Cristian Ovidiu Dinică

54 Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4)

expresia gravă și profesională. Căci la mult cărămiziu merge și un pic de vernil! Emoţionat de atâta consens, omul extrem de bogat o aprobă cu un zâmbet invers proporţional: – Cum grăiești matale. Numai că mi-ar trebui repede. Peste o oră după apu-sul mijlociu dau o petrecere mare și sănu fie pereţii goi. – Un Pietro Perugino, ca să nu mai zic de Botticelli și de Jan van Eyck e mai greu de procurat. Nu căar fi prea scump, însă durează. Ultimul a ţinut două secole fără modificări de vopsea. Vă recomand călduros (pătura din păr de cămiluf e mai călduroasă!) un tânăr artist, dar sărac, care-n două zile de luni încolo vă face un tablou identic. Nici autorul nu l-ar putea deosebi de celelalte! Nu vă costă. Opt mii de ghiuldenieultimulpreţ.Lanouămetri pătraţi, revine cam o mie de ghiuldeni metrul. –Numai atât? se miră omul extrem de bogat socotind pe degete. Convenabil. Știţi cât s-a scumpit terenul la etajele de sus? se destăinuie omul. În centru nici nu mai vorbesc! Săfacăpânăla urmă opt. Unul cam cât plapuma, de atârnat pe șemineu. E decorativ. Cine mai face focul în ziua de azi? Mâine, da. – Cioplituri nu doriţi? se interesează vânzătoarea, ca orice negustor de antichităţi care, știind că nu întotdeauna peștelemergecuvinalb,se simte dator să-i recomande clientului interesat de cărţi și tablouri și două, chiarpatrutonedesculp-turi în bronz marmoreic de Kazahstan. Sunt veritabile, îl asigură dumneaei cu un cârlig să nu alunece de pe geamul central, unde omul extrem de bogat se urcase pentru a admira apusul soarelui mic. Să nu alunecaţi, îl lămurește și omul devine mai flexibil.

– Sunt de-a gata? Sau le obţin toc- mai mâine? se preocupă omul extrem de bogat. – De-a gata! vociferează vânzătoa- rea, adăugând ca pentru știinţa unuia care se pricepe: sunt turnate în Nisipotamia. Ăsta e un deșert nou înfiinţat. Fac ăia ce vrei și ce nu vrei! Un văr nu a vrut ceas electronic și nisipotamienii i l-au făcu imediat în opt hectominute. Ce mai e în ziua de azi un hectominut? întreabă retoric. O săvedeţi, sunt perfecte. Și tot cărămizii, că bronzul se tratează cu aciziși se-nverzește rapid. Omulextremdebogatedeacord. Acordurile unei simfonii pline de înţelesuri tocmai răsunăde pe pasarelă în timp ce din lift coboarăorchestra de camerăateleviziuniicureportericutot să facă un reportaj cu omul extrem de bogat,dar cult.

Trasă de coadă

Tovarășul Doru-din-SectoruNouă, seducelaţară.Ţaraeunmicsat indepen- dent și aleatoriu pe latura stângă a râului învolburat, nervos mai ales vara când sea- că, numit Cricovul Sărat, salinitatea apei fiind avansată la gradul de apămarină. Tovarășul Doru-din-SectoruNouă are o casă la ţară. În casă viețuiesc doi to- varăși indiferenţi pe care i-a închiriat de la Comitetul Central de Pardid și Închirieri să-i alunge insectarii de pe roșii (rozurile, galbenurile și vînăturile, fiind mănate). În spate, casa are o grădină cu terasă de granit greu pe care apasă ivind crăpături de rușine. Printre roșii, albastroșii și morcotofi cresc buruieni florifere cu spini teribili. O dată, după o ploaie, dintre buru- ieni se ridică un peduncul neînsoţit care stă uneori aplecat de la povarapicăturilor.

Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4) 55

Din trei în trei luni a câte douăzeci și cinci de zile, anul având zece ori două-sprezece luni, așadar, de la an la an, pen- dunculul în formă de apendiceterminalal părţii posterioare la animalele vertebrate, intitulat știinţific coadă, se face mai mare, dar numai dacănu-l iei în seamă. Pe tovarășii închiriați nu-i intere- sează buruienile florifere, trandafirii sunt de ajuns după roșii. Atâtea sezoane cât pedunculul nu iese dintre buruieni, la șe- dinţele de propășirea agriculturii perene, nici nu se vorbește de el. – A crescut coada din grădină? se preocupă tovarășul Doru, când vine să se aprovizioneze cu trufandale din gama iarnăîmpovărată. – Care coadă? Apoi, la noroc, ca și cum ar fi vorba de un artefact parţial restaurat, fiind lipsit de importanţă, îi dau replica: – De obiectul acela însufleţit care crește lângă uluci, zici tovarășe? Da’ ce aveţidumneavoastrăcuel,detot întrebaţi? Ulucile îi produc umbră. Este adevărat că tovarășul Dorudin-Sectoru-Nouă, ar trebui să fie ultimul om - majoritatea suferă de transplanturi electrice. Nici măcar nu trebuie să-l preo- cupe coada din grădina casei. Totuși, nu se știe de ce, numai la ea îi e gândul. Și când pleacă la ţară, în loc să-și vadă de-ale lui, să alungecărămușteledepetomatelemulticolore,săcolecţionezeroţizimţuiteși fa- ruri de casetofon, să ciocnească o carafă de vin (de dus e mai greu, strugurii suferind de acreală și morocăneală), să discute de una, de alta și să-și umple geamantanele cu curci zvântate și zarzavaturi, el glonţ în spatele grădinii. Împușcătura nu doare, grădina având puncte de atracţie: băncuţe de repaus, statuete din bronz cu cișmea, două plante carnasiere. Tovarășul Doru se holbează la coadă și se minunează că se mișcă, și că e din ce în ce mai mare, la început. Prima oară ca o codiţă de purcel, răsucită și jucăușă și în câteva luni ajunge o ditamai coada voluminoasășirobustă,ca dezimbrant, fremătând din când în când, doar atât cât să priceapă tovarășii sceptici că jivina din adâncuri e mult mai mare, câtdoi,oripoatedouăzecidezimbranţi la un loc. Nimeni nu poate ști dacă e numai moţul, ori e toată. Pe data de opt la o săptămână după ce urmase luna lui brumărel, tovarășul Doru-din-Sectoru-Nouă, oprește auto- mobilul fâlfatic în mijlocul curţii. Acela e locul din care distanţele până la pivniţa de licori, la cămara de burdufuri și la magazia de antricoatesăratesuntaproximativegale cu patru. O șterge în salturi la coadăca sătragăzdravăn de ea în sus și în părţi; late-ral sunt ulucile. Nu se știe ce i s-a cășunat pestenoapte,căciseapucăsă-o smulgăsau numai să-o zgâlţâie ca săse lămurească o dată (douăzeci și opt octombrie nouă sute optzeci!) cât este de mare. De la distanţă, tovarășul Doru pare că se ia la trântă cu cineva, de aproape, se certifică. Vecinul de sus îl vede cum se balanseazăprintre cocenii de grâunioc și nu zice nimic, fiind resemnat,ca omul care aînţeles multe din viaţă: – Măi, măi, măi. Ce i s-a năzărit tovarășului Doru pe bâzdâgania aia! Căci zăbovea și ea acolo și uluicile nu o deran-jau. Și pe nimeni. Tovarășul Doru trage de ciudăţenie și tot trage (arma are calibru mic pentru nimereală) mai ales că își pune ambiţia și reușește s-o învingăși s-o miște niţel din glie. Coadanumaiestedeladouăzeci de zimbranţi la un loc, ci una mare și grea, de saurian iguanodon din mezozoic de peste o sută de metri adâncime.Șicândsmuceș- te mai tare, jivinacare-șiţinevârfulcozii