare 3 km și să urce alți 3! A doua zi urc eu în cătun pe post de curier și livrez țigările. Mare fericire! - viața e așa de simplă!

Aici animalele sunt „dumnezei” veritabili, sunt bine îngrijite și rânduite, au nume fiecare. Laptele, carnea, schimbul pe bani sau pe produse, sunt la ordinea zilei. Autonomia este aproape totală; dacă mâine ar colapsa lumea, aici nu cred că s-ar întâmpla absolut nimic, viața ar merge la fel înainte.

Aflu de la Claudiu Bucur că peste câteva zile e cel mai mare târg de animale la Sălciua. Tot el îmi spune să caut un anume localnic - Todur, fost poștaș toată viața - care e bun cunoscător și priceput la animale. Iată-mă în drum spre târg, însoțit, evident, de Todur Poștașu’.

Aici sunt surprins să văd cât de consistentă este oferta și cât de puțini sunt cei care își permit să cumpere! Aici legea este făcută de boii maturi, adulți care sunt mult mai apreciați decât un vehicul 4 X 4 și sunt folosiți la cele mai grele sarcini (trasul buștenilor din pădure, transportul fânului, împrăștiatul gunoiului, etc).

Un țăran prezintă spre vânzare o pereche de boi ca fiind tinerei, în jur de 8 ani, îi laudă în fața mulțimii de curioși din jur. ‘Nea Todur mă trage deoparte și-mi spune că boii au peste 11 – 12 ani; că un novice se poate păcăli, dar el în niciun caz! Aflu că deseori era tocmit de oameni din sate ca să faca achiziții de vite în numele lor.

20

Biserica de pe muntele Săcel

Dăm roată prin tot târgul și aflăm că cei mai scumpi boi de la târg sunt două exemplare tinere și superbe, în vârstă de 4 ani, ce sunt expuși spre vânzare pentru frumușica sumă de 15.000 lei! Zarva e în toi, se fac achiziții la vedere, mic sau mare, scump sau mai acesibil, timpul trece rapid, iar cei ce nu au reușit să vândă se pregătesc pentru anevoiosul drum de întoarcere.

Inițiat oarecum în lumea fascinantă a boilor de povară, în următoarele zile sunt privilegiat și am șansa să cunosc în acțiune pe Cinoș și Bondi, două creaturi blânde și minunate cu care merem sa facem un transport special de lemne pentru foc.

La 10 fix sunt la întâlnire. Totul este pregătit și pornim la pas, căci trapul nu s-a inventat încâ la boi, așa că nu avem de ales! De prin coclauri neștiute legăm câte doi bușteni de mesteacăn, pregătiți cu o săptămână în urmă de doi localnici, ultra-specializați în lucru la pădure.

Mișcările sunt efectiv de rutină pentru maeștrii pe care îi însoțesc și sunt sigur că au repetat de sute de ori acest antrenament. Boii se conduc cu strigăte precise, curbele sunt abordate întocmai ca la carte, iar atunci când pantele sunt prea dure, se iau pauze successive, pentru împrospătarea forțelor.

E un spectacol în sine coordonarea boilor!

Fac parte din echipă, bat cu toporul țepușele în bușteni și tot eu le desprind când ajungem la drumul de acces. Transpir intens din cauza suișurilor și coborâșurilor pe pantele pe care abia stai pe picioare. Ne hodinim abia când terminăm munca. Între timp sunt deja la tricou, soarele urcă temperatura la peste 22 de grade, chiar dacă e încă octombrie.

Îi urmăresc cu atenție pe acești minunați țapinari ai locului: nu beau apă toată ziua, nu mănâncă pentru că nu le este foame, nu transpiră, nu renunță la hainele groase de dimineață, deși e vreme ca de vara! Sunt perfect adaptați la acest ancestral stil de viață, moștenit de la strămoși, de cine știe când.

Sunt teribil de încântat de proaspăta experiență. Carul e gata de drum. Scot din rucsac o sticla de vin original din Dobrogea, îmi cinstesc partenerii de echipa și plecăm spre sat. Urmeaza drumul spre casă și tăiatul lemnelor pentru foc. Frumoasă zi și de neuitat am avut!

Nu e timp de odihnă. Urmează o altă zi în Paradis! La târg l-am cunoscut pe Iuluț Crișan și între noi s-a legat o prietenie de neînchipuit.

21

Tihna

Iosif în acțiune

Legarea lemnelor

Acest sprinten și foarte simpatic moț este ultimul exponent al neamului său, adică ultimul care s-a născut în munți acum 66 de ani și nu a mai părăsit aceste meleaguri.

Trăiește singur într-un paradis uitat de lume, toți vecinii săi au plecat la strămoși, cei mai apropiați vecini sunt la 3-4 km, nu are rețea de energie electrică, telefon sau televizor. Nici nu îi trebuie! Ce să facă el cu toate acestea ? Lumea sa este colorată de un radio cu baterii, trăiește înconjurat de cele mai frumoase și nestresate văcuțe din univers, nu ar renunța la perechea sa de boi tineri nici pentru 20.000 de lei, muncește din greu și iși procură singur tot ce îi trebuie pentru traiul său auster.

Domeniul său e format din stâna de vară, stâna de iarnă și o căbănuță pe malul pârâiașului. Totul e înconjurat de pădure și fâneață, dispuse pe niște versanți înclinați pe care abia te poți ține pe picioare. Siluetele firave ale fostelor case împrăștiate, locuite odinioară, sunt în mare degradare și nu mai pot fi sau nu mai are rost să fie reconstruite: e prea târziu! Cu greu îți poți închipui că iți poți adapta viața la astfel de coclauri, unde nu există nici măcar un drum de acces pentru car. Aici poți ajunge doar dacă ai picioare sănătoase, sau dacă poți zbura!

Îi promit uncheșului Crișan că vin să îl ajut la căratul fânului și

22

Armonie

făcutul căpiței. Cum am prostul obicei să mă țin de cuvânt, iată-mă la locul faptei într-o dimineață superbă de octombrie, după două ore de mers la pas din locul în care se află cabana ce mă găzduiește.

Fânul este ingenios transportat, după o metodă cu siguranță inventată și brevetată de stramoșii noștri daci. Micile clăi numite boghi sunt așezate pe crengi pentru a putea aluneca mai cu ușurinșă, legate de tânjaua boilor cu două lanțuri.

Totul are rost și se face în armonie cu rânduiala de la care niciun țăran autentic nu se abate. Nimic nu e la întâmplare. Creem condițiile ideale pentru clădirea căpiței, transportăm boghii, furcă după furcă și claia e gata.

Uncheșul glumeț povestește în timp ce mâinile nu-i stau locului o clipită.

E o încântare să îi observi agerimea specifică mai degrabă unui tinerel! Ca de obicei, la gătarea lucrului, cinstesc echipa cu vinul dobrogean îndepărtat, de parcă aș fi beneficiarul și nu omul închiriat cu ziua. Dar, pentru mine, fantastice clipe!

O lume magică se sfârșește sub ochii mei, picătură cu picătură. E lumea înaintașilor mei, ai tăi, ai românilor de pretutindeni.Tot ce a dăinuit de mii de ani se năruie iremediabil, poate fără să ne dăm seama, fără să putem pune ceva în loc. De altfel, nu pot fi înlocuite!

Țăran cu boi la târg

Drumul spre casă

23

Condiții ideale

Căratul fânului

Când eram eu tânăr...

Transport ingenios al fânului

24

Odihna carelor

„Moara cu noroc”

O lume pe cale de dispariție

Oameni, păduri, obiceiuri sfinte, care, sănii, mori, haiduci, povești, toate acestea aparțin lumilor paralele la care avem intrare, accesand doar clipa de luciditate.

Apusenii reprezintă un ultim portal de normalitate, un muzeu viu, pe cale de dispariție dar cu intrare liberă, o imensă zestre universală încărcată în carele acelea de lumină cuantică pe care eu le-am văzut cu ochii mei în acest sfârșit de octombrie, care la care boii primordiali înjugați nu vor fi niciodată detronați de nimic ce poate fi alimentat la pompă sau băgat în priză!

25

Cﾄネﾄフoria ﾃｮn viitor a medicului Romeo Dumitrescu, cel pasionat de trecut!

26

GRANIȚA SUBȚIRE DINTRE LUMI Dan Arhire ste oarecum cunoscut - prea puțin cunoscut, însă, în opinia noastră. Se E știe că a plecat din România în 1984 și că a lucrat în Canada și S.U.A. Se știe că s-a întors printre primii în România, după decembrie 1989, punând

la punct aici o afacere profitabilă. Se știe că este pasionat de civilizația Cucuteni, în care a investit, prin Fundația „Cucuteni pentru Mileniul III”, incomparabil mai mult decât a investit statul român. Că a cumpărat terenuri cu potențial arheologic, că organizează de mulți ani de zile săpături pe mai multe șantiere arheologice din țară, cu personal calificat plătit de fundație, că a colectat, restaurat și conservat mii de piese ale celei mai fascinante culturi neolitice ale Europei, Cultura Cucuteni – Tripolie! Se mai știe că a fost principalul organizator, din partea României, al expoziției „Cultura Cucuteni-Tripolie, străveche civilizaţie a vechii Europe”, desfășurată la Vatican, centrul expozițional al omenirii, în septembrie – octombrie 2008, cu piese din România (în număr de 430), Ucraina (în număr de 170) și Republica Moldova (în număr de 43). Se știe ca a contribuit substanțial la înființarea unui muzeu dedicat civilizației Cucuteni pe lângă Universitatea din Iași și că a făcut două filme documentare pe această temă : „Nepoții lui Adam” și „Construite pentru a fi arse”, acesta din urmă fiind cronica unui experiment în care au fost arse, spre cercetare, câteva case cucuteniene construite după toate canoanele!

Probabil, însă, multe nu se știu despre medicul Romeo Dumitrescu pe care, după toate cele aflate de noi și schițate mai sus, am dorit tare mult să-l cunoaștem.

L-am găsit într-o dimineață de vară caniculară, în casa lui veche, din perioada interbelică, atât de bine ascunsă de circulația apăsătoare și derutantă a Bucureștilor într-un pâlc de copaci „de încredere”, dincolo de care nimic din zgomotele agasante ale orașului nu mai pătrundea. Acolo ne-a povestit o grămadă de lucruri frumoase care, toate la un loc, vorbeau despre pasiune și sentimentul atât de nobil, dar și de rar, al datoriei! Și mai era ceva : o senzație nedeslușită că ne aflam în fața unui om purtând o importantă misiune, o prețioasă povară de care, cumva, trebuie să dea seamă. L-am ascultat cu

Medicul Romeo Dumitrescu

27

atenție povestindu-ne cum a aflat cu totul întâmplător de Cucuteni, prin intermediul unui vânzător de artefacte care i-a oferit spre cumpărare un vas aparținând acestei culturi; cum vasul era chiar de la Poduri, o localitate în care fusese stagiar imediat după absolvirea, în 1980, a Medicinei, la Iași, foarte apropiată de orașul natal Moinești, în care se jucase mult de-a arheologii, atunci când era mic. Apoi i-am spus că este unul dintre fericiții cunoscători în detaliu, cât se poate de în detaliu, a Civilizației Cucuteni, dar că drumul său până acolo a fost lung. L-am rugat să ne facă, pentru revista La Drum, un soi de transmisie „în direct, de la fața locului”, spre folosul celor interesați. În timp ce îl ascultam povestind din satul cucutenian închipuit, trecerea la un episod din copilăria sa alături de bunicii olari s-a făcut atât de firesc, încât nu părea deloc că se schimbase planul temporar, căci cel spațial știam, de la început, că este același : zona Moinești, Poduri, Cucuieți, în apropierea celui mai vechi folosit izvor de apă sărată din România. Veti vedea, în cuprinsul descrierii care urmează.

Și atunci am avut brusc senzația că mai întâlnisem asta undeva și mi-am adus aminte de motociclistul lui Julio Cortazar care, în urma unui accident, fusese internat în spital unde avea în fiecare noapte același coșmar, că este un indian urmărit, spre a fi ucis, de indienii unui trib vrăjmaș și are brusc revelația că, de fapt, este un indian prins de indienii tribului vrăjmaș spre a fi ucis și că doar a visat că este un motociclist care, intr-un oraș, a avut un mic accident! Așa îmi părea medicul Romeo Dumitrescu acum, ca un veritabil cucutenian care a visat, doar, că este un medic din România și că, de fapt, a fost trimis aici de cei din tribul său spre a vedea ce se întâmplă cu mărgăritarele aruncate de ei cui nu trebuie și spre a încerca să salveze din ele cât mai multe cu putință!

Așa îmi place și acum să mă gândesc la președintele Fundației „Cucuteni pentru Mileniul III”, căci mi se pare o imagine perfect verosimilă și perfect posibil reală, în ceea ce-l privește, doar dacă pasiunea sa extraordinară pentru Civilizația Cucuteni și dragostea sa fierbinte, dar în forme decentîndatoritoare, pentru România, nu ar fi, de fapt, cheia poveștii!

In cele ce urmează veți găsi povestea Culturii Cucuteni, dar și a expoziției de la Vatican din 2008, așa cum ne-au fost ele povestite de medicul Romeo Dumitrescu.

Vas de Cucuteni

28

­2008 - O expoziţie la Vatican Dr. Romeo Dumitrescu

n septembrie-octombrie 2008 România, Republica Moldova şi Ucraina au Îpuncte expus la Muzeele Vaticanului - unul dintre cele mai celebre şi mai vizitate de interes din lume - cel mai celebru tezaur neolitic, cel al Culturii

Cucuteni-Tripolie.

Dacă am fi seci şi rezumativi am descrie lucrurile astfel: discuţiile, negocierile şi pregătirile, de la momentul zero până la vernisajul expoziţiei: cinci ani; numărul zilelor de expoziţie: 21; vizitatori: 15.000 de persoane, adică peste 700 persoane pe zi ; costuri adunate pentru toate cele patru ţări pentru această expoziţie: aproximativ 1.5 milioane euro; costurile catalogului

29

Holurile lungi ale Vaticanului

expoziţiei: peste 50.000 de euro.

Rezultatul extraordinar al acestui demers a fost că lumea europeană vestică a avut ocazia să vadă încă o dată, după expoziţia de la Salonic, organizată cu mulţi ani în urmă, că dincolo de fosta Cortină de Fier există şi altceva mai mult decât relele cu care era obişnuită.

Din punct de vedere al profitabilităţii, totul a fost un dezastru perfect: intrarea vizitatorilor a fost gratuită, şi cea mai mare parte din cataloage au fost dăruite cadou instituţiilor media, TV şi presă, şi specialiştilor. Veniturile provenite din vânzarea acestui catalog nu au depăşit o treime din investiţia iniţială de 50.000 de euro, dar urmarea şi ecoul acestei expoziţii au declanşat un calendar expoziţional, în anii următori, din Statele Unite ale Americii, Anglia şi Grecia, iar pe site-urile Amazon şi E-Bay preţul catalogului a ajuns la peste 300 $! Expoziţia terminată şi gata de vizitat ascunde însă mii de detalii nebănuite, eforturi şi chiar sacrificii insesizabile miilor de vizitatori.

Momentul zero

Ca de obicei există un moment „zero” care, de altfel, întotdeauna ţine de aleatoriu, conjuctură şi miracol. În anul 2003, arheologii relativ „proaspătului” stat Ucraina au invitat neoliticienii români şi străini la primul „Congres Internaţional al Culturii Tripolie”, la Kiev. Prin intervenţia domnului cercetător Dan Monah am participat şi eu ca invitat. Experienţa mea cu Ucraina, în general, nu era decât dezastruoasă din cauza a două incursiuni anterioare, jalnice, una la Izmail, finalizată cu un accident provocat de o maşină Volga, care mi-a distrus maşina şi era cât pe ce să mă omoare, urmată de deliciile poliţieneşti ucrainiene şi procedural-kafkiene, iar o a doua vizită, la Cernăuţi, unde mai mult am stat în hotel (cu statuia lui Lenin în faţă!) ascultând noaptea urlete şi focuri de armă şi am fost atacat de rakeţi, tot noaptea, pe autostradă. De data asta m-am învăţat minte şi am angajat două gărzi de corp şi un şofer înarmat, din Ucraina, care ne-au desluşit drumurile prin Kiev, în siguranţă.

Preluaţi în dimineaţa Congresului de la hotel (care se numea, bineînţeles, „Ucraina”!), am fost duşi la Sala de congrese a Palatului Sportului din Kiev unde, într-o încăpere uriaşă şi vetust decorată, ocupată de aproximativ 150 de persoane în care ,,internaţionali” erau doar o doamnă arheolog din Bulgaria, un cercetător italian, domnul Dan Monah şi, mai periferic, subsemnatul. Dacă am pune faptul că arheologii pravoslavnici erau acum din diverse state, foste republici ale decedatei Uniuni Sovietice, am putea spune, cu amabilitate, că era un Congres „internaţional”. Neavând translator nu am înţeles mare lucru, dar surprinderea noastră a fost stilul

30

„leninist” şi „slav toastant” al fiecărei comunicări. Totul părea desprins din alte vremuri, de mult trecute.

După diapozitivele proiectate şi diagramele mai mult decât matematice, arheologii păreau pasionaţi şi păreau că ştiu despre ce vorbesc. Mai târziu am aflat că neo-ultranaţionalismul ucrainian şi doi „suporteri” solizi financiar, împreună cu Preşedintele Ucrainei de atunci, domnul Viktor Iuscenko, au pus umărul şi banii astfel încât prin cultura ,,Tripolie”, identitatea noii Ucraine să aibă blazonul frumos aurit. Din păcate vasele descoperite în Ucraina, din Cultura aşa-zisă Tripolie, proveneau în bună parte din Bucovina de Nord, fost teritoriu al României Mari, altă dată aflat sub ocupaţie austro-ungară, multe din celebrul sit de la Sipenitz. Când elementele de „patriotism forţat”, politica şi banii se întâlnesc, nici nu e bine de gândit unde se poate ajunge: o politică arheologică numită generic arheopolitică. Aceasta, odată intrată pe mâini rele, poate provoca un dezastru. Cei doi pasionaţi şi susţinători financiari ai proiectului, simpatici de altfel, domnul Taruta şi domnul Platonov, redutabili oameni de afaceri, reuşiseră să adune un fel de expoziţie, „personală” şi obţinută pe căi mai mult sau mai puţin „ortodoxe”, de obiecte şi vase tripoliene, iar conducerea politică ucraineană oferise cu generozitate, Fundaţiei Platar (acronim al numelor celor doi oameni de afaceri), clădirea vechiului arsenal din Kiev pentru a fi folosită drept Muzeu.

Toate aceste piese tripoliene, pentru a fi expuse în afara Ucrainei, erau transportate în valiza diplomatică, ocolind latura obligatorie a legilor internaţionale ale patrimoniului. În felul acesta, ucrainienii au realizat expoziţiile lor la Varşovia şi Vatican. În urma expoziţiei de la Varşovia izbucnise deja un scandal mediatic-internaţional provocat de Academia de Ştiinţe a Ucrainei, legat de încălcarea legilor patrimoniului şi orice asociere a noastră cu ucrainienii ar fi putut adumbri expoziţia de la Vatican.

De altfel, în legătură cu aceste „practici” ale ucrainenilor, Ministerul de Externe român şi-a manifestat reticenţa verbală şi scrisă la coparticiparea noastră la expoziţia de la Vatican, în cadrul acestui grav context. În timpul Congresului de la Kiev din 2003, în sala de recepţie a Sălii Sporturilor erau expuse câteva zeci de piese tripoliene, din colecţia „Platar”, la care domnul arheolog Dan Monah, cu umorul său fin, le-a clasificat, pe unele dintre ele, drept îndoielnice şi lipsite de valoare ştiinţifică, fiind rupte de contextul arheologic, prin „colecţionarea” şi periegheza forţată a unor braconieri, amatori sau falsificatori locali ucraineni.

Spre sfârşitul Congresului, am avut şansa să pot prezenta un film documentar despre Cucuteni (realizat împreună cu Centrul Naţional de Cinematografie şi Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III”- „Nepoţii lui Adam”), fapt ce a dus la o mică întâmplare fericită. În timpul recepţiei de după Congres, un tânăr înalt şi bine făcut, păzit de gărzi de corp înarmate până-n dinţi, s-a apropiat de noi, prezentându-se ca fiind fiul unuia din

Kiev

31

sponsori şi anume, Platonov Junior, şi care ne-a invitat să-l însoţim la casa tatălui său. Împreună cu domnul arheolog Monah şi cu cele două gărzi de corp am fost încadraţi de SUV-urile tânărului Platonov şi am ajuns în faţa unui bloc ciudat, stil Victoria (noul tip de arhitectură stalinistă, asemănător cu fosta Casă a Scânteii din Bucureşti), situată lângă clădirea Guvernului ucrainean. Controlaţi până la piele şi cu gărzile de corp dezarmate, am fost duşi la unul din etajele clădirii şi am nimerit într-un paradis al colecţionarilor de antichităţi şi o pinacotecă care ar fi făcut să pălească de invidie orice muzeu din lume.

Peste toate aceste comori trona ca un „tătuc” rus domnul Platonov Senior. În acea vreme era grav bolnav şi imobilizat într-un scaun cu rotile,

îngrijit ca un copil de mulţi oameni care îl tratau cu mare respect. Din păcate, la doi ani după aceea, domnia sa a şi murit. După ceaiurile şi politeţurile de rigoare, am discutat câte puţin despre film, despre Tripolie şi viitorul unei posibile colaborări. Domnia sa a propus formarea unui centru de cercetare al Neoliticului ţărilor riverane Mării Negre, unde să fie incluse obligatoriu Turcia, Bulgaria, România şi Republica Moldova, urmând ca în câteva luni, prima întâlnire să aibă loc la Bucureşti. „Perla” discuţiei a venit tocmai la urmă, unde domnia sa propunea alcătuirea unor expoziţii comune, Cucuteni şi Tripolie, la Vatican şi Beijing, în anul următor. Tonul domniei sale părea destul de hotărât, explicându-ne că ei oricum vor face această expoziţie şi fără noi.

32

33

Am întrezărit acest lucru ca fiind periculos pentru noi, care zăceam ca nişte români automulţumiţi, surzi, orbi şi muţi în ultimii ani vis-a-vis de Civilizaţia Cucuteni, ultima noastră expoziţie, de la Salonic, fiind înainte de anul 2000. Din cauza câtorva probleme cu Ministrul Culturii român de atunci şi cu statul elen, expoziţia a fost un dezastru mediatic, salvat fiind doar de minunatul catalog al evenimentului.

Din acest moment, nisipul clepsidrei următoarei expoziţii la Vatican a început să curgă şi aş putea numi acest moment, „Momentul zero”. Congresul s-a sfârşit apoi într-un gri-universal, adică: arheologia de stat, oficială, a demonstrat la parterul clădirii împotriva organizării „private” a Congresului „Tripolie” (Academia şi Universitatea ucraineană versus Fundaţia TarutaPlatonov şi iluminaţii din jurul lor). Acolo am avut şi reconfirmarea că băuturile preferate ale arheologilor sunt cognacul şi vodka şi că orice arheolog din lume contestă pe orice arheolog şi de ce nu, chiar l-ar şi bate, la nevoie!

Pregătiri și negocieri

De aici înainte, într-un ritm allegro, am activat contactele între Fundaţie şi Ministerul Culturii din Vatican. Sisifică acţiune, pentru că Vaticanul este o instituţie solidă cu experienţă muzeală de peste 500 de ani, iar eu, novice în toate cele, încercam marea cu degetul. Am trimis la direcţia Muzeelor Vaticanului o cerere decentă pentru o expoziţie în „sala de expoziţii temporare” cu o temă peri-religioasă care a întors în ridicol demersul meu entuziast. Mergând spre tematica Potopului ca un motiv de dispariţie a Cucuteniului şi construind Teoria celor 21 de statuete ca percept biblic al practicii biblice „creşteţi şi înmulţiţi-vă”, răspunsul oficial a fost sec: „Din păcate nu putem face acest lucru, anul acesta, deoarece sărbătorim 500 de ani de la prima expoziţie la Vatican şi momentan muzeele sunt programate, pentru următorii câţiva ani, cu alte expoziţii”. Un alt paragraf al scrisorii menţiona că specialitatea Muzeelor Vaticanului este de fapt Evul Mediu şi Renaşterea, neavând niciun specialist în Neolitic şi competenţa pentru această perioadă istorică. Neoficial, refuzul avea trei considerente clare şi înscrise în unele note interne ce au circulat la Vatican: 1. Teoria Potopului ca sfârşit al lumii de atunci este copilărească; 2. Statuile şi ipoteza că cele 21 statuete ar fi legate de fertilitate sunt inadecvate pentru a fi expuse la Vatican (din fericire, ipoteza a fost acceptată şi publicată câţiva ani mai târziu în British Archaeological Reports – B.A.R. în urma comunicării la Congresul de Neolitic din Lisabona, în anul 2006!); 3. „Succesul de casă” al acestei expoziţii este previzibil ca fiind minor vis-avis de celelalte expoziţii făcute de Muzeele Vaticanului.

Semnat: Monsegniore XXX

Un asememea răspuns a fost mai mult decât o decepţie şi o amărăciune pentru mine! Gândeam că o asemenea ofertă expoziţională nu putea fi refuzată! După câteva luni, am revenit la Vatican cu o nouă cerere şi cu o reformulare a temei expoziţiei adaptată, credeam eu, stilului Muzeelor Vaticanului. În acelaşi timp, un ajutor neaşteptat a venit din partea noului director a Complexului Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi (cunoscut publicului larg sub numele de Palatul Culturii din Iaşi), doamna profesor Lăcrămioara Stratulat. Prin relaţiile domniei sale şi a vechilor mele legături de la Vatican am reuşit o primă vizită şi o discuţie fașă în față cu directorul Muzeelor Vaticanului. În sălile de expoziţie temporară rula o expoziţie despre influenţa în artă (grafică, sculptură, pictură) a celebrei antice statui „Laocoon şi fiii”. Expoziţia era dusă la perfecţiune prin detalii, cu un singur minus: lipsea la numărătoare tabloul lui El Greco, „Laocoon şi fiii”, căci Vaticanului îi fusese refuzat împrumutul lucrării de către proprietarii de drept. Am aflat cu stupoare costurile de amenajare, asigurări şi transport pentru această expoziţie: peste două milioane de euro dintre care 300.000 de euro amenajarea.

Referindu-ne la posibila noastră viitoare expoziţie „Cucuteni” la Vatican, am încercat să îi explic directorului Muzeelor Vaticanului că, din motive financiare, de amenajarea acestei expoziţii ne vom ocupa noi. De

34

obicei, Vaticanul era extrem de selectiv şi afectuos legat de câteva companii care se ocupau de amenajările expoziţiilor din muzeele lor. Bineînţeles că şi din acest motiv am fost, din păcate, refuzaţi. Papa polonez era grav bolnav şi poate dacă mai trăia ar fi fost, pentru noi, mult mai uşor. El era deosebit de sensibil şi atent vis-a-vis de ţările fost-comuniste şi mai ales de România (deoarece în preajma celui de-al II-lea Război Mondial, tezaurul polonez traversase România la Constanţa, în linişte şi discreţie, ajungând în Anglia, şi mii de refugiaţi polonezi au fost primiţi în România cu braţele deschise).

Atunci am aflat, din gura mai multor monsegniori, că pe biroul directorului Muzeelor Vaticanului mai exista o propunere făcută pentru o expoziţie neolitică „Tripolie”, trimisă de ucrainieni. Această cerere fusese şi ea blocată, ca prin minune, din cauza cererii române făcută de Fundaţie cu ceva timp în urmă. Sugestia fină a Vaticanului, de sorginte mentală iezuită, a fost că, ar fi timpul să facem „pace” cu ucrainenii în această problemă şi că, probabil, astfel vom putea deschide în viitorul nu mult prea îndepărtat o expoziţie „Cucuteni-Tripolie”, dar împreună cu Republica Moldova şi Ucraina. Sensul clar tradus în limba română era: „Vaticanul nu poate fi pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă!”. Intr-un fel, cronologia întâmplărilor ne-a ajutat.

La Congresul Internaţional „Cucuteni 120 de ani de cercetări. Timpul bilanţului” din 2004 (de data asta chiar internaţional!) de la Piatra Neamţ, unde am reuşit să reîntâlnim arheologii oficiali ai Ucrainei şi ai Republicii Moldova, lucrurile au luat o altă întorsătură. După un experiment reuşit de ardere a unor de case tipic cucuteniene de lângă muzeul ce adăposteşte în sit un tumul dacic, făcut de Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III” şi cu participarea Seminarul de Istorie Veche şi Arheologie al Universităţii din Iaşi, în faţa a peste 60 de arheologi din mai multe ţări, toropiţi de frig şi o cină bună am reuşit aşa-zisul „Pact de la Piatra Neamţ”, unde românii, ucrainenii şi arheologii din Republica Moldova au „bătut palma” şi au recunoscut şi ei, încă o dată în 7000 de ani, că „Tripolie” şi „Cucuteni” sunt, aproximativ, una şi aceeaşi civilizaţie (cu mici opoziţii verbale din partea domnului Monah).

Cu aceste date noi în portofoliu m-am prezentat iar la Vatican unde, chiar şi atunci, pentru a treia oară, cererea pentru expoziţia română „Cucuteni” a fost refuzată din nou. Decepţia a fost din nou prezentă şi totul era deasupra oricărei înţelegeri pentru mine.

Cum roata lumii se învârte, directorul Muzeelor Vaticanului a fost înlocuit de o doamnă deosebită, o adevărată mână de fier pentru Muzeele Vaticanului. După câteva luni de la ultima mea vizită la Vatican, când orice speranţă părea pierdută, „ minunea” a venit şi, nu o să credeţi, de partea ucraineană. Constanţi şi lucrativi cum sunt ucrainenii, au obţinut o altă sală pentru viitoarea expoziţie „Cucuteni-Tripolie”, cu două condiţii impuse de Vatican: 1. Expoziţia „Cucuteni-Tripolie” nu se va face în spaţiul expoziţiei temporare,

De veghe în penumbră

35

ci în vechea Cancelarie a Vaticanului, o clădire din Piazza dei Fiore; 2. Expoziţia putea să aibă loc numai în prezenţa concomitentă a civilizaţiei numită acum „Cucuteni-Tripolie” prin participarea entităţilor muzeale din Republica Moldova, România şi Ucraina.

Data fixată pentru această expoziţie era septembrie-octombrie 2008, costurile de amenajare trebuiau plătite companiei indicate de Vatican şi costurile pentru închirierea Palatului Cancelariei, de aproximativ 40.000 de euro pentru cele 3 săptămâni de expoziţie trebuiau plătite direct Muzeelor Vaticanului. Din acest moment visul devenea o realitate, dar şi un „chin”, în sensul „bun” al cuvântului. Prima întâlnire, care a avut loc în 2007, a fost cu funcţionarii Muzeelor Vaticanului. Atunci am avut ocazia rară să vizitez partea nevăzută a „Cetăţii Eterne”.

Vaticanul

Monsegniore XYZ, mare iubitor al României, m-a condus prin grădinile Vaticanului, o grădină imperială străjuită de coroanele pinilor maritimi şi plină de vile şi statui datorate „marilor familii” papale din secolele XIV-XVII. Acestea erau locurile preferate ale Papilor pentru reculegerea zilnică. Am băut apă de la fântâna privată a Papei situată în holul de la intrarea în apartamentul său privat şi am vizitat, în parte, „Biblioteca Secretariatului” numită pe nedrept „Biblioteca secretă a Vaticanului”. Am avut plăcerea să vorbesc cu unul din custozii Bibliotecii, român crescut în Argentina, care nu vizitase niciodată România. Se plângea că de la apariţia maşinii de scris şi a indigoului, şi mai mult, a imprimantei şi computerului, Biblioteca începea să devină neîncăpătoare. Dacă documentele Papilor din secolul XVIII ocupau câteva cufere, documentele Papei Paul al II-lea ocupau câteva camere care, pe deasupra, trebuiau deschise abia după 50 de ani după regulile Bisericii Vaticanului. La intrarea în aceste arhive, în care se pătrundea mai greu ca la Fort Knox, trona un anunţ important: „Cine va intra înăuntrul acestor clădiri cu foc deschis sau va fuma în interior va fi dat afară de îndată şi pentru totdeauna”.

Partea de bibliotecă ce privea România avea o suprafaţă de câţiva metri pătraţi şi ultima dată fusese studiată de specialiştii români în anii `70!

Remarca fină şi atotştiintoare a custodelui m-a surprins: „se pare că ştim foarte multe despre voi, românii, chiar mai mult decât ştiţi voi”. Drept urmare, pe la unu noaptea m-am trezit cu domnia sa la un hotel extra-muros al Vaticanului, unde locuiam, cu un braţ de rapoarte (în copie) ale unor preoţi catolici din Transilvania, către Episcopia Catolică de la Seghed, prin care autoritatea ecleziastică era informată că husiţii începuseră să intre în Transilvania şi să câştige adepţi. Răspunsul (tradus din limba latină de domnia sa) era sec şi

36

practic „alungaţi-i şi închideţi-le afacerile!”.

La sfârşitul vizitei prin hrube, în care nu m-aş fi descurcat niciodată, am ajuns la turnul Papei Grigore (cel care ne-a dat calendarul şi muzică gregoriană). Vaticanul, ca un bun gospodar, are propria gară cu o locomotivă perfect lustruită, propriul garaj printre care şi cele două Papa-mobile, propria Poştă şi Monetărie şi chiar proprii Pompieri, iar circulaţia prin Vatican se face cu permise barate de dungi verzi, roşii, galbene care descriu foarte

exact locurile pe unde poţi umbla. Gărzile elveţiene îmbrăcate în vestitele lor costume galbene, care înţesau toate punctele de acces, erau înarmaţi nu numai de halebarde, ci şi de pistoale automate şi staţii de emisie-recepţie. De fiecare dată te salutau milităros-politicos, îţi verificau permisul şi te însoţeau personal până la locul de destinaţie.

Am ajuns la Ministerul de Externe al Vaticanului cu un lift care trecuse prin câteva pontificate cu un liftier galonat şi politicos care ne-a

Prețioasele documente

Hanul lui Manuc acum

37

dus spre terasa exterioară, singurul loc semi-oficial unde se putea fuma în Vatican. În dreapta se vedea impozanta basilică a Sfântului Petru, în faţă piaţa uriaşă cu coloane, plină de lume şi în stânga se vedeau apartamentele Papei (tocmai atunci primea în vizită pe fratele domniei sale). Monsegniorul XYZ sublinie cu umor: „De aici putem mirosi chiar şi ce mănâncă Sfântul Părinte!” Fiul meu cel mic, Alex, făcea fotografii ca un mic japonez şi mai târziu, privindu-şi fotografiile, a remarcat candid: „Nu aş dori să îi am drept inamici pe monsegniorii aceştia”.

Odată terminate discuţiile din biroul monsegnior-ului XYZ, întrerupte de multe ori de călugări îngrijoraţi, în sutane franciscane (deja izbucnise Războiul din Liban şi Vaticanul era îngrijorat de soarta catolicilor din această ţară. Nu cu multă mirare am aflat mai târziu că partea creştin catolică a Beirutului fusese cruţată ca prin miracol!), am plecat prin alte hrube şi culoare ajungând, printr-o mică uşă, direct în Capela Sixtină (afară, coada vizitatorilor depăşea un kilometru), ajungând iar pe alte căi întortocheate în Marea Basilică şi de acolo în Piaţa Mare a Vaticanului.

La sânge!

Odată întors în ţară am aflat că Republica Moldova nu avea bani pentru cheltuielile comune şi nici pentru restaurare, transport şi taxe de asigurare (în cele din urmă, România, că Patrie Mama, şi-a asumat totuşi aceste cheltuieli!). Dar Ucraina dorea să conducă toată amenajarea acestei expoziţii, să ia cel mai bun loc în expoziţie şi să aibă cel mai mare spaţiu pe afişele expoziţiei, etc. România parcă nu dorea nimic! Într-un ritm infernal vizitam pe rând Republica Moldova, Ucraina, Vaticanul şi ne afundam intrun haos birocratic, autocefalic, bicefalic şi tricefalic, dar în realitate, fără cap şi fără coadă şi plin de orgolii: - Cine va fi custodele?

- Care vor fi muzeele care vor împrumuta piesele?

- Cine scrie şi publică obligatoriul catalog?

- Cine va conduce întreaga activitate de organizare?

- Cine şi cum va inaugura expoziţia? şi foarte multe întrebări de „cine?”, „ce?”, „când?”.

Mărul discordiei a fost tăiat rapid în două de către secretarul general al Ministrului Culturii, domnul Virgil Niţulescu, care a rezervat fondurile dedicate acestei expoziţii, a decis comisia de negociere şi organizare de partea română şi a hotărât ca, din partea Ministerului Culturii, organizatorii principali să fie Muzeul Palatului Culturii şi Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III”.

Aveam de-a face cu un „casse-tête” extrem de laborios: Republica

38

Moldova era în acea vreme în proaste relaţii cu România şi Ambasada României din Chişinău parcă era sub stare de asediu. Excelenţa sa, domnul ambasador şi funcţionarii Ambasadei Române erau foarte amabili şi lucrători fervenţi pentru imaginea bună a României. Ajutorul lor de nepreţuit a făcut ca aranjamentele dintre România şi Republica Moldova să meargă foarte bine, nemaispunând că directorul Muzeului Naţional al Republicii Moldova, cercetătorul Eugen Sava, un pro-român fervent, împreună cu arheologul Valentin Dergaciov au dus o muncă asiduă şi au oferit tot ce aveau mai frumos ca piese în muzeu, pentru expoziţia de la Vatican! Partea ucraineană în schimb, autointitulându-se „deschizător de drumuri” în această expoziţie, s-a erijat într-un „autocrat slav”, încercând să ne marginalizeze paternal pe toţi. Bateria grea era reprezentată de ambasadorul Ucrainei la Vatican, prietenă de familie cu familia Iuscenko, excelenţa sa, doamna Ijevtkaia (soţul domniei sale era ambasadorul Ucrainei la Washington!), diplomat de carieră şi de către directorul muzeelor din Ucraina, domnul Krolevets (care era şi „militar” de carieră!).

Presiunea se simţea în comportamentul lor şi au încercat în nenumărate rânduri să ne scoată pe noi, românii, din ecuaţie. La un moment dat erau gata să facă şi singuri expoziţia, dacă nu am fi avut fondurile la timp, şi au încercat să discrediteze echipa română pe care au reclamat-o la Ministerul de Externe român şi la Ministerul Culturii român. Culmea efortului lor a fost dusă la maxim prin plângerea ucrainenilor făcută către Ministerul de Externe şi către Ministerul Culturii român raliind - nu ştiu din ce motive - în această afacere pe ambasadorul român de la Vatican, domnul Lazurcă şi secretarul I al Ambasadei Române la Vatican, domnul Bleoca. In corpore cereau revocarea mea şi a Fundaţiei… din comitetul de organizare al expoziţiei, din cauza unui presupus comportament agresiv şi lipsit de diplomaţie. Minunat şi nu întâmplător, ca un adevărat „zidar”, domnul secretar general Niţulescu Virgil a găsit la timp fondurile necesare pentru expoziţie şi a trimis Ambasadei Ucrainei la Vatican hotărârea definitivă a Ministerului Culturii de a nu schimba structura comitetului de organizare român pentru această expoziţie.

Din acel moment, Ambasada României de la Vatican ne-a retras orice sprijin, iar de atunci încolo, până la deschiderea expoziţiei, ne-am întâlnit cu partea ucraineană în camerele de protocol ale hotelurilor unde locuiam, fapt îndeobşte penibil şi neconvingător în faţa unui protocol diplomatic ucrainean, slav-elegant, de model vechi „Mama-Patrie”!

Am reuşit cu greu şi pe ultima sută de metri să hotărâm cine şi ce va face scenografia. Ucrainenii deja aveau un concept destul de elaborat făcut de un admirabil pictor, domnul Anatolie Gaidamak, cu care m-am înţeles din prima clipă şi căruia, cu deplină admiraţie, i-am făcut cadou aparatul meu de fotografiat. După câteva ore de discuţii, împreună cu doamna Lăcrămioara Stratulat am fost convinşi că acel concept, cu modificări pe alocuri, poate

39

funcţiona şi am acceptat, în parte, ideile ucrainene plus completările române (unde Artex, o companie specializată în amenajări muzeale, condusă de domnul doctor Vişan, a făcut minuni!).

Presiunea timpului scurt și lipsa fotografiilor din partea ucraineană ne întindeau la maxim nervii. Ucrainenii ne şantajau cu fotografiile pentru a obţine locul cel mai bun pentru piesele lor, o cronologie favorizantă a derulării vernisajului, poziţia din dreapta afişului, conducerea ghidajului expoziţiei la vernisare, etc. La vizita făcută la Kiev, am înţeles încetul cu încetul jocul părţii ucrainene. Întrunirea de acolo trebuia să aibă loc la una dintre proprietăţile tânărului Platonov, situate intr-un cartier destul de scump. Înainte de aceasta trebuia să vizităm ambasada noastră pentru ultimele detalii. În maşina oferită de Platonov Junior am fost atenţionaţi de ai noştri să nu scoatem nicio vorbă, drept care discuţiile noastre semănau mai mult cu o pantomimă. Sincer, în viaţa mea nu m-am simţit atât de bine într-o ambasadă română! Domnea o atmosferă caldă, frăţească, în care funcţionarii făceau totul, trup şi suflet, ca lucrurile să iasă cum trebuie. Bineînţeles că discuţiile şi strategiile finale se discutau în curtea ambasadei pe un frig şi o umezeală năprasnică. Motivul nu era tocmai simplu: renovaseră ambasada şi funcţionarii noştri erau miraţi de mulţimea firelor şi obiectelor găsite în tencuiala clădirii. Cu greu le puteau deosebi pe cele ucrainene de cele ruseşti!

Platonov Junior ne aştepta în biroul său, frumos lambrisat cu lemn de nuc, destul de sec, dar peste tot domneau vase „Tripolie” şi volumele publicate de Fundaţia Platar. Am păstrat un moment de reculegere în cinstea domnului Platonov Senior care nu de mult trecuse în nefiinţă şi am început discuţiile privitoare la expoziţia de la Vatican. Ucrainenii au încercat să blocheze discuţiile cu şiretenie: „ Noi nu înţelegem limba engleză!”- afirma directorul Krolevets, directorul Muzeelor ucrainene. Partea română adusese un traducător de limba rusă: „Putem vorbi şi scrie ruseşte pentru că avem un traducător de limba rusă!”- le-am spus eu. Replica a venit seacă: „Ştiţi, noi vorbim limba ucraineană şi oficial scriem doar în ucraineană!” - a afirmat Platonov Junior. În acel moment, doamna Lăcrămioara Stratulat, director al Palatului Culturii, scoate din microbuz ca prin minune şi traducătorul de limba ucraineană pe care avusese inspiraţia să-l iă cu noi. Din acel moment, ucrainenii şi-au dat arama pe faţă, sumbri şi agresivi şi au început să negocieze la sânge. Cu multă încăpăţânare românească am reuşit, cu graţie, să obţinem mai mult decât speram. Catalogul a ieşit la timp, la un preţ de cost destul de mare şi a fost plătit şi comandat de către Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III” şi Palatul Culturii din Iaşi.

Editura română, condusă de doctorul Porfireanu, şi-a rechemat oamenii din concediu şi, într-un timp record, a livrat primele exemplare care au luat rapid drumul Vaticanului, împreună cu vasele şi decorurile expoziţiei.

Nu mare mi-a fost mirarea, când la puţin timp de la întoarcerea în România am primit un telefon de la monsegnior-ul XYZ care era în ţară şi vroia să mă vadă. M-am intâlnit cu domnia sa la o mănăstire catolică minusculă, într-un sat uitat de lume, unde erau doar zece călugări dintre care câţiva aveau peste 80 de ani. În mănăstirea mică şi sobră, aproape sărăcăcioasă, domnea un aer de împăciuire şi calm. Monsegnior-ul, cu toate că era acolo pentru prima oară şi doar de câteva ore, vorbea în latină şi italiană, prietenos şi familiar, de parcă se cunoşteau de o viaţă. Era o seară caldă şi în jurul nostru pluteau roiuri de ţânţari. Domnia sa, în straie simple de călugăr franciscan lovea cu palma ţânţarii care-l pişcau de faţă. Ştiind dragostea fransciscanilor pentru animale pe care Franscisc D`Assisi (patronul ordinului franciscanilor) le numea tandru: fratele meu câine, fratele meu calul, etc., am surprins o glumă franciscană. Văzându-l omorând ţânţarii, călugării l-au dojenit în glumă: „Omori pe fratele tău, ţânţarul?!”. La care răspunsul său glumeţ a fost: „Sunt singur la părinţi şi nu am fraţi!”. Domnia sa dorea din tot sufletul să vadă o înaltă faţă bisericească ortodoxă, lucru care s-a şi întâmplat a doua zi. Odată ieşit de la întrevederea cu înaltul prelat ortodox, părea destul de tulburat. Era mirat de vasta cultură a înaltei feţe bisericeşti ortodoxe şi de carismă şi personalitatea sa puternică. Cu stupoare în glas mi-a mărturisit: „Cred că domnia sa va fi următorul Patriarh al României!”. La acea vreme Preafericitul Teoctist trăia şi era în plină formă.

I-am mărturisit că acest lucru nu este niciun secret pentru cine ştie obiceiul locului: îndeobşte scaunul mitropolitan al acelei regiuni istorice a dat întotdeauna pe următorul Patriarh al României. Normal, Vaticanul dorea mai mult decât o expoziţie Cucuteni şi de ce nu retrocedarea unor biserici, dărâmarea clădirii ce umbrea Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, legături diplomatice cu România mai intense, etc. Cred că răbdarea franciscană era de rigoare! Monsegnior-ul strângea de pe uliţa satului toţi câinii care parcă îi simţeau sufletul bun şi îi murdăreau sutana cu labele lor. Atunci a fost ultima oră când l-am văzut şi nu a participat nici măcar la vernisajul expoziţiei de la Vatican.

Biblia lui Mazepa

Din cauza legăturilor intense avute cu partea ucraineană, am reuşit să ne facem câţiva prieteni preţioşi în grupul lor, astfel simţeam mai bine pulsul tendinţelor şi dorinţelor ucrainenilor vis-a-vis de această expoziţie de la Vatican. într-una din zile, un personaj destul de important din acest grup îmi menţionează, în treacăt, faptul că în Ucraina se construieşte un muzeu în cinstea hatmanului Mazzepa, personaj celebru în istoria Ucrainei.

Acesta a reuşit, ca şi Mihai Viteazul în România, pentru scurt timp, pentru

40

Biblioteca secretariatului, pe nedrept denumită biblioteca secretă

prima oară în istorie, să obţină independenţa Ucrainei ca stat. Acest pesonaj este îngropat în România, la biserica Noului Ierusalim din Brăila (dorinţa sa fusese să fie îngropat la Ierusalim, de fapt, dar moartea sa prematură l-a prins în Moldova). Muzeul ucrainean nu prea avea piese originale din acel timp, ruşii devastând toate proprietăţile şi chiar mormântul lui Mazzepa de câteva ori. Unui funcţionar ucrainean îi venise o idee năstruşnică şi anume, să recupereze Noul Testament al Bibliei lui Mazzepa, tipărit la Alep în Siria, in jurul anului 1700. A fost pentru prima oară când Noul Testament era tradus în limba arabă. Un fapt de cinste pentru noi, Constantin Brâncoveanu, Domnul Ţării Româneşti şi Antim Ivireanu, înaltul Arhiereu al Bisericii Ortodoxe au oferit tiparniţa pe care s-a tipărit această carte. Din păcate, singurele exemplare rămase erau doar două: unul la o mănăstire din Alep, iar al doilea era la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Năstruşnicia consta în faptul că ucrainenii, cu un probabil ajutor din interiorul Bibliotecii Academiei, doreau să „subtilizeze” acest exemplar pentru o sumă cuprinsă între 10.000 şi 20.000 de euro! Odată ce mi-au ajuns la ureche aceste rumori, la recomandarea unui academician român cu suflet mare, m-am dus să consult Biblioteca Academiei Române. Timp de trei zile am căutat Biblia lui Mazzepa în secţia de cărţi străine, negăsind-o apoi la secţia de documente străine şi după trei zile, am găsit-o, în cele din urmă, ascunsă în secţia de

documente vechi româneşti. Pesemne că cineva, rău intenţionat, o plasase într-un loc unde nu putea fi găsită.

O doamnă inimoasă mi-a adus în cele din urmă, Biblia lui Mazzepa şi a depus-o delicat pe o masă de lectură. în mâinile ei înmănuşate, coperta grofată din piele de Cordoba arăta ca o bijuterie minunată. Pentru a putea cerceta cartea am primit, la rândul meu, o pereche de mănuşi din bumbac.

Pe partea interioară a primei coperţi era lipită o foaie galbenă, împăturită, cu scriitura clasică a vremii, care conţinea actul de vânzare-cumpărare al cărţii, în care vânzătorul era, după câte îmi aduc aminte, unul dintre generalii Armatei Române din acel timp, generalul Papazoglu şi lista celor 14 oameni, printre care şi câţiva arabi, care au consultat, în peste 100 de ani, această carte.

Probabil că soarta acestei Biblii ar fi fost cea dorită de ucraineni şi nimeni nu i-ar fi observat lipsa încă 20-30 de ani dacă această subtilă tranzacţie ar fi fost făcută. Am facut o fotografie, cu ajutorul telefonului mobil, si am transmis-o ucrainenilor, explicându-le în subtext, într-un ataşament, că Biblia lui Mazzepa este în mâini bune şi că va rămâne pentru totdeauna în inventarul Academiei Române şi că, având aprobările necesare, o pot studia în sălile de lectură ale sus-numitei instituţii. Cu aceeaşi delicateţe le-am explicat că această Biblie face parte din patrimoniul naţional al României şi aşa va şi rămâne. Pentru prima oară, mi-am dat seama că ar trebui să preţuim mai mult comorile pe care le avem în România şi am sugerat că o mai bună securizare a acestor documente ar fi de dorit.

Vaticanul, din nou: Expoziția

Când am ajuns la Vatican în pre-ziua vernisajului, echipa română era ostenită până la epuizare, dar expoziţia în sine părea o minunată bijuterie.

Palatul Cancelariei Vaticanului, o clădire sobră de secol XVI, cu o frumoasă curte interioară situată lângă Piazza dei Fiore, era luminat „a giorno” şi îşi aştepta oaspeţii.

Partea română nu avea, în afară de domnul secretar de stat Demeter Andras, de la Ministerul Culturii, pe nimeni care să reprezinte Guvernul României oficial! Ministrul Culturii de atunci, domnul Adrian Iorgulescu, îl împiedicase pe secretarul general, domnul Virgil Niţulescu, să verniseze expoziţia. Din partea ucrainenilor erau prezenţi şi cei doi sponsori, domnul Platonov şi domnul Taruta, Ministrul Culturii ucrainene, directorul muzeelor Ucrainei, o mulţime de funcţionari ai ambasadei Ucrainei, numeroasa diasporă ucraineană din Italia, etc.

Afişul uriaş de la intrarea în expoziţie era plin de companii - sponsor, oficiali și organizaţii guvernamentale ale Ucrainei, în partea sa stângă, iar în partea dreaptă, partea românească, erau doar trei-patru instituţii

41

inscripţionate firav: Ministerul Culturii şi Cultelor, Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III” şi Palatul Culturii din Iaşi şi lăsa impresia că afişul se va apleca spre stânga ucraineană. Curtea interioară începuse să se umple de televiziuni (italiene şi ucrainene, dar niciuna română), de oaspeţi de la peste 60 de ambasade, de diaspora ucraineană, de italieni, de oameni de la Ministerul Culturii italian şi Ministerul Culturii din Vaticanului. Noroc că Fundaţia noastră plătise un cameraman care, mai târziu, împreună cu Palatul Culturii au realizat filmul vernisajului. În cele din urmă, după ce am dat nenumărate telefoane în ţară, domnul ex-ambasador Turbăceanu a intervenit pe lângă excelenţa sa, domnul Comănescu, Ministrul de Externe al României aflat la Bruxelles atunci şi, în cele din urmă, la ordinul său, excelenţa sa, ambasadorul Lazurcă acompaniat de secretarul Ambasadei române la Vatican, domnul Bleoca, şi-au făcut apariţia, destul de supăraţi de deranj. Domnul Bleoca s-a apropiat de grupul nostru spunând: „Dacă nu telefonaţi, cu insistenţă dumneavoastră, noi nici nu trebuia să venim la acest vernisaj”. I-am răspuns destul de sec: „Atunci nici nu trebuia să veniţi!”, dar mai târziu am găsit răspunsul comportamentului său şi am învăţat să nu-mi bag nasul în ştiinţa diplomaticească: izbucniseră deja tensiunile Canalului Bistroe şi Insula Şerpilor. Ar fi trebuit mai târziu să-mi cer scuze, dar domniile lor s-au transferat şi le-am pierdut urma.

Probabil de atâta tensiune, excelenţa sa, domnul ambasador Lazurcă a tras şi un pui mic de somn în timpul conferinţei de presă. Atunci, la conferinţa de presă, am încercat să destind puţin atmosfera ce domnea în Italia în acel timp, din cauza întâmplării nefericite cu un conaţional de-al nostru, de etnie romă. Am mulţumit Vaticanului pentru primirea făcută expoziţiei noastre şi am mulţumit italienilor pentru că au ocupat Dacia acum 2000 de ani. În glumă, am spus că ar trebui să ne mulţumească şi ei nouă pentru că i-am neolitizat acum 7000 de ani. Întreaga asistenţă a izbucnit în hohote de râs şi, pentru prima oară, a zâmbit chiar şi ambasadoarea Ucrainei la Vatican, doamna Ijevtkaia.

Cei doi sponsori ucraineni, domnul Platonov şi Taruta au debarcat în model ţarist din SUV-uri uriaşe negre şi, împreună cu gărzile de corp, au blocat o jumătate din curtea interioară, semn că vernisajul putea începe.

După discursurile obişnuite ale Ministrului Culturii al Vaticanului, al Ucrainei şi al Secretarului de Stat al Ministerului Culturii român, doamna Lăcrămioara Stratulat a îndreptat spre intrarea expoziţiei grupul oficial şi cei trei reprezentanţi ai ţărilor participante au tăiat panglica formată de benzile steagurilor celor trei ţări. Între timp s-a citit telegrama de bun venit la această expoziţie a Preşedintelui Ucrainei, domnul Iuscenko. Înăuntru, ucrainenii încercau încă o dată să ne tragă o clapă mediatică: formaseră un batalion de primire şi vizitare a expoziţiei cu vorbitori de limba italiană. Era ultimul lucru la care să ne gândim! Echipa română, istovită, se ocupa de vizitatorii

Singur la Vatican

din curtea expoziţiei şi de aranjarea ultimelor detalii pentru banchetul ce urma. În faţa unei situaţii limită ca aceasta, cu disperare şi tupeu, am preluat cu vestita tradiţie a delicateţei româneşti prezentarea expoziţiei în limba franceză (ca prin minune mi-am amintit că limba oficială a Vaticanului este franceza şi nu italiana). Partea ucraineană s-a blocat literalmente, mai ales că ambasadoarea Ijevtkaia, singura vorbitoare de franceză, lipsea din decor.

Cu blândeţe am dirijat fluxul de vizitatori, vorbindu-le când în franceză, când în engleză, spre exponatele deosebite din România şi după cam 50 de minute am reuşit să conversez cu cele 3 valuri succesive de vizitatori. „Prinţii bisericii”, monsegniorii si vizitatorii erau miraţi de minunile neştiute ale acestui teritoriu de Est, limes-ul roman de altă dată.

Teoretic vorbind, la această expoziţie, România a strălucit. Spre marea mea dezamăgire, cele şase televiziuni ucrainene îşi făceau treaba, intervievau, filmau în delir, iar a două zi, pe primele pagini ale ziarelor din Ucraina trona expoziţia de la Vatican, iar televiziunile lor erau în extaz; Televiziunile italiene şi Euronews, la fel. Noi, românii, „copiii nimănui” şi „proştii satului” nu aveam niciun reporter de la nicio televiziune privată sau publică din România, în afara cameramanului plătit de Fundaţia „Cucuteni pentru Mileniul III”, iar ziarele româneşti nu au acordat mai mult de 5 cm² acestui eveniment! Mediatic vorbind, ca de obicei, România stătea la Vatican

42

Serios, în poza de grup de la deschidere

cu fruntea sus, dar cu faţa la perete, ocolindu-şi încă o dată momentele în care putea face istorie. Ne-am îndreptat cu toţii la etajul Palatului Cancelariei, spre sala în care trebuia să se desfăşoare banchetul. Oboseala se vedea pe feţele tuturora. Grupul ucrainean s-a separat rapid în două: sponsorii s-au retras cu grupul de „elită” ucrainian într-o sală laterală şi şi-au lăsat „slujbaşii executanţi” deoparte: ambasadoarea, directorul muzeelor, etc în Sala Mare.

Team-ul românesc, parcă victorios, s-a aşezat in-corpore pe banchetele cele mai înalte ale sălii, într-un grup compact şi vesel.

Partea românească a adus Corala Conservatorului de la Iaşi care ne încânta cu muzică medievală, frumos îmbrăcaţi în costume de epocă.

Aplauzele au umplut de multe ori sala. I-au urmat ucrainenii cu un trist quartet de coarde, neascultat aproape de nimeni. Până în acea clipă m-am temut că ne vor lua faţa cu vestitele lor coruri ucrainene. Partea română şi-a mai gustat încă o dată victoria când directorul Muzeelor Ucrainei, domnul Krolevets, a venit la echipa română dorind să ciocnească un pahar de şampanie cu noi, zicând: „Voi, românii, în această expoziţie păreţi nişte oligarhi.”

Sensul adevărat al cuvintelor sale nu l-am înţeles nici până acum. Am cerut din depozit 20 de volume ale expoziţiei şi m-am îndreptat direct spre camera unde sponsorii ucraineni, sumbrii la faţă, festivau cu anturajul lor şi le-am oferit, din partea României, cadou, aceste volume. Feţele lor s-au destins pentru o clipă şi au mulţumit politicos. Gheaţa fusese spartă şi am revenit cu toţii în Sala Mare a banchetului. Domnul Krolevet, în schimbul a două cataloage, a îndepărtat quartetul de coarde ucrainean şi am putut proiecta în linişte şi în premieră filmul Fundaţiei, „Build to burn”, despre arderea caselor din timpul Cucuteniului. După câtva timp am părăsit expoziţia şi la ora două noaptea, în Piazza dei Fiore, la teresa ultimului restaurant deschis încă, am băut un pahar de vin, obosit la limită, dar cu încă un vis împlinit. Un grup de lăutari, ţigani români, cântau lângă masa noastră. Le-am dat câţiva euro şi mi-au mulţumit: „Merci conaşule, se vede că eşti d’al nostru!”

43

Ce s-a mai întâmplat cu personajele și unele concluzii

Povestea acestei expoziţii este doar o simplă vedere personală şi se referă la lucrurile pe care eu le-am văzut, le-am simţit şi le-am făcut. în sine, întreaga realizare a acestui eveniment deosebit reprezintă munca a zeci de oameni care au trudit din greu şi a căror nume nu le-am menţionat, nu din lipsă de respect, ci din lipsă de informaţii şi pentru aceasta îmi cer scuze. Importanţa mea şi a Fundaţiei „Cucuteni pentru Mileniul III” a fost minoră şi poate, mai mult, a constituit un declanşator şi iniţiator în acest context. Ca de obicei, zidirea unei asemenea expoziţii depinde foarte mult de toţi oamenii care şi-au depus energia, mintea şi dedicaţia pentru „Mi-am adus aminte că limba oficială era franceza!”

ca această Cultură Cucuteni să fie preţuită şi cunoscută, şi ca România să poată fi preţuită la valoarea ei adevărată.

Expoziția de la Vatican o doream ca începutul unui lung șir de expoziții cu sau fără ucraineni. Am reușit cu ajutorul arheologului Valentin Dergaciov să aducem și o fundație americană interesată de Neolitic. Ei doreau o expoziție de Cucuteni la New York, în muzeul fundaţiei lor. Mi-am făcut datoria de onoare şi i-am ajutat să viziteze principalele muzee din România care deţineau piese de Neolitic Cucutenian. Clasic pentru atitudinea noastră românescă, fiecare director de muzeu căuta să tragă spuza pe burta lui, căutând să ia conducerea acestui eveniment, neînţelegând ansamblul. În cele din urmă i-am dus la Muzeului Național de Istorie a României şi dintr-o

44

„greșeală de strategie” a Muzeului (ai căror cercetători erau specializaţi ȋn Cultura Gumelniţa) au fost incluse piese neolitice Gumelniţa din România și din Bulgaria. Piesele bulgarilor, in parte, erau din aur si asta a stins frumusețea pieselor ceramice de Cucuteni și Gumelniţa aflate în România.

De altfel, fundația americană avea un concept puțin cam forțat feminist și tematica expoziției a fost impusă, de data asta, de partea americană. Fără pic de mândrie, în virtutea principiului „cine plăteşte, comandă”, Muzeul Național de Istorie a României a acceptat conceptul și expoziția a devenit un fel de film în care caii erau românești și actorii erau americani.

Muzeul Naţional de Istorie a României care se erija în „Alma Mater” a tuturor expozițiilor românești de peste hotare, s-a transformat într-un cărăuș ce a livrat marfa, mici supuși ai unui concept neocolonialist american arheologic. După New York expoziția a mers în Anglia și apoi în Grecia. În Grecia expoziţia a fost diluată printre piesele neolitice greceşti din civilizaţia cicladică. în cele din urmă, nimeni nu mai ştia ce e grecesc, bulgar sau român dacă nu citea cu atenţie etichetele. Condițiile de transport şi manipulare improprii au făcut ca piesele arheologice să se întoarcă în România într-o stare jalnică (în special piesele de la Traian şi de la Calu).

Ucrainenii și-au urmat calea singuri, expunând în Canada, la Royal Ontario Museum și la Expoziţia Internaţională de la Beijing, unde jumătate din pavilionul ucrainean a fost decorat cu vase Tripolie. Fapt notabil şi în Canada şi la Beijing este, de data asta, că ucrainenii au schimbat macazul şi au conlucrat cu arheologii oficiali, piesele prezentate au fost piesele din colecţia oficială a Muzeului Naţional ucrainean, iar transportul pieselor a fost în deplin respect al regulilor internaţionale ale patrimoniului. Succesul de la Beijing fost enorm. Beneficiul de țară obținut de Ucraina, cu cele câteva milioane de vizitatori în câteva săptămâni, a fost notabil (Numărul vizitatorilor ce au privit piesele Tripolie în pavilionul ucrainean a depășit de 100 de ori totalul vizitatorilor de la expozițiile românești de neolitic de la Olten, Vatican, New York, Oxford și Atena).

În acea perioadă, cu o lună înainte de Expoziţia Universală de la Beijing, Fundația „Cucuteni pentru Mileniul III” a fost chemată la Ministerul de Externe pentru a crea, în pavilionul României (care avea o forma unui măr verde, uriaș), un mic colţ Cucuteni. Mini-expoziţia presupunea un număr de 10-12 vase de elită, expuse în nișele unui zid despărțitor și două ecrane LCD care ar fi rulat în paralel imagini despre cultura Yang Shao (Neolticul chinez) și pe celălalt ecran, informații și clipuri despre Cultura Cucuteni.

La sugestia excelenței sale, ambasadorul Chinei, am fi avut un specialist român în Cultura Cucuteni (domnul Dan Monah) și un specialist chinez în Neolitic. Cei doi trebuiau să țină conferințe inaugurale în dialog, despre cele două culturi (de ziua națională a Chinei, excelența sa, ambasadorul chinez la București a ținut un discurs la Ateneul Român despre lucrurile care ne

Bucuros, după deschiderea expoziției

45

unesc și a rostit cu mândrie că acestea sunt culturile Cucuteni și Yang Shao).

Pregătisem expoziția pentru Beijing împreună cu Palatul Culturii din Iaşi și eram gata, cu expoziţia împachetată. Aș fi plătit din partea Fundației plata pentru asigurări și plata transportului in China. Funcționarul Ministerului de Externe român, care se ocupa de acest lucru, mi-a promis că de îndată ce ajunge la Beijing va demara amenajarea expoziţiei și transportul pieselor, lucru ce nu s-a mai întâmplat niciodată. Domnia sa a dispărut în deasa ceață chinezească și o altă ocazie rarisimă a fost ratată de către România! Totuşi, clipul de prezentare al României a conținut, din cele patru minute și jumătate, părți din filmul Fundației, „Nepoții lui Adam”. Scorul Ucraina-România a fost de 10 la 0.

Din păcate, arheopolitica românească fără un proiect coerent ne va face să pierdem și alte ocazii din nepăsare, egoism și ignoranță. Lumina care ar trebui să ne pună în valoare ca țară și ca depozitar al acestor bogaţii este trimisă direct sub obroc! Astfel, pe termen lung, vom rămâne o mică lumânare cu raze palide între Occident și Orient, nebăgați în seamă și neînsemnați.

Dr. Romeo Dumitrescu

P.S. Înainte de publicare am recitit, pentru a nu ştiu câta oară, articolul în faţa colaboratoarei mele, directoarea Fundaţiei. Remarca ei a fost simplă şi brutală: „Articolul tău are o conotaţie agresivă de parcă ar fi fost, nu o colaborare, ci un conflict şi o concurenţă între tine şi ucraineni!”. Mi-am dat seama că afirmaţia ei era pefect valabilă.

Retrospectiv, toată această „aventură”, în condiţiile date de atunci, a fost într-adevăr concurenţială şi conflictuală. Partea ucraineană, în acel timp, nu era reprezentată oficial de Ucraina ci de doi oameni de afaceri şi de Fundaţia Platar în care prevala imaginea lor proprie şi a colecţiei lor, pe când noi, apăram interesele României şi Cultura Cucuteni.

Situaţia aceasta a luat sfârşit în urma expoziţiei ucrainene de la Varşovia.

După aceasta, Ucraina a schimbat total contextul expoziţional (Canada şi China), respectând regulile internaţionale ale patrimoniului.

46

COBORÂREA FASCINANTĂ LA CUCUTENI! Dr. Romeo Dumitrescu area majoritate a arheologilor când descriu ceea ce au descoperit au M şi materiale scrise, în general descriptive. Dar cu 3000 – 2000 de ani înainte de Hristos nu mai ai materiale scrise. Practic, ca să îţi imaginezi cum

era viaţa din acel timp este o muncă imensă, ani întregi de săpături, în care culegi informaţiile ca într-un laborator criminalistic. Arheologia perioadelor vechi şi străvechi a evoluat, însă, mai ales în ultimii douăzeci de ani, foarte mult, şi poate să facă un travelling mai decent. Ca să îţi imaginezi viaţa din timpul Cucuteniului, practic ar trebui să-ţi aranjezi cercetarea pe câteva linii: care era tipologia hinterlandului, care era acoperirea spaţiului în vremea aceea, care erau zonele locuibile, cum erau îmbrăcaţi, ce mâncau, ce obiceiuri de zi cu zi aveau. Capitolul următor care trebuie fixat este cel al meseriilor sau, mai degrabă, al îndeletnicirilor, ajungând apoi la întrebarea : ce religie aveau!

Hinterlandul

Cred că normal ar fi să începem povestea prin descrierea ariei de existenţă, a hinterlandului. Spaţiul pe care îl ocupau oamenii din Cucuteni este de aproximativ 320 000 de kilometri pătraţi, o parte din Ucraina de astăzi, Republica Moldova şi Moldova noastră, până în curbura interioară a Carpaţilor. Pe toată această suprafaţă uriaşă erau peste 5000 de aşezări ale cucutenienilor, care variau de la 7 – 10 case, până la aşezări mai mari, descoperite în Ucraina de astăzi, de până la 30 000 de locuitori. Omul, ca să ajungă la ogorul lui, făcea trei zile de drum, dus-întors. Acolo se pare că ar fi apărut primele – hai să le zicem – oraşe. Ei îşi aşezau satele pe platouri situate la o altitudine de cam 6oo m, de unde puteau să supravegheze teoretic până la 30 km de jur împrejur. Totuşi, era foarte greu să faci asta, întrucât pământul era excesiv de împădurit. Un cercetător descria sugestiv că, pe atunci, dacă ai fi survolat Europa, din Spania până în Urali era o pădure continuă din care ici şi acolo ieşeau mici fuioare de fum din satele neolitice, imagine ipotetică alterată în timp prin exploatarea continuă a pădurilor. Pe vremea romanilor, totuşi, dar mult după cucutenieni, încă se mai spunea că o veveriţă

poate ajunge din Italia până în Spania sărind din pom în pom. Astăzi s-a ajuns că dacă ai vrea să salvezi veveriţa ar trebui s-o duci în braţe câteva sute de km, lipsind de mult pădurile nesfârşite! Încercând să ne imaginăm, ne dăm seama că astăzi avem încă un sentiment de teamă când intrăm într-o pădure, darămite pe vremea aceea, când pădurea era în starea ei naturală, cu arbori foarte tineri amestecaţi cu arbori bătrâni, foarte groşi, cu arbori uscaţi şi căzuţi, o pădure care mustea de animale. Pentru un om aparţinând civilizaţiei Cucuteni, ca să facă o călătorie de 2-3 km sau să iasă la vânătoare era o adevărată aventură, pentru că numărul mare de animale sălbatice îi punea efectiv viaţa în pericol.

Drumurile

Cucutenienii au venit de undeva şi au venit pe aşa zisele coridoare culturale, prin trecători şi de-a lungul râurilor, iar migraţia s-a făcut de la est spre vest. Vagina Mundi, partea de est a lumii, producea în continuu populaţii foarte dornice să ocupe noi teritorii, căci se înmulţeau foarte mult, îşi epuizau habitatul făcându-şi astfel viaţa imposibilă în vechile areale şi atunci migrau, precum mai târziu, în Statele Unite coloniştii care migrau spre vest, spre noi pământuri şi noi teritorii. Oamenii care migrează se aşează de obicei în locuri care seamănă cu locurile în care ei s-au născut. Această populaţie de cucutenieni a plecat – se presupune în baza unor studii genetice – din Anatolia, deci din partea asiatică a Turciei de astăzi, care, chiar până la căderea Constantinopolului, a fost câmpia fertilă a acelor timpuri. Practic am putea să ne imaginăm un grup de 100 – 200 de oameni, care au pătruns pe acest teritoriu, s-au uitat în jur şi au văzut că era bine, căci râurile erau pline de peşti, pădurile erau pline de animale, era un climat probabil – spun arheologii – cam cu 5 grade C mai cald decât astăzi, iar lemnul de foioase nu lipsea, brazii fiind la înălţimi mai mari. Îşi alegeau, deci, platoul, căutând de preferinţă să fie un izvor cu apă sărată în jur, astfel încât avem, în arealul civilizaţiei Cucuteni, cele mai vechi exploatate surse de apă sărată din lume, la Oglinzi şi la Pădureni, în judeţul Bacău. Sunt nişte fântâni care sunt exploatate şi acum! La 1 km de Pădureni, în satul Cucuieţi, bunica mea lua în fiecare toamnă câteva butoaie de apă sărată care se mai dilua ( căci dintr-un litru de apă sărată se obţin 600 grame de sare!) şi se puneau murăturile. Sarea cred că era folositoare animalelor, dar era folositoare şi pentru conservarea alimentelor. Probabil că şi asta a contat în supravieţuirea îndelungată a civilizaţiei Cucuteni ( cea mai lungă supravieţuire din neolitic – 1200 de ani, faţă de Gumelniţa 600 – 700 de ani!), având rezolvată problema conservării alimentelor. Surse de apă sărată mai sunt doar cam la 1000 de km în vest, în Austria şi cam la 700 km în nord, în Polonia.

47

Oamenii

Oamenii aceia nu erau mult diferiţi de noi, din cauza malnutriţiei sau unei nutriţii mai slabe aveau o înălţime de 1,60 – 1,65 m, fiind mai înalţi decât populaţia gumelniţeană, de la sud, ai cărei membri aveau cam 1,55 – 1,60 m. Până şi animalele lor erau mai mari decât cele ale gumelniţenilor.

Ca inteligenţă şi ca rafinament, văzând vasele lor de ceramică, putem spune Șantier arheologic Poduri, Bacău

că era o populaţie foarte inteligentă, cu o putere de sinteză foarte mare şi cu nişte tabuuri privind reprezentările de pe vase. Mai ales în primele perioade – Precucuteni şi Cucuteni A – rarisime erau reprezentările de oameni, animale sau plante de pe aceste vase, desenele fiind prin excelenţă decorative. Târziu, spre sfârşitul Cucuteniului, se întâmplă ceva la aceste populaţii : sărăcesc, casele devin mai fragile, vasele mai neglijente şi oasele de animale din ce în ce mai puţine, dar şi acelea sparte, semn că acum consumau şi măduva. Foarte interesant, trunchiurile de copaci pe care le foloseau la construcţia caselor devin mai subţiri, de la 40 cm în diametru la începuturile civilizaţiei lor,

48

la 20 cm spre sfârşitul acesteia, ceea ce ne conduce la concluzia că foloseau pădurile de la distanţe din ce în ce mai mari, adăugându-se astfel şi problema dificilă a transportului, căci pe cele din preajma lor le epuizaseră. A fost o populaţie care preţuia femeia, fie că o preţuia ca bucătăreasă sau ca „fabrică de copii”, fapt demonstrat de multitudinea celor peste 50 000 de statuete găsite în săpăturile făcute până acum, pe doar 1% din aria cucuteniană, statuete în care raportul este de 1 la 20 în favoarea reprezentărilor feminine. Ne-am putea întreba de ce statuetele erau atât de multe? Probabil că multitudinea lor reflectă o preocupare pentru fertilitate, populaţiile migrate peste cucutenieni fiind formate preponderent din bărbaţi, care s-au amestecat cu femeile locului.

Se observă şi o modificare a caracterelor somatice a cucutenienilor de-a lungul celor 1200 de ani. Primele statuete din precucuteni erau steatopidice, adică mici de statură, cu şoldurile foarte mari, am putea spune chiar obeze, structura negroidă, după cum am descri-o astăzi, şi încetul cu încetul aceste statui care iniţial erau figurate întotdeauna şezând, ca la majoritatea populaţiilor neolitice – de-a lungul timpului încep să se „ridice” în picioare şi să se rafineze, devenind fusiforme spre sfârşitul civilizaţiei cucuteniene. De obicei noi descriem ceea ce avem în faţa ochilor, aceasta făcându-ne să credem că populaţia s-a transformat în urma acţiunii unor factori externi, sub influenţa unor popoare care au invadat-o. Cert este că s-a produs o modificare genetică şi putem compara această situaţie cu cea a grecilor care s-au răspândit în jurul Mării Negre şi greu mai găsim astăzi exemplare ce s-ar putea înscrie în tipologia clasică pe care arta antică greacă ne-o sugerează. Actuala populaţie majoritară, în urma amestecului permanent, poate fi descrisă, în linii mari, ca o populaţie de talie mai degrabă mică, cu o pilozitate facială abundentă, femeile având şolduri mari, spre deosebire de populaţia din zonele muntoase, unde amestecul nu s-a făcut cel puţin la aceiaşi manieră ca în zona litorală, printre care mai pot fi întâlnite exemplare clasice. Deci, în ce îi priveşte pe cucutenieni ştim că genetica a lucrat, populaţia a crescut foarte mult în timp, rezultând alte caracteristici tipologice.

Populaţiile pe care noi le numim la pachet Precucuteni, Cucuteni A, Cucuteni B, Cucuteni AB, erau formate din nişte oameni care au venit deja cu o informaţie artistică, dar, după sedentarizarea aici stilul a început încet să se schimbe. Astfel, dacă în Precucuteni aveam incizii – care reprezintă un fel de artă, în Cucuteni A avem o pictură în trei culori, iar în perioada finală ajungem la o pictură pe vas gen grafică. Este ca şi când şi-ar fi schimbat conceptul şi este posibil ca populaţiile care au condus la această schimbare să fie alte populaţii adăugate în timp, care au venit cu un alt bagaj artistic. Dar în 1200 de ani, într-o epocă neolitică în care, probabil, pe întreg pământul erau 20 000 000 de locuitori, în toată perioada Cucuteni au trăit cam 2 000 000 de locuitori pe o suprafaţă cam cât a României Mari. Curios cum de la nord la sud sau de la est la vest pe toată suprafaţa avem aceleaşi tipuri de desene. Vasele,

Una din cele 21 de statuete reprezentănd reperele unui ciclu menstrual in calendarul fertilității.

49

desenele, au mici variabilităţi în ce priveşte dimensiunile, dar tematicile sunt aceleaşi. Este ca şi cum ar fi fost o legătură intensă între comunităţile care au trăit pe arealul cucutenian, în tot acest timp de aproximativ 1200 de ani, lucru aproape imposibil la aceste distanţe, prin faptul că se circula foarte greu şi numai de-a lungul văilor. Există unele presupuneri, ca posibilităţi, că ar fi fost injecţii de altă populaţie care a venit şi s-a aşezat peste populaţia locală, cu motive mai moderne, mai interesante şi oamenii de aici le-au preluat, noii veniţi fiind superiori ca număr şi reuşind astfel să dilueze populaţiile pe care le găseau aici. Rămâne ca cercetările genetice să demonstreze.

Viața

Viaţa de zi cu zi a unui cucutenian însemna o claustrare într-un sat, în care oamenii se culcau la apusul soarelui, fie iarnă, fie vară, şi se trezeau la răsărit. Orele de zi erau foarte preţioase, noaptea mare lucru nu mai puteau face. Aveau stupi şi probabil aveau feştile din ceară de albine pentru iluminat, sau seu, grăsime de animale. Mâncarea era destul de slabă caloric, căci era o problema cu posibilităţile de conservare a hranei, în special a cărnii. Dacă tăiau o vacă până seara o împărţeau la tot satul, sau mai uscau carnea, o sărau sau o afumau. Carnea, însă, contrar părerilor de astăzi, era din abundenţă.

Animalele veneau până la şanţul de apărare al platoului, prin care tocmai de aceste animale sălbatice se protejau, căci nu exista, practic, o agresiune, nefiind interese în acest sens. În sate nu erau depozitate valori, singurele posibile valori erau animalele domestice, caprele, oile, vacile. Zgomotele pe care le-ai fi putut auzi, nu erau, desigur, cele de astăzi : drujbă, radio, motoare şi claxoane! Erau zgomote făcute de tăierea copacilor cu unelte de piatră, erau cântecele pe care le cântau din instrumentele pe care şi le puteau permite, în lipsa metalelor, adică instrumente de percuţie, fluiere de ceramică; mai erau zgomotele făcute de animale sălbatice, de animalele domestice şi de copii, tunete, trăsnete, era o lumea nepoluată de zgomote stranii. Chiar în muzeul de la Iaşi am alcătuit un fundal sonor din sunetele care se puteau auzi atunci şi acolo. Scriere nu aveau, s-au descoperit doar nişte greutăţi folosite în ţesut, care aveau nişte însemne, marcând, probabil, identitatea meşterului sau a proprietarului sau ordinea în care trebuia să fie puse. Că îmbrăcăminte sunt indicii care apar pe cele aproape 50 000 de statuete descoperite până acum, predominant feminine, care dau o idee despre cum ar fi putut fi îmbrăcaţi.

Dacă ţinem seama de atenţia pe care au acordat-o vaselor, cu siguranţă aveau aceiaşi grijă pentru vestimentaţie şi pentru frumusețea finală a lemnului pe care îl încrustau. Din păcate, în ce priveşte lemnul, nu s-a păstrat decât un fund de ciubăr din lemn, dar, în ce priveşte ţesăturile ne-au rămas multe impresiuni pe vasele care erau puse la uscat pe astfel de piese. O cercetătoare

din Iaşi chiar a alcătuit o colecţie de astfel de impresiuni, de amprente textile de pe oale de acum 7000 de ani, ilustrativă pentru ţesăturile de atunci. Încă nu a făcut analiza dermatoglifelor, să vedem care erau caracteristicile lor, iar prelevarea ADN – ului este greu de realizat, căci nu prea avem schelete, cele – puţine - care s-au păstrat provenind din case arse. Din scheletele pe care le-am găsit ştim că aveau în jur de 1,60 – 1,65 m înălţime, ştim că iniţial dieta lor era carnea curată – adică de cerb, de oaie, de vacă şi de păsări şi regimul lor alimentar începe, cu timpul, să includă şi porcul, acesta devenind preponderent spre sfârşitul perioadei. Porcul de atunci era asemănător cu cel sălbatic, iar nişte cercetători israelieni au descoperit că porcul de Anatolia corespunde genetic cu cel de la Poduri, din civilizaţia Cucuteni. La fel şi în ceea ce priveşte oaia, semn că migraţia s-a făcut în Europa de la est la vest pe aceleaşi paralele, fapt ce a permis expansiunea raselor de animale domestice odată cu cea a omului. Aceasta nu s-a întâmplat în America, unde expansiunea s-a făcut pe axa nord – sud. Astfel, în neoliticul Americii de Sud cele mai mari animale au rămas lama şi curcanul care nu puteau fi folosite în transport şi tracţiune, băştinaşii fiind siliţi să se bazeze doar pe efortul uman, în Asia şi în Europa, în schimb, generalizându-se folosirea animalelor grele, de tracţiune.

La începutul Cucutenilor nu existau cai, caii fiind ulterior veniţi din partea de est a lumii, din Asia; aveau câini, n-aveau în schimb pisici, acestea ajungând destul de târziu pe teritoriul actualei Românii, aduse după contactul cu Imperiul Roman şi mai existau şi lei, schelete fiind găsite în partea de sud a ţării. Viaţa cucutenienilor nu era una uşoară. Erau nişte fini observatori ai naturii, aveau timp enorm la dispoziţie, stresul fiind doar cel legat de procurarea hranei, pericolul reprezentat de animalele sălbatice sau boli. Trăiau în profundă legătură cu natura, simţeau natura foarte bine, iar regimul alimentar nu era foarte prost : peşte ( s-au găsit şi ace pentru peşti mari şi greutăţi pentru plase, pentru voloace), toate animalele sălbatice pe care le puteau vâna, de cele pe care începuseră să le domesticească, mâncau lapte, probabil nefiert, carne, după cum v-am spus, de bovidee, ovine şi mai târziu păsări, aveau piersici, aveau struguri, iar băutura cea mai tare era vinul.

Presupun că erau comunităţi foarte unite, pentru că erau puţini şi distribuiţi pe un areal foarte mare, distanţa dintre un sat şi un altul fiind între 30 şi 50 de kilometri , iar arheologii presupun că nu exista agresivitate între aceste sate, nu erau invazii, căci populaţiile rarefiate se împacă mai bine, neexistând vreo presiune demografică. Aveau, probabil, o rată a creşterii demografice cam cu treizeci la sută mai mare ca cea de astăzi, dată de durata ciclului menstrual mai scurt, de 21 de zile. Familiile erau în medie de 6 – 8 persoane.

50

Casele și arderea lor

Casele lor nu erau mari, casa obişnuită de Cucuteni fiind cam de 10 m pe 5 m. S-au descoperit şi case mai mari, probabil comunitare. În case stăteau cam 8 – 10 persoane, cu animale cu tot. Această conlocuire a condus la răspândirea bolilor de la animale la oameni şi în ADN-ul care a putut fi prelevat s-a constatat că sufereau de tuberculoză. Aveau diverşi paraziţi – căpuşe, ploşniţe – fiind o populaţie ai cărei membri nu puteau să trăiască mult, astfel încât un om de 40 de ani era deja un bătrân. S-a constatat că dinţii le erau foarte tociţi, aceasta din cauză că foloseau râşniţe de piatră pentru sfărâmarea cerealelor, iar în făina obţinută rămânea nisip.

Călător în viitor!

Mortalitatea infantilă era uriaşă, din 5 - 6 copii doar doi dacă ajungeau la 20 de ani şi doar unul atingea vârsta senectuţii, adică 40 – 45 de ani. Toţi aveau reumatism din cauza umezelii, erau malnutriţi. Diferenţa între oameni o făcea, probabil, locul în care stăteau în satul respectiv, care era mai înalt, mai solid şi avea vaci mai multe. Cam asta era diferenţa. La Poduri, Moineşti, de exemplu, sunt 14 straturi de locuire cu toate casele arse, dar se observă că centrul era cel mai dorit, ceea ce a dus, în timp, la supraînălţarea centrului platoului pe care erau aşezate satele. Aceasta din frică, pentru că era mai uşor să fii atacat de animalele sălbatice la marginea satului şi poate dintr-un soi de elitism, dar este greu să faci diferenţe între inventarul caselor aflate în centru sau la periferie. Bogăţia, probabil, se exprima şi consta în animale, în alte

51

Inaugurarea muzeului la Iași

lucruri care s-au pierdut, dar nu în inventarul locuinţelor.

O caracteristică proprie oamenilor acestei civilizaţii este că îşi ardeau casele ( cam 95 – 99 la sută din cele descoperite au fost arse!) şi le ardeau de un fason năprasnic. Referitor la acest aspect au existat mai multe teorii : că îşi consolidau casele prin ardere, cărămida folosită întărindu-se prin foc, că ar fi ars din întâmplare, că fiecare generaţie ardea casele vechi şi făceau altele noi, etc. Ceea ce este însă interesant este că pe locul unde era casa se descoperă zidurile arse şi prăbuşite, în general, în interior, locul bine bătătorit şi deasupra construită o altă casă. Avem astfel succesiuni de 3 – 4 case care se juxtapun timp de 200 – 300 de ani, casă peste casă, în acelaşi loc! Lucru straniu este că nu luau nimic din interior, inventarul rămânând

neatins. Spre sfârşitul perioadei aveau obiecte şi bijuterii din cupru, care erau foarte preţioase, foarte scumpe şi care, la rândul lor, erau abandonate, fiind, probabil, tabu să nu fie luate. Am ajuns la concluzia că erau arderi voluntare şi că, atunci când se atingea un moment oarecare – moartea capului, o eclipsă, poate, sau o molimă - îşi ardeau casele, nu se atingeau de nimic şi construiau altele deasupra! Cantităţile de lemn astfel folosite erau imense şi se pare că aceste reclădiri, mereu şi mereu, luatul de la capăt, le-a grăbit puţin sfârşitul civilizaţiei. Efortul este, poate, comparabil cu al celor care, mult mai târziu, au construit marele zid chinezesc, cu al celor care au construit piramidele. Mai sunt zone în lume care mai conservă acest obicei, de a arde casa împreună cu un mort din familie, capul de familie. Pe atunci efortul de a construi o casă

52

era cam de 2 – 3 săptămâni să o construieşti, cu munca a 10 – 15 oameni, cu lemnul care trebuia tăiat, fasonat şi adus de la mari depărtări, cu amestecatul lutului, căratul apei, etc., cam acelaşi efort cu cel necesar astăzi de a construi o casă de chirpici la ţară, doar că fără aceleaşi unelte performante.

Am desfășurat timp de câțiva ani experimente legate de arderea caselor, în încercarea de a înțelege rostul și fenomenul. Am construit și am ars case cucuteniene, în diverse condiții. Rezumând, experienţele pe care leam avut în cei patru-cinci ani de experimente au fost deosebit de intense.

După aceste experimente, am propus următoarele interpretări: (1) toate evenimentele legate de arderea caselor erau triste, de despărţire şi deznădejde; (2) aspectele tehnice sugerează că procesul arderilor era „ritualizat” ; (3) toate aceste case, dacă rezistau cât de puţin la prima ardere, erau „machiate” şi reparate pentru o a doua ardere; (4) vasele şi obiectele rămâneau pe loc şi erau nivelate de parcă ar fi existat o interdicţie de a le mişca de acolo; (5) în toate aceste arderi, subiectul principal nu era casa care ardea. „Obiectul” sau „subiectul” arderii era ceva ce era în casă. Casa este locul în care se întâmpla acel ceva cu acei „cineva”, iar vasele probabil conţin povestea în desenele şi decoraţiile lor; (6) subiectul arderilor de case depăşeşte raţionalul omului obişnuit şi pătrunde poate în arealul misticului, religiosului şi a lucrurilor obligatorii, de neocolit, fără de care nu se putea merge mai departe.

Lucruri pe care poate nu le vom afla niciodată.

Morții

Mai este o particularitate foarte curioasă : este o populaţie fără morminte, o populaţie care parcă s-a evaporat, pentru că nu-i găseşti morţii! În o sută şi ceva de ani de cercetare s-au găsit puţin peste 20 de schelete, 2 - 3 întregi – probabil ale unor oameni căzuţi în vreo gaură, în vreo groapă, şi în rest fragmente. Această realitate a unei civilizaţii fără morminte induce ideea că ori erau incineraţi şi cenuşa risipită, ori erau expuşi pe platforme ca hrană păsărilor, ori erau lăsaţi să plutească pe ape. Un alt aspect, o altă enigmă care atrage atenţia arheologilor este că, după ultima perioadă, în care casele erau mai fragile, oasele de animale sparte pentru consumul şi al măduvei, ceramica mai neglijentă, dispar, pur şi simplu, ca şi când ar fi lăsat totul şi ar fi plecat. Între sfârşitul Cucutenilor şi bronzul timpuriu este un hiatus de vreo 600 de ani. Nu puteau să dispară aşa, dintr-o dată, peste tot! Sunt multe teorii elaborate.

Vas de Cucuteni

În ce credeau

Nu poţi să descrii omul cucutenian bazându-te pe nişte teorii patriarhale. În ce priveşte religia, cred că iniţial au fost monoteişti, au trecut într-un soi de idolatrie sau politeism, mai spre sfârşitul Cucutenilor fiind găsite înhumaţii de craniu uman înconjurat de cranii de ovine, la noi la Poduri, în Basarabia şi este de presupus că de cineva le era frică şi de la cineva sperau să primească ajutor, ceea ce s-a constituit într-o religie. Mulţi specialişti cred că statuetele găsite în număr mare, în special cele feminine, erau zeităţile.

53

Statuetele găsite însă în două situri diferite, grupate câte 21 de bucăţi, nu sunt similare între ele. Reprezentările de zeităţi sunt de obicei de dimensiuni mai mari, au o formă deosebită, le găseşti mai des şi cu interpretări uniforme.

Descoperirile arheologice de până acum ne spun că aceste populaţii neolitice aveau un soi de religie. Corelând cu cronologia biblică, putem spune că primii cucutenieni au venit aici pe când Adam şi Eva aveau cam 150 – 200 de ani, cam în timpul aşa zisului Potop. Se observă existenţa unei anume religii, observând mai ales abstractizarea reprezentărilor de pe vase. Spre sfârşit se observă o tendinţă spre magie, existenţa şi altor gânduri decât cele pe care le aduseseră primii cucutenieni, ca o consecinţă posibilă şi a degradării vieţii. Încetul cu încetul, spre sfârşit, încep să se „urce” pe vase plantele, animalele, oamenii, şi în cele din urmă păsările, care sunt foarte rar descrise de vasele cucuteniene. Probabil şi în urma unor schimbări climatice, în urma împuţinării – în ultimii 200 de ani - şi apoi a epuizării resurselor, viaţa lor s-a schimbat. Lemnul devine tot mai greu de procurat şi de transportat, de la distanţe din ce în ce mai mari, fiind folosit la construcţii, la incinerarea construcţiilor, dar şi la prelucratul metalelor, care înghiţea cantităţi foarte mari. Ceva s-a întâmplat cu ei în acea perioadă, „şi-au pierdut Steaua Polară”, s-a întâmplat ceva cu ideologia lor. N-au mai rezistat şi – ca multe alte populaţii – au dispărut, dar lăsând nişte urme materiale suficient de stranii Statuetă feminină de Cucuteni; Templu / Altar

care, din păcate, nu sunt foarte bine cunoscute nici în lumea ştiinţifică, nici chiar la noi în ţară.

Moștenirea

Pentru România ar putea să fie un brand de ţară chiar şi numai Civilizaţia Cucuteni! Mircea Eliade spunea în Meşterul Manole că ţara noastră are un Ev Mediu slăbuţ, dar când protoistoria va fi la modă, România va putea sta cu fruntea sus în faţa oricărei naţiuni! Avem o protoistorie extraordinară şi, pentru câteva milisecunde din viaţa Pământului, în România de astăzi a fost unul din centrele acelei lumi! O civilizaţie care a avut o aplecare specială asupra ceramicii şi este foarte interesant că şi atunci când în jurul lor – chiar pe teritoriul actualei Bulgarii şi sudul României – se trecuse la prelucrarea aurului şi argintului, cucutenienii s-au rezumat la ceramica pe care au dus-o la o performanţă nemaipomenită şi la o calitate care ne sperie! Sunt unele situri care au covor compact de cioburi până la genunchi şi nu ştim încă la ce le-au folosit aceste vase, în număr atât de mare! Mâncare lor şi depozitarea acesteia nu reclama nici pe departe o asemenea cantitate de vase şi atunci este posibil să fi avut un rol religios, ritualic. Dacă am face o comparaţie între casa unui cucutenian şi o casă obişnuită din zilele noastre, în prima găseai cam de 3 – 4 ori mai multe vase decât în a doua! Asta într-un spaţiu de 20 – 30 de mp, locuit de mai multe persoane, fapt ce nu îţi permitea nici măcar să te lauzi cu ele! Este ca şi cum ar fi trăit numai pentru a face vase, activitate căreia îi consacrau, probabil, cam 20 – 30 % din tot timpul lor! Există mai multe teorii, unii opinând că erau mai mulţi meşteri itineranţi, aceasta fiind în măsură să explice de ce arta lor este unitară pe o suprafaţă atât de mare.

Normal, însă, era aproape imposibil să transporţi un vas pe o distanţă de 100 – 200 de km, pe spatele unei vaci. N-aveai nici o şansă, tot se spărgea, vasele fiind foarte fine. Mai există o teorie potrivit căreia ar fi existat o oarecare diviziune a muncii, unii fiind specializaţi în producţia acestei ceramici, unii fiind culegători, unii ocupându-se cu prelucrarea metalelor. Nu se ştie sigur, dar ce este cert este că aveau legături între ei, ori legăturile iniţiale, venind din aceiaşi zonă, din Anatolia sau din altă parte, ori se adunau periodic, având un soi de târguri, ori aceşti maeştri erau itineranţi. Mie îmi vine greu să cred că maeştrii erau itineranţi, pentru că dacă te obişnuieşti cu forma şi cu desenul vaselor, cam poţi să ghiceşti în ce regiune au fost făcute. Moineşti, Dealul Ghindaru, are un stil cognoscibil, culori mai sumbre, griuri mai închise la culoare. Ruginoasa are tonuri mai calde, oranjuri, Târpeştiul are forme mai butucănoase, mai zdravene, mai din topor, pe când cele de Mărgineni, Poduri – Bacău, sunt probabil cele mai rafinate vase de Cucuteni. Probabil că aveau oameni specializaţi şi probabil că femeile erau mult implicate în această industrie. Asta pentru că cineva trebuia să facă munca la câmp şi asta era o

54

munca mai sedentară.

Aşezările de Cucuteni erau întotdeauna amplasate pe nişte platouri, în apropierea unei surse de apă, a unei surse de apă sărată şi într-o zonă cu lut bun pentru olărit. Scoteau lutul care era întotdeauna de bună calitate, îl degresau cu scoici pisate şi cu nisip asigurându-se astfel omogenitate şi rezistenţă după ardere. Vasele lor se impart în două categorii, de elită – să zicem – şi casnice. Vasele casnice probabil că după 6-7 utilizări se cam spărgeau; vasele de elită sunt găsite în casele arse foarte frecvent în număr de 10 – 15 – 20 de vase, în general cu aceleaşi forme. Nu aveau o unitate de măsură pentru greutate, căci vasele nu corespund între ele ca volum, dar corespund ca tipologie moştenită pe toată perioada, până la sfârşitul ei, chiar dacă în timp decorul de pe ele s-a mai schimbat. Puţine vase sunt ieşite din această tipologie.

...Și ce facem noi cu ea

Vasul meu cu acele colonete, pe care l-aţi văzut, e cumpărat de mine de pe internet. Am cumpărat tot ce am găsit şi le-am donat Universităţii din Iaşi sau muzeului din Iaşi. Piaţa neagră are regulile ei şi este abundentă, găsindu-se vase la 2000 sau 3000 de euro, ceea ce este un mare păcat! Noi nu putem păzi cele aproximativ 2000 de situri arheologice, iar vasele încep să capete notorietate după expoziţiile organizate de noi la Vatican, la New York. După fiecare campanie arheologii strâng între 20 şi 50 de vase, cam între 40 şi 80 la sută dintre vasele găsite fiind sparte datorită presiunii în timp a pământului. În unele situri cu soluri acide vasele sunt degradate, în altele vasele sunt găsite intacte, inclusive cu cenuşa din ele!

Amintiri-parcă a fost ieri!

Bunicul a fost olar şi bunica ştiu că lucra cot la cot cu bunicul şi amestecau împreună pasta, o frământau. Ei erau din zona Cucuieţilor, de acolo de unde este cea mai veche sursă de sare exploatată, de la Pădureni, au avut moară, restaurant şi când a venit comunismul şi le-a luat tot, bunicul a mai lucrat foarte puţin ca preceptor, după care s-a întors la prima lui meserie.

Tatăl său fusese olar şi se pregăteau de cu toamnă, aduceau lutul, îl lăsau peste iarnă să îngheţe ca să îşi schimbe structura, după aceea îl strecurau, îl treceau printr-o sită, după care făceau din el nişte calupuri mari, cam cât o roată de camion pe care, ca într-o horă, amândoi îl călcau. Hora de la Frumuşica, acel ritual, îmi aduce aminte de asta. După aceea făceau vasele şi le lăsau un timp la semiîntuneric, apoi se mai adunau câţiva ţărani şi le ardeau. Dura cam două, trei zile, apoi le puneau în căruţe cu coviltir mare,

Hora de la Frumușica

cu grijă, în fân, să nu se spargă şi plecau cu ele pe un traseu foarte interesant!

De la Cucuieţi coborau spre Bârlad, înainte spre nord, spre Iaşi, în timpul recoltatului. Dădeau fiecare vas în schimbul conţinutului său în grâu sau în porumb, iar capacele în schimbul unui ou (Nu aveau o unitate de măsură pentru greutate, căci vasele nu corespund între ele ca volum! -vezi supra.).

Băgau ouăle în sacii de cereale şi acasă, în fosta crâşmă, se puneau nişte saci pe jos peste care se vărsau grăunţele, iar noi, nepoţii, le căutam prin grâu sau porumb şi primeam un premiu pentru cel care găsea cele mai multe. Şi ne păcălea de fiecare dată că ne ia cu el „la drum”! Asta era definiţia: „la drum”.

Când ne trezeam noi, pe la ora 9, ei erau deja duşi de pe la 5 dimineaţa, dura cam trei – patru săptămâni până se întorceau – era deja vreme răcoroasă.

55

VINUL „Fiarbă vinu-n cupe,spumege pocalul!”, spune poetul – un vers care,deşi nu se mai potriveşte cu timpurile, este, totuşi, perfect încadrat în acest timp al anului!

Vremea culesului este un dar lăsat omului spre anestezie, adică spre a uita că vara s-a sfârşit şi urmează frigul umed al iernii.

Dar ce culegem si ce bem? În următoarele trei materiale vom afla câte ceva despre filoxeră, cea care a cam schimbat soiurile de viţă-de-vie cultivate în România,deci vom afla CE culegem; apoi vom afla cum se face vinul, deci CE bem, pentru ca în final să aflăm şi cam pe unde se mai poate găsi câte un pahar (rar!) de vin vechi si bun, românesc.

56

Vinul, băutură a sărbătorii și comuniunii

Dr. Ioan Buia

Cramele Jidvei

inul este o băutură aleasă, nu de noi, ci chiar de Iisus, care la nunta de la V Canna a făcut din apă vin, nu altă băutură, fie alcoolică, fie carbogazoasă!

Dacă ne uităm în străinătate, cu excepția Franței și Italiei, unde el este aproape

aliment, vinul se bea numai de sărbători, cu prețuire. Este băutura festinului, a sărbătorii, a jubileului, băutura comuniunii! Important pentru noi este cum realizăm acest vin și cea mai importantă condiție care trebuie îndeplinită, fie că este o cramă industrială, fie că este o cramă de gospodărie, mică, este igiena! Unde există curățenie în cramă, există și vinuri și invers, unde nu există curățenie, nu există nici vinuri. Deci un deosebit accent trebuie pus pe curățenia și sterilizarea vaselor! Vedeți peste tot, toamna, prin curțile oamenilor, vase de lemn care stau cu gura în jos ca să se usuce. După uscare, ele se tratează cu fum de sulf, așa numita pucioasă, pentru sterilizare. Odată aduși strugurii în cramă, ei trebuie desciorchinați, apoi urmează separarea mustului ravac (adică cel obținut prin presarea naturală a strugurilor depozitați în vase, fără stoarcere, n.n.) de mustul de presă, în sensul că mustul ravac este de calitate foarte bună și trebuie separat pentru obținerea vinurilor de calitate superioară. Acum, după ce am realizat mustul, este bine ca el să fie decantat, fie că e vorba de un complex de vinificație, fie că este vorba de o gospodărie particulară. Aceasta este important pentru ca suspensiile ce se află în must să fie înlăturate, după decantare, și doar mustul limpede, opalescent, să fie pus la fermentat. Fermentația alcoolică, etapa următoare, trebuie să decurgă la temperaturi moderate, între 15 și 20° C. Atunci când vasele sunt mici, nu este o problemă să se realizeze această temperatură. Dar, când vasele sunt mari, de la 20.000 la 100.000 de litri, este nevoie să se intervină asupra temperaturii de fermentare. După ce fermentația alcoolică s-a desăvârșit, vinul tânăr se lasă de obicei pe drojdie aproximativ 7-10 zile, perioadă în care se depun o serie întreagă de sedimente, după care este necesar ca el să fie tras de pe drojdie. Odată cu tragerea de pe drojdie, vinul trebuie protejat împotriva oxidărilor și temperaturilor. Împotriva oxidărilor se protejează, de obicei, cu o soluție de bioxid de sulf sau cu bioxid de sulf gazos, funcție de ce anume are omul la dispoziție. Căci vinul este ca un nou-născut și știm din experiență că, dacă noul-născut este îngrijit de mic de mama lui, el va deveni un om matur sănătos. Tot așa și vinul tânăr care, dacă atunci, imediat după fermentația alcoolică, este protejat cu bioxid de sulf, e sigur că el va deveni un vin de soi, sănătos, în perioada imediat următoare realizării. Ce se întâmplă dacă nu se

Ioan Buia

introduce bioxid de sulf? Păi, în general, vinurile își pierd din caracterul de soi, adică își pierd aroma primară, pentru că aerul este unul dintre cei mai mari dușmani ai vinului și pe el nu are cine să-l protejeze, în afara bioxidului de sulf. După ce vinul a fost tras de pe drojdie (el se trage în vas, pe plin), se lasă să se odihnească cel puțin o lună. Este absolut necesar, pentru că în această perioadă el se formează, se armonizează și suspensiile se desprind ușor, încet, spre fundul vaselor. Vinul se limpezește! După o perioadă de o lună, dacă nu mai mult, el poate fi tras în sticle, dar numai dacă este stabilizat.

Această stabilizare este de mai multe feluri, în funcție de ceea ce se urmărește cu vinul respectiv. De exemplu, dacă vrem să-l punem în sticle, el trebuie stabilizat feric, tartric și microbiologic. Dacă toate acestea au fost stabilizate, el poate fi pus în sticle. Aceste stabilizări, trebuie spus pentru cei care vor să-și facă singuri un vin de calitate, se fac cu substanțe care nu sunt nocive și care se bagă în vin, dar odată cu depunerea lor pe fundul vasului, se elimină integral. De exemplu, bentonita, care limpezește și în același timp stabilizează vinul, este un pământ, o argilă, un alumino-silicat, pentru cine știe, care se depune odată cu proteinele pe fundul vasului, așa că n-ar fi nici o problemă ca orice gospodar sã îl folosească. Acuma, sigur, dacă particularul vrea să pună vinul în sticle, este obligat să-l stabilizeze, că altfel n-o să i se păstreze! Dar, de obicei, particularii consumă vinul neîmbuteliat, și atunci n-au nevoie de

57

Vii cât vezi cu ochii!

aceste stabilizări. În continuare, cea mai mare problemă este îmbutelierea, care este de două feluri: la cald și la rece. În curtea lui, particularul nu poate face îmbutelierea la cald și atunci o face numai la rece. La cramele mari, prin îmbuteliere la cald se stabilizează vinul din punct de vedere microbiologic și se stabilizează ușor. El se stabilizează microbiologic, când îmbutelierea este la rece, numai prin filtrare, și asta poate să facă oricine acasă. Căci, în zilele noastre, există filtre foarte mici, filtre de diferite dimensiuni, care pot să ajute la o îmbuteliere foarte bună a vinului. Nu e problemă pentru nimeni sã procure un filtru mic, sunt filtre mici cu un debit de 100-200 de litri pe oră, dar și filtre mult mai mici, de 5 sau de 10 litri pe oră, care se folosesc chiar în gospodării particulare foarte mici. Există, destul de des folosită, și sintagma „vin de butuc”, care pentru mulți este sinonimă cu un vin netratat, dar de foarte bună calitate, curat. Trebuie să vă spun că în zilele noastre nimeni nu-și mai permite să facă vinul din altceva decât din struguri!

Sigur că ticăloși există în toată lumea, dar „vinul de butuc”, ca sintagmă, nu este valabil numai pentru mica gospodărie țărănească, ci și pentru marile combinate. Acestea au uneori vinuri foarte bune, mai bune ca ale multor

particulari, pentru că, spre deosebire de aceștia, ele pot fi controlate foarte ușor. Și nu trebuie ignorat faptul că, în domeniu, legislația României este una dintre cele mai severe din lume, fiind foarte bine adaptată cerințelor Uniunii Europene și legislației internaționale. A respecta legea, de altfel, nu înseamnă altceva decât a te respecta pe tine. Să vorbim puțin și despre cupaje, cupajul fiind, pentru cine încă nu știe, o adevărată artă! Trebuie să vă spun că vinul nu se realizează numai cu știință și cu munca fizică! Mai trebuie pus și suflet și chiar în comerțul cu vinuri poate că ar trebui pus suflet, nu numai în producerea lor! Suflet și dăruire. Prin cupaj, acum, depinde ce înțelege omul. Prin el se poate înțelege să alegi un vin mai puțin alcoolic și unul mai alcoolic, din același soi (!), apoi, să alegi un vin care este mai acid și altul mai puțin acid și să le amesteci, astfel încât să se obțină un vin echilibrat, care să nu se simtă că este prea alcoolic, să nu se simtă că este prea acid, să fie armonios, fără dezechilibru. Un cupaj bun se obține din vinuri bune, dar el trebuie să le depășească în calități pe toate acestea luate în particular. Cam atât despre vin, aici și acum, întrucât avem nevoie de ceva timp și pentru ca (vorba cântecului!) „să vedem dacă vinu-i bun!”.

58

Filoxera

Filoxera…

Tudor ARHIRE oloniştii europeni stabiliţi pe coastele estice ale Americii de Nord C au remarcat încă din secolul XVI că viţa de vie adusă din Europa nu rezistă în Lumea Nouă. Nu au descoperit de ce planta nu se adapta dincolo

de Atlantic şi au renunţat la cultivarea soiurilor europene în favoarea celor americane. A trebuit să treacă mai multe sute de ani până când, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, curioasa incapacitate a viţei europene de a creşte pe continentul american să primească o explicaţie.

În 1863 a fost semnalat în Franţa fenomenul de uscare a viilor care s-a extins alarmant în anii următori fără a i se găsi cauza. Biologul Jules – Emile Planchon a fost cel care a făcut legătura în 1868 între filoxera, o insectă originară din America, şi boala care făcea prăpăd în podgoriile franceze.

Presupunerile sale au fost confirmate şi acceptate în 1870. Astăzi se crede că filoxera a ajuns în Franţa la bordul unui vas care transporta butaşi de viţă americană. Cum astfel de transporturi avuseseră loc şi în trecut se pune întrebarea din ce motiv insecta nu a descoperit Europa mai devreme. Un posibil răspuns ar fi că numai apariţia vaselor cu aburi a scurtat îndeajuns durata călătoriilor transatlantice încât să permită supravieţuirea filoxerei până la destinaţie.

Filoxera s-a dovedit un duşman redutabil pentru Vitis vinifera (viţa europeană) căreia îi lipsea rezistenţa naturală pe care o avea ruda sa americană la înţepăturile insectei. Într-o perioadă de 15 ani se apreciază că au dispărut 40% din viile Franţei. Catastrofa a fost favorizată şi de faptul că eforturile cultivatorilor s-au îndreptat la început spre găsirea unei soluţii de a stârpi dăunătorul. Doar după ce toate încercările au dat greş au înţeles că refacerea suprafeţelor viticole şi salvarea soiurilor europene este posibilă doar prin replantări de viţă europeană altoită pe portaltoi american. Din Franţa filoxera s-a răspândit în toate ţările viticole europene şi-a făcut asemenea ravagii încât a obligat guvernele să semneze în 1881 o Convenţie filoxerică, ceea ce însemna că începând din acel moment ceea ce fusese o problemă locală, apoi naţională, se transformase cu repeziciune într-un eveniment internaţional.

În România şi-a făcut apariţia în 1877 o dată cu aducerea unor butaşi de viţă din Franţa, pentru studiu, deşi nu este exclusă o prezenţă a insectei chiar de mai devreme de prin 1873 - 1876. La fel cum s-a întâmplat în cazul Franţei a durat mai mult timp până când pagubele provocate să ajungă atât de însemnate încât să atragă atenţia autorităţilor. Ministerul Agriculturii,

… și primele ei semne!

59

Filoxera a ajuns în Europa la bordul unei nave ce transporta butași de viță americană

Industriei, Comerţului şi Domeniilor nu s-a sesizat decât în anul 1883 că mai multe podgorii din ţară sunt atacate de o maladie periculoasă, necunoscută.

S-a luat hotărârea înfiinţării unei comisii care să cerceteze natura bolii şi mijloacele pentru a o combate. Cu toate că din comisie făceau parte oameni de ştiinţă care au inspectat de-a lungul lunii septembrie viile afectate din Cotnari, Iaşi, Odobeşti şi Râmnicu-Sărat, nu s-a reuşit depistarea filoxerei.

Ministerul a ajuns la concluzia greşită că aceasta nu se află pe teritoriul României şi a pus pe seama altor dăunători îmbolnăvirile care îi fuseseră semnalate. Doar în 1884 s-a admis oficial existenţa filoxerei în podgoriile româneşti. S- a instituit o comisie pentru combaterea filoxerei iar unul

dintre membrii săi, doctor Brîndză, a fost trimis în străinătate pentru a lua cunoştinţă de cele mai eficiente metode antifiloxerice aplicate în alte ţări.

Gravitatea ameninţării ce plana asupra viilor a determinat Guvernul să propună un proiect de lege pentru combaterea filoxerei care a fost votat de Corpurile Legiuitoare în martie 1885 şi a intrat în vigoare la începutul lunii aprilie a aceluiaşi an. Se urmărea stăvilirea întinderii filoxerei prin distrugerea viilor infectate. În jurul acestora se stabileau zone de protecţie în care se aplica un tratament preventiv. Terenul pe care acestea se aflau nu mai putea fi cultivat sau folosit pentru păşunat pentru o perioadă de 3 ani. Era oprit transportul butaşilor, răsadurilor, frunzelor, aracilor şi strugurilor în interiorul

60

Viță americană

regiunilor filoxerate. Celui care încălca interdicţia i se confisca marfa care era apoi distrusă. Cheltuielile pe care le presupunea aplicarea legii urma să fie acoperite printr-o dare anuală de 4 lei pe fiecare hectar de vie sănătoasă. Din păcate strădania autorităţilor a fost zadarnică. Metodele prevăzute în lege fuseseră încercate şi în alte state fără a avea vreun efect. Flagelul a continuat să se întindă. În 1887 afecta judeţe ca Botoşani, Covurlui, Buzău, Prahova şi Dâmboviţa, dincolo de graniţele cărora prefecţii nu permiteau să fie scoase nici butoaie goale, nici doage, decât după ce se dezinfectau cu leşie de cenuşă nefiartă. Suprafaţa viticolă s-a restrâns continuu. De la 910 ha distruse în 1884 s-a ajuns la aproximativ 60000 ha în 1899 ceea ce însemna cam o treime din total. În consecinţă recoltele au scăzut simţitor, cu atât mai mult cu cât între 1887 – 1890 o nouă boală adusă din America, mana viilor, a pătruns pe teritoriul României.

Cu timpul Guvernul a înţeles că măsurile prevăzute în legea din 1885 sunt insuficiente şi ineficiente. O nouă lege antifiloxerică din iulie 1891 stabilea paşii ce trebuia făcuţi pentru a se reconstitui podgoriile pierdute, cu soiuri indigene altoite pe portaltoi american. Statul urma să înfiinţeze pepiniere care să pună la dispoziţia proprietarilor butaşii necesari replantării.

Particularii dornici să creeze pepiniere aveau să fie încurajaţi prin toate mijloacele posibile de Ministerul Agriculturii. Viile replantate erau scutite de orice dări pe o perioadă de 5 ani. În paralel s-a continuat cu distrugerea viilor infectate. Uneori cei însărcinaţi cu îndeplinirea acestei acţiuni s-au izbit de împotrivirea podgorenilor. Un inspector viticol se plângea în iulie 1892 că i-a

fost primejduită viaţa de către oamenii care s-au „răzvrătit” atunci când s-a deplasat la Cotnari pentru a distruge via, deoarece nu voiau să piardă recolta care se anunţa bogată. Autorităţile nu credeau că împotrivirea mai poate fi înfrântă prin vorbă bună ci numai dacă s-ar trimite în sprijin 300 de soldaţi cu atât mai mult cu cât locuitorii cătunelor învecinate se adunau la Cotnari şi făceau cauză comună cu „răzvrătiţii”. La aţâţarea revoltei a luat parte chiar şi un caporal de geniu aflat acasă în concediu (Ungureanu Gh., Anghel Gheorghe, Botez Constantin, Cronica Cotnarilor, Editura Ştiinţifică, 1971).

Crearea de pepiniere ale statului cu începere din 1888 – 1889 a permis să se înceapă replantările în 1893. Până în 1899 nu se replantaseră decât 4741 ha, mult prea puţin pentru a înlocui ceea ce căzuse pradă filoxerei. Din acest an guvernul a permis particularilor să înfiinţeze pepiniere iar din 1906 prin „Creditul viticol” s-au acordat împrumuturi în scopul reconstituirii podgoriilor. Suprafaţa viticolă a continuat să se reducă însă până la cifra de 69219 ha în 1915 (am preluat datele statistice pentru perioada 1883 – 1916 din Constantin C. Giurescu, Istoricul podgoriei Odobeştilor din cele mai vechi timpuri până la 1918, Editura Academiei R. S. R., 1969). O stabilizare a suprafeţelor cultivate se înregistrează în perioada interbelică.

Dincolo de refacerea podgoriilor afectate, străduinţele autorităţilor şi ale cultivatorilor particulari au urmărit şi salvarea soiurilor româneşti. La nivelul anului 1899 supravieţuiseră următoarele soiuri provenite din zonele Cotnari, Odobeşti, Dealul Mare, Drăgăşani, Mehedinţi: Mustoasă, Plăvae, Iordan, Galbenă, Fetească albă, Fetească neagră, Grasă, Ţâţa vacii, Beşicată albă, Gordon Alb, Băşicată neagră, Om rău, Frâncuşă, Negru moale, Verde – tivdă, Creaţă, Galbenă de Odobeşti, Braghină de Mehedinţi, Berbecel, Corb, Tămâioasă, Braghină de Drăgăşani, Crâmpoşie, Coarnă albă, Negru vârtos, Cruciuliţă, Coarnă neagră, Băbească neagră, Ovis, Timpurie.Din toate aceste soiuri şeful serviciului viticol din Ministerul Agriculturii a trimis în acelaşi an câte 50 de viţe şcolilor de agricultură franceze de la Montpellier şi Ecully.

În prezent zecile de mii de hectare de vie distruse din 1883 şi până în pragul primului război mondial nu mai înseamnă altceva decât o amintire neplăcută iar România se află între primele ţări cultivatoare de viţă de vie.

Totuşi filoxera a lăsat din alte puncte de vedere o moştenire durabilă. Pe de o parte refacerea podgoriilor s-a făcut nu numai cu soiuri indigene ci şi cu soiuri specifice altor ţări, în special Franţei. Pe de altă parte la înlocuirea viilor nu s-a folosit doar viţă altoită ci şi hibrizi producători direcţi (obţinuţi din încrucişarea de soiuri americane diferite sau de soiuri europene cu soiuri americane şi din strugurii cărora se obţine un vin de slabă calitate) care acoperă şi astăzi o parte consistentă a suprafeţei viticole.

61

Lunca Prutului în Octombrie

ZGHIHARA Dan Arhire

ine urcă de-a lungul Prutului înspre Huşi într-o toamnă atât de blajină C ca aceea în care am făcut-o noi, va fi încântat de frumuseţea caldă a peisajului, de monumentalitatea luncii izbucnită surprinzător, uneori, dintre

două dealuri, de atemporalitatea pe care drumul aproape necirculat, lipsit de benzinării şi restaurante, o oferă drumeţului, uimit să constate că o călătorie în timp nu mai este, astfel, o himeră.

În Huşi,un orăşel ai cărui locuitori afirmă cu o semeţie neînţeleasă cum că numărul lor total ar fi de vreo treizeci şi cinci de mii, lucrurile sunt ceva mai amestecate, izul comic al unei Europe adaptate la posibilităţile locului scrijelind neplăcut patina patriarhală a lumii din acel punct al Creaţiei!

Lăsat degrabă în urmă, orăşelul dispare fără regrete, cedînd locul, dincolo de parbrizul maşinii, turmelor mişcătoare ale tufelor de măcieş, unduind foşnitor-esoteric kilometri întregi pe marginea drumului spre Avereşti. Căci la Avereşti este patria (din păcate, prea mică, vreo douăzeci de hectare!) a Zghiharei de Huşi, bătrân soi românesc de viţă-de-vie, cultivat, încă, de

oameni care o mai iubesc şi îşi iubesc meseria. Mai este Zghihară şi la Huşi, pe vreo patruzeci de hectare, dar nimeni din Avereşti nu ignoră faptul că Zghihara din podgoria lor dă vinul cel mai bun! Şi la Avereşti la început a fost cuvîntul! Anume, cuvântul boierului Negruzzi care,deşi stătea aproape numai în străinătate, îşi iubea moşia şi visa pentru ea cu ochii, cu mintea şi cu punga deschise. Aşa se face că, în mijlocul acestei moşii Avereşti, boierul a adus oameni din alte sate pe care i-a împământenit şi aşa a apărut satul. Cei aduşi au început să lucreze pământul aici, căci era şi legumicultură, era şi pomicultură şi cultură mare, dar, în special, erau viile Avereştilor!

Pentru aceste vii boierul Negruzzi a adus un administrator francez, Renne Faurre, specialist în viticultură şi au instalat împreună, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un sistem de irigaţii hidraulic, sistem care urca apa în dealurile Avereştilor în nişte bazine de captare, din care, prin cădere liberă, prin nişte „uluci”, adică nişte conducte din teracotă, era dirijată în vie, acolo unde era necesară; urca apa,dar tot cu forţa apei, adică zero cheltuieli energie, prin intermediul „berbecelui”, o instalaţie misterioasă botezată aşa de săteni din cauză că atunci cînd funcţiona, pufăia ca un berbec în călduri! „Berbecele” a fost luat la Iaşi, pe la sfârşitul anilor ’7o- ‘8o ai secolului trecut, spre a fi cercetat, îmbunătăţit şi multiplicat, dar nimeni nu a mai auzit ceva

62

Conacul de la Averești

Sticlele cu Zghihară pusă la învechit

de el de atunci încoace!

Boierul Negruzzi a mai construit o pivniţă cu galerii rămuroase şi adînci, parte din ele astăzi surpate, sutele de metri de subteran rămase şi refăcute plasând-o pe locul doi în Moldova, după cea de la Cotnari. Pivniţa Avereştilor, având câte şase, şapte metri de pământ deasupra, este construitâ integral din cărămidă specială, lipită cu un liant la fel de special în componenţa căruia intră lutul şi bălegarul de cal, pentru absorbţia umidităţii. Salvată şi refăcută de S.C.Vinicola 2000 S.A. Avereşti, cea care, în anul 2000 s-a desprins din vechiul I.A.S. împreună cu 570 de ha de viţă-de-vie, pivniţa veche a boierului Negruzzi este acum placată cu piatră şi se speră la introducerea ei în circuitul turistic şi de alimentaţie publică.

Ei bine, ăsta e locul în care, dacă veţi merge, veţi găsi Zghihara, moştenire a locurilor, ocrotire savantă a boierului Negruzzi şi „victimă” salvată de la pieire pe douăzeci de ha de S.C.Vinicola 2000 S.A Avereşti! Societatea comercială a domnului Constantin Duluţe are în plan să restaureze conacul bătrînesc, cel care încă de acum două secole, aproape, era încălzit iarna prin pardoseală cu aer cald produs de o centrală aflată la subsol şi să amenajeze un restaurant precum şi câteva locuri de cazare.

Abia atunci şi acolo veţi putea degusta Zgihara, un vin sec, suplu, lejer, vioi, cu aciditate tartrică de peste 7 unităţi, fapt ce-i conferă o coloană

vertebrală zveltă. Este un vin băubil care se pretează foarte bine unor mese bogate, pentru gurmanzi, întrucât aciditatea sa contribuie la o bună digestie.

Deşi Zghihara nu se „urcă la cap” şi poţi să bei toată noaptea fără a te durea „dumnealui” a doua zi, se spune despre ea, totuşi, că, dacă o bei ţi se deschide briceagul singur în buzunar!

Strugurele de zghihară, cu boaba rotundă şi mare, este de dimensiuni considerabile, ajungînd până la trei-patru sute de grame un ciorchine. Din cauza mărimii ciorchinelui producţia la hectar este mare. Acumularea de zahăr este, în general, de o sută şaizeci- o sută şaptezeci de grame, anul trecut, chiar, fiind unul secetos, vinul a avut o tărie de 11 grade. Constantin Duluţe vrea să mărească plantaţia de Zghihară, soiul fiind rezistent la boli, sensibil doar la putregai, ne prea plăcându-i vremea ploioasă. Aceste planuri,plus ceea ce- cu egală încântare- am văzut şi am băut acolo, ne fac pe noi să credem că ,nu peste mult timp, vom mai avea prilejul să vorbim despre Avereşti şi Zghihara lor

Să dea Dumnezeu să fie tot în toamnă, cam tot pe vremea asta!

P.S.Mulţumim domnului inginer Claudiu Creţu, directorul complexului viniviticol de la Avereşti, cel care ne-a furnizat atât datele tehnice, cât şi poveştile Avereştilor!

63

PILOȚI ROMÂNI PE CERUL ÎN FLĂCĂRI (V) Căpitan comandor (r) Ion Popescu

Portul Sevastopol, hidroavioane Dornier 24

64

Pe frontul din Crimeea

B

ădulescu a lipsit de la Grup 45 de zile, reprezentând spitalizarea și concediul medical din țară.

Când s-a întors pe front, colegii lui executaseră multe misiuni în capul de pod Kuban, zona Nijni – Svenski. El le-a adus vești rele din țară: bombardamentele americane de la 1 august 1943 – misiunea Tidal Wave, cum este cunoscută.

Grupul IX Bomber Comand USAAF a decolat de pe aerodromul Benghazi – Libia, 178 bombardiere cvadrimotoare B-24 Liberator, într-o misiune de 3700 km. fără însoțire de vânătoare, cu obiectivul de a distruge rafinăriile din Valea Prahovei și instalațiile aferente, principala sursă de benzină pentru aviația germană, pentru tancuri și motorizate. Zborul s-a executat la mică înălțime.

Americanilor li s-a opus aviația de vânătoare românească, aflată în apărarea teritoriului, în principal escadrile de avioane IAR 80 și IAR 81, rămase în țară.

Slt. Bădulescu le-a povestit camarazilor despre colegul lui de promoție, slt. Carol Anastasescu, pilot de vânătoare pe IAR 80 în Grupul 6, Escadrila 62, care a decolat de pe aerodromul Pipera și după ce a doborât un bombardier, terminând muniția, fiind el însuși lovit și incendiat, arzând pur și simplu în cabină, a intrat cu avionul într-un alt bombardier american care deschisese focul cu toate mitralierele asupra lui. Toate acestea se petreceau la o înălțime foarte mică (60 metri), cele două avioane s-au ciocnit și s-au prăbușit arzând.

Anastasescu fost găsit într-o căpiță mare de fân. A fost internat la Sanatoriul ”Dr. Antoniu” din București. Carol a devenit erou național: ”pilotul torță”, ”pilotul bolid” îl numeau ziarele. Carol Anastasescu a trăit până în anii 80.

Echipajul american format din 12 oameni, a pierit în avionul prăbușit.

Din cele 178 de bombardiere s-au întors la bază doar 88, restul fiind doborâte de aviația de vânătoare românească și artileria antiaeriană română și germană, iar 6 dintre ele de către aviația bulgară și germană pe drumul de întoarcere deasupra Mării Ionice.

Slt. Bădulescu T. Mircea a intrat în foc începând de a doua zi după întoarcerea din concediul medical, cu misiuni în capul de pod Kuban, în zona Ninji – Svenski, Crimskaia, Novorosisk, Melikov, Nova Mihailovskaia, Varnikovskaia, unde erau aglomerări de trupe pe baza de plecare la atac.

S-a remarcat în aceste misiuni și a devenit treptat conducător de formație la atac, mai întâi de patrulă, apoi de escadrilă. L-a avut mitralior în echipaj pe vechiul său camarad – sergentul Pungan Vasile și pe submaistrul Capdemai

Deasupra Mării Azov

65

Bombe pregătite pentru înarmarea JU-87 STUKA

Gheorghe, alături de care va efectua cele mai multe misiuni, până la sfârșitul războiului.

În 2 septembrie 1943, avionul nr. 9 din cele 17 care executau atacul, pilotat de adjutantul aviator Auner Alfons și mitralior – caporalul Almășanu Viorel, a fost lovit în plin de artileria antiaeriană inamică și a intrat în obiectiv fără să mai redreseze din picaj. Era primul echipaj și avion pierdut la inamic din Grupul 3.

Frontul germano - sovietic avansa spre vest la sfârșitul anului 1943, dar în același timp închidea Peninsula Crimeea în partea de nord, pe aliniamentul Perekop - Marea Sivaș - Ghenicesk, iar pe continent frontul ajungea până la Nipru, pe aliniamnetul Zaporojie - Berislav - Herson, cu ieșire la Marea Neagră.

Cu toată această deplasare vertiginoasă a liniei frontului spre vest, rezistența pe frontul Melitopol, apoi în Crimeea a fost deosebit de dârză. În revista ”Aripi românești” din acea perioadă ”stukiștii” români, piloții de la bombardament în picaj erau denumiți ”cei care fac și tac”.

Ca urmare a avansării frontului, primesc ordin de mutare pe

Un brav de la Stukas (Karankut-Crimeea, martie 1944), slt.av Badulescu Mircea

aerodromul Rikovo, dincolo da Marea de Azov. De aici desfășoară acțiuni de luptă la Melitopol.

În 7 octombrie 1942, avionul pilotat de adjutantul aviator Tura Ioan, sergentul Băicuș Constantin – mitralior, nu a mai redresat, intrând în pământ, unde a făcut explozie chiar pe obiectiv.

Grupul primește ordin de deplasare la 22 octombrie, la Karankut, un aerodrom cu două piste betonate, mai la sud, în interiorul Peninsulei Crimeea, urmând să execute misiuni la Istmul Perekop, ce desparte Marea Sivaș de Marea Neagră.

În ziua de 30 octombrie 1943 s-au executat patru misiuni cu întregul grup. În Jurnalul de operații al grupului, aflăm consemnarea: ”Lupta dusă azi a fost pe viață și pe moarte, echipajele nu au precupețit nimic, nici chiar viața, năpustindu-se după bombardament la sol, pentru a ataca tancuri și vehicule inamice care nu se mai opreau. Erau mase întregi de coloane blindate, motorizate, infanterie și cavalerie, căruțe, etc. Ravagiile au fost mari și au fost confirmate în scris de germani (care făceau însoțirea de vânătoare a Stukasurilor românești). S-au distrus cu această ocazie 60 de tancuri inamice.”

66

Au fost reluate misiunile și în zona Kerci, unde acțiunile inamicului în Peninsula Taman au devenit deosebit de violente.

În lunile octombrie, noiembrie și decembrie 1943 slt. aviator Bădulescu T. Mircea a totalizat 93 de misiuni de luptă din totalul de 175 misiuni pe frontul de est, din care a fost de 25 de ori comandantul formației de luptă în zbor. Aceste misiuni l-au afirmat ca zburător deosebit în rândul așilor de la Aviația bombardament în picaj.

În noiembrie 1943, într-o misiune cu 8 avioane condusă de slt.

Bădulescu având ca mitralior pe submaistrul Capdemai, formația a fost atacată de 15 avioane de vânătoare IAK. Unul din vânători a fost doborât cu focuri de mitralieră de către echipajul Bădulescu – Capdemai. Avionul pilotat de adjutantul aviator Mihai Costache, având ca mitralior pe caporalul Moraru Vasile, lovit de vânătoarea inamică a aterizat în flăcări. Lângă avionul ce ardea a aterizat slt. aviator Pasăre Dumitru, care a luat echipajul rănit în avionul său și l-a dus la aerodromul de baza Karankut.

Situațiile de aterizări forțate cu avionul în flăcări sau ciuruit de gloanțe, deveniseră frecvente, aproape nelipsite în fiecare misiune.

Aviația de vânătoare sovietică dotată cu avioane IAK sau AIRCOBRA era tot mai agresivă și mai numeroasă.

În 27 noiembrie 1943, la a treia misiune din ziua aceea, slt. Cercel Ovidiu, cu submaistrul Marcu V. a fost incendiat în luptă cu vânătoarea inamică: ”Pilotul a aterizat între linii, de unde a reușit să fugă împreună cu mitraliorul, sub focul artileriei inamince, în liniile noastre; echipajul a scăpat sănătos. (Jurnalul de operații)”

În luna decembrie vremea devenise posomorâtă, nu se putea circula din cauza noroiului, pistele erau acoperite de apă. Comandantul Escadrilei 81 – lt. Aviator Becheanu Victor a pregătit serbarea de Crăciun a grupului, cu compoziții personale și colinde. Un reporter german va imprima pe discuri această serbare (corul grupului și al escadrilelor au cântat colinde tradiționale), care se va difuza la posturile de radio germane în ziua de 24 decembrie 1943, ca reportaj de front.

De Crăciun, grupul primește inspecția generalului Jienescu subsecretar de stat al Aerului, însoțit de generalul Șteflea Ilie - șeful Marelui Stat Major. Aceștia au inspectat grupul și au vorbit mai mult timp cu întregul personal și trupa, creând în grup o atmosferă de înaltă camaraderie.

Cu tot timpul defavorabil s-au executat misiuni de luptă și în luna ianuarie.

În 14 ianuarie 1944 a fost doborât de doi vânători ruși, adjutantul aviator Cameniță Gheorghe; mitraliorului lui – sergentul Novac Gheorghe a scăpat dar cu membrele inferioare paralizate.

În Jurnalul de operații, la data de 11 ianuarie 1944 este menționat „Azi, la Djankoi, lt. Comandor aviator GALENO FRANCISC, - comandantul

Bombardiere B-24 LIBERATOR zburand la joasa inaltime,misiunea Tidal Wave

Mecanici lucrând la motorul unui JU-87 001

67

Studierea hărții înainte de misiune, lt.Tudor Andrei

Grup de piloți și mitraliori pe aerodromul Karankut

Grupului 3, însoțit de lt. Aviator BECHEANU VICTOR – comandantul Escadrilei 81, au botezat o fetiță. Astfel, grupul are o a doua fină, una rămasă la Mariupol, iar alta la Djankoi.”

În martie s-au bombardat: podul de pe Insula Ruski; podul de pontoane de pe Marea Sivaș și Peninsul Kossa și alte obiective din zona Perekop.

În 23 martie 1944, sublocotenenții promoției 1941 au fost avansați locotenenți: Cercel Ovidiu, Dragomir Constantin, Bădulescu Mircea și Pasăre Dumitru. Bădulescu și Cercel au fost decorați cu Crucea de Fier clasa I în numele Fuhrerului de căte ofițerul de legătură, căpitanul aviator Von Stein.

În Săptămâna Patimilor, sovieticii au început atacul pe întregul front din zona Askadan, reușind să rupă frontul în sectorul ocupat de Regimentul 33 Infanterie: „La această acțiune, rușii au atacat cu tancuri grele de 60 de tone, cu aviația de asalt în valuri de 40-50 de avioane, cu aviația de bombardament și vânătoare. La toate acestea se adăugau exploziile succesive ale Katiușei.” Stukas-urile au intervenit și au oprit pentru puțin timp atacul, pentru a permite retragerea trupelor române. Frontul se apropiase de aerodromul de lucru al grupului, la 30 de km.

În data de 10 aprilie 1944, ofițerul de legătură german a transmis

comandantului Grupului 3, ordinul Corpului 1 Aerian German, de a preda imediat toate avioanele, împreună cu toate materialele tehnice, urmând ca personalul și trupa să se retragă cu camioanele la Herones (Sevastopol), în vederea evacuării.

La insistențele comandantului Galeno Francisc, grupul s-a retras în zbor, iar germanii le-au pus la dispoziție avioane de transport JU- 52 și HE111 pentru materialele tehnice. În Jurnalul de operații se scrie: ”Germanii părăseau în cea mai mare grabă, în coloană de marș și cu autocamioane, aerodromul, retrăgându-se la Simferopol și Sevastopol, dând foc la toate clădirile, lucrările și materialele părăsite.

Echipaje speciale dinamitau clădirile mai importante, hangarele și avioanele rămase indisponibile pe teren.”

La Herones s-au predat germanilor avioanele grupului. Păsările de oțel, avioanele dragi pe care stau scrise nume scumpe ca ”GIOIA”, ”MIA”, ”VIORICA”, ” LUMINIȚA” rămân departe de cei ce le-au purtat în luptele glorioase pe cerul întins al Rusiei: la Mius, Kuban, Melitopol, Marea Putredă și Perekop.

„Cu ele Grupul 3 Stuka și-a câștigat renumele și faima ... ele au contribuit la gloria aripilor noastre românești, cu ajutorul lor primii stuk-iști români au înscris pagini nemuritoare de glorie în acest crâncen război pentru

68

Cpt.cdor. Galeno Francisc, comandantul Grupului 3 Picaj și cpt.Alexandru Serbanescu, comandantul Grupului 9 Vânătoare

Cruce și Dreptate, în Cartea de Aur a Neamului Românesc” (Jurnalul de operații).

Transportul peste Marea Neagră s-a efectuat cu hidroavioane germane Dornier DO-24, de la hidroscala Sevastopol la hidroscala Mamaia, în mai multe zboruri.

În dimineața zilei de 12 aprilie 1944 a amerizat și ultimul transport cu care a venit slt. inginer Mețianu Verner, cu ultimii 10 soldați.

Grupul a fost primit cu multă căldură de către comandantul Flotilei de Hidroaviație, cpt. Comandor Borcescu Gheorghe. Astfel, Grupul 3 Stuka, fără nici o pierdere era prezent în țară. Aliniat în fața comandamentului Flotilei de Hidroaviație, grupul a fost inspectat de subsecretarul de stat al Aerului, generalul aviator Jienescu Gheorghe, care le-a urat „Bun venit!”.

Se încheia astfel o importantă și dramatică etapă a acțiunilor în teatrul de operații a Grupului 3 Stuka pe frontul de răsărit.

Până pe 15 aprilie, personalul grupului s-a deplasat cu trenul pe aerodromul Tecuci, unde s-au întâlnit cu alte unități componente ale Corpului 1 Aerian Român (comandant – general aviator Emanoil M. Ionescu).

În Jurnalul de operații al grupului este consemnat: „Într-un cadru

Rafinărie bombardată pe Valea Prahovei (1 august1943)

sobru și milităresc s-a celebrat într-un hangar Învierea Domnului și astfel, pe nesimțite parcă eram de când lumea între ai noștri... Acum un an, la Nicolaev, numai noi între noi am cântat Hristos a înviat! Azi, între ai noștri parcă s-a schimbat cu totul fața pământului și noi de-abia acuma ne dăm seama ce înseamnă legătura sufletească ce ne-a unit pe toți. Umblăm prin oraș și ne căutăm unul pe altul, încă nu ne-am obișnuit să fim singuri.”

B I B L I O G R A F I E: - Destinul unui zburător, Aurel Pentelescu, Ed. Modelism, 2002; - Romanian Black Hussars, Grupul 3 Picaj, Jean Louis Roba, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism Internațional, 1998; - Pumnul țării. Grupul 5 Bombardament Greu, Dan Stoian, Ed. Modelism, 1999; - În căutarea eroilor, Ioan Cherecheș, Ed. Albatros, 1981; - Sburătorii României, anul 1, nr. 2,3, februarie, martie 1945; - România aeriană, anul XVII, nr. 4, aprilie 1943; - Prinții văzduhului, Clemente Mureșan, Ed. Dacia 1996;

69

Jurnalul Angelei Lefterescu (7) prima femeie comandant de lungă cursă din România

Î

n R.D.G. era şi de muncă, dar şi timp de haimănăreală. Ca să-mi fie mai uşor, am hotărât să trimit toate „lesturile” acasă şi am oprit numai strictul necesar pentru vardii şi serviciul de siguranţă - dar oameni unul şi unul, care nu aveau nevoie să li se spună de două ori acelaşi lucru. Şi treaba a mers foarte bine - şi eu m-am plimbat la fel de bine. Îmi plăcea grozav ce făceam şi eram peste tot cu ochii, şi la punte şi la maşină şi afară şi înăuntru.

Deşi se lucra în ture, deci la navă se lucra în program non-stop, nu-mi era greu. Găseam şi timp de odihnă.

Timpul trecea repede de luni până vineri şi mai repede de vineri după masă şi până luni dimineaţă, când şantierul nu lucra decât cu rare

excepţii, aşa că era timp berechet ca să vizitezi atât oraşul, cât şi insula Rugen. Anotimpurile se succed ca şi la noi, aşa că am văzut totul sub toate aspectele. Verdeaţă şi flori şi foarte multe păsări - raţe, lebedeîn parcurile unde se aflau lacuri.

Mă împrietenisem cu o raţă care nu avea o lăbuţă. Se obişnuise să vină să-i dau pâine, încât când mă zărea, zbura către mine şi mă însoţea șontâc, șontâc, mai zbura 2-3 m şi iar șontâc pe lângă mine, până la lac. Cam doi ani a durat amiciţia noastră.

Într-o primăvară, când am revenit la Stralsund, nu am mai găsit-o. Parcurile sunt bine întreţinute. Nu vei vedea pomi, arbuşti sau flori rupte, fie ele cât

de frumoase. Nici nu este nevoie, deoarece au multe florării cu flori de tot felul şi ieftine, aşa că...

Deşi se pare că războiul nu a fost devastator pentru regiunea aceea, se construieşte foarte mult.

Clădirile oraşului vechi au fost menţinute aşa cum sunt - vechi - nu au fost dărâmate. S-a construit un oraş nou lângă cel vechi. Îmi pare rău, dar cel vechi este mai frumos.

Foarte curat. Rar vei întâlni hârtii aruncate pe jos. Şi insula Rugen este foarte frumoasă. Am vizitat castelul construit iniţial prin secolul 12-13. Din turnul renovat am putut admira panorama insulei. O mare de un verde dens şi dincolo de el, Baltica. Multe orăşele staţiuni climaterice. Au şi plaje, dar fiind cu

faţa la nord şi expusă vânturilor, numai plajă, după mine, nu poţi să faci decât într-un fel de scaun cu un fel de coş. Mai bine la Marea Neagră pentru plajă!

Am putut să văd ce înseamnă cu adevărat disciplina colectivă, când în 1978/1979 ne-a surprins în şantierul Stralsund o furtună de zăpadă - un viscol care a ţinut aproape 3 zile. Viscolul n-a ţinut cont că era în ajun de Anul Nou. Dar nici noi nu am ţinut cont de viscol. Anunţaţi din timp - au servicii excelente de prevedere a timpului - am urgentat trimiterea acasă a echipajului care trebuia repatriat - nava venise în şantier pentru an de garanţie cu întregul echipaj, fiindcă venea din zonă, şi am sărbătorit Anul Nou făcând serviciul 2 ore afară la curăţat zăpada, 2 ore înăuntru. Şeful de echipaj, Paţe Pavel, a avut atunci de furcă, dar s-a descurcat de minune. Mecanicii rămaşi la bord au fost şi ei solicitaţi la maximum, deoarece generatoarele navei noastre şi ale unei nave sovietice aflate în prova noastră au furnizat curent oraşului Stralsund. După ce a trecut viscolul, tancurile armatei cărora li se ataşaseră lame de curăţat zăpada, au tăiat drumuri de acces în şantier şi în oraş. De pe prova navei

70

noastre puteai să cobori direct pe cheu sau să te dai cu săniuţa. Marea era complet îngheţată. Şi avea să rămână aşa zile în şir. Gheaţa era tare şi de multe ori treceam de la un cheu la altul pe gheaţă. Era voie.

Trebuia să împingi în faţa ta o scară cam de 3-4 m de care era legat un colac de salvare. Logic. Dacă gheaţa se rupea, să zicem, te agăţai de scară şi nu intrai sub gheaţă. Cu toate că timpul a fost cum a fost, totuşi Anul Nou a fost sărbătorit de noi, cei rămaşi, cu tot fastul, deşi serviciul era 2 ore cu 2 ore la curăţat zăpada. În luna martie am plecat în ţară.

După două săptămâni, pe 2 aprilie, eram înapoi în şantierul german. Încă mai era zăpadă. Am uitat să vă spun că prin peregrinările mele prin insula Rugen, am văzut şi nişte rampe (ajunse în paragină), de unde localnicii spuneau că s-au lansat rachetele V1 şi V2. Şi a venit timpul ca ultima navă din seria super-elor construite în R.D.G. să fi încheiat repriza de an de garanţie şi noi să ne încheiem misiunea pentru care fusesem trimişi acolo şi să ne întoarcem în ţară.

După terminarea concediului am fost trimisă la Galaţi, unde se construia nava Polar VIII, navă care avea să intre în exploatare în 1981, la 31 ianuarie.

Înainte de a trece mai departe, trebuie să vă spun ceva

referitor la navele de pescuit. Aici, la aceste nave, ofiţerul de punte care face cart, pe lângă faptul că face navigaţie, mai şi pescuieşte, adică tot el,cu ajutorul sondei de pescuit, cercetează zona de pescuit, interpretează semnele care apar grafic şi optic pe ecran şi hotărăşte lansarea traulului, lansare pentru care este direct răspunzător, atât în ce priveşte integritatea sculei respective care are un cost ridicat, cât şi securitatea oamenilor - pescarilor - care execută lansarea. Şi asta până la o mare montată de gradul 6-7. După interpretarea semnelor, apreciezi cam cât peşte ai în plasă.

Peştele nu se prinde aşa, cu una cu două. Unul este mai iute, altul mai leneş, nu stă bătut în cuie, bancul se ridică seara spre suprafaţă, ziua se lasă la fund etc. Şi mai este ceva.

Lansările şi virările dacă nu se fac corect duc la ruperea traulului şi atunci să te ţii. Toţi cu gura pe tine, de la inginer tehnolog până la pescarii care bombăne pentru că trebuie să repare scula şi asta cere timp. De obicei, în asemenea cazuri, ai un traul de rezervă, sau 2 sau 3 şi se face înlocuirea, care îţi ia cam 2-3 ore, iar reparaţia se face în drum spre un port sau spre ţară sau la schimbarea zonei de pescuit.

Prin UKW, care rămâne veşnic deschis, se ţine legătura între navele aceleiaşi întreprinderi sau cu nave străine. Cât ai scos? Unde? Ce fel de peşte? etc., pentru că fiecare

vrea să prindă cât mai mult. Şi navele aleargă ca furnicile în sus şi în jos şi ajungi să le cunoşti după un timp după siluetă, culoare, emblemă etc., de departe.

Se întâmplă ca zona să fie bogată în peşte sau să ai „baftă” şi după o traulare de 20 de minute să scoţi 20 de tone de peşte! După cum poți și să stai cu sacul în baltă şi să-l tragi după tine în cart (4 ore) şi să scoţi două coşuri de mărunţiş!

Cele mai bune capturi sunt de 1-1,5 vagoane. Se virează traulul fără probleme şi nu se zdrobeşte peştele.

Când virezi 40 de tone, sacul este atât de plin, încât trebuie să-l tai să mai iasă peştele din el. Un pescar este legat cu centură - centura de o saulă (frânghie) şi de pe punte iată-l pe „Vanea” în chip de chirurg pe apă! Taie sacul şi vine înapoi la bord. Simplu pe hârtie. Deloc simplu pentru cel ce face operaţia şi pentru cei de la comandă. Din sacul acela enorm, plin cu peşte, se recuperează cam 1/3 pentru congelat. Restul merge la făină, la fabrica de făină de peşte şi realmente praf îl face.

Comandantul unei nave de pescuit este ca un director de mică întreprindere. Are plan şi trebuie să-l facă: cantitativ, calitativ, etc. Pentru că nu este plăcut să auzi dimineaţa la ora 10 locală pe comandantul coordonator cum te ia la întrebări, cum şi de ce nu ai realizat cantitatea prevăzută etc.

Plus regulile specifice de navigaţie

în zonele de pescuit, pe care dacă le ignori nu-ţi este moale! Vezi cum vine matahala de vapor peste tine şi tu cauţi să fugi în ultimul moment, dar degeaba. Carambolul este gata şi încep discuţii interminabile în care sunt pomeniţi toţi - fiecare pe limba lui - de la moaşă până la Dumnezeu. De aceea, când am trecut pe nava transportor şi treceam prin zona de pescuit, mă feream de nave de parcă ar fi fost ciumate. Ştiam din propria-mi experienţă ce gândeau despre un intrus ca acesta.

Activitatea de pescuit este frumoasă şi interesantă şi instructivă, mai ales când ai la bord cercetători care caută tot felul de rarităţi - răcuşori sau melci, sau mai ştiu eu ce. Am prins în traul şi delfini şi rechini şi foci şi lei de mare şi meduze şi câte şi mai câte. Nu mai spun cât de frumos este când ai virat traulul la suprafaţă şi stoluri de pescăruşi se aruncă în picaj după peşte sau cât de frumos este într-o zonă densă de pescadoare, noaptea, când vezi toate culorile de lumini sau aproape toate (roşu, galben, verde, alb, albastru, portocaliu).

Traulerele au farmecul lor.

Sunt foarte impunătoare când sunt acostate la cheu şi par tare mici, raportate la imensitatea oceanului.

Cu ele am făcut călătorii lungi de câte 8 luni de zile, însă timpul a trecut repede. Clipele frumoase au alungat departe amintirile zilelor grele. Şi ştiţi când era cel

71

mai greu? În zilele cu ceaţă densă.

Acum, dacă erai în vederea coastei, făceai punctul navei cu ajutorul radarului, dar beleaua era că mai erau şi nave în zonă, în deplasare sau pescuit sau ancoră sau derivă. Şi fiecare semnal luminos din radar trebuie urmărit şi interpretat şi te înnebunea sirena de ceaţă cu semnalele fonice. Noroc că sirena se cupla pe automat pentru fiecare

situaţie în parte (marş, pescuit, derivă, ancoră) şi nu mai trebuia să tragi de mânerul respectiv, ca pe vremea navei bază „Octombrie Roşu”. Carturile pe timp de ceaţă sunt foarte obositoare. Cine spune că nu-i aşa, minte. Şi umezeala ne pătrundea până la oase, deşi eram bine îmbrăcaţi. În permanenţă uşa de la comandă - uşa de sub vintera deschisă. Un plus de vigilenţă

nu strică niciodată. Când se ridica ceaţa, respiram uşuraţi. Şi mai rău era cu furtunile de nisip adus de vânt din Sahara. Atmosfera era ca de ceaţă - nu vedeai decât propriaţi provă, dacă o vedeai- şi nisipul extrem de fin care se punea peste tot, îţi intra în gură şi în nas fără să vrei. Aşa că tot mai bine era pe vreme bună cu soare, chiar dacă vântul sufla mai tare şi activitatea

de pescuit cerea un plus de atenţie din partea tuturor. Sigur este că activitatea mea a fost apreciată, din moment ce în 1975 mi s-a decernat ordinul Steaua Republicii cl. V-a. (urmarea în numărul viitor)

72

GRĂDINA CAROLINEI

Î

n această parte a anului grădina Carolinei s-a pregătit deja de toamnă! Suntem încă în perioada de maximă înflorire a daturei – albă sau galbenă – iar trandafirii, săracii, se pregătesc pentru ultima înflorire! Le apar ultimii boboci care, cu puțin noroc, se vor transforma în flori mature toată luna noiembrie și poate și….. cine știe ?

În septembrie au înflorit tufănelele și crizantemele, la al căror spectacol liric – simbolist poți privi cât timp plantezi bulbii!

Cum care bulbi? Păi bulbii de lalele, narcise, zambile și crocuși care vor înflori primăvara viitoare.

Acești bulbi se plantează în pământul afânat, deci un oarecare

73

efort este totuși necesar din partea grădinarului.

Tot în septembrie a înflorit și hebe și s-a colorat varza ornamentală, de asemenea tot acum s-au format și au prins culoare bobițele albe de GAULTHERIA MUCRONATA, bobițele galbene de PYRACANTHA și cele roșii de COTONEASTER.

Carolina, în această perioadă, urmărește mai mult ca oricând buletinele meteorologice sau semnele cerului căci, în funcție de cât de repede se va răci vremea, va trebui sa fie duse în casă lăzile mari cu florile cărora nu le priește frigul iernii și vor la căldură! Florile sunt tratate fiecare după nevoile, poftele și capriciile ei, căci numai așa înțeleg ele să te răsplătească – uneori, ce-i drept, peste așteptări! – cu spectacolul fragil și tulburător al vieții diafan colorate!

Un boboc de ginere

74

Acolo unde se avântă condorii

Titicaca şi Machu Picchu Oraşul Machu Picchu şi cordiliera andină în timpul ploilor de toamnă

75

P

rintre cele mai importante obiective turistice din Peru se numără şi două puncte situate la mare altitudine: Lacul Titicaca şi ultimul oraş „pierdut”, Machu Picchu.

O legendă quechua aşează originea poporului inca în Insula Soarelui din cadrul Lacului Titicaca. Etimologia cuvântului Titicaca provine din două cuvinte ce aparţin limbii quechua: titi, care înseamnă plumb, şi ccacca, care înseamnă stâncă (rocă), adică „Muntele de plumb”. După alţi cercetători ar însemna „Muntele de staniu”. Mai este cunoscut şi sub numele de „Lago de Puno” sau „Laguna de la Paz”.

Lacul Titicaca deţine mai multe recorduri în domeniu: este lacul tectonic situat la cea mai mare altitudine (3810m) şi totodată lacul navigabil situat la cea mai mare înălţime. El face parte din Rezervaţia Naţională Titicaca (36180ha), alături de care se mai adaugă şi peisajul de mare altitudine cu flora şi vegetaţia specifice sectorului andin de mare altitudine.

Lacul Titicaca are o suprafaţă totală de 8559 km2 şi o adâncime maximă de 283m. Temperatura medie anuală, între octombrie şi mai, este cuprinsă între 90-110C, iar din iunie până în septembrie de -70 sau -10 0C. Este situat între Peru şi Bolivia, fiind cea mai importantă rezervă de apă dulce din sectorul andin al cordilierei sud-americane. Într-o oarecare măsură este comparabil cu Baikalul, dar la o altă scară.

Pe lângă insulele naturale existente în cuveta sa acvatică, mai există şi o serie de insule artificiale construite din trestia cunoscută sub numele de totora. Cele mai cunoscute insule artificiale sunt: Uros, Tupiri, Santa Maria, Tribuna, Toranipata, Chumi, Paraiso, Kapi, Titino, Tinajero şi Negrone. Cea mai mare şi mai vizitată este insula Uros. În aceste insule locuiesc mai mult de 700 de locuitori, care pe lângă pescuit se ocupă şi cu activităţile turistice. Ca urmare a creşterii numărului de turişti, vechea civilizaţie lacustră se schimbă rapid şi prostul gust începe să-şi facă simţită prezenţa. În orice traseu turistic este inclusă şi una din insulele de totora. Obligatoriu turistul trebuie să treacă pe lângă vânzătorii ambulanţi care cer preţuri incredibile, la care neapărat trebuie să negociezi, şi în final eşti urcat pe o barcă tradiţională unde un copil cu dezabilităţi fizice începe să cânte tot felul de inepţii de la care nu te poţi abţine din râs. În final trebuie să plăteşti obligatoriu, deşi nu eşti anunţat, încă o sumă de 3 euro pentru spectacolul ridicol la care ai asistat.

Transportul tradiţional se face cu ajutorul ambarcaţiunilor confecţionate din trestia numită totora, şi poartă numele de balsas.

Cea mai importantă aşezare peruană din jurul lacului este Puno, oraş colonial cu o populaţie de peste 100.000 locuitori. Transportul cu autobuzul regulat de pasageri, în condiţii normale (dacă nu te deranjează mirosul respingător degajat de localnici sau faptul că se poate aşeza lângă tine o localnică cu fundul mai mare ca scaunul de alături), între Arequipa şi Puno, peste înălţimile Anzilor, se desfăşoară pe parcursul a 6 ore şi costă

Puno - cel mai important oraş de pe malurile peruane ale Lacului Titicaca

Planta „totora” din care se confecţionează ambarcaţiunile numite balsas

Cartierul general al unei familii din insula Uros

76

În piaţa centrală a oraşului Cuzco

Staţie de mare altitudine pe ruta Arequipa-Puno (Titicaca)

Centrul oraşului colonial Cuzco

77

Cartierul general al unei familii din insula Uros

cca. 7 euro. Preţul, în cazul de faţă, este rezonabil, iar la un hostel, singur în cameră, plăteşti cca 8 euro.

Unul din cele mai vizitate oraşe şi totodată cel mai bine păstrat ca centru vechi, este Cuzco, cea mai faimoasă urbe a Imperiului Incaş. Are o populaţie de 322.000 locuitori şi reprezintă poarta de plecare către oraşul „pierdut” - Machu Picchu. Cu toate că Peru nu poate fi considerată o ţară sigură pentru turism, Cuzco şi Machu Pichu oferă în schimb o pază costisitoare, dar care dă un randament maxim. Am avut impresia că numărul poliţiştilor costumaţi în uniforme este mai mare decât cel al turiştilor străini.

Locuinţe pentru turiştii care vor să înopteze în insulele plutitoare din Lacul Titicaca

78

În acest număr nu au intrat şi cei îmbrăcaţi în civil! Cred că tocmai din acest motiv şi preţul trenului, sau chiar al hotelurilor, este cu mult mai mare decât în alte regiuni ale statului.

Cel mai rapid acces către cetate se face cu trenul numit Inca Trail. Din păcate, chiar şi pentru ultima clasă a trenului, biletul este extrem de scump pentru cei 70 km. parcurşi. Cu toate acestea efortul este din plin răsplătit, deoarece oraşul „pierdut” al incaşilor oferă una din cele mai frumoase privelişti pe care le pot etala Anzii şi cultura acestor locuri. Preţul unui bilet dus-întors, la clasa backpakers, este de 100 euro, iar pentru clasa I ajunge şi la 400 euro. Sunt condiţii de normalitate, dar la o viteză extrem de mică, cu staţionări dese şi plictisitoare.

Cu toate că Machu Pichu a cunoscut o înflorire extrem de importantă, el nu a fost amintit în nici o cronică spaniolă, fapt pentru care ruinele sale au fost descoperite abia în anul 1911 de către istoricul american Hiram Bingham.

Oraşul este situat în vârful unui munte, perfect izolat de aşezările înconjurătoare, fapt pentru care era practic de necucerit. Pe lângă sistemul incredibil de construcţie şi aşezare a pietrei cioplite fără utilizarea liantului, se mai pot observa şi terasele agricole extrem de numeroase şi ingenioase, precum şi aducţiunea de apă la nivel de tehnică modernă. Privind ruinele acestui incredibil oraş, mai mult ca sigur îţi pui întrebarea: erau băştinaşii

mai înapoiaţi ca europenii? Cine trăia mai bine? Cum a putut fi cucerită o asemenea fortăreaţă inespugnabilă? Oricum, atmosfera „oraşului pierdut”, mai ales pe timp de ploaie şi nori negri, apăsători, este destul de aventuroasă şi trimite cu gândul la strămoşii necunoscuţi ai marilor înălţimi. În orice moment aştepţi apariţia unui condor sau a unui războinic cu chip de pasăre.

Dacă în urmă cu 10-15 ani abia apăruseră primele locaţii de cazare în satul Machu Picchu, situat la poalele cetăţii, astăzi aşezarea este în plină expansiune. Din păcate, mai ales pentru o ţară săracă precum Peru, preţurile la cazare, dar mai ales la mâncare, sunt extrem de ridicate, chiar şi pentru cei mai bogaţi europeni.

Localnicii artizani din zonele turistice ale Americii de Sud nu sunt la fel de supărători ca arabii, dar sunt plini de arta kitchului şi preţurile, afişate sau nu, sfidează bunul simţ. Extrem de rar poţi să tocmeşti un preţ apropiat de cel real.

Machu Picchu - zidul fără liant

Impunătoarele locuinţe din Machu Picchu

Agroturismul din satul Machu Picchu

79

Agroturismul din satul Machu Picchu

80

ARHIVELE TRANSCENDENTE

Muntele Parâng - vechiul grecesc „farangos” Constantin 7 GIURGINCã CRAINA

I

storia muntelui (toponimicului) Parâng ne conduce spre aceiaşi memorie arhaică, aceiaşi care a conservat realităţi lingvistice din limba şi cultura popoarelor euroindiene care au format populaţia vechii Europe, fapte de limbă din spaţiul pelasg (valac) care a supravieţuit încă în antichitate datorită dialectului dorian, format ca limbă şi popor în spaţiul trac de la nordul Dunării. Pe această filieră putem vorbi de atestări de cuvinte daco-româneşti în limba greacă din perioada ei arhaică, adică a dialectului dorian vorbit în Grecia arhaică.

Începând cu sfârşitul mileniului III î.e.n. triburi de păstori războinici euro-indieni (dorieni, ahei, ionieni) din preajma Dunării, au pătruns în valuri succesive cucerind sudul peninsulei Haemus/ Balcanică. Supunându-i pe pelasgi, cei mai vechi locuitori ai acestor

ţinuturi, prin simbioză cu aceştia s-a format poporul elen/grec.

Unul din cei mai mari lingvişti indo-europenişti, francezul A. Meillet, afirma: „vocabularul grecesc reflectă o civilizaţie profană, îndepărtată în vechea cultură indo-europeană, ca urmare a profundelor schimbări petrecute în viaţa materială şi spirituală a imigranţilor coborâţi de la Dunăre spre Peloponez şi Egee”.

Lingvistul român C.C. Diculescu în lucrarea sa „Dacia română în oglinda inscripţiilor şi a limbei de azi. I. Elemente greceşti”, Cluj 1926, surprinde cuvinte arhaice euroindiene în daco-română şi în greaca veche (arhaică). Existenţa unor similitudini lexicale între

elină şi daco-română se datorează: 1.Elina şi traco-daco-geta au făcut parte din marea familie a limbilor euro-indiene (au aparţinut spaţiului Vechii Culturi Europene Neolitice).

2. Triburile eline au plecat din nordul Peninsulei Haemus/ Balcanică, acolo unde se găsea lumea traco-daco-getă.

3. Triburile eline s-au suprapus pelasgilor care erau euro-indieni şi care erau chiar traci. De aceea multe cuvinte din greaca arhaică sunt împrumuturi de origine pelasgă preluate în elină.

Poetul, eseistul şi marele cercetător al sufletului trac, Dan Botta, scrie un studiu de referinţă:

„Roma - Threicia. O încercare de etimologie a limbii române”, ed.Crater, Bucureşti, 1997, în care reconstruieşte etimonul daco-get plecând de la cuvântul vechi elin echivalent şi atestat, pentru că foarte multe etimologii vechi româneşti prezintă elemente comune cu cele din dialectul dorian. În acest mod Dan Botta obţine pentru multe cuvinte româneşti derivatele lor greceşti, încă din acele timpuri îndepărtate.

Cercetătorii G. Giulea, C. Diculescu, I. Conea îlt reconstituie pe Parâng din vechiul grecesc pharangx - anggos (pharangxpharangos) = munte scobit. Parâng e apropiat de vechiul grecesc parangos şi are acelaşi înţeles: munte scobit. Limba multimilenară a geto-dacilor a influenţat prin dorieni şi celelalte neamuri plecate din Dacia limba vechilor greci şi formarea limbii latine clasice

81

romane.

Urmărind harta şi observând relieful, cititorul remarcă o sumedenie de numiri toponimice foarte elocvnente: Groapa Mândrii, Căldarea Cibanului, Gaura Mohorului, Iezerul, locul Găuri, Zănoaga, Pleşcoi, Căldarea Setei, Căldarea lui Murgoci etc. Este plin Parângul de căldări, găuri, zănoage, gropi, iezere. În masivul Parâng există şi următoarele nume de munţi: Gropul, Groapa, Zănoaga, Sape, Găuri, Tărtărăul etc. Toate aceste nume însemnând sinonimic acelaşi nume: munte scobit.

Numai că parâng, ca substantiv comun, a pierit din limbă, în timp ce groapa, sapa şi zănoaga au rămas. Deci, dacă există munţi cu numele de Groapa, Găuri etc. nu e deloc nefiresc ca în aceeaşi regiune să întâlnim şi numele de Parâng, care e sinonim cu Groapa şi Găuri.

Se mai adaugă şi coincidenţa de accent la parangos şi la Parâng - aşa cum îl pronunţă ciobanii din partea locului - cu accentul pe prima silabă.

Dar acelaşi nume de căldare glaciară, groapă, munte scobit, este dat şi unei gropi glaciare: Groapa Varângul sau simplu Varâng. Ea este situată la nord de masivul Ţarcu, între Bistra transilvăneană şi Râul Mare.

La origine s-a spus, desigur, numai Varâng, dar cu vremea ciobanii locului uitând semnificaţia cuvântului Varâng, au adăugat lângă

el şi cuvântul Groapa, neştiind că Varâng, înseamnă groapă şi a ieşit o tautologie: Groapa Gropii.

Acelaşi lucru s-a înâmplat în cazul Curmătura Prislopului (Munţii Făgăraşului, 15 km. est de Câineni) în care poporul a uitat că Prislop, la origine tot curmătură înseamnă, şi a zis deci Curmătura Curmăturii pentru Prislop. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu toponimia Gura Sada, în care s-a pierdut sensul original al cuvântului: în vechea slavă sad = gură (de râu) şi au adăugat Gura Sad, adică Gura Gurii.

Că s-a făcut o dedublare a sensului Groapa Varângul e că la nord-est de la mal e o groapă pe care harta o arată sub numele de Varângul. În regiune se mai găsesc şi alte derivate: Pârâul Varânguţul şi Pârâul Varângelul, mai există un Pârâu Varângul şi vreo trei, patru stâne numite Varângul, toate acestea fiind grupate în partea de nord-est a munţilor Ţarcu, sub culmea principală care se menţine la peste 2000 metri, la obârşia Bistrei bănăţene.

Varâng este deci un dublet al lui Parâng derivat şi el tot din parangos, denumind o excavaţie, o groapă ca şi termenul vechi grecesc.

Dar zona masivului Parâng ne oferă şi alte cuvinte din limba dacogetă care s-au conservat şi au fost atestate în greaca veche, termeni şi sensuri preluate din limba dacogetă de către dorieni în migraţia lor din Tracia spre Peloponez.

1. Toponimicul munţii

Tâmpele atestat în greaca veche Tympha = Măgură. Măgură în limba românească veche avea şi înţelesul de munte (e vorba de cele două Tâmpe ale Gorjului, chiar lângă Parâng).

2. Un alt toponim salvat de memoria arhaică a poporului dacoromân este muntele Argeaua cu vârful Piatra Argelei (1422 m, tot în masivul Parâng). Toponimicul trimite spre rădăcina Arge care în daco-getă consfinţeşte atributul sacru de lumină, luminos, alb ca lumină primordială (vezi acest sens la marea noastră davă: Argedava: cetatea luminii). Dorienii au migrat cu acest înţeles sacru, mitic şi spun şi ei arge.

3. Muntele Tărtărău din masivul Parâng, despre care am discutat. Parângul conservă în memoria sa arhaică sensuri şi înţelesuri dintr-o limbă în care s-a plămădit marea civilizaţie tracodaco-getă.

Ar mai fi de adăugat că prototipul daco-get, Parâng, conservat în arhaicul dialect dorian cu parangos, a supravieţuit în peninsula iberică la portughezi prin cuvântul barrancos. Cuvântul numeşte o noţiune geografică în tratatele despre geografia pământului, însemnând o vale, un jgheab săpat de ape într-un con vulcanic (deci aproape de sensul iniţial, muntele scobit, desemnează tot o excavaţie, o scobitură în corpul unui munte). Limba portugheză din care l-a împrumutat geografia, din acelaşi izvor grecesc îl moşteneşte,

care izvor din crestele cărunte al Carpaţilor a plecat la vale botezând lumea.