Sorin Zamfirescu/ Rememorări cu gust de pelin vol. II, erată în descriere

Motto: „SINE IRA ET STUDIO”

Dedic această carte RÂMNICENILOR adevărați, față de care am o prețuire deosebită.

Redactor: Gheorghe DEACONU

Culegerea și tehnoredactarea: Autorul

Corectura: Marinela CAPȘA

Procesarea imaginilor: Gheorghe DEACONU

Coperta: Dumitru VULPARU

Portretul de pe coperta IV: Aurelia ROGOJINARU

Pregătirea pentru tipar: Cristina BRĂNESCU

Descrierea CIP

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ZAMFIRESCU, SORIN

Rememorări cu gust de pelin / Sorin Zamfirescu. Râmnicu Vâlcea : [s.n.], 2019 2020 2 vol. ISBN 978 973 0 29730 0

Vol. 2 : Mărturiile unui politician "pârât". Goleşti : Fântâna lui Manole, 2020. ISBN 978 606 8641 24 9 821.135.1

Tiparul: CONPHYS RÂMNICU VÂLCEA

SĂ NU TE DAI BĂTUT !

Mărturisesc faptul că nici eu nu citesc întotdeauna cuvântul introductiv al cărţilor ce miau rămas la suflet. Însă cel care se aventurează să parcurgă volumul de față, trebuie să se supună unei asemenea cazne (după ce-mi face un hatâr, îndrăznesc să-i creez și obligații!) dacă dorește s-o înțeleagă cât mai bine, sau să acorde autorului anumite circumstanțe pe care s-ar putea să le merite.

Recunosc de asemenea că motto-ul este teribil de pretențios şi greu de respectat. Din textele unor memorii nu pot fi excluse complet ura sau părtinirea. Oricâtă strădanie ar depune autorul, cartea sa de memorii nu poate fi altfel decât subiectivă. Evident, doza de subiectivism este diferită de la un memorialist la altul. De fapt toate creațiile personale, indiferent de amploarea şi valoarea lor, poartă amprenta marcantă, subiectivă, a personalității autorului.

Iar memoria, indiferent de gradul ei de fidelitate, este un editor notoriu pentru sentimentalism. Multiplele sale distorsiuni, în final, selectează dorința de a păstra nealterat partea care i convine și cosmetizează invariabil trecutul. Cele ce nu o avantajează se estompează sau, câteodată, chiar dispar. Aşadar, obiectivitate totală nu există!

Vreau totuși să subliniez că dorinţa mea este să relatez cât mai echidistant fapte, evenimente, din perioada când am fost înregimentat activ în politica mioritică postrevoluționară, străduindu-mă ca subiectivitatea, inerentă de altfel, să rămână la pragul cel mai de jos.

Pentru a mi dovedi că este așa, am refăcut de mai multe ori o bună parte din cele scrise, încercând o detașare cȃt mai mare. Dar, vrând-nevrând, am și eu slăbiciunile mele, așa că nu trebuie să mă judecați prea aspru. Și știți cum se spune câteodată despre cel ce îndrăznește să iasă la rampă: e mai grozav decât cred alții, dar e mult mai puțin grozav decât crede el că e... Dar, oameni suntem!

În perioada 1996 2012 am fost implicat in politica romȃnească, asumȃndu mi roluri de spectator sau actor, dar niciodată regizor. Am spus şi repet, nu sunt un bun politician, dar am îndrăznit să afirm specializarea, priceperea mea în administraţie. Funcţiile publice deţinute temporar au fost poziţii cu pronunţat caracter administrativ sau legislativ. Primarul este administratorul general al oraşului, iar consilierul municipal face parte din grupul de administratori ai tuturor serviciilor publice urbane. În același timp, parlamentarul este sau ar trebui să fie un legislator, nu un politruc!

Volumul de față are la bază îndemnul, aproape imperativ, primit din partea a doi publicişti și literați vâlceni de vază, George Smeoreanu și Liviu Popescu, pe care aș îndrăzni să i numesc prieteni (sper să mă considere și ei la fel). După ce au citit manuscrisul primului volum al „Rememorărilor”, publicat în vara anului 2019, mi au spus verde n față: Nu i suficient! Mai vrem! Ai fost implicat, ai participat direct la evenimente administrativ-politice dintr-o perioadă complicată și importantă a dezvoltării Râmnicului, deci ai datoria să scrii ce crezi despre cele întâmplate. Nu ajunge să te declari „împătimit al Râmnicului”, ci trebuie să le spui concitadinilor care te-au preferat într-o anume perioadă, dar nu numai lor, lucruri, mai mult sau mai puțin știute, la care ai fost fie părtaș, fie spectator!

După ce am chibzuit o bună bucată de vreme, am înțeles și eu că este într-o anume măsură o datorie să relatezi păreri de individ implicat direct în spectacolul politic la care ai participat, pentru a permite eventualilor cititori o panoramare cât mai amplă a evenimentelor. Prin urmare le-am dat dreptate, încercȃnd să mă conformez atât cât pot eu de bine.

E drept, a mai existat un motiv al continuării rememorărilor, care se referă la familionul Zamfirescu. Deşi înţeleg faptul că într-un oraş de provincie nu ai posibilitaţile de realizare oferite de Capitală, nu sunt împăcat cu gȃndul că amȃndoi feciorii mei, Dan și Radu Zamfirescu, cu familiile lor cu tot, s au bucureştenit. Sunt slabe speranţe să revină vreunul din ei în oraşul

„împătimirii mele” şi de aceea încerc să le povestesc, prin acest volum, modalitatea implicării şefului actual al clanului, în cele întȃmplate la Rȃmnic într-o anume perioadă. Poate că lor, direct, aş fi reuşit până la urmă să le detaliez câte ceva, dar ce mă fac cu Silvioara, şturlubatica mea nepoţică de 7 ani (leită bunică-sa Silvia), sau cu strănepotul romȃno-american apărut între timp, Thomas Zamfirescu DeRyder? Ei nu trebuie să afle? Mai am timp să le povestesc şi lor?

O altă mare problemă a constituit-o stilul, mai bine zis, forma scrierii. E drept că faptele relatate au câteodată o tentă amuzantă, datorată stupizeniei sau caraghioslȃcului piesei sau actorilor, iar altădată pot provoca o tristețe cauzată de urmările neplăcute ale unor decizii politice neavenite. Însă nu-mi pot permite să folosesc un ton ironic, persiflant deși ar fi fost mai lesne și mai plăcut de parcurs întrucât ar însemna că întreaga mea participare a avut drept temei doar amuzamentul sau implicarea formală și ar fi păcat să credeţi asta. In cele din urmă, am adoptat stilul unor mărturisiri, al unor spovedanii.

In ce măsură duhovnicii mei, cititorii, mă vor absolvi de păcate, vom vedea … Perioada acoperită de aceste rememorări se referă la anii de după '89, cu deosebire cea cuprinsă între anul 1996, când am fost „racolat” de Convenția Democrată, recte de Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, pentru a candida la funcția de Primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, și anul 2012, când am ieșit definitiv „la pensie”, încheindu-mi mandatul de deputat în Parlamentul României.

În genere, cititorii − chiar și cei avizați sunt dornici să afle detalii despre cancan-uri, despre tot felul de drăcii petrecute în spatele ușilor închise. Cine povestește asemenea snoave are succesul asigurat. Regret, dar n o să cad în plasa unei asemenea capcane. O să încerc să redau cât mai veridic întâmplări din acea vreme, dar fără să calc în picioare statura „eroilor” povestioarelor mele, sau să intru cu galoșii în intimitatea lor, chiar dacă risc să fiu ceva mai anost.

Unii cititori, ceva mai severi, s ar putea să se declare nemulțumiți că o parte din cele scrise în acest volum se referă şi la situația politică de la nivel național, dar nu i bai! Am spus de mai multe ori că eu mă pricep doar la administrație. Demagogia și manevrele politicești mi-au repugnat întotdeauna. Însă multe din evenimentele locale, interpretate corect, sunt o continuare a celor ce se-ntâmplă în capitala României și invers, deci nu pot fi tratate separat. Alţii, nu mai puţin aspri, ar putea să asemuiască acest volum cu o carte albă a mandatului meu de primar. E posibil să aibă dreptate. Nu am cum să relatez cele petrecute in perioada 1996 2000 decȃt de pe poziţia în care mă aflam. Altfel, ar fi trebuit să spun doar poveşti despre discuţiile, multe din ele extrem de sterile, din cadrul forurilor inferioare de conducere ale partidului meu şi acest lucru ar fi chiar neinteresant. Cine doreşte să scrie o istorie a P.N.Ţ.C.D.-ului local, n-are decȃt s-o facă, dar eu nu am să încerc aşa ceva.

Radu Paraschivescu scria: „Există − şi a fost deja formulat − reproşul că prefaţa unei cărţi e o formă de contextualizare. Aşa este. Şi comportă la rȃndul ei acelaşi risc: montarea unei lentile, prin care cititorul citeşte aşa cum i se spune”.

Jur că eu n am vrut să montez nimănui niciun fel de lentilă! Şi vă mai rog să rețineți: prin încercarea de faţă nu am dorit să sufoc spațiul publicistic și așa excesiv de încărcat cu scrieri prea puțin potrivite.

În concluzie, am făcut ce ştiu mai bine, cu credinţa că n-am greşit prea tare. Şi pot să afirm, cu mȃna pe inimă, calitatea certă a înscrisurilor din aceasta carte: SUNT SINCERE!

În urmă cu 3 4 ani, la o emisiune a televiziunii locale, la care participau în afară de mine încă doi rȃmniceni de seamă, moderatorul, un ziarist versat pȃnă dincolo de limite, m-a întrebat brusc: „Domnule Z., orice s ar zice, sunteţi un om de succes. Care i secretul?” După o scurtă şovăială, am răspuns clar: SĂ NU TE DAI BĂTUT!

Cred cu tărie în această formulă de viaţă!

Biruința nu i obligatorie, obligatorie e lupta scria N. Steinhardt. Așadar, dacă te dai bătut, nu mai poți continua lupta, care este obligatorie pentru împlinirea unui destin.

Mai menționez ceva. Am intitulat toate aceste scrieri „Rememorări cu gust de pelin”. Primul volum din această serie a fost publicat cu subtitlul „Și voi unde erați?”. Între cele două

volume sunt diferențe foarte mari. Pe de o parte, primul cuprinde afirmaţii dovedite cu înscrisuri autentice, iar volumul de față, având un pronunţat caracter memorialistic, nu se poate dezbăra decȃt parţial de subiectivitatea autorului. Pe de altă parte, unele din amintirile ce vor fi dezvăluite în continuare nu mai au un gust chiar atât de neplăcut precum cele apărute în cartea editată deja. În fapt, pelinul este amar, dar are și proprietăți tămăduitoare, iar vinul pelin este extrem de căutat în anumite situații, mai ales în luna mai.

Așa vor fi și „poveştile” din prezentul volum. Câteodată lasă un gust amar, astringent, ca atunci când mesteci o frunză de pelin, altădată însă, pot produce o plăcere similară cu băutul unui pahar de vin pelin rece de la gheaţă, acompaniat de o friptură în sânge sau de o pastramă de batal. Ca să știți ce vă așteaptă...

Au curs tone de cerneală pentru devoalarea vinovaților masacrelor din decembrie '89. Ineficiența acestei risipe și ilogicitatea câtorva opinii deja publicate mă fac să cred că exprimarea unei păreri de trăitor al acelor evenimente cruciale pentru istoria și viitorul nostru nu poate face rău nimănui.

A fost sau n a fost − se întreba un film reușit, regizat de unul dintre tinerii membri ai noului val cinematografic. Eu cred că a fost! Din cauza lipsurilor de tot felul, care depășiseră cu mult limitele suportabilității, o mică scânteie a putut declanșa o autentică și amplă revoltă populară. Mămăliga românească a explodat cu o forță devastatoare. A fost unul dintre momente de glorie ale românilor! Scânteia a fost ea provocată? Posibil și probabil. România rămăsese singurul bastion stalinist din Europa și asta n o putea tolera nici vestul civilizat, nici estul ce încerca să se reformeze.

Grav este că un grupuscul, strecurat pe nesimțite la putere, a recurs la o metodă criminală pentru a se menține la butoane, cea a sacrificiilor umane cu autori mascați. În acele vremuri tulburi, când nu știam cine și unde ne sunt vrăjmașii, celor din conducerea autoimpusă, având la îndemȃnă o structură speriată, dar docilă şi specializată pe numele ei Secu’, nu le a fost prea greu să inventeze scenarii odioase, cu toate că vinovații principali erau deja arestați. Pe lângă sutele de crime săvârșite de cei din urmă în acele zile, dublarea lor aproape că nu mai conta. Jalnică și odioasă judecată! Părerea mea !

Multă vreme s-a mai dezbătut și valabilitatea, sau, mai bine zis, legitimitatea constituirii tribunalului ad-hoc precum și a sentinței de condamnare la moarte a celor doi Ceaușești.

Dacă luăm în considerare doar legile în vigoare și conjunctura oarecum stabilă din ziua de azi, cei care contestă această decizie au dreptate. Dar fără să fiu implicat în vreun fel, eu cred însă că situația era cu adevărat extraordinară și că, având în vedere un foarte posibil război civil declanșat de forțe loiale regimului, care tocmai fusese răsturnat, erau necesare decizii neobișnuite, urgente și ferme. Sondajul făcut recent, care atestă că majoritatea românilor intervievați sunt nostalgici, dovedeşte că am dreptate. În decembrie 1989 era foarte probabil să se declanșeze un război fratricid cu rezultate catastrofale.

Recent, Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor contra umanității în dosarul Revoluției din '89. Deși odată și odată adevărul trebuie scos la iveală, iar vinovații să-și primească răsplata, acțiunea este mult prea tardivă și fără posibilitatea de a mai repara ceva. De altfel, sunt convins de faptul că acest proces va dura suficient de mult pentru ca Ion Iliescu, aflat deja la o vârstă respectabilă, să nu mai poată fi condamnat.

După bâlbâielile începutului de an 1990, când, deși entuziasmați, nu prea știam pe cine să mai credem și încotro s-o luăm, nenumaratele mineriade i-au obligat pe guvernanții autoinstalați la putere să și dea arama pe față. Era deja limpede că noul, sau vechiul, sau transformatul Front al Salvării Naționale nu reprezenta o soluție. Deşi el nu era altceva decȃt un parţial continuator al vechilor structuri, totuși majoritatea românilor s-au încolonat cuminţi în spatele acestui front.

Marea masă a alegătorilor romȃni se temea de o schimbare de fond. Îndoctrinarea comunistă, turnată cu pâlnia în creierele multora dintre noi, crease temeri față de capitalism, care era dorit doar în privința bunăstării afișate, dar fără afaceriști sau oameni bogați și, mai ales, fără de cei ce „n au mâncat salam cu soia”. Prin urmare, făcătura denumită „alegeri prezidențiale democratice” din Duminica Orbului a anului 1990 i-a aruncat peste bord pe toți contracandidații lui Ion Iliescu, el fiind considerat a fi singurul care, folosindu se de „sinergiile concretului”, ne va scoate la liman. Atenționările publice exprimate de Ion Rațiu și Corneliu

Coposu, lideri ai istoricului Partid Național Țărănesc Creștin și Democrat, s-au dovedit în timp scurt a fi reale. Ion Iliescu nu era altceva decât un comunist reșapat aparținând tagmei gorbacioviste a salvării cu orice preţ a socialismului „cu faţă umană”, fără știința de a conduce autocarul denumit România spre Vest, ci în direcție contrară.

Nu e mai puțin adevărat că cei mai mulți dintre romȃni, neavând experiență democratică, s-au lăsat duși de nas copilărește. Altfel cum ar fi fost posibil să pornim − cu un entuziasm neîntâlnit la nicio țară fost comunistă − pe drumul bătătorit, plin de promisiuni al Vestului european, iar, în acelaşi timp, să alegem ca Președinte al României pe un fost politruc, care declara, încă din prima zi a revoluției, că idealurile „curate” ale comunismului au fost întinate de Ceaușescu, iar a doua zi, speriindu se de reacția vehementă a străzii, să retracteze totul, semnând chiar și un decret de scoatere în afara legii a partidului comunist? Revenind așadar, la Partidul Național Țărănesc, ușor coafat prin adăugarea particulei aristocratice de sorginte vest germană, Creștin și Democrat, alături de personaje extrem de stimabile de prim rang, cum au fost Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Gabriel Țepelea și alți câțiva, apăruseră ca din pământ destui neica nimeni care fuseseră „trimiși” doar să încurce lucrurile. Din această pricină, la care trebuie adăugată și propaganda comunistă deșănțată împotriva Partidului Național Țărănesc, Partidului Naţional Liberal și Partidului Social Democrat Romȃn, care reizbucnise cu furie sporită după decembrie 1989 (oare cine băgase bățul prin gard?), cetățeanul de rând nu simpatiza aceste partide, necum să le mai și voteze. Și − vorba lui Aristotel cu două, trei rândunici nu apare primăvara mult așteptată!

Guvernarea Frontului Salvării Naționale întâmpina greutăți uriașe. Renunțând se brutal la orice fel de plani-ficare economică, bugetul anual era lipsit de resurse, contractele economice deveniseră simple hârtii de care nu mai ținea nimeni seama, bani pentru investiții, pentru construcții de locuințe nu se mai alocau, pe scurt tranziția, cum elegant fusese denumită această perioadă de trecere de la o conducere excesiv centralizată spre capitalism și piaţă liberă, devenise din ce în ce mai greu de gestionat, dar mai ales de suportat.

Petre Roman, personaj controversat din cauza ascen-denței sale nomenclaturiste, având educație vest europeană de nivel academic, a încercat câteva mutări mai spectaculoase (exemplu: Legea 191/1990 a societăților comerciale care a pus bazele capitalismului românesc, primul cabinet cu miniștri valoroși precum Andrei Pleșu, Mihail Șora, Dan Enăchescu, Adrian Georgescu, Mihai Drăgănescu, ambasadorul Alecu Paleologu etc.), însă președintele ţării, Ion Iliescu, cu atribuții constituționale neclarificate, anula în bună măsură intențiile progresiste ale tânărului, dar prea puțin experimentatului Prim ministru.

Neputȃndu-se baza pe o oștire parţial dezorganizată, sau pe o poliție politică timorată, liderii Frontului Salvării Naționale au ales minerii drept detașament de şoc, gardă de corp, sau, mai bine zis, trupă de arnăuți, deoarece aceștia dovediseră în mai multe rânduri că nu se tem de nimeni și n-au niciun Dumnezeu.

La fiecare contestare ceva mai zgomotoasă a deciziilor puterii, erau chemați ortacii de pe valea Jiului „să facă ordine” în capitală. Ajutați pe sub mână de instituțiile de forță ale statului, conduse de pioni iliescieni, minerii și-au făcut „datoria” cu multă acribie. Ciomegele, bâtele sau lanțurile metalice mânuite cu dibăcie erau armele lor preferate ce băgaseră groaza în bucureșteni. Și pe 12 ianuarie 1990, și pe 29 ianuarie, dar mai ales pe 14-16 iunie din acelaşi an, aceste adevărate intervenții paramilitare minerești au culminat cu atacul, arestarea (?) și schingiuirea „golanilor” din piața Universității.

Merită menționat faptul că revoluția, sau cum vreți să-i ziceți, a avut un impact mediatic major, aducând de partea noastră întreaga lume civilizată. De acest suport aveam nevoie ca de aer, însă, din păcate, l-am pierdut aproape în totalitate din pricina nefericitelor incursiuni a lămpașelor jienești în capitala țării, provocate, sprijinite sau aprobate cu mulțumiri finale de rigoare, de către guvernanți.

Revenind la oile noastre, atât eu cât și soția mea, încȃntați și plini de speranța pricinuită de evenimentele din decembrie '89, doream să participăm activ la transformările ce se prefigurau.

Datorită antecedentelor familiale, opțiunile noastre mergeau, evident, către partidele istorice, Partidul National Țărănesc Creștin și Democrat și Partidul Național Liberal, cu toate că, la pupitrul acestora ajunseseră și personaje dubioase, multe dintre ele infiltrate de noua conducere politică neocomunistă a țării, ajunsă la putere pe ușa din dos. Râmnicul nu făcea excepție, așadar şi la nivel local lucrurile stăteau aproape la fel de prost. Nu e mai puțin adevărat că nu-i cunoşteam pe cei câțiva tineri (deși mai târziu unii dintre ei s-au dovedit politicieni redutabili) din jurul lui Radu Livezeanu, liderul țărănist vâlcean, care, păstrând proporțiile, era un alter ego, la scară locală, al lui Corneliu Coposu. Pe 29 ianuarie 1990, am asistat furios dar neputincios, cum acesta era molestat de niște derbedei, care au devastat sediul provizoriu al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, situat la Școala Populară de Artă, vecină cu locuința mea. Neavând suficientă încredere în liderii locali ai partidelor proaspăt renăscute din cenușă, deși continuam să i votăm cu disperare, ne am gândit să aderăm la o formațiune politică în stare să rezolve o problemă capitală pentru Râmnic: poluarea masivă și de neacceptat produsă de industria chimică Râureni Govora, o grea pedeapsă pentru locuitorii unei zone binecuvȃntate de Dumnezeu.

Prin urmare, am hotărât să devenim membri activi ai Partidului Ecologist Român și neam prezentat la ședința de constituire a organizaţiei județene, care avea loc la casa Simian. Dezastru! Timp de 2 ore, nu s-a discutat altceva decât despre modul de conservare a pădurilor din județ și anume dacă e bine sau nu să lăsăm crengile căzute ale copacilor să putrezească! Jur că așa a fost!

Am plecat dezamăgiți și dezorientați, neștiind încotro s-o apucăm. Și iată că a apărut o luminiță la capătul tunelului. La apelul făcut prin media locală, pentru înființarea filialei județene a Alianței Civice, am răspuns cu entuziasm, numărându-ne printre membrii fondatori ai acesteia. Trebuie să recunoaștem că lipsa de experiență s a făcut vizibilă chiar prin modul cum a decurs alegerea conducerii județene. Alături de profesorul Gibescu, un vestit dar controversat profesor lahovarist, care era, din păcate, foarte grav bolnav, au fost alese și câteva persoane fără chemare, pricepere sau dăruire. Și uite așa a căzut în anonimat și s a stins încet încet încă o grupare largă, cu suficient de multă trecere la marele public, ce putea avea un cuvânt greu în politica românească. Bomboana pe colivă a fost hotărârea stupidă, luată în următoarea adunare generală, cu o majoritate, e drept, foarte subțire, de a se transforma în partid și anume în Partidul Alianței Civice. Greșeală capitală!

Noul P.A.C. n a avut reușite notabile la alegerile ce au urmat, deși aderaseră la ea mulți intelectuali valoroși. Șovăielile, comunicarea excesiv de elitistă şi apropierea prea evidentă de partidele istorice i-a îndepărtat pe alegători. Şi uite-aşa, am rămas doar la nivelul de suporter al entităţilor politice de dreapta sau centru dreapta, cu prestația la vedere, dar fără să participăm efectiv la joc în teren.

Mi am orientat eforturile către rezolvarea marilor necazuri pe care le întâmpina Întreprinderea Județeană de Construcții Montaj, unde fusesem numit director în primăvara anului 1990. Era singura întreprindere specializată în construcții de locuințe, cu un personal numeros de peste 1500 de salariați. Cum spuneam, investițiile de locuințe, bugetate de stat, s au sistat complet, așa că nu aveam decât două soluții: ori să trimitem toți oamenii în șomaj, ori să modificăm structura, dispersând o în unități mai mici, mai flexibile, de mărimea unui șantier, care aveau intre 150 300 de muncitori. Profitând și de legislația, apărută intre timp, de înființare a societăților comerciale cu autonomie juridică, am transformat întreprinderea mamă în societate comercială pe acțiuni „Socom S.A.”, cu patru S.R.L. uri, foste șantiere, în locație de gestiune. În acest fel, am reușit o bună bucată de vreme (unele continuă și azi) să ne salvăm de la faliment, dând imediat de lucru tuturor salariaților.

Trec astfel anii, trec lunile n goană și, la alegerile prezidențiale din 1992, Emil Constantinescu, reprezentantul Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, dar și al Convenției Democrate, preferat în faţa unei personalități politice de prim rang ca Ion Rațiu (în sfârșit, le-a dat Dumnezeu minte politicienilor din partidele istorice să propună un singur

Inflația galopa de zor, tranziția aluneca tot mai jos, securitatea îmbrăcase peste blana de lup, pe cea de oaie, ori avansaseră în magistratură (!), că de, tȃrȃș-grăpiș, erau ditamai absolvenţii (la F.F.) a vreuneia din secțiile facultă-ților de drept.

De parcă n ar fi fost suficiente gafele de până atunci, Ion Iliescu, vituperând public instituția monarhică și speriat de primirea extrem de călduroasă, entuziastă făcută de sute de mii de români Regelui Mihai I în zilele Sfintelor Paști ale anului 1992, i a interzis cu desăvârșire Majestății Sale orice altă revenire pe plaiurile natale, folosind metode polițienești de un primitivism specific doar țărilor bananiere.

Nu se întrevedea nicio soluție. Premoniția lui Brucan privind cei 20 ani (bine că n au fost 40, dar mai știi? Doamne ferește!) de rătăciri fără noimă printr-un pustiu înțesat de pseudoreforme, părea din ce în ce mai aproape de adevăr. Guvernanții de stânga nu îndrăzneau să ia taurul de coarne, să acorde prioritate absolută singurelor ramuri economice care ne puteau scoate din impas și anume agriculturii, infrastructurii rutiere sau turismului de înaltă ținută, iar Europa civilizată n avea încredere în drumul, sau mai degrabă în conducătorii pe care ni i aleseserăm, stând în continuare la distanță.

CAPITOLUL II ÎNREGIMENTAREA

Pentru a ajunge pe o cale mai scurtă către perioada intrării efective în politică și pentru a contura influențele asupra scenei publice vȃlcene, aș dori să reamintesc, succint, câteva evenimente politice mai importante petrecute la nivel național și nu numai.

În 1993 se înființează Partidul Democrat sub conducerea lui Petre Roman, prin transformarea unei facțiuni a Frontului Salvării Naționale și, în același an, se naşte Partidul Democrației Sociale din România sub conducerea lui Ion Iliescu, prin transformarea în partid a celeilalte facțiuni a Frontului Democrat al Salvării Naționale; ambele partide, nou apărute, vor avea un cuvânt greu de spus în politica românească; ia ființă Uniunea Europeană în urma Tratatului de la Maastricht;

În 1994 grevă generală în semn de protest pentru eșecul reformelor economice; jocul piramidal Caritas se prăbușește cu efectele de rigoare; apare Legea Privatizării societăților comerciale cu capital de stat, care a devenit izvorul unor mari afaceri oneroase, dezavantajând fundamental economia românească, așa numita Cuponiadă; În 1995, Uniunea Europeană își lărgește granițele, apropiindu-se de România, prin înglobarea Austriei, Finlandei și Suediei; Emil Constantinescu, având sprijinul direct al magistrului Corneliu Coposu, este ales președintele Convenției Democrate Române (o alianţă a tuturor organizaţiilor politice de dreapta) și candidat la președinție la viitoarele alegeri; din nefericire, peste câteva luni, magistrul moare și, așa cum se cuvenea unui mare om de stat, i se fac funeralii naționale.

Am ajuns în 1996, anul meu de debut în politica locală. Este anul alegerilor consiliilor locale și județene, ale primarilor de localități, ale președinților de consilii județene, ale deputaților, senatorilor și președintelui României. Pașii făcuți de România în direcția îmbunătățirii traiului zilnic erau ca și inexistenți, iar țările Uniunii Europene păreau din ce în ce mai puțin dornice să ne aibă alături. Simțind pe propria lor piele că guvernarea de stânga nu adusese nimic bun deși cârmuise țara aproape 6 ani de zile, mulți alegători își schimbaseră preferințele.

La începutul anului, la scurtă vreme de la decesul personalității politice numărul 1 a deceniului postdecembrist, Corneliu Coposu, a cărui dispariție de pe scena politică a fost regretată chiar și de adversari, a avut loc congresul Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat. Au candidat pentru postul de președinte Ion Diaconescu, țărănist cu state vechi de serviciu, care a suferit martirajul detenției politice vreme îndelungată, și Ion Rațiu, având și el vechime substanţială în Partidul Național Țărănesc, om de afaceri prosper în Marea Britanie și democrat până în vârful unghiilor. Cel de al doilea a știut să câștige și să și facă un nume, într o țară nu foarte iubitoare de străini. Eu, unul, l-aș fi votat pe Ion Rațiu, având încredere într-un om care „mâncase democrație pe pâine”, care reușise în viață prin propriile puteri și se bucura de încrederea Europei civilizate.

Cei care au suferit rigorile pușcăriilor comuniste din motive politice merită respectul și considerația noastră, a tuturor. Sunt niste martiri, cu o verticalitate de admirat şi de pus în ramă. Dar nu sunt foarte sigur că pot conduce un grup mare de oameni pe un drum câștigător în zilele noastre. Cu toate astea, Ion Diaconescu a fost preferat de majoritatea delegaților la congres. S-a dovedit, însă, a fi lipsit de fermitate și influențabil, fără calități de lider suprem. Mai târziu, partidul a suportat lovituri nimicitoare din pricina deciziilor sale extrem de discutabile, sau a nepricepuților și răuvoitorilor de care s a înconjurat.

Într-una din zilele de început ale lunii martie, am primit un telefon de la biroul senatorului de Vâlcea al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat, Șerban Săndulescu, prin care acesta se autoinvita la mine acasă. Mi s a părut cam ciudat, dar, respectivul partid fiind în topul preferințelor noastre politice, am fost de acord. În același timp eram și foarte curios care putea fi motivul acestei vizite.

Senatorul a sosit înconjurat de întreaga conducere la vârf a filialei: Bebe Ungureanu, deputatul și prefectul performant de mai târziu, Vali Monceanu, I. Miu, I. Moroianu și doctorul veterinar Purice. După tratațiile și politețurile tradiționale, s a intrat direct în fond. Am fost întrebat ce cred despre necesitățile stringente și de perspectivă ale Râmnicului și cam care ar fi acestea. Pentru asemenea întrebare nu mi trebuia o pregătire specială, întrucât fusesem peste 14 ani inginerul șef al Întreprinderii Județene de Gospodărie Comunală și Locativă, întreprindere care avea în atribuții întregul set de servicii publice: construcția și administrarea blocurilor de locuințe, construcția și întreținerea străzilor, a rețelelor de apă, canal, gaze, termice, fiind și singurul investitor judeţean al celor enumerate. Restul anilor îi petrecusem conducând șantiere de construcții cu specificul edilitar arătat mai sus. În același timp, fiind și un împătimit al Râmnicului (nu o să încetez să mă calific în acest fel, fiindcă reprezintă un adevăr greu de contestat: m-am născut, m-am educat, format și trăit în acest loc minunat și binecuvântat, față de care am o slăbiciune aparte), m am simțit în elementul meu și am perorat aproape o jumătate de oră. Nu-mi dădeam seama dacă am fost înțeles pe deplin, fiindcă folosisem în expozeul meu o mulțime de termeni tehnici, dar păreau impresionați. Senatorul mi a cerut apoi câteva date privind ascendența mea. Când a aflat că tata fusese deținut politic a strigat: Evrika! Am găsit omul! Exclamația nu mi-a dat niciun indiciu suplimentar. Continuam să nu înțeleg unde vrea să ajungă, când, în sfârșit, mi a dezvăluit scopul vizitei: voiau să mi propună să candidez pentru postul de primar al Râmnicului din partea Convenţiei Democrate, la alegerile din luna mai a acelui an.

Propunerea m a surprins, dar „nu m a dat pe spate” . Ocupam postul de manager al unei societăți comerciale cu profil de construcții și materiale de construcții cu proprietate mixtă, de stat și privată, pe care, cu destulă strădanie, o adusesem la un nivel profitabil și nu eram dispus s-o părăsesc tocmai acum, când începeam să culeg roadele. Apoi, deși funcția propusă era respectabilă, știam ce mă așteaptă ca Primar în România anilor 90: resurse ioc, personal învechit, insuficient, slab pregătit, prost plătit și cu multe obiceiuri moștenite din perioadele trecute, iar responsabilitățile, așteptările și cerințele postului erau uriașe, starea orașului fiind de plâns. Cetățeanul german Johann Pop, vizitând Râmnicul, în acea perioadă, declara într un cotidian local: emblema municipiului trebuie completată prin pictarea a doi câini vagabonzi înconjurați de o mare de gropi în asfalt.

Așadar, i am refuzat politicos. Le am indicat chiar câteva nume de ingineri constructori, pricepuți în gospodărirea unui oraș, cum ar fi Inginerul Toma Erhan, un inginer cu „I” mare, pe care să i contacteze pentru scopul pe care l urmăreau. Erau vizibil nemulțumiți de faptul că i am pasat. Au mai insistat o bună bucată de vreme, folosind argumentul că vor câștiga alegerile generale și, astfel, voi primi un ajutor substanțial în tot ce voi întreprinde, în caz că voi fi ales. Sa convenit, în cele din urmă, să mi se acorde o perioadă de reflecție cu durata a două săptămâni. Ne-am despărțit în condiții amiabile, promițând să ne revedem. Am luat lucrurile în serios și m am sfătuit timp de câteva zile cu soția mea. În cele din urmă și ea a fost de părere să accept dacă mă simt în stare să mă bat chiar și cu morile de vânt, fiindcă familia mă vă susține. Eram nehotărât, deși provocarea era incitantă. Mă atrăgea faptul că aveam posibilitatea să întregesc seria celor din clanul meu, care s au dedicat binelui comunităţii, întrucȃt şi bunicul, întemeietorul, primul Zamfirescu, având prenumele de Gheorghe, şi tatăl meu, Nicolae Zamfirescu, şi unchiul meu, Ion Zamfirescu, fuseseră primari ai Călimăneştiului, începȃnd încă din secolul XIX. Totuşi, în sinea mea, speram să fi fost uitat pentru ca totul să reintre pe făgașul obișnuit. N-a fost să fie așa! La termenul stabilit, liderii ţărănişti ai filialei locale erau din nou la mine acasă cu o listă întreagă de argumente, care de care mai convingătoare. În final, am acceptat.

Puțin mai târziu am aflat cum de ajunsesem în vizorul şefilor Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat vâlcean, care căutau „cu limba scoasă” un candidat cu șanse de câștig pentru Primăria municipiului. Anca Ungureanu, pe atunci secretara senatorului Săndulescu, mă cunoștea de multă vreme deoarece, alături de actorul Cristi Stanca, se ocupase, cu ani în urmă, de promovarea aptitudinilor artistice ale salariaților întreprinderii din a cărei conducere făceam parte. Ne mai întȃlnisem de 2-3 ori după revoluție şi îmi cunoștea opțiunile politice, fiindcă mă plângeam de lipsa unui drapel care să merite înregimentarea.

Și atunci când la P.N.Ţ.C.D., s a pus problema găsirii unui candidat cu șanse serioase la alegerile ce urmau peste 3 luni, Anca, avocatul eminent de azi, le-a spus că exista undeva în Râmnic un inginer priceput într ale gospodăririi unui oraș care are și orientări, greu de zdruncinat, de dreapta.

Dacă rămâneam președinte director general al unei firme de mărime apreciabilă, pe care o așezasem pe drumul cel bun, era foarte probabil ca azi să fi avut o situație materială înfloritoare.

Dar nu regret pasul făcut. Dimpotrivă! Mă simt mai împlinit fiindcă mi am făcut datoria cu prisosință, corectitudine și conștiinciozitate față de concitadinii mei, dar și față de orașul atât de drag mie. Din fericire, mi-am dat seama că nu sunt singurul care crede asta!

BĂTĂLIA

Comitetul de conducere al filialei județene a Convenției Democrate, din care făcea parte bineînţeles și Partidul Național Ţăranesc Creștin și Democrat, trebuia să aleagă dintre toate propunerile făcute de partidele sau formațiunile politice ce compuneau alianța, un candidat unic. Printre ei se număra şi Nicolae Jivan, pretendent valoros al Partidului Național Liberal. Proiectul meu de Contract cu Râmnicenii a fost preferat tuturor celorlalte de către Comitetul de conducere al Convenţiei şi aşa am ajuns singurul candidat al Convenției Democrate, pentru postul de primar al municipiului Râmnicu Vâlcea.

Pentru mine, ca novice, a început o adevărată nebunie: interviuri televizate, ședințe, discuții (în bună măsură inutile) și negocieri interminabile, raiduri prin piețele sau locurile mai aglomerate din oraș, fotografii în diferite ipostaze, ce mai, tot tacâmul. Evenimentul cel mai dorit de către toată suflarea rămăsese totuși lansarea cu cât mai mult fast a candidaturii. Partidul care mă propulsa era un partid sărac. Din donațiile membrilor ceva mai avuți, abia reușea să adune câțiva gologani pentru plata chiriei sediului şi pentru mici cheltuieli curente. Totuși, spuneau specialiștii, e absolut necesară o lansare cât mai zgomotoasă, dar, din cauza cheltuielilor mult prea mari, acest lucru părea o utopie.

Uneori însă, se mai întâmplă și minuni! Pe 28 aprilie, prin strădania extraordinară a unor membri devotați cauzei, s-a reușit o lansare cum nu se mai văzuse până atunci la Râmnic: momente coregrafice cu participarea unor prichindei foarte talentaţi, coruri, solo uri, un proaspăt imn al Convenției Democrate compus special pentru Vâlcea, confetti, steaguri, lozinci, programe electorale, fotografii, autografe etc. Din nou mă văd obligat să subliniez meritul extraordinar al Ancăi Ungureanu, care a fost regizor, coregraf, a mobilizat simpatizanți, sponsori, pe scurt, a fost factotum-ul serbării.

Participarea conducerii Convenției Democrate la acest eveniment a fost una de vârf. Toate partidele componente și-au trimis reprezentanți de înaltă ținută: Mircea Ciumara, Remus Opriș, Gabriel Țepelea, Nicolae Cerveni, Sergiu Cunescu, Anghel Rugină și alții. Ce mai, a fost o serbare extrem de reușită! Liderii veniți de la București, împreună cu sala arhiplină de simpatizanți entuziaști, au aplaudat la unison, au bisat de li s-au înroșit palmele, apoi au plecat spre case bucuroși și încrezători în reușita finală.

Un ziarist cu faimă, care avea colaborări chiar și cu BBC, Tudor Iosifaru, și o mare doamnă a televiziunii locale, Valeria Tănase, erau cei mai temuți interlocutori pentru politicienii locali, deci cu atȃt mai mult pentru candidații alegerilor ce băteau la ușă. M am descurcat binișor la emisiunile electorale organizate de ei la Vâlcea 1 și la Etalon TV, pentru faptul că nu aveam ce ascunde, dar și din cauză că moderatorii menționați, deși profesioniști în adevăratul sens al cuvântului, aveau o mascată aversiune față de partidele de stânga, a căror politică era, vădit, falimentară. În 1996, la alegerile pentru Primăria municipiului Ramnicu-Vâlcea, s-au înscris 14 candidați. Cel care părea să aibă cele mai multe șanse era viceprimarul Valer Tudor, reprezentantul Partidului Democrației Sociale din România, primar interimar în funcție. Au concurat personalități locale, cum ar fi Mircia Gutău, din partea Partidului Democrat, Dorel Constantinescu de la Partidului Alianței Civice, colonelul Dodu și alți câțiva. S au înscris în cursă și independenți, ba chiar și celebrul Gorun. Spuneam că poluarea orașului era una din preocupările mele importante. În perioada electorală, am atenţionat public prin televiziunile locale (deși colegii de partid cu experiență politică îmi interziseseră) pe cei din conducerea uzinelor de pe platforma industrială de sud, că trebuie să rezolve urgent poluarea, din ce în ce mai accentuată a aerului și apelor, cauzată de deversările nocive ale unor reziduuri industriale, în caz contrar schimbarea profilului industrial

al acestor uzine prin producerea numai de compuși nepoluanți devine obligatorie. Adversarii politici au folosit această declarație care s-a dovedit a fi destul de populară − și au incitat spiritele puternicelor sindicate de pe platforma chimică, lansând zvonul că Zamfirescu, dacă va fi ales primar, va transforma uzinele existente în fabrici de parfum. Nici acum nu știu dacă astfel de declarații nu mi au făcut realmente un serviciu, pentru că foarte mulți râmniceni erau supărați din pricina noxelor din ce în ce mai greu de suportat. Președinții acestor sindicate, Mihai Diculoiu și Constantin Geană, au ieșit la rampă, indicându-mă drept inamic public nr. 1 și cerând miilor de membri de sindicat să nu mă voteze, altminteri „jar vor mânca”. Pe platforma chimică lucrau cam 5000 de membri de sindicat, aşadar aceștia, împreună cu familiile lor, măreau periculos de mult numărul simpatizanților contracandidaților mei.

Ocupat până peste cap, nici n am băgat de seamă când a sosit ziua de 16 iunie, ziua alegerilor. Deși zona Vâlcii (chiar și Râmnicul) era considerată zonă roșie, adică bazin electoral având drept port drapel Partidul Democrației Sociale din România, am observat însă, în perioada preelectorală, că râmnicenii, întâlniți cu diferite ocazii, mă întâmpinau cu simpatie și asta îmi dădea destul de multă încredere.

La închiderea urnelor, numărătoarea paralelă internă, condusă de Bebe Ungureanu și Vali Monceanu, ne confirma faptul că eram favoriți. Așa a fost! Candidatul Convenției Democrate a fost preferat de 41 % de alegători, față de 25% pentru Partidul Democrației Sociale din România, recte candidatul acesteia, Valer Tudor. Întrucât nimeni n-a întrunit 51% din voturile exprimate, a urmat turul II peste două săptămâni, cu primii doi clasați. Porcul nu se mai poate îngrășa în ajun, așa că, pe 16 iunie, rezultatul final a fost Sorin Zamfirescu, reprezentantul Convenției Democrate, 64%, iar Valer Tudor, reprezentantul Partidului Democrației Sociale din România, 36%.

Una din marile dileme ale alegerilor locale din România este procedura alegerii consilierilor locali. Deși modelul actual pare suficient de democratic, nu e mai puțin adevărat că poate conduce la blocaje, în situația în care primarul ales nu deţine majoritatea în Consiliul local. Sigur, se fac alianțe conjuncturale, e chiar recomandat, dar programul, pe baza căruia a fost ales, este în pericol de a nu fi pus în aplicare. În cealaltă variantă, când primarul este votat cu o majoritate zdrobitoare, va avea automat o largă majoritate în Consiliul local și acest lucru poate fi chiar dăunător. Neavând adversari pe măsură, sau în număr suficient în Consiliul local, el se poate transforma foarte ușor într un mic dictator local, iar asemenea scenariu nu poate avantaja nicidecum orașul și, dacă e posibil, trebuie evitat. Nimeni nu este atotcunoscător, nimeni nu este atât de pluridotat, încât să nu greșească niciodată. Iar atunci când greșește, e periculos să nu existe nimeni care să-l tragă de mânecă. Iar partizanii sau colaboratorii săi, asupra cărora a căpătat, pe zi ce trece, un ascendent de semizeu, n-or s-o facă. Și atunci cine poate ține lucrurile într un oarecare echilibru? O opoziție puternică numeric, însă profesionistă, bine intenționată, fără personaje de tip „Gică contra”. Ion Rațiu, un mare român și un om politic față de care eu am avut o considerație deosebită, parafrazând pe marele Voltaire, spunea: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”. Este chintesența democrației în lupta politică! Dar cȃți oameni politici, care se perindă pe la conducerea unor unități teritoriale mai mari sau mai mici, ţin seama de un asemenea principiu?

Iată mă primar al unui municipiu fără seamăn, adică al orașului în care m am născut și am ales să-mi trăiesc viața. Cam patetic, nu? Dar dacă acesta-i crezul meu, n-am ce face! Fiind deja de mai multă vreme un „împătimit al Râmnicului” și știind că acest minunat oraș se afla într-o situație destul de precară din mai toate punctele de vedere, începusem să mă tem de greutățile ce păreau insurmontabile, cu atât mai mult cu cȃt, în Consiliul Local, partidele de dreapta și centru dreapta, care m ar fi putut sprijini, nu dețineau majoritatea.

La negocierile ce au urmat, s-a stabilit să alegem cei doi vice primari din rândul Partidului Naţional Liberal și Partidului Democrat. Liberalii l au nominalizat pe Victor Giosan, iar Partidul Democrat pe Anuța Handolescu. Am fost de acord, deși tinereţea, suprapusă peste lipsa lor de experiență administrativă și managerială, îmi producea senzaţia că n o să mă pot baza prea tare pe ei. În plus, fără să fiu misogin, aveam dubii asupra modului cum se poate înhăma o tinerică la treburile destul de bărbătești, complicate și de multe ori brute, ce trebuiau rezolvate în cadrul unei primării. M am înșelat! Erau tineri foarte deștepți și cu o mare dorință de a face treabă, prin urmare mi-a fost drag să le fiu mentor. În câteva luni de zile de școlarizare intensă, am reușit să facem un trio de care s a dus vestea. După mai mulți ani, cei doi au făcut cariere politice la nivel înalt, unul ajungând secretar de stat în guvernul Cioloş și celălalt prefect al județului Vâlcea. Și încă unul de top! În urma alegerilor locale, repartiția mandatelor de consilier municipal a fost următoarea: Convenția Democrată Română = 9, Partidul Democrației Sociale din România = 5, Uniunea Social-Democrată (PD) = 3, Partidul Socialist al Muncii = 3(?), Partidul Alianței Civice = 1 și Partidul Ecologist = 1, Partidul Socialist = 1 și Partidul România Mare = 1. Era evident că forțele de dreapta şi de stânga erau absolut egale, iar cel de al 25-lea consilier, aparținând Partidului Alianței Civice, care avea președinte pe Emilian Frâncu, un politician foarte inteligent dar extrem de versatil, putea face jocurile.

Eram novice (îmi place să cred că am rămas până azi același) în politica dedesubturilor, a aranjamentelor de culise și a înțelegerilor pe sub masă, așa încât am crezut că puteam, în sfȃrşit, să trecem la treabă, fiind foarte multe lucruri de făcut. N-a fost așa. Partidul Democrației Sociale din România, deranjat de pierderea alegerilor municipale, dar și pentru că refuzasem să admit un viceprimar din rândul consilierilor PSDR işti, făcuse un pact subteran cu celelalte partidulețe de stânga și au hotărât să boicoteze (!) constituirea Consiliului Municipal. Ca atare, au strălucit prin absenţă la primele convocări făcute de prefectură pentru depunerea jurământului. În conformitate cu Legea 215 din 2001, după trecerea a 30 de zile de la alegeri, fără luarea nici unei hotărâri de Consiliu, trebuia reluat scrutinul electoral pentru consilierii municipali. Abia atunci, la limită, speriaţi că electoratul i ar fi sancţionat și mai drastic, a avut loc ședința în care s-au aprobat mandatele, s-au depus jurămintele de loialitate și am putut să ființăm legal.

Îmi propusesem ca, la sfârșitul acestei prime ședințe, să țin un discurs de inaugurare presărat cu obiectivele Contractului cu Râmnicenii, care, pentru mine, în toată perioada mandatului, a fost carte de căpătȃi. Însă supărarea produsă de manevrele politice de joasă speță, folosite pentru a întârzia începerea bătăliei cu necazurile cotidiene, m a determinat să spun doar câteva cuvinte: „Dacă la sfârșitul mandatului, râmniceanul, pe care-l întâlnim pe stradă și care ne salută, își ridică pălăria cu un centimetru mai mult decât o făcuse până atunci, înseamnă că ne am făcut datoria. Gestul reprezintă singura și cea mai înaltă recompensă pentru un ales local.” Cine a avut urechi de auzit, cred că a auzit, fiindcă nu am rostit doar nişte „vorbe goale ce din coadă or să sune”, ci am enunțat o regulă obligatorie de conduită edilitară.

Mă simt obligat să recunosc încă ceva: majoritatea consilierilor municipali, aleși în acel mandat, au fost oameni cu experienţă. Erau mȃnaţi de adversităţi politice, dar şi de bune intenţii, prin urmare, am avut ocazia, cȃteodată, să rezolvam împreună treburi importante, de care oraşul avea mare nevoie.

La județ, lucrurile au stat şi mai rău. Pentru desemnarea președintelui și a celor doi vicepreședinți, care, pe atunci, erau aleși indirect, adică de către consilierii județeni, în decursul unei ore, s-au făcut și desfăcut alianțe, care mai de care mai ciudate. Convenția Democrată îl susținea pe Nicolae Jivan de la Partidul National Liberal, considerându l, pe bună dreptate, foarte potrivit să ocupe postul de preşedinte, funcţie extrem de importantă pentru situația economică alarmantă în care se afla, teritoriul traversat de apele Oltului. Postul s ar fi putut câștiga destul de lesne, dacă președintele filialei județene a Convenției, Șerban Săndulescu, simțindu-se dator moral (?) pentru un lucru pe care-l voi detalia mai târziu, nu îl menținea la şedinţa de depunere a juramintelor pe Petre Bardaşu, deşi acesta era plecat în străinătate pentru tratarea unei afecțiuni neiertătoare şi se știa că nu va putea vota. Așadar, funcția de președinte al Consiliului Județean a fost pierdută dintr o inutilă și păgubitoare revanșă politică (Petre Bardaşu îi procurase motivul de contestare a zilei Imnului Național), care a adus necazuri în avalanșă. Cu un consilier al Convenției Democrate lipsă, în primul tur al alegerii președintelui a fost balotaj, pentru ca în turul II, Partidul Democrației Sociale din România, mai iute de mȃnă, să „convingă” un consilier independent, pe care contase până atunci Convenția, și astfel Anton Miţaru a câștigat un al doilea mandat. Mai mult nevrȃnd decât vrând, el a fost gardat de doi vicepreședinți, de liberalul Nicolae Jivan și P.D. istul Petrică Stăvăroiu. Acest lucru a mai îndulcit cumva înfrângerea.

S. Săndulescu nu şi a recunoscut greşeala. De fapt s a considerat in permanenţă infailibil.

TURNIRUL

Revenind la municipiu, ştiam că vor fi nenumărate tentative de blocaje inițiate de adversarii politici din consiliu şi că, pentru a reuși să ne facem datoria, am nevoie de sprijinul şi de o reală competenţă a tuturor salariaților primăriei. Drept urmare, am inițiat, de la bun început, urmatoarele strategii:

− Am întocmit un program de dezvoltare pentru întreaga durată a mandatului, având ca schelet ideile de bază cuprinse în Contractul cu Râmnicenii, însușit deja de alegători prin votul acordat Primarului, pe care l-am supus aprobării întregului Consiliu local încă din prima ședință de lucru; fiind luați pe nepregătite, consilierii s au văzut nevoiți să aprobe cu o largă majoritate programul prezentat; în program erau prezentate totodată și soluții concrete pentru rezolvarea multitudinii de probleme care produceau atâtea necazuri locuitorilor orașului, astfel încât orice vot negativ, care nu conținea o rezolvare mai bună decât cea propusă, putea fi condamnat public; mi-a fost de mare, mare ajutor acest demers, fiindcă, ulterior, la fiecare opoziție făcută unor propuneri concrete ce mi aparțineau, le arătam aprobarea dată tot de ei, a acelui program inițial multianual; în acest fel am reușit, fără să am o majoritate în Consiliul local, să duc la bun sfârşit Contractul cu Râmnicenii, în întregul lui, ba chiar cu un bonus consistent.

Am modificat organigrama Primăriei, creând departamente și servicii noi, obligând pe toți salariații existenți să dea concurs de atestare pe post, ori concurs de angajare pentru compartimentele nou apărute; am constituit o comisie internă de examinare şi încadrare compusă din oameni serioși și competenți; în afara atestării pe post, fiecare funcționar trebuia să completeze o fişă de auto apreciere, odată cu susținerea unor teste psihologice de aptitudini aprobate, în prealabil, de psihologi atestați. În acest fel, am reușit, în bună măsură, să găsim omul potrivit la locul potrivit, iar sistemul de lucru, informațiile și eficiența salariaților au avut mult de câștigat; am numit în posturi de răspundere niște oameni tineri, dar pricepuţi şi conştiincioşi, fără să ținem seama nici de antecedentele politice antedecembriste (întrebarea la modă „ce ai făcut în ultimii 5 ani înainte de 1990?” mă oripila), nici de afilierea politică prezentă. Exemplificări: tȃnărul inginer Liviu Miftode numit director tehnic, Ilie Amuzan − director la A.D.P., Maria Feroiu, Virginia Fulgescu și alți cȃţiva.

Doresc să mai subliniez ceva. Le am atras atenția salariaţilor că nimeni nu era pus de a pururi pe un anume post. E drept, profitam și de faptul că nu exista încă Legea funcționarilor publici, care, în opinia mea, exagerează prin sistarea dreptului superiorilor de a renunța la serviciile unui subaltern, în caz că acesta nu mai face față atribuţiilor în continuă evoluţie şi progres, din fişa postului. În lipsa unei asemenea prevederi legislative înguste, am destituit destui angajați care, fie au fost prinși cu mâța n sac, fie au dovedit incompetenţă în rezolvarea obligaţiilor de serviciu, aducând prejudicii patrimoniului şi imaginii Primăriei. Dau câteva exemple: un director al Administrației Domeniului Public, care, după ce că era moale, neeficient, l-am prins în flagrant făcând afaceri cu târnurile (da, da, nu râdeți!) măturătorilor, consilieri juridici care pierdeau intenţionat prin neprezentare procese în instanță pe bandă rulantă, câțiva inspectori din corpul de control nou înfiinţat care nu și făceau rondul, precum şi niște şmecheraşi-șefi de piețe. În legătură cu cele de mai sus, o să vă spun o povestioară picantă. Senatorul Șerban Săndulescu „mi a pus o pilă”, rugȃndu mă să i angajez secretarul personal, fiindcă acesta era strâmtorat bănește. Cum tocmai refăcusem statul de funcții al Primăriei, unde apăruseră și posturi noi, m-am gândit că un fost secretar senatorial putea face faţă destul de bine obligaţiilor postului de vătaf de piață. Am făcut greșeala să l numesc temporar pe un astfel de post, dar ce să vezi, în scurtă vreme a început să facă numai năzbâtii: ba „vopsea” săptămânal

(decontȃnd bineînţeles valoric materialele) bordurile trotuarelor pieței, ba „dispărea” ore-n şir de la program, însă totul a culminat cu lipsa din gestiune a unor utilaje frigorifice uzate dar funcționale. În loc să i întocmim dosar penal pentru lipsă în gestiune, tot la rugămințile celor din jurul meu, l-am dat afară din serviciu fără să recurgem la alt gen de sancțiuni, deoarece, între timp, o comisie internă mai cumsecade a casat respectivele utilaje. Dar cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, respectivul personaj, înrolȃndu-se, mai apoi, în cohorta ziariştilor din presa scrisă locală, a considerat că trebuie să se răzbune pe cel care şi-a pus obrazul pentru el la angajare şi care nu l a dat pe mȃna poliţiei. De ani buni nu contenește să mă înjure, denigrȃndu-mă pe unde apucă. Iartă-l Doamne, că nu știe ce face!

După parcurgerea celor de mai sus, nu trebuie trasă concluzia că sunt un fan al sancțiunilor. Dovada o constituie faptul că am descoperit și pus pe post câţiva salariați de excepție, care azi − după 20 de ani sunt piloni de bază ai Primăriei Râmnicului.

Deoarece în 1996 nu existau încă rețelele sociale, iar P.C. urile și smartfon urile nu apăruseră, trebuia să găsim un mijloc de comunicare mai directă cu locuitorii Râmnicului. Am stabilit un număr de telefon gratis, rapid, care răspundea non stop la sugestii sau reclamații și am postat în 40 de locuri din oraș cȃte o cutie poștală inscripționată „Poșta Primarului”. Acestea erau controlate zilnic de către șoferii Primăriei, iar scrisorile îmi erau aduse, analizate cu măsuri concrete, dacă era cazul, sau li se întocmeau răspunsuri pertinente. În lipsa sistemelor moderne, a fost un foarte bun și folositor contact cu publicul din municipiu.

În acest timp, s a mai întâmplat ceva. Alegerea mea în conducerea Federației Municipiilor din România a fost zic eu importantă pentru tot cursul mandatului, fiindcă, pe atunci, această federație avea o directoare executivă inteligentă, care ne ținea la curent cu realizările mai deosebite inițiate de administrațiile orașelor mari din afara ţării. Deplasările membrilor din conducerea federației, completate cu participările la școlile de vară organizate în diferite ţări civilizate, erau finanțate de organisme oficiale din străinătate americane (U.S.A.I.D.), britanice (County Concil), nemţeşti (D.D.E.) etc. Am avut şansa să învăţ multe lucruri pe care, atunci când am avut ocazia, le-am și aplicat.

Pentru a stabili un cât mai bun contact cu râmnicenii, am angajat la Primărie, ca șef de relații publice, un ziarist de soi și anume pe Tudor Iosifaru, din păcate, decedat între timp. Împreună, am stabilit o relaţie permanentă cu departamentul de sociologie al Universității din Craiova, care s a arătat dornic de colaborare și a efectuat mai multe serii de sondaje publice stradale, pe teme de interes urbanistico-cetățenești. În acest mod, am putut completa programul Primarului cu idei valoroase venite direct din stradă.

În data de 18 iulie, a fost anunțată o vizită foarte onorantă și importantă. Majestatea Sa, Regina Ana (Majestății Sale, Regelui Mihai, român născut în România, nu i se mai permisese să revină în ţară de teama demonstraţiilor de simpatie manifestate de sute de mii de romȃni la precedenta vizită), însoțită de Alteța Sa Regală, Principesa Margareta, a vizitat Timișoara, Râmnicu Vâlcea și Târgoviște, toate conduse de primari ai Convenției Democrate. Am fost copleșiți de alegerea făcută de Majestatea Sa. Am întâmpinat augustele personalităţi, așa cum e și normal, purtând însemnele oficiale ale rangului de Primar și am organizat o întâlnire cu simpatizanții monarhiei în sala de festivități a Primăriei, unde am oferit înalților oaspeți o foarte frumoasă icoană pictată de valoroasa specialistă în pictură pe sticlă, Maria Gaghel. A urmat o procesiune pȃnă la Biserica Sfânta Parascheva, unde preotul paroh a slujit un Te Deum. Ar mai fi de relatat un caraghioslâc: primul ministru, Nicolae Văcăroiu, necăjit de publicitatea făcută demonstrațiilor de simpatie a miilor de orășeni din municipiile vizitate de Majestatea Sa, Regina Ana, ne a amenințat public pe noi, pe cei trei primari, că ne va destitui, deoarece am organizat ceremonii oficiale pentru primirea unei persoane „oarecare” (!). De-a dreptul ilar! Primul Ministru nu are nicio autoritate asupra unui primar de municipiu, așa încât amenințările proferate public erau gratuite și ridicole.

CAPITOLUL VI

UNDE S-O FI CÂNTAT PRIMA OARĂ

IMNUL NAȚIONAL?

Se apropia cu pași repezi Ziua Imnului Național. Trebuie să fac o digresiune. Apelând la documentele din arhive, profesorul Vasile Roman a descoperit un raport scris de către reprezentantul Guvernului Provizoriu de la Bucureşti, comisarul de plai al districtului Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, fratele căpitanului de pompieri Pavel Zăgănescu, eroul din Dealul Spirii, în care este relatată desfășurarea sărbătorii depunerii „jurămintelor pe constituțiune” de către populația Râmnicului la data de 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi din Rȃmnic. În acest raport, publicat în „Monitorul Romȃn” nr. 14 din 26 august 1848, inserat în colecția „Anul 1848 în Principatele Române”, se menționează foarte clar că „dumnealui Anton Pann” a dirijat un cor care a interpretat „o muzică vocală cu nişce versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal” şi care nu putea fi alta decât „Deșteapta te, române”, compusă de Anton Pann pe versuri de Andrei Mureșanu. Melodia devenită după revoluția decembristă, Imn Național, era numită de George Călinescu „Marseillaise” română, iar pe Anton Pann, marele critic îl supranumea „acel Rouget de Lisle romȃn” . Unul dintre cei mai mari muzicologi romȃni (unii spun că-i cel mai mare), renumitul Viorel Cosma, fie iertat, a atestat faptul că melodia acestui imn este identică, pȃnă în cele mai mici amănunte, cu aceea a cântecului „La sânul maicii mele”, pe versurile lui Grigore Alexandrescu. Oricine ascultă azi cântecul, compus încă din 1844 de Anton Pann, constată cu ușurință acest lucru. Dar să dăm cezarului, ce-i al cezarului! Spre lauda lor, deputații Partidului Democrației Sociale din Vâlcea au preluat ideea, au supus-o expertizei Academiei Române și, cu aprobarea acesteia, au propus o lege votată mai apoi cu unanimitate în Parlamentul Romȃniei, prin care se stabilea ca ziua de 29 iulie să devină sărbătoare națională denumită Ziua Imnului Național, fiindcă frumosul și mobilizatorul cântec a fost interpretat în această zi a anului de veșnică aducere aminte 1848, pentru prima dată, în parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea.

Avȃnd acest atu major, în 1995, conducerea P.D.S.R.-istă a județului a hotărât să modernizeze parcul Zăvoi, pregătind l pentru sărbătorirea zilei de 29 iulie. Cum nu aveau la dispoziție suma necesară unei reabilitări majore, au apelat la toate firmele de construcții din zonă. Este meritoriu faptul că toți cei la care s-a apelat au susținut ideea care propulsa justificat Rȃmnicul. Fiind directorul general al societății cu profil de construcții, Socom S.A., subordonată pe atunci direct Consiliului judeţean, am fost numit să coordonez toate lucrările din parc. Profitând de privatizarea anterioară a şantierelor noastre, am sponsorizat și executat lucrările de placare şi modernizare de la Fȃntana lui Turbatu, transformând o în impunătorul monument la care azi se oficiază sărbătoarea Imnului (pe tăblița de marmură montată pe fântână sunt amintiți doar șefii județului, nu și pălmașii și sponsorii), am reabilitat și readus la lumină stadionul municipal, am reparat și izolat cuveta lacului, împrejmuirea parcului etc. Menționez că și ceilalți constructori de pe platforma chimică și-au îndeplinit promisiunile, așa încât, spre sfârșitul lunii iulie a anului 1995, ne puteam mândri de felul cum arăta Zăvoiul.

Dar să vezi, aici e buba! Senatorul neliniștit P.N.Ţ.C.D.-ist, Săndulescu, supărat și deranjat că P.D.S.R. ul se umfla în pene cu asemenea „găselniţă”, spunea el − a sărbătorii din 29 iulie, a pus pe directorul Muzeului Județean, Petre Bardaşu, un priceput specialist în istoriografie și arhivistică, să scotocească prin scrierile vechi doar, doar s-o găsi ceva care să atenueze importanța acestei sărbători. A fost un calcul politic meschin, care a dezavantajat flagrant orașul nostru, creând o dezbatere artificială! Petre Bardaşu a găsit o scrisoare a unui cirac brașovean al maestrului Anton Pann, Gheorghe Ucenescu (nume predestinat de învăţăcel), în care se menționa faptul că, la începutul verii anului 1848, la o sindrofie din casa unui preot din Scheii Brașovului, unde să afla și Andrei Mureșanu, autorul poeziei „Un răsunet”, s-ar fi compus, cu

participarea celor doi, cântecul patriotic „Deşteaptă-te, romȃne”. Publicarea variantei lansate de Petre Bardaşu a incitat spiritele, brașovenii au început să pretindă faptul că braşoveanul Ucenescu este compozitorul, iar intonarea pentru prima dată a cântecului a avut loc la Braşov, nu la Râmnic, ajungându-se până într-acolo încȃt urmaşii lui Andrei Mureşanu au revendicat întregul imn, spunând că poetul a compus și linia melodică. Toți marii muzicologi români au afirmat fără dubii că melodia Imnului National este, de la a la z, cea a cântecului compus apriori de Anton Pann „La sânul maicii mele”. Toți aceia care-l ascultă sau îl vor asculta cântând pe Părintele Siloan, alias Dumitru Scurtu, vestitul cântăreț de muzică românească veche, în concertele sale pe tema muzicii Anton Pann-iste, îmi vor da dreptate fără nicio îndoială. Ucenescu, ciracul Anton Pann ist, era normal să aibă ștință de compozițiile profesorului său. E posibil ca, la petrecerea privată din Brașov, să fi încercat şi el să pună pe notele cântecului lui Anton Pann poezia lui Andrei Mureșanu, dar este o impietate să pretinzi întȃietatea unei asemenea întâmplări comune (o sindrofie cu ocazia coacerii cireșelor!), cu festivitatea populară a depunerii „Jurământului pe Constituțiune” din 29 iulie 1848 din Zăvoi, unde conform raportului oficial al comisarului extraordinar al districtului Vâlcea, Dumitru Zăgănescu, către Ministrul din Înăuntru, scrie (redăm conform ortografiei epocii): „Într’acest pompos constituţiŭ, aflȃndu-se şi d-lui Anton Pann, profesor de musică, împreună cu cȃţi vă cȃntăreţĭ de aceeaşĭ profesie, aŭ alcătuit o musică vocală cu nişce versurĭ prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entusiasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”.

Ce poate fi mai clar? Ce muzici, ce coruri mai existau pe acele vremi „cu ton național de armonie și triumfal cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetățenilor”? Cum să poată fi atribuită unui ucenic de al maestrului melodia compusă, fără niciun dubiu, în prealabil, de Anton Pann pentru cântecul „La sânul maicii mele”? În ce alt act oficial mai există menționată o asemenea dovadă de autenticitate a audiției unui cȃntec la care vibrăm cu toţii? Se poate pune la îndoială un asemenea raport, subsumȃndu l unei scrisorici cu caracter privat? Se poate compara o sindrofie unde se cântau chansonete și se juca stos, cu o manifestație populară de depunere a jurământului pe „Constituţiune”? Premiera unei melodii are loc atunci când o solfegiezi la pian în living, ori o fredonezi sub duş, sau atunci când urci pe scenă şi o interpretezi în faţa unei mulţimi? Mă tem că, marșând pe astfel de „descoperiri”, de „interesantisme”, se poate arunca în derizoriu tot ce s a petrecut în anul de graţie 1848 în România…

În opinia mea și, din fericire, a unui mare număr de oameni, dintre care se disting specialiști cu notorietate, toată această discuție e gratuită și inventată numai cu scopul pe care vi l-am relatat. Iată cum o snoavă, cu o discutabilă scrisorică din arhive și un mărunt dar grosolan substrat politic, a provocat avalanșa care a umbrit și încă mai umbrește, deşi într o măsură mult mai mică, importanța sărbătoririi cuvenite celui mai însemnat simbol al neamului: Imnul Național.

Nu știu dacă ar mai fi nevoie de încă o mențiune. Toți brașovenii au sărit în sprijinul ideii care-i avantaja, pe când la Râmnic s-a întâmplat întocmai pe dos. Vâlcenii sunt cei ce au iscat această zurbă și tot ei s au împărțit în două tabere, inegale ce i drept. În prezent mai sunt doar câţiva brașoveni care nu renunţă în faţa evidenţei şi scociorăsc după documente ceva mai acătării.

Originea melodiei Imnului nemaiputȃnd fi pusă la îndoială, s a lansat ideea că Anton Pann a „furat” cântecul „La sȃnul maicii mele” de la ciracul său brașovean. E o eroare uriașă, întrucât Gh. Ucenescu a fost elevul profesorului Anton Pann intre anii 1845 1849, iar cântecul „furat” fusese lansat încă din 1844, deci înainte ca ei să se fi întâlnit.

Încȃntat de descoperirea scrisoricii amintite mai sus, senatorul buclucaș, fie iertat, a încercat să mi impună să renunț, ca primar, la sărbătorirea zilei de 29 iulie 1996. Am fost, bineînțeles, revoltat de asemenea sugestie, ba chiar am încercat cu mijloacele modeste ce le aveam la îndemână, să dau amploare acestei mari sărbători naționale cu epicentrul la Râmnicu

Vâlcea. Văzând că nu mă poate manevra, din acel moment am intrat în dizgrația senatorului, care, până atunci, se mȃndrea cu mine peste tot și mă lăuda pe toate cărările.

Colac peste pupăză, Mircia Gutău, pe atunci consilier municipal, a cerut o autorizație de construcție pentru a executa o extindere, la blocul V 1 de pe strada General Magheru, pentru care obținuse aprobarea de concesiune de la Consiliul Municipal, în scopul înființării, pentru soția sa, a unui birou notarial. Am analizat solicitarea și am semnat autorizația, întrucât am crezut și cred și acum că totu-i în regulă. Când a început execuţia, fără vreun temei legal, președintele blocului și cȃţiva locatari și au exprimat zgomotos dezacordul. Au încercat să oprească lucrările de construcție pe care Mircia Gutău le angajase, din nefericire, cu muncitori din echipa vestitului Gorun şi au trimis o reclamaţie „apărătorului oropsiților” și anume senatorului avid de scandaluri, Șerban Săndulescu. Acesta, sperȃnd în declanşarea unei vânzoleli care-l va scoate în evidenţă, a venit la mine, cu o falcă-n cer şi una-n pămȃnt, cerȃndumi anularea autorizaţiei de construire. Pe bună dreptate, am refuzat şi, de atunci, să te ţii, am ajuns inamicul public numărul 2, fiindcă numărul 1 era ocupat, fără drept de apel, de Bebe Ungureanu, deşi toţi trei eram liderii aceluiaşi grup politic.

Ar trebui să mai lămurim un lucru. Despre morţi, numai de bine, dar e normal ca acest bine să escamoteze adevărul? Avem acest drept? Eu cred că nu! Mai ales atunci cȃnd acţiunile celui decedat au influenţat − în defavoarea oraşului − evenimente ulterioare.

Eram în plină criză financiară, fiind lipsiţi atât resurse, cât şi de lichidități. În luna iunie am reușit să plătim salariile funcţionarilor cu multă greutate, mergând cu săru-mâna pe la toți ştăbăreii locali ai Ministerului de Finanțe.

De parcă necazurile existente n-ar fi fost de ajuns, m-a pus Aghiuţă să mă angrenez in jocul de a „uite l, nu e” cu reputatul om de teatru Goange Marinescu. Pe scurt, directorul Teatrului „Anton Pann”, Goange Marinescu, manager de teatru uns cu toate alifiile, cunoscându-mi slăbiciunea pentru teatru şi trăind de azi pe mâine cu puţinii bani puși la dispoziție de Consiliul Județean, căruia i era subordonat, s a gândit ca, printr un joc de glezne (fiind şi bun actor), să trezească invidia șefului administrației publice județene, cerându-și transferul cu întreaga echipă, unde credeti? La Primărie, deoarece știa că cele două instituţii nu sunt în cele mai grozave relaţii. Plin de bune intenții şi ușor de dus de nas de către oamenii în care aveam încredere, am acceptat bucuros acest transfer, implicându-mă total in operaţiune. Iam deschis un capitol special în bugetul municipal, care, oricum, era vai de capul lui, şi am intervenit la guvern pentru preluarea Casei de Cultură a Sindicatelor (pe atunci nu exista în Rȃmnicu Vȃlcea nicio altă clădire pretabilă spectacolelor teatrale).

Neprimind niciun răspuns favorabil de la Guvern, ne am deplasat în câteva rânduri la București, la C.N.S.R.L. Frăția, proprietarul acestui stabiliment cultural, unde avuseseră loc, pȃnă atunci, spectacolele Teatrului „Anton Pann”.

Am discutat personal cu Pavel Todoran, președintele de la nivel naţional al acestui sindicat mamut şi i-am propus o soluție de compromis: să-l numească ei, ca proprietari, pe Goange Marinescu director al acestei Case de Cultură, drept garanţie a faptului că spaţiile acestei clădiri vor găzdui în continuare spectacolele teatrului nostru și că acest imobil nu va primi, în viitorul imediat sau îndepărtat, destinații propice mai degrabă Las Vegas ului, cum, din păcate, s-a şi întâmplat. Liderul național sindical s-a declarat de acord cu propunerea noastră, mai ales că pe atunci fuseseră declanșate prin presă ample discuții privind dreptul persoanelor din conducerea macro sindicatelor naționale de a dispune discreționar şi interesat de patrimoniul sindical, care era, fără îndoială, un bun național. Am plecat bucuroși spre casă, dar nici n-am ajuns bine şi am primit prin fax un refuz politicos. Ne-am dat seama că intrarea lui Goange Marinescu în structura de personal a colosului sindical ar fi deranjat multe interese.

La puţin timp după cele relatate, ajung într-o bună dimineață la Primărie și găsesc pe birou cererea de retransferare a Teatrului „Anton Pann” înapoi la Consiliul Județean, iscălită de același simpatic domn director Goange Marinescu. Am fost suficient de supărat şi de furios că m-am implicat în așa o mascaradă, încât am semnat-o imediat, spălându-mă pe mâini de toate cele ce se vor mai întâmpla cu acest teatru. Pentru amuzament, voi povesti detaliul ce mi a fost adus ulterior la cunoștință de atotștiutorul radio șanț. Considerând suficientă durata farsei şi crezând că şi atinsese scopul (președintele Consiliului Județean, își exprimase public supărarea vis-à-vis de mutarea la municipiu a teatrului, deși nu înțeleg în ce măsură eram competitori pe tărȃm cultural), Goange Marinescu, show man-ul, a aflat că Anton Miţaru a fost internat de urgenţă la secția de cardiologie a Spitalului Județean. Simulând un atac cardiac, s a internat şi el tot „de urgenţă” la cardiologie unde, prin relații, a fost cazat − unde credeţi tot în rezerva președintelui Miţaru. Probabil că argumentele expuse, pe îndelete, într un salon de spital, unde timpul curge altfel, iar psihicul este labil, au altă greutate, fiindcă directorul teatrului, a doua zi, la externare, a declarat televiziunilor locale că, din acel moment, a revenit în subordinea Consiliului Județean! Circ, nu?!

Mult mai târziu, după decesul regretatului Goange Marinescu, a cărei importanţă în evoluția teatrului vâlcean nu poate fi pusă la îndoială, unul dintre noii directori ce l-au succedat, regizorul bucureștean Dan Micu, mi a cerut o audienţă, în care a solicitat sprijin, întrucât fondurile alocate Teatrului „Anton Pann” de către Consiliul Județean erau mai mult decât insuficiente. Am refuzat net orice colaborare! Am putut, astfel, să ne canalizăm întreaga disponibilitate asupra înfiinţării unei foarte valoroase instituţii culturale municipale, Teatrul „Ariel”, care a ajuns azi un fel de port drapel al orașului.

Tot în acea perioadă, s a inaugurat noul sediu, într un campus la fel de nou, al Universității „Constantin Brâncoveanu” din bulevardul Nicolae Bălcescu. Cu această ocazie, am primit un onorant titlu de membru fondator al Universității, datorită sprijinului pe care l am acordat instituției de învățământ superior pe timpul construirii ei.

Din sferele artistice ale manifestărilor culturale, considerate de către unii, in mod greșit, doar ca „loisir”, Primăria era obligată să coboare şi să se preocupe, în majoritatea timpului, de treburi mai lumești, de necesități cotidiene stringente. Un exemplu îl reprezenta comerțul stradal, care, în Râmnicu Vâlcea, arăta deplorabil, cu tarabe ca la bâlci, întâlnite în cele mai nepotrivite locuri. Cu multe, multe discuţii, am reuşit să le demolăm şi să le amplasăm în locuri special amenajate, obligându-i pe micii întreprinzători să-şi procure un anume tip de tonetă, mai aspectuoasă, dar nu prea scumpă, după un proiect pus la dispoziţie de Primărie. În același timp, cu toata sărăcia, am amenajat pentru ei spaţii acoperite, închise, în toate piețele municipiului. Numărul exagerat de câini vagabonzi, sau comunitari, sau cum vreţi să le ziceţi, reprezenta o mare problemă pentru autoritatea municipală. Obligați să reactivăm activitatea de hingherit, am procurat o armă cu tranchilizante pentru prinderea civilizată a animalelor hoinare, însă în paralel tot o iniţiativă de nivel naţional am creat un fond destinat contravalorii operaţiilor de sterilizare a câinilor cu sau fără stăpân. Am invitat pe toţi medicii veterinari din oraş să se înscrie în acest program, dar am avut surpriza să nu primim decât o singură solicitare şi anume din partea doctorului Miclea, actualul director al Directiei Veterinare Judeţene. Cu toate astea, s-a reuşit sterilizarea câtorva zeci de câini.

Doctorul Ion Albescu, fie i țărâna ușoară, un romȃn fugit „afară” în urmă cu zeci de ani, ajunsese o persoană extrem de importantă şi respectată în Germania, fiind decorat cu înalte ordine şi medalii ale statului federal. A rămas însă, în permanenţă, cu dorul de plaiurile natale şi a revenit după revoluție la Râmnicu Vâlcea. Pe terenurile din Goranu, restituite ca moșteniri de la antecesorii săi, secondat îndeaproape de inegalabila sa soție, Birgit Albescu, şi împreună cu amicii săi bavarezi, a înființat o organizație non guvernamentală. Cu fondurile procurate prin acest O.N.G., a construit o policlinică şi o farmacie care ofereau gratuit servicii medicale, inclusiv medicamente, celor cu posibilități materiale reduse. Neștiind cum să fie cât mai folositor Râmnicului natal, s a străduit şi a adus în orașul nostru pe Barbara Stamm, ministrul bavarez al mediului, care a făcut mai multe donații municipiului. A oferit autospeciale pentru pompieri şi o autoscară cu turelă de mare capacitate, pe care Primăria o foloseşte şi azi pentru împodobirea, de sărbători, a străzilor și piețelor publice.

Împlinindu-se cele 3 luni si un pic de când fusesem ales ca edil al Râmnicului, am prezentat public un raport detaliat privind realizările în cele 100 de zile, cu referire la prevederile din Contractul cu Râmnicenii. O nouă structură a instituţiei, organizarea de spaţii civilizate pentru reclame, semaforizări, undă verde pe Calea lui Traian, parcări suplimentare pe Ana Ipătescu, începerea lucrărilor de execuţie pentru trei blocuri de locuinţe, reparaţii de străzi etc., etc.

Nu vreau să umplu paginile cu tot felul de laude de sine, menționez doar că promisiunile contractuale fuseseră onorate cu succes.

R N P.N.Ţ.C.D. VÂLCEA

Fiind foarte tracasat cu atâtea lucruri ce trebuiau făcute şi „bucurȃndu mă” de o atmosferă destul de încordată în Consiliul Local, simțeam o nevoie acută să mă bazez − măcar în anumite momente − pe un ambient mai calm, mai constructiv, care m ar fi ajutat şi stimulat mult. Însă n-a fost să fie așa! Chiar în interiorul partidului care mă propulsase, lucrurile căpătaseră aspectul unei adevărate scene de bătălie. Președintele filialei județene, senatorul Șerban Săndulescu, declanșase un război ciudat împotriva tuturor. Ceilalţi membri din conducerea organizației județene erau în opinia Domniei Sale − fie PDSR-iști mascați, fie agenți de ai lui Gorun, fie securişti.

Spre deliciul şi în interesul ziariștilor avizi de scandaluri, Șerban Săndulescu avea o pasiune morbidă pentru conferințe de presă, sau pentru interviuri televizate în care „dezvăluia”, de fiecare dată, fel de fel de fărădelegi imaginare. Despre morți, numai de bine, dar cum aş putea ascunde faptul că, prin atacurile furibunde ale senatorului, direcționate în toate cele patru vȃnturi, a adus mari, foarte mari deservicii partidului, atât pe plan local, cȃt și la nivel național ? Poate ar trebui iertat, răul făcut oricum nu mai poate fi reparat. În plus, am suficiente argumente să afirm că era bolnav, foarte bolnav, dar fără să şi dea seama. Criza s a aflat la apogeu în toamna anului 1996, când a trebuit desemnat candidatul eligibil pentru Camera Deputaților, deoarece, la camera superioară a Parlamentului, Şerban Săndulescu se considera deja „senator de drept”. Cele mai multe speranțe şi voturi se îndreptau către Bebe Ungureanu, care avea aplomb, discurs fluent şi caustic, ce mai, era tip de lider politic de succes, cu trecere la masa mare a membrilor partidului. Șerban Săndulescu, fiind la cuțite cu Ungureanu, nu-l voia şi sprijinea în schimb pe Ion Moroianu, un IT ist carismatic, dar fără priză la public, pe care l credea mai manipulabil. Disputa a luat amploare, producând, prin publicitatea ei, pagube ireparabile.

În disperare de cauză, cei din conducerea centrală au desemnat un alt candidat, pe Laurențiu Dumitrașcu, un tânăr profesor de matematică bucureștean cu origini drăgăşenene, nepot al viitorului prim ministru Radu Vasile, pe atunci vicepreședinte al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat. Scandalul, întreținut la foc continuu de Șerban Săndulescu, era însă departe de a se fi stins.

Evenimentul capital al anului rămâne, totuși, alegerea Președintelui României.

În luna noiembrie, 76% dintre alegătorii cu drept de vot, la primul scrutin au acordat 32% pentru Ion Iliescu Partidul Democrației Sociale din România, 28% pentru Emil Constantinescu − Convenția Democratică Română, 20,5% pentru Petre Roman Uniunea Social Democrată și 6% pentru György Frunda Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. Corneliu Vadim, Gheorghe Funar, Tudor Mohora, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu și alți câțiva au primit sub 5 % din voturi. Runda finală a turului II a avut loc între Ion Iliescu, cu un avans suficient de mare, și Emil Constantinescu, care venea decis din urmă. Cred că dezbaterea televizată dintre cei doi a schimbat radical simpatiile de care se bucuraseră cei doi până atunci. Celebra întrebare (cine o fi avut ideea genială?) „Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?” a făcut epocă și a hotărât câștigătorul. Educația marxist leninist moscovită, primită de Ion Iliescu, l-a dat de gol. În loc să dea un răspuns limpede și răspicat, indiferent care ar fi fost acela, a început să se bâlbâie. Emil Constantinescu a recuperat diferența, obținȃnd în final 54% din voturi, Ion Iliescu rămânând doar cu 45%.

Seara, târziu, când exit poll-urile l-au declarat victorios pe președintele Convenției Democratice, al cărei reprezentant ales local eram, am aruncat nişte haine pe mine și am ieșit în centru. Acolo, la ceas, am găsit sute de simpatizanți al Convenției care m-au primit cu urale, ba

Importante au fost, bineînțeles, și alegerile generale, unde Convenția Democratică, împreună cu Uniunea Social Democrată (P.D. și anexele) au reușit să se impună, să câștige majoritatea parlamentară și, deci, să formeze Guvernul. De menționat că, în alegerile din acel an, pentru prima dată, C.D.R. a câștigat majoritatea voturilor râmnicenilor, nu însă și ale vâlcenilor.

După o perioadă în care m am zbătut să facem treabă cu un buget sărac, de criză, am crezut că, în sfârșit, mi a venit și mie apa la moară! Dar, încet, încet, cu cât trecea timpul, iluziile au început vorba lui Balzac să piară una cate una, din pricina situației economice a unei Românii aflate în preajma intrării în incapacitate de plată, dar și din cauza guvernanților, care, deși mai cinstiți și mai conștiincioși decât toate conducerile executive care i-au precedat sau succedat, mă simt obligat să recunosc faptul că din punct de vedere politic și administrativ, erau, în marea lor majoritate, niște naivi lipsiți de experiență.

Coborând pe plaiurile noastre, am dat întâietate îmbunătățirii circulației din oraș, care se desfășura cu multă, multă greutate, numărul autovehiculelor mărindu se în progresie geometrică datorită importurilor liberalizate, în condițiile în care trama stradală rămăsese aceeași de zeci de ani. Am încercat s o reglementăm printr o programare foarte strictă a mașinilor care aprovizionau magazinele din zonele aglomerate și am investit în singura idee ce te salvează de un trafic haotic: unda verde. Pentru aceasta, am contactat pe colonelul Victor Beda, cel care rezolvase problemele de circulație în centrul Bucureștilor și, cu fonduri puține, am creat undă verde pe Calea lui Traian, între str. Nicolae Bălcescu și str. Dacia. A fost o reușită care a dat rezultate o bună bucată de timp. Din păcate, administrația care a câștigat alegerile din anul 2000, a anulat contractul de service și a aruncat întreaga instalație la coș (!).

BAL LA CASA OFIȚERILOR

Sfârșitul de an a venit, ca întotdeauna, cu pregătiri febrile pentru Sărbătorile de Crăciun și Anul Nou. Citisem în junețe „Bal la Casa Ofițerilor”, romanul unui foarte (poate ar trebui să spun cel mai) important scriitor vâlcean, Constantin Mateescu. În roman, printre altele, era descrisă organizarea de către Primăria Râmnicului, în perioada interbelică, a unui tradițional bal, ce avea loc la Casa Ofițerilor de pe terasă, clădire de referinţă demolată în iureşul deciziilor pripite comuniste. Din fericire, întâmplarea a făcut ca domnul Constantin Mateescu să aibă nevoie de un serviciu minor din partea Primăriei și, cu această ocazie, ne-am cunoscut. Mi-a făcut o impresie absolut deosebită. În biroul meu a intrat un bărbat nu prea înalt, însă distins, cu un aspect plăcut și aristocratic, politicos, dar distant. M-am bucurat să cunosc, în sfȃrşit, romancierul râmnicean get beget, pe care l apreciam prin ceea ce citisem, până atunci, din opera sa. Și pe loc m a străfulgerat o idee. Ce ar fi dacă am relua tradiția organizării unui Bal al Primăriei, pentru a recompensa în vreun fel pe cei care s-au străduit de-a lungul unui an pentru ca treburile municipiului să meargă cât mai bine? Ar fi fost un mod civilizat de a mulțumi oamenilor de afaceri, de cultură, sau aparținând diferitelor instituții care ne-au sprijinit și au sărit în ajutorul Primăriei atunci când au fost solicitați. Maestrului Constantin Mateescu (cum altfel poate fi numit autorul a peste 50 de volume publicate la edituri prestigioase?!) i a plăcut ideea şi atunci am sugerat să republicăm romanul, pentru a fi distribuit, cunoscut sau recitit de toţi cei care vor participa la balul Primăriei.

S-au trimis invitații pentru ziua de 15 decembrie, dată când am anunțat reluarea tradiției Balului Primăriei din foaierul clădirii care găzduia atunci Casa Ofițerilor și care a revenit, în anul următor, pe bună dreptate, foștilor proprietari, adică Tribunalului Județean. Invitațiile erau adresate, repet, tuturor celor care ne-au fost alături și au sprijinit Primăria în tot cursul anului.

Toţi funcționarii Primăriei au fost, de asemenea, invitați. Subliniez faptul că petrecerea nu a presupus cheltuieli din bugetul public, deoarece totul a fost organizat cu sprijinul financiar al unor râmniceni de suflet şi cu dare de mână, întregul serviciu fiind asigurat de T.A.P.L.-ul privatizat al lui Nea Mișu Diaconescu, care merită o mențiune specială.

Spre surprinderea mea, după lansarea invitaţiilor, am primit o scrisoare de la Episcopul Vâlcii, Vlădica Gherasim, care mă „mustra părintește” că organizăm petreceri în postul Crăciunului. Era limpede, P.S. Gherasim nu făcuse din proprie inițiativă un astfel de demers, fiindcă ne cunoșteam foarte bine și ne apreciam în suficientă măsură unul pe altul. Dar, probabil, primise și el reproșuri de la „prietenii” mei din politică și presă ... Am răspuns, sec dar politicos, că în toată lumea civilizată, luna decembrie este luna bucuriilor și a cadourilor, în aşteptarea marii sărbători a Nașterii Domnului, așa încȃt nu comiteam nicio impietate.

A sosit ziua balului. Sub supravegherea directă și atentă a viceprimăriței Anuța Handolescu și a soției mele, holul imens al Casei Ofițerilor căpătase un aer elegant, cu parfum de epocă, fiind ornat cu multe ghirlande, flori și oglinzi. Ca întotdeauna, atunci când aveam nevoie de ajutor, actorii Teatrului „Ariel”, instituţie pe care am avut ulterior inspiraţia extraodinară de a o prelua ca Teatru Municipal, conduși pe atunci de managerul cultural, priceput şi dedicat cu trup şi suflet scenei, Doina Migleczi, secondată cu brio de Aura cu soţul său, managerul de azi al teatrului, actorul de top Gabi Popescu, s-au transformat pentru acea seară în îngerași, în crainici, în irozi, în bufoni, ce mai, au făcut sarea și piperul petrecerii. Intrarea fiecărei perechi invitate era anunțată la microfon cu nume și prenume de către majordomi cocoţaţi în sania lui Moş Craciun, se primeau flori și cȃte un volum reeditat din romanul „Bal la Casa Ofițerilor”, cu autograful autorului, adică al scriitorului Constantin

Mateescu, care, alături de soţia sa, profesorul universitar Cornelia Mateescu, erau invitații de onoare ai serii.

Antrenul susținut de poantele superstarului Horațiu Mălăele și de vocea deosebită a Corinei Chiriac, muzica bună, dans cât cuprinde, tombola universal-câștigătoare, licitația pentru alegerea reginei balului, toate acestea au transformat balul, care la început părea cam oficial, cam scorțos, într-o petrecere pe cinste. În zilele ce au urmat, am primit sute de felicitări și mulțumiri pentru organizare.

La balul cu pricina s au lansat invitații și Prezidenției României, drept urmare, ne am trezit cu oaspeți de soi: șefa Cancelariei, profesorul universitar Zoe Petre, și consilierul prezidențial Cătălin Harnagea, ulterior șeful Serviciului Român de Informații Externe.

Tot în luna decembrie a aceluiași an, a avut loc la Râmnicu-Vâlcea un simpozion național cu ocazia trecerii a două secole de la nașterea prezumată a lui Anton Pann, unul dintre ctitorii limbii române moderne, ai muzicii psaltice, compozitorul melodiei Imnului Naţional și nu numai. Au participat peste 100 de literați, istorici, clerici și muzicologi, un adevărat congres al antonpanniștilor. Cu toată sărăcia ce sufla cu putere prin coridoarele Primăriei, am reușit să asigurăm derularea lucrărilor în condiții rezonabile, participanții declarându-se mulțumiți la finalul sărbătoririi.

Pe parcursul simpozionului, toți specialiștii au declarat, fără excepție, că melodia Imnului Național „Deșteaptă te, române!” aparține fără niciun dubiu lui Anton Pann, prin preluarea cântecului „La sânul maicii mele” (versuri Grigore Alexandrescu), compus anterior tot de „finul Pepelei”, iar regretatul mare muzicolog Viorel Cosma a prezentat referatul unei cercetări pe această temă, făcând o analiză muzicală sui generis cu determinarea proprietăților celor două melodii, referindu-se la cele care demonstrează unitatea logică şi identitatea celor două compoziții. Domnia Sa a concluzionat ferm: Andrei Mureșanu a scris versurile, iar Anton Pann a compus muzica acestui vibrant Imn cu rezonanțe deosebite pentru romȃni.

PREFECT PENTRU O NOAPTE

O POVESTE TIP ABU-HASSAN

Am să povestesc un fapt care ar părea amuzant, dacă n ar fi avut urmări nu prea plăcute pentru mandatul meu. Datorită mașinațiunilor senatorului Săndulescu, candidatura lui Bebe Ungureanu pentru Camera Deputaţilor Ungureanu nu fusese acceptată. Destul de cunoscut și apreciat de conducerea centrală a P.N.Ţ.C.D., el fusese desemnat, în compensaţie, să ocupe postul de prefect al județului nostru. În seara balului Primăriei, toată lumea îl felicita pentru această reușită. A fost prefect doar pȃnă a doua zi, fiindcă Șerban Săndulescu, dușmanul său de moarte, a făcut un tărăboi uriaş la București amenințând cu demisia, atacuri în presă etc., în caz că Ungureanu va primi postul de reprezentant al guvernului în teritoriu. Conducerea centrală a cedat din nou şantajului şi iată cum s a derulat povestea unui modern Abu Hassan, prefect pentru o noapte, aidoma celei scrise de Ion Luca Caragiale.

Ce se întâmplase în spatele ușilor închise? Lucruri ciudate, ca mai toate cele în care s a amestecat Șerban Săndulescu. Deși rezultatele obținute în orașul și județul nostru în recentele alegeri de către Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat erau superioare multor județe, sâcâit peste măsură de scandalul provocat de senatorul creator de zȃzanii, peste noapte, președintele P.N.Ţ.C.D., Ion Diaconescu, a renunţat la postul de prefect al judeţului Vȃlcea preferând postul similar din judeţul Alba, făcȃnd schimb cu un alt partid din cadrul alianței și anume cu Partidul Liberal. Drept urmare, a doua zi, s a comunicat numele noului prefect: liberalul Nicolae Curcăneanu. Eram cu toții în aceeași barcă, deci n-ar fi fost nicio problemă dacă respectivul nou numit nu ar fi avut aspirații ascunse și anume să candideze în anul 2000 ca primar al municipiului. Abia mai târziu mi-am dat seama că noul prefect a subsumat multe din atributele ce le căpătase unui interes nedevoalat decât în ultimul moment. Primăria nu era subordonată nicicum Prefecturii, având independență totală, legalmente însă, prefectul putea stopa unele hotărâri ale Consiliului Local, contestându-le valabilitatea în instanța de contencios administrativ. Această regulă nu se aplica în județele unde și prefectul și primarul aparțineau Convenției. Nu înseamnă că se făceau aranjamente ilegale, dar normalitatea unei guvernări comune eficiente, îl obliga și pe Primar, și pe Prefect să discute și să negocieze eventualele neconcordanţe ce puteau intra în conflict cu legea sau cu politica Guvernului, fără să se ajungă la contestări în instanţă.

Din păcate, la Râmnicu Vâlcea, Prefectura a abuzat în câteva rânduri de drepturile ei, inventând artificial nereguli acolo unde ele nu existau, sau erau discutabile. S-a mers până întracolo, încât s au contestat în instanță imnul, steagul și stema pe care le alesesem pentru locul acesta minunat, numit Râmnic, în scopul de a l face cunoscut în afară și de a crea o legătură afectivă mai strânsă între oraș și locuitorii săi. Ce motiv ar fi avut cineva să procedeze astfel în preajma începerii campaniei electorale pentru desemnarea primarului din anul 2000? Evident, unul ascuns şi personal, cu toate că Domnia Sa locuia, pe atunci, în centrul orașului, deci era râmnicean prin adopție. Urmarea? Nici până azi aceste simboluri, aceste semne distinctive ale municipiului nostru nu sunt prea cunoscute, iar Imnul Râmnicului, pe versurile lui George Ţărnea și melodia compusă de marele rocker Ady Ordean, a fost pierdut și uitat.

N o să știm niciodată ce ar fi avut de câștigat orașul nostru având un prefect destoinic care ar fi tras căruța în aceeași direcție cu Primăria, fără alte interese secundare (sau principale?)...

În lipsă acută de fonduri, ne aștepta o mare problemă: împodobirea orașului pentru Sărbători, așa cum văzusem în orașele din Vest pe care le străbătusem cu diferite ocazii. Am găsit în magaziile Primăriei câteva chioșcuri vechi pe care le am transformat şi montat pe terasă, punând în centru, pentru prima oară, un pom uriaș de Crăciun, format de fapt din 3 brazi, care

se îmbinau perfect dând impresia unuia foarte bogat. Era inovaţia specialistului nostru, Georgescu, un inginer horticol de mare clasă. În același timp, am instalat, tot pentru prima oară, câte un brad mare și împodobit cum se cuvine în zonele Nord și Ostroveni. Ca întotdeauna, Dan Dragomir, șeful privatizat al automatizărilor din ținutul nostru, a sărit în ajutor. Deși sibian de origine (nu chiar toți sibienii sunt oameni de calitate, dar el este o excepție), se identificase cu meleagurile noastre și ne-a scos din multe necazuri. Mai mult fără bani decât cu bani, a reușit să confecționeze montaje ornamentale cu becuri multicolore pe care le-am atârnat pe stâlpii de curent electric de pe bulevardele principale. Astăzi când există mii de ghirlande sofisticate pentru ornarea străzilor și piețelor, cȃt mai atractive și mai scumpe, reușitele noastre de atunci ar părea modeste, dar trebuie să țineți cont de posibilitățile tehnice și financiare ale perioadei la care ne referim. Neavând niciun mijloc de a constrânge pe patronii de magazine să și împodobească așa cum se cuvine vitrinele magazinelor de pe străzile centrale (nu exista încă obligaţia obținerii autorizațiilor de funcționare emise de primării), mergeam personal din ușă n ușă și îi rugam s o facă. Unii se conformau, dar nu am reușit să-i conving chiar pe toți.

Din nefericire, însă, frigul, zăpada mare și înghețul prelungit au paralizat orașul începând cu 18 decembrie. Pe străzi nu se mai putea circula, iar în dotarea Primăriei nu exista decât un plug de lemn, de fapt o platformă triunghiulară, care, tractată, crea în urma ei, prin greutate proprie, mai degrabă un lunecuș propice săniușului, decât circulației autovehicolelor. În disperare de cauză, am apelat la Ministerul Apărării și apoi la comandantul garnizoanei, pentru a ne împrumuta niște utilaje grele de construcții. Fiind de meserie inginer constructor, am supravegheat direct spargerea cu grijă a gheţii de pe străzile principale cu ajutorul unor vehicule șenilate, fără ca asfaltul să fie afectat prea mult, știind că la primăvară nu vom avea suficiente fonduri pentru a l reface.

Am găsit înțelegere la personalul A.D.P.-ului şi s-a lucrat 24 de ore din 24, pȃnă la înlăturarea gheții de pe carosabil și trotuare. Deși gerul a continuat, cu autogredere, cu buldozere militare şenilate, cu încărcătoare frontale şi câteva basculante, toate împrumutate de binevoitori, am reușit ca, în preajma Anului Nou, orașul să arate omenește și să se poată circula în voie. A fost un examen foarte dificil pe care, deși fără resurse, l am trecut! Dar a fost un semnal de alarmă pe care l-am înțeles suficient de bine.

În cele din urmă, orașul a arătat binişor de sărbători, iar locuitorii au început să consolideze tradiţia de a veni în număr cât mai mare în piaţa centrală a oraşului, pentru a se bucura de evenimentele organizate de Primărie. După ce a făcut turul orașului într-un automobil decapotabil, împrumutat de un comerciant olandez, în jurul fiecăruia dintre cei trei brazi împodobiți, un mai vechi și valoros prieten, azi unul din colaboratorii de bază ai marelui regizor Silviu Purcărete, actorul Cristi Stanca, travestit într-un Moș Crăciun deosebit de reușit, a dăruit peste 3000 de pachete cadouri pentru copii, s au organizat microrecitaluri pe terasă, unde s a oferit gratuit ceai, Coca-Cola și țuică fiartă. Am profitat de vremea geroasă și am amenajat lacul din Zăvoi pentru împătimiții patinajului, prin udarea suprafeței în toiul nopții și prin curățirea periodică de zăpadă, de ziceai că i un uriaş patinoar artificial. Am montat difuzoare de jur împrejurul lacului, care funcționau 14 ore pe zi, pentru ca râmnicenii care iubesc acest sport să poată valsa pe gheață în ritmuri vieneze.

Tot din pricina sărăciei, nu am putut organiza niciun eveniment în noaptea dintre anii ’96 ’97. Totuși, pentru a marca această trecere, am apelat iarăşi la comandantul garnizoanei pentru procurarea unui pistol cu rachete semnalizatoare, aşa încât, pe 1 ianuarie 1997, la orele 0,00, în piața Mircea cel Bătrân, trei zăpăciţi bine intenţionaţi (subsemnatul împreună cu deputatul Laurențiu Dumitrașcu și un maior desemnat de garnizoană) trăgeau rachete pe cerul orașului, semnalȃnd rȃmnicenilor că a sosit un Nou An...

REGELE MIHAI I LA RÂMNICU-VÂLCEA

Iarna anului 1997 nu a trecut așa de repede precum ne am fi dorit (iarna nu i ca vara!), mai ales că nu dispuneam de utilaje proprii de dezăpezire, iar bani pentru închirieri nici atât. Neam străduit să menținem circulația pe străzi la un nivel acceptabil, împrumutând ici și colo cȃte un utilaj.

Contractul pe care l încheiasem cu Râmnicenii conținea și prevederi reformatoare, pentru a mișca din loc lucrurile care se înțepeniseră destul de serios. Datorită unei experiențe îndelungate, mă consideram un bun cunoscător al serviciilor publice, dar, în acelaşi timp, eram convins că nimeni nu le știe pe toate și de aceea, încă de la începuturi, voiam cu tot dinadinsul să constituim un for lărgit de consultare publică, pentru a ne sfătui ce-i de făcut. Drept urmare, în luna martie a anului 1997, am invitat la Primărie o serie de personalități, locuitori ai Râmnicului. Am poftit, printre alții, pe liderii publicațiilor sau televiziunilor vâlcene, în frunte cu Ioan Barbu, Petre Tănăsoaica, Silviu Popescu, Iulian Margu, Emilian Frâncu şi Valeria Tănase, pe reprezentantul Radio România Actualități, Ion Stanciu, pe Dorel Constantinescu, pe vestitul doctor Dragoș Serafim, un împătimit al Râmnicului, ca şi mine, pe dramaturgul de excepţie Doru Moțoc, pe Titi Gherghina, deținătorul foto arhivei de aur a orașului, pe artiștii plastici Gheorghe Dican, Constantin Neacșu, pe directorii marilor uzine, Constantin Roibu, Gr. Bălintescu, Dan Ioan Fiera, pe arhitecții Costel Dobrinescu, Adrian Ciocănău, câțiva profesori lahovarişti şi pe oricine ar fi avut ceva de spus.

Deși în invitație explicasem detaliat scopul acestor consultări, ele au fost primite cu rezerve, crezȃndu-se, așa cum se obișnuia de multă vreme, că au substrat politic sau propagandistic. Complet fals!

Câțiva, care mă cunoșteau ceva mai bine, au răspuns cu plăcere invitației, reușind astfel să constituim, în cele din urma, Consiliul Consultativ al Râmnicului, denumit de unii publicişti cu sau fără ironie Sfatul Înțelepților. S-au rezolvat multe neclarități și s-au născut multe idei în acest for. Cu ajutorul membrilor Consiliului, am reușit să recreăm, într-o anume măsură, personalitatea Râmnicului, am editat albume cu Râmnicul de altădată, folosind pozele unicat ale lui Titi Gherghina, am renominalizat 87 de străzi, redȃnd denumirile vechi cu parfum de epocă şi multe altele. Consiliul a fost pentru mine un reazem de nădejde, care mi-a insuflat curaj în momentele de relativă deznădejde, când mi se părea că orice zbatere e inutilă.

Cu ocazia Sfintelor Paști, Majestatea Sa, Regele Mihai, reprimind naționalitatea (fiind născut în România, nu avea dreptul nimeni să i o ridice, dar…) din partea Președintelui Emil Constantinescu, care dorea intrarea în normalitate, a traversat valea Oltului în drum spre Bucureşti. Fiind anunțat și împuternicit de doamna Mezincescu, prima doamnă de onoare a Reginei Ana (o cunoscusem și ne apreciasem reciproc, ba chiar ne împrietenisem la precedenta vizită a Reginei la Râmnic), să organizez cazarea familiei regale, pentru o zi, la Mănăstirea Cozia, am trecut la treabă.

Împreună cu prietenii mei din Călimănești, directorul PRESACET, Mihai Mesea (fie iertat), și de directorul Complexului Balnear Cozia, Constantin Necşoiu, am zugrăvit, într-o noapte, patru chilii din stăreția mânăstirii și le am dotat cu lucruri de absolută necesitate. Doamna Mezincescu, pe care nu voi înceta s-o „domnesc” mereu, deoarece nu foarte des am cunoscut o femeie care să merite cu adevărat acest apelativ politicos, mi a subliniat că Regele nostru este modest, nu dorește un confort special și, într adevăr, a fost foarte mulțumit cu ce i s-a oferit. Uff, am ieșit cu fața curată și din această încercare!

Sosirea Majestății Sale la volanul unei limuzine, însoțit de un convoi de autoturisme, puse la dispoziție special pentru acest periplu de către vestita fabrică bavareză BMW, nu a putut

În anul următor, apreciind respectul, bucuria și afecţiunea cu care fusese întȃmpinat de rȃmniceni, Majestatea sa, însoţit de Regina Ana şi de Alteța Sa, Principesa Margareta, a făcut o vizită oficială la Primăria municipiului, unde a fost primit aşa cum se cuvine unui mare Rege, al cărui curaj tineresc a scurtcircuitat durata unui razboi mondial.

Râmnicenii s-au bulucit din nou să vadă augustele persoane şi au făcut întregii suite o primire entuziastă.

La invitaţia noastră, în luna mai din 1997, am avut un alt oaspete de seamă în persoana Primarului localităţii bavareze Straubing, Reinhold Perlak. Deoarece era membru în conducerea ONG ului condus de Doctorul Ion Albescu, care a făcut atȃt de multe lucruri pentru Rȃmnic, am considerat necesar să-i arătăm gratitudinea noastră, atribuindu-i titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Rȃmnicu Vȃlcea. În timpul acelei vizite, am luat împreună importanta hotărȃre de a înfrăţi cele două oraşe. Am şi întocmit actele premergatoare înfrăţirii, care trebuiau confirmate şi de Uniunea Europeană, întrucȃt noi nu eram încă membri ai acestei elitiste asociaţii. Păcat că nu s a definitivat ulterior nimic…

ORAȘUL FARĂ STATUI

La București, treburile ţării mergeau tot mai prost. Privatizarea din anii precedenţi, gândită interesat, urmată de cuponiada „originală”, și-au arătat adevărata față, întreaga țară ajungând în preajma unui dezastru economic. „Cavalerii de industrie”, alias şmecheraşii de duzină, au profitat de neștiința proaspeților dar nevinovaților mici acționari și au cumpărat de pe piața liberă (mai bine zis neagră) pachete întregi de acțiuni la preţuri de nimic, pentru ca, mai apoi, în calitate de patroni (neştiind să managerieze profitabil achizitia aproape gratuită) să închidă unitățile productive și să le vândă la fier vechi, sau să folosească − fără discernământ − terenurile „rase”, cu buldozerul, pentru construcții de locuințe şi birouri. S a pierdut astfel forța de muncă ieftină și calificată, o rezervă nepreţuită, precum și bruma de tehnologie ce putea fi abgradată nu cu foarte mulți bani. Nu e mai puțin adevărat că multe unități industriale erau complet depășite tehnologic, dar, prin join venture uri şi infuzii inteligente de capital, puteau fi reabilitate și repuse în funcțiune. Rating-ul nostru de țară, după ani de zile de bâjbâieli „originale”, era la pământ, iar investitorii serioși nu prea ne băgau în seamă. Sigur, e ușor să faci aprecieri de pe margine, dar…

În loc să protejăm agricultura, domeniu în care am avut întotdeauna un cuvânt de spus pe plan european, am pus o pe butuci. După modelul mai sus amintit din industrie, am privatizat pe nimica toată S.M.T.-urile, vândute ulterior pe bucățele, apoi am falimentat unitățile de îmbunătățiri funciare ce asigurau irigațiile. Restituirea proprietăților agricole s a făcut alandala, nu pe amplasamentul inițial, zicȃndu-se că, în acest fel, se păstrează centralizat o zonă arabilă pretabilă constituirii unor cooperații agricole după model vestic. Rezultatul a fost tocmai pe dos. Prin lege, s a stabilit obligativitatea proprietarilor terenurilor restituite din zonele agricole comasate să arendeze cele mai productive loturi unor indivizi care formează azi o adevărată aristocrație rurală. Dacă mergem acum la sate, o să vedem că țăranii sau proprietarii de terenuri primesc pentru terenurile lor câte 500 kg. grâu/ha, adică 100 lei/ha/an, iar noii arendași huzuresc în mercedes-uri și conace nou construite. Și vă rog să mă credeți, știu ce spun, fiindcă soția mea se află în situația celor păcăliți, deşi moștenește aproape 20 de hectare de teren extrem de roditor, situat în regiunea viticolă a Dobrogei de Sud. Situația economică, în descreștere alarmantă, urmare bineînţeles şi „grelei moşteniri P.D.S.R. iste” (obicei romȃnesc devenit tradiţie, fiecare guvernare nouă aruncă anatema asupra celei vechi), a fost agravată, în opinia mea, de una din marile greșeli comise de Emil Constantinescu din fericire nu sunt prea multe numirea ca prim ministru a primarului general al Bucureștilor. Personaj alambicat, fost lider sindical, cu un comportament şi atitudini ciudate, Victor Ciorbea nu avea nici cunoștințe, nici aptitudini manageriale sau administrative, încurcând lucrurile și la Primăria capitalei, și la Guvern.

Cu toate că „tranziția” prelungită semăna mai degrabă cu o gravă criză economică, românii nu și au pierdut apetitul pentru construirea de locuințe proprietate personală, iar Râmnicul nu a făcut excepție de la regulă. În lipsa unor documente urbanistice reglementatoare, această dezvoltare imobiliară avea un caracter haotic și inestetic. Pentru stoparea acestei dezordini care are, îndeobște, urmări nefaste de a lungul a multor zeci de ani, am instituit un foarte riguros control urbanistic, dȃnd o mulţime de amenzi usturătoare celor care nu aveau sau nu respectau autorizaţiile de construire. Cu toate că sărăcia ne obliga să fim foarte strânși la pungă, am convins pe toată lumea de necesitatea finalizării Planului Urbanistic General şi detalierea lui prin proiectarea unor planuri urbanistice de zonă pentru toate cartierele municipiului.

Din păcate, după anul 2000, interesele proprietarilor de terenuri intravilane și ale dezvoltatorilor imobiliari au influențat mult prea mult hotărârile conducerii municipiului și toate aceste documente de urbanism, obligatorii pentru o dezvoltare sustenabilă a Râmnicului, întocmite de noi, au fost aruncate la coș, deşi aveau caracter de reglementare prin aprobările și avizele obținute de la forurile superioare.

Orașul fiind invadat de țânțari, am făcut pentru prima oara o dezinsecție ca la carte în trei etape, angajând pentru aceasta o firmă de avioane utilitare din Craiova. Acțiunea, încununată de succes, a fost repetată an de an, de aceea Râmnicul se putea mȃndri cu faptul că scăpase de ţȃnţari. Astăzi se folosește un sistem asemănător și apreciez asta.

Trebuie să recunoaștem faptul că Râmnicul nostru drag era denumit „orașul fără statui”. În afara complexului statuar destinat domnitorului Barbu Știrbei din Zăvoi, a monumentului eroilor de pe Capela și a impunătoarei statui a domnitorului Mircea Cel Bătrân, sculptată de Ion Irimescu, o suprafață urbană de aproximativ 40.000 ha., era văduvită total de lucrări de artă monumentală, așa încât propunerea inventivului Gigi Dican de a organiza o tabără de sculptură, care, la final, își va dona Primăriei lucrările realizate, m a entuziasmat. Asemenea tabără necesita însă asigurarea multor condiții. Am găsit, însă, înţelegere la directorul general al Oltchim-ului, care ne-a pus la dispoziție baza de loisir de la Fedeleșoiu pentru cazare și pentru amenajarea unor ateliere în aer liber necesare artiștilor. Apoi, am aflat că, la Cooperativa „Constructorul” din Inăteşti, se găsesc niște blocuri mari de piatră de Albești, foarte potrivite pentru cioplit, rămase de la lucrările de placare a Casei Poporului și lăsate în voia Domnului.

Gigi Dican a ales 10 sculptori de marcă din toată țara, iar întregul program s-a numit „10 pentru Râmnic”, format din: Paul Popescu, Ion Cândea, Adrian Popescu, Daniel Crețu, Septimiu Enghis, Mircea Ignat, Călin Baciu, Petre Grăjdeanu, Ion Cantea și Sergiu Săliște. Numind ca administrator al taberei un personaj simpatic, agreat de toată lumea, pe John Feraru, șeful departamentului de divertisment al Primăriei, cu obligația de a procura de la diferiţi sponsori, cele necesare traiului sculptorilor cantonaţi în tabăra de sculptură și pe directorul A.D.P., Ilie Amuzan, cu sarcina de a asigura sculele, dispozitivele şi utilajele necesare, am reușit să organizăm această tabără fără ca bugetul Primăriei să sufere vreo atingere. Rezultatul a fost de a dreptul extraordinar. Pe 29 iulie, la sărbătoarea Imnului Național din acel an, am putut inaugura cele 10 monumente impresionante, care și azi înfrumusețează diferitele intersecții sau piețe din oraș.

Ziua de 29 iulie 1997 am sărbătorit o cum se cuvine, cu spectacole de muzică populară, ușoară, concursuri, lansări de cărţi şi dezvelirile lucrărilor de artă monumentală create în tabăra celor „10 pentru Râmnic”. Depăşind graniţele judeţului, succesul acestei acţiuni mi a adus onorantul titlu de „Susţinător al Artelor”, decernat de Uniunea Artiştilor Plastici din România.

ŞI LANSAT LA RÂMNIC

Senatorul Șerban Săndulescu a continuat să împroaște cu noroi în stânga și-n dreapta, ajungând în conflict cu majoritatea membrilor Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat din județ, dar și de la nivel central. Drept urmare, a fost numit un nou lider județean al partidului, deputatul Laurențiu Dumitrașcu, un tânăr profesor bucureștean cu origini vâlcene. Era un om plin de bune intenții, echilibrat, cumpătat, al cărui mandat a fost, din păcate, umbrit de atacurile și minciunile inventate de senatorul Săndulescu, supărat că fusese îndepărtat de la conducerea filialei de către Biroul Național al Partidului. Am fost în relații bune cu deputatul Dumitrașcu, ajutându-ne reciproc, așa cum procedează doi oameni corecți, ce doresc mai binele ținutului Vâlcii și vâlcenilor.

Singurul lucru pe care i l pot reproșa este alunecarea în greşeala celui care se crede atotputernic și începe să facă numiri pentru funcţiile importante din judeţ pe criterii de slugărnicie, de abilitate în lipirea afişelor şi nu pe competențe, cum promiseserăm cu toții în Contractul cu România, lansat în campania electorală de Președintele Emil Constantinescu. De fapt, nu cred să fi existat vreun lider local care n a căzut în această capcană păgubitoare, preluând o, fără ajustări, de la fostul partid de guvernământ (grav este că obiceiul se perpetuează și astăzi cu intensitate sporită). Deputatul nostru umbla prin oraș însoțit de un alai de șefi și directoraşi numiți de el, care i susurau osanale la ureche. Mi am permis să i atrag atenția asupra acestor exagerări, dar n-am fost luat în seamă, deși mai târziu, la alegerile din 2000, am plătit împreună, cu vârf și îndesat, toate aceste greșeli, indiferent de nivelul vinovăţiei fiecăruia.

În acea perioadă, România s a bucurat de un eveniment politic major: vizita Președintelui Statelor Unite ale Americii, Bill Clinton. Cu toate că avea obiceiuri de craidon obosit, vȃrȃndu-şi trabucul în zone ce aveau, cu totul și cu totul, alte destinații, trebuie să recunoaștem că S.U.A., în mandatele lui de președinte, a zburdat pe toate meridianele, înregistrând şi un progres economic major. Ca atare, vizita comandorului „jandarmeriei mondiale” ne-a onorat, iar gazda, Președintele Emil Constantinescu, a primit o bilă albă, pentru sprijinul necondiționat acordat politicii externe americane. Dovedindu-ne susţinători fără rezerve, ne-am așteptat, pe drept cuvânt, ca la următoarea reuniune NATO, să fim primiți ca membri cu brațele deschise, așa cum s-a întâmplat, la acea sesiune, cu Cehia, Ungaria și Polonia, lucru care, din păcate, a rămas la nivelul visurilor neîmplinite.

Alt eveniment care a făcut să curgă multe lacrimi şi multă cerneală pe toate meridianele a fost moartea prințesei Diana, mai cunoscută ca Lady Dy. Știu că s-a bucurat de simpatie exagerată față de cât merită („părerea mea!”), deoarece nu te poți hȃrjoni cu grăjdarii, sau cu hipsterii la modă ai zilei și să ai pretenția să ajungi, în cele din urmă, Regină sau Regină mamă a Marii Britanii. Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în pace!

Problema salubrizării localităților din România, dornice de integrare europeană, constituia una din marile probleme ce trebuiau rezolvate cu extremă urgență. Unul din punctele de fond ale Contractului meu cu Râmnicenii era tocmai acest subiect ardent. Am întins antenele peste tot şi, prin luna august, am găsit un partener de nădejde în Agenția Germană pentru Cooperare Tehnică G.T.Z. − reuşind să demaram împreună un proiect major „Conceptul Național de Gestiunea Deșeurilor în Romȃnia”. La acest amplu și valoros proiect participau Ministerul nostru al mediului si Ministerul mediului din Germania, prin catedra de ecologie a Universității din Göttingen. O să explic ceva mai târziu ce rezultate am obținut.

Pentru o mai bună comunicare cu locuitorii orașului, Primăria a început editarea trimestrială a buletinului de informare intitulat „Râmnicul”, la care colaboram personal număr de număr.

După o reinventariere amănunțită a tuturor terenurilor, a imobilelor și a poziționării lor prin renumerotare, am montat la toate intersecțiile din oraș tăblițe indicatoare, revenind la vechile denumiri ale străzilor din Râmnic. Pe atunci era considerată, la nivel național, o inițiativă absolută.

Orașul nostru căpătase tradiție în lumea rockerilor prin organizarea celor XII ediții ale festivalului de muzică „Constelații Rock”. Nu cunosc motivele pentru care, de câțiva ani, Primăria nu mai sponsorizase acest festival. John Feraru, șeful sectorului de amuzament și distracție, nu m a lăsat în pace până nu am reluat tradiția, organizând în luna decembrie cea de al XIII-a ediție, cu o participare deosebit de valoroasă.

Deși nu eram mult mai bogați decât în anul precedent, ne am străduit ca sărbătorile de Crăciun și Anul Nou să capete o strălucire mai deosebită. Am cerut concursul pictorilor vâlceni, arhitecților, elevilor și profesorilor Liceului de Artă și am reușit să organizăm un Orășel al Copiilor cu totul special, cu desene, decorații și construcții specifice unei lumi de basm.

Balul Primăriei, organizat de această dată în 27 decembrie, pentru a nu mai fi „tras de urechi” de stăpânul bisericii vâlcene, reintrat deja în tradiție, a fost mai strălucitor şi a încununat, ca și în anul precedent, frumoasele sărbători de iarnă.

VEDI IERUSALIM E POI BETHLEEM

Iată ne ajunși deja în anul 1998 !

Cu învăţămintele trase din anii precedenţi, ne-am dat peste cap şi am achiziţionat la începutul lunii ianuarie un agregat complex, cu multiple utilizări necesare cu deosebire în perioadele cu zăpadă abundentă, fabricat de vestita firmă Mercedes.

Tot în ianuarie, soseşte la Râmnicu Vâlcea în premieră națională prima tranșă de 5000 de europubele din cele 10.000 donate de Guvernul german, în cadrul Conceptului național de gestionare ecologică a deșeurilor, încheiat, în 1997, între noi, Urban S.A. și G.T.Z.-ul din Germania.

Deși în acei ani am avut parte de frig și de căderi masive de zăpadă, râmnicenii nu aveau nicio posibilitate de a practica sporturi de iarnă. Prin urmare, după amenajarea patinoarului natural de pe lacul din Zăvoi, ce putea fi folosit tot sezonul friguros, am pus la punct la Malul Alb, cu resursele proprii ale Primăriei, o pârtie de schi și sănii, dotată cu un original baby-schi, fabricat de noi dintr un motor reparat de la un tractor casat. Cu această ocazie, s au organizat, pentru prima oară în oraș, Serbările Zăpezii. Au avut loc concursuri, s-au oferit răcoritoare, țuică fiartă și vin aidoma. O sumedenie de râmniceni, mai mari sau mai mici, tineri si vȃrstnici, au participat cu mare bucurie la petrecerea pe zăpadă de la Malul Alb în luna lui Făurar.

Spre sfârșitul lunii, am primit o scrisoare neobișnuită. Eram invitat de către Primarul Ierusalimului, să particip la sărbătorirea a 50 de ani de la înființarea statului Israel și a transformării orașului sacru al creștinătății (și nu numai) în capitală a acestui tânăr stat. Mi se mai comunica faptul că la aceste sărbători au fost invitați 500 de primari de orașe din toată lumea, iar din România, invitația era adresată doar mie și primarului Brașovului, Ioan Ghișe. Nu știu ce criterii au stat la baza acestei selecții, făcute probabil la indicația ambasadei Israelului din România, dar cert este că așa s a întâmplat. Probabil, datorită faptului că cele ce se petreceau la Râmnic aveau ecouri favorabile, începusem să fim puși pe hartă. Sigur că am fost onorat şi am acceptat cu plăcere invitația. Mai mult decȃt atȃt, președintele Consiliului Județean, fiind prieten cu un evreu născut în România, ajuns Primar al unui oraș israelit, Kiriat Malaki, primise o altă invitaţie în alb pentru 2-3 lideri din administraţia locală vȃlceană şi îmi propusese să mergem împreună în Israel, cam în aceeaşi perioadă.

În mai puțin de o săptămână, la Primărie, am primit un fax cearșaf, adică imens, din partea Guvernului Palestinian, aflat în exil la Aman, care-mi transmitea pe un ton imperativ, să nu cumva să accept invitația la marea sărbătoare cu pricina, întrucât totul este o farsă, Ierusalimul nefiind evreiesc, el aparținând statului palestinian existent, la acea dată, doar pe hârtie. În încheiere, scria textual fax-ul, dacă totuși voi avea îndrăzneala „să particip la această comedie, îmi va sta capul unde mi vor sta picioarele”! Abia atunci am aflat că populara formulă a pedepsei capitale, des folosită în basmele românilor, e de origine arabă. Cum zona era tulburată permanent de fel de fel de atacuri teroriste, în care mureau îndeosebi foarte mulți oameni nevinovați, n-avea cum să nu te îngrijoreze primirea unei asemenea grave și directe amenințări.

Fiindcă fax ul era primit pe cale legală și se adresa unei funcții de demnitate publică, am trimis toate aceste hârtii S.R.I.-ului local, cerându-i părerea. Luasem pentru prima oară contact cu această instituție, dar cred că am făcut bine. Șeful filialei județene a S.R.I. mi a comunicat că a informat ambasada Israelului și că trebuie să așteptăm reacţia acesteia.

Am primit direct răspuns scris și telefonic din partea consulului israelit din București, care mi a transmis să nu mi fac probleme, fiindcă în Israel „voi fi mai bine păzit decât la mine acasă”. Asigurările m-au liniștit întrucâtva și am dat curs invitației.

A fost o vizită care m-a marcat și de la care am învățat multe! Sărbătorile organizate la Ierusalim au fost de un fast nemaintȃlnit. Muzeul holocaustului din Orașul Sfânt este o realizare artistică, dar și tehnică, unică, te copleșește și te lasă vlăguit după vizitarea lui. Apoi, în plin deșert, ritmul construcţiilor de locuințe era impresionant. Statul trebuia să facă față cererilor anuale de repatriere a sutelor de mii de evrei din toată lumea, cărora se obligase să le ofere cazare, hrană și locuri de muncă. Am văzut cum au pornit la întemeierea Israelului ca stat, în 1948, prin niște asocieri ciudate în Kibuţuri, un amestec de falangă Fourier-istă și utopie comunistă, care, din cauza sărăciei și lipsurilor de început, a fost atunci singura lor soluție de supraviețuire.

Și iată că, în cele din urmă, au reușit să consolideze și să construiască, pornind de la zero, un stat modern, avȃnd un teritoriu jinduit de multă lume, dar, poate tocmai din această cauză, înconjurat numai cu dușmani de moarte. Știu, au avut un aliat extraordinar! Colosul american i a sprijinit și apărat în perioadele critice, totuşi, am rămas uluit de nivelul atins astăzi de statul evreu. Am vizitat sere de lungimi kilometrice în plin deșert. Automatizate complet, ele produc pentru export cantități uriașe de legume și fructe. „Suntem o țară deșertică spuneau ei , care nu dispune nici de apă, nici de teren mănos și totuși am reușit să obţinem produse agricole de câteva ori mai multe decât necesarul intern”. Bravo lor!

Ne am bucurat de o ospitalitate și de o grijă absolut speciale. Bineînțeles că am cerut să mergem pe celebra „Via Dolorosa”, însă am fost sfătuiți de cei care ne aveau în grijă, să n-o facem, fiindcă actele teroriste se desfășurau, de cele mai multe ori, în astfel de locuri aglomerate. Mai mult, și au cerut scuze că nu ne pot însoți, deoarece ar fi atras atenția și mai mult asupra noastră iar pericolul s-ar fi multiplicat. Cu inima cât un purice, ne-am aventurat singuri pe această cale a suferinței și sacrificiului dumnezeiesc. Era de fapt o străveche străduță în pantă, pavată cu lespezi roase de piatră, strâmtă, bordată pe tot traseul cu tarabe ale unor mărunţi negustori arabi care și prezentau marfa strigȃnd și trăgȃndu te de haine, dar păzită cu strășnicie, la nenumăratele ei intesectii, de câte un militar israelit înarmat până n dinți, inclusiv cu grenade la centură. În ciuda larmei negustorești, atmosfera era tristă și copleșitoare. Cu toate astea, aveai strania impresie că pășeşti cu o ușurință magică, de abia atingȃnd pământul. Am ajuns fără incidente la Biserica Sfântului Mormânt, unde trona un aer de pioşenie și seninătate cerească. În fiecare absidă din interiorul maiestuosului conglomerat, aparținând tuturor cultelor creștine, se țineau slujbe, se auzeau cântări care mai de care mai înălțătoare. A fost ceva cu adevărat impresionant! Nu am suficiente cuvinte să descriu simțirile ce te încearcă în acest loc sfânt.

Trebuie văzut, nu povestit! Fără a fi bigot, cred că orice creștin practicant trebuie să viziteze, cel puțin o dată, Țara Sfântă.

Multă vreme după ce m am reîntors în România, m am simțit parcă mai senin, mai despovărat de griji, mai deschis la spusele și sugestiile celor din jur. M-am reîntors de câteva ori pe acele meleaguri biblice și, de fiecare dată, am avut impresia că, acolo, ceva se modifică în interiorul meu. Încercați! Garantez că veți simți ceva similar!

De notat: cu această ocazie, am parafat și definitivat înfrățirea cu orașul Ashkelon din Israel. E un oraș port la Marea Mediterană, puțintel mai mare decât municipiul nostru, în care lucrau pe atunci, o sumedenie de constructori români. După anul 2000, la Primărie, nu s-a mai pomenit niciodată de această importantă punte de legătură, iar când sunt menționate orașele înfrățite cu Râmnicul, Ashkelon ul nu se numără printre ele. Păcat!

SONDAJ „LA JUMĂTATE DE MANDAT”

Primăria Râmnicului dezvoltă o relație trainică de prietenie cu Agenția de Cooperare şi Dezvoltare Internațională a Statelor Unite U.S.A.I.D. , condusă de un înalt funcționar american, deosebit de competent și plin de solicitudine, Steve Johnson, de la care am primit un ajutor logistic substanţial, stabilind o relație personală de amiciţie. Începutul colaborării l-a constituit înființarea, cu sprijinul lor, a unui modern Centru de Informații pentru Cetățeni la Primăria Râmnicului. Apoi, mi s a oferit ocazia, împreună cu alți 4 primari de municipii mari, să studiez la ei acasă, adică în Statele Unite, aproape trei săptămâni de zile, modul de organizare a administrațiilor locale americane și pe coasta de est, unde existau așa numiții „primari tari” (primarii coordonau direct serviciile publice și întreaga activitate a Primăriei),− și pe coasta de vest, unde primarii sunt considerați „slabi”, fiindcă singurul lor atribut era conducerea ședințelor Consiliilor locale. Implicarea primarilor din vestul Statelor Unite în conducerea executivă, nefiind funcţionari publici, se efectua numai prin interpuși. Acolo am aflat pentru prima oară de City Manager ul orașului, am văzut organizarea serviciilor publice, a poliției locale și multe alte lucruri, pe care, la întoarcere, le-am propus în cadrul Federației municipiilor, pentru inițierea de proiecte legislative. Poate și de aceea s a ajuns ca, astăzi, primăriile noastre să aibă o structură mixtă, incluzȃnd City Managerul.

Pentru prima dată în România, ziua de 9 Mai, Ziua Europei, s-a sărbătorit la RâmnicuVâlcea cu ajutorul Ambasadei Uniunii Europene, căreia i am cerut sprijin pentru organizare. Ambasadorul R. Schulze s-a declarat entuziasmat de inițiativă, ne-a lăudat public și a sponsorizat serbarea noastră cu suma de 15.000 de dolari. Întreaga festivitate s-a desfăşurat pe terasa Mircea cel Bătrân, dovedindu se a fi o adevărată sărbătoare prin organizarea unor concursuri și spectacole de muzică ușoară cu trupe de prestigiu. În dimineața aceleiași zile, am plantat în Parcul central un platan care azi, după 22 de ani, se detaşează, fiind acum cel mai înalt copac din parc. Există vreo semnificație a faptului că, într-un parc înțesat de copaci seculari, un puieţ înalt de 1 m., sădit în urmă cu două decenii, cu ocazia primei sărbători a Europei, a crescut mai repede, mai viguros și mai înalt decât toți ceilalți? Din păcate, nu știu cine a avut ideea să scoată plăcuța fixată pe acest arbore valoros, care menționa aderarea de principiu, singulară pe atunci, la Uniunea Europeană a unui municipiu din România. Rȃmnicul a fost din nou în frunte!

Pe 20 mai, la împlinirea a 610 ani de atestare documentară, Primăria organizează o serie de manifestări aniversare, instituie și acordă cu această ocazie medalia „Râmnic 610”. Este arborat, pentru prima oară, drapelul orașului nostru, un fond alb pe care este imprimată stema Râmnicului. Și în prezent îmi produce o plăcere nespusă când îl văd fluturând pe catargul din fața Primăriei…

Punct important pe harta orașului, Baza de Agrement din Ostroveni a avut o istorie zbuciumată. Prin anii '70 ai secolului trecut, în urma unor intervenții locale stăruitoare, făcute de prim vicepreședintele județului, Gh. Alboiu, unul dintre cei mai competenți șefi de administrație locală pe care i-a avut vreodată judeţul şi municipiul nostru, titularul Ministerului Energiei, originar din Călimănești, Nicolae Buşui, a alocat orașului nostru fonduri substanțiale sub masca unor investiții conexe din devizul general al hidrocentralelor de pe Olt. Am conceput, prin atelierul propriu de proiectare al I.J.G.C.L., unde lucram ca inginer-șef, o bază de „loisir” pentru râmniceni, transformând balta Căcăcioasa în lac de agrement, pe malurile căruia am construit terenuri de sport cu diverse anexe, bazine de înot, din care unul cu apă sărată adusă tocmai de la Ocnele Mari, vestiare, dușuri etc.

Baza a funcționat bine merci cu mare succes la public până în anul 1990, când, aflată în administrarea I.J.G.C.L.-ului transformat în RAETA (nu mai lucram acolo de 6 ani), prin

tertipuri specifice perioadei, s-a transmis în locație de gestiune unui grup de „revoluționari”. Noul grup patronal a exploatat Baza de agrement „la sânge”, astfel că, prin anii 1996-1997, totul se dărăpanase și nu mai aveau clienți. Deoarece nu uitasem rolul pe care l am avut în proiectarea și construirea acesteia, după ce am venit la Primărie și am spart RAETA în cele trei societăți specializate în apă canal, termoficare și transport în comun, am încercat și reușit, prin anul 1998, s-o preluăm în administrarea Primăriei. A fost un efort major pentru repararea și repunerea ei pe linia de plutire. Foarte complicată a fost refacerea aducţiunii de apă sărată de la Ocnele Mari, pentru a reda funcționalitate deplină bazinului terapeutic cu apă sărată. În plus, de jur împrejurul bazinelor, am scos la licitație pentru închiriere, chioşcuri tip, destinate micilor comercianți, pentru a oferi articole de sezon celor veniți să se recreeze. În luna mai, aranjată, rujată și remodelată, și a deschis porțile Baza de agrement Ostroveni, unde mergeau zilnic, în sezonul estival, între 8 și 10 mii de râmniceni.

Tot în acest an, începe o altă lucrare de importantă capitală pentru viața locuitorilor Râmnicului. Centralele termice de cartier erau într-o stare jalnică. Canalele termice de distanță dintre blocuri erau ciuruite și pierdeau cantități însemnate de agent termic, cazanele din centrale, cȃrpite și răscȃrpite, scăzuseră la un randament de sub 50%, iar automatizarea era la pământ. De fapt, se ajunsese la o situație limită în care locatarii plăteau cam 50% energia termică furnizată efectiv, iar restul de 50%, reprezentând pierderi din centrale și din canale termice, erau suportate tot de consumatorii din blocuri. Printr-un join-venture încheiat între Primărie și o conducere inteligentă și bine intenționată a CET ului, reprezentată de directorul general Mihai Bălan, s a hotărât ca, împreună, să solicităm o finanțare europeană pentru refacerea din temelii a întregului sistem de încălzire centrală a Rȃmnicului. Folosind fonduri municipale, fonduri proprii, dar mai ales cele atrase din exterior, C.E.T. ul trebuia să preia etapizat părăginitele centrale termice, să transforme cazanele în schimbătoare de căldură moderne, automatizate și să monteze noi conducte pentru transportul apei supraincălzite de la CET la fiecare centrală modificată în punct termic. Dacă nu începeam încă de pe atunci această mare, valoroasă și importantă investiție, Râmnicul ar fi fost de multă vreme la pământ cu sistemul de furnizare a căldurii și apei calde menajere. Pentru toate orașele mari, Asociația Pro Democrația a făcut un sondaj în rândul locuitorilor fiecărei primării, cu tema „Realizări la jumătate de mandat”. Cu o notă de 7,67 primarul Râmnicului se clasează pe un onorant loc III pe țară, după primarii orașelor Iași (7,85) și Reșița (7,74). Tot dintr-un sondaj, dar, de dată asta, realizat de Facultatea de Sociologie din cadrul Universității Craiova, având ca temă serviciile publice, rezulta că locuitorii Râmnicului sunt mulțumiți sau foarte mulțumiți de activitatea Primăriei, în procent de 66,8%. Aprecierea râmnicenilor ne-a stimulat, astfel că, la sondajul din anul următor, am avansat în ierarhia națională.

Literatul de excepție, Constantin Mateescu, împătimit, ca și noi, de Râmnic, mi-a oferit una din cărţile sale „Scrisori către Filip Lahovari”. Volumul cuprindea corespondența dintre descendentul direct al Lahovariştilor − familie de mari politicieni, cu nenumărate moșii sau conace în județul și orașul nostru − și soția sa, celebra pianistă și scriitoare Cella Delavrancea, fiica marelui dramaturg. Citind cartea Maestrului Constantin Mateescu, mi am dat seama, o dată mai mult, de legătura organică stabilită între această familie de boieri luminați cu Râmnicul și mi a venit ideea de a crea un mic muzeu Lahovari, în fostul lor conac din parcul Mircea cel Bătrân. Imobilul era în acea vreme proprietatea Inspectoratului Școlar Județean, reprezentantul Ministerului Învățământului în teritoriu și am solicitat transferul lui către administrația Primăriei. Șefa acestui inspectorat, profesoara Liuba Gheorghiţă, numită în funcție de P.N.Ţ.C.D. (!), deși i-am demonstrat că monumentul istoric, fostă Casă a Pionierilor, actualmente Club al Copiilor, nu este folosit cum se cuvine, s a opus cu cerbicie acestui transfer, deși găsisem posibilitatea să mutăm cele câteva activități falimentare ale Clubului, în clădirea anexă a Liceului „Mircea cel Bătrân”. Toate diligențele mele au fost în van! Am încercat să demonstrez tuturor că aveam de gând să reabilităm clădirea aflată în stadiu avansat de depreciere și să-i dăm o destinatie dublă: de muzeu, dar și de Casă a Oamenilor de Artă și

Cultură din Râmnic. Eram convins − și încă mai sunt − că

pictorii, actorii, scriitorii, ziariștii, toți acești râmniceni talentați care reprezintă adevărata elită a orașului, s-ar fi simțit infinit mai bine având un loc unde se organizau întâlniri, expoziţii, simpozioane, se putea crea, sau schimba opinii. Degeaba! Și astăzi, imobilul, un străvechi și important monument istoric, e departe de a fi folosit așa cum ar trebui (părerea mea!).

Tot pentru reluarea tradiției, în parcul Zăvoi, am reconstruit chioşcul îndrăgostiților, cocoțat în stejarul secular din marginea lacului și am contractat cu vestita fanfară militară din Sibiu organizarea unor concerte la sfârșit de săptămână, pe tot parcursul sezonului estival, recreând atmosfera romantică de altădată.

În această perioadă, are loc la București o schimbare binevenită! Partidul Democrat, aliatul Convenției Democratice, prin exponentul cel mai belicos al său, Traian Băsescu, intră în conflict major cu primul ministru, Victor Ciorbea, și amenință cu ieșirea de la guvernare. Președintele Emil Constantinescu îl demite pe Victor Ciorbea și încredințează mandatul de șef al Guvernului lui Radu Vasile, senator, istoric, poet, profesor universitar la Academia de Științe Economice și secretar general al Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat. Era specialist în macroeconomie, fiind invitat la Sorbona pentru a conferenția pe diverse teme economice. În opinia mea, a fost o numire inspirată, fiindcă România nu era departe de un derapaj dezastruos. Inflația scăpase complet de sub control, spirala scumpirilor părând că nu se mai oprește. Mulți dintre noi au uitat că acest șef de guvern s-a sacrificat acceptând mandatul în asemenea condiții. România, sub guvernarea lui, a reușit să evite, la mustață, intrarea în incapacitate de plată, așa cum previzionaseră analiști economici reputaţi. Ce ar fi însemnat intrarea în incapacitate de plată? Exact ce s-a întȃmplat în 1982, cȃnd Ceauşescu a introdus foametea şi întunericul pentru a ieşi dintr o criză absolut identică.

Din cauza blocajelor și tergiversărilor de tot felul, abia la sfârșitul lunii iunie (!) am primit sărăcăcioasele sume defalcate de la bugetul de stat pentru anul 1998. Lucrurile au căpătat o altă structură abia din anul 2000, odată cu apariția Legii Finanțelor publice locale, la a cărei modificare am contribuit substanțial, trimițând un reprezentant, pe viceprimarul Victor Giosan, să facă parte din grupul de specialiști care au inițiat această lege capitală pentru finanțele locale. Victor Giosan, călit de necazurile ce le întȃmpinam zi de zi la Primăria Râmnicului și școlit de prețiosul nostru colaborator american, U.S.A.I.D., a propus necesitatea obiectivării acestor alocări de fonduri, fără preferințe partinice, repartiţia fondurilor defalcate din bugetul central urmând să se facă după o formulă care trebuie să conțină toți parametrii statistici specifici fiecărei localități. Tot prin această Lege s au înființat Direcțiile de Taxe și Impozite subordonate primăriilor, care au reprezentat principala sursă de finanțare-dezvoltare a localităților, fiindcă au înzecit, da, da, știu ce spun, au înzecit finanţele locale.

În consecință, deși eram la jumătatea anului, am putut lansa inconsistentul buget local, în care am prevăzut sume pentru schimbarea majoră a sistemului de încălzire la blocuri, extinderi de rețele de apă și gaze în cartierele mărginașe, modernizarea câtorva străzi, achiziția de ceasuri stradale, echipamente de salubritate, modernizări de piețe și bazaruri, modernizarea bine venită și necesară a sediului (monument istoric reprezentativ), proiectarea prelungirii bulevardului Tineretului, realizată ulterior sub numele regretatului Dem Rădulescu, care reprezintă azi cea mai modernă axă de circulație a municipiului, montarea de apometre pentru a limita risipa exagerată de apă potabilă etc. Pe 28 29 iulie 1998, Primăria Râmnicului serbează Zilele Râmnicului printr o serie de manifestări științifice, culturale sau sportive cum ar fi: sesiunea de comunicări „150 de ani de la prima intonare a Imnului Național”; instituirea și acordarea medaliei „Deșteaptă te române! 150” pe care am avut onoarea, după câteva luni, s o prind pe reverul sacoului prim-ministrului Bavariei, domnul Edmund Stoiber, la „Octoberfest”ul münchenez (evenimentul a avut ecouri în presa bavareză prin comentarii şi fotografii în care, alături de Primul ministru şi consoarta sa, îmbrăcată într un frumos port popular bavarez, am apărut, decorȃndu-l pe E. Stoiber cu medalia aniversară, împreună cu soţia mea, într-un autentic costum popular romȃnesc); lansarea albumului de mare succes al lui Titi Gherghina „Imagini cu parfum de epocă din Râmnicul de altădată” (o realizare ce ar trebui reeditată); concurs de

nivel național pentru construirea în Zăvoi a unui monument închinat istoricei adunări populare din 29 iulie 1848 (din păcate valoroasa machetă, creată de un mare sculptor, Mircea Enache, care a câștigat concursul, zace aruncată prin magaziile vechi ale ADP ului; poate că un primar animat de patriotism local îl va şi realiza); spectacole de muzică hip-hop, ușoară și populară, concursuri și întreceri sportive etc. Au participat înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, președintele Senatului României, Petre Roman, primul ministru Radu Vasile, vicepreședintele Senatului, Oliviu Gherman, ministrul Cercetării și Tehnologiei, Horia Ene, senatori și deputați. Fiind zile lucrătoare, am apelat la cei mai importanţi conducători ai marilor firme rȃmnicene, rugându-i să acorde zi liberă salariaților, pentru a ne bucura cu toții de această sărbătoare. Din fericire, am bătut la porți deschise, așa că mii de râmniceni au putut petrece în ambianţa minunată a Zăvoiului, unde erau amplasate tonete cu de toate, călcând în voie pe iarbă deoarece, în trei zile, nu se putea produce nicio pagubă.

În luna septembrie s a deschis Tabăra „Habitat și Artă în România” ediția din Râmnicu-Vâlcea. Mă simt obligat să fac o mică introducere. Deși reușisem deja să amplasăm 10 monumente de artă în centrul orașului, eram convins că Râmnicul, denumit până de curând „orașul fără statui”, merită mult mai multe dotări din punct de vedere ambiental. Tatonam în stânga și-n dreapta pentru a găsi o soluție care nu ar depăși posibilitățile materiale modeste ale Primăriei. Aşa am aflat o știre despre Organizația Non Guvernamentală „Habitat și Artă în România”, formată din sculptori moderniști de prima mână, care realizaseră niște lucrări interesante în Dobrogea și pe litoral. Le am căutat adresa și, împreună cu purtătorul de cuvânt al Primăriei, nelipsitul meu companion, Daniel Ionescu, am mers la București pentru a i cunoaște mai bine. Discuția cu liderul grupului de plasticieni, Alexandru Nancu, fie iertat, a fost în același timp un fel de „dragoste la prima vedere”. M am convins că erau niște artiști de mare faimă, împrăștiați pe tot teritoriul țării și lucru foarte rar extrem de modești, dar dornici de a face treabă. Erau, cum s ar zice, pe gustul meu. Am încheiat un contract, prin care ne obligam să asigurăm celor 10 (numărul sculptorilor din tabăra este același cu cel din 1997 și dătător de speranţă în acelaşi timp) creatori de artă, masă și casă, sculele, utilajele și materialul brut, urmând ca, după aceea, lucrările realizate să fie montate pe teritoriul orașului, ca donație. Obiectivele programului care au stat la baza întregului proiect au fost personalizarea spațiilor publice din habitate umane aflate în suferință, reconsiderarea rolului social al artelor vizuale, combinate cu un nou model de parteneriat între autoritățile locale, societatea civilă și spiritul comunitar. Mai concret, se dorea reevaluarea, reintroducerea în circuitul urban a unor zone neîngrijite, „uitate” atât de edili, cât și de administrațiile de locatari, prin amplasarea unor lucrări de artă de mari dimensiuni, folosind numai materiale reziduale de la Oltchim, aruncate la gunoi. O să detaliez mai târziu realizările memorabile ale acestui grup de artiști de mare valoare care duceau o reală și meritorie politică de aculturație.

La 1 octombrie am reușit, în sfârșit, să înființăm un teatru municipal pe structura școlii de teatru a Doinei Migleczi, reputatul formator și descoperitor de talente. Deși i am putut face cu greu loc printre cheltuielile unui buget subțirel, mai ales că era sfârșit de an, continui să mă felicit pentru această inițiativă. Teatrul „Ariel” s-a pliat imediat pe necesitățile unui oraș cu o meritorie tradiție culturală, îndeosebi teatrală. În afară de organizarea unor spectacole de succes, acest teatru a fost alături, în permanență, de râmniceni, înfrumusețând, prin scheciuri, snoave sau scene specifice teatrului stradal, toate evenimentele importante ale locului.

În decembrie, Fundația Pentru o Societate Deschisă aprobă finanțarea unor proiecte înaintate de Primăria Râmnicului: modernizarea Centrului de informații pentru cetățeni, înființarea Biroului de asistență socială și elaborarea Ghidului Administrației publice locale.

Sărbătorile de Crăciun și Anul Nou, printr-o mobilizare generalizată, prin apariția unor instalații luminoase elctronizate, prin spectacole stradale mai complexe și mai bine puse la punct, sunt din ce în ce mai frumoase și se bucură de tot mai mare succes de public.

RÂMNICUL SUB OCUPAȚIE

Ținând seama de modul cum au răspuns la apelurile făcute de administrația municipală, Primăria acordă titlul de „OM AL ANULUI” pentru Dan Dragomir, director al S.C. IMSAT S.A., pentru Viorel Teodorescu, director al B.R.D. filiala Vâlcea, și pentru Constantin Roibu, director al S.C. OLTCHIM S.A.

Pentru a evita provocarea unui nou conflict cu ierarhii Sfintei Episcopii a Râmnicului, am organizat, în mijlocul lunii ianuarie, ediția a III a a Balului Primăriei, devenit deja tradițional, la Casa Tineretului din Ostroveni. De la an la an, petrecerea a fost din ce în ce mai reușită. Alături de vestiți cântăreți de muzică ușoară, am invitat pe Dorel Moştenescu, stea de cinema la modă din pricina popularului serial de comedie „La Bloc”, al cărui regizor, scenarist și actor principal era. După ce am deschis balul, am anunțat că predau cheile orașului și funcția de primar pentru o noapte acestui talentat şi plin de haz actor născut, crescut și educat la Râmnic. Și-a făcut datoria cu prisosință fiindcă toți invitații s-au distrat copios.

La polul celălalt, peste abia câteva zile, orașul a fost invadat, de fapt cucerit, ocupat, de minerii din valea Jiului. Am să încerc să reamintesc, în câteva rânduri, acest regretabil eveniment care a zguduit întrega Românie.

Pentru a salva țara de intrarea în incapacitate de plată, lucru pe care l a și reușit, prim ministrul Radu Vasile a fost obligat să închidă găurile negre din economie, care consumau inutil o grămadă de bani. Printre ele, minele de cărbuni din Valea Jiului ocupau un loc de frunte. Mineriadele anterioare speriaseră guvernele în așa măsură, încât s-au investit în Valea Jiului miliarde de dolari, fără a se crea posibilitatea apariției locurilor de muncă alternative. Miron Cozma era ascultat orbește, era dumnezeul minerilor deoarece reușise, prin șantaj la nivel guvernamental, majorări periodice de salarii pentru toți ortacii. Spre sfârșitul lunii decembrie, Radu Berceanu, ministrul Industriilor, declara public închiderea unor mine de la Dȃlja și Bărbăteni, ca urmare a programului de restructurare a mineritului din această zonă. Miron Cozma ia decizia declanșării unei greve generale și cere prezența la fața locului a Primului Ministru și a Ministrului Industriilor. Logic, înalții demnitari au refuzat cererea expresă a minerilor, care, împinși de la spate de forțe oculte, hotărăsc o nouă invadare a Bucureștilor. Traian Băsescu, Ministrul Transporturilor, refuză să pună la dispoziție mijloace pentru această deplasare și Miron Cozma decide să plece, cu autobuze procurate de ei, spre capitală. Pentru a împiedica „plimbarea” minerilor spre orașul unde, în urmă cu doar câțiva ani, băgaseră în sperieţi o țară întreagă și comiseseră atrocități, jandarmii baricadează Valea Jiului prin detonare de stânci, blocând ampriza drumului național. Miile de mineri, iritați și înveninați, au escaladat baricadele și conduși cu mână de fier de Miron Cozma, avându-l ca adjutant pe Romeo Beja, continuă drumul spre București cu 70 de autobuze și sute de autoturisme rechiziționate ad hoc. Noile baraje din stabilopozi, construite de forțele de ordine, nu au împiedicat pe ortacii aţȃţati la maximum să treacă peste ele, aceștia fiind obișnuiți cu obstacolele și accesul dificil din galerii. Prost sfătuiți și conduși, jandarmii și polițiștii duceau un fel de război de gherilă, construind baraje peste baraje lesne de traversat, aruncând cu petarde lacrimogene și apoi retrăgându se, când situația ar fi trebuit să fie complet invers. Trecând cu ușurință și de Târgu Jiu, Cosma a hotărât continuarea deplasării, alegând, din nefericire pentru noi, varianta de trecere prin Râmnicu Vâlcea. Alerta de gradul zero, provocată de această decizie a minerilor înfierbȃntaţi, a determinat convocarea la prefectură a tuturor forțelor de ordine din județul nostru. Am participat ca invitat la această adunare unde, în opinia mea, s-au luat o serie de decizii greșite. Prefectul n a fost de acord cu nicio variantă propusă de specialiștii militari, a declarat ritos că el este „comandantul suprem” și a decis să se organizeze la Costești, unde, se

spunea, există o gâtuitură a căii de acces spre Râmnic, un baraj în spatele căruia să se concentreze toate forțele de ordine. Locul ales era greșit din start, deoarece se afla în centrul unei zone în care locuiau foarte mulți mineri ce lucrau la exploatările de cărbuni din zona Berbesti-Alunu și la cariera de calcar din apropiere. Aceștia s-au raliat imediat ortacilor jieni și, cunoscând zona ca n palmă, s au transformat în patrule de cercetași ai acestora. I au informat despre ceea ce li se pregătea la Costești și i-au condus peste deal, pe căi ocolite, în așa fel încât minerii, foarte bine organizați (de cine??), să cadă în spatele forțelor de ordine. Polițiștii și jandarmii, în număr de peste 2000, printre care și trupe speciale de polițiști DIAS (Detașamentul de Intervenție și Acțiuni Speciale) și BAOLP (Brigada de Asigurare a Ordinii și Liniștii Publice), au fost prinși ca într un clește. O parte din efectiv, în frunte cu generalul Gheorghe Lupu, comandantul de facto al frontului polițienesc, cunoscând zicala „fuga i rușinoasă, dar e sănătoasă”, au tulit-o pur și simplu, lăsând pe teren armament, utilaje, iar trei sferturi dintre camarazi, având în frunte pe sărmanul prefect de Vâlcea, au ajuns ostateci. Regimentele de mineri, cu prizonieri cu tot, s-au urcat în mașini și, în după amiaza zilei de 21 ianuarie, au descins triumfători în orașul nostru.

Aflasem din vreme despre înfrângerea rușinoasă de la Costești și am încercat totuşi să găsesc vreun șef de poliție sau jandarmerie pentru a vedea ce se mai poate face. Telefoanele sunau în gol, semn că rămăsesem în bătaia vântului. Am hotărât să trimit toți salariații acasă și am rămas singur în toată Primăria. Trebuie să fac două mențiuni. Întâi, că nelipsitul de la toate acțiunile dificile, John Feraru, mi a declarat ferm că el nu pleacă nicăieri și că rămâne să păzească biroul în care mă aflam. O altă mențiune specială merită colonelul Dodu, care, fiind militar de carieră, nu s-a speriat cu una cu două de situația critică în care mă aflam și a trimis patru membri ai Gardienilor Publici pentru a păzi intrarea în Primărie. Între timp am primit un telefon pe firul roșu, guvernamental, de la ministrul de Interne, Gavril Dejeu, care aflase că prefectul este ostatic. Se temea, probabil, de situaţia în care aș cădea și eu prizonier, iar Convenția Democratică ar rămâne la Vâlcea fără vreun șef loial. Mi a transmis ordinul de a părăsi instituția, să mă ascund pentru a mă proteja, păstrând legătura cu autoritățile centrale. „Avem nevoie spune Domnia Sa de lideri vii, nu de eroi morţi”. Nu mă consider erou absolut deloc, nici n-aş avea de ce, dar ordinul mi-a întărit decizia de a nu-mi părăsi postul.

M am gȃndit să încerc să diminuez posibilele nereguli ce s ar putea petrece, ca atare, am decis să mă folosesc de drepturile conferite de lege unui primar. În conformitate cu prevederile Legii nr. 60/1991 și Legii nr. 69/1991, articolele 44 și 48, am emis un act normativ, Dispoziția nr. 11/1999 a Primarului, prin care se interzicea orice manifestație publică și suspenda activitatea tuturor localurilor care vindeau băuturi alcoolice în zona municipiului Râmnicu Vâlcea pe o perioada de 48 de ore. Speram în limitarea, măcar parțială, a pagubelor provocate de membri ai detașamentelor minereşti, care, sub influența alcoolului, s ar putea deda la acte reprobabile. L am trimis tot pe John Feraru (pe cine altul?) cu o mașină de la A.D.P. să distribuie dispoziția la toate cârciumile din oraș și s o afișeze pe cât mai multe panouri stradale. Îmi dădeam seama de donquijotismul acțiunii mele, vis à vis de niște răsculaţi care încălcaseră o mulțime de legi organice și se bătuseră de la egal la egal cu forțele de ordine, dar statul cu mâinile-n sân nu mă caracteriza. Cei câţiva cetățeni, spre onoarea rȃmnicenilor nu prea mulți, care strigau la Prefectură „Cozma, Cozma” și „Vadim, Vadim” (nu vă pune pe gânduri asocierea între cele două nume, logistica, finanțarea, organizarea cvasimilitară a convoiului, în condițiile în care partidul lui Vadim era înțesat de colonei și generali în retragere?) și străzile cu autobuze pline de mineri, dădeau impresia că trăim într-un oraș aflat sub ocupație militară. Dacă se poate spune ceva pozitiv despre acest veritabil act de terorism, trebuie să recunoaștem că ortacii, ținuți strâns în mână de generalisimul Miron Cosma, erau foarte ascultători.

După ce au ocupat prefectura și sala sporturilor, transformată în hotel de campanie, foarte mulți mineri, eludȃnd Dispoziția nr. 11 a Primarului, au ocupat până la refuz toate cârciumile din oraș, le au închis cu lanțuri pe dinăuntru și au chefuit până dimineață. La ivirea zorilor, pe 22 ianuarie, au plătit până la ultimul leu tot ce s a consumat (parcă se plângeau de

Din biroul prefectului (numai în pielea lui să nu fi fost), după multe ore de discuții telefonice dintre șefii rebeliunii și primul ministru, s-a stabilit o rundă de negocieri pentru după amiaza zilei de 22 ianuarie. Am avut şansa ca un tip fără de lege, precum Miron Cozma, să fie foarte bisericos, iar episcopul de atunci, regretatul Vlădica Gherasim, să se implice direct, oferindu-se să fie gazda importantei negocieri de la Mănăstirea Cozia. Am mai spus că minerii, în chip foarte ciudat, dețineau un sistem informativ foarte bine pus la punct. În momentul acceptării întȃlnirii la nivel înalt, aflaseră deja că proaspătul ministru de Interne, Dudu Ionescu, un tânăr nu foarte dispus să meargă cu jumătăți de măsură, organizase un baraj de netrecut pe Dealul Negru, format din numeroase unități militare dotate cu tab uri și tancuri. E drept, lucrurile erau cumva discutabile, întrucât se presupunea că soldații nu mai erau foarte dispuși să repete cele întâmplate la Timișoara şi Bucureşti în decembrie 1989, așa încât ambele tabere doreau, în secret, un armistițiu. Cu binecuvântările de rigoare, acesta a și avut loc, guvernul promițând amnistie totală, precum și luarea în discuție a tuturor cererilor minerilor, cu condiția retragerii imediate și în totală ordine din zonele cucerite.

Miron Cozma, Romeo Beja & Co. au dat dispozițiile necesare și, spre seara zilei de 22 ianuarie, autobuzele încărcate cu rebeli au părăsit orașul nostru, îndreptându se către casă. Cum asemenea vârtejuri scot la suprafață toată mizeria depusă pe fundul apei, circa 200 de vâlceni (mineri din bazinele Berbești-Alunu, dar nu numai), incitați de liderii locali ai partidelor de extremă stângă şi dezamăgiți de plecarea grăbită a celor ce cuceriseră orașul cu o zi în urmă, au vociferat până noaptea târziu în fața prefecturii. Însă suportul lor logistic plecase și, astfel, au putut fi liniștiți destul de lesne de forțele de ordine reintrate în dispozitiv, ce păreau nevinovate precum niște fete mari. Mai târziu, câteva publicaţii devoalau faptul că anumite partide, ce susţinuseră tainic revolta minerească, întocmiseră deja lista guvernului provizoriu ce urma să fie instalat prin lovitură de stat, în urma ocupării de către mineri a Bucureștiului. Din fericire, Dumnezeu ne-a protejat şi de această dată!

Râmnicul a revenit la normal. În semn de protest față de modul în care oraşul, în loc să fie căinat, fusese pus la index de către o parte din presa națională și internațională, societatea civilă şi Alianţa Civică din oraș, avându-ne în frunte împreună cu Mihai Moldoveanu, organizează un Marș al Tăcerii sub deviza „Noi suntem Râmnicul”. Marșul, cu o participare de peste 5000 de râmniceni, a demonstrat tuturor care este adevărata față a orașului nostru.

Zurbagii nu s-au liniştit definitiv. Peste o lună de la asaltarea Râmnicului, liderii minerilor, dându și seama că cedaseră prea ușor într un moment când o țară întreagă era speriată, incită din nou spiritele și pornesc o nouă cavalcadă spre Bucureșți, de data asta prin Stoieneştii de Olt. Spuneam că tânărul și proaspătul ministru de Interne era un om hotărât și de acțiune. A pus la punct o contraofensivă care a spulberat frontul ortacilor, i a împrăștiat ca pe iepurași și a declanşat vânătoarea celor care purtau răspunderea unui asemenea atentat la siguranța națională. Păpușarii speriați s au dat la fund, iar capii afișați ai complotului au fost judecați și condamnați la ani grei de închisoare.

CAPITOLUL XVII

AURUL ALB

Un mare necaz, generator de neajunsuri majore, îl constituia aprovizionarea cu apă potabilă a orașului. În volumul precedent spuneam că, în anii '70, am cărat apă cu sacaua în fiecare cartier o bună bucată de vreme. Deşi între timp s-a mai construit încă o sursă de apă de la Cheia, datorită consumului exagerat, apa potabilă nu ajungea la ultimele etaje ale blocurilor. Nu e mai puțin adevărat că, în lipsa contorizării, care reprezenta ea însăşi o investiție uriaşă, se risipea foarte multă apă, depășindu-se pȃnă şi consumurile specifice pe cap de locuitor din țările supracivilizate.

La începutul anilor '90, s-au obținut, etapizat, fonduri guvernamentale pentru construirea unei surse definitive de apă din lacul Brădișor de pe Lotru. Menționez un lucru important: investiția a fost aprobată pentru o singură localitate și anume pentru Râmnicu Vâlcea. Era o lucrare de mari dimensiuni, compusă dintr-o captare din barajul lacului de acumulare sus amintit, o stație de tratare a apei cu o capacitate de peste 1000 l/s amplasată la Valea lui Stan, o aducțiune lungă de 40 de km. până în municipiu, precum şi două rezervoare pentru mărirea capacității de stocare şi echilibrarea presiunii din rețelele de distribuție. S a lucrat mult, dar s a lucrat bine. Sunt în temă cu cele întâmplate, fiindcă am condus S.C. Socom S.A. care era unul dintre cei trei constructori ai aducțiunii de 40 km. de-a lungul văii Lotrului şi Oltului. S a reușit punerea în funcțiune abia în 1999, dar ce să vezi, stupoare, apa tot nu ajungea la ultimele etaje. A fost nevoie să combinăm cele două surse, cea de pe rȃul Cheia, proprietate a municipiului, și cea din lacul Brădişor, care aparținea județului, lucru care genera încurcăturile de rigoare. În mod cu totul și cu totul de neînțeles, odată cu darea în folosință a noii surse, investitorul final al lucrării, Consiliul Județean, a înființat o nouă societate comercială (!) care s o administreze. Ca să nu spuneți că politicienii nu sunt inventivi, iată modalitatea de a politiza o necesitate vitală. De ce era nevoie de nașterea unei firme care să gestioneze doar o conductă de apă, dacă exista deja o firmă superspecializată, subordonată Primăriei Râmnicului, denumită Aquarim S.A., care făcea același lucru pentru toate sursele existente? Nu era necesar ca aceste surse, în totalitatea lor, să fie concentrate în mâna celui care furniza deja apă locuitorilor orașului? Pentru a reduce costurile/m.c. de apă potabilă, care creșteau de la o zi la alta, nu trebuia să existe doar un singur gestionar în loc de doi? Singurul răspuns pe care l am putut găsi a fost dorinţa președintelui județului, unul din liderii P.S.D.-ului local, de a înființa încă o firma subordonată, la conducerea căreia să instaleze un membru al clientelei de partid. Acestă ilogică măsură a forului județean, care a avut un singur scop și anume cel politic, a generat ani întregi, necazuri și conflicte între cei doi operatori „orientaţi” politic diferit. Neconcordanța deciziilor luate de cele două administrații publice, absolut independente una față de alta, a creat mari probleme organizatorice și financiare, care, în final, produceau pagube celor fără nicio vină, adică populației municipiului. Rezolvarea lipsei de apă de la etajele superioare a venit în cele din urmă tot din partea Primăriei municipiului, printr-o investiție majoră de montare a contoarelor la fiecare scară de bloc ce a redus consumul haotic și exagerat de apă potabilă. Iar discordia inerentă dintre cele două unități de profil a dispărut abia acum cinci-șase ani, când s-a făcut ceea ce spusesem că era necesar încă de la început: comasarea celor două unități. Cu toate necazurile întâmpinate pe parcurs, am reușit, în cele din urmă, în cursul mandatului nostru, să asigurăm alimentarea cu apă potabilă în cantitate suficientă pentru toți rȃmnicenii și, astfel, am putut rezolva favorabil această necesitate primordială prevăzută în Contractul cu Râmnicenii.

La sfârșitul lunii martie, Consiliul Județean Vâlcea anunță intempestiv sistarea finanțării Filarmonicii „Ion Dumitrescu”, declarând că, în viitor, fondurile vor fi direcționate doar către orchestra de muzică populară. Cu toate că bugetul Primăriei se situa mult sub necesitățile stringente, nu puteam asista indiferenți la dezmembrarea valoroasei echipe a Filarmonicii și am hotărât s o preluăm în subordinea administrației locale a Râmnicului. Cu noua subordonare, spectacolele oferite de Filarmonica municipală au devenit pe zi ce trece mai atractive, iar orchestra și corul „Eufonia” s-au profesionalizat tot mai mult. În tot acest timp, Filarmonica a produs multe satisfacții iubitorilor de muzică clasică și a invitat pe scena râmniceană muzicieni și interpreți de mare faimă, așa încât mă felicit și acum pentru hotărârea luată atunci. La concertul inaugural al noului veşmȃnt îmbrăcat de Filarmonică (ar fi trebuit aniversați 20 de ani în 2019), l am cunoscut pe vestitul muzicolog şi om de cultură Iosif Sava, care, la următoarea ediție a emisiunii sale săptămânale, „Serată muzicală TV”, de la Televiziunea Română, a declarat: „A dat Dumnezeu să întâlnesc un primar în sala de concerte a unei Filarmonici din Râmnicu Vâlcea și asta mi-a întărit speranța că nu e totul pierdut”.

RÂMNICUL DEVENIT BURICUL PĂMÂNTULUI PENTRU O ZI

Artiștii plastici vâlceni, bine și inteligent conduși de agitatul plin de idei Gigi Dican, sunt evacuați de către Episcopie din spațiile ce le deținuseră în complexul de clădiri ai conacului Olănescu de pe Iazul Morilor. Cum ei erau niște merituoși ambasadori ai faimei Râmnicului, mam simțit obligat să i ajutăm. Le am cedat în folosință gratuită un sediu la parterul blocului L din centrul orașului, transformat mai apoi într-un punct de mare interes : Galeriile de Artă ale Râmnicului. Am întâmpinat destule greutăți până am reușit să le oferim acest spațiu, întrucât consilierii „stângii” au lansat zvonul că sunt interesat direct în vânzarea spațiului respectiv. Timpul însă a dovedit că știrea era o stupizenie și că vituperarea era unicul scop.

Gabriel Liiceanu, născut la Râmnic, însoțit de Aurora Liiceanu, vin la Primărie și ne roagă să le găsim un sediu pentru deschiderea unei filiale a Librăriei Humanitas. Fiind vorba de o veritabilă instituție de cultură, atât de necesară orașului nostru, le am oferit un spațiu comercial în centru, la parterul unui bloc din vecinătatea locului denumit de către localnici „La mila doamnei”. O să vedeți ce poveste a fost și cea ocazionată de inaugurarea acestei librării faimoase.

Se apropiau zilele Imnului Național, în cadrul cărora ne propusesem să inaugurăm și lucrările monumentale executate de artiștii de elită ai fundației „Habitat și Artă în România”, despre care am mai pomenit câte ceva. Lucrările au fost amplasate în 10 spații care se „bucurau”, de vreme îndelungată, de indiferenţa combinată a municipalității si a locatarilor, așa numitele „locuri uitate de Dumnezeu”. Programul aplicat de această fundație la Râmnicu Vâlcea era un experiment, un manifest al creatorilor, o acțiune care performase deja în Occident și care, după căderea Cortinei de Fier, fusese adoptată și de Europa de Est printr-un proces firesc. Artiștii au supus transformării estetice și funcționale elemente preexistente, sărace din punct de vedere urbanistic, din peisajul orașului nostru: puncte trafo, parcări nefolosite, locuri de joacă lăsate în paragină, calcane de blocuri, țevi de termoficare supraterane. Pentru punerea lor în valoare, respectivelor amplasamente li s-a asigurat iluminat nocturn. Fiindcă trecuse ceva timp de la începerea taberei și până la montarea lucrărilor, autorii au avut vreme să întocmească o documentație referitoare la întregul program, pe care au trimis o la un concurs de lucrări ambientale organizat de U.N.E.S.C.O. Nu mică ne-a fost bucuria când acest prestigios for mondial a selectat proiectul, clasificându-l printre primele 20 de pe întreg mapamondul și acordând un premiu care a acoperit o parte din cheltuielile făcute de ei până atunci. A fost o reușită de mare importanţă atȃt pentru artiști, cȃt și pentru orașul în care s-a realizat programul premiat.

Ministrul Culturii, Ion Caramitru, însoțit de un alai de consilieri, a venit la Râmnic să vadă minunile H.A.R. ului. Toți specialiști din suită au apreciat la superlativ acest program care făcuse vȃlvă și peste hotare. Spre sfârșitul anului, președintele Uniunii Artiștilor Plastici Români, Alexandru Ghilduş, în cadrul unei manifestări organizate cu mare pompă la hotelul Sofitel din București, a decernat 3 înalte titluri de „Prieteni ai Artelor” ambasadorului Statelor Unite Americane, ambasadorului Franţei, dar şi unui modest primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea.

Din păcate, consilierii culturali ai primarilor care m au succedat nu erau suficient de pregătiți pentru a prezenta noilor șefi importanța lucrărilor realizate în 1999 de către HAR, astfel că o bună parte din ele au fost fie degradate, fie aruncate sau uitate prin depozite. Nu e mai puțin adevărat că administrațiile de proprietari din zonele unde fuseseră amplasate aceste moderne monumente ambientale, neînțelegând că lucrurile s-au schimbat din temelii și fiind obișnuite doar cu statui călărind pe niște cai cât mai nărăvași, nu le au apreciat cum se cuvine.

Important rămâne faptul că Râmnicul a avut din nou ocazia să strălucească meteoric la nivel naţional, dar mai ales şi dincolo de granițe.

Altă premieră națională la Râmnic. Consiliul Local aprobă propunerea executivului Primăriei pentru organizarea unei sărbători, unde toate cuplurile de râmniceni, care au împlinit mai mult de 50 de ani căsnicie neîntreruptă, primeau câte 1 milion de lei ROL. Din fericire, obiceiul devenit tradiție, se serbează și în ziua de azi. De curȃnd, am avut bucuria să mă aflu și eu, alături de soția mea, printre cei sărbătoriți.

Zilele Râmnicului au fost organizate cu un fast în permanentă ascensiune. Au avut loc o mulțime de manifestări: vernisajul celor 8 lucrări de artă de mari dimensiuni create de artiștii H.A.R., concerte de tot felul, spectacole, concursuri, lansări de carte, simpozioane și, la final, focuri de artificii.

Și a venit ziua mult așteptată, ZIUA ULTIMEI ECLIPSE DE SOARE A MILENIULUI! Eram conştienţi şi fericiţi totodată că Râmnicul avea din nou ocazia, pe merit, să strălucească, deoarece eclipsa avea punctul de maximă vizibilitate chiar în orașul nostru, prin urmare ne am pregătit din vreme cum se cuvine. Încă din luna martie, am solicitat Institutului Astronomic al Academiei Române, îngăduința de a participa și de a acorda interviuri ziariștilor participanți la conferința internațională de presă, pe care acesta o găzduia cu subiectul „Ultima eclipsă de soare din mileniul II”. Râmnicul fiind epicentrul acestui rar fenomen cosmic, m-am bucurat de o atenție deosebită din partea corespondenților de presă din întreagă lume. Publicaţii de prestigiu, precum NEWSWEEK, L’HUMANITÉ DIMANCHE, DER SPIEGEL etc., au publicat în paginile lor ample reportaje şi interviuri pe această temă. Bineînțeles că n am scăpat ocazia de a invita pe toată lumea în luna august la Râmnicu Vâlcea, unde vor putea petrece zile de neuitat. Ziariștii și-au făcut bine treaba fiindcă, în apropierea evenimentului cosmic, Râmnicul a fost invadat de foarte mulți vizitatori de pe diferite meridiane ale globului.

Rezerva şi invidia exagerată a unora au determinat pe consilerii locali să nu aloce acestui nemaipomenit eveniment decât suma modestă de 500 de milioane lei vechi, adică 50.000 lei noi. Am găsit însă înțelegere la o serie de filiale ale unor bănci mari și la câțiva importanți oameni de afaceri care au dovedit astfel atașament față de orașul în care trăiesc, cum ar fi: Dumitru Crăciunescu, Dinel Boromiz, Constantin Roibu și alți câțiva. Sponsorizările lor ne au permis să organizăm o sărbătoare de neuitat a Ultimei Eclipse a Mileniului II.

Dar oricâţi bani am fi avut, fără ideile, strădania, aportul direct al unor râmniceni cu suflet mare. precum Gigi Dican, Doina Migleczi, Gabi și Aura Popescu, sărbătoarea ar fi fost ternă. Toți actorii Teatrului Municipal Ariel au fost, ca întotdeauna, extraordinari. Mădălina Floroaica cu un solo original de excepție, soții Constantin, Alin Păiuș, Cătălina Sima, ce mai, toți au fost grozavi, au fost prezenți peste tot și au încântat spectatorii care aplaudau în neștire. Întregul personal al Primăriei a simțit că e momentul de vȃrf al Râmnicului și a făcut tot posibilul ca acest lucru să iasă în evidenţă. Trebuie să i menționez îndeosebi pe viceprimarii Anuța Handolescu și Victor Giosan, pe directorul Administrației Domeniului Public, Ilie Amuzan, sau pe Daniel Ionescu, cu cei doi adjutanți ai săi, John Feraru și Paul Balanca, care s au implicat direct în întreaga desfășurare a sărbătorilor. Altă mențiune specială merită Dan Dragomir, directorul IMSAT. Fiind un magistru absolut al automatizarilor, m a susținut permanent cu specialiști și, nu de puține ori, a executat gratuit multiplele operații necesare desfășurării unor asemenea evenimente ce se petreceau concomitent pe toată suprafața orașului. Cu ajutorul unui împătimit al astrelor, artistul fotograf de azi, Sorin Mateescu, am construit un Miniobservator Astronomic pe acoperișul Liceului Energetic cu toate dotările necesare observării stelelor și planetelor, care a fost multă vreme folosit pentru educarea elevilor tuturor şcolilor din oraș. Am trimis echipe motorizate pe întreg teritoriul țării de la Botoşani la Timişoara, de la Giurgiu la Baia Mare, de la Constanţa la Oradea cu postere pe care le-au afișat pe garduri, pe zidurile orașelor mai mari sau mai mici, pe panourile drumurilor naționale, la magazinele universale, peste tot unde era posibil. Posterele anunțau evenimentul și programul

pregătit de administrația publică a Râmnicului, pentru ca eventualii vizitatori să petreacă weekend-ul unei eclipse de neuitat.

Propunerea pe care i am adresat o renumitului etnolog și folclorist Gheorghe Deaconu, organizatorul principal al festivalului tradiţional de anvergură „Cântecele Oltului”, de a muta evenimentele acestui festival în zona minunatului muzeu în aer liber al satului vȃlcean de la Bujoreni, în acele zile fierbinţi de august, cȃnd soarele se ascundea în spatele lunii doar în Rȃmnic, a fost primită cu entuziasm.

Prezumȃnd faptul că vom avea o mulțime de vizitatori din țară și din afară, aflând că o pereche de tineri și frumoși actori ai Teatrului „Ariel” vor să-şi unească destinele și știind că suntem în perioada postului Sfintei Marii, am cerut de la Patriarhie dispensă pentru a oficia căsătoria religioasă la bisericuța din Muzeul Satului de la Bujoreni. Voiam să regizăm un eveniment televizat cu „Mirii Eclipsei” prezentȃnd o autentică nuntă țărănească într-un spațiu mirific, în mijlocul petrecerii prilejuite de un festival naţional folcloric de prestigiu. Din păcate, am fost refuzat personal de către Prea Fericitul Patriarh Teoctist, deși mă bate gândul că a fost influențat de şopȃrliţe locale răuvoitoare fiindcă, atunci când am avut onoarea să l cunosc și să petrecem o seară greu de uitat în incinta palatului episcopal, împreună cu Înalt Prea Sfinţitul Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Prea Sfințitul Episcop Gherasim al Vȃlcii, mi s-a părut a fi foarte deschis la ideile cu miez și profunzime.

Fiesta a început de sâmbătă, 7 august, cu 5 zile înainte de marele eveniment cosmic și a durat până duminica următoare, pe 15 august.

S-ar putea să se întrebe cineva dacă se poate ține treaz interesul miilor de râmniceni, dublaţi de miile de vizitatori, atâtea zile? Da, se poate! Am reușit asta! Târguri de artă plastică, expoziții de artă fotografică, ediții speciale ale ziarului „Eclipsa”, cu apariții zilnice și o pagină scrisă numai de participanți, festivalul „Bere Alutus”, pe atunci o bere foarte bună, produsă la Râmnic, festival de folclor pentru elevi, „ALUTUS 99”, festival de folclor pentru adulți, cinematograf cu ecran lat 3D (pe atunci o noutate absolută), workshop-uri, ateliere de discuții la săptămâna internațională a O.N.G. urilor, Târgul ONG rilor, Forum PAL TIN cu întâlniri de lucru ale Consiliilor locale ale Copiilor și Tinerilor, Olimpiada Veseliei, cuprinzând jocuri distractive desfășurate în aer liber, Conferinţe ale C.A.A. (Clubul Astronomilor Amatori), cu aspecte științifice pe această tema, Târgul de Artă Plastică, Târgul Meșterilor Populari, Festivalul Național „Constelații Rock 99” − a XIII-a ediție, Aerostat care a bântuit cerul orașului purtând diferite anunțuri cu privire la program, Expoziția de Iconografie, Expoziția de Ceramică, concerte ale Filarmonicii „Ion Dumitrescu” nou înființata instituție de cultură municipală, Tabăra pentru tineri artiști, Farewell party, focuri de artificii etc., etc.

La toate aceste manifestări, fiecare în felul ei extrem de reușită, ceea ce s a numit „Arta în drum spre muzeu” a pus capac. Prietenii noștri de la Fundația H.A.R., care deveniseră între timp niște autentici prieteni ai Râmnicului (am uitat să spun că, datorită multiplelor colaborări, devenisem membru de onoare al fundației), Alexandru Nancu și Luiza Barcan, împreună cu năvalnicul Gigi Dican, au realizat o expoziție națională de pictură, un uriaș tablou vivant care a lăsat o amintire de nedescris. Peste 200 de tablouri, realizate de vestiți pictori din toată ţara, erau etalate de-a lungul stradelei din spatele parcului Mircea cel Bătrân. Printre lucrările expuse, lucrau, adică desenau efectiv, pictori de marcă, unii îmbrăcați în costume de epocă. Pe cealaltă latură a străzii pozau, ca modele, frumoasele actrițe ale Ariel ului, înfășurate în voaluri cȃt mai străvezii, aidoma unor zeițe, în ipostaze care de care mai incitante. Parcurgerea acestei străzi − muzeu viu − atelier de creație pinacotecă, devenise o încântare, iar spectatorii nu se mai lăsau duși de acolo.

Subliniez, din nou, că totul s a putut face doar prin efortul extraordinar al unor râmniceni cu suflet cu adevărat mare, al prietenilor adevărați ai Râmnicului şi al nostru, adică al angajaților Primăriei, fără niciun sprijin material din partea statului, așa cum lansaseră zvonuri câțiva neprieteni mai invidioşi.

Cel mai ales compliment l-am primit din partea unui mare, foarte mare regizor. Printre invitații de fală se afla, bineînțeles, și vestitul meu văr, Florin Zamfirescu, faimos actor, profesor universitar, regizor, scriitor și vâlcean la origine, care a venit însoțit de Alexandru Hausvater, reputatul regizor canadian de origine română, care, printre altele, a regizat festivaluri şi Sărbători Naționale la Otawa, la Atena etc.. După ce a asistat câteva zile la cele întâmplate în oraș, văzând plăcerea, ba chiar entuziasmul cu care au participat locuitorii orașului la sărbătorile Eclipsei, mi-a declarat ritos: „Urbea voastră are talentul de a amplifica succesul unei sărbători. Ar fi păcat să nu continuați. Râmnicul este pregătit să fie gazda unui autentic festival de mare amploare!”

A fost o săptămână de poveste, care a rămas în amintirea tuturor, îndeosebi a rȃmnicenilor. Acest lucru mă dezavantajează întrucâtva, deoarece, după trecerea multor ani, când reușitele administrative se estompează, perioada 1996-2000 a rămas în mintea unor râmniceni, ca „mandat al eclipsei”.

Am amintit de faptul că Serbările Eclipsei au fost încununate şi de Festivalul de folclor “Cȃntecele Oltului”, organizat, de această dată, în mod excepţional, la fermecătorul Muzeu al Satului Vâlcean.

Vestitul festival, cu nenumărate ediţii la activ, se desfăşura, în mod tradiţional, la Călimăneşti, în insula Ostrov. Neobositul şi valorosul etnolog şi scriitor, Gheorghe Deaconu, multă vreme organizatorul de facto al festivalului, a publicat un frumos album cu întreaga istorie de 50 de ani a acestui eveniment cu răsunet naţional, care îşi merită locul în orice bibliotecă.

Ostrovul, perla Călimăneştiului, „insulă miraculoasă răsărită în timp din apele învolburate ale Oltului, ape care înconjurau cel mai fabulos loc din țară cu nenumărate povești pe care generații de a rândul le au trăit cu mai mult sau mai puțin suspans” cum frumos spunea un împătimit poet călimăneştean a fost ani de a rândul minunata gazdă a acestui tradițional festival folcloric.

Pȃnă la construirea barajului hidrocentralei din Călimănești, insula Ostrov era socotită cea mai mare şi mai frumoasă insulă interioară din Romȃnia. Nu doresc să reluăm disputa necesităţii construirii acestui baraj, cert este că noua insulă a Ostrovului, redusă mult ca suprafată, îndiguită şi ridicată mai sus cu cȃţiva metri pentru a nu fi inundată, cu o suprafaţă înjumătăţită, a rămas în continuare cea mai frumoasă insulă interioară, datorită eforturilor proiectanţilor, constructorilor şi autorităţilor locale.

Multiplele puncte de interes, posibilitatea de a aranja nenumărate scene pentru cele 10 ansambluri artistice riverane, cu multe locuri unde se poate dansa, cȃnta sau petrece, mă fac să cred că nu există altundeva un loc mai potrivit pentru desfăşurarea unui festival folcloric de anvergură.

Iar minunatul giuvaier al Mănăstirii Ostrovului, ctitorit de Vodă Neagoe Basarab, nu era disonant, ci întregea frumuseţea acestei serbări anuale a ţinuturilor traversate de apele Oltului.

Dar ce să vezi, aici e buba!

După revoluţie, cȃnd biserica a redevenit aşa cum era normal una dintre cele mai importante instituţii din Romȃnia, pe P.S. Episcopul Gherasim al Vȃlcii, ale cărui merite nu am de gȃnd să le contest, ba dimpotrivă, îl deranja faptul că în nord-estul insulei se reconstruise vechiul ştrand din Călimăneşti şi că trupuri bronzate în costume de baie coexistau pe aceeaşi insulă cu locaşul de cult. Păi atunci, ce ne facem cu trupurile goale pictate în Capela Sixtină a Vaticanului? Radem şi această minunăţie?

Profitȃnd de o lăudabilă relaţie de prietenie cu preşedintele Consiliului Judeţean Vȃlcea, au pus la cale amȃndoi, reuşind, în cele din urmă, transferul fermecă-toarei insule în patrimoniul Bisericii (!!!). Nici asta n ar fi mare lucru, dar, imediat după transfer, tradiţionalul ştrand, pentru refacerea căruia se cheltuiseră bani grei, a fost distrus prin nivelare cu buldozerul. Apoi, accesul pe insulă a fost restricţionat, s au construit porţi metalice cu lacăte, care se deschid doar între anumite ore, în funcţie de programul slujbelor mȃnăstireşti.

Deşi există în vigoare o lege întărită de o Hotărȃre a Consiliului Local, conform căreia, pe suprafaţa unui oraş, staţiune balneară de interes internaţional, nu este permisă creşterea animalelor, în locul teatrului de vară şi al bazinelor olimpice de înot dărȃmate, maicile au construit cotețe de găini și grajduri pentru porci. Vara, în sezonul estival, cȃnd încep căldurile mari, mirosul pătrunzător al animalelor ţinute în cuşcă e tot mai greu de suportat.

Am convingerea că modul cum este folosit în prezent acest colţ de rai e total greşit.

Vin destul de des la minunata bisericuţă din Ostrov, dar cred că amenajările adăugate unui momument istoric de excepţie aduc prejudicii estetice și funcţionale acestuia. Închiderea

primitivă a pridvorului cu termopane, montarea pe acoperişuri şi prin curţi a unor baterii solare sunt în totală contradicție estetică, istorică şi legală cu giuvaierul plătit cu podoabele Doamnei Despina. Sunt convins ca asemenea amenajări sunt făcute fără avize şi aprobări de la forurile competente ale Ministerului Culturii. Poate, totuşi, se va sesiza cineva în cele din urmă.

Lăudabila intenţie a Primăriei de a construi Teatrul de vară „Florin Zamfirescu”, realizat in parcul central, în cele din urmă, a suscitat şi suscită încă discuţii. De fapt, amplasamentul cel mai potrivit ar fi fost cel din insuliţa Ostrovului, acolo unde au existat vreme de zeci de ani minunatele clădiri ale Cazinoului şi Teatrului de vară.

Ar trebui făcut un sondaj public pe tema revenirii la organizarea vestitului festival al „Cȃntecelor Oltului” in cadrul natural al Ostrovului, unde se poate chiar reconstrui un teatru de vară cu sute de locuri. Credeţi că un festival rock organizat în Ostrovul Oltului ar fi inferior vestitului festival de blues de la Brezoi? Eu cred că nu!

Dacă ideea revenirii la o utulizatre mixta a insulei nu e agreată de o majoritate, atunci ar trebui înmiită importanţa spirituală a bijuteriei monastice prin construirea în locul coteţelor şi a buruienilor a unor casute mici pentru oaspeti îngrijite de maicutele din mănăstire, in genul celor de la Agapia. Cred că zecile de mii de credincioşi, care şi doresc, măcar o dată pe an, o mică perioadă de linişte, pace, meditaţie şi loc de rugăciune, ar împânzi insula bucurându-se, în acelasi timp, de condiţii naturale de exceptie.

Orice greşeală s-ar fi comis în trecutul imediat, se poate găsi o soluţie care să pună în valoare minunatul dar natural oltenesc.

Cunoscȃnd deschiderea iubitorului de frumos, a Inalt Prea Sfinţiei Sale Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului, pentru evenimentele culturale de tot felul, precum şi acribia, evidenta dorinţă de mai bine a primarului Florinel Constantinescu, îmi place să sper că oamenii care ne conduc destinele vor găsi o soluţie de revenire a insulei în circuitul laic, pentru a putea fi pusă în valoare cum se cuvine unei podoabe naturale unice, așa cum este insula Ostrovului de pe malul Oltului din Călimăneşti.

Voi avea oare de partea mea nişte vectori de opinie din ţinutul nostru pentru susţinerea unei asemenea idei?

Ar fi nemaipomenit!

ALEGEREA PATRONULUI SPIRITUAL AL ORAȘULUI

Am considerat că Râmnicul merită, precum orice oraș care se respectă, să și aleagă un Patron Spiritual. Ziua desemnată pentru astfel de sărbătoare doream să fie zi liberă pentru ca rȃmnicenii să poată petrece în voie. Din această cauză am propus drept Patron Spiritual al orașului pe Sfântul Nicolae, fiind, totodată, hramul Episcopiei Râmnicului. Am făcut o consultare publică, în urma căreia nu s-a ajuns la nicio concluzie. Unii și-au permis să exagereze, iar o publicație locală a mers pȃnă într acolo încȃt mă acuza că doresc nominalizarea acestei zile, pentru faptul că tatăl meu avusese prenumele de Nicolae. Stupid!

Cum era de așteptat, am cerut părerea P.S. Gherasim, episcopul Râmnicului. Sfinția Sa primise deja propunerea câtorva intelectuali de vază din oraș, printre care Ioan St. Lazăr, Emilian Frâncu, Petre Tănăsoaica și alții, de a desemna pe Sfantul Ierarh Martir Antim Ivireanul, pentru a deveni Patronul Spiritual al orașului, deoarece Sfântul fusese episcop al Râmnicului vreme de câțiva ani înainte de a fi numit Mitropolit al Țării Românești. Bineînțeles că am fost de acord și am reușit destul de repede să luăm și aprobarile de rigoare. În acest fel, pentru prima oară, zilele de 26, 27 şi 28 septembrie 1999 au fost sărbătorite cum se cuvine, cu participarea unor prea înalte personalităţi politice si bisericeşti.

Tot în septembrie, Asociația „Pro Democrația” realizează la nivel național sondajul „la trei sferturi de mandat”. Cu o notă generală de 7,9 , m am clasat pe locul II pe ţară după Zamfir Iorguş, primarul oraşului Mangalia.

Prin colaborare îndelungată cu Ministerul Mediului din România și Germania, cu reprezentanții Agenției Germane pentru Cooperare Tehnică G.T.Z. și cu Universitatea din Göttingen, se deschide la Râmnicu Vâlcea CENTRUL NAȚIONAL PRIVIND MANAGEMENTUL DEȘEURILOR, având personal angajat plătit de partenerii germani. Este elaborat și aprobat proiectul „Concept Național privind Gestiunea Deșeurilor în România”, precum și studiul de fezabilitate pentru închiderea rampei de gunoi Rȃureni și construirea noului depozit ecologic de deșeuri Feţeni. Mă simt dator să menționez aportul deosebit, în realizarea acestor succese, al unui reputat și inteligent specialist în gestionarea deșeurilor menajere, inginera Diana Dumitru, și a partenerului oficial al Primăriei în acest proiect, S.C. Urban S.A., condus de vȃlceanul nostru, Doru Florescu.

În luna noiembrie se instituie Medalia de Onoare de aur și de argint, tip colan. Primii medaliați au fost ministrul Culturii, Ion Caramitru, și poetul George Ţărnea. Tot în aceeași lună, la propunerea profesorului Mihai Moldoveanu, șeful Comisiei de Cultură a Consiliului Municipal, am acordat titlul de Cetățean de Onoare ai Râmnicului scriitorilor Virgil Ierunca, Nicolae Manolescu și Gabriel Liiceanu, mari personalități culturale, care s-au născut în orașul sau județul nostru. In legătură cu acest lucru, am să relatez încă o picanterie. În urmă cu 5-6 ani, primesc un telefon de la Mihai Moldoveanu, care-mi spune să vin urgent la Muzeul Simian să asist la o bazaconie. Ajung acolo în plină desfășurare a unei ceremonii prin care primarul de atunci, Romeo Rădulescu, și ziaristul Petre Tănăsoaica, îi înmȃnau titlul de Cetățean de Onoare al orașului vestitului critic literar (partizanii, mai mult sau mai puțin interesați, afirmă că îl depășește pe marele George Călinescu, lucru de care mă cam îndoiesc), Nicolae Manolescu. Așa cum am afirmat mai sus, acesta primise titlul încă din toamna anului 1999 (!!!). Dacă Petre Tănăsoaica putea fi iertat întrucât nu cunoștea anormal de lunga listă a Cetățenilor de Onoare și, deci, nu fusese informat de cei în drept că nu se putea acorda acest titlu de două ori, primarul în funcție de atunci, Romeo Rădulescu, nu se putea bucura de nicio scuză. Mai mult decât atât, Nicolae Manolescu, probabil pentru a cȃştiga simpatia auditoriului, spune următoarele: „Ultima oară am fost la Râmnicu Vâlcea, când s a inaugurat Librăria Humanitas

(asta fusese în urmă cu vreo 15 ani). Primăria a invitat la festivitate și elevi de liceu din clase terminale. După epuizarea discursurilor, aceștia au plecat în grabă, furând mai multe zeci de cărți etalate pentru vânzare. Apropo de capodopera lui Zusak − Hoțul de cărți nu i condamn prea tare pe cei care fură cărți și nu alte obiecte cu valoare materială.”

A fost o minciună pe cât de gogonată, pe atât de ofensatoare, aşa încât am plecat furios din sala plină de oamenii citiți ai urbei, care n-aveau de unde ști că lucrurile au fost denaturate complet. Adevărul a fost următorul: în urmă cu 15 ani, am participat la inaugurarea Librăriei Humanitas, unde profesorul Moldoveanu a venit însoţit de 10 15 elevi de liceu; după speach urile de rigoare, la plecare, Gabriel Liiceanu, inteligent cum îl știm, a făcut cadou tuturor participanţilor câte un pachet cu cărți legate frumos cu panglici colorate etc., etc.. Și noi am primit un asemenea pachet, așa încȃt, în varianta manolesciană, am fost cu toţii nişte hoţi de cărţi!!!

CAPITOLUL XXI

ORAŞ PE DEPLIN ANGAJAT PE CALEA INTEGRĂRII EUROPENE

Faptele povestite se petrec cu 8 ani înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, aşadar diploma de „Oraș pe deplin angajat pe calea integrării Europene”, primită de municipiul Râmnicu Vâlcea în anul 1999, este, poate, cel mai mare câștig pentru faima orașului nostru. Și asta cu atât mai mult cu cât atribuirea premiului s a făcut în urma unei competiții în care, inițial, s-au înscris peste 150 de orașe din Europa Centrală și de Est. S-a vorbit, în acel moment noiembrie 1999 despre Râmnic la superlativ în toată mass media europeană, fiind recunoscuți, atestați, ca oraș civilizat.

Pentru primirea acestei distincții am fost invitat la Bruxelles personal, împreună cu cei 7 primari ai oraşelor cȃştigătoare: Cracovia (Polonia), Brno (Cehia), Bratislava (Slovacia), Maribor (Slovenia), Plovdiv (Bulgaria), Gyor (Ungaria) și Tallin (Estonia). Oraşe tot unul şi unul! M a însoțit „poliglotul nostru de serviciu”, purtătorul de cuvânt al Primăriei, Daniel Ionescu, care mi-a fost de mare, mare folos, nu numai ca translator.

În filmul festivității de premiere au existat mai multe momente ce trebuie menționate. Totul a început într o sală înțesată cu oficiali europeni, cu miniștri din țările premiate, cu ziariști, cu operatorii principalelor televiziuni europene, prin prezentarea unui documentar despre problematica municipalităţilor din Europa Centrală și de Est și despre soluțiile identificate de către administrațiile locale respective.

Apoi Margot Wallstrom, Înalt Comisar al Uniunii Europene pentru protecția mediului, a subliniat că un astfel de efort din partea unor administrații locale este calea de câteva ori mai eficientă pentru integrarea țărilor foste comuniste în Europa civilizată decât angajamentele sau discursurile guvernamentale, fără consecințe practice.

Am avut oportunitatea să vorbesc, în cadrul unui material difuzat mai apoi în întreaga Europa Occidentală, despre progresele înregistrate de Râmnic și despre planurile noastre de viitor. A urmat momentul decernării premiilor în care, alături de cei 7 reprezentanți ai orașelor câștigătoare (dar pe plan secund), au stat miniștrii Mediului din ţările respective. Întreaga solemnitate a fost condusă de Romano Prodi, Președintele Comisiei Europene. Subliniez că noi, primarii, am fost în centrul atenției tuturor, ca dovadă a importanței pe care o acordă democrațiile consolidate comunităților locale.

Mai tȃrziu, nişte ziarişti din presa locală m au întrebat care au fost avantajele orașului în urma primirii acestei diplome. Este adevărat, nimeni nu ne-a pus în palmă bani peşin pentru că am cȃştigat o astfel de competiţie. Dar, în schimb, din momentul acordării distincției și până la sfârșitul mandatului meu (cca 8 luni), Râmnicu Vâlcea a cunoscut o deschidere către exterior fără precedent în istoria sa. Delegații străine, reprezentanți ai ambasadelor, experți tehnici de nivel internațional au fost, pe rând, oaspeți ai municipalității în vederea stabilirii de parteneriate și cooperări în domenii de strictă necesitate pentru oraș: dezvoltarea afacerilor, servicii comunale, eficientizarea energiei etc., etc. Multe din aceste contacte s-au concretizat, iar altele trebuiau să se deruleze într un viitor imediat.

Acesta este câștigul formidabil al competiției europene în care ne-am înscris și pe care am câștigat o în două rânduri. Intrasem − cum se spune − într un acvariu unde înotau pești mari. Din nefericire, mandatul meu s-a sfârșit în mai puțin de un an, o parte dintre râmniceni, din comoditate, indiferență sau prin absenteism, nu mi-au acordat un nou mandat, iar succesorul meu la Primărie nu a acordat suficientă atenţie trecerii formidabile de care se bucura Râmnicul, așa încât am ieșit din acvariu și am intrat iarăși în anonimat.

Din memorie, am să încerc să enumăr pe scurt avantajele faptului că ajunsesem foarte cunoscuți în țară, dar și peste hotarele ei. Astfel, s a parafat înțelegerea cu firma engleză Miven

Kier pentru construirea de către ei, cu fondurile lor, a unui număr de 140 de apartamente sociale ultramoderne; s-a procurat un număr de 10.000 de europubele cadorisite de Ministerul Mediului din Germania; s a întocmit gratuit, tot de către partenerul german, documentația completă pentru obținerea aprobării finanțării europene și execuția primei deponii moderne de gunoi din țară; s au finanțat și suportat „a la long” cheltuielile necesare înființării Centrului Național de Consultanță în problema colectării și neutralizării deșeurilor; s-a obținut sprijin financiar din partea Ambasadei Canadei (1 milion de $) pentru întocmirea, de către specialiști români și străini, a Studiului de Dezvoltare Durabilă a Orașului, care, în loc să devină biblia exploziei urbanistice, economice și sociale a Râmnicului, a fost uitată multă vreme într-un sertar (!); Cancelaria Federală a Austriei ne a finanțat derularea seminariilor și a proiectului Ecoprofit, care explica științific tuturor agenților economici cum poți face bani având comportament ecologic; s-a realizat, împreună cu Guvernul Flandrei, Centrul de Afaceri Flamando-Român, o modernă și valoroasă clădire, unică în România, dotată cu de toate pentru a deveni incubatorul, pepiniera micilor întreprinzători (din păcate nu și-a îndeplinit niciodată menirea, dându-i-se mai târziu altă destinație) etc., etc.

Titlul acordat în 1999 de către Comisia Uniunii Europene Râmnicului n a fost o simplă întâmplare, fiindcă în anul următor, adică în anul 2000, el s-a repetat, într-o companie, cel puţin la fel de selectă.

CAPITOLUL XXII

SECRETUL UNEI CONSTRUCȚII EDILITARE SOLIDE

Începând cu anul 1999, Primăria Râmnicului s a bucurat de un suport deosebit din partea Agenției Statelor Unite de Dezvoltare Economică Internațională (U.S.A.I.D.). În paralel, am dezvoltat o relație de prietenie sinceră, cu Steve Johnson, șeful acestei Agenții din România. Împreună, am rezolvat multe lucruri, cum ar fi: o mai bună comunicare cu cetățenii, training uri pe teme de administrație publică organizate în țară și în Statele Unite ale Americii, consultații detaliate pentru definitivarea unei Legi organice a Finanţelor Publice Locale, care făcea primul pas important către autonomia locală și multe altele. Alt subiect de prim ordin l-a constituit elaborarea, sub directa consiliere a specialiștilor U.S.A.I.D., a unui BUGET MULTIANUAL PE PROGRAME. Este secretul unei construcții edilitare solide și trainice. Una din marile probleme ale României îl constituie faptul că orice administrație publică nou aleasă aruncă la coș tot ce realizase administrația anterioară. Multe investiții rămân atârnate, neterminate, proiecte pe care se cheltuiseră deja destul de mulți bani erau sau sunt, în cel mai bun caz, arhivate. Niciodată nu ajungi la acoperiș dacă dărâmi tot ce se construise anterior și reîncepi mereu de la fundații. Steve Johnson ne a dezvăluit cum să găsim o Ană pentru ca, înzidită fiind, cei de după noi să nu mai poată distruge nimic din ce este edificat temeinic, construcția fiind astfel definitivată. Nu-i mai puţin adevărat că ultimii, la sfârșitul lucrării, riscă să aterizeze forţat (cum a păţit și Meşterul Manole), dar rămân în memoria colectivă ca niște adevărați deschizători de drumuri, deoarece au construit ceva trainic și anume UN ORAȘ CU ADEVĂRAT EUROPEAN!

Acest Buget Multianual o putea înlocui cu succes pe Ana Meșterului Manole. Toate programele, planurile, proiectele ce începeau și durau mai mult de un an (cele mai multe întruneau această caracteristică) trebuiau împărțite pe capitole concrete, disecate, etapizate și fundamentate. Spuneam așadar, că în luna noiembrie, am întocmit cu ajutorul U.S.A.I.D., un proiect de Buget pentru anul 2000, care, după însușirea lui de către Consiliul Municipal, să oblige, pentru prima oară, pe cei care vor fi aleși în vara anului următor să continue programele și investițiile aprobate de administraţia anterioară. S-a muncit enorm la acest proiect care a fost supus (tot pentru prima oară) dezbaterii publice intitulate „Spune ce vrei să facem cu banii tăi!”. Totul a culminat cu o mare adunare populară în sala Consiliului Județean, în urma căreia proiectul de buget a luat formă definitivă. În România minunile sau noutățile nu durează prea mult. După alegerile din vara anului 2000, pe care noi le am pierdut, a fost schimbat întreg bugetul și transpus în tiparul vechi , așa că toate tentativele noastre de a crea ceva durabil și de a avansa pe scara democrației și progresului au eșuat. S au continuat doar investițiile cu fonduri din afară, fiindcă nu presupuneau cheltuieli proprii, iar după terminare, puteau să strălucească precum niște decorații pe pieptul noilor veniți, deși aceștia nu făcuseră decât efortul de a asista la tăierea panglicilor. În altă ordine de idei, proiectul Legii Finanțelor Publice Locale, la care am avut o contribuție deloc de neluat în seamă, prin viceprimarul Victor Giosan, școlit și pus la punct cu toate sugestiile noastre și ale experimentaţilor colaboratori americani, a fost în sfârșit aprobat în Parlament. Am înființat o Direcție a taxelor și impozitelor locale, am încadrat-o cu personal, iam găsit sediu și am numit (aici am greșit) un director, pe I. Ghibirdic. Fost consilier la Curtea de Conturi a județului, dar rămas pe dinafară, a devenit, în scurtă vreme, agentul electoral mascat al opoziției (!). Numisem director al unei instituţii de mare prestigiu un om care ajunsese şomer, dar, cum spuneam, „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”…

Pentru crearea acestei noi structuri, Primăria nu a primit, niciun sprijin din partea nimănui, deşi ar fi fost mai mult decȃt binevenit. Nici sediu, deși prin falimentul Bancorex ului

se eliberase o clădire uriașă cu dotări specifice în centrul orașului, nici personal specializat, nici logistică, nimic, nimic.

Această extrem de importantă Lege, apărută în mandatul Convenției, a săltat dintr o dată pe o treaptă superioară autonomia municipiului care, pe de o parte, nu a mai stat cu mâna întinsă la mila totdeauna subiectivă a județului, iar pe de altă parte, a majorat de câteva ori bugetul Primăriei Râmnicului. În bună măsură, din cauza acestei Legi, în cifre statistic comparabile, bugetul Primăriei din zilele noastre este cam de 7-8 ori mai mare decât bugetul pe care l am avut noi în 1999. La ce nivel de dezvoltare ar fi ajuns azi Râmnicul dacă, în perioada 1996-2000, am fi avut la dispoziție, în fiecare an, de 7 ori mai multe fonduri? Nu vom ști asta niciodată…

Se poate spune, dar se poate și dovedi, că în perioada '96 2000, la nivel național, Râmnicul a fost, în mai multe rânduri, deschizătorul unor drumuri, care astăzi par lucruri obișnuite pentru toată suflarea. Astfel, europubelele, construcția de locuințe sociale cu fonduri de la County Concil, de către firma Miven Kier, din Marea Britanie, plăcuţe cu inscripționarea denumirilor străzilor din intersecții, montarea de pavele la trotuare, urne de vot din materiale translucide pentru evitarea fraudelor electorale, glastrele cu flori atârnate de stâlpii electrici ca în Stratford-upon-Evon, unde s-a născut Marele Will, obligativitatea pentru cei ce primesc ajutor social să efectueze ore de muncă pentru comunitate, programul integrat de colectare și selectare a deșeurilor, sărbătorirea Zilei Europei la 9 Mai, premierea cuplurilor care au depășit 50 de ani de căsătorie, premiile pentru integrare europeană toate acestea s au întâmplat în România, pentru prima oară, în orașul nostru.

La aniversarea celor 10 de la revoluţia din decembrie, cu toată sărăcia, am inaugurat și dezvelit monumentul închinat eroilor martiri vâlceni morți pe întreg teritoriul țării, lucrare realizată de sculptorul Sergiu Săliște la comanda Primăriei Râmnicului, amplasată în scuarul din fața Tribunalului Județean. În ciuda străduinţelor mele de a menține un climat de pioșenie și respect față de cei decedați, după slujba religioasă, așa zișii revoluționari vâlceni, împărțiți în tabere, una majoritară, condusă de Ștefan Prală, și alta condusă de președintele județului, Anton Miţaru, aproape că s au luat de păr, contestându și reciproc meritele „revoluționare”. Cu chiu cu vai am reușit o „pace de la Cozia”, invitându-i pe toți la serviciul de oficiere a căsătoriilor, unde am găsit niște sticle răzlețite de vin spumos. Apoi, bineînțeles, a urmat „Pupat piața Independenții”, pardon, scuzați, „a Primăriei”.

De Sărbători, se ornează orașul cu tot mai mult fast, se deschide Orășelul Copiilor cu un nou decor, se continuă acțiunile de împărțire a cadourilor de către mai mulți Moș Crăciuni ce călătoreau în mașini decapotabile împrumutate, iar Revelionul 2000 l-am organizat sub forma unui show maraton în centrul orașului, unde la ora 0,00, s-a oferit și câte o cupă de șampanie.

Pășim în primul an al mileniului III !

Am organizat din nou, la nivel avansat, Serbările Zăpezii de la Malul Alb. Săniuțe, skiuri, întreceri, premieri, vin și țuică fiartă, părinți, copii, multă voie bună!

Tot ca urmare a faptului că numele orașului nostru căpătase o faimă și rezonanță aparte, suntem contactați de ambasadorul Indiei, scriitor reputat în țara lui, care ne propune să organizăm la Râmnicu Vâlcea o expoziție de obiecte artizanale specifice marelui subcontinent. Evenimentul a avut loc la Muzeul Simian și s-a bucurat de mare succes. Cu acest prilej, am dezvelit, pe zidul Casei Lahovari, o placă memorială închinată celor doi uriași poeți naționali, Mihai Eminescu și Rabindranath Tagore. Spre mirarea mea, placa mai există şi azi, deși un pic mai dosită.

Este pusă în funcțiune linia telefonică gratuită 984 „Alo, Domnule Primar”, destinată preluării mai fluente a sesizărilor, opiniilor și reclamațiilor rȃmnicenilor.

Așa cum spuneam, urmează o avalanșă de vizite și contacte cu ambasade, instituții sau organisme externe pentru asocieri sau finanţări de proiecte necesare dezvoltării orașului nostru. Astfel, se perfectează asocierea cu Guvernul Flamand pentru construirea Incubatorului de Afaceri, au loc vizite ale reprezentanţilor Ambasadei Spaniei pentru finanțarea unui proiect de reabilitare a distribuției de apă, se definitivează contractul de finanțare cu Ambasada Canadei a unui Studiu de Dezvoltare Durabilă în cadrul Programului Agenda 21, împreună cu reprezentanții GTZ Germania, se demarează etapa superioară de colectare selectivă a deșeurilor, o delegație oficială din capitala albaneză sosește la Râmnic pentru a învăța sistemul de colectare a taxelor și impozitelor locale, se aprobă în luna mai proiectul de asistență tehnică în domeniul producerii și distribuirii energiei termice în municipiu de către Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, tot în mai ambasadorul Austriei vine la Râmnic pentru a semna acordul de desfășurare a etapei a doua a proiectului „Ecoprofit”, am participat la o vizită de studiu pe teme de termoficare condusă de Ministerul Funcției Publice din Olanda, se întreprind demersuri de către municipalitățile din Râmnicu Vâlcea și Straubing Germania, pentru înfrățire, finalizate cu aprobarea dată de cele două conduceri adminitsrative, rămânând de obținut doar aprobarea Uniunii Europene, deoarece înfrățirea avea loc între un oraș din interior și unul din afara ei etc., etc.. Rog să se rețină faptul că toate acestea aveau loc cu 7 ani înainte de a fi primiți în Uniunea Europeană!

Unele proiecte abia începuseră, iar altele erau aproape de finalizare, așa că am hotărât să recandidez pentru obținerea unui al doilea mandat de primar în legislatura 2000-2004, cu scopul de a definitiva toate lucrurile și ideile antamate deja. Campania electorală a demarat mai devreme, încă de la sfârșitul lui februarie, semn că lupta va fi îndârjită. Managerul IMSAT-ului, Dan Dragomir, declarase că între anii 1990-1996, Primăria Râmnicului ajunsese o cenușăreasă de care nu ținea nimeni seama și că, abia după 1996, instituția și-a dovedit importanţa majoră. Concluzia logică a fost întețirea bătăliei pentru câștigarea „jilțului” de Primar.

Deși guvernam împreună cu Partidul Național Liberal și cu Partidul Democrat, ambele au vrut cu tot dinadinsul să câștige postul de edil șef, aruncând în luptă pe cei care se presupunea că aveau mai multă priză la public. Astfel, Liberalii au desemnat drept candidat pe prefectul în funcție, Nicolae Curcăneanu, care și dorea cu ardoare, de multă vreme, postul de primar, iar democrații au propus-o pe Anuța Handolescu, viceprimarul în funcție şi colaboratorul meu apropiat.

În principalul partid de opoziție, Partidul Democrației Sociale din România, au fost multe discuții și aranjamente de culise. Un ziarist care era la curent cu tot ce se-ntâmpla în spatele cortinei, mi a devoalat punerea la cale a următoarei scheme: Anton Miţaru, președintele Consiliului Județean, dându-și seama că nu mai avea șanse să câștige al treilea mandat la judeţ, și a dorit un post de deputat. Dar P.D.S.R. ul avea niște parlamentari cu multă trecere în partid, așa că nu puteau fi dați deoparte cu una cu două. Atunci, el s-a gândit să-l momească pe deputatul Traian Sabău, să participe la alegerile pentru funcţia de Primar, creȃndu-şi astfel culoar liber pentru candidatura de deputat. Această variantă ar fi funcționat numai în situația în care candidatul P.D.S.R.-ului ar fi reuşit o victorie în alegerile locale, altfel redevenea un adversar mai mult decât incomod când se desemnau candidații partidului pentru Parlament. Așadar zor, nevoie, trebuiau câștigate, cu orice risc, alegerile ce băteau la uşă! Lucrurile nu păreau deloc simple, fiindcă rezultatele obținute în perioada 1996 2000 la Primăria Râmnicului, arătau în mod clar că alegătorii m ar prefera și încă într un număr covȃrșitor. Au fost făcute și sondaje profesioniste, care mă indicau drept câștigător detașat.

Pe acea vreme alegerile pentru funcţia de edil şef se desfășurau în două tururi de scrutin. Puteai fi ales din primul tur, doar dacă reușeai să obții 51% din voturi cu prezența la vot a peste jumătate din votanții de pe listele electorale. În caz contrar, primii doi clasați se calificau pentru turul II. Conform acestui sistem era aproape imposibil să fii ales într un singur tur.

Vă dați seama în ce conjunctură am lucrat mai mult de trei luni de zile, adică în perioada de pȃnă n alegeri, când cei doi viceprimari, colaboratori de încredere pentru care, la inceputul mandatului, îmi dădusem consimțământul să mă secondeze, să mi devină, dintr o dată, adversari. E limpede că nu li se mai permitea să se implice, ca până atunci, în rezolvarea treburilor primăriei, deoarece „laurii” ce mi se cuveneau, s ar fi multiplicat. După trecerea iureșului, am rămas în continuare prieteni buni, fiindcă am înțeles că fuseseră obligaţi la un astfel de comportament de către partidele lor. A fost o perioadă grea. Pe de o parte, trebuia să mențin trendul pozitiv pentru a nu dezamăgi, iar pe de altă parte, rămânând la conducerea Primăriei de unul singur, trebuia să fiu foarte circumspect și să mă ocup de tot și toate. Pentru a câștiga, cei din tabăra P.D.S.R. ului și au dat seama că trebuie să recurgă la mijloace extraodinare, indiferent cât de neortodoxe ar fi ele. Pentru unii, scopul scuză mijloacele, nu? În primul rând, au angajat doi ziarișți de marcă, doi lupi de mare, bătuți de soare și de vânt, care aveau expertiză deosebită pentru astfel de evenimente. Unul a fost, bineînțeles, prietenul la cataramă al președintelui Anton Mițaru, Petre Tănăsoaica. Acesta și-a adus camaradul de arme din Piteșți, pe vestitul ctitor de ziare, George Smeoreanu. Au organizat o primă rundă de confruntări televizate de Vâlcea 1, la care au participat candidații cu ceva mai multe șanse (eu am refuzat): deputatul Traian Sabău de la P.D.S.R., viceprimarul Anuța Handolescu de la P.D. și prefectul Nicolae Curcăneanu de la P.N.L., însoțit de șeful de campanie, Victor Giosan (!). Urmăream emisiunea de acasă, din fotoliu. Cei trei candidați începuseră să se contrazică, să se certe, să și impute unul altuia diverse nimicuri, când deodată, superexperimentatul George Smeoreanu le a tăiat avântul amintind fiecăruia dintre ei că aveau mult prea multe procente de recuperat față de podium-ul pe care mă căţăraseră sondajele, prin urmare primul obiectiv și singura lor șansă era să și unească forțele împotriva mea. Și chiar așa s-a întâmplat! Din acel moment, am aflat, din diferite surse, că s-a pus la cale o „conjuraţie anti Zamfirescu” cu sediul în cabinetul prefectural (!), ai cărei membri de bază au fost Nicolae Curcăneanu, Anuța Handolescu, Traian Sabău, Anton Miţaru și Victor Giosan, conduși de cei doi ziarișți de top, trecuți prin ciur și dȃrmon, George Smeoreanu și Petre Tănăsoaica.

Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, partid din care făceam parte, slăbit pe plan local de atacurile prelungite și de joasă speță ale senatorului Săndulescu (apropo, fusese în cele din urmă exclus din partid și și formase un altul format din 3 5 membri), slăbit și pe plan național de situația economică precară, dar mai ales de inspirata (în același timp, neeleganta) ieșire din Convenție a P.N.L. ului, nu m a ajutat deloc în campania electorală. Liderii locali țărănișți erau siguri de reușita mea și mă lăsau, la propriu, în pace. Aveam un singur consilier,

pe talentatul ziarist Silviu Popescu, veșnicul revoltat de tot ce se petrecea în jurul lui, care avea duşmani puternici în lumea finanţelor vȃlcene, fiindcă nu voise să-şi arendeze condeiul. Silviu Popescu era la curent cu lipsa mea de apetit pentru orice fel de aranjament financiar ilicit, ca atare mă ajuta pro-bono, adică fără să pretindă recompense materiale. Mergeam amândoi pe la televiziuni centrale și locale, mai scria câte un articol cu tentă electorală și, fiind un informat ziarist de top, îmi aducea la cunoștință zvonurile sau știrile ce se vânturau prin oraș. În acest timp, conjuraţii se întâlneau seară de seară în biroul prefectului, unde puneau la cale fel de fel de strategii sau tertipuri. Se lansaze zvonul că aș avea un rang înalt în masonerie, sau că am să măresc taxele și impozitele locale etc., etc.. Minciuna sfruntată care a produs însă multă vâlvă, influențând alegătorii mai slabi de înger, „dezvăluia” intenția mea de a mări prețul pe gigacalorie pentru cei ce locuiau la bloc. Au și materializat zvonul, lipind în ultima noapte a campaniei electorale, când era interzisă orice activitate propagandistică, la fişierul fiecărei scări de bloc din Ostroveni, un anunț semnat de mine (fals de natură penală) care anunța o majorare cu 100% a preţului căldurii și apei calde. Tot ceea ce făcusem până atunci pentru confortul termic al locatarilor din municipiu, prin trecerea de la consumul de gaz metan cu un preț în creștere zilnică, la folosirea produsului termic rezidual furnizat de CET Govora pentru încălzirea la preț mic a apartamentelor, a fost uitat. Nerecunoștința colectivă poate naște monștri!

În preajma datei alegerilor, la Sala Palatului din Capitală, Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat, a organizat cu mare fast, lansarea candidaților de primar pentru municipii din întreg teritoriul ţării. Se pare că și la nivel național mă bucuram de o considerație deosebită, programȃndu-mi-se speach-ul imediat după cel al Președintelui şi înaintea tuturor primarilor prezenți. S a făcut cam mare tam tam cu ocazia acestei lansări de parcă am fi avut voturile alegătorilor deja în buzunar. Vâlcenii au venit cu un banner uriaş care acoperea imensul parapet de la balconul Sălii Palatului. Dar, „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”! Lucrurile au luat cu totul și cu totul o altă întorsătură. Și eu m am lăsat păcălit de rezultatele extrem de favorabile ale sondajelor de opinie. Am crezut că nu mai trebuie să fac prea multă campanie electorală, întrucât râmnicenii au văzut ce pot. Așa că mi am văzut de treaba de primar, rămas singur la conducerea instituției. Am subestimat însă pericolul coalizării adversarilor, manevrele subterane și importanţa propagandei toxice făcute împotriva mea.

Un amănunt interesant! Cam cu vreo lună înainte de alegeri, au cerut audiență, fără nicio legătură una cu cealaltă, două importante personaje feminine, implicate în afaceri de anvergură de nivel înalt în municipiu. Prima mi a propus sponsorizarea cu 10.000 de mărci a campaniei electorale, spunând că dorește acest lucru, deoarece are încredere că voi practica în viitor o politică de urbanism ceva mai puțin rigidă (a fost un apropo evident la rigurozitatea respectării Planurilor Urbanistice, practicată de mine până atunci). A rămas foarte mirată când, după mulţumirile de rigoare și fără să fac vreo promisiune, am invitat-o să meargă la sediul partidului nostru pentru a depune banii la trezorier, pentru a primi o chitanță doveditoare sponsorizării. Știind că este un om de afaceri „brici”, mi am imaginat că doamna respectivă a sponsorizat, pentru siguranță, cel puțin în aceeași măsură, și P.D.S.R.-ul deoarece se aflau în relaţii apropiate de mai multă vreme. Cea de a două doamnă, nu mai puțin respectabilă, s a oferit să sponsorizeze campania mea cu suma de 5000 de mărci (nu apăruseră încă euroii). Mi sa părut teribil de amuzant când respectiva doamnă mi a spus că atȃt soțul cȃt și fiica Domniei Sale sunt suporteri ai principalului meu adversar din P.D.S.R., dar s a simțit datoare să mă ajute să câștig din nou alegerile, deoarece doreşte să continuăm trendul vădit ascendent pe care ne înscrisesem cu 4 ani in urma. Am fost flatat, fără îndoială, că am putut produce o cȃt de mică schismă politică într-o familie atât de respectabilă. Când i-am propus aceeași formă de depunere a banilor, precum în cazul precedent, a fost vizibil încȃntată să afle că nu mă pretez la mişmaşuri, sponsorizarea căpătând astfel un aspect oficial și legal. De atunci îi port acestei Doamne deosebite o stimă aparte.

Văzusem în periplurile mele prin țări străine urne de vot translucide, care permiteau un control vizual al scrutinului. Am comandat și pentru municipiul nostru circa 80 de asemenea

urne din policarbonat translucid, pentru a tăia cheful unora, mai puțin duși la biserică, de a încerca fel de fel de prostii. M-am ocupat personal de buna organizare a secțiilor de votare, pentru a nu ne reîntȃlni cu disfuncţiunile sesizate în alegerile anterioare. Votul a decurs fără reproș. Rezultatul a fost aproape de cel prezumat. Se pare că mai aveam nevoie de 2-300 de voturi pentru a câștiga totul dintr un singur tur. Pe locul II, la o distanță apreciabilă, s a situat Traian Sabău Partidul Democrației Sociale din România. Anuța Handolescu a strâns 4000 de voturi, iar Nicolae Curcăneanu abia 400. Asta da înfrângere a conjuraţiei… În loc să recunoaștem civilizat victoriile sau înfrȃngerile și s o luăm de la capăt, mai ales că P.N.Ţ.C.D. era încă aliat la guvernare cu P.N.L. și P.D., liderii acestor partide, neștiind să piardă cavalereşte, au ieșit în spațiul public sfătuindu şi simpatizanții să voteze schimbarea (culmea!!), adică P.D.S.R.

Toate relele încrederea din ce în ce mai scăzută în ţărănişti, găsiți singurii vinovați de toate necazurile unei perioade grele și complicate, trădarea aliaților la nivel național, dar mai ales local, propaganda deșănțată, mincinoasă şi cu tentă penală atȃrnau de gȃtul meu în turul II al alegerilor. Cu toate astea, gândeam că diferența substanțială dobândită în primul tur va decide cȃştigătorul. N a fost să fie! Duminică, 18 iunie 2000, o zi splendidă, cu un soare generos a scos cca 9.000-10.000 de râmniceni din casă și i-a „dus” la Baza de Agrement din Ostroveni, iar pe restul i a îmbiat la picnic uri în împrejurimile atât de atrăgătoare ale orașului. Prezența la vot a fost foarte slabă și am pierdut alegerile la mustață. M-am întâlnit mai apoi cu mulți concitadini, care mi spuneau că nu au mai venit la vot în turul II, deoarece credeau că am reușit încă din primul.

În acea noapte am primit o mulțime de telefoane de la primari ai municipiilor din țară, colegi de Federaţie, care și arătau nedumerirea față de pierderea suferită. Am rămas cu regretul neducerii până la capăt a proiectelor care ar fi propulsat orașul în chip substanțial (părerea mea!).

Deoarece membrii consiliului municipal sunt aleși după primul tur, unde avusesem rezultate excelente, P.N.Ţ.C.D-ul, cu 10 consilieri, avea acum asigurată majoritatea în Consiliul local. Dar pentru puțină vreme, fiindcă cei 10 negri mititei au dispărut, adică s au răspândit precum potârnichile pe la toate partidele, astfel că, la un moment dat, rămăsesem singurul opozant din Consiliul local(!).

În România nu trebuie să pierzi nicio competiţie, altfel ești aruncat peste bord, indiferent dacă participarea ta a fost onorabilă sau nu. Dintr-odată, în jurul meu s-a creat un gol. Colegii de partid își căutau protecții mai solide şi erau dispuşi la fel de fel de înţelegeri oculte, iar corifeii P.D.S.R.-ului care câștigaseră tot ce se putea câștiga la nivel local, deja cloceau planuri de răzbunare. Am să dau doar trei exemple:

1. Casa în care locuiam era în partaj ¾ la ¼ cu bucătăreasa familiei fostului proprietar şi primar al Rȃmnicului, Nicolae Balotescu. Nici una, nici alta, mă trezesc dat în judecată de către copiii bucătăresei (care făcuseră campanie electorală adversarului meu lipind pe ferestrele dinspre stradă ale subsolului în care locuiau, afișele electorale ale candidatului P.D.S.R., aşa încât orice trecător care vedea posterele cu Traian Sabău la subsolul casei mele işi imagina fel de fel de lucruri) pentru partajarea curţii imobilului. Am căutat un avocat pentru a mă apăra, însă toți cei cărora m-am adresat m-au refuzat. În cele din urmă, unul dintre ei mi-a spus că se teme să aibă de a face cu mine fiindcă sunt pus la index de noua putere, de parcă aș fi fost ciumat (!). Alte exemple sunt și mai gogonate.

2. Noua administraţie a editat şi ea un album cu Râmnicul de odinioară, folosind fotografiile lui Titi Gherghina, dar a eliminat poza casei Balotescu, în care locuiesc, cumpărată de mine încă din 1986, deşi clădirea este monument istoric de prim rang.

3. În anii ’97 98, când s a aplicat adevărata reformă în sănătate, soția mea s a prezentat la Ministerul Sănătății pentru concursul de manager al Casei de Asigurări de Sănătate a județului Vâlcea, nou înfiinţată. În afara soției mele, toate partidele de la guvernare inclusiv P.N.L., chiar și P.N.Ţ.C.D. și au trimis candidați la acest concurs. A câștigat dr. Silvia Zamfirescu. Au urmat valuri de contestări, unele sprijinite chiar de prefectul județului nostru. S-a organizat al

doilea concurs, câștigător dr. Silvia Zamfirescu. Iarăși contestări și influențe colaterale și a avut loc un al treilea concurs. Câștigător, de dată asta final, tot dr. Silvia Zamfirescu. Deși la începuturi, Casa județeană vâlceană a fost manageriată bine, fiindcă adunase fonduri suficiente (pe atunci cotele de CASS nu mergeau la bugetul central) și a ajuns în scurtă vreme să-și dispute primul loc pe țară cu CASS urile bucureștene. A intrat în conflict − pe care l a câștigat − cu marile firme de pe platforma industrială Rȃureni, care nu-și plăteau obligațiile către Casă (deși salariaților li se rețineau sumele aferente), astfel că avea posibilitatea să finanțeze absolut toate serviciile medicale solicitate de sistemul de sănătate vâlcean. După anul 2000, când eu am dispărut de pe firmamentul municipiului, noua putere a început să-i facă fel de fel de șicane consoartei. Totul a culminat cu un nou examen de atestare pe post, organizat cu mare celeritate, unde rezultatele obținute în anii anteriori nu mai aveau nicio importanţă. La teza scrisă a luat notă mare, iar la oral, comisia aranjată de noua putere i-a scăzut nota în așa fel încât media generală să fie sub 8, pentru a se organiza un nou concurs. Scârbită de astfel de mașinațiuni murdare, deşi avea dreptul, soția mea nu s-a mai prezentat la noul concurs, reluȃndu-și postul de medic primar din spitalul județean.

Cu toate că adversarii mei politici rareori s au comportat corect faţă de mine, nu mă pot abține să nu adaug un comentariu legat de considerația de care ar trebui să se bucure cei care au îndeplinit funcții publice de răspundere. Timpul nivelează sau ar trebui să aplatizeze toate asperităţile și adversitățile. Sărind peste timp, în martie 2018, am fost să aprind o lumânare la catafalcul fostului meu rival și fost primar al municipiului, Traian Sabău. Deși facebook ul fusese timp de două zile plin de regrete și of uri, cu trei ore înainte de slujba înmormântării, la biserica Toți Sfinții unde era depus catafalcul, în afara unui singur membru al familiei, nu se mai afla nimeni. Pentru un fost lider al partidului de guvernământ, fost șef de județ, pentru un fost deputat în Parlament și un fost primar al municipiului Râmnicu-Vâlcea, asemenea indiferență mi s a părut aproape ofensatoare. Știam că nu prea există remediu pentru uitarea care se așterne peste toți și toate, dar… Oare în jurul catafalcului, n ar fi trebuit să existe o gardă de onoare formată din foști colegi de partid, ori de salariați ai Consiliului Județean, ori ai Primăriei, instituții pe care le a condus în perioade diferite? Dar locul ales pentru exprimarea regretelor și depunerii de jerbe sau coroane nu trebuia să fie chiar pentru un timp scurt − unul din holurile celor două instituții? Sper să fiu înțeles așa cum trebuie, fiindcă nu fac o demonstrație „pro domo”. Altfel, “honni soit qui mal y pense”, cum spunea regele Eduard al III lea, punându-i la colţ pe răutăcioşi!

Revenind, neprietenii ar putea crede că aceste memorii le am scris pentru a mă împăuna cu realizările „mărețe” ale mandatului meu de primar, dar oricât de modest ai fi, nu cred că reușitele trebuie trecute cu vederea. Cu atât mai mult cu cât memoria și recunoștința publică sunt extrem de scurte. Nici nu știu dacă ăsta e un lucru condamnabil. Dacă n ar fi așa, am rămâne cantonați în trecut și am progresa mult mai lent. Dar și dacă nu cunoaștem sau uităm prea repede trecutul, suntem condamnați să l retrăim cu bunele şi relele lui.

OFURI, NEÎMPLINIRI ŞI MULTE ALTELE

În 1996, am fost ales să conduc acest oraș deosebit pe baza unui program cuprins în Contractul cu Râmnicenii. M-ar bucura să se reţină faptul că obligațiile pe care mi le-am asumat prin acest Contract le am respectat cu sfințenie! Promisiunile așijderi, ba chiar cu un bonus considerabil!

Dar, ca să demonstrez că sunt un om care nu se umflă în pene peste măsură, am să mărturisesc şi câteva dorinţe, gânduri, planuri care din păcate au rămas, în varianta optimistă, doar pe hârtie …

Cea dintâi ar fi dalarea (acoperirea) râului Olăneşti în zona centrală. Am auzit și de o altă variantă cu renaturarea albiei râului, ce poate fi interesantă. Dar actuala sufocare a centrului oraşului cu fel de fel de construcţii impune mai degrabă realizarea unei platforme asemănătoare cu cea executată prin dalarea Dâmboviţei în zona magazinului Unirea din Bucureşti. În 1999 am întocmit autor, arhitectul de excepţie, Cristinel Vlad un studiu de prefezabilitate care avea ca temă realizarea dalării râului Olăneşti în două etape: prima reprezenta zona cuprinsă între marginea sud-estică a parcului Zăvoi şi podul de cale ferată, urmând ca, în etapa a II a, s o extindem în direcţiile est şi vest între podul rutier şi fostul autoservice al gospodăriei de partid. În studiu erau prevăzute parcări, sensuri de circulaţie suplimentare, zone de loisir etc. Din nefericire, planurile au fost aruncate la gunoi de legislatura imediat următoare, iar un alt primar, şi mai puţin inspirat, a construit în continuarea străzii Carol I un pod peste râul Olăneşti, complet inutil. Cu acei bani chiar se putea începe proiectul conceput de noi…

Deoarece dalarea era o investiţie costisitoare, până la găsirea resurselor financiare pentru realizarea ei, întocmisem, cu ajutorul unor specialişti entuziaşti de la Directia Apelor Olt, o documentaţie de amenajare a râului Olăneşti (de fapt ar trebui să se revină la numele, din artefacte, de râul Râmnic) prin construirea de praguri dese şi înalte din gabioane, pentru a se obţine o oglindă continuă de apă între cele două maluri îndiguite. Priveliştea ar fi fost minunată, iar vegetaţia care creşte acum necontrolat în albia râului s ar elimina fără alt efort.

O idee la care am ţinut foarte mult a fost realizarea Teatrului de pe lacul din Zăvoi. Proiectul, extrem de original, prevedea executarea unor gradene rulante şi a unei scene turnante, care putea fi transformată iarna în patinoar. Iorguş Zamfir, primarul din Mangalia a executat mult mai târziu, prin 2002, ceva similar şi anume teatrul pe mare, care s-a bucurat de un succes grozav, cu spectacole transmise de toate televiziunile naţionale, cu toate că proiectul lui era mult mai puţin spectaculos decât cel gândit de noi. Dacă realizam această construcţie deosebită, am fi avut întâietate absolută, fiindcă putea deveni, încă din anul 2000, clou-ul unui foarte dorit festival internaţional de teatru stradal, pe care atȃt eu, cȃt şi Teatrul Ariel îl visam de multă vreme. Reuşisem să implic în proiect marea uzină „Vilmar”, care executase deja gratuit gradenele. Restul, scena, instalaţiile etc., urmau să fie realizate după alegeri. Dar … Unificarea celor două teatre a fost o altă dorinţă care, în opinia mea, ar fi cumulat valorile, ar fi înjumătăţit cheltuielile, permiţând, prin finanţarea combinată a celor două administraţii − judeţeană şi municipală −, să se pună în scenă mai multe premiere cu piese de şi mai mare valoare. Spre sfârşitul mandatului, reuşisem să conving autorităţile judeţene de justeţea ideii mele şi am unificat cele două teatre sub direcţia Doinei Migleczi. Însă discuţiile interminabile, certurile, eu rile exacerbate și incompatibilitatea dintre personalităţile actorilor aparţinând celor două teatre m-au determinat să renunţ. Cred în continuare că acest proiect ar fi în avantajul tuturora, cu o singură conducere, două departamente, unul de teatru atelier, conturat pe profilul actual al Teatrului Anton Pann, şi celălalt grefat pe cel al Ariel-ului. S-ar

putea distribui actori potriviţi ambelor profiluri, fără cheltuielile suplimentare existente în prezent, iar repertoriile n-ar avea de suferit, ci dimpotrivă.

Supratraversarea Căii Ferate în continuarea bulevardului Tudor Vladimirescu a fost un alt vis pentru care am reuşit doar întocmirea şi aprobarea studiului de prefezabilitate. Era un obiectiv extrem de costisitor, nu putea fi realizat decât cu ajutor financiar european. Gândirea iniţială a suferit însă ulterior prea multe transformări. Unii primari de după anul 2006 au modificat proiectul în fel şi chip, complicând nepermis de mult execuţia finală. Abia acum, după punerea în funcţiune parţială din ultimul mandat al primarului Mircia Gutău, râmnicenii au putut aprecia avantajele majore ale unei asemenea investiţii. Îmi permit să spun că lucrarea nu este terminată, deoarece autovehicolele ce vin dinspre Bucureşti nu au un transfer direct către zonele Nord şi Traian. O bretea ce leagă bulevardele Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu pe traseul alăturat căii ferate ar rezolva problema. Altfel aglomerăm inutil centrul oraşului cu autovehicolele care traversează calea ferată şi vor să ajungă în partea de nord a oraşului.

Am întocmit un studiu pentru crearea unei autogări în spaţiul liber, nefolosit şi plin de ierburi necosite, situat în partea de sud a gării C.F.R. Am luat legătura cu Ministerul Transporturilor, condus pe atunci de Traian Băsescu şi le am propus să aprobe transferul acestui teren viran către Primărie pentru ca noi să putem executa toate lucrările aferente unui asemenea important obiectiv, spre avantajul ambelor instituţii. În toate oraşele care se respectă, gările centrale au, în imediata lor apropiere, autogări ce facilitează transferul către localităţile limitrofe fără linii de cale ferată. Tot din păcate, am primit un refuz categoric! O mai fi azi necesară o asemenea amenajare? Eu cred ca da.

În anul 1997, cu ajutorul arhitectului Ciocănău, un alt râmnicean şi arhitect de soi, am întocmit un studiu de prefezabilitate pentru construirea unui Centru Cultural al Râmnicului. Amplasamentul găsit de noi era cel pe care s-a construit mai târziu hipermarketul Billa, astăzi trecut în proprietatea Carrefour ului. Într o clădire corespunzătoare scopului urmărit, voiam să realizăm o mare sală de spectacole şi concerte, cu multiple secţiuni necesare teatrului, filarmonicii, bibliotecii judeţene, cenaclurilor literare etc., etc. Palatul cultural proiectat, de o eleganţă deosebită, ar fi întregit armonios intersecţia dintre bulevardul Tudor Vladimirescu şi strada General Magheru, unde fuseseră construite deja, după revoluţie, importante imobile bancare. Talentatul arhitect crease o legătură inspirată între noua instituţie culturală şi parcul Mircea cel Bătrân, printr o frumoasă şi zveltă pasarelă. Această investiţie culturală majoră se putea executa doar cu efortul conjugat al Primăriei şi Consiliului Judeţean în subordinea căruia se aflau atunci şi Biblioteca Judeţeană, şi Filarmonica „Ion Dumitrescu”, dar, în momentul când am pus în discuţie proiectul, cei care conduceau judeţul au categorisit ideea ca fiind o „utopie de-a lui Zamfirescu”. Întregul teren pe care urma să se construiască edificiul cultural propus aparţinea atât judeţului cât şi Primăriei, deci din acest punct de vedere nu existau despăgubiri oneroase sau scoateri din circuitul privat. În plus, costurile făcute ulterior pentru execuţia clădirii Bibliotecii, a Teatrului „Anton Pann”, a amenajărilor cinematografelor de la liceu, de la Ostroveni şi din parcul Zăvoi depăşesc cu mult fondurile necesare construirii palatului cultural propus de noi care i-ar fi adunat pe toţi la un loc. Păi atunci, proiectul nostru putea fi categorisit drept o utopie? Nici pomeneală!

Idem ca mai sus, întocmisem bineînţeles tot cu ajutorul specialiştilor şi tot fără cheltuieli de la bugetul Primăriei − un studiu privind transformarea Băii populare din Zăvoi într un complex modern, ce ar fi cuprins modernizarea ştrandului existent, transformat în ştrand olimpic acoperit, şi un spa, toate cu dotări de ultimă oră. În plus, prevăzusem executarea unei aripi destinate populaţiei, cu zeci de maşini automate de spălat rufe pentru gospodinele din Râmnic, după modelul american. Însă urmaşii noştri la conducerea Primăriei au concesionat fosta baie populară unui investitor local şi astfel întreg proiectul s a năruit!

Macheta câştigătoare a concursului naţional organizat de noi în 1999, pe tema construirii în Zăvoi a unui monument închinat Imnului Naţional, creată de sculptorul Mircea Enache, laureat a două Mari Premii Naţionale U.A.P., zace aruncată prin colţurile magaziilor ADP ului. Acest monument ar fi încununat, aşa cum se cuvine, tradiţionala sărbătoare a Imnului Naţional,

completându-se în chip fericit cu antica Fântână a lui Turbatu din Zăvoiul Râmnicului. Timpul, care nu iartă pe nimeni, şi nereuşita câştigării unui al doilea mandat au stopat realizarea acestui monument extrem de important pentru toţi românii. Poate că, totuşi, un primar iubitor de Râmnic se va gândi că cea mai importantă sărbătoare a oraşului nostru merită efortul de a o realiza.

Aveam convingerea (mi-am păstrat-o şi acum) că imposibilitatea dezvoltarii explozive a Râmnicului, dar și a zonelor adiacente, rezidă în faptul că nu avem aeroport. Legăturile internaţionale ale industriei vâlcene, dar mai ales turismul balnear și curativ, în care deţinem o superioritate absolută, nu pot atinge apogeul decât atunci când vom fi legaţi aerian de toate colţurile lumii. Mi am exprimat public această opinie şi, spre surprinderea mea, m am trezit într una din zile cu un cetăţean care mi a declarat că vrea să mă ajute în realizarea la Râmnic a unui aeroport. Mi-a dovedit cu documente că este pilot şi specialist în aeronautică propunând o colaborare pentru realizarea unui studiu de amplasament potrivit construirii unui aeroport. Sigur, iniţial, am avut rezerve, dar tipul imi propunea sa realizeze de unul singur acest studiu având suficientă competenţă şi fără să pretindă nicio compensaţie bănească. Singurele condiţii pe care le a pus au fost să i dovedesc posibilitatea găsirii resurselor pentru realizarea studiului, să coordoneze toate etapele execuţiei, iar în final să fie numit directorul viitorului aeroport. Având în vedere importanţa scopului urmărit, condiţiile erau mai mult decât acceptabile. I am consultat şi pe managerii generali de pe platforma industrială Râureni, propunându-le infiinţarea unui join venture prin care firmele lor sa se asocieze cu instituţia Primăriei în vederea finanţării si realizării proiectului. Toţi, în frunte cu directorul Roibu, au fost încântaţi şi şi-au declarat adeziunea fără rezerve. Am stabilit de comun acord să folosim terenul de la Malul Alb, care avea pe atunci o suprafaţă plată liberă de mai multe zeci de hectare.

Zis şi făcut! Am încheiat un contract de principiu cu respectivul specialist (a trecut destul de multă vreme de atunci, aşa că nu i am reţinut numele). În două săptămâni, individul a prezentat studiul. Atât cât mă pricep atât eu, cât şi specialiştii din Primărie, ni s a părut o lucrare bine închegată, fiindcă făcuse măsurători exacte pentru suprafeţe, pentru direcţia vântului predominat, pentru tăria acestuia, o etapizare a execuției cu punerea în funcţiune pentru început a unei singure piste, un hangar și achiziţiona-rea câtorva avionete etc., etc.

A intervenit însă un blocaj neaşteptat. La scurtă vreme după predarea studiului, mi a comunicat că are o altă ofertă în străinătate şi că ne părăseşte fără să ceară nimic pentru munca depusă. Mai aveam trei luni până la alegerile locale, era imposibil să găsim rapid un alt specialist, aşa că am fost forţat să las lucrurile în stand by. Peste doi trei ani, când am trecut prin zona cu pricina, am văzut că o bună parte din teren fusese restituit şi începuseră deja construirea câtorva case…

Pentru verificare, cei interesaţi pot găsi în arhiva Primăriei studiul de impact al construirii unui aeroport la Râmnicu-Vâlcea, întocmit în mandatul meu.

Aşadar, aeroportul Râmnicului, extrem de necesar şi pentru punerea, la adevărata valoare, a apelor tămăduitoare din minunatele staţiuni balneare vâlcene, a rămas, în continuare, un vis nerealizat.

Poate că viitoarele administrații ale municipiului se vor gândi și la acest deziderat major.

Altă dorinţă, rămasă, din nefericire, tot fără rezultat, a fost să văd nenumărate patrule mecanizate de poliţie rulând pe străzile Râmnicului zi şi noapte, majorând siguranța cetățeanului. Pe atunci nu aveam poliţie locală subordonată, iar la intervenţiile pe care le am făcut la poliţia judeţeană mi se răspundea invariabil că nu au benzină. Am propus asigurarea benzinei de către Primărie, dar refuzul s a păstrat nealterat.

Cele de mai sus nu sunt poveşti de adormit copiii, sunt doar regrete. Câteva aveau chiar rezolvări financiare prevăzute în Bugetul multianual pe programe întocmit de noi pentru anii 2000-2004, de care am mai vorbit.

Sigur, o parte din ele par astăzi desuete. S au construit deja clădiri teatrale costisitoare, Biblioteca Judeţeană are un sediu foarte frumos, iar tehnica oferă azi multiple posibilitaţi de

rezolvare aproape oricărei probleme. Dar, pentru viitorul acestui oraş, pe care mulţi dintre noi îl iubim cu patimă, cred cu tărie un lucru: azi cheia succesului constă în transformarea treptată (dar accelerată, unii au ajuns deja foarte departe) a Râmnicului într un SMART CITY. Eforturile direcţionate într-o astfel de direcţie, oricât ar fi de mari, n-au cum să dea greş, fiindcă fondurile europene pentru astfel de oraşe sunt nelimitate.

AVENTURA SODISTĂ

Rămânând fără „coledzi”, vorba lui Agamiţă, m am întors la firma pe care o condusesem cu oarecare succes până în 1996. Era (este încă) în vigoare o restricție prevăzută de lege, potrivit căreia posturile celor aleși în funcții publice trebuiau păstrate, putând fi ocupate doar provizoriu, pentru ca aceştia să poată reveni, la terminarea mandatului, pe funcţiile avute inițial. Cu toate acestea, locul meu fusese ocupat printr o numire definitivă (?), așa încât a trebuit să mă reangajez pe un post de execuție.

După pierderea bătăliei la locale, in iunie 2000, camaradul meu de suferință, simpaticul deputat Laurențiu Dumitrașcu, a participat la o analiză organizată de Fondul Proprietății de Stat pentru coloșii industriali care funcționau defectuos. Deși P.N.Ţ.C.D. era pe ultima sută de metri, s a trezit, la apusul soarelui, să facă o reformă radicală prin schimbarea conducerilor, sperȃnd într un reviriment rapid și spectaculos al acestora. Deputatul nostru, știind că pe oriunde lucrasem fusesem un administrator eficient, văzând că printre cei cu datorii uriașe se află și Uzina de Sodă Govora, a propus numirea mea ca manager general. Nu eram foarte încântat de o astfel de numire, pe de o parte, fiindcă auzisem că Uzina, cu datorii de peste o mie de miliarde lei vechi, avea o tehnologie depăşită, iar pe de altă parte, pentru că fabricarea de produse chimice nu avea tangență cu profesia mea de specialist în construcții civile și industriale. Însă aflasem din presa locală, că Uzina are niște ingineri și tehnicieni de mâna întȃi, deci necazurile puteau proveni de la o administrare defectuoasă a firmei.

Mi-a venit numirea și m-am prezentat la noul loc de muncă. Dificultățile erau uriașe. Furnizorii, la care uzina avea datorii istorice, închideau pe rând robinetele utilităților (gaz, abur, calcar, electricitate etc.), cu toate că procesele tehnologice presupuneau foc continuu fiind exclusă orice întrerupere, iar sindicatul, foarte bine organizat, ameninţa cu greva generală, deoarece salariile nu mai fuseseră ajustate de multă vreme. Când sosea ziua de salarii, era dezastru. Conturile firmei fiind blocate, toți banii care se încasau pe marfa livrată erau automat virați în conturile creditorilor. Plata salariilor nu putea fi făcută decât după chinuri și intervenții, rugăminți stăruitoare la bănci, la partenerii de contracte sau la puținii debitori existenţi (Oltchimul era unul din ei, dar o ducea aproape la fel de prost). Ce era de făcut? În primul rând trebuia să mă înconjor de alți colaboratori de încredere care să nu aibe niciun interes în acoperirea eventualelor prostii făcute în trecut. Am destituit pe cei patru directori adjuncţi, înlocuindu-i cu specialiștii de faimă din uzină (cel tehnic conduce uzina polonezilor și acum, după 20 de ani). Pentru postul de director economic, unde aveam nevoie de un specialist mai rigid și cu mai mult respect față de lege, am apelat la un comisar șef adjunct de la garda financiară. Aceste numiri, care s-au dovedit inspirate, ne-au indicat cu precizie unde sunt necazurile, piedicile, însă o asemenea situație financiară dezastruoasă nu putea fi salvată de azi pe mâine. Am invitat la masa verde conducerea sindicatului care avea în componența ei câțiva ingineri și economiști pricepuți, le am pus pe masă starea în care se găsea fabrica și am convenit să întocmim împreună bugetul pentru perioada rămasă în așa fel încât să evităm închiderea uzinei. Dacă existau bani în plus, ei vor merge la salarii, în caz contrar veniturile tuturor trebuie înghețate dacă vrem să ne salvăm de faliment. Explicațiile pertinente au convins sindicatul că trebuie să ne înhămam cu toții la treabă dacă vrem să salvăm nava de la un naufragiu aproape iminent. Buna mea intenție am dovedit o numind în postul de director cu mentenanța chiar pe președintele de sindicat, acesta fiind un specialist plin de inițiative. Cu spectrul închiderii uzinei deasupra capului, ca prin minune, toată lumea și-a mărit interesul pentru ceea ce făcea și treburile începuseră să funcționeze din ce în ce mai bine. În urma analizei costurilor de producție, a rezultat că uzina noastră producea o sodă caustică de foarte bună calitate, extrem de

solicitată pe toate meridianele globului de către fabricanții de detergenți, de sticlă sau termopane, pe care însă o vindea la un preț mult inferior prețului de cost, lucru interzis de fapt prin lege, dar fără ca, totuși, cineva din firmă sau din organismele de control național să se fi interesat de acest aspect.

Ce era de făcut? Contractele cu beneficiarii interni și externi aveau prețuri fixe, ferme și pe durate multianuale. M-am consultat cu mai mulți juriști și am luat hotărârea să sistăm livrările până la modificarea contractelor. Măsura era radicală, unilaterală și riscantă, deci pasibilă de contestări de factură juridică sau penalități, dar trebuia să și ia cineva răspunderea, fiindcă altfel toate eforturile ar fi fost zadarnice. Am trimis notificări tuturor contractanților interni sau externi, chemȃndu i la negocieri. Dacă refuzau, sistam livrarea produselor. Deși notificările au produs multe discuții și chiar amenințări, am rămas ferm pe poziție. Fiindcă prețul era prea scăzut față de cel de la bursa sodei caustice, treptat, treptat, beneficiarii s-au dat pe brazdă și au venit la negocieri, sau ne au invitat la sediile lor pentru recontractare. Nu a fost uşor. Invitațiile pentru a merge la unguri, la francezi, la belgieni, turci sau cehi nu reprezentau decât începutul negocierilor. Pentru a nu exista nicio discuție ulterioară, deplasările le am făcut de fiecare dată însoțit de 3 4 colegi din conducere, de translatorul nostru, Daniel Ionescu (fostul meu colaborator de la Primărie nu m-a părăsit precum alții...) și de directorul firmei bucureştene de import export care mijlocea tranzacțiile. Nimănui nu i convenea să plătească mai mulți bani pentru un contract bătut in cuie, dar aveau mare nevoie de produsul nostru şi recunoşteau în cele din urmă, că prețul din contractele vechi era mult sub prețul pieței (cum de se ajunsese acolo?). Argumentul pe care l am folosit şi speculat la maximum a fost prevederea din legislaţia romȃnă, conform căreia firmele proprietate de stat nu au voie să vȃndă sub prețul de cost şi astfel i am convins pe toți să încheie un nou contract la un preț convenabil pentru ambele părți. Asta nu înseamnă că nu au încercat să ne îmblânzească în diferite moduri, fie cu invitații la cină într un mediu fabulos, în castele vechi, hanuri vechi, crame vestite, fie cu invitații la vânătoare de fazani (aflaseră că sunt vânător etc.) Am refuzat cât am putut cele mai multe dintre ele, în așa fel, încât să nu părem niște sălbatici, dar ne-am menținut fermi pe poziție. În două luni de zile am reușit să reactualizăm toate contractele!

Redresasem lucrurile și reușisem să oprim adâncirea găurii negre, dar astuparea acesteia (peste 1000 de miliarde lei ROL) nu se putea face instant, ci într o perioadă mai lungă de timp, iar furnizorii de materii prime și energie nu mai aveau deloc răbdare. Drept urmare, am comandat un studiu unui grup de economiști cu renume, profesori universitari și conferențiari de la Academia de Studii Economice din București, care după o lună de zile ne au prezentat trei variante de salvare totală a uzinei intr-o perioadă de zece ani, fără reducerea producției, ci dimpotrivă prin creșterea cu 50% a acesteia. După cel mult cinci ani, în condițiile păstrării întregului personal, toate datoriile, impozitele, restanțele, penalizările erau achitate și se putea trece pe profit. Pentru acest lucru, în primă etapă, aveam nevoie de un credit modest, de 2 milioane de dolari, pentru achiziționarea și montarea pe linia de fabricație a unui nou agregat care majora substanțial producția. Am trimis studiul la sediul central al B.C.R. principala noastră bancă creditoare care, după ce l-a analizat serios, fără a fi nevoie de nicio intervenție din afară, l a acceptat. Cine credeți că s a opus să acorde efectiv creditul și să mă sprijine cu plata unor facturi al căror termen era depășit? Directorul din acea vreme a sucursalei vâlcene a B.C.R., membru în Consiliul de administraţie al Uzinei noastre, de unde primea lunar bani frumoşi. Avizarea conducerii superioare a băncii, îl scutea de orice răspundere în cazul vreunui eșec (!). Dar cine credeți că l-a numit director pe respectivul? Tot Laurențiu Dumitrașcu, liderul local ţărănist! Făcuse parte din alaiul de trepăduşi din jurul deputatului nostru…

Alegerile din noiembrie au complicat și mai tare lucrurile. Președintele Emil Constantinescu, port drapelul Convenției Democratice (din care nu mai făcea parte Partidul Național Liberal, care părăsise corabia ce lua apă), cu osebire al Partidului Național Ţărănesc Creștin și Democrat, a ieșit pe sticla televizoarelor, declarând textual „M-a învins securitatea și mă retrag din viața politică”. Este adevărat că guvernul era destul de nepopular, promisiunile și așteptările fuseseră exagerate, economia globală trecea prin momente grele, cei 10.000 de

specialiști promişi nu își găsiseră locul potrivit din cauza celor numiți pe criterii politice (obicei împămȃntenit de fosta guvernare), iar securitatea, în învelișurile ei moderne, își dovedise, de nenumărate ori, influența majoră. Cu toate astea, Emil Constantinescu încă se mai bucura, în sondajele din octombrie 2000, de simpatia a 25% dintre alegători.

Dacă Domnia Sa ar fi candidat pentru un nou mandat, Vadim Tudor nu ar mai fi ajuns în turul II al prezidenţialelor și, în mod cert, alegătorii cu orientări de centru-dreapta nu ar mai fi fost obligați să trăiască un coșmar în urma căruia votul lor să fie direcționat către Ion Iliescu, pentru a feri România de pericolul public reprezentat de contra candidatul peremist.

Alegerile generale, desfășurându-se concomitent cu alegerile prezidențiale, ar fi fost cu certitudine un atu suficient pentru rămȃnerea în cursă a P.N.Ţ.C.D ului. Majoritatea celor ce bifau votul favorabil pentru Emil Constantinescu (cel puțin jumătate din cei 25% de simpatizanți ai fostului președinte), ar fi votat, în acelaşi timp, buletinul alăturat al Convenției Democratice și astfel P.N.Ţ.C.D. ul, un partid politic important, cu o istorie remarcabilă pe umerii săi, ar fi continuat, așa cum merita, să rămână partid parlamentar. Iar dacă s-ar fi reformat, dacă s-ar fi scuturat de uscături, ar fi și astăzi parte a unei alternative viabile.

Prin comparație, Partidul Național Liberal, având drept lideri niște politicieni unși cu toate alifiile, au știut să părăsească barca la timpul oportun, lăsând doar Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat să plătească oalele sparte ale unei guvernări foarte grele, foarte complicate, deși acestea se spărseseră în urma greșelilor făcute de ambele partide istorice. Să nu mai vorbim de Partidul Democrat, alt aliat al guvernării ’96 2000, care s a comportat de parcă „nici usturoi nu mâncase și nici gura nu i miroase”.

Așadar, Emil Constantinescu, „învins de securitate”, s-a retras, alegătorii au întors spatele Convenției și P.N.Ţ.C.D. ului, care, tăindu și singur creanga de sub tălpi, prin alieri electorale ridicole, a ieșit complet din cursă. Alunecarea spre abis a căpătat o viteză amețitoare. În scurtă vreme, a avut loc un congres național, în care Andrei Marga, printr un discurs fulminant, deși nici măcar nu se înscrisese în cursă, a câștigat președinția partidului.

Am să relatez încă un detaliu picant. Înainte de votul final, Dudu Ionescu, fostul ministru de Interne, care l pusese cu botul pe labe pe Miron Mitrea, mă trage într un ungher al sălii unde avea loc congresul și-mi propune postul de secretar general al partidului, dacă delegații vâlceni îl votează pe el ca președinte. Am refuzat bineînțeles.

După alegeri, noul președinte, Andrei Marga, este încolțit de către ceilalți membri ai Biroului național, supăraţi de apariţia spontană a noului şef. Îi respingeau acestuia pe bandă rulantă orice sugestie, orice propunere. Urmează demisia președintelui ales și un nou congres la care se propune schimbarea gloriosului nume de Partid Național Ţărănesc în Partid Popular Creștin Democrat. Particip și la acest congres în calitate de președinte interimar al filialei județene (Laurențiu Dumitrașcu, după pierderea mandatului de deputat, s a retras), iar în speech-ul ținut de la tribună, îmi exprim vehement dezacordul grupului vâlcean faţă de modificările propuse.

Organizația județeană începe să se dezmembreze. Primarii din teritoriu, după o reţetă devenită tradiţională, treceau, rȃnd pe rȃnd, la partidul care câștigase alegerile, o părticică din cei 10 consilieri municipali, în frunte cu Vali Monceanu, au virat către liberali, iar ceilalţi au trecut la PDSR pentru a-și păstra funcțiile călduțe, așa încât rămăsesem singur cuc. Am încuiat biroul liderului de partid și am plecat acasă. Mai târziu, am aflat că Ioan Iordăchescu, secretarul personal al fostului senator Săndulescu, s a autointitulat președinte al organizației județene a PNȚCD-ului (parcă trecuse la partidul-fantomă al răposatului senator) și a ocupat fără nicio aprobare birourile. Pentru salvarea unui muribund, e nevoie de mari personalităţi, ba chiar de genii, nu de infirmieri; cred că și astăzi ţărăniştii vâlceni (ai cărei facțiuni, Pavelescu sau cealaltă?) au același președinte, aceeași organizare și, din păcate, o infinit mai slabă priză la public decât cea din 2001.

Alegerile generale din noiembrie au fost un dezastru pentru partidele de dreapta. Aşa cum spuneam, P.N.Ţ.C.D. n a reușit nici măcar să depăşească baremul pentru a intra în Parlament. Un partid putea deveni parlamentar dacă reuşea să treacă de pragul de 5%. Țărăniştii, greşit

P.D.S.R. ul domina întreaga scenă politică. Singurii rămaşi în cursă cu un procent modest, inferior Partidului Democrat condus de Petre Roman, au fost Liberalii, care se desprinseseră la timp de Convenție, părăsind corabia cu fundul spart, datorită clarviziunii, dibăciei și inteligenței lui Valeriu Stoica. Trebuie să recunoaștem un adevăr evident: după moartea lui Corneliu Coposu, liderii P.N.L.-ului au fost politicieni net superiori celor de la P.N.Ţ.C.D.

La alegerile prezidențiale, fiasco ul a fost și mai mare. Cele două grupări istorice aliate de până atunci, în loc să meargă împreună cu un singur candidat, Convenția Democratică s-a prezentat cu guvernatorul B.N.R., Mugur Isărescu, iar Liberalii, cu Theodor Stolojan. Ambii au fost surclasaţi rușinos de Vadim Tudor, care a intrat în turul II cu Ion Iliescu. Pentru prima oară simpatizanții dreptei au fost obligați să l voteze pe Ion Iliescu, alternativa celui ce promitea că va organiza pe stadioane, spectacole cu pedepse capitale.

Prin urmare, Ion Iliescu a ieșit, bineînțeles, triumfător și și-a ales drept prim-ministru pe Adrian Năstase, un politician socialist controversat însă cultivat, inteligent și priceput într ale administrației publice la nivel înalt. Cred că Ion Iliescu a regretat alegerea făcută, fiindcă Adrian Năstase l a trecut ușor, ușor, aproape pe nesimțite, pe linie moartă.

După ieșirea de la guvernare a Convenției, situația Uzinei de Sodă s a înrăutățit. Până atunci, apelam la câte un ministru pe care-l cunoșteam pentru a interveni să fim tolerați de către furnizorii de gaze, electricitate, abur, calcar, până vom putea plăti datoriile. Acum s a închis și această ultimă portiță de acces.

Dacă ar fi existat și pe atunci legislația, astăzi în vigoare, cu procedeul insolvenței, n ar mai fi fost nicio problemă. În insolvență, ești lăsat să produci fără să ți se blocheze toți banii din bancă, iar furnizorii sunt obligaţi să-ţi asigure serviciile, pentru a-ţi putea plăti eşalonat datoriile.

Am trimis scrisori la noii guvernanţi, prin care explicam că uzina e viabilă și merită salvată, nu șicanată și solicitam ajutor.

Drept răspuns, mi s a anunțat o vizită fulger a președintelui Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului și ministru al Privatizării, Ovidiu Mușetescu. A venit însoțit de o suită numeroasă, din care făcea parte, bineînțeles, și noul prefect P.D.S.R.-ist al județului. Le am prezentat Uzina, contractele reactualizate, în derulare cu 80% export și sustenabilitatea atestată de studiul specialiștilor de la A.S.E. din București. Ovidiu Mușetescu a părut impresionat. La plecare, m-a lăudat pentru ceea ce făcusem, urându-mi succes.

Radio şanţul m a informat ce s a întâmplat în continuare: Ajunși la sediul Prefecturii județului, prefectul l-a luat la rost pe ministru pentru aprecierile făcute, spunându i că eram unul din liderii ţărăniști locali, care trebuie „ras şi tuns la zero”. Ovidiu Mușetescu a făcut „mea culpa”, apoi s a gândit imediat că soluția se află în buzunarul Domniei Sale, deoarece avea un proaspăt fin la București, pe care se angajase să-l căpătuiască. Și, uite așa, m am trezit peste noapte cu un domn grăsuţ, fluturȃnd o împuternicire a acționarului principal, adică a A.P.A.P.S.-ului, semnată de naşul său, prin care mi se cerea convocarea de urgență a Consiliului de Administrație, pentru „o analiză la sânge” a necazurilor stringente. Bănuind că e vorba de o lucrătură ieftină pentru revocarea mea, după câteva ore de cugetare, am ajuns la concluzia că trebuie să mă retrag. Nu mă temeam de controalele căutătoare cu lupa a unor eventuale greşeli ce făceau parte din arsenalul tuturor partidelor politice ajunse la putere cu scopul de a-și instala la conducere proprii lipitori de afișe și nici de o demitere fără motiv, pe care o puteam contesta în instanță, însă încăpățânarea de a rămâne să mă războiesc cu ei ar fi făcut rău Uzinei şi salariaților ei, de care mă ataşasem foarte tare. Din stupide motive politice, mai marii zilei ar fi inventat fel de fel de necazuri, întreruperi de curent, de resurse etc., iar sodiştii ar fi avut de suferit. Așa că, la ședința Consiliului de Administrație, am prezentat bilanțul perioadei cât fusesem președinte director general al Uzinei

Ridicol este că împuternicitul A.P.A.P.S. ului, de fapt, finul ministrului Privatizării, P.D.S.R.-istul convins, nu peste multă vreme, când a rămas fără serviciu, a devenit cel mai acerb liberal, angajându se asistent personal al președintelui organizației județene a liberalilor, Emilian Frâncu. Nil nuove sub sole! La Sodă, necazurile s-au adâncit, sindicatul s-a radicalizat și au început demonstrațiile stradale și protestele din fața Prefecturii. Din masa celor ce scandau diferite lozinci cu solicitările sodiştilor, se mai auzeau, din când în când, câteva voci care strigau „Zamfirescu, Zamfirescu”.

Așa s a încheiat aventura mea în industria chimică a Râmnicului. Atunci când faci reforme dure, structurale și nu rămâi la conducere să le consolidezi, nu poți să ai pretenția că ai făcut istorie.

Plecarea mea n a fost de bun augur pentru sodişti, fiindcă noua conducere, după câteva luni, a „măritat” fabrica pe nimica toată (prețul a fost sub nivelul contravalorii stocului de sodă din depozitul central) unor cavaleri de industrie timișoreni care, după ce au transformat marfa din stoc în bani, au revândut uzina unui mare concern polonez specializat în produse chimice. Pentru a încheia complet cu relatarea scurtei mele cariere de manager al unei unități industriale de pe platforma chimică Govora, aș dori să mai menționez două lucruri:

In timpul directoratului meu sodistic, apele uzate industriale (bazinele de şlam, deversările directe neepurate etc.), produse de Uzina de Sodă, dar mai ales de Oltchim, nu se încadrau in parametrii aprobaţi de noua Lege a protecţiei mediului. Totuşi, pentru ca aceşti coloşi să poată funcţiona, era elaborată o Hotarȃre de Guvern, care permitea excepţii pentru această zonă industrială. Nu ştiu dacă în ultimii 20 de ani s a modificat ceva, ceea ce ştiu este că respectarea „ad literam” a condiţiilor impuse de Lege presupunea cheltuieli uriaşe. De aceea singura uzina de sodă din Europa de Vest a fost păstrată doar la Düselldorf, în Germania, restul fiind mutate în lumea a III a, unde nu contează ziua de mȃine. Ca trăitor al acestor meleaguri, pentru care am o afecţiune, aş putea zice, pătimaşă, mă simt dator să atrag atenţia celor care se declară entuziasmaţi de revigorarea activităţii uzinelor chimice de pe platforma industrială Govora, asupra faptului că astfel de reactivări au un grad mare de risc. Vȃrstnicilor, vă amintiţi cȃnd făceam exerciţii de evacuare a populaţiei oraşului, căţărȃndu ne pe Capela de frica exploziilor de la rezervoarele de clor de la Oltchim? Dar de mirosurile, de ceţurile îmbibate cu clor şi lindan din dimineţile friguroase? E bine să avem cȃt mai multe locuri de muncă, dar acest lucru trebuie să se realizeze numai in condiţiile păstrării Rȃmnicului ca ţinut curat, cu aerul respirabil, aşa cum a fost el binecuvȃntat de Dumnezeu!

Peste 6 ani, pe cȃnd mă aflam internat la un spital clinic din Bucureşti, am primit o citaţie de la un procuror din Direcţia Naţională Anticorupţie din Bucureşti. Cȃnd starea de sănătate mi a permis ieşirea din spital, m-am prezentat la procurorul care mă „invitase” la interogatoriu. Acolo mi s a spus sec: compensările făcute la sfârşitul secolului XX şi începutul mileniului III, de către fabricile de pe platforma industrială Govora, sunt grave infracţiuni economice!

Trebuie să mai fac o paranteză şi vă reamintesc acele vremuri, în care din lipsa de lichidităţi, neplata facturilor devenise un obicei mai mult sau mai puţin forţat de împrejurări, iar romȃnii, inovativi ca întotdeuna, găsiseră un sistem care avea rădăcini antice: compensările, mai bine zis trocul prelungit din mȃnă în mȃnă. Dacă un beneficiar nu avea bani să ţi plătească produsul necesar, îţi oferea la rȃndu i un alt produs de care tu aveai nevoie, dar pe care nu l producea el, ci îl prelua, tot după acelaşi sistem, de la un al treilea producător/beneficiar, şi aşa mai departe. Marea problemă era închiderea perfectă a acestui cerc, numai aşa puteau fi eliminate lichidităţile. Dacă nu se închidea, una din verigile acestui lanţ, pierdea tot, iar alta cȃştiga tot. În acelaşi timp, sistemul mărea posibilităţile strecurării actelor de corupţie în înteriorul lanţului. Cunoscȃnd toate aceste riscuri, deşi aveam mari probleme cu lipsa de lichiditate, sau cu urgentarea plăţilor unor facturi, cȃt timp am fost preşedinte director general la Sodă, am interzis, prin decizie internă, să participăm sau să semneze cineva intrarea în această horă, indiferent de cine ar fi fost iniţiată. Procurorul afirma că Uzina de Sodă a intrat în aceste

cercuri ale compensărilor, de altfel destul de obişnuite pe platforma industrială Govora, iar unele dintre acestea nu se închideau, ci se scurgeau „într-o gaură neagră”, un mititel S.R.L. din Craiova”. Într o perioadă de patru ani, 1999 2003 − spunea el − „gaura neagră” se cifra la foarte multe sute de miliarde lei ROL, aşadar, este un dosar „greu”, care se va lăsa cu ani mulţi de închisoare.

L-am asigurat de neparticiparea mea la astfel de jocuri, tocmai pentru faptul că legalitatea lor stătea pe muchie de cuţit, favorizând ocazia unor aranjamente dubioase. Exista o decizie semnată de mine − i am spus − în toamna anului 2000, care interzicea tuturor reprezentanţilor Uzinei de Sodă să participe la compensări de acest gen. M-a contrazis, afirmȃnd că a găsit mai multe documente ce dovedeau astfel de trocuri, unele semnate şi de mine. Imposibil, i am replicat, în afara situaţiei cȃnd s ar comite un fals. Am început să răsfoim dosarul de o grosime considerabilă. Răsfoindu-l am văzut semnături ale mai multor conduceri de unităţi amplasate în platforma industrială Govora pe formularele unor contracte de compensare. Am ajuns şi la cele care priveau Uzina de Sodă. Un singur act purta numele meu în josul paginii, dar nici acela nu era semnat de mine ci de altcineva, deci o semnătură cu sleş, adică „pentru”. Procurorul și a dat seama de eroare şi şi a cerut scuze (!). M-am cam mirat, scuzele nu intră în obişnuinţa instituţiei cu pricina, dar aşa s-a întȃmplat! Tot mirat am rămas nemaiauzind, de atunci, nimic despre acest dosar, supranumit de procurorii celei mai temute instituţii din Romȃnia, „greu”…

SINGURĂTATEA ALERGĂTORULUI DE CURSĂ LUNGĂ

Fiind cam dezamăgit de toți și toate, am hotărât să mă pensionez. Aveam ani mulți de activitate, majoritatea lor petrecuți în grupa II-a de muncă, așadar, aveam dreptul să ies la pensie la termen.

Dar în loc să mă liniștesc și să mă relaxez în sfârșit, organismul meu a dat semne de uzură (nu mă menajasem absolut deloc pe perioada funcțiilor solicitante avute) și au dat peste mine afecţiuni grave, așa încât aproape un an de zile am tot făcut tratamente. De aceea, n am habar dacă ar fi fost mai bine să reușesc obținerea unui al doilea mandat la Primărie, întrucât m-aș fi implicat la fel de tare precum în perioada precedentă. Un primar responsabil, care-și respectă alegătorii, este în priză efectivă 17 18 ore/zi, iar câteodată, chiar mai mult. Nu e vorba de protocoale (câteodată sunt obligatorii și astfel de „distracţii”, fiindcă ești reprezentantul unei comunități respectabile, dar rărite şi fără exagerări), însă mai toată lumea are pretenția să discute neapărat cu primarul. Și uite așa, treci, în decursul câtorva zeci de minute, de la o problemă minoră (un coș de gunoi sau becul ars al unui lampadar stradal) sau o problemă personală a unor solicitanți foarte insistenți, la discuții și decizii care implică viitorul orașului sau la aprobări de investiții cu valori uriașe. În plus, dacă ești un om corect, conștiincios, dacă vrei ca greșelile să fie cât mai puține și cât mai mici, trebuie să analizezi în detaliu maldărul de acte ce vin zilnic pe biroul tău și asta cere timp. Bine, poți să alegi alternativa și „să semnezi că primaru’”. Această ultimă variantă separă un edil șef responsabil, gospodar, vizionar, doritor de mai binele localității conduse de el TEMPORAR, de un primar incompetent sau marionetă, ale cărei sfori sunt trase de cercuri de interese politice sau economice.

Cel din urmă se evaporă instant, fără să se mai știe că a existat, pe măsura indiferenței sau dezinteresului dovedit de el, față de treburile și obligațiile ce i reveneau. Din nefericire, mai repede decât ar trebui, memoria colectivă îi înghite și pe ceilalți. Dar satisfacția datoriei împlinite e o vorba goală? Nici poveste! O mulțumire mai deplină e greu să se afle pe undeva…

Așadar, a urmat o perioadă de aproximativ un an ce a stat mai mult sub auspiciile lui Asclepios. Deși îmi făceam conștiincios lecțiile, participarea mea la treburile Consiliului Municipal nu mi aducea nicio satisfacție, întrucât eram considerat cȃrcotaşul de serviciu. Nu făceam nimic anapoda și nici dinadins, însă experienţa căpătată în fruntea unei administrații teritoriale și a unor servicii publice, mă obliga să atrag atenția colegilor mei, atunci când lucrurile aveau o tentă neortodoxă. În mandatul precedent reușisem să definitivăm și să aprobăm, Planuri Urbanistice de Zonă pentru întreaga suprafață a orașului. Legea zice că orice construcție nouă trebuie să se încadreze în prevederile acestor planuri generale, ele având caracter de normă obligatorie. Beneficiarii unor propuneri de noi construcții aveau, de cele mai multe ori, interese conflictuale (folosirea intensiv speculativă a terenurilor, aglomerări, etajări exagerate etc.) cu aceste norme stabilite în Planurile Generale de Urbanism. Pentru a le eluda, unii membri ai conducerii Primăriei pretindeau beneficiarilor întocmirea unor Planuri

Urbanistice de Detaliu care nu țineau seama de încadrări în zonă, de nimic. Fiind un avizat şi responsabil membru al Consiliului Municipal, atrăgeam atenția, de fiecare dată, de Planurile Urbanistice de Zonă aprobate. Un exemplu grăitor este solicitarea făcută de Petrom S.A., de a construi o stație de benzină la traversarea căii ferate a bulevardului Tudor Vladimirescu, pe un teren aparţinând domeniului public. Am atras civilizat atenția celorlalți consilieri să nu aprobe acest Plan Urbanistic de Detaliu. Acceptarea propunerii Petrom, arunca în aer şi P.U.Z ul şi Studiul de Prefezabilitate aprobat deja încă din 1999, de supratraversare a căii ferate. Acesta nu se mai putea executa în varianta propusă, fiindcă stația de benzină se suprapunea peste una din bretele. Directorul filialei locale Petrom S.A., Doru Chiriță, fie iertat, coleg de partid și prieten cu

Primarul, era și consilier municipal. Cred că v-ați dat seama care a fost rezultatul votului, așa că stația de benzină s-a construit și e bine mersi și azi acolo. Concluzia? Datorită acestei decizii greșite, partizane, luată în 2001 în Consiliu, proiectul aprobat al supratraversării C.F. a trebuit refăcut din temelii, iar varianta ce s-a executat în zilele noastre a fost obligată să treacă pe deasupra benzinăriei. Această obligativitate a condus bineînțeles la costuri mai mari. După lege, dacă hotărârea luată în Consiliul local conduce la cheltuieli anormale, exagerate, consilierii care au votat în favoarea acelei hotărâri sunt responsabili material. Și? A mai urmărit cineva? Au existat trageri la răspundere? Eu unul n am auzit să se fi întâmplat așa ceva…

Am menționat faptul că, deși reușisem un record absolut prin alegerea celor 10 consilieri ai P.N.Ț.C.D., toți colegii mei se aciuaseră sub alte umbrele și astfel rămăsesem singur cuc. Dându mi seama că sunt singurul alergător într o cursă pe care n o poţi cȃştiga şi că mă bat cu morile de vânt, mi-am dat demisia și din Consiliul Local al municipiului Râmnicu-Vâlcea, devenind un simplu particular.

A venit timpul să lămuresc problema acuzației care mi se tot aduce, conform căreia aș fi fost membru al Partidului Umanist, condus de Dan Voiculescu. Îl cunoscusem pe Mogulul Antenelor de pe timpul când fusesem director general la Uzina de Sodă, întrucȃt Domnia Sa era proprietarul unei mari firme de import-export din București, ce reprezenta, încă de prin anii '90'91, Uzina de Sodă în relațiile cu beneficiarii din afara țării. Este necesară încă o paranteză. Contabila pieței centrale, cunoscută de mai multă vreme de soția mea, a venit într-o seară la noi acasă și ne a implorat să fim nași la căsătoria ei cu peremistul Ion Nicolae, viceprimar la acea vreme al Râmnicului. Nunta avea loc peste o săptămȃnă, iar naşul convenit pȃnă atunci, Vadim Tudor, le-a comunicat că nu-i poate nănăşi, întrucȃt el era protestant. Aşadar, noi eram o soluţie de avarie şi, târziu în noapte, sâcâit de atâtea insistenţe, am făcut prostia să accept. Cu ocazia nunţii, l-am cunoscut personal pe „tribun”. A fost oaspetele de onoare al mirilor şi l-au aşezat la masă în dreapta naşului. Aşa cum îl ştiţi, era obositor, vorbind continuu, sărind de la un subiect la altul şi înşirȃnd pentru epatarea comesenilor fel de fel de evenimente istorice cu mai multă sau mai puţină legătură cu subiectele în discuţie. Nu contest faptul că avea o cultură destul de vastă, dar cantonarea în timp a istorioarelor povestite nu era întotdeauna corectă. Cum istoria, cu tot ce cuprinde ea, a fost şi este unul din hobby-urile mele, mi-am dat seama cu uşurinţă că datele istorice se cam amalgamaseră în capul ori în expozeurile Domniei Sale. Mi am permis cu sotto voce să corectez cȃteva din acele greşeli, însă V. Tudor avea o ureche fină, fiindcă a sesizat că îndrăzneşte cineva să-l corecteze în şoaptă. S-a oprit din peroraţia sa şi mi-a spus: „Domnule, eşti un tip interesant, înseamnă că avem ce discuta mai tȃrziu amȃndoi”. Apoi a chemat şoferul limuzinei care-l transportase la Rȃmnic şi i-a dat ordin să-i aducă un pachet destul de voluminos de cărţi pe care mi l-a cadorisit cu dedicaţie, bineînţeles. Erau operele alese ale „tribunului” Vadim Tudor.

Încheind paranteza, într-una din zilele ce au urmat, fostul meu fin (nu l-aș mai fi avut!), care, împreună cu deputatul Predică, cocheta cu Partidul Umanist, știind că sunt liber ca păsările cerului (P.N.Ț.C.D. ul se dizolvase, iar restul colegilor mei aderaseră la diferite alte partide), m-a rugat să particip la o discuție cu Dan Voiculescu, venit în vizită fulger la RâmnicuVâlcea. Întâlnirea a avut loc la prefectură, unde trona reprezentantul Partidului Umanist Român, prefectul Mircea Perpelea. Pe scurt, Dan Voiculescu, secondat de Sorin Oancea, director și ctitor al Antenei 1, mi a propus să mă înscriu în partidul Domniei Sale, fiindcă aflase că mă bucur de popularitate în rândul rȃmnicenilor. Drept momeală, Sorin Oancea mi a propus angajarea ca director al filialei zonale, pe care televiziunea Antena 1 voia s-o înființeze la Râmnicu Vâlcea, în imobilul aparținând lui Perpelea de peste podul Vinerii Mari. Trebuie să recunosc că promisiunea mi s-a părut mai mult decât atractivă. Fiind ingenuu în materie şi cam nemulțumit de politicile și procedeele folosite de televiziunile locale existente, m am gândit că o să inițiez o adevărată „revoluție” în rândul celei de a 4 a puteri, în așa fel încât să tremure toți politicienii veroși din zona Vȃlcii, promovȃnd totodată adevăratele elite. Ce copil eram!

Ce i drept, mass media mă atrăgea ca un magnet. Libertatea pe care am avut o scriind ani de zile post-editorialele pentru publicația lui Romeo Popescu „Vocea Vâlcii”, mi-a făcut o

reală plăcere până la un moment dat. La fel şi scurta colaborare cu George Smeoreanu pentru ziarul „Criterii Naţionale”. Înțelegerea de principiu fiind făcută, marele Mogul m a rugat să apar alături de el la conferința de presă convocată cu ocazia vizitei Domniei Sale. M-am conformat, Dan Voiculescu și a prezentat ziariștilor ideologia „reformată” cu tendințe de dreapta a partidului său și, în încheiere, a anunțat noutatea: Sorin Zamfirescu se va înscrie în Partidul Umanist. Stupoare generală! Singurul ziarist care s-a recules rapid a fost prietenul meu, Romeo Popescu, la al cărui ziar eram încă director onorific și care mi a adresat eterna întrebare: ce legătură am eu cu Partidul domnului Voiculescu și ce mă determina să fac acest pas ciudat? Întrebare încuietoare, dar, de fapt, nu întrebările sunt problema, ci răspunsurile. Singura explicație rezonabilă găsită pe loc a fost să spun că simbolul Partidului Umanist este balanța, echilibrul, aşa cum este și zodia sub auspiciile căreia m-am născut. Asta a fost tot!

Până seara, lucrurile au luat o altă întorsătură. Intrând în detalii, Sorin Oancea mi a spus că noul post zonal de televiziune va trebui să se autoîntreţină, să se autofinanţeze. În concluzie, șeful acestui viitor post TV local, pentru a putea subzista, trebuia să meargă cu săru mâna la toți mai marii zilei, să i tămȃieze şi să i laude public, pentru un pumn de gologani. Sponsorizările erau, evident, mai mult ilegale decât legale. Asemenea postură nu mi se potrivea nici cum, așa încȃt am refuzat pe loc, deci întreg aranjamentul a căzut baltă încă din fașă. Mai târziu, probabil negăsind fraierul care să se înhame la asemenea căruță fără bidivii, au și renunțat să mai înființeze acest studio zonal TV la Râmnicu Vâlcea.

Deci să fim înțeleşi, nu există nicio cerere de înscriere în Partidul Umanist semnată de Sorin Zamfirescu și n-am participat la nicio acțiune de partid. Parol!

Unul sau două ziare locale au tot răsucit pe toate fețele această știre neadevărată a racolării mele voiculesciene. Nu le-am băgat în seama, dar grav este că cel mai titrat și important autor de istorii locale, un fel de Lucian Boia vâlcean, profesorul Sorin Oane, a preluat această știre fără s o verifice. Reputatul și valorosul istoric a publicat de curând un studiu impresionant al istoriei Partidului Liberal vâlcean și când ajunge la personajul Sorin Zamfirescu, după ce face câteva aprecieri, mă acuză de labilitate politică, susținând că aș fi trecut și pe la Uniunea Forțelor de Dreapta (!), și pe la Partidul Conservator (?) și pe la Partidul Umanist (!). N am fost înscris ca membru nici măcar 24 de ore, al vreuneia dintre cel trei grupări politice menţionate! În realitate, întreaga istorie a înregimentarii mele politice a fost următoarea: Între 1996 2001, am fost membru al Partidului Ţărănesc Creștin și Democrat până când acesta s-a desființat și a luat − pentru scurt timp altă denumire. Așa cum veți vedea mai departe, odată cu mai mulţi colegi țărăniști, am devenit, din 2002, membru al Partidului Liberal, care a considerat că dizovarea organizației vâlcene a P.N.Ț.C.D. și unirea cu P.N.L. este de fapt o fuziune locală și ne-a recunoscut vechimea din P.N.Ț.C.D., considerând-o vechime neîntreruptă în partidul liberal.

În 2006, am făcut parte dintre cei 86 de membri liberali cu funcții de conducere (eram președintele organizației municipale liberale), cosemnatari ai scrisorii deschise, concepută de Theodor Stolojan, în care era criticată autoritatea subterană câștigată de Dinu Patriciu în cadrul partidului nostru, fiindcă miliardarul intenționa în subsidiar o alianță cu P.S.D. Toți semnatarii scrisorii au fost somați să și retragă în scris opiniile acuzatoare, alternativa fiind excluderea și, cum nimeni n a retractat, ne am considerat demiși. Exilatul grup al lui Stolojan, din care făceam parte, a luat inițiativa formării unui nou partid, intitulat Partidul LiberalDemocrat. După alegerile euro parlamentare din toamna anului 2007, la care proaspăta organizaţie politică a înregistrat un succes important, câștigând 7% din sufragiile electoratului român, președintele Traian Băsescu, vrând să majoreze șansele Partidului Democrat de a ajunge la guvernare, a făcut o înțelegere (de astă dată, nelacrimogenă) cu Theodor Stolojan, deci cu P.L.D., și astfel a luat naștere Partidul Democrat Liberal Prin noua fuziune, am devenit membru P.D.L., aşadar nici acum n am schimbat barca. Câțiva ani mai târziu, în iulie 2014, Partidul Național Liberal se hotărăște să fuzioneze cu

Partidul Democrat Liberal și iată-mă ajuns, prin multiple fuziuni și prin forța lucrurilor, de unde am plecat.

În concluzie, începând din anul 1996 și până în prezent n am trădat și n am părăsit pe nimeni, altfel n-aș fi avut o consistentă vechime neîntreruptă în Partidul Național Liberal. Toate celelalte facțiuni politice, toate de dreapta, la care am activat (P.N.Ţ.C.D. ,P.L.D. ,P.D.L.), s au contopit prin fuziune.

Asta este, viața nu e nici simplă și nici liniară! Toate afirmațiile de mai sus sunt verificabile.

Prin urmare, în ce fel mai stă în picioare ștampila deranjantă și neadevărată de migrator politic?

BĂTĂL

Revenind la anul 2002, bolile începuseră să mi dea pace, deoarece partenerul meu de viață, medic supercompetent și soție devotată, s-a dat peste cap pentru a mă pune pe picioare. Soarta mi a oferit o mare șansă. Mi se potrivește ca o mănușă ceea ce se spune despre secretul bărbaților cu oarecare succes: au în spate o femeie deșteaptă și puternică!

Puterile îmi reveneau pe zi ce trece și simțeam nevoia să fac ceva. Dorința mea a coincis cu intenția liderului filialei județene a liberalilor, Emilian Frâncu, de a câștiga Primăria pentru partidul său, motiv pentru care umbla disperat după un candidat cu șanse. Repetându-se parcă scenariul din 1996, un grup de liberali în frunte cu președintele județean, m a invitat la o discuție serioasă, la finalul căreia mi s-a propus să candidez pentru postul de primar liberal la alegerile din 2004.

Înclinam să cred că merită să mai încerc, fiindcă o bună parte din râmnicenii întâlniți întâmplător îmi spuneau că votul lor din anul 2000 fusese aruncat pe apa sâmbetei și mă îndemnau să recandidez, dar și pentru faptul că mi dădusem seama de necesitatea câștigării a două mandate pentru a lăsa o urmă cu adevărat greu de șters după plecarea dintr-o funcţie publică. De această dată, nu Anca Ungureanu le a sugerat liberalilor ideea candidaturii mele, ci fostul meu colaborator din mandatul precedent, Victor Giosan, vicepreședinte al P.N.L. Vâlcea, care le-a spus textual: dacă vreți să câștigați Primăria, convingeți-l pe Zamfirescu să revină.

Am acceptat și au început pregătirile.

Până la alegeri, exista timp suficient pentru pregătirea campaniei electorale. Șef al acesteia a fost numit inginerul Tudor Şindilaru, un tip isteţ și vrednic. Lucrase ani de zile în Germania, mama sa fiind profesoară de limba germană și preluase multe din obiceiurile nemțești, pe care căuta să le aplice la noi. Unele idei pe care le-a folosit nu s-au potrivit ţinutului scăldat de apele Oltului şi nu au avut impactul dorit. Iată un exemplu. Şindilaru a găsit un editor bucureștean care putea executa bannere de orice dimensiune la prețuri foarte, foarte mici. I-a comandat acestuia un banner uriaș cu imaginea mea, care a îmbrăcat integral una din fațadele laterale ale Casei Tineretului din Ostroveni, la prețul modic de 1000 de lei. Ideea ar fi trebuit să se bucure de succes, fiindcă avea o mare rază de acțiune, fiind zărită de la depărtări apreciabile. Însă nici redutabilii mei adversari politici n-au stat cu mâinile-n sân și au lansat zvonul că acel banner a costat zeci de mii de euro, prin urmare, Zamfirescu e finanțat de un foarte puternic grup de interese, care dorește să pună stăpânire pe oraș (?). Mai mulți cunoscuți m au făcut atent la ce se vorbește în târg, dar răul fusese deja făcut. Nu vreau să spun că am pierdut alegerile din cauza ideilor trăznite ale șefului de campanie. M-am înțeles bine cu Tudor, însă el avea fel de fel de sugestii care nu se potriveau totdeauna cu felul nostru de a fi. Și, ce mai tura vura, s a văzut că procedurile folosite de roboţeii saxoni, în România, sunt inferioare vicleşugurilor balcanice mai suple și mai puțin dispuse să țină seama de reguli și legi.

Apropo de oamenii cu bani care finanţau în secret campaniile electorale. Organizația județeană liberală nu stătea pe roze cu fondurile, iar eu eram departe de a avea bani să-mi pot susține, măcar parțial, campania. Așteptam cam necăjiți o sugestie salvatoare, când, pe neașteptate, liderul județean mi a transmis că a găsit o soluţie şi m a invitat la o discuție în spatele ușilor închise ale biroului Domniei Sale. Când am intrat în birou, acolo se mai afla un foarte prosper om de afaceri vâlcean nu spun cine, persoană importantă − care mi a zis verde în față: „Domnule, te sprijin să faci o campanie electorală ca la carte, adică o finanţez integral. După alegeri, fiindcă n-ai cum să ratezi succesul cu asemenea desfășurare de forțe, îmi direcționezi toate lucrările de investiții din fondurile Primăriei, pentru a le executa cu firmele mele și suntem chit.” M-am îngălbenit, am îngăimat „Ați greșit omul!”, și am închis uşa pe

Pe la începutul anului 2004, s-a mai întâmplat o chestiune ciudată. Un rȃmnicean, fost coleg de liceu, un picuţ mai tânăr, care ajunsese ziarist bucureştean și se lăuda că ocupă o funcție importantă pe lângă președintele Iliescu, m a invitat la el acasă își transformase casa părintească din splaiul Mircea Vodă într-o vilă confortabilă − pentru o discuție importantă. După cafele și gogoșele, atacă tema convorbirii: să trec cu arme și bagaje la Partidul Social Democrat, dacă vreau să câștig cu certitudine fotoliul de primar al orașului. Popularitatea mea (P.N.L. făcuse public un sondaj profesionist în care eram pe primul loc, mult peste Mircia Gutău, al doilea clasat) adăugată sprijinului acordat de P.S.D. într un oraș cu multe, chiar foarte multe reminiscențe de culoare roșie, mă vor scoate cu siguranță la liman.

Am refuzat civilizat, explicându i crezul meu politic. Mi a râs în nas, spunându mi că sunt un naiv încremenit într un proiect desuet, iar dacă l voi refuza, se va adresa adversarilor mei și astfel voi pierde întrecerea. Mi-a mai spus că vor face orice pentru ca P.S.D.-ul vâlcean să nu devină a cincea roată la căruță în noua legislatură. Are mandat, spunea el, din partea conducerii centrale, deci are puteri extraordinare. La răspunsul meu că voi risca rămânând candidat liberal, ne am despărțit în condiții civilizate, dar dezamăgiți unul de celălalt. Realitatea s a dovedit a fi de partea lui!

Cine dă crezare amănuntelor de mai sus s-a putut convinge încă o dată dacă mai era cazul − că migrația politică interesată îmi repugnă. Sigur, mi se poate imputa secretizarea unor nume implicate în aceste „spovedanii”, dar e limpede de ce procedez aşa. Găsindu-se în situații nu tocmai plăcute, e posibil ca cei în cauză să nu recunoască „poveștile” mele și să mă trezesc cu vreo acțiune în justiție. Întâlnirile, având, de cele mai multe ori, caracter conspirativ, fără martori, s-ar pune în discuție cuvântul meu, vis-à-vis de cuvântul contraopinenţilor mei, și îmi displace profund să merg prin tribunale pentru a mi susține cauza, chiar dacă dreptatea este de partea mea.

În acea confruntare electorală, principalul contracandidat a fost reprezentantul Partidului Democrat, Mircia Gutău. Deși se ocupase până atunci doar de sport, avea experiență în administrația locală, fiind consilier local într-a doua legislatură, candidase deja în 1996 pentru postul de primar al municipiului, iar după „surghiunirea” lui Ion Nicolae, fusese ales adjunct al primarului Sabău, cu care s-a înțeles, de altfel, foarte bine. Eu am simțit că este un adversar periculos și îi sfătuisem pe consilierii municipali ai Partidului Național Liberal, al cărui candidat pentru alegerile din 2004 fusesem deja nominalizat, să nu i susțină candidatura pentru postul de viceprimar. Nu m-au ascultat (De ce oare? Exista un alt interes?), a fost votat cu o majoritate la limită și, fiind un tip inteligent, a profitat din plin de poziția de viceprimar, având ocazia să desfășoare o campanie electorală pregătitoare foarte ofensivă prin contactarea multor locatari, cărora le rezolva nişte solicitări mărunte, rămânȃnd astfel în memoria viitorului alegător. Traian Sabău declarase deja că nu l mai interesează o nouă candidatură era prea multă bătaie de cap , de aceea îi permitea adjunctului său să se desfășoare și să apară în primplan, ba chiar îl recomanda ca succesor.

Pentru a contrabalansa puterea extinsă tentacular a Partidului Social Democrat, în septembrie 2003, Traian Băsescu și Theodor Stolojan își dau mâna și convoacă cele două foruri supreme decizionale ale Partidului Democrat și Partidului Național Liberal, care decid să formeze o alianță electorală denumită Alianța Dreptate și Adevăr. Am participat la acel congres care s a finalizat cu un delir colectiv, justificat doar parţial. Personalităţile divergente ale liderilor şi interesele contrare au erodat cu timpul această întovărăşire politică.

Principiul de baza al Alianței DA era să coabiteze pentru a prezenta în comun câte un singur candidat pentru posturile de primari, de președinți de consilii județene și pentru Președinte al României, care s-ar fi bătut astfel de la egal la egal cu reprezentanţii Partidului

Social Democrat. Conform acestui protocol, la Râmnicu-Vâlcea trebuia să se stabilească cine va fi acel candidat: Zamfirescu de la Liberali sau Gutău de la Democraţi. S-a făcut și un sondaj profesionist, unde m am calificat lejer pe primul loc. Totuși, Mircia Gutău, nevoind să renunțe (!), a făcut tapaj și atunci s-a ajuns la o negociere la nivel înalt cu echipe conduse de Călin Popescu Tăriceanu pentru P.N.L. și Radu Berceanu pentru P.D. Greșeala grupului nostru, fatală pentru mine, a fost că eram siguri de rezultatul final al competiției electorale la RâmnicuVâlcea și, bazându-ne prea mult (a doua greșeală errare humanum est, perseverare diabolicum!), pe sondajul făcut, am fost prea concesivi. Protocolul stipula clar, fără excepţii: un singur candidat ales pe baza sondajelor profesioniste. Așadar, rezultatul era, evident, unul singur: candidatul ambelor partide trebuia să fie Zamfirescu.

Însă Mircia Gutău, cum îl știți, bătăios până la Dumnezeu, susținea sus și tare că nu renunţă și oricum, va candida separat. La întrebarea pusă de liderii bucureșteni, cum ne vom descurca dacă, bătându ne între noi, câștigă un al treilea, Mircia Gutău a răspuns ferm: Imposibil! Am deja consilieri specializați, cu o strategie imbatabilă, așa că merg la sigur! Voi câștiga! Îmi asum răspunderea!

O asemenea siguranță, bătătoare la ochi, trebuia să ne pună pe gânduri, însă noi, mai bine zis eu, am crezut că face un pic de teatru, pentru a nu i se închide ușa în nas. Repet: eram prea sigur de rezultat. După o scurtă consfătuire am fost cu toţii de acord: vom candida amândoi, dar să nu dea Michiduță să câștige cineva din afara alianţei. Șeful echipei noastre vȃlcene de negociere, vulpoiul, experimentatul, cinicul om politic, Bebe Ungureanu murmura la sfȃrşitul întȃlnirii: Nu mi miroase a bine!

Ceea ce afirma cu vehemență Mircia Gutău s-a și întâmplat. A avut o strategie câștigătoare. Mai târziu, fel de fel de şuşotitori îmi spuneau că am fost tras pe sfoară, deoarece unii lideri liberali locali, văzând inflexibilitatea mea vis-à-vis de eventualele aranjamente ulterioare, făcuseră deja o înțelegere cu P.D. ul, așa că nu mai erau interesați nici de campanie, nici de reușita mea. Parole, parole, parole…, sunt sătul până peste cap de ele!

Totuși, cele spuse de ziaristul atașat pe lângă Ion Iliescu și șoaptele de prin jur îmi confirmau ideea că înțelegerea Mircia Gutau − Traian Sabău devenise certitudine. Deși fostul primar se înscrisese și el în cursă, sătul de tracasările inerente postului, recunoştea celor din jur că nu era interesat, iar în turul II, care va fi hotărâtor, îl va susține, necondiţionat, pe fostul său viceprimar.

Deși principalii contracandidați aparțineau aceleiași alianțe politice, campania electorală a fost presărată cu atacuri la persoană și stratageme în bună măsură ilegale. Două afirmații m au deranjat foarte tare. Una dintre ele susținea sus și tare că sunt prea bătrân. Ciudat! Aveam pe atunci 61 de ani, vârstă la care văd că azi, la Râmnicu Vâlcea, ești considerat ca fiind chiar foarte indicat pentru un asemenea post de răspundere. Al doilea, îl consider un atac la persoană total nepotrivit (exprimare eufemistică). Se susținea că mă port urȃt cu cei în vârstă (prima acuzație că sunt bătrân era în contradicție cu cea de a doua), deoarece nu am avut suficientă grijă de tatăl meu, pe care l am părăsit, neinteresându mă direct de soarta sa. Asta chiar m a jignit profund! Cine a citit primul volum al „Rememorărilor cu gust de pelin”, sunt sigur că-și dă seama ce stupizenie mi se punea în cârcă. Tata, Nae Zamfirescu, a fost un un OM ÎNTRE OAMENI și un idol pentru mine, iar soția mea, medicul Silvia Zamfirescu, a fost alături de el până în ultima clipă!

Ciudat este și faptul că destui membri ai Clubului Rotary, din care îmi dădusem demisia între timp, au trecut cu arme și bagaje în tabăra principalului meu contracandidat. Așadar, la alegerile din anul 2000, eram acuzat și am pierdut multe puncte pentru că eram rotaryan, deci mason (!), iar acum foștii mei camarazi (tot masoni?) deveniseră cei mai înverșunați adversari ai mei. Logic, nu!?

În ziua alegerilor, s au petrecut două lucruri care nu sunt permise de legea română și anume, transportul alegătorilor la urnele de vot cu autovehicule private (mai târziu, un mare lider pesedist a fost condamnat pentru acelaşi lucru), dar mai ales lipirea în noaptea premergatoare votului, pe asfaltul traversărilor pietonale din zona centrală (Legea spune că

ultimele 24 de ore nu este permisă propaganda de niciun fel), a unor abţibilduri frumos colorate cu îndemnul electoral de a-l vota pe contracandidatul meu. A fost o găselniță pe cât de ilegală, pe atât de eficientă.

Adevărul este că Mircia Gutău, mai bine sfătuit decât mine, a reușit să obțină, încă din primul tur, sute de voturi mai mult decât mine. Eu am reuşit să câştig doar câteva secţii electorale din centrul oraşului, dar am pierdut o groază de voturi în mai toate cartierele mărginaşe, în bună măsură, din pricina acţiunilor întreprinse de echipele de activiști ai contracandidatului meu, care erau organizaţi in stil paramilitar. Am intrat amândoi în turul II, când, secretul lui Polichinelle, fostul primar, Traian Sabău a declarat în presa locală că P.S.D.ul este și trebuie să fie alături de Mircia Gutău, astfel că, în final, diferența dintre noi s a mărit. Repet, nu sunt nici resentimentar, nici vindicativ. De a lungul timpului, m am convins că Mircia Gutău a fost o alegere destul de bună, fiind un om harnic și gospodar, iar orașele mari au nevoie de primari chibzuiţi. Să ne înțelegem, nu vreau să spun, și nici nu am afirmat vreodată, că a fost o alegere mai potrivită decât varianta în care eu aș fi fost preferatul râmnicenilor. Sunt sigur că Rȃmnicul nu ar fi fost în pierdere dacă m ar fi ales pe mine în 2004. Nu se pot face comparații între mandatul meu și cele 3(trei) mandate ale Domniei Sale (al patrulea e pe ţeavă). Am participat amândoi la un concurs în 2004, dar acum sau în viitor, nu suntem și nu putem fi competitori nici măcar pentru vreun clasament. În primul rând, Mircia Gutău a avut mult mai mult timp pentru a se desfășura. Apoi, condițiile au fost și sunt altele. Fondurile de care am dispus fiecare dintre noi au fost și sunt diferite ca de la cer la pământ. Pe bună dreptate, la fel cum Domnia Sa e mulțumit de cele realizate ca primar, păstrând proporțiile resurselor bănești pe care fiecare dintre noi le-a avut la dispoziție, și eu sunt mulțumit, ba chiar mândru, de cele întâmplate în timpul mandatului meu. Un lucru pe care țin să l menționez, apreciindu-l, este preluarea de către actualul primar, a unor inițiative care îmi aparținuseră. Este lăudabil faptul că primarul actual şi a dat seama de ceea ce spuneam la un moment dat, şi anume că nimic nu se construieşte trainic şi definitiv dacă nu păstrezi ceea ce i bine făcut de antecesori. Una peste alta, o spun fără teama de a greși, sunt de părere că, în cele 3 mandate în care a fost ales, Mircia Gutău ar fi trebuit să fie lăsat în pace să administreze liniștit și cu folos orașul, fiindcă încurcăturile în care a fost implicat, regizate sau nu, nu au priit Râmnicului. Progresul, dorit de toți trăitorii din orașul de la poalele Capelei, ar fi fost mai evident. Viceprimarii, numiți să l suplinească, nu s au ridicat la nivelul titularului pe perioadele în care acesta a fost forțat să lipsească.

În fine, în 2004, am pierdut alegerile pentru postul de primar, însă din cauza rezultatului bun din primul tur, am reușit alegerea unui număr egal de consilieri municipali cu cel al P.D.ului lui Mircia Gutău și anume 8 consilieri, lucru nemaivăzut până atunci la P.N.L., rezultat care dădea dreptul liberalilor să și numească un viceprimar.

Sigur, am fost afectat şi eu de înfrângere, dar pierderea foarte onorabilă îmi conferea un statut respectabil, sau măcar dreptul la un pic de recunoștință din partea camarazilor mei liberali. În schimb, în jurul meu, se instalase o tăcere de gheață, de parcă aș fi obținut un rezultat ridicol, aidoma celui obținut de liberali în anul 2000. În definitiv, acest drept de a avea un viceprimar mi se datora în cea mai mare măsură, așa încât puteam emite pretenția de a l ocupa. Când mi-am exprimat această opțiune, toți ceilalți lideri, în frunte cu Emilian Frâncu, au dat din colț în colț. Ba chiar au inventat un scrutin ad hoc de vot secret al Biroului municipal (al cărui președinte eram!) pentru desemnarea vice primarului. Și ce să vezi, aranjamentele subterane, la care liberalii au fost, sunt și cred că vor rămâne mari specialiști, l-au scos pe Vali Monceanu pe primul loc (!). Băiat bun și politician uns cu toate alifiile, dar aici era vorba de altceva. Ca viceprimar, trebuie să știi cum se administrează un oraș pentru a fi capabil, în orice moment, să-l înlocuiești cu succes pe titular. Dar răzbunarea colegilor mei (nu cunosc nici acum motivul) a mers și mai departe. Fiind consilier municipal (fusesem cap de listă și trăsesem pe următorii 7 din listă după mine), mi-am exprimat dorința să ocup măcar funcția onorifică de președinte al Comisiei de Construcții și Urbanism din Consliul Local, domeniu în care sper să nu mi conteste nimeni priceperea. Și ce să vezi, consilierii liberali, membri în această comisie, nu m-au votat

nici de dată asta. Era o trecere pe linie moartă a lui S. Zamfirescu şi o evidentă înţelegere pe sub masă cu noua conducere. Mai avusesem ocazia să văd că politicienii, ori de unde ar fi ei, sunt alături de tine doar atâta timp cât te pot folosi și stoarce, dar de data asta mi s a părut că s a depășit limita.

Am strâns din dinți și mi am văzut de treabă. Participam la ședințele de Consiliu, ca întotdeauna, cu temele făcute și-mi exprimam deschis opiniile, fără party-pri-uri, când aveam ceva de spus. Parcă era un făcut, „colegii” liberali nu mă susțineau aproape niciodată.

Nu aveam stare! Postura de pensionar nu mă mulțumea. Voiam să fac ceva, știam că mai pot fi de folos. Emilian Frâncu, având probabil ceva remușcări în urma comportamentului reprobabil al colegilor de partid, acceptat în mod tacit și de el, a discutat cu directorul CET Govora dacă are nevoie de un inginer constructor. Mihai Bălan, care mă cunoștea bine de pe vremea când fusesem director general la Uzina de Sodă, aflând că vreau să mă angajez, mi-a oferit, pe loc, un post de consilier al directorului general. Am acceptat bucuros și cele câteva luni cât am lucrat la acest important colos industrial, m-am simțit în largul meu, ambianța fiind deosebită.

CET ul avea o conducere modernă, cu un orizont larg, o organizare de tip vestic și funcționa ca un ceasornic. Aveau însă o mare problemă care s-a dovedit a fi fatală: beneficiarul principal, Oltchim ul, fiind în preajma stării de faliment, nu și putea plăti facturile. Mai târziu, o decizie păguboasă, cauționată politic de proaspătul patron, Consiliul Județean, de a pune în cârca CET ului carierele de lignit de la Berbeşti Alunu, a fost cât pe aici s o pună la pământ. De fapt, prima mare greșeală, a fost trecerea acestui mare producător de energie în subordinea județului, când de fapt, centrala furniza agent termic numai pentru municipiu și platforma industrială Râureni. Dacă ar fi fost dependentă de Primărie, care nu ar fi avut niciun motiv să i dea lovitura de graţie prin preluarea falimentarelor mine de cărbuni din judeţ, cred că situația economică a CET ului Govora ar fi azi fost mult, ba chiar infinit mai bună.

Cred că, tocmai datorită ambianţei, am încercat să mi fac datoria cu prisosinţă. Trimis de Mihai Bălan pentru un schimb de experienţă la companiile cu profil asemănător din Leipzig Germania, la întoarcere am prezentat o propunere studiu de dezvoltare a C.E.T. ului. Prezumȃnd că un domeniu restrȃns cum era cel prezent, de furnizare a agentului termic a unei platforme chimice falimentare poate pune în pericol însăşi existența C.E.T. ului, am propus să se extindă paleta serviciilor publice, preluȃnd utilităţile (iluminatul public şi alimentările cu apă canal) din toate localităţile judeţului, după modelul de succes văzut de mine în Germania. Manager modern, născut nu făcut, Mihai Bălan a aprobat studiul întocmit de mine şi mi a acordat posibilitatea de a declanşa unificarea serviciilor de asigurare a căldurii cu cele de apă potabilă şi canalizare din oraşele judeţului. Într-o lună de zile, am reuşit acest lucru pentru Băile Olăneşti şi pentru Călimăneşti. Lucrurile mergeau din ce în ce mai bine, cȃnd ce să vezi am primit o propunere de avansare în rang de la Mircia Gutău, pe care am acceptat-o şi a trebuit să plec. După plecarea mea, ceilalti membri ai conducerii C.E.T. ului, cărora nu le convenea multiplicarea atribuţiilor lor, l au şicanat permanent pe Mihai Bălan pȃnă au reuşit să l facă să renunţe la proiectul transformării C.E.T.-ului în cea mai importantă companie de servicii publice din judeţul nostru după model german.

Acum, cȃnd o serie întreagă de decizii cu substrat politic iarăşi au pus C.E.T.-ul într-o situaţie delicată, vecină cu falimentul, iată că propunerea mea, aprobată atunci de un director extrem de competent, şi ar fi dovedit din plin eficienţa.

În toamna anului 2004, au avut loc alegerile prezidențiale și cele generale. După cea mai acerbă campanie electorală de până atunci, Alianța DA reușește un scor foarte bun de 31 % la Senat și Camera Deputaților, față de 37 % dobândită de Uniunea Națională P.S.D + P.U.R.. Dreptate și Adevăr face o mișcare surpriză trimițând P.S.D. ul în opoziție, câștigând majoritatea parlamentară, prin aliere cu UDMR ul și, culmea, cu P.U.R. ul, așa numita „alianță toxică”.

Alegerile prezidențiale din aceeași toamnă au avut parte de un spectacol reușit. După tragicomedia de râsu plânsu cu cedarea de ștafetă dintre Theodor Stolojan și comediantul lacrimogen, Traian Băsescu, a urmat o campanie de-a dreptul spectaculoasă. Proaspătul

candidat al Democraților și Liberalilor s-a jucat de-a pisica și șoarecele cu Adrian Năstase, deși nici acesta nu era dus la biserică. Finala e câștigată de Traian Băsescu la mustață cu 51% din voturi.

Sloganurile băsesciene cu trăirea binelui și amenințarea, devenită fapt, cu ţepele din piața Constituției, au făcut epocă şi au adunat sute de mii de voturi.

În concluzie, victoria s-a deplasat, pentru a doua oară, spre o dreaptă combinată inteligent cu centru-dreapta.

O MANAGERIALĂ

Prin luna ianuarie a anului 2005, Primarul Mircia Gutău mă invită în biroul Domniei Sale, unde l-am găsit și pe Ion Cercel, fostul meu director în perioada comunistă și consilier municipal din partea Partidului Socialist. Nici una nici două, primarul mi a propus să ocup postul de director la societatea de distribuție a apei, Aquarim S.A., din subordinea Consiliului Local. Am fost teribil de surprins. Sigur, m am gândit imediat că funcția de director al unei unități subordonate era incompatibilă cu postul de consilier local și că propunerea masca dorința ca eu să dispar din forul municipal. În plus, primarul mi-a atras atenția asupra faptului că, în ultimul an de zile, se perindaseră 5 directori la această societate comercială, care, pe rând ca la moară, fie au renunțat, fie au fost destituiți, fie au provocat reacții sindicale radicale. Domnia Sa spunea că majoritatea tulburărilor se petrec din cauza unui cuplu toxic de angajaţi, format din ing. Cristian Jianu și ing. Roxana Iovan. Odată cu întregul său sprijin, mi a promis și că îi va retrage pe aceștia de la Aquarim. Până de curând, competiția în care fusesem angrenați amândoi avusese accente cam ascuțite, așa că e normal să mi fi trecut prin cap că se dorea să fiu al șaselea director al Aquarim-ului care-și frȃnge gâtul în foarte scurtă vreme. În fine, m-am scuturat de asemenea gânduri negre, fiindcă mi am dat seama că, fiind un primar destoinic, Mircia Gutău dorește ca, odată și odată, lucrurile să meargă bine la această unitate de servicii publice, extrem de importantă pentru locuitorii Râmnicului. Pe de altă parte, cu ani în urmă, condusesem această activitate în mod direct, fiind inginer șef la I.J.G.C.L., așa că am acceptat. Datorită unui orgoliu, în general destul de bine temperat, dar, de această dată, uşor dilatat, i-am spus că voi prelua frâiele conducerii fără modificări, că mă voi descurca și cu cele „două sule în coastă”, deci să i lase la locul lor pe cei doi intriganți. Ce greșeală! Nu m am gândit și la faptul că, păstrându-i, vor aștepta un moment propice pentru a mă obstrucționa.

La Aquarim am găsit un adevărat haos. Sindicatul, avându i printre lideri pe cei doi turbulenți, era cel care dicta politica societății. Nu puține erau firmele și asociațiile de proprietari cu restanţe de plată de luni și chiar ani de zile. Datorită lipsei acute de lichidități, plata salariilor celor 300 de angajați era, de fiecare dată, o mare problemă, similară, din acest punct de vedere, cu cea de la Uzina de Sodă. Am fost obligat să introduc o disciplină de fier și să începem sistarea serviciilor de alimentare cu apă pentru rău platnici. Am îmbunătățit structura organizatorică, modificând nivelele ierarhice, am instalat în funcții de răspundere câțiva salariați conștiincioși și competenți, am introdus un sistem informatic electronizat intern rapid și eficient, am reușit să semnăm contractul de finanțare ISPA cu Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare pentru cea mai mare investiție edilitară a municipiului de pȃnă atunci, prin care s-au înnoit și redimensionat aproape toate rețelele de apă și canal din muncipiu, în fine am reușit în circa 3 luni de zile să transform societatea comercială într una care funcționa normal şi eficient.

Aveam treabă până peste cap, când am primit o altă „invitație” la D. N. A. Pitești, de data asta. Normal că m am conformat și ce să vezi: procurorul care mă „invitase” mi a arătat o reclamație făcută de un locuitor al Râmnicului, care, nemulțumit de faptul că, în timpul mandatului meu de primar, nu i se restituise un teren intravilan, afirma sus și tare că acel teren devenise proprietatea subsemnatului. O asemenea acuzație aberantă, adusă după mai mult de 5 ani, nu mai întâlnisem. Legea nr. 18/1991 a restituirilor de proprietăți imobiliare, avea foarte multe lacune, neclarități și, din această pricină, în timpul primariatului meu, ne am izbit de multe probleme. Erau cazuri extrem de încurcate, întortocheate, care cereau mult timp pentru rezolvare. Existau destul de mulți solicitanți care nu aveau acte doveditoare, care nu cunoșteau amplasamentul proprietăților cerute pentru restituire, sau care inventau diferite povești. Fiind foarte ocupat, am delegat conducerea municipală a Comisiei de aplicare a Legii

18/1991, unui om în care aveam toată încrederea (nu m-am înşelat deloc) și anume viceprimarului Victor Giosan, deci nu mă mai ocupam de restituiri. Acuzația trimisă la D.N.A. era de a dreptul puerilă, cu atât mai mult cu cât eu nu achiziţionasem nici măcar un m.p. de teren, nici intravilan, nici extravilan. Procurorul de caz m-a întrebat dacă am curaj să declar în scris, pe proprie răspundere, acest lucru. Bineînțeles, i am răspuns eu și am făcut o pe loc. După ce i-am înmânat declarația, reprezentantul D.N.A.-ului s-a ridicat și mi-a strâns mâna. Mi s-a părut că arbora un zâmbet ușor disprețuitor, probabil vrând să spună „n-am mai văzut așa un fraier”. Cu aceste două întâlniri față în față cu procurorii anticorupție, descrise mai sus, am încheiat orice altă legătură cu această periculoasă, dar atotputernică instituție. Mă simt obligat să mai spun părerea mea, si anume că, într un stat cu adevărat democratic, trebuie să existe un echilibru perfect al puterilor, fără atotputernicii.

Trebuie să recunosc, din nou, că, în primul meu an de directorat, așa cum promisese de la bun la început, am colaborat foarte bine cu primarul. Această simbioză s a întrerupt brusc, când a explodat o bombă. Mircia Gutău a fost arestat! DNA-ul a invocat un flagrant și primarul și viceprimarul Dicu au fost reținuți de Procuratură. Această întrerupere brutală a administrării orașului a fost o perioadă destul de tulbure și neprielnică oraşului.

În continuare, am să mi exprim o părere personală, care cred că explică în mare măsură cele ce s-au întâmplat în România (foarte posibil și la Râmnic), timp de mai mult de un deceniu. Corupția înflorise și se întinsese tentacular de sus în jos și de jos în sus. Drept urmare, conjunctura generală favoriza acțiunile în forță ale procuraturii, multe din ele la limita legalității. Între președintele Traian Băsescu, cu fățișe tendințe dictatoriale, și primul ministru, Călin Popescu Tăriceanu, apăruseră fricțiuni ireconciliabile. Cel mai dibaci om politic al momentului, uns cu toate alifiile marinărești și nu numai, a gândit cum își poate aservi întreagă clasa politică pentru a se face auzită doar o singură voce. A numit la șefia principalelor departamente ale Ministerului Public numai oameni care i ascultau cu sfințenie ordinele și le a consolidat legătura cu altă mare și veche slăbiciune a Domniei Sale, poliția secretă. În scopul intimidării clasei politice și pentru a nu fi acuzat de partizanat, nou constituitul binom sau trinom sau cum s-ar numi el, a primit dispoziția să aresteze doar pe baza „unor suspiciuni rezonabile” (!) cât mai mulți politicieni de pe întreg eşicherul politic, fără ca cineva să şi facă procese de conștiință. Tot în scopul trimiterii la colț a politicienilor, a înființat Agenția Națională de Integritate, o ciudată instituție creată la sugestia Monicăi Macovei (apropo, această fostă şi temută procuroare comunistă a făcut în permanenţă propagandă anti romȃnească), inexistentă în statele cu democrație consolidată. A.N.I. avea ordin expres de a găsi ac de cojocul fiecărui ales din România.

Adevărul este că manevra i a reușit! În doi trei ani de zile, mai toată lumea mânca din palma Președintelui, ba îi mai ridicau și osanale pentru asta. Societatea civilă, care ura visceral clasa politică (!), se entuziasma la orice zăngănit de cătușe. Mă tem, însă, că începusem să semănăm din ce în ce mai mult cu un stat polițienesc, escamotându se scopul principal al unei guvernări şi anume progresul și bunăstarea cetăţenilor ţării. Rezolvările unor promisiuni de acest fel (vă amintiţi de „să trăiţi bine”?) nu puteau fi aflate chiar de le căutai cu lumânarea lui Diogene.

La Râmnicu Vâlcea, conducerea cu mână de fier a lui Mircea Gutău a rămas în mȃnuţele lui Vali Monceanu. Vali era un politician versat, alunecos, știa să iasă deasupra precum untdelemnul în situații dificile, dar edilului șef al unui municipiu îi sunt necesare cu totul și cu totul alte calități.

Eu mi am văzut conștiincios de treabă, câștigȃnd pe zi ce trece adeziunea revoluţionarului sindicat al Aquarim ului. Procesul primarului se prelungea și absența sa se apropia de limita celor 6 luni prevăzute de lege, după care trebuiau organizate noi alegeri. Sigur, toată lumea se foia, ba chiar începuseră pregătirile pentru astfel de eveniment. La liberali, apăruse o nouă „steluță”, secondantul președintelui Emilian Frâncu, vechea noastră cunoștință

și fost fin (între timp divorțase, deci nănăşia noastră nu le-a fost de bun augur), Ion Nicolae. Nu știu cum de ajunsese în grațiile lui Emilian Frâncu, dar, la insistenţele lui, liderul județean liberal a comandat un sondaj de opinie, așa zis, profesionist, pentru a desemna candidatul P.N.L. la probabilele alegeri anticipate. Mi-am permis să accentuez „așa-zis”, nu fiindcă sondajul n-ar fi respectat toate canoanele, însă se șoptea, că „steluța” apărută de curând la P.N.L. ul vâlcean, umblă după studenții Facultății de Sociologie din Craiova, care efectuau interviuri pe teren, momindu-i cu diverse chestii pentru a schimba datele reale culese. Nu știu cât e de adevărat, fiindcă, oricum, am ieșit pe primul loc între peneliștii preferați de râmniceni pentru o eventuală candidatură.

În același timp, se zvonea că Partidul Democrat, probabil la sugestia lui Mircia Gutău, pregătea candidatura soției sale, Mariana Gutău. Isteață idee, fiindcă noua candidată se putea bucura de simpatia fanilor soțului său și, deci, devenea un competitor foarte solid.

Toate aceste vȃnzoleli de suprafață s au stins, datorită faptului că Mircia Gutău s a prezentat la post la limita perioadei stabilite în lege. Au fost totuși ceva urmări. Din momentul reîntoarcerii, primarul nu a mai avut aceeași deschidere față de societatea din subordinea Primăriei, pe care o conduceam. Comportamentul Domniei Sale față de mine dovedea, în opinia mea, o anumită ranchiună, deși nu știu să mă fi făcut vinovat cu ceva. M-am gândit că fusese deranjat de faptul că, în perioada când lipsise, se vehiculase ideea posibilei mele candidaturi pentru Primărie, dacă Domnia Sa nu se reîntorcea la timp. Dar oare era vina mea?

Drept urmare, au început controale peste controale, toate conduse direct sau indirect de Ion Ghibirdic, șeful economic al Primăriei. În câteva cuvinte, am să explic cine era acest funcționar. Îl cunoșteam de mai mulți ani, fiindcă-mi fusese subordonat la fosta Întreprindere Judeţe ana de Gospodarie Comunala, unde făcea impresia (oamenii se mai pot și înșela) unui salariat la locul lui. În 1999, Ghibirdic era pe punctul de a fi restructurat din postul de controlor financiar de la Curtea de Conturi din Vâlcea. Căutând un șef pentru nou înființata Direcție de Taxe și Impozite Locale a Primăriei, am comis eroarea de a l angaja. Greșeala mea nu avea legătură cu priceperea angajatului. Din punctul meu de vedere, problema acestui om era caracterul. În ciuda sfaturilor primite de la colaboratori și de la colegi de partid, l am numit într-un post bine retribuit și de mare răspundere, deși am aflat ulterior că deja făcea pe ascuns propagandă electorală în favoarea principalului meu adversar, Traian Sabău. Ce interes avea? Nu știu să răspund. De unde știu? De la subordonații direcţi ai Domniei Sale, care mi rămăseseră loiali.

Deoarece toată viața am fost educat și obișnuit să lucrez respectând normele, regulile și legile, impusesem și salariaților Aquarim-ului același regim. Așa că I. Ghibirdic, cu toate talentele lui de controlor financiar trimis să găsească neapărat o defecțiune în activitatea societății conduse de mine, n a găsit nimic. Și totuși, ce motiv de şicanare a inventat? Că, în ziua plății salariilor personalului, scoteam bani din toate conturile firmei pentru a face față acestui deziderat primordial. Era o procedură foarte legală. Cea mai importantă datorie a unui agent comercial este plata salariilor angajaților. Era normal să procedeze așa o societate comercială care nu dispunea de lichidități, deşi avea de încasat valori uriașe de la nenumăraţi restanțieri. Concomitent cu aceste controale, în opinia mea, total neavenite, cei doi răsculați de serviciu, trecuți în adormire pentru o bucată de timp, au reînceput cu mizeriile. Între primar și conducerea unei unități economice subordonate trebuie să existe conlucrare, colaborare, nu difidenţă sau şicanări, așa că, după ce am judecat la rece, mi am înaintat demisia din postul de președinte director general al S.C. Aquarim S.A. Luarea acestei decizii a avut încă un motiv, și anume reactivarea vechilor racile de natură medicală care încercau din nou să mă pună pe butuci.

PERIOADA PORTOCALIE

Am plecat la București și m am internat într o clinică universitară, unde am suferit o operație aparent simplă, dar care s-a complicat foarte tare pe parcurs. Specialiștii bucureșteni mi au indicat să merg la Viena, unde tratamentul pentru recidiva vechii mele afecțiuni avea, de cele mai multe ori, succes. Pentru asta îmi trebuiau 150.000 de euro, bani pe care nu-i aveam. Silvia, soția mea nu s a dat bătută! Medic fiind, şi nu orice medic, a bătut la toate ușile și a aflat că la Cluj există un doctor, Gabriel Kacso, care tratează, cu oarecare rezultate, asemenea maladii letale, folosind radioterapia cu raze gama. Pe atunci, numai acolo se făcea aşa ceva (în prezent se face şi la Bucureşti), deoarece acel medic primise cadou un simulator din SUA, pe care l donase, la rândul lui, Institutului Oncologic din Cluj. Ne-am dus acolo, m-a consultat și m-a primit pentru un tratament care a durat aproape 3 luni. Cu siguranță, ajutorul divin a fost hotărâtor, fiindcă, după trecerea celor trei luni, am fost considerat vindecat și așa am rămas până azi.

În timp ce funcționam ca director la Aquarim, la nivel național a avut loc o mutație de natură politică. Primul ministru, Călin Popescu Tăriceanu, care, în opinia mea, a condus cu succes treburile țării până la un moment dat, avea probleme, întrucât cearta și răceala intervenită între cele două partide componente ale Alianței DA, îl lasă fără suport parlamentar. Bunul său prieten, miliardarul Patriciu, lucra din umbră pentru o înțelegere secretă între P.N.L. și P.S.D. Fostul președinte al Liberalilor, Theodor Stolojan, un om de o probitate deosebită, la care eu țineam foarte mult, a luat atitudine, făcând publică o scrisoare în care deconspira această mașinație, cerând cu fermitate interzicerea amestecului miliardarilor în politica internă a Partidului Național Liberal. Destul de mulți lideri liberali din teritoriu, printre care şi cȃţiva parlamentari, au aderat la atitudinea publică a Domniei Sale. Pe mine, ca șef al organizației municipale a P.N.L., scrisoarea lui Stolojan m a convins, prin urmare am fost unul din cei 86 de lideri mai mari sau mai mici, care s-au încolonat în spatele acestuia.

Așa a luat naștere Partidul Liberal Democrat.

La nivelul județului Vâlcea, lider de necontestat a fost ales deputatul Bebe Ungureanu, un politician versat, care a pus foarte repede pe picioare o organizație județeană puternică, având filiale în aproape toate localitățile județului. Terminȃnd convalescenţa, l-am ajutat la construcția filialei, devenind prim vicepreședintele organizației județene a Partidului Liberal Democrat.

După ce am scăpat din „ghearele” medicilor, în toamna anului 2007, să le dea Cel de Sus sănătate, fiind mai întremat și având mai mult timp liber, m-am apucat serios de organizarea structurilor proaspătului nostru partid.

Printre altele, am reuşit cooptarea în mişcarea liberal democrată a tinerei Alina Băbeanu, devenită mai târziu Alina Lupu, care s-a dovedit a fi un politician de elită, conducând tineretul partidului nou înfiinţat, ajungând în 2012 cel mai tânăr consilier judeţean. Din păcate, liberalii n-au ştiut s-o folosească aşa cum merita şi s-a văzut nevoită să treacă în altă barcă.

Eforturile tuturora au devenit vizibile, fiindcă după nici 10 luni de la înregistrare, Partidul Liberal Democrat a intrat în lupta electorală pentru alegerile europarlamentare, unde a reușit un rezultat remarcabil: 7 % din sufragiile românilor, iar la Vâlcea, ne am situat peste media națională. Văzând accensiunea fulminantă a noului partid, vulpoiul politic Traian Băsescu, nu putea rata mijlocul prin care putea din nou să controleze Parlamentul și Guvernul și a elaborat, împreună cu vechiul său prieten, Theodor Stolojan, de data asta mai sănătos ca niciodată, un proiect de fuziune între Partidul Democrat și Partidul Liberal Democrat, sub

titulatura de Partidul Democrat Liberal. Mulți au crezut că e doar un joc de cuvinte, dar n-a fost așa. În nou constituitul partid, curentul liberal s-a consolidat sistemic, altfel n-ar fi devenit posibilă fuziunea de mai târziu cu P.N.L. ul din vara anului 2014.

Vocea noului Partid Democrat Liberal, având în președintele Traian Băsescu o eminență cenușie, și a făcut simțită prezența din ce în ce mai evident pe scena politică românească. Alegerile anului 2008 băteau la ușă, așa că toate eforturile erau direcţionate către câștigarea acestora.

Conform protocolului de fuziune, la Vâlcea, noul partid ne a recunoscut vechimile neîntrerupte și funcțiile avute, așadar Bebe Ungureanu devenise prim vicepreședinte, iar eu am fost confirmat vicepreședinte al filialei județene al Partidului Democrat Liberal.

În acel moment, în municipiul Râmnicu Vâlcea, candidaţii propuşi de partidele mai mari pentru câştigarea postului de primar nu păreau să pună probleme lui Mircia Gutău. Bogdan Pistol, un tânăr politician liberal, de mare perspectivă, dar mult prea tânăr și necunoscut de marele public, a fost aruncat în luptă, mai mult pentru a-și frȃnge gâtul, fiindcă reprezenta noul val din P.N.L. ce putea deveni periculos. Idem, Gigi Matei, reprezentantul P.S.D., fost consilier în mai multe mandate, cvasi necunoscut pentru râmniceni, nu putea fi un adversar de temut pentru versatul Mircia Gutău. S-a văzut, la scrutinul din vară, că cei doi au putut fi infulecaţi încă de la micul dejun.

La județ, lucrurile erau ceva mai încurcate. La acest nivel, procedura electorală suferise o modificare de fond, președintele fiind ales direct de către votanți, pe sistemul englez, „câștigătorul ia totul”. Deși fostul președinte și fostul director al agriculturii comuniste vâlcene, Ion Cȃlea, avea încă destui simpatizanți, cu un contracandidat competitiv, ar fi pierdut alegerile.

La un sondaj făcut de către P.D.L., simpatiile alegătorilor se îndreptau, în primul rând, către Anuța Handolescu, care fusese până de curȃnd un prefect de top cu o activitate echidistantă de invidiat, pe locul doi, am ieșit eu, pe locul III, Ion Cȃlea P.S.D., pe locul IV, Emilian Frâncu P.N.L. și abia pe locul V se situa președintele filialei noastre județene P.D.L., Dorel Jurcan.

Biroul Politic Național o repartizase pe Elena Udrea, vicepreședinte al partidului, să răspundă de județul Vâlcea. La o discuție cu toți liderii locali, trimisul centrului ne-a spus că sondajul arată clar cine trebuie să candideze pentru preşedinţia județului. Primul pe listă, Anuța Handolescu, a refuzat, deoarece tocmai fusese numită într un post important şi bine retribuit la o mare societate de asigurări. Am refuzat și eu, cel de al doilea clasat, explicând că vârsta și experiența mă recomandă mai degrabă pentru o candidatură parlamentară. A rămas în discuție Dorel Jurcan, care-și dorea cu ardoare postul. Alegerile au fost câștigate, la mustață, de Ion Cȃlea, P.S.D. cu 29%, la numai un procent s-a clasat reprezentantul P.D.L., Dorel Jurcan, iar Emilian Frâncu, P.N.L. cu 27%, le sufla în ceafă. Dacă, din partea noastră, ar fi candidat unul din primii doi preferați ai sondajului, P.D.L.-ul ar fi câștigat președinția județului încă din 2008? Logica spune că așa s ar fi întâmplat!

Câteva cuvinte despre Dorel Jurcan, președintele filialei județene P.D., transformat în partid democrat-liberal. Tip corect și devotat, pot spune că mi-a fost prieten bun. Era totuşi exagerat de concesiv cu partenerii săi, ba chiar și cu adversarii. Acest lucru i a folosit pentru a se menține multă vreme la conducerea filialei, dar partidul nu a câștigat mare lucru dintr-o astfel de atitudine, ba dimpotrivă. Sub președinția lui, s au constituit prea multe grupulețe care nu trăgeau barca în aceeași direcție.

Oricum, în 2008, Partidul Democrat Liberal era pe cai mari. Luȃnd cele mai multe voturi pe județ, cȃştigase 11 consilieri județeni (printre care mă număram și eu), la egalitate cu P.S.D. ul. La municipiu se câştigase funcţia de primar, viceprimarii și majoritatea consilierilor locali. Se putea considera că i o adevărată victorie.

La liberali pierderea preşedinţiei judeţului a declanşat o revoluție. Trebuie să recunoaştem că Emilian Frâncu a ridicat partidul de la nivelul unei modeste formaţiuni politice elitiste, cu multe fumuri, dar fără trecere la electorat, la nivelul celor ce jucau în play off. E un fapt ce trebuie apreciat ca atare! Dar managementul lui politic avea destule fisuri. Îi plăcea prea

mult să se asculte, avea evidente tendințe dictatoriale, s-a înconjurat de indivizi îndoielnici și credea că mutările sale date în plic (este jucător de șah de elită) îi va face mat pe toți ceilalți. Popularitatea lui scădea pe zi ce trece și, atunci când a apărut din umbră un alt candidat, cel puțin la fel de abil specialist în jocuri de culise, lucrurile au luat o altă înfăţişare. Așadar, organizația județeană a P.N.L ului a căpătat un nou lider în persoana fostului meu coleg țărănist, Cristian Buican. Îmi permit să spun, în câteva cuvinte şi părerea despre Cristian Buican. Ne cunoșteam de când cu „lupii ăia albi”, fiind amândoi foști lideri P.N.Ţ.C.D. Deși foarte tânăr, protejatul deputatului Laurențiu Dumitrașcu a ajuns repede vicepreședinte al filialei județene, pentru ca, după eșecurile din anul 2000, să treacă în barca P.N.L. împreună cu o parte din liderii ţărănişti. Politician abil, fără o retorică deosebită, dar cu abilitatea, păstrată până în zilele noastre, de a cȃştiga de partea sa pe vectorii politici ai zonelor rurale, după ce a reușit să-l dărâme pe Frâncu, a condus cu mână de fier filiala liberală, înconjurȃndu-se de tineri, așa numiții „locotenenţi” ai lui Buican, care n aveau voie să ridice ciocul fiindcă i trecea rapid pe linie moartă (vezi cazul Bogdan Pistol sau Bogdan Popescu). Deși este un tip versat, veșnicul lui război cu presa nu l avantajează nici pe el, și nici filiala pe care o conduce. Dar, trebuie să recunoaștem că succesele înregistrate de liberali, sub conducerea lui în județul Vâlcea, sunt chiar notabile și că ocupă, de o bună bucată de vreme, cea mai înaltă poziție în stat atinsă după anul 2000 de vreun vȃlcean, fiind secretar al Camerei Deputaților.

Nu am scăpat bine de alegerile locale şi a trebuit să ne pregătim pentru cele generale. Pentru prima dată, la aceste alegeri s a renunțat la votul pe liste, parlamentarii fiind aleși într un singur tur, printr un sistem mixt, cam ciudat, în care candidaturile și votul erau uninominale, iar repartizarea mandatelor ţinea seama de proporționalitate.

Vâlcea era împărțită în 3 colegii senatoriale și 6 colegii pentru Camera Deputaților. Sondajele dădeau o repartizare echilibrată, adică un senator pentru P.D.L., unul pentru P.N.L. și unul pentru P.S.D. Pentru Camera Deputaților, se presupunea că repartiția va fi cam la fel, diferența neputând o face decât popularitatea candidaților. Pentru candidaturile interne din colegiile de deputați s-a dat o lupta acerbă. Văzând ascensiunea P.D.L.-ului, câțiva mari poftitori de putere, din lumea afacerilor sau sportului, mizând pe cadourile scumpe azvȃrlite alegătorilor sau pe aparițiile repetate la televiziunile centrale sau locale, au dat buzna în organizația noastră județeană, devenind peste noapte candidați în unele colegii din județ. Fostului P.L.D., i a fost repartizat un singur colegiu (!), pentru care, bineînțeles, că a optat deputatul în funcție P. Ungureanu. Totuși, printr-un joc pe care nu cred că l-a înțeles nimeni, în scurtă vreme, acesta a refuzat să mai candideze și atunci am ajuns eu la rând. Cum era normal, mi s a repartizat colegiul numărul 1, care cuprindea zona veche a orașului, iar colegiul numărul 2, ce se întindea peste Ostroveni, i-a revenit unui vechi membru al Partidului Democrat, Samoil Vâlcu. O vreme, am colaborat bine, până când s au declanșat mane vrele subterane. Repartizarea proporțională din faza a II-a a alegerilor relansa, mai ales pentru cei ahtiați după locul din Parlament, lupta internă între colegii. Pentru mandatele care nu întruneau majoritatea de 51 % a voturilor de către un singur candidat, algoritmul, aprobat prin metodologia anexată Legii electorale, stabilea o redistribuire a acestora la nivelul întregului județ. Mie unul mi s-a părut că astfel de bătălie internă este toxică și dă apă la moară contracandidaților noștri din alte partide, dar nu toți colegii mei au gândit la fel. Am simțit-o pe pielea mea. Ziare vâlcene, finanțate la vedere de către candidaţii P.D.L. din alte colegii, mă atacau în stil suburban, iar propaganda electorală a candidatului din colegiul nr. 2 din municipiu se desfășura ziua în amiaza mare chiar pe teritoriul colegiului meu (!). Se petreceau multe asemenea anormalități. Șeful campaniei electorale județene P.D.L. iste, fost până de curând mare lider P.S.D. ist şi un „mai vechi al meu prieten”, îi sfătuia în secret pe membrii echipei mele de campanie să nu mai depună nicio strădanie, întrucât s a stabilit (unde?) să nu iau prea multe voturi, pentru ca locul în Parlament din colegiul I să revină prin redistribuire altcuiva (cui?). La aflarea unor asemenea maşinaţiuni, m-am alertat și am cerut o întrevedere specială cu noul președinte județean al P.D.L., Mircia Gutău.

După ce mi-am deșertat tot sacul, relatȃndu-i detalii despre otrăvurile și blocajele subterane folosite de unii colegi de partid în defavoarea mea, în genul caracteristic Domniei Sale, mi a spus (redau aproape textual): „Domnule Zamfirescu, uitați vă bine în jur, aveţi destui „prieteni” ce doresc să eșuați, așa încât nu trebuie să vă mai mire nimic, dar vă sfătuiesc să nu-i luați în seamă și să vă vedeți de treabă, fiindcă eu cred în reușita dvs. 100%”. M am convins, aşadar, că Domnia Sa nu făcea parte din grupul ce mă duşmănea și m-am liniștit. Prezicerea lui Mircia Gutău s-a adeverit!

Votul din 30 noiembrie 2008 a confirmat prezumțiile din sondaje. Partidul Democrat Liberal a obținut cele mai multe mandate (115 la Cameră și 51 la Senat), iar alianța P.S.D. + P.C. s a situat pe locul II (114 la Camera și 49 la Senat). Niciunul din cele două grupări principale, P.D.L. sau P.S.D., nu a obţinut o majoritate confortabilă pentru a forma guvernul, așa încȃt au fost necesare noi coaliții. Cu toate că diferențele dintre principalii adversari nu păreau conciliabile, P.D.L şi P.S.D., supravegheați indeaprope de Traian Băsescu, au dat mâna și au format un guvern cu o largă majoritate.

La Râmnicu Vâlcea, colegiile senatoriale s au împărțit între P.D.L. − Dorel Jurcan, P.N.L. − Emilian Frâncu și P.S.D.− Laurențiu Coca. La Cameră, după câștigul inițial de 50% + 1 vot și după repartizările proporționale, rezultatele au fost: Colegiul 1 Sorin Zamfirescu − P.D.L., Colegiul II Samoil Vâlcu P.D.L., Colegiul III Constantin Mazilu − P.S.D., Colegiul IV Vasile Bleotu P.S.D., Colegiul V Cristian Buican P.N.L., și Colegiul VI Aurel Vladoiu P.S.D.

CAPITOLUL XXX

VIAŢA DE PARLAMENTAR AL MAJORITĂȚII

Iată mă deputat în Parlamentul României! Responsabilitatea mă copleşea. În naivitatea mea, credeam, îmi imaginam, că această legislatură va fi una de vȃrf, fiindcă o să iniţiem şi o să dezbatem o mulţime de legi ce vor constitui temeiul bunăstării romȃnilor. Cadrul somptuos al Casei Poporului (dacă priveai mai atent se observa asemănarea cu palatul unui monarh exilat și scăpătat, care nu mai are bani de întreținere), marmura, stucaturile, uriașele scări de onoare, mulțimea de lifturi (funcționabile doar pe sfert), impresionau un biet provincial. Dovada că mass-media avea prioritate între cele 4 puteri din stat, era vizibilă pe toate holurile, lifturile și sălile Parlamentului. Personajele cele mai importante nu erau parlamentarii, ci ziariștii, cameramanii sau electricienii diferitelor televiziuni. Cablurile electrice înşirate aiurea, de care te loveai la tot pasul (un coleg, deputat de Giurgiu, s-a împiedicat de unul din ele și a fost dus la reanimare rănindu se grav la cap), puținele lifturi în funcțiune ocupate cu reflectoare şi aparatură TV, agresiunea fizică la care sunt supuși liderii, dar şi parlamentarii obişnuiţi, de către mulțimea de reporteri, sunt mai degrabă caracteristice unor studiouri cinematografice sau de televiziune, nicidecum unei instituții legiuitoare supreme. În interiorul Parlamentului, sunt în permanență peste 60-70 de membri ai acestui foarte agresiv domeniu publicistic. Și totuși, nimeni nu zice nici pȃs. Groaza de un condei prea ascuțit, sau de înscenarea ce ţi se poate regiza pe sticla televizorului îi determină pe cei mai mulți dintre parlamentari să suporte absolut orice.

Așadar, după ce crezi că ai ajuns un om important, după ce te plimbi prin interiorul strivitor, după ce primeșți o mapă de piele cu însemnele Parlamentului, legitimație și insignă pentru acces, broșuri cu diferitele regulamente și cheile de la un Logan obosit, care scârțâie din toate mădularele, încep dezamăgirile, poate nu toate odată, ci una câte una.

Am participat la prima ședință de grup parlamentar, unde ni s-a spus răspicat: votul electronic al fiecăruia dintre noi, este decis de şeful grupului politic din parlament prin ridicarea sau coborârea degetului mare al palmei drepte(!).

În faza a II a, am fost „repartizați”, fără să se ţină seama de aptitudinile sau profesiile fiecăruia dintre noi, pe comisii de specialitate. Eu am fost „trimis” la Comisia pentru muncă și asigurări sociale. O aberație! Un specialist în construcții, care și-a trăit întreaga viață implicat în tot felul de probleme de administrație publică, să l trimiți în lupta cu sindicatele! Bineînțeles că am făcut scandal și cu greu, parcă făcându-mi-se un hatȃr, m-au transferat la Comisia de administrație și urbanism.

Când au început lucrările în plen, mi am dat seama că există o multitudine de reguli, de cutume, așa-numitele proceduri parlamentare, despre care noii aleși habar n-aveau. Nici măcar toţi deputații din al doilea mandat nu le cunoșteau în detaliu. Singurii „experți procedurişti” erau ungurii şi deputaţii minorităţilor, fiindcă aveau câte 3-4 mandate la activ. În permanenţă, ei se perindau la tribună, atrăgând atenția asupra greșelilor frecvente comise de cei din conducerea ședințelor. Probabil că acesta e motivul pentru care țara cea mai apropiată de o democrație autentică, Statele Unite ale Americii, organizează alegeri pentru jumătate din membrii Congresului american, o dată la doi ani, iar peste alţi doi ani pentru cealaltă jumătate. În acest fel, vor exista permanent congresmani care au experienţă în desfășurarea lucrărilor unui asemenea înalt suprem for legislativ. La noi, dacă ești cu adevărat interesat și vrei să-ți faci datoria, ai nevoie de multe luni de zile pentru a avea pretenţia că ești în temă cu tot ce se discută, sau cu modalitatea în care poți să-ţi exprimi părerea (în plen e aproape imposibil, acolo vorbesc doar reprezentanții grupurilor politice). În rest alegaţii sterile la tot pasul… Deși principalul

Una dintre primele probleme ce le aveam de rezolvat a fost avizarea în comisii a miniștrilor propuși în primul cabinet Boc. Guvernul propus era format din 20 miniștri din ambele partide aliate la guvernare. La Comisia noastră, s-au purtat discuții şi s-au dat avize pentru nominalizările de la Ministerul Dezvoltării, al Finanțelor, Ministerul Economiei, Ministerul pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Ministerul Transporturilor. Primisem „dispoziția” fermă de la șeful de grup să ridicăm mingea la fileu miniștrilor alianței de guvernare și să nu ne pună Aghiuță să i încurcăm. Ca atare, am avut timp să fiu atent la răspunsurile date întrebărilor incomode puse de P.N.L.-iști celor propuși. Se observa cu uşurinţă că unii miniştri desemnaţi nu aveau nici în clin nici în mânecă cu ministerele ce le vor conduce. Se pare că sistemul s-a perpetuat până în zilele noastre, dovadă clară că, de cele mai multe ori, numirile se fac pe criterii politice, fără legătură cu profesia sau competențele noului ministru. Aş vrea să mi spun părerea asupra unui personaj grozav de controversat, Elena Udrea. S-ar putea să credeţi că e normal s-o laud deoarece s-a zbătut pentru cea mai inspirată investiție guvernamentală făcută în Vâlcea, vorbesc de pârtia de schi de la Vidra (blocajul făcut de cei ce i-au urmat nu a demonstrat altceva decât incompetență crasă). Dar trebuie, oricum, s-o fac deoarece, spre deosebire de mulți alții, Elena Udrea a strălucit prin răspunsurile date la capcanele întinse de parlamentarii opoziției.

Guvernarea Boc I a mers șchiopătând încă de la început. Existau prea mari diferențe între cele două partide aliate de complezenţă. Scandalurile, discuțiile, demisiile, vituperările erau la ordinea zilei.

Pentru prima oară, în toamna anului 2009, are loc alegerea Președintelui României, defazat de alegerile parlamentare. Candidații importanți sunt Traian Băsescu P.D.L. și Mircea Geoană P.S.D. Cel mai abil politician al momentului, Traian Băsescu, a speculat aversiunea majorității alegătorilor romȃni față de Parlament, lansând, concomitent cu alegerile pentru președinte și în folosul inițiatorului, un referendum care propunea reducerea numărului de parlamentari la 300 de deputați și senatori. Deși popularitatea președintelui în funcție scăzuse îngrijorător, inițiativa cu votul simultan președinte − referendum l a avantajat, fiindcă majoritatea alegătorilor antipatizau și, din nefericire, antipatizează și azi, supremul for legislativ al ţării.

Rog să mi se permită un scurt comentariu referitor la acest aspect. Eu cred că mentalitățile vechi, comunistoide, introduse cu pâlnia în capul multora dintre noi, nu s-au șters în totalitate. Ne place sau nu ne place, ne dorim, în continuare, să fim conduși de o mână forte, să avem un tătuc care să hotărască în locul nostru − tot ce-i de făcut. Mulți dintre noi cred că Parlamentul ar trebui să fie aidoma Marii Adunări Naționale, care nu era altceva decât un for de aplaudaci. Lucrările M.A.N. se rezumau la cuvântări transformate în osanale și la aprobări unanime, fără dezbateri, ale proiectelor de legi propuse de Ceaușescu și acoliții lui, totul finalizat într o jumătate de zi. În prezent, discuțiile mai prelungite, argumentate sau nu, potrivite sau nu, din forul legislativ naţional supără, enervează publicul larg și dă impresia tăierii frunzelor la câini. Mulți politicieni, interesați în păstrarea acestei idei înrădăcinate adânc în mentalul colectiv, din păcate și unii ziariști, amplifică periculos tarele sistemului parlamentar, care, fără nicio discuție, există. Acest model, cu defecte cu tot, se aplică peste tot în lumea civilizată. Dar cu toții uităm un lucru capital. Parlamentul, nu presa, este principalul câine de pază, stâlpul, scutul democrației. Până acum nu s-a găsit unul mai bun. Când s-o găsi, îl vom adopta și noi.

Dar, fără opoziția și dezbaterile din parlament, lucrurile pot derapa foarte ușor, alunecând către dictatură. Popularitatea exagerată a unui individ sau unui grupuscul, la un moment dat, se poate transforma aproape pe nesimțite în ceea ce am avut parte, din nefericire, atâta vreme. Nici Hitler, nici Ceauşescu n-au ajuns dictatori prin lovituri de stat, ci prin propaganda deşănţată făcută de presa interesată şi prin vot universal. Parlamentarii nu sunt niște servitori plătiți din banii publici, așa cum, în chip stupid, repetă cei ce nu gândesc înainte de a vorbi. Sunt cei mai înalți demnitari ai statului. Reprezintă, sau ar trebui să reprezinte, crema, elita națiunii. Tot ce avem, sau ce nu avem azi, tot ce vom avea, sau ce nu vom avea mâine, depinde în bună măsură de ceea ce se întȃmplă în Parlamentul României sau de calitatea aleşilor. Dar calitatea lor este în funcție de sita utilizată de românii cu drept de vot. Nu cumva vechiul proverb „atât merităm, atât avem” funcționează și de această dată?! Sunt de acord că mulți dintre aleşi nu se ridică la nivelul cerut de înalta poziție ocupată. Dar în lumea reală, nimic nu e alb complet sau negru tăciune. E posibil și foarte probabil (am constatat și eu în mod direct) să se fi deteriorat destul de mult nivelul, buna-credinţă şi competenţa parlamentarilor, însă ar trebui să ne întrebăm de ce. Cred că suntem primii vinovați. Au ajuns acolo prin votul nostru direct. Ştiam sau nu că următorii 4 (patru) ani îi vom petrece, subordonȃndu-ne normelor stabilite de ei? De ce nu „pierdem” mai mult timp pentru a-i cunoaște, pentru a i studia pe cei pe care punem ştampila? De ce ne lăsăm în permanenţă amăgiți de discursuri demagogice și de cadouri sau petreceri de doi bani? De ce am aruncat la coș, încă din primii ani de după revoluție, candidatura unor intelectuali de rasă precum Andrei Pleșu, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu şi alţii care doreau să se implice în politică doar pentru mai binele nației? Ei ar fi putut deschide o listă întreagă de oameni de carte, cu multe idei și cunoștințe despre tot și toate. Elita oamenilor politici făuritori ai României moderne nu era formată din intelectuali pur sânge, cu studii și experiențe trăite în marile capitale europene? Dacă admirăm făptuirile lor, de ce să nu păstrăm sistemul de a i alege pe cei cu adevărat merituoși? Cam multe de ce uri, dar sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem, măcar din când în cand şi să găsim nişte răspunsuri cât de cât rezonabile.

Nu e mai puțin adevărat că și modalitatea de promovare a valorilor din interiorul partidelor este la pământ. Sunt preferați în continuare cei care aduc bani negri cât mai mulți, cei care sunt dispuși la fel de fel de aranjamente, sau lipesc afișe cu tot mai multă râvnă. Iar vânătoarea de vrăjitoare declanșată de la o vreme de către binoame sau trinoame algebrice sau instituționale, cărora li s au dat pe sub mână puteri în afara Constituției, a determinat pe foarte mulți oameni de valoare să-și scuipe în sân (adică piei drace!) și să-și vadă de alte treburi, refuzȃnd să candideze și să se expună unor încătuşări televizate, de cele mai multe ori având la bază doar „suspiciuni rezonabile”.

Spuneam, dar, că am ajuns în anul 2009, când s-au înscris în cursa pentru președinție Traian Băsescu − P.D.L., Mircea Geoană P.S.D., Crin Antonescu P.N.L., veșnicul și amenințătorul pretendent Vadim Tudor P.R.M., Kelemen Hunor U.D.M.R., Sorin Oprescu, George Becali, Constantin Rotaru P.A.S. etc.

Dacă nu recurgea la soluția referendum ului concomitent cu votul pentru președinte, era clar că Traian Băsescu ar fi pierdut alegerile. În sistemul aranjat de el, a reușit să-l decaleze pe Mircea Geoană cu un procent: 32% la 31%. Au intrat așadar amândoi în turul II.

Specialiștii în sondaje îl prezentau ca favorit al finalei pe Mircea Geoană. Nimeni nu ținea însă seama de ferocele animal politic, născut nu făcut, numit Traian Băsescu, care, sprijinit de serviciile ce i erau recunoscătoare pentru avantajele extraordinare oferite, avea informații și despre mersul la toaletă al adversarilor săi. Spre deliciul telespectatorilor doritori de zâzanii, în toiul ultimei dispute televizate a celor doi, la un moment dat, Traian Băsescu întreabă candid: Unde ați fost aseară domnule Geoană? Reprezentatul P.S.D. ului, neobișnuit cu șmecheriile, s-a îngălbenit și a început să se bâlbâie. Făcuse cu adevărat greșeala de a-l vizita în chalet ul lui din deltă, pe mult prea controversatul miliardar Sorin Ovidiu Vântu. De ce făcuse o asemenea prostie în ajun? Nimeni nu știe. De ce s-a considerat că o astfel de vizită reprezintă

eroarea capitală, din cauza căreia poți pierde alegerile prezidențiale? Nici asta nu știu, dar așa sa întâmplat! Cu un referendum scos din mânecă, cu cravate movulii, cu specialiști în scrutinuri electorale de succes aduşi din străinătate, cu informații secrete neconstituționale, Traian Băsescu l-a depășit pe Mircea Geoană (pentru o oră, acesta din urmă, bazându-se pe sondajul CURS, se considerase președinte) cu scorul de 50,33% la 49,67%. Renumărarea voturilor a confirmat această cifră. Gurile rele și „o anumită parte a presei” afirmă că avantajul infim se datorează maşinaţiunilor binomului, trinomului, serviciilor etc. E foarte posibil! Pentru România această alegere a fost favorabilă sau nu? Nu e ușor de răspuns şi mai degrabă eu cred că nu.

Mircea Geoană era foarte departe de a fi „prostul satului”, cum îl categorisise seniorul partidului, tăticul tăticilor, necăjit că fusese detronat.

Aș vrea să detaliez prima mea întâlnire cu Mircea Geoană. Domnia Sa era, prin 1998, ambasadorul României în S.U.A.. Tot în acel an, U.S.A.I.D.-ul de care am tot vorbit a oferit unui grup de 5 primari din municipiile noastre mai răsărite, un schimb de experiență cu administrațiile locale de pe coasta de est și de vest a Statelor Unite. Au fost trei săptămâni trăite în altă lume. Aflând că niște primari din România sunt invitați oficial de guvernul american să învețe câte ceva din experiența edililor americani, Mircea Geoană s a făcut luntre și punte și în două zile a organizat o recepție în cinstea noastră la Ambasada Romȃnă din Washington D.C., unde tocmai sosisem. A fost cea mai fițoasă recepție la care am participat, deși nu sunt chiar neobișnuit cu astfel de ocazii. Generali, amirali înzorzonaţi cu eghileţi şi medalii, diplomați americani și străini au venit în număr destul de mare să ne cunoască, iar gazdele s au prezentat impecabil.

A fost o dovadă concretă că Mircea Geoană, ambasadorul României, era foarte respectat în lumea oficialilor americani. Eu nu cred că sunt mulți reprezentanți ai țării noastre peste hotare, respectaţi la acest nivel.

Iar dacă mai e nevoie și de un alt argument, amintesc faptul că Mircea Geoană este azi secretarul general adjunct al N.A.T.O., iar învingătorul lui, Traian Băsescu, cel mai mare adept al maximei „scopul scuză mijloacele”, este doar un europarlamentar de duzină.

Sunt sigur că mi se va reproșa faptul că sunt prea aspru cu cel care a fost liderul maximus al partidului din care am făcut parte 5 ani. Păi tocmai de aceea! Am crezut, am sperat, că acest scop al lui Traian Băsescu, care scuză mijloacele folosit de el, (mie unul îmi repugnă dictonul machiavelic), va fi unul înalt: Să trăim bine! Destul de târziu, mi am dat seama că toată tevatura ascundea complet altceva. Putere, cât mai multă putere adunată în mâinile unui singur om. Celelalte efecte nu au avut niciodată importanță, le considera doar pierderi colaterale. În plus, am sperat ca forul legislativ suprem al țării să se reformeze, să existe o evidentă schimbare în bine a politicii la nivel înalt. Când colo, aproape toți membri majorității parlamentare s-au manifestat ca niște marionete al căror regizor și păpușar era titularul de la Cotroceni. Tare i mai plăcea acest rol! Mi s-ar putea reproșa atitudinea pasivă, încadrarea, fără a mă revolta, în grupul manipulat. Într o anumită măsură, ăsta e adevărul. Fără să mă umflu în pene, pentru cine are timp să verifice, se poate vedea că am încercat să mă scutur de lianele care ne învăluiseră și ne sufocau. Am votat de câteva ori altfel decât indica degetul mare al șefului de grup parlamentar, dar la momentul următor eram chemat și muștruluit zdravăn, în particular, de către șefii ierarhici din parlament. Ar zice unii, ce puteau să-ți facă? Să nu te mai propună pentru un nou mandat la viitoarele alegeri? Dar asta nu putea fi un motiv temeinic întrucât, pentru liniștea tuturora, declarasem (am ciudatul obicei să mă țin de cuvânt) că în 2012 mă voi retrage din politică și nu voi recandida. Și atunci? Păi recunosc că nu am stofă de martir. Deși mă deranjează vădit anumite atitudini sau acțiuni mai agresive, îmi exprim, cu destulă rezervă, dezacordul (tară datorată educației). În plus învățasem pe pielea mea că, în parlament și probabil în orice for legislativ important, ai nevoie de ajutor, de înțelegere, altfel orice idee şi proiect ai avea, sunt sortite eșecului și eu tocmai aveam multă nevoie de sprijinul grupului pentru cele 2 3 inițiative legislative la care țineam foarte mult.

Excesiv de supărător era și faptul că, în plen, în special când Camerele erau reunite, votul electronic nu putea fi folosit. Voită sau nu, subiectivitatea numărării în câteva secunde a sutelor

de mâini ridicate ca într-o sală de clasă din mediul sătesc, putea mistifica (mi s-a părut că s-a și întâmplat de câteva ori, și încă la unele legi importante, cum ar fi Legea A.N.I. sau Legile austerității din iunie 2010), rezultatul votului. Nu o dată, am văzut colegi ridicând ambele mâini în timpul numărătorii. Iar votul pentru modificarea din acea perioadă a legii pensiilor a fost o rușine națională, inventându se pe loc o nouă aritmetică.

Mă văd obligat să menționez faptul că, în Comisiile de specialitate ale Parlamentului, se face treabă bună, când sunt lăsate să lucreze și nu se fac intevenţii de „sus”. Din nefericire, activitatea lor nu e la vedere și, din această cauză, nu e apreciată de cei din afară, deși acolo se „clocesc” realmente legile. Când proiectul de lege nu e accelerat prin dispozitii „superioare”, în comisii raportorii analizează în detaliu prevederile acestuia la care se aduc foarte multe amendamente rezonabile. Astfel, proiectul merge pentru votul din plen îmbunătățit substanțial. De multe ori însă, guvernul, prin majoritatea parlamentară pe care o deține, nu admite modificări la legile pe care le propune și eu cred că aceasta e una din cauzele frecventelor lacune legislative.

Altă racilă care generează necazuri procesului legislativ este obligativitatea inițiatorului de a lua avizul guvernului, dar mai ales greutatea, importanța acestui aviz. În general, guvernele nu agreează proiectele depuse de independenți sau de opoziție și dă aviz negativ, care determină pe liderul de grup parlamentar majoritar, în momentul votului respectivului proiect de lege, să facă fatidicul „semn cu degetul” pentru respingere. Așa au căzut multe idei legislative valoroase. Culmea este că am pățit o și eu, deputat de al puterii, fiindcă nu obținusem aviz favorabil de la guvern la una din propunerile mele legislative.

Și atunci ce-i de făcut? Să privim toate aceste defecțiuni ca pe un dat? Nici pomeneală! După părerea mea (subiectivitate subliniata), iată câteva idei care ar putea modifica structural lucrurile:

Să susținem și să nu mai denigrăm pe cel care ne apără și păzește de posibile derapaje sau chiar dezastre politice, nimeni altul decât Parlamentul României!

- Să se treacă la o reformă de fond a procedurilor parlamentare, mutând dezbaterile la proiectele de legi organice în plen, cu lărgirea sensibilă a duratelor intervențiilor deputaților; știu că asta înseamnă că aprobarea unei legi va dura mult mai mult, dar rezultatul va fi spectaculos fiindcă nu și poate permite nimeni să nu ia în seamă amendarea unor articole cu argumente logice și legale prezentate de la tribună, în plen, unde temutele posturi de televiziune fimează tot timpul;

Să nu se mai admită niciun altfel de vot în afara celui electronic, iar în cazul unor defecțiuni, votul să se reia numai după repararea aparaturii; prezența să devină obligatorie prin amprentare electronică; fără să fiu de acord cu reducerea numărului de parlamentari, ar trebui să se delimiteze clar atribuțiile celor două camere după sistemul britanic, eliminând plimbarea de du-te vino a unui proiect de lege în ambele camere; pentru scurtarea perioadei de acomodare a noilor aleși, cred că ar trebui aplicat același sistem de alegeri la doi ani pentru ½ din numărul mandatelor după modelul alegerilor pentru Congresul american;

- Să nu ne mai deranjeze indemnizațiile parlamenta-rilor români, care sunt mult, foarte mult inferioare indemnizațiilor sau pensiilor speciale (chiar raportate la salariul mediu din România; apropo: știți ce indemnizație specială încasează Monica Macovei, care făcea spume la gură zbierând împotriva pensiilor speciale din România? Dar Dacian Cioloș?) acordate celor asemenea lor în țări cu democrație consolidată, fiindcă nu poți să ai numai responsabilități, să nu ai dreptul la intimitate, să fii pândit și înjurat ca la ușa cortului, sau să nu ai afaceri, fără să existe și recompense. Cunoașteţi că procentul indemnizaţiilor pentru limită de vârstă acordate parlamentarilor, din totalul pensiilor speciale, este infim? Ştiţi că pentru perioada unui mandat de 4 ani (sau mai mult), nu se adaugă nici măcar un leu la pensia obţinută prin contributivitate? Şi atunci, ce vor face cei care sunt aleşi in Parlament 3 4 5 mandate? Marele romancier englez

A. J. Cronin critică aspru în „Sub stele” sistemul englez de acordare a unor indemnizații insuficiente pentru aleșii din Camera Comunelor la începutul secolului XX., dar de atunci, la britanici, lucrurile s-au corectat prin însutirea veniturilor parlamentarilor; să fim realiști,

calitatea actului legislativ ar crește în cazul micșorării indemnizațiilor sau pensiilor parlamentarilor? Dimpotrivă! În asemenea situație, vor dori să intre în forul legislativ suprem doar indivizi pentru care veniturile de parlamentar nu contează, fiindcă au în vedere aranjamente și afaceri oneroase;

Să nu votăm panglicari demagogi sau indivizi care nu sunt în stare să lege două vorbe corecte gramatical;

- Să nu acordăm girul partidelor care nu vor să schimbe sistemul intern de promovare a valorilor.

- Să devenim stat de drept, dar să ne ferim de a empatiza cu cei care doresc să instaureze un stat polițienesc; zăngănitul televizat al cătuşelor trebuie să ne repugne, nu să l aplaudăm.

Sunt utopii? Nu cred, deoarece alții au reușit. Că acest lucru nu se poate întâmpla bătând din palme? De acord, dar trebuie să se observe cu ochiul liber tendința de a merge în direcția potrivită, fiindcă, vrem-nu vrem, au trecut 30 de ani de libertate consfințită constituțional. Să ne înțelegem, nu sunt deloc adeptul reducerii eforturilor pentru diminuarea corupției. Dimpotrivă! Dar această luptă anticorupție trebuie curățată de tendințe vindicative, de pofte nemăsurate de putere, sau de protocoale instituționalizate ilegale, altfel nu-și va atinge niciodată scopul.

Am să îndrăznesc să fac o caracterizare a structurii deputaților din Parlamentul anilor 2008 2012. Fără să fiu un admirator fără rezerve (câteodată mă mai las și eu cuprins de naționalism, dar sper să fie unul bine temperat), trebuie să recunosc faptul că grupul minorității maghiare era în întregime un grup parlamentar elitist de invidiat. Cred că la ei nu se admit candidaturi decât după o triere cu adevărat serioasă, după principii care ar trebui folosite și de către celelalte partide parlamentare. Bine și solid şcoliţi, versatili, buni vorbitori și mai ales cunoscători în detaliu ai regulamentelor și procedurilor parlamentare, având fiecare în spate mai multe mandate, au reușit să respingă de multe ori proiecte legislative neconvenabile lor, din cauza unor vicii procedurale. Şi celălalt grup parlamentar al minorităților naționale era format din oameni cultivaţi, în majoritate cadre universitare. Dar sunt de părere că numărul lor este exagerat. Am văzut deputați reprezentând în Parlamentul României doar 2-3000 de etnici sau chiar mai puţini. Și totuși, ei au aceleași drepturi cu un deputat ales de 50.000 de votanți. Vi se pare corect? În general, acest grup al minorităților votează cu cei de la putere. De ce? Fiindcă, la fiecare vot mai sensibil, ei șantajează guvernul cerând avantaje pe care, altfel, nu lear putea obține.

Urmau apoi liderii de opinie ai fiecărui grup politic parlamentar, care au dreptul de a se exprima public în plenul lucrărilor. În general, buni vorbitori (subliniez, vorbitori nu oratori), însă păcătuiau, în majoritatea lor, prin vehemență și lipsa de civilitate a discursurilor. Ei reprezintă 2-3% din totalul parlamentarilor. În plen nu puteau vorbi decât cei indicați de șefii grupurilor, iar timpul fiecărei luări de cuvânt era sever drămuit de președintele Camerei, în raport de mărimea grupului. Existau, din fericire, deputații conștiin cioși, care și făceau temele, care urmăreau de pe calculator textul legilor ce se votau, care nu chiuleau la voturile importante, care participau la ședințele pe Comisii, unde într adevăr se puteau exprima în voie, care întocmeau referate asupra proiectelor în discuție, care invitau la discuții pe cei interesați din rândul societății civile etc. Aceștia depășeau cu greu procentul de 30 % din total. Restul de 50 55% reprezintă un amalgam de aleși fără experiență, care sunt trimiși pentru a completa masa de manevră formată din: afaceriști care cred că pot obține vreun avantaj, lipitori medaliați de afișe, copiii unor mari bogătani pe care nu i interesează nici ce se discuta, nici prezența la lucrări, precum şi fel de fel de trepăduşi politici ocupați cu treburile de bucătărie.

Mi am permis să fac o asemenea categorisire, fără îndoială subiectivă (în ce măsură, nu se știe), a perioadei în care am activat. M am întâlnit însă, de curând, cu un fost coleg, I. Călin, deputat de Craiova, care, din 2008 și până azi, n-a părăsit Parlamentul. Deși de orientări politice diferite, aveam multe lucruri în comun și ne păstrasem intact spiritul critic. Pe atunci, deplȃngeam amândoi calitatea unor colegi deputați. Am fost surprins când mi-a mărturisit că,

acum, în mandatul actual, dezastrul, privind componența supremului for legislativ al țării, e mult mai mare.

La viitoarele alegeri generale din acest an lucrurile se vor schimba din temelii? Posibil, dar foarte, foarte puțin probabil …

Sperând să nu fi plictisit cu aprecierile personale privind cea mai importantă instituție a unei țări democratice, am să relatez succint preocupările mele din perioada mandatului de parlamentar. Prin ianuarie 2009, am fost contactat de un grup de ingineri constructori de mare valoare (profesori universitari, conferențiari, șefi de ateliere mari de proiectare) care mi-au propus să inițiem împreună un proiect de Lege pentru lichidarea neregulilor, întâlnite la tot pasul în activitatea de proiectare și execuție a construcțiilor, așa cum procedaseră deja de mai multă vreme Uniunea Arhitecților. Nu vreau să reiau problema cu oul sau găina, arhitectul sau inginerul constructor, dar se știe foarte bine că n a existat niciun mare arhitect care n a fost în același timp și un mare inginer constructor, sau care n-a avut ca partener un eminent inginer constructor. Era dar necesar să ne organizăm și noi așa cum au făcut o arhitecții. Am fost onorat de asemenea însărcinare și m am apucat de treabă cu multă râvnă. În 10 săptămâni, lucrând ca un apucat, am reușit să pun pe hârtie un „Proiect de lege privind exercitarea profesiei de inginer constructor cu drept de liberă practică și înființarea Camerei Constructorilor din România”. De ce era necesară? Pentru înlăturarea imposturii care împȃnzise întregul domeniu al construcţiilor! În practica de toate zilele am observat că foarte mulți ingineri agronomi, mecanici, horticultori, utilajişti proiectau și executau lucrări de construcții care mai de care mai trăsnite! Domeniul este foarte căutat, fiind profitabil și atunci a fost împânzit cu doritorii de câștiguri rapide, dar care n aveau nicio legătură cu meseria de constructor. Situația a devenit periculoasă, fiindcă o construcție prost gândită, sau executată greșit se poate nărui, rezultând pagube materiale importante și chiar victime umane. Prin proiectul meu de lege (la început, mă ambiţionasem în mod stupid să i dau numele meu dar am renunţat repede), îi eliminam din această activitate pe toți neaveniţii. Lucrările nu puteau fi proiectate și conduse decât de un inginer constructor cu diplomă, experiență minimală, licență și parafă, ca la medici. În plus era nevoie de un for superior de specialitate, care să detalieze regulile de exercitare a unei asemenea pretențioase profesii. În toate țările dezvoltate, există structuri similare, aprobate prin legi organice.

După ce am pus în pagină toate ideile mele şi ale grupului de inițiatori, plin de entuziasm, am plecat să lansez proiectul de lege. Primul hop, Ministerul Dezvoltării care mi-a dat aviz negativ. M am speriat, deoarece ştiam că asta înseamnă moarte sigură, deci am început să mă agit. Am prins-o, la o ședință de grup, pe Elena Udrea, pe atunci ministru al Dezvoltării, implicit şi al construcţiilor, căreia i am explicat despre ce e vorba. Fiind o femeie deșteaptă, a înțeles și a dat dispoziție celor din suită să-mi elibereze avizul. Credeți că s-a rezolvat așa ușor? Nici poveste! Unul din subordonații Domniei Sale, un director general din minister, m-a întors pe toate feţele, trăgȃnd de timp cu totul și cu totul inexplicabil. Într un târziu, m am prins că opoziția lui pasivă avea un substrat. După nenumărate întâlniri și negocieri obositoare, am înțeles că Domnia Sa, care era inginer specializat în utilaje pentru construcții (?), dorea să introduc în lege posibilitatea ca și domeniile conexe ale profesiei de constructor să poată primi dreptul de liberă practică. M-am făcut frate cu dracu’, am modificat câteva articole pentru a-i face pe plac și am primit în sfârșit avizul extrem de important al Ministerului Dezvoltării, după câteva luni de sȃcȃială. Am intrat apoi în morișca unui șef de comisie de industrie, vechi politruc P.S.D. ist iliescian, care avea falsa impresie că această lege nu avea alt scop decât să i organizeze pe cei peste 150.000 de ingineri şi subingineri constructori într o structură P.D.L. istă, aidoma inițiatorului. Din această cauză, m-a ținut în loc aproape 18 luni de zile. Era de dreptul stupid! I a cântat în strună un alt membru al comisiei, primar și azi al unui sector al capitalei, el însuși patron al unei mari societăți de construcții-montaj, care nu avea

licență în construcții și se temea că această lege îi va crea obligații suplimentare. Am intrat apoi în vizorul unui membru marcant P.S.D., șef al comisiei juridice din senat care, am aflat ulterior, avea și el, la rându i, o societate de construcții. Fiindcă dorea ca lucrurile să rămână așa cum se desfăşurau în prezent, mi-a pus „n” piedici, refuzȃndu-mi în cele din urmă avizul. Jumulit bine de aproape toate penele de pe mine, după 2 (doi) ani şi ceva de alergătură, am ajuns la mȃna președintei Camerei Deputaților pentru a mă introduce pe ordinea de zi, ce era întotdeauna extrem de încărcată. Deși făceam aceeași politică, de aceeași parte a baricadei, simpatica preşedintă m a dus cu zăhărelul câteva luni, până când am pus piciorul în prag și am anunțat că mă retrag din grupul politic P.D.L., în caz că nu sunt ajutat cu punerea pe tapet a acestui proiect de lege. În sfârșit, după trei ani de zile de strădanii superumane, am fost introdus pe ordinea de zi spre sfârşitul lunii aprilie 2012 în poziția a 7 a, deci, la următoarea ședință de vot, propunerea mea ar fi trecut cu ușurință deoarece primele 25-30 de proiecte cu aviz pozitiv, deveneau imediat legi. La dezbaterea din plen, au fost numai susțineri, fără nicio observație. M am dus la tribună și am mulțumit colegilor pentru „bunăvoință” și totul a rămas pentru ziua următoare, la votul final ce devenise o formalitate. Dar a două zi, lovitură de palat: alianța ad hoc P.N.L. P.S.D., ajunsă majoritară peste noapte, a răsturnat conducerile camerelor intr o singură oră (procedură în afara regulamentelor Camerelor), a modificat ordinea de zi, punând în discuție doar moțiunea de cenzură anterior înaintată, guvernul a picat, şi toate lucrările parlamen tului au fost reluate de la zero.

Nu m am resemnat și am reînceput cu audiențele, de data asta la noile structuri de conducere ale țării și parlamentului. Cu toate promisiunile primite de la importanți lideri ai opoziției ajunse la putere (am apelat la fostul meu coleg de partid, Cristian Buican, secretar al Camerei, la noii miniștri ai apărării și dezvoltării, Mircea Dușa și Eduard Helvig, care mi au promis ajutor „neprecupeţit”), proiectul a fost totuși băgat și uitat în sertar (!!). Noua putere nu era interesată de reușita unui proiect de lege al cărui autor făcea parte din proaspăta opoziție. Așa s a scris istoria intenției, ratate din păcate, de a pune ordine într un extrem de important sector economic.

Deși acest proiect mi a înghițit aproape tot timpul, am încercat să mai promovez, singur sau împreună cu alți colegi, câteva idei sub forma unor iniţiative legislative. Una din ele cred că are un impact major asupra politicii de urbanism. Am conceput, împreună cu 2 3 colegi, o modificare a Legii nr. 350/1991, de acordare a autorizaţiilor de construire, care nu mai permite înghesuirea exagerată a imobilelor în dauna spaţiilor verzi. Pentru această lege, am colaborat, fără interpuşi, cu societatea civilă reprezentată pe atunci de Nicuşor Dan, creatorul U.S.R. ului, candidatul dreptei la Primăria Generală a capitalei. Am reuşit − în ciuda unor oponenţe acerbe a investitorilor (mai bine zis a speculatorilor) imobiliari şi a cercurilor lor de interese − să micşorăm Coeficientul de Utilizare a Terenului, indicator important în urbanism, care normează îndesirea clădirilor din spaţiul urban. După un război în adevăratul sens al cuvȃntului, am reuşit să l scădem pȃnă la cifra 4. Este adevărat, el nu se prea respectă de către autorităţile locale, dar asta e altă problemă!

La fel, am încercat să dau o destinație socială multitudinii de cazărmi dezafectate de noua organizare NATO a armatei române, proiect care a avut ca efect pozitiv preluarea cazărmii de la Vlădeşti de către Primăria Râmnicului; am încercat, de asemenea, să rezolvăm delicata problemă a câinilor comunitari (lege adoptată în cele din urmă sub alte semnături), să modificăm fără rezultat Legea nr. 215 a administrației publice locale care are și azi multe disfuncțiuni, să interzicem cultivarea organismelor modificate genetic a căror influență în timp nu se cunoaște, să modificăm Legea privind reforma în domeniul sănătății, să legalizăm parteneriatul dintre Stat și Biserică în domeniul asistenței sociale, să înființăm Ordinul biologilor, biochimiștilor și chimiștilor din România, să amendăm circulația pe drumurile publice, să ajustăm sistemele de retribuire a Poliției locale la nivelul celei naționale, să modificăm Legea 215/2001 pentru ca Râmnicul, municipiu de gradul II, să-și poată înființa zona metropolitană, etc.

E adevărat că unele idei cuprinse în proiectele legislative de mai sus n-au fost votate, nu din cauză că n-ar fi fost potrivite sau necesare, ci din motivele pe care vi le-am enumerat mai înainte.

Înţelepţii spun că orice esec stă la baza unui viitor succes. Asa o fi oare?

Din cele prezentate mai sus, se desprinde o concluzie clară: reformarea din temelii a modului în care se „clocesc” legile în Parlamentul României este o urgență de gradul zero.

În perioada la care mă refer, 2008 − 2012, situația politică a suferit în permanenţă mari schimbări. După divorțul cu P.S.D.-ul, P.D.L. încearcă o guvernare în alianță cu U.D.M.R.-ul, reuşind o majoritate vulnerabilă. La P.S.D. are loc o revoluţie internă și Victor Ponta îl înlocuiește pe Mircea Geoană. Îi vine rândul P.N.L.-ului, unde Crin Antonescu ocupă locul de președinte, în pofida lui Călin Popescu Tăriceanu.

Criza se adâncește, se caută soluții disperate, T.V.A. ul se majorează, iar reducerea salariilor bugetarilor și micșorarea pensiilor, susținute cu cerbicie de președintele Băsescu, sunt votate cu forța în Parlament. Guvernarea suportă moțiuni peste moțiuni, unele trec și Guvernul Boc I este demis.

În 2011, are loc un eveniment de mare rezonanță. Majestatea Să Regele Mihai publică o scrisoare deschisă prin care solicită să se adreseze Parlamentului și României. Președintele, Traian Băsescu, ale cărui slăbiciuni față de Paul Lambrino, autointitulatul prinț de carton, Paul de România, merseseră până într acolo încât se transformaseră în relaţii de cumetrie, nu agrea această inițiativă regală. Influențate, ca de obicei, de șeful statului, conducerile Camerelor bȃjbȃiau răspunsul, pȃnă când deputatul și intelectualul de excepție, Theodor Paleologu, s a dus la tribună, neinvitat de nimeni și a ținut un scurt, dar fulminant discurs, propunând la sfârșit să votăm pe loc o invitație adresată ilustrului personaj de a-şi prezenta discursul a doua zi în fața noastră.

Aplauzele furtunoase cu care a fost întâmpinată propunerea au spus totul.

A două zi, întâmpinat cu toate onorurile cuvenite unui Mare Rege, am ascultat cu sufletul la gură mesajul adresat națiunii. A fost un moment cu adevărat înălțător. Cu delicatețea și politețea i caracteristică, Regele Mihai a mustrat părintește clasa politică pentru acțiunile ineficiente, pentru discuțiile sterile și a îndemnat la constituirea unui front, a unei alianțe interpartinice, care să depășească greutățile momentului, spre folosul celor mulți. „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul” sau „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară luată cu împrumut de la copiii noștri” au fost frazele memorabile de încheiere ale alocuţiunii. Au urmat urale și ovații. Recunosc că m-au podidit lacrimile nu vă grăbiți să mă dezavuați, n am fost singurul − gândindu mă, prin similaritate, la cele spuse de personajul Ștefan cel Mare în finalul uneia din capodoperele trilogiei delavranciene.

Cu surzii însă nu te poți pune! Lupta pentru putere se acutizează și Traian Băsescu propune drept prim-ministru un personaj apolitic, pe economistul de top, Lucian Croitoru, care este respins de Parlament. De ce? N-am găsit nicio explicație logică, cu atât mai mult cu cât ne bucuram încă de o subțirică majoritate parlamentară. Se încearcă o nouă guvernare Boc în alianța cu U.D.M.R., iarăşi cu o majoritate discutabilă. Pentru a întări aceasta subţirică majoritate, abilul nostru președinte a manevrat în culise pentru alierea la guvernare a unei facțiuni a P.S.D.-ului, condusă de Gabriel Oprea, care s-a transformat peste noapte în partid, sub denumirea de Uniunea Națională pentru Progresul României. Împreună cu deputații minorităților, aflați permanent în barca puterii, se consolidează o altă majoritate parlamentară. Simțind că au pierdut trenul, P.N.L. și P.S.D. fac o alianță politică, o struțo-cămilă denumită Uniunea Social Liberală, care suferă, la început, o scădere în sondaje, datorită reacției talibane a suporterilor fideli. Deși trecut și prin ciur, și prin dȃrmon, Traian Băsescu începe să greșească. Îl atacă într-o emisiune televizată, de mare audiență, pe Raed Arafat, personaj în mare vogă, ameninţȃndu l cu destituirea. Este scânteia care a reaprins pofta manifestațiilor stradale contestatare, la început mai timide (se pierduse obișnuința), mai apoi din ce în ce mai

ample și agresive. U.S.L. profită cu abilitate de noua conjunctură, participând la aceste demonstraţii, care ajung din ce în ce mai virulente, atingând apogeul cu manifestația polițiștilor din faţa palatului Cotroceni cu vestitul slogan „Ieși afară, javră ordinară”. Guvernul Boc II reușește să se mențină aproape un an de zile, dar contestările, din ce în ce mai vehemente, determină pe Traian Băsescu, în februarie 2012, să numească în fruntea guvernului pe fostul șef al S.I.E., Mihai Răzvan Ungureanu, un politician de calitate, format la școli înalte. Mie unul, tipul mi-a plăcut. Verticalitate, discurs ales și cu miez, ce mai, aducea a politician rasat dintre cele două războaie mondiale. Deși situația economică era în continuare complicată și guvernul dădea din colț în colț, în lipsă de resurse financiare suficiente, deputații P.D.L., adică partenerii noului prim ministru, ahtiați după pomenile electorale devenite tradiţionale, l au invitat la o ședință de grup unde i au cerut, scurt pe doi, să repartizeze între 500.000 și 1.500.000 lei fiecărui deputat democrat-liberal pentru finanțarea bisericilor din colegii (!). Ei voiau să-şi apropie preoţii în vederea alegerilor ce se apropiau cu paşi repezi. Era un efort uriaș, de aproape 200 de milioane de lei. Mihai Ungureanu a răspuns scurt că așa ceva nu este posibil, că e teribil de nemulțumit de asemenea pretenții ridicole într un moment complicat pentru situaţia financiară a ţării și a plecat trântind ușa. La așa cerere, așa răspuns! Politiceşte, însă, a greșit, trebuia să refuze ceva mai elegant, deoarece destul de mulți deputați P.D.L.-iști de joasă condiție s-au simțit jigniți și au conspirat să l dea jos de la guvernare. Tocmai se depusese o moțiune de cenzură și liderii Uniunii Social-Liberale umblau pe holurile Camerei cu fel de fel de momeli (la propriu, fiindcă au încercat, fără succes, și cu mine, propunându mi se realegerea în colegiul nr. 1 Vâlcea, iar unui coleg craiovean i s au propus bani) pentru a i determina pe deputații democrați-liberali să voteze căderea guvernului. În mare taină s-au făcut și desfăcut alianțe. Și ce să vezi!! Cu toată majoritatea teoretică a coaliției de guvernare, moțiunea, votată și de unii deputați ai puterii, a trecut. Noua majoritate, deși regulamentele parlamentare aveau alte rigori, a schimbat în câteva ore (!) conducerile Camerelor și a mers la Cotroceni cu propunerea de numire a lui Victor Ponta ca Prim ministru. Traian Băsescu dă curs obligațiilor constituționale

nu cum s-a întâmplat de curând într-o situație similară, când o majoritate s-a prezentat la Președinție cu un candidat, o somitate nealiniată politic, dar propunerea nici măcar n a fost luată în seamă și Uniunea Social-Liberală s-a instalat la guvernare. Din cauza conflictului care se adâncea din ce în ce mai mult între președinte și primul ministru, în România s a declanșat o criză politică de proporții. În Parlament, următoarea jumătate de an de până la alegeri, a fost mai mult o şicanare permanentă și reciprocă. Peste o lună, U.S.L. a demarat procedurile de suspendare și demitere a Președintelui, pentru ingerințe neconstituționale în activitatea de guvernare a țării. Stilul dictatorial, impus de ceva vreme de către șeful statului, sufocase inițiativele legislative, așa că Parlamentul a aprobat cu 256 de voturi pentru, propunerea alianței social liberale. La referendum, populația a votat într o majoritate covârșitoare împotriva lui Traian Băsescu, devenit nepopular din cauza curbei de sacrificiu inițiate de el. Prezența la vot a fost însă sub 50% și, la presiunile Uniunii Europene (mai exact la intervenţia cancelarului Angela Merkel, pentru care amestecul în treburile interne ale României devenise un hobby, sau a ambasadorului american, cu același prost și ofensator obicei), Guvernul a trebuit să cedeze. Traian Băsescu, deși jumulit bine de masivul vot popular în favoarea demiterii sale și-a putut continua mandatul de președinte după 52 de zile de „repaus”. Aşa cum am mai spus, fiind uns cu toate alifiile, Traian Băsescu lucrase în ultimii ani la un lucru pe care ceilalți lideri politici de la U.S.L., nu l au prea băgat în seamă. A consolidat încet, pe nesimțite, serviciile secrete, jucăriile lui favorite. A numit la conducerea acestora personaje care i juraseră credință veșnică. În același timp, consiliat de Monica Macovei, cea care ponegrea România cu orice ocazie, și-a numit favoriții la conducerea procuraturilor, a inițiat „protocoale” (în fapt niște înțelegeri ilegale și neconstituționale) de colaborare între cele două instituții, supranumite mai târziu binom al puterii. În acest mod a început urmărirea și pedepsirea, într-un fel sau altul, a tuturor adversarilor săi politici. Se declanșează o adevărată prigoană împotriva liderilor U.S.L. ului din teritoriu. Sunt departe de a fi avocatul lui Liviu Dragnea, toată activitatea mea politică s-a desfășurat ca adversar al P.S.D.-ului, dar motivul

105

primei condamnări suferite de el în temeiul transportării electoratului la vot este, în fapt, o metodă folosită peste tot și de către toți în România, ba chiar și în lume. Contracandidații mei au folosit o cu succes în bătăliile electorale împotriva mea. Se pare însă că a existat doar un singur condamnat pentru astfel de „fărădelegi”.

Anul politic 2012 a fost cel mai tensionat an politic din România ultimilor ani. Discursul politic depășește orice limită de civilitate. Victor Ponta e caracterizat public de Traian Băsescu drept „prost, cinic, mitoman”. Pe Crin Antonescu, un politician corect și un orator de neegalat în zilele noastre, fiindcă n avea niciun alt cusur de care să se agațe, îl supranumea „somnoroasă păsărea”. Cu toate măsurile de autoprotecție luate de președinte, alegerile din toamna anului 2012 au fost un dezastru pentru Partidul Democrat Liberal, care făcuse o alianță disperată cu P.N.Ţ.C.D. și Forța Civică, formând Alianța România Dreaptă. Aceasta abia atinge nivelul de 17% din voturile electoratului, adică sub voturile alegerilor locale. Uniunea Social-Liberală adună peste 60% din voturi. Abia acum sistemul electoral, pe care l am prezentat anterior, își arată hibele de fond. Datorită redistribuirilor legalizate prin acel algoritm eronat din 2008, noul parlament atinge cifra exagerată de 588 parlamentari, mai mulți cu 100 decât vechiul Parlament. Nu sunt un adept al reducerii drastice a parlamentarilor, fiindcă în jur de 430 450 de membri a avut întotdeauna Parlamentul României (chiar și între cele două războaie mondiale), dar depășirea acestui plafon mă deranjează cu adevărat.

Traian Băsescu, respectă Constituția și desemnează pe liderul majorității, Victor Ponta, ca prim ministru. Până la sfârșitul mandatului de președinte, urmează o perioadă de „hȃrjoneală” între cei doi protagoniști, care numai în folosul României nu a fost.

În 2012, la terminarea mandatului de deputat în Parlamentul României, la împlinirea vârstei de 70 de ani, așa cum îmi propusesem și promisesem, m am retras din viața politică activă. M-am pus la dispoziția conducerii filialei județene democrat-liberale, care m-a numit la șefia Comisiei de cultură, unde am avut norocul după fuziunea cu Partidul Naţional Liberal să colaborez cu Gigi Dican, Petruţ Constantinescu, Mihai Sporiş, Nicolae Jivan, personalităţi culturale de prim rang ale municipiului nostru. De fapt acolo mă simțeam în largul meu, nu doar pentru că sunt prieten cu mai toți liderii mișcării culturale locale, ci și pentru că le am înțeles totdeauna of-urile și, atunci când am avut ocazia, i-am ajutat. În iulie 2014, am participat la Congresul de fuziune, de la Palatul Parlamentului, în care Partidul Democrat Liberal a dispărut, topindu se în brațele larg deschise ale Partidul Național Liberal, așadar m-am reîntors la patria-mamă. A fost o mutare politică deșteaptă, care a repus pe linia de plutire mișcarea liberală, devenită astfel o alternativă viabilă, serioasă și cu adevărat periculoasă pentru P.S.D. La acest congres s-a aprobat candidatura la preşedinţie a primarului Sibiului, Klaus Iohannis, aproape în unanimitate. Apoi, în acelaşi an, în campania electorală, mam străduit şi eu alături de ceilalți penelişti ca acesta să cȃştige in lupta cu Victor Ponta, care părea cam inconsistent şi lunecos. Dar nici alegerea făcută n-a fost prea brează. Acceptarea și promovarea protocoalelor ilegale dintre procuratură şi servicii cu acordul tacit al unei justiţii timorate prin şantaj, jocul de a du te vino cu legile aprobate de Parlament, creator de mari confuzii, invectivarea continuă a unui grup important al politicii româneşti (martor mi-e Dumnezeu că şi eu m am situat permanent în opoziţie cu P.S.D ul, dar de aici şi pȃnă la a l declara „toxic” de la tribuna Cotroceniului e o distanţă colosală), dorinţa neconstituţională, evidentă, de implicare în treburile executivului, zvonurile care circulă, din ce în ce mai insistent, cu privire la afaceri imobiliare dubioase, mă fac să mi pierd încrederea într un preşedinte cu imagine cam neclară sau într-un preşedinte care nu înţelege să fie „mediator între puterile statului” şi să aplaneze toate conflictele din societate, aşa cum scrie Constituţia.

Aici se încheie odiseea carierei politice postdecembriste a autorului acestor rememorări. Ştiu că eventualii cititori nu vor fi în număr foarte mare, dar eu sunt un adept împătimit al dictonului „non multa, sed multum". Din cauză că astăzi se publică enorm și, din nefericire, mintea noastră nu are la îndemână un sistem selectiv de operare de tip Windows, i-aş ruga pe cei de mai sus să nu considere volumul de față drept o carte albă a activității mele politice.

Am încercat să nu exagerez trecând în revistă − destul de succint − activitatea Primăriei în perioada cât i am fost mentor. Îmi cer iertare dacă am alunecat prea mult în această direcție, fiindcă sper că există în această cărticică și alte informații care au meritat timpul petrecut în tovărășia ei.

Nu am avut nici conjunctura și nici ocaziile fericite pentru realizări care vor străbate deceniile. Nu am pretenția unor recunoașteri publice prin acordarea de titluri onorifice. Sunt doar liniştit, mai bine zis împăcat cu mine însumi, fiindcă eu cred şi sper să mai existe râmniceni care sunt convinși că mi am făcut datoria cu corectitudine, cu acribie, dăruindu le tot ce poate oferi un om îndrăgostit de ținutul natal. Cel puțin asta a fost intenția mea diriguitoare. Consider recunoștința publică împlinită dacă, așa cum am mai spus, se întâmplă următorul lucru: după plecarea din trecătoarele funcții publice, atunci când mă întâlnesc cu un locuitor al acestui oraș, față de care sunt convins că nutrim cu toții o adevărată pasiune, el mă va saluta cu un plus abia sesizabil de respect, sau va răspunde salutului meu, cu un zâmbet prietenesc. Este o recompensă mai mult decȃt suficientă şi binevenită!

Suntem niște făpturi greu de mulţumit şi în căutare continuă, dar trebuie să recunoaștem că am trăit timpuri interesante. Iar evenimentul fundamental traversat de generațiile trecute de 50 de ani a fost, bineînţeles, Revoluția din decembrie, când am câștigat ceea ce pierdusem în urmă cu zeci de ani, adică libertatea în spațiul public. Atât de rapid ne am adaptat la noua conjunctură, încât unii dintre noi nici nu mai sesizează diferența de la cer la pământ între fost și actual. Cred că aici este greşeala nostalgicilor. Nu și mai aduc aminte că ajunsesem niște troglodiți, care trăiau de azi pe mâine alergând după o litră de salam, sau așteptând să vină căldura, apa caldă şi cele două ore de osanale televizate.

Nu i mai puțin adevărat, că niciun om cu scaun la cap nu poate spune că am ajuns la potou. Mai avem mult până acolo. Dar parcă suntem blestemați! De fiecare dată când vrem să zicem hop, șanțul se lărgește mai tare, devenind tot mai greu de sărit.

Abia acum, când ne a plesnit catastrofala pandemie produsă de Covid 19, ne dăm seama că lamentările și nemulțumirile anterioare anului 2020, erau în fond niște ifose de copii rȃzgȃiţi. Cam așa ceva s a întâmplat și părinților noștri înainte de anii 1940 1941. Ciclic, de undeva de sus, sunt trimise niște pedepse, niște sancțiuni divine, ce zguduie întreaga omenire, demonstrându ne cȃt suntem de mărunţi.

Din nefericire, în majoritatea ţărilor lumii, gravitatea afecţiunii transmise de periculosul Sars-cov-2 este manageriată exclusiv politic, nu profesional, iar noi ne situăm în fruntea acestui mod păgubos de a face faţă provocării pandemice.

Deși am o vârstă de o vulnerabilitate extremă, îndrăznesc să afirm că nu-i cazul să disperăm, ci să apelăm cât mai des la o gândire optimistă ce străbate veacurile:

„Se putea şi mai rău!... ”

Cu timpul, lucrurile or să se reașeze în matca lor firească. Dar pentru permanentă aducere aminte, sper ca un alt geniu să povestească frumos, aidoma marelui romancier sud american, despre sentimentul primordial care traversează orice obstacol, într-o carte intitulată „Dragostea din vremea … coronavirusului”.

Să nu te dai bătut ! prefață ………………………………...5

Cap. I − Debut politic şovăielnic ……………..……11

Cap. II Înregimentarea …………………………...19

Cap. III − Bătălia electorală mai 1996 ……………....25

Cap. IV − Înscăunarea 30

Cap. V − Turnirul 34

Cap. VI − Unde s-o fi cântat prima oară Imnul Naţional ……………………………...39

Cap. VII − Primele 100 de zile .45

Cap. VIII − Război fratricid în P.N.Ţ.C.D. Vâlcea ..................................................50

Cap. IX − Bal la Casa Ofiţerilor 54

Cap. X − Prefect pentru o noapte − o poveste tip Abu-Hassan 58

Cap. XI − Regele Mihai I la Râmnicu Vâlcea 63

Cap. XII − Oraşul fără statui 67

Cap.XIII Concept național de gestionare ecologică a deșeurilor, elaborat și lansat la Râmnic ….71

Cap. XIV Vedi Ierusalim e poi … Bethleem 75

Cap. XV − Sondaj la jumătate de mandat 80

Cap. XVI − Râmnicul sub ocupaţie ..90

Cap. XVII − Aurul alb 97

Cap. XVIII − Râmnicul, devenit buricul pământului pentru o zi …………………….100

Cap. XIX − Ostrovule, ce-ai fost martor… …………..108

Cap. XX − Alegerea Patronului Spiritual al oraşului ………………………………… 112

Cap. XXI − Oraş pe deplin angajat pe calea integrării europene ………………………...115

Cap. XXII − Secretul unei construcții edilitare solide.. 119

Cap. XXIII − Anul 2000, a fi sau a nu fi… ……………123

Cap. XXIV − Ofuri, neîmpliniri și multe altele ………..135

Cap. XXV Aventura sodistă ………………………...143

Cap. XXVI − Singurătatea alergătorului de cursă lungă ………………………………...156

Cap. XXVII − Bătălia electorală din 2004 ……………..164

Cap. XXVIII − O nouă aventură managerială 177

Cap. XXIX − Perioada portocalie ……………………..184

Cap. XXX − Viaţa de parlamentar al majorităţii …….192

Cap. XXXI − (Ne)împliniri legislative ………………..207

Cap. XXXII − Zvârcoleli politice ……………………….212

Încheiere ...219

Imagini cu aromă de pelin ………………………………...225

IMAGINI CU AROMĂ DE PELIN…