Dron, Ion. Chișinău schițe etnotoponimice

Page 1


ION DRON

CHISINฤ U SCHIลขE ETNOTOPONIMICE

ULYSSE


Culegere computerizată Liuba Boţoc Coperta Andrei Gamarţ © Editura ULYSSE, 2001 © Ion Dron, 2001 © Andrei Gamarţ, 2001 ISBN 9975-905-17-X Combinatul Poligrafic, MD-2004, Chişinău, str.Petru Movilă, 35 Departamentul Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi Comanda nr. 11175


Dedic această lucrare memoriei mamei mele Sofia (1913-1981), a lui Dumitru Leancă, născută în s.Badicul Moldovenesc, judeţul Cahul, care nu s-a putut realiza spiritual în condiţiile timpului. Ion Dron


Abrevieri bibliografice AT BG BIB CDȘ CDÎȘ DB

DD DEM DGB DMD DNFM

DNFR DOR DPIRL

Молдавская ССР. Административно-территориальное деление на 1 января 1955 года.—Chişinău, 1955. Bezviconi, Gheorghe. Semimileniul Chişinăului.—Chişinău, 1996. Boldur, A. Istoria Basarabiei.—Bucureşti, 1992. Costăchescu, M. Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare. —Iaşi, 1933. Costăchescu, M. Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. Volumele I-II—Iaşi, 1931, 1932. Boga, L.T. Documente basarabene. Volumul XX. Mărturii hotarnice (1602—1814).—Chişinău, 1938. Дикционар диалектал (кувинте, сенсурь, форме). Volumele I-V.— Chişinău, 1985, 1986. Дикционар енчиклопедик молдовенеск.—Chişinău, 1989. Arbore, Zamfir. Dicţionarul georgafic al Basarabiei.—Bucureşti, 1904. Stoicescu, Nicolae. Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec.XIV—XVII.—Bucureşti, 1993. Cosniceanu, M. Dicţionar de prenume şi nume de familie purtate de moldoveni.—Chişinău, 1993. Iordan, Iorgu. Dicţionar al numelor de familie româneşti.— Bucureşti, 1983. Constantinescu, N.A. Dicţionar onomastic românesc.—Bucureşti, 1963. Gonţa, Alexandru I. Documente privind istoria României. A.Moldova. Veacurile XIV—XVII (1384—1625). Indicele numelor de locuri.— Bucureşti, 1990.

DPIRP

Gonţa, Alexandru I. Documente privind istoria României. A.Moldova. Veacurile XLV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de persoane.— Bucureşri, 1995.

DRHA

Documenta Romaniae Historica. A.Moldova. Volumele I-II— Bucureşti, 1975, 1976. Dicţionarul statistic al Basarabiei.—Chişinău, 1923. Sava, Aurel V. Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului.— Bucureşti, 1944. Еремия А. Контрибуций ла студиул формэрий кувинтелор ын лимба молдовеняскэ.—Chişinău, 1979. Енчиклопедия Советикэ Молдовеняскэ. Volumele I-VII.— Chişinău, 1970—1977. Ghibănescu, Gh. Ispisoace şi zapise. Vol.VI. Partea I.—Iaşi, 1931.

DSB DŢO ECM ESM GZ


KEC LM MEF NL NPR OB

OR RP SDELМ SDL SM ŞСС TBC TR

Кишинев. Энциклопедия.—Chişinău, 1984. Nicu, Vladimir. Localităţile Moldovei în documente şi cărţi vechi.— Chişinău, 1991. Moldova în epoca feudalismului. Volumele I-VII.—Chişinău, 1961—1992. Еремия А. Нуме де локалитэцъ.—Chişinău, 1970. Pătruţ, Ioan. Nume de persoane şi nume de locuri româneşti.—Bucureşti, 1984. Ordonanţa Nr. 19/1942 cu modificările survenite ulterior, privitoare la împărţirea administrativă a provinciei Basarabia pe judeţe, plăşi şi comune.—Chişinău, 1944. Pătruţ, Ioan. Onomastica românească.—Bucureşti, 1980. Шишмарев В.Ф. Романские поселения на юге России.—Leningrad, 1975. Скурт дикционар етимолоЖик ал лимбий молдовенештъ.—Chişinâu, 1978. Sava, Aurel V. Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnii.— Bucureşti, 1937. Советская Молдавия. Краткая энциклопедия.—Chişinău, 1982. Ciobanu, Ştefan. Chişinăul.—Chişinău, 1996. Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии. Volumele I-III—Chişinău, 1900, 1902, 1907. Iordan, Iorgu. Toponimia românească.—Bucureşti, 1963.


Motto: Ignorantia поп est argumentum

Istoricul şi problema provenienţei numelui Chişinău Originea numelui topic Chişinău nu poate fi explicată fără să se ţie cont de situaţia etnolingvistică din spaţiul geografic cuprins între Prut şi Nistru în sec.X— XIV. Este cunoscut faptul că românofonii în sec.XII formau deja un masiv de populaţie între posesiunile bizantine, aflate la Dunărea de Jos, şi cele ale cnezatelor vechi ruseşti Galici şi Volânia, dacă este cazul să amintim de viitorul teritoriu al Moldovei 1 . În perioada secolelor XII—XIV grupul de populaţie românofonă majoritară convieţuia, pe alocuri, cu mici comunităţi de slavi — încă neasimilaţi pe deplin — şi cu altele de turanici, îndeosebi pecenegi şi cumani, iar după năvălirea tătaromongolilor (1241) şi cu populaţie tătaro-mongolă. Numai în aşa fel se explică atât de des "Seliştile", "Fântânile" şi "Movilele tătăreşti" des întâlnite şi menţionate în hrisoavele interne domneşti în secolele XV— XVI cu referire la teritoriul de la est de Prut. Comp.: Seliştea Tatarcanilor ori Tatarcani (fost sat, în sec.XVI, azi parte componentă a s.Hănăseni, raionul Cantemir), Seliştea Tătărească (vatra unui fost sat în stânga r.Bâc, amintită pentru sec.XV, între hotarele actuale ale cartierelor Visterniceni şi Otovasca), Seliştea Tătărească (sec.XVI; identificată de unii specialişti cu actualul sat Tătăreşti din raionul Cahul); Fântânile Tătăreşti (sec.XVI; sat pe Răut la pârăul Iligacilor); Movilele Tătăreşti (sec.XVI; grup de movile în apropierea s.Peresecina); Drumul Tătăresc (sec.XVI; localizat în regiunea r.Bâc, teritoriul raionului Anenii Noi). 2 Probabil, nu în toate cazurile seliştile, fântânile ori movilele au fost create de "tătari”, însă cert este un lucru: ele au fost stăpânite de administraţia tătaro-mongolă. Prima menţiune a Chişinăului în calitate de localitate o întâlnim cu referire la 17 iulie 1436. în hrisovul domnesc de la această dată găsim precum că Ilie-Voievod şi fratele său, Ştefan-Voievod, domnii Ţării Moldovei l-au miluit şi i-au întărit lui pan Oancea logofăt mai multe sate, printre care şi "...lângă Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheşenâului lui Acbaş, la Fântână, unde este Seliştea Tătărească, în dreptul pădurii... Iar hotarul acestor sate să fie după hotarul vechi, pe unde folosesc din veac”. 3 Dacă vom lua în consideraţie faptul că prin anii 1360—1380 tătaro-mongolii sunt împinşi de către moldoveni (subetnonimul moldovean este format doar în sec.XIV) 1

Se va lua aici în seamă faptul prinderii de către românii nordici (în sec.XII, printre altele, nici un român încă nu se numea moldovean) a prinţului renegat bizantin Andronic Comnenul, care în anul 1164 a evadat din Constantinopol şi a încercat să se refugieze în Rusia haliciană (se va vedea şi Spinei, Victor. Moldova în secolele XI—XIV.—Chişinău, 1994.—P.99). 2 Exemplele sunt spicuite din Gonţa, Alexandru I. Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV— XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri.—Bucureşti, 1990. 3 Documenta Romaniae Historica. AMoldova. Vol.I (1384—1448).—Bucureşti, 1975.—P.21.


peste Nistru, atunci este înţeleasă menţiunea "Iar hotarul acestor sate să fie după hotarul vechi, pe unde folosesc din veac”. Românofonii ca populaţie autohtonă au putut folosi hotarele despre care se vorbeşte în hrisov şi mai înainte de năvălirea tătaro-mongolilor, păstrându-şi autonomia şi în cadrul Hoardei de Aur. Intorcându-ne cu gândul la Chişinău şi la Seliştea Tătărească, vom reţine atenţia asupra faptului că localitatea menţionată la 17 iulie 1436 "lângă Bâc, de cealaltă parte”, este amintită în context cu Cheşenăul lui Acbaş la Fântână, unde este Seliştea Tătărească. Hrisovul explică că localitatea de lângă Bâc era situată "de cealaltă parte (de Bâc — I.D.)”, pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş. în aşa fel vom înţelege că însăşi localitatea cu un nume atât de complicat se găsea în stânga Bâcului, iar Cheşenăul (în hrisov Cheşeneu) lui Acbaş — în dreapta râului. Hrisovul nu ne spune ce-ar însemna Cheşeneu(l) lui Acbaş, dar nu vom uita că actul domnesc cu pricină înregistrează două toponime minore Cheşeneul/Cheşănăul lui Acbaş şi Seliştea Tătărească — denumiri vii în memoria populaţiei băştinaşe încă în sec.XV. Şi dacă prin Seliştea Tătărească putem înţelege vatra unui sat părăsit (de tătari) ori distrus (de moldoveni) în care a locuit şi populaţie convenţional numită tătară ori în exclusivitate tătară în preajma altui sat al autohtonilor, atunci acelaşi lucru nu poate fi spus referitor la toponimul minor Cheşeneul lui Acbaş, care în partea sa finală, fără îndoială, conţine ca element formativ un antroponim de origine turanică ori un cuvânt — component de aceeaşi provenienţă turanică. În trecut s-au propus mai multe explicaţii privitoare la provenienţa denumirii Chişinău, mai insistent fiind promovată în publicaţiile periodice de la noi versiunea ce ţine de tălmăcirea termenului chişinău ca "izvor”. Apologeţii tezei "izvorului” însă, parcă intenţionat, nu ţin şi n-au ţinut cont de faptul că Cheşeneul îi aparţinea (ori era legat de numele) lui Acbaş şi că acest chişinău (care în sec.XV pentru autohtoni era un termen simplu, fie şi de împrumut) se găsea în strânsă corelaţie cu Seliştea Tătărească, situată pe celălalt mal al Bâcului. Nu s-a ţinut cont şi de alt fapt. Hrisoavele domneşti în acel timp erau scrise de dieci şi grămătici (la Suceava, Iaşi, Dorohoi, Gura Başeului, Hotin, Vaslui) bine pregătiţi care cunoşteau destul de minuţios realităţile timpului şi dacă cheşeneu în graiurile române ar fi însemnat izvor de ce atunci acest termen este folosit doar în cazuri excepţionale pentru teritoriul Prut—Nistru şi numai în componenţa unor toponime minore? Deci, de ce cheşeneu cu înţeles de izvor nu este folosit şi pentru teritoriul dintre Prut şi Carpaţi, iar izvor în hrisoavele concrete nu este folosit în locul termenului chişinău? Mai departe: dacă chişinău (cu forma sa iniţială din hrisoavele sec.XV) ar fi un termen de origine lexical-morfologică românească, el ar trebui să-şi găsească etimoane (radicali lexicali) în însăşi limba română şi în alte limbi romanice de pe glob. Nici o limbă romanică (italiana, franceza, spaniola etc.) nu înregistrează un etimon chiş-/piş- cu înţelesul de izvor. Azi este cu desăvârşire greu de stabilit cine dintre cercetători primul, fie conştient ori inconştient, a lansat teza provenienţei denumirii Chişinăului de la un inexistent apelativ chişinău "izvor". Interesantă pentru studiul nostru este naraţiunea istoricului Gheorghe Bezviconi


care încă în 1936 scria: "Despre numele şi originea oraşului Chişinău există mai multe versiuni. Nu le vom enumera, ca şi tot şirul de cuvinte: Kişeni, Câşla nouă, Keşen, Kisjeno etc... de la care ar deriva acest nume. într-un viitor apropiat sperăm să contribuim mai bine în direcţia aleasă" 4 . Mai târziu acelaşi autor ("într-un viitor apropiat") iarăşi a revenit la etimologia numelui topic Chişinău, însă fără o contribuţie mai bună. "Despre numele şi originile istorice ale oraşului Chişinâu există mai multe versiuni. Ar fi greu să le enumerăm şi să redăm tot şirul de cuvinte de la care ar deriva acest nume: "Chişeni", "Chişla Nouă", "Cheşeni", "Kisjeno", în sfârşit "Chişinâu", ceea ce este — după părerea profesorului Constantin C.Giurescu — forma populară a denumirii unei căderi de apă". 5 Nu ştim dacă această părere expusă la început oral de către profesorul Constantin C.Giurescu cu "formă populară a denumirii unei căderi de apă" ar fi fost şi prima teză a "versiunii izvorului", însă puţin mai târziu ea prinde rădăcini la Chişinău, fără a-şi găsi suport ştiinţific, după cum am menţionat mai sus. În 1959, la Chişinâu, apar două articole — unul semnat de Gh.Bogaci 6 şi altul de P.G.Dmitriev şi D.M.Dragnev 7 , în care autorii tălmăcesc numele topic Chişinâu ca provenind din "moldovenescul" chişinău "izvor; fântână arteziană" fără a fi aduse argumentări de ordin ştiinţific. Mai târziu Gh.Bogaci, iarăşi în lipsa unor demonstrări, însă găsind că în trecut pe teritoriul interfluviului au existat mai multe locuri denumite Chişinău (pe Bâc, pe Răut, în vecinătatea Botnei), a mai scris precum că "Analiza etimologică (deşi n-a fost efectuată de d-lui nici un fel de analiză etimologică — I.D.) a putut descifra în acest substantiv, pe vremuri apelativ, un cuvânt latinesc, care însemna nu altceva decât "izvor", "fântână arteziană" 8 . Amintim că atât în dicţionarele limbii latine, cât şi în dicţionarele celorlalte limbi romanice dispărute ori existente n-am găsit nici un cuvânt care ar fi putut servi în calitate de reper pentru chişinău cu un pretins şi inventat înţeles de "izvor; fântână arteziană". Verbul românesc reflexiv pişa "a urina" şi tranzitiv "a uda, a stropi cu urină", provenit din latinescul *pissiare (cu corespondente respective în altă limbă indo-europeană — în persană pişar "urină"), de asemenea nu poate servi în calitate de suport măcar prin faptul că nu-i amplificat cu sufixul -n- şi cu un altul augmentativ ău, fenomene întru totul străine limbii latine. Pe la începutul anilor 70 teza "versiunii izvorului" este reluată şi insistent promovată la Chişinâu de cercetătorul A.Eremia, fără să se ţină cont de realităţile istorice şi lingvistice şi fără sâ se ţină seama de aportul în domeniu a unor lingvişti şi cercetători de talia lui B.-P.Hasdeu ş.a. Este adevărat că A.Eremia, în 1970, scria precum câ dintre mai multe explicaţii "merită atenţie" doar cea legată de "mold. chişinău" "fântână arteziană", "izvor", ea aparţinând lui Gh.Bogaci" 9 . Tot aici acest 4

Bezveconnâi Gh. Semimileniul Chişinăului//Din trecutul nostru... 1936.—Nr.31-34.—P.4. Bezviconi G. Profiluri de ieri şi de azi.—Bucureşti, 1943.—P.68. 6 Богач Г.Ф. Заметки по молдавской топонимике и идиоматике/'/Известия Молдавскую Филиала АН СССР.— 1959.—Nr. 12 (45).—Р..91-100. 7 Дмитриев П.Г., Драгнев Д.М. Кишинзу сау Кыила Ноуэ // Култура Молдовей.—1959.—21 iunie. 5

8

Богач Г.Ф. Ын лумя кувинтелор.—Chişinău, 1982.— P.84.

9

Еремия А. Нули де локалитэцъ.—Chişinău, 1970.—Р.44. N-am putut stabili, de asemenea, din ce surse s-au "inspirat" şi autorii unei alte monografii, editate la Chişinâu în


autor mai scrie că chişinău "Ca apelativ, în forma lui iniţială, presupusă de autor (nu este clar de către care autor — I.D.), cuvântul exista în sec.XVIII (îl atestă Ion Neculce)". În zadar vom căuta acest termen "în forma lui iniţială" (cunoscut doar de A.Eremia) în operele lui Ion Neculce. Şi tot în "Nume de localităţi" (la aceeaşi pagină) A.Eremia mai scria: "Forma veche a toponimului, atestată în documente, Keşenev ne trimite şi la un cuvânt de origine turcicâ cheşene. Prin aceasta s-ar putea susţine originea rurcicâ a numelui topic. În republicile asiatice se întâlnesc toponime compuse cu acest cuvânt: Keşene-Alî, Keşene-Bulac ş.a.... Ambele etimologii sunt posibile, nu ştim, însă, pe cât sunt şi de adevărate şi dacă nu cumva dezlegarea enigmei o va aduce o altă ipoteză". În lucrările ulterioare, A.Eremia din nou scrie că "Au existat şi alte ipoteze, care însă au fost respinse de specialişti (despre care specialişti este vorba? — nimeni nu ştie — I.D.). Mai convingătoare pare să fie etimologia: chişinău (chişnău), cuvânt vechi moldovenesc dispărut din limbă, ce avea înţelesul de "izvor, fântână arteziană"... Această etimologie e bine motivată lingvistic şi documentată istoric (dar nici un dicţionar din lume nu înregistrează un astfel de termen! — I.D.), însă nu se ştie pe cât e şi de adevărat şi, dacă nu cumva, dezlegarea enigmei ne va aduce o altă ipoteză" 10 . Aici am vrea să reţinem un gând: dacă "etimologia" propusă de Gh.Bogaci şi susţinută de A.Eremia în prezent este "bine motivată lingvistic şi documentată istoric" (deşi prin nimic nu este documentată istoric — I.D.), atunci, conform spuselor aceluiaşi autor", nu se ştie pe cât e şi de adevărată" şi invers (?!). La 15 februarie 1996 într-o emisiune la radioul republican (repetată la 28.03.96) A.Eremia iarăşi şi-a susţinut "versiunea izvorului", invocând exemplul cu chişnâ/chişinâ (atenţie! cuvânt de gen feminin spre deosebire de chişinâu înţeles de vorbitori ca substantiv de gen masculin), format în concepţia dlui, din latinescul *pissiare cu ajutorul unui sufix inexistent, dar exemplificând cuvintele româneşti lumină, sulfină, câpâţânâ (de origine latină). Probabil, aici autorul amintit a contat pe faptul că nimeni nu va contacta nici un fel de dicţionare de limba latină şi nu va observa că lumină, căpăţână, sulfină sunt cuvinte moştenite de româna veche din fondul latin unde ele direct au fost formate, deci cuvintele-exemple nu sunt create de vorbitorii limbii române. În felul acesta, dacă este să urmărim firul gândurilor dlui A.Eremia, atunci chişinâ ar trebui să fie format de romani, purtători iniţiali ai limbii 1976 (Кравчук Ю.П., Верина В.Н., Сухов И.М. Заповедники и памятники природы Молдавии.—Chişinău, 1976.— Р. 185), care afirmă franc, fără a avea câtuşi de puţina pregătire istorico-filologică, precum câ numele topic Chişinău este constituit din două cuvinte maghiare: chiş "mic" şi ineu "izvor" şi precum câ maghiarii, reţinându-se (deşi întradevăr doar au trecut unele cete) în sec.X pe teritoriul Basarabiei, ar fi numit cu numele Chişinâu ("Izvorul mic") localitatea cu pricină. În limba maghiară nu există un cuvânt ineu cu înţelesul de izvor. Dicţionarele limbii maghiare înregistrează doar verbul inni cu sensul "a bea, a sorbi, a pili" care n-are nimic comun cu Chişinâul nostru, iar maghiarii pe teritoriul Basarabiei nicicând n-au locuit permanent, n-au întemeiat localităţi şi n-au creat nici un nume topic (Dron, Ion. Există oare în Republica Moldova localităţi cu nume de origine maghiară?//Revista de lingvistica şi ştiinţa literară.— 1996.—Nr.2). Deci şi această "afirmaţie" constituită "din două cuvinte maghiare" rămâne a fi o rătăcire savantă, inventată cu scopuri bine definite apriori. 10 Еремия, АИ. Гратюл пэмынтулуй.—Chişinău, 1981.—P.59. "Teoria izvorului" este continuată de A.Eremia şi în alte broşuri: Географические названия рассказывают.—Chişinău, 1982; Тайнеле нумелор Жеографиче- 1986; Географические названия рассказывают.—Chişinău, 1990.


latine, iar pentru aceasta dicţionarele latine cel puţin ar trebui sâ înregistreze un termen *pis(s)ina (comp. pişar/pişiiar "urină" în persană cu p iniţial) şi nu chişina, adică un termen inventat nu se ştie pentru ce scopuri şi, cu atât mai mult, "transferat", tot nu se ştie de cine, din categoria apelativelor de gen feminin în cea a celor de gen masculin (comp. chişinâu spre deosebire de chişnă/chişină). În 1991 în revista Basarabia apare un alt articol semnat de G. Rusnac 11 în care iarăşi se ia în discuţie originea numelui topic Chişinău. G.Rusnac, bazându-se pe "teoria izvorului" lui Gh.Bogaci şi văzând în persoana aceluia un "observator atent" scrie: "Ascultând atent, vom înţelege: ca sâ auzim curgerea apei în radicalul cuvântului chişinău, nu e nevoie să urcăm pe firul timpului până la romani şi daci sau să cercetăm amar de limbi străine! E suficient (oare? — I.D.) să admitem că şi limba română are drept şi forţă de creaţie! Și atunci nu ne vom mira că făuritorii sugestivului Chişinău, nume care evocă pulsul dătător de viaţă al elementului acvatic, e geniul poporului român". în calitate de exemplu G.Rusnac evocă termenii chişav "ploios, moale", chişăios "cleios, umed", chişai "pământ cleios", chişorniţă "vreme cu ceaţă şi burniţă"; a se chiştori "a se ruşina", chişlecag "lapte prins" şi Crişana. Toate aceste exemple n-au nici în clin nici în mânecă cu provenienţa denumirii oraşului Chişinău. Chişav în română este de origine bulgară, chişleag este împrumutat din idiomurile ucrainene, iar Crişana este o creaţie toponimică mai recentă, neavând nici o tangenţă cu un imaginat radical chiş-, care coboară la numele dacic al râului Criş, atestat în izvoarele scrise încă în sec.VI, deci până la formarea limbii române 12 . Mai mult decât atât: exemplele lui G.Rusnac nu se încadrează în categoria apelativelor ori termenilor formaţi cu un sufix oarecare -n-. La 17 august 1996 în timpul altei emisiuni la radioul republican cercetătorul Vlad Ciubucciu mai lansează încă o teză — antroponimică. Conform acesteia din urmă, numele topic Chişinău ar proveni de la antroponimul (numele de familie) Chişinău, celelalte teze şi versiuni fiind numite de autor "sprintene" pentru "creduli".Vlad Ciubucciu n-a invocat în calitate de argument mărturiile hrisoavelor domneşti, nici nu s-a întrebat măcar de ce în actul datat cu 17 iulie 1436 Cheşenăul (şi nu Chişinăul) este numit a lui Acbaş. Dacă termenul cheşeneu ar fi fost folosit la începutul sec.XV în calitate de antroponim, atunci am fi avut de a face cu o formulă de tipul "Gheorghe (a) lui Ion", deci: "Chişinău (a) lui Acbaş". însă interpretat în acest fel hrisovul de la 17 iulie 1436 se transformă într-o absurditate, deoarece nu poate fi situată o localitate "lângă Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş", unde Cheşenău ar fi interpretat în calitate de nume personal (= fiul lui Acbaş ?). Nu punem la îndoială sinceritatea dlui Vlad Ciubucciu, însă "descoperirea" cu un posibil antroponim Chişinău, de la care ar proveni denumirea geografică Chişinău are la bază o altă "descoperire" mai veche, efectuată încă de Nicolae Iorga, care lega incorect 13 numele Chişinăului de cel al unui boier moldovean, trăitor pe la 1609— 11

Rusnac, George. Nume străin?//Basarabia.—1991.—Nr.3.—P.190-191. Скрждинская Б.Ч. Иордан. О происхождении и деяниях гетов "Getica".— Moscova. —1960.—Р.89, 208, 262, 305, 326. Константин Багрянородный. Об управлении империей.—Moscova.—1991.— Р. 164/165. 13 Crăciun, Victor. Chişinăul împlineşte 555 de ani (2)//Totuşi iubirea.—1991.— Nr.35 (august). 12


1610 şi anume un Lazăr (Lazor) Chişinău, mare vătaf, megieş la alegerea hotarelor satelor Mănăstirii Secul şi la o vânzare în Iaşi, 14 adică cu aproape 200 de ani mai târziu de prima menţiune de la 17 iulie 1436. De rând cu cele menţionate mai sus, există incă o versiune, respinsă ori inacceptată de susţinătorii inventatului chişinău cu înţelesul de "izvor". Este vorba de existenţa termenului chişinău (iniţial cheşeneu/ cheşenău "mausoleu; acoperământ; adăpost (de ploaie, vânt etc.)". Primul pare că s-a expus în această privinţă cercetătorul A.Zaşciuk care a presupus pentru Chişinău o sintagmă keşen aul "cătun —mănăstire" 15 . Zaşciuk A. a fost aproape de adevăr numai în partea primară a sintagmei (keşen), însă nu şi în cea finală unde-i prezent un aul, tratat eronat ca parte componentă a Chişinăului nostru. Conform părerii noastre, mai aproape de dezlegarea enigmei a fost marele nostru lingvist B.-P.Hasdeu (1836—1907) care în Etimologicum Magnum Romaniae (Vol.III, fasc.III, p.2800, col.2) a notat că un apelativ cheşene (de origine turanică în română) ar fi însemnat cândva "mausoleu; capelă de mormânt". Tot aici B.-P.Hasdeu, bazându-se pe mărturiile hrisoavelor domneşti, mai afirma că Chişinăul, în calitate de localitate, s-a constituit în limitele unei "Selişti Tătăreşti". Versiunea lui B.-P.Hasdeu a fost preluată puţin mai târziu de Zamfir Arbore 16 . În 1936 talentatul cercetător Titus Hotnog publică articolul Numele topic Chişinău 17 . Din articolul scris de T.Hotnog reiese că autorul n-a cunoscut dicţionarul Etimologicum Magnum Romaniae de B.-P.Hasdeu, însă etimologia Chişinăului а efectuat-o corect. Autorul trece în revistă mai multe versiuni ca, în cele din urmă, să expună: "Numele Chişinău probează două lucruri: 1) Că el a fost dat unor localităţi în care se găseau aşezări călugăreşti, în urma donaţiilor domnilor moldoveni, şi 2) Că în apropiere se mai găseau aşezări tătărăşti în care se vorbea limba tătărască. O probă ar fi numele Acbaş... Altă probă o constituie presenţa acelei "selişti Tătărăşti" în preajma Keşeneului lui Akbaş din 1436". Independent de Titus Hotnog asupra etimologiei Chişinăului, în 1937, se expune şi istoricul A.Boldur 18 . Referitor la părerea banală precum că Chişinău ar proveni din "câşla nouă" autorul conchide: "Ea este prea puţin serioasă pentru ca să o discutăm. In documentele din veacul al XV-lea Chişinăul (în slavonă — I.D.) se numeşte "Kişenev", ceea ce nu are nimic comun cu "chişla-nouă". Tot aici el mai menţionează: "... nu putem adera la teoriile existente asupra originii denumirii oraşului Chişinău, nici la cele vechi, nici la cea nouă ("ungurească"), pe care ne o prezintă dl Şt.Ciobanu (aici este vorba de Kişino "Ioan cel mic" — I.D.)". În cele din urmă, A.Boldur constată: "Socotim că denumirea oraşului Chişinău trebuie să fie pusă în legătură cu cea mai apropiată de figurarea Chişinăului în documente şi cea mai lungă stăpânire barbară în Basarabia, pecenego-cumană de la 14

Gonţa, Alexandru I. Documente privind istoria României. A.Moldova. Veacurile XIV—XVII (1384—1625). Indicele numelor de persoane.— Bucureşti, 1995. 15 Защук А. Материалы для географии и статистики России. Бессарабская область. —Sankt-Petersburg, 1862.— Р.96. 16 Arbore, Zamfir. Basarabia în secolul XIX.—Bucureşti, 1898.—P.250, 371. 17 Onomastica românească din Transnistria şi Basarabia în viziunea lui T.Hotnog (III) //Revista de lingvistică şi ştiinţă literară.—1991.—Nr.5.— P.52-24. 18 Boldur, A. Istoria Basarabiei.—Bucureşti, 1992.—P.83-85.


sfârşitul secolului al IX-lea şi până la a doua jumătate a secolului al ХIII-lea. Această dominaţiune barbară a produs multe repercusiuni asupra soartei istorice a Românilor şi a lăsat urmele sale şi în cuprinsul actualei Basarabii". Compatriotul nostru etimologic a legat numele Chişinău de cuvântul cuman kesenea "cimitir". În 1969, ca un răspuns la teza năstruşnică a "izvorului", cercetătorul Fomenko V.G. publică un articol 19 în care consideră că numele topic basarabean Chişinău provine din turanicul keşene "mausoleu; locul înmormântării". La noi în republică, ceva mai înainte, lingvistul Raievschi N.D. a inclus denumirea Chişinău în categoria numelor topice de origine turanică, 20 fapt care, ca şi multe altele, a rămas neobservat de cercetători. Însă diferenţa faţă de opiniile cercetărorilor B.-P.Hasdeu, Z.Arbore, A.Boldur, T.Hotnog, N.D.Raievschi, V.G.Fomenko cu privire la tratarea rezultatelor investigaţiilor etimologice şi cea propusă de noi aici şi în mai multe articole este de ordin conceptual. În opinia noastră, denumirea geografică Chişinău este o creaţie toponimică proprie locuitorilor băştinaşi moldoveni pe baza altui nume topic minor Cheşeneul lui Acbaş, simplificat în procesul elipsei. Băştinaşii au cunoscut în trecut mai multe Cheşenăuri, inclusiv şi fără sens toponimic. Investigaţiile toponimice ne permit să conchidem că cheşenee în spaţiul interfluviului Prut—Nistru iniţial se numeau unele mausolee care, de cele mai multe ori, erau construite de turanici (cumani şi tătari ai Hoardei de Aur) în apropierea unor ape. Astfel în secolele XV—XIX şi chiar în prezent (cazul locului numit Chişinău din împrejurimile localităţilor Zaim şi Căuşeni) în Basarabia sunt cunoscute mai multe nume topice Chişinău. Primul, în ordine cronologică, ar fi Cheşenăul lui Acbaş (17 iulie 1436). Al doilea este Cheşenăul Roşu, menţionat prima dată în hrisovul lui Petru-Voievod (Petru Aron), datat cu 6 iunie 1455 în care găsim că domnitorul a întărit mănăstirii de la Bistriţa "... anume Botna, şi cu toate iezerele, şi cu gârlele şi cu iezercanele, şi de la Cheşenaul Roşu până la dealul Zagorna, iar în sus şi în jos, pe Nistru, şi toate prisăcile câte sânt în acest hotar, în hotarul lor, şi două vaduri (la Nistru — I.D.), şi cu vama şi pe uscat şi pe apă". În alt act domnesc, semnat de acelaşi voievod Petru Aron la 1 martie 1456, se concretizează: "Iar hotarul ei (donaţiei mănăstirii — I.D.) să fie în jos pe Nistru, de la Chişinău în jos, până la gura Zagornei”. În 1458, la 7 aprilie, Ştefan cel Mare prin hrisovul său din nou întăreşte bisericii mănăstirii de la Bistriţa "... anume Botna, şi cu toate iezerele şi gârlele şi iezercanele, şi de la Chişinăul Roşu până la dealul Zagornei, şi în sus şi în jos pe Nistru, toate prisăcile câte sânt în acest hotar, în hotarul lor, şi două curţi, şi cu vama şi pe uscat şi pe apă". Spaţiul hotarelor amintite erau şi populate, altfel n-ar fi existat cel puţin cele "două curţi", o mulţime de prisăci şi vame "pe uscat şi pe apă". Mai târziu Cheşeneul Roşu a fost identificat cu Chişinăul de azi — numele unui loc situat în împrejurimile localităţilor Zaim şi Căuşeni. Despre acel Фоменко В.Г. Еще о топониме Кишинев//Ономастика.—Moscova, 1969.— Р.221-224. Раевский Н.Д. Топониме де орижине ираникэ ши турчикэ//Лимба ши литература молдовеняскэ. - 1964. - Nr.1. - P.56-60. 19

20


fost Cheşeneu Roşu Zamfir Arbore, în Dicţionarul geografic al Basarabiei, 21 a scris precum că "...a existat pe râul Botna, aproape de actualul târguşor Căuşani, acolo unde se află azi satul domenial Zaim. Aci se mai află şi astăzi temelii vaste de piatră”. Ne întrebăm: Dacă Cheşenăul Roşu ar fi fost un simplu izvor, atunci cum am putea explica prezenţa unor "temelii vaste de piatră” până în secolul XX? Şi ... ar fi putut un simplu izvor în secolul XV să rămână un puternic reper istoric în împrejurimile atâtor obiecte hidrografice cu apă potabilă (râul Botna "cu toate iezerele şi gârlele şi iezercanele”) ? Mai târziu referitor la acel Cheşenău Roşu, amintit documentar în anii 1455, 1456, 1458, poetul Alexei Mateevici, care şi-a petrecut copilăria în satul Zaim şi cunoştea împrejurimile destul de bine, în poezia "Petre vechi” scria: "În Bugeac la Căuşeni/Dorm strămoşii moldoveni,/Numai pietre de mormânt/Mai păstrează-al lor cuvânt./Şi când ieşi înspre Zaim/Vezi în deal un ţinririm,.../Mai încolo un pârâu/Prin pietriş coboară greu,/Sâpături destul deadânci/Înnegresc în deal prin stânci./Cine ştie ce-adăpost?/Chişinău spun că a fost.. ./Botna seacă dă în şes/Şi se pierde-n stuhul des,/Şi nu-i spune nimânui/Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i” 22 . Din contextul poeziei reiese că pe la începutul secolului XX în unele localităţi din sud-estul republicii poate încă se mai păstra termenul arhaic chişinău cu înţelesul de adăpost şi nu de izvor. Acest termen, după părerea noastră, este de origine persană (pers. kaşană "locuinţă; loc de trai; cuib (pentru păsări)"), însă ajuns la noi prin intermediul graiurilor cumane (câpceace) care erau vorbite atât de cumanii propriuzişi (sec.X—ХIII), cât şi de tătarii Hoardei de Aur (sec.XIII—XV; aici nu se vor încurca tătarii Hoardei de Aur cu tătarii de pe Volga, contemporani nouă). Pentru a înţelege acest fenomen mai bine, aducem aici mai multe exemple din diferite limbi înrudite şi de contact ale cumanilor şi tătarilor Hoardei de Aur: başchir. kăşănă "mausoleu”, caraceae şi balcar. keşene "mausoleu”, cecen. keşneş "cimitir”, tătara crimeeană keşiş "călugăr”, caraim. keşene "buzunar”, ucrain. kâşenea "buzunar”, osetin. kesena "castel”, abhaz. a-kaşana "capelă de mormânt (din piatră)”, cabardin. keaşanea "cavou, criptă", chirghiz. keasenea "mausoleu”. Specialiştii lingvişti în toate cazurile consideră că deplasarea semanticii apelativului persan kaşană/keaşeana "locuinţă; casă căptuşită cu teracotă" în toate celelalte limbi (v.exemplele de mai sus) s-a produs anume prin împrumutul câpceac (cuman) în graiurile cărora termenul a suferit deformări semantice şi fonetice devenind kesenea/ keşene (înregistrat în Codex cumanicus — sec.XIV) "cavou; 21 22

Arbore, Zamfir. Dicţionar geografic al Basarabiei.—Bucureşti, 1904. Călinescu G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent.— Bucureşti, 1985.- P.941.


mausoleu; criptă" 23 . Din limbajul cumanilor (câpceacilor) varianta keşene, nimerind prin secolele XII—XIII în graiurile băştinaşilor românofoni (dintre Prut şi Nistru), a căpătat o nouă formă fonetică, la început, cheşeneu/ cheşenâu aşa după cum această formă este specifică tuturor cuvintelor de împrumut cu accentul pe ultima vocală din terminaţie. Comp.: francez, bordeaux, ţigan, kalo, rusesc, kino, maghiar, gialo (toate cu accentul pe ultima vocală), însă în română: burdău, călău, chinâu (în graiuri) gealău. Un alt Cheşeneu în sec.XVI era cunoscut în limitele hotarelor actualului sat Trebujeni (r.Orhei). Într-un hrisov domnesc din 1535 (emis la Vaslui) despre Chişinâul de pe Răut se spune: "... iar hotarul acelei selişti, care este pe Râut, pe această parte a Răutului, mai jos de Vadul de Piatră, la gura Pârăului Iligacilor, la Fântâna Rece, să fie de la Vadul de Piatră, până la Chişineu şi în câmp cât va putea să folosească un sat în destul. Iar hotarul acelei selişti, care este pe Pârâul Iligacilor, la Fântânile Tătăreşti mai sus de Hrinea, să fie din toate părţile după hotarul vechiu pe unde au folosit din veac". În 1630 un alt hrisov concretizează: "... un vad de moară unde să cheamă la Chişeneu în apa Răutului, unde cade drumul târgului celui bătrân (este vorba de târgul Orheiului Vechi —I.D.)" 24 . Am văzut că şi în cazul Cheşenăului de pe Răut în imediata apropiere sunt situate "Fântâna Rece", "gura Pârăului Iligacilor" şi "Fântânile Tătăreşti". Deci, iarăşi nu poate Chişinâul (Chişeneul) din "apa Răutului" de pe acele timpuri, fiind înconjurat de fântâni, să apară ca un simplu şi neînsemnat izvor care ar fi fascinat imaginaţia contemporanilor timpului. Harta alcătuită de F.G.Bawr în sec.XVIII înregistrează un Chişinău (în original Kischene, probabil înscris din limbajul nohailor din Bugeac) în calitate de aşezare (azi dispărută) în Wale Iarmak (comp.azi numele satului Ermoclia), unul din afluenţii râului Sarata (bazinul lacului Sasâc) 25 . Şi un ultim Chişinău este cunoscut şi în prezent în calitate de denumire a unui lac nu prea mare în valea Prutului care împreună cu Pruneli, Lungul şi Zemeni (acoperite cu stufărie) încă la începutul secolului XX formau un întreg sistem de lăcuşoare din lunca Prutului26 . În cazul acesta din urmă, credem că numele lăcuşorului s-a format în rezultatul procesului de metonimie, adică de trecere a numelui fostului mausoleu Chişinâu asupra lăcuşorului din preajmă. Este necesar de a aminti că pe teritoriile ocupate în trecut de populaţiunile cumanofone (câpceacofone) mai multe locuri (aşezări, câmpii, locuri cu cimitire şi mausolee etc.) au fost numite cu ajutorul termenului keşen-/kaşan-. De exemplu, încă în secolul XVII în Caucazul de Nord pe râul Kuma era cunoscută o mănăstire Arak 23

Aбaев В.И. Историко-этимологический словарь осетинского языка. Том I. А.К.—Moscova-Leningrad, 1958.— Р.594. 24

Documente privind istoria României. Veacul XVI. A.Moldova. I (1501— 1550).—Bucureşti, 1953.—P.372. Sava A.V. Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului.—Bucureşti, 1944.—P.17,19, 66,110, 218. 25 Carte de la Moldavie pour servir a l'istoire militaire de la guerre entre Ies Ruses et Ies Turcs. Levee par l'Etat major sous la direction de F.G.Bawr (1768—1774). Harta a fost publicată la Amsterdam în 1783, o copie se păstrează în prezent în fondurile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei. 26 Arbore Zamfir. Dicţionar geografic al Basarabiei.—Bucureşti, 1904.—P. 169.


Keşeni, 27 un sat Keşene este cunoscut azi în Başkortostan şi tot aici se mai păstrează ruinele unui monument de arhitectură veche numit Turahan keşenese (unde keşene are sensul de "mausoleu"), 28 mai multe locuri Keşene sârtî, Keşene tiuziu, Keşenele — în care keşene înseamnă "cavou, mausoleu" —, sunt cunoscute în Balkaria (regiune în nordul Caucazului) 29 . Despre faptul iniţialului Cheşeneu în cazul nostru, şi nu a unui Chişinau (transformat din Cheşeneu) ne vorbesc şi unele mărturisiri de ordin antroponimic. De exemplu, pe la 1772—'74 în satul Grozeşti (ţinutul Bacău) locuia un oarecare Andrei Cheşeneoan, 30 fără îndoială, născut ori strămutat dintr-o localitate numită Cheşeneu, poate chiar din Chişinăul nostru. Ne-am convins că sursele mai vechi şi mai noi atestă câ denumirea Chişinau (iniţial Cheşeneu/Cheşenău) se dădea unor mausolee "tătăreşti" ori unor locuri cu mausolee, care mai apoi (după alungarea tătarilor Hoardei de Aur pe la finele sec.XIV) între Prut şi Nistru serveau băştinaşilor, fiind construite din piatră, şi în calitate de eventuale adăposturi 31 . În sfârşit... numele topic Chişinău este o creaţie toponimică autohtonă, formată pe baza toponimului minor Cheşenăul lui Acbaş, în componenţa căruia găsim două elemente de origine "tătărească" Cheşeneu şi Acbaş. În sec.XV când a fost creat toponimicul Chişinău între Prut şi Nistru nu mai stăpâneau nici un fel de tătari, iar cumanii demult dispăruseră de pe arena istorică. Faptul creării numelui topic Chişinau de către băştinaşii românofoni pe baza unui termen de origine "tătărească" nu trebuie să ne surprindă. Pe teritoriul republicii noastre mii de nume topice (văi, dealuri, râpi, cişmele, bulhacuri, hârtoape etc.) sunt formate pe baza mai multor cuvinte de împrumut cum ar fi deal, hârtop (de origine slavonă), cişmea, bulhac (de origine turanică), feredeu, tău, heleşteu (de origine maghiară) etc. Fenomenul împrumuturilor aşa-ziselor cuvinte călătoare este universal în istoria civilizaţiilor umane şi prin nimic nu ştirbeşte din mândria noastră naţională. În încheiere: numele topic Chişinau este format de moldoveni în sec.XV pe baza unui termen de împrumut cu înţelesul iniţial "mausoleu", decalat în graiuri în "adăpost", şi rămâne o mărturie vie de convieţuire a românofonilor autohtoni prin secolele XIII—XIV cu unele grupuri insulare de turanici (cumani, dar şi tătari ai Hoardei de Aur) în spaţiul interfluviului Prut-Nistru. Teza "izvorului" ori a "cişmelei" nu-şi găseşte nici un suport ştiinţific. Книга Болъшому чертеЖу.—Moscova-Leningrad, 1950.—P.91. Славаръ monoнuмов Башкирской АССР.—Ufa, 1980.—P.72. 29 Kokoв Дж.Н., Шахмурзаев C.O. Балкарский топонимический словарь.—Nalcik, 1970.—Р.75. 30 Молдова ын епока феудализмулуй. Volumul VII. Partea II.—Chişinău, 1975.—Р.339. 31 Dron, Ion. Cu privire la originea numelui topic Chişinău//Revista lingvistică şi ştiinţă literară.—1995.—Nr.3.— P.149. 27 28


Foste staţiuni geto-dacice pe teritoriul Chişinăului La capitolul Arheologia Chişinăului specialiştii în domeniu mai au încă multe restanţe. Merită atenţie aici observaţia arheologului moldovean Nicolae Chetraru care spune precum că "Deosebit de săracă e şi istoriografia, mai cu seamă cea referitoare la primele perioade de studiere arheologică a Moldovei" 32 . Adăugăm, că deosebit de săracă este nu numai istoriografia studiilor arheologice, dar şi totalitatea descoperirilor arheologice cu referire la teritoriul Chişinăului şi mai ales cu referire la perioada geto-dacică (daco-getică). Perioada despre care vorbim ar trebui să fie poate cel mai bine studiată, inclusiv sub aspect arheologic, deoarece românofonii moldoveni, spre deosebire de populaţia slavă emigrată din nord şi nord-est în spaţiul Carpato-Nistrean, detestă antropologic cea mai apropiată legătură cu grupurile de populaţie purtătoare ale' culturii Cerneahov (Sântana de Mureş; sec.III î.e.n. — sec.IV e.n.) şi cu reprezentanţii triburilor tracice (sec.VII—V î.e.n.), 33 moldovenii, în aşa fel dovedindu-se a fi autohtoni între Prut şi Nistru. Cu toată sărăcia descoperirilor arheologice, totuşi, în limitele hotarelor capitalei republicii au fost găsite întâmplător ori în timpul lucrărilor de şantier urmele câtorva staţiuni geto-dace. Una din cele mai vechi ar fi Cetăţuia Durleşti, prin această denumire este distins un obiect arheologic evidenţiat de arheologul Hâncu I.Gh. în anul 1982. Cetăţuia este situată la vest de or.Durleşti (în prezent parte componentă a municipiului Chişinău) în sectorul de sud-est al Pădurii Durleştilor la o depărtare de circa 1—1,5 km de la marginea pădurii şi de la un izvor numit de localnici izvorul cucoanei Olea. Staţiunea arheologică în forma unei învăluiri din pământ de formă circulară este mărturia unei foste cetăţi din lemn şi pământ. Curtea interioară a fostei cetăţi de formă circulară are în diametru cca 70 m. Este înconjurată de jur împrejur cu un şanţ şi un val de pământ. în prezent şanţul are o lăţime de 8—9 m, adâncimea de 1—1,5 m, iar valul de pământ se înalţă cca 1,5 m. Pe locul interior al cetăţuii au fost executate cercetări arheologice preliminare concomitent descoperindu-se mai multe obiecte materiale caracteristice culturii dacogetice din secolele IV— III î.e.n. 34 . O altă staţiune arheologică, atribuită daco-geţilor, a fost descoperită în 1953 pe versantul stâng al Văii Gâştelor. Săpăturile au fost efectuate în 1956 de arheologul Ricman E.A. S-a demonstrat că staţiunea aparţinea daco-geţilor (carpo-geţilor ori în 32

Chetraru, Nicolae. Din istoria arheologiei Moldovei.—Chişinău, 1994.—P.6. Алексеев В.П., Бромлей Ю.В. К Вопросу о роли автохтонного населения в этногенезе южных славян //VII Международный съезд славистов. История, культура, этнография и фольклор славянских народов. Varşovia, august 1973.—Moscova, 1973.—Р.227. Древняя культура Молдавии.—Chişinău, 1974.—Р.61-62. Великанова М.С. Палеоантропология Пруто-Днестровского междуречъя.—Moscova, 1975.—Р.88, 106. 34 Hîncu, Ion Gh. Cetăţi antice şi medievale timpurii din Republica Moldova.-Chişinău, 1993. 33


literatura de specialitate şi "dacilor liberi"), reprezentanţi ai culturii Sântana de Mureş — Cerneahov (sec.II—IV e.n.), evidenţiată în spaţiul Carpato-Nistrean anume prin preponderenţa elementelor materiale autohtone daco-getice. Complexul (staţiunea) arheologic este situat în raza unei străvechi aşezări getice (daco-gete) ce se înscrie azi în limitele fostelor hotare ale moşiei satului Petricani. Vatra aşezării se găseşte la o depărtare de 1,5—2 km de la marginea cartierului Poşta Veche. Aici au fost descoperite gropi de Păstrare a produselor cerealiere (grâu, orz, secară etc.), o seceră din fierr ş.a. obiecte ale autohtonilor, care în prezent sunt păstrate în fondurile Institutului de Arheologie şi Istorie Veche al Academiei de Ştiinţe a RM. În limitele municipiului Chişinău au mai fost descoperite locuri ale fostelor aşezări nord-tracice şi daco-getice în apropierea intersecţiei şoselei Balcani cu şoseaua Chişinău-Străşeni, în limitele hotarelor satului Revaca, cartierului Mălina Mică, cartierului Munceşti (în zona aflării Combinatului de Carne) 35 . Staţiunile arheologice de tip nord-tracic (sec.XIII—XI î.e.n.) şi cele de tip getodacice (daco-getic) demonstrează, fără argumentări în plus, că teritoriile interfluviului Prut-Nistru au fost locuite din timpuri imemorabile de strămoşii populaţiei autohtone, etnogeneza căreia s-a produs aici şi nu este venită de pre aiurea după cum mai susţin unii istorici rătăciţi, proruşi ori slavofili.

Рикман Э.А. Памятники сарматов и племен черняховской культуры. Археологическая карта Молдавской ССР. Выпуск 5.—Chişinău, 1975. КЕС.

35


Din istoricul formării populaţiei şi aşezării Chişinău (sec.XV—XVIII) Pentru sec.XV hrisoavele nu ne-au reţinut înştiinţări despre componenţa populaţiei Chişinăului. Pentru această perioadă sunt cunoscuţi doar stăpânitorii acestei "selişti". De exemplu: Oancea logofătul (17 iulie 1436), boierul Vlaicu (1466), care a cumpărat localitatea cu moşie cu tot de la "Toader, ficiorul lui Fedor, şi de la fratele lui, de la..., 36 şi de la Fedorel, drept 120 arginţi tătărăşti" 37 . La 15 decembrie 1517 "Iacob, fiul lui Oţel pisarul, şi nepotul său Aver" vând "jumătate de sat pe ceea parte de Bâc, în faţa băii lui Albaş, la Fântâna Mare, jumătatea de sus, credinciosului nostru pan Eremia vistiernicul pentru 130 zloţi tătăreşti"... "Iar hotarul mai sus scrisei jumătăţi de sat, pe ceea parte de Bâc, în faţa băii lui Albaş (Cheşenăului lui Acbaş — ID.), din sus, să fie după hotarul vechi, începând din jos de la ezătura heleşteului Chişinăului, şi mai departe tot pe hotarul panuluiu Şarpe postelnicul (comp. aici numele satului Şerpeni, azi în raionul Anenii Noi — I.D.), până în vârful dealului ce-i de asupra Togatinului. Acesta este tot hotarul" (MEF, II, p.236). Deja la 12 februarie 1525 "Ieremia, fost vistiernic... a dat dreapta sa ocină şi cumpărătură, jumătate de sat de ceea parte a Bacului, în dreptul băii lui Albaş, la Fântâna cea Mare, jumătatea de sus şi cu heleşteu, şi cu moară pe Bâc... sfintei noastre mănăstiri de la Moldoviţa... unde este eugumen rugătorul nostru, chir Ionache Josul" (MEF, II, P.258). Deci, aici este vorba doar de "jumătatea de sus" adică de nord a Chişinăului. La 25 aprilie 1576 Vasutca, strănepoata lui Vlaicu, nepoata lui Eremia "ce a fost vistiernic" vinde "ocina şi moşia ei dreaptă, un sat cu numele Chişinăul pe Bâc", în ţinutul Lăpuşnei lui Drăguş, "ce a fost ureadnic în Iaşi" (MEF, I, p.90). Iar la 29 noiembrie 1616 "Salomia, jupâneasa lui Drăguş, fostul vornic, împreună cu feciorii săi Cristea şi Vasile şi cu nepoţii lor Nicola şi Ionaşco, şi Anghelina... au vândut... anume Chişineul (aşa este scris în original — I.D.), pe Bâc, în ţinutul Lăpuşnei, cu locuri de mori pe acele ape... credinciosului nostru... Constantin Roşca, marelui vistiernic" (MEF, III, p.120). La 4 august 1641 domnitorul Vasile Lupu prin "carte domnească" întăreşte călugărilor de la Mănăstirea Sfânta Vineri să strângă zeciuiala din satul Chişinău. În hrisov găsim că Vasile Lupu întăreşte "rugătorilor" de la Sfânta Vineri "a lua a zece... den tot venitul de sat, la Chişinău... de la toţi, să aibă a lua a zece" (MEF, IV, p.30). În aşa fel, vedem că o parte din Chişinău, aflată pe stânga Bâcului, încă din 1525 era închinată de "Ieremia, fost vistiernic" Mănăstirii Moldoviţa, iar "rugătorilor" de la mănăstirea Sfânta Vineri le-a fost întărit în 1641 a lua a zecea parte de la toţi şi din tot venitul "la sat, la Chişinău". În alt hrisov, datat cu 28 aprilie 1642, Vasile Lupu dă poruncă pârcălabilor din Lăpuşna pentru a hotărnici partea satului Chişinău care aparţinea Mănăstirii Sfânta Vineri din Iaşi (MEF, IV, p.50). 36 37

Loc omis în textul originalului. Documenta Romaniae Historica.. A.Moldova. Vol. II (1449—1486).—Bucureşti, 1976. -Р.187.


Într-un hrisov, datat cu 2 martie 1666, emis de cancelaria domnitorului Gheorghe Duca, cu referire la stăpânirea postelnicului Toader asupra satului Buecani sunt amintiţi pentru prima dată "târgoveţi de Chişinău" (MEF, V, p.141), fapt ce mărturiseşte că Chişinăul în sistemul localităţilor Moldovei feudale deja avea statut de "târg". La 9 februarie 1668 într-un act de mărturie a unei vânzări, efectuate încă în timpul domniei lui Vasile Lupu (1634—1653), sunt amintiţi "Panfil..., vornicul de Chişinău" şi "Mirăuţu, vornicul de Bubuiaj" (comp. numele satului Bubueci, azi parte componentă a municipiului Chişinâu — I.D.) (MEF, V, p.205). Conform relatărilor lui Miron Costin, pe la 1677 Chişinăul era deja inclus în şirul oraşelor Ţării Moldovei. Alte oraşe ale Moldovei la est de Prut în acel timp în "Cronica polonă" mai erau: Cernăuţi, Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna. Chişinăul, Orheiul şi Lăpuşna depindeau de vornicul Ţării-de-Jos 38 . Oraşele Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina se găseau în acel timp sub stăpânire turcească. În hrisovul domnitorului Gheorghe Duca, datat cu 27 ianuarie 1680, se pare că pentru întâia oară este amintit Năstasie vistiernicul în calitatea sa de pârcălab al Chişinăului (MEF, VI, p.118). Însă tot din acest hrisov mai aflăm de un "Frăţiman, ce au fost căpitan" şi de un alt "Andrei Mihuleţ, pârcălabul". Aceste mărturii ne duc la gândul că instituţia pârcălabilor în Chişinâu ar fi fost cunoscută ceva mai înainte de anul 1680 şi poate chiar mai înainte de 1677 — anul menţionării Chişinăului în calitate de oraş. Am urmărit că în secolele XV—XVII Chişinăul era o aşezare situată pe ambele părţi ale râului Bâc cu locuitori moldoveni, stăpânită de moldoveni, cu părţi de moşie vândute ori donate mănăstirilor de la Moldoviţa şi Sfânta Vineri din Iaşi. Chişinăul era stăpânit de diferiţi boieri cu rang, inclusiv de vistiernic, însă conducerea târgului şi mai apoi a oraşului era efectuată de vornici şi pârcălabi de Chişinău. În statul feudal Moldova în trecut erau efectuate şi recensământuri ale populaţiei, însă cele mai ample materiale referitoare la geografia istorică, istoria socială, economică şi politică a Chişinăului le vom găsi urmărind rezultatele Recensământurilor populaţiei Moldovei din anii 1772—1774 depistate, publicate şi introduse în circuitul ştiinţific de neobositul cercetător istoric Pavel Dimitriu (Dmitriev) (MEF, VII). În secolul XVIII, adică în timpul Recensământurilor din 1772— 1774, Chişinăul, în calitate de târg/oraş al Moldovei, încă rămânea înconjurat de multe sate care în sec.XIX şi chiar la începutul sec.XX vor fi incluse treptat în raza Chişinâului. Este vorba de Buiucani, Durleşti, Gheţeoani ş.a. Sub aspect administrativ-teritorial, Chişinăul intra în componenţa ţinutului Orhei—Lăpuşna. Satul Gheţeoani, parte componentă a Chişinâului "de cealaltă parte a Bâcului" (numit şi Slobozia Noua) în 1772—1774 aparţinea spătarului Constantin Râşcanu şi făcea parte din "Ocolul Faţa Bâcului". Satele Durleşti şi Buiucani, ca şi însuşi târgul Chişinău, făceau parte din "Ocolul Bâcovâţului”, în care se mai găseau localităţile Doina, Miclăuşeni, Lozova, Vorniceni, Volosăni, Corluceni, Străşeni, Cojuşna, Truşeni. 38

Costin, Miron. Opere. Volumul L—Bucureşti, 1965.— P.236.


În materialele Recensământurilor din 1772—1774 nu sunt incluse date referitoare la satele Petricani, Ceucari şi a unor părţi ale Chişinăului, în trecut tot foste sate: Hrusca, Vovinţeni, Schinoasa, Visterniceni despre provenienţa cărora se va vorbi mai departe. Dacă satul Durleşti era împărţit între mai mulţi stăpânitori, inclusiv răzeşi, atunci satul Buiucani depindea de Mănăstirea Galata, iar Chişinăul se găsea parte sub Galata şi parte sub Mănăstirea Sfânta Vineri (încă din 1641). Gheţeoanii, Durleştii, Buiucanii şi însuşi Chişinăul erau locuite în acel timp în majoritate absolută de moldoveni, numărul alogenilor arătând în felul următor: Localitatea total familii ori "suma caselor" Gheţeoani 188 moldoveni

Durleşti

birnici total

ţigani

jidovi armeni

rufeturi

149 (147 moldoveni şi 2 sârbi)

-

-

-

39 moldoveni

2 (rufeturi) -

-

43

-

52 moldoveni

Buiucani

43 (41 moldoveni şi 2 ţigani) 52 moldoveni -

Chişinâu

162

89 (64 moldoveni şi 25 6 16 armeni) (rufeturi)

25 57, (birnici) între ei: 6 ţigani, 1 grec, l sârb

Nu vom opera aici cu extrapolări pentru a alcătui o sumă totală locuitorilor. Vom menţiona că din numărul total "suma caselor" în Gheţeoani, Durleşti, Buiucani şi Chişinău, care alcătuia cifra de 445, alogenii constituiau: 25 armeni (majoritatea bejenari), 16 jidovi, 8 ţigani, 1 grec şi 1 sârb (poate bulgar), adică 51 nemoldoveni ori 11, 2%. Acest număr ridicat revine doar pe seama Chişinăului care atât în timpul războiului ruso-turc din 1769—1774, cât şi mai târziu este literalmente invadat de refugiaţi (bejenari) din diferite colţuri ale Imperiului Otoman, imigrarea cărora era stimulată de armata ruso-ţaristă de ocupaţie. Pentru s.Buiucani şi pentru Chişinău se mai întâlnesc menţionări "Gheorghe, om străin" ori "Anton, grecul" care pot mărturisi despre faptul că aceşti locuitori puteau fi veniţi din alte sate ori purtau porecle respective. Sub aspect istorico-social Chişinâul se încadra în categoria oraşelor caracteristice Moldovei feudale. Domeniile îndeletnicirilor şi breslelor sunt reprezentate prin cele mai diverse profesii practicate de localnici în anii 1772—1774. Profesia, îndeletnicirea, ocupaţia 1 argintari bărbieri

Gheţeoani

Localitatea Durleşti Buiucani

Chişinău

2

3

4

5

-

-

-

1 3


blănari brăhari butnari băcali ciubotari casapi căldărari cojocari cârciurnari ciobani chihaie croitori căpitani de volintiri diaconi dascăli dulgheri fierari harabagii hămurari mazili olari pâslari popi protopopi scripcari staroste

1 2 1 2 2 1 -

1 1

1 -

3 1 1 1 3 1 1 7 -

1 2 2 2 -

1 1 2 1 -

1 -

tălmaci tăbăcari vornici vizitii vieri văcari vătămani

1 1 1 1 -

1 1

1 5 1 3 -

1 1 1 2 6 1 3 1 2 2 (unul "de jidovi") 2 -

În fiecare din localităţile trecute în revistă mai locuiau respectiv: în Gheţeoani — 5, în Durleşti — 5, în Buiucani — 6 şi în Chişinău — 8 "femei sărace". În Gheţeoani se mai găseau 20 de case, iar în Durleşti — 5 case, devenite pustii în urma războiului ruso-turc din anii 1769—1774. Din tăbliţa convenţională se vede că satele Gheţeoani şi Buiucani erau conduse de câte un vornic, satul Durleşti — de un vătărnan, iar Chişinăul — de un staroste. Pe lângă aceasta, jidovii (în ternei bejenari ori oploşiţi aici mai târziu) îşi păstrau întru câtva o autonomie socio-religioasă şi mai erau conduşi şi de un staroste "de jidovi" al


lor aparte. Chişinăul, fiind un târg, ba chiar un oraş al timpului, mai dispunea de argintari, bărbieri, băcali, croitori, scripcari ş.a. care mai puţin erau cunoscuţi în satele din împrejurimi.


Denumiri de sectoare, cartiere, zone locative şi sate dispărute Chişinăul de azi se extinde pe teritoriul mai multor localităţi din trecut, unele din ele fiind dispărute, altele incluse în limitele oraşului şi municipiului.

Buiucani Astfel este numit în prezent unul din cele cinci sectoare ale oraşului Chişinău. Sectorul Buiucani constituie o parte din nord-vestul şi vestul teritoriului capitalei. Până în anul 1818 o mare parte din acest teritoriu se găsea în spaţiul hotarelor satului Buiucani. La 15 noiembrie 1817, adică în ajunul unui eveniment destul de important pentru istoria oraşului (Chişinăul în 1818 devine proprietate de stat a Imperiului Rus şi concomitent centru de regiune), patriarhul Policarp de la Ierusalim "dăruie" Excelenţei Sale împăratului Rusiei, Alexandru I moşiile şi satele Buiucani şi Vovinţeni. La 15 martie 1818 arhimandritul Mănăstirii Galata din Iaşi — Parfenie, primind ordin de la patriarhul Policarp, întocmeşte un act "de cedare" a satelor Buiucani şi Vovinţeni pentru "Excelenţa Sa, împăratul Rusiei, Alexandru Pavlovici" (acesta având prea puţine sate în supuşenia sa în Rusia... — I.D.) şi concomitent transmite toate actele ("moşiilor" — I.D.) referitoare la Buiucani şi Vovinţeni şi la Biserica Sfinţilor Arhangheli din oraşul Chişinău. Actul "de cedare" ("de bună voie" — I.D.) a fost confirmat încă o dată de către arhimandritul Parfenie la 22 aprilie 1818 39 . Cel mai vechi hrisov, păstrat cu amintirea denumirii Buiucani pare a fi actul domnesc, emis de Cancelaria domnitorului Constantin Movilă la 20 august 1608. În hrisov găsim precum că uricul vechi de întăritură pentru satul "Buecani" încă de la "Ştefan voievod cel bătrân" (cel puţin din sec.XV — I.D.) a fost "distrus de tătari" (până prin 1608) şi domnitorul Constantin Movilă a întărit "acel sat mai sus zis, anume Buecani" ("ce-i.. pe Bâc" — I.D.) lui "Grigorie, fiul lui Miron" şi altora "toţi nepoţii lui Hodor, şi, de asemenea, nepotul lui Toader, fiul lui Tudoran, şi fratele său Moldovan, nepotul Părascăi" [MEF, III, p.55]. Deja la 5 octombrie în acelaşi an, 1608, Constantin Movilă întăreşte "tocmeala de bună voie" de vânzare a unei părţi a satului "Buecani, în ţinutul Lăpuşna, pe Bâc, şi cu loc de iazuri, de moară" de către acelaşi "Grigorie, fiul lui Miron" şi alţi locuitori ai satului "credinciosului şi cinstitului boier" Chiriţă Dumitrache, mare postelnic [MEF, III, p.57] 40 . La 18 decembrie 1610 boierul Dumitrache Chiriţă Paleologul cumpără şi alte părţi de moşie a satului Buiucani. în hrisovul în cauză se mai aminteşte că satul ar fi fost întărit răzeşilor localnici încă pe timpul "bătrânului Ştefan voievod" (DespotТруды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии. Volumul I, р.222-233; Volumul II, p.299-340.— Chişinău, 1900, 1902. 40 Date biografice referitoare la viaţa şi activitatea lui Dumitrache Chiriţă se vor vedea în DAD. 39


Vodă ori Ioan Iacob Heraclide a domnit între 1561—1563 — I.D.). Tot la această dată în hrisov este amintit "Andronic Roşca, feciorul Drăgăluşei, nepotul Nastei Buecoaie" care împreună cu alţi moştenitori vând partea lor din moşia satului "Buecani" postelnicului Dumitrache Chiriţă Paleologul (MEF, III, p.77). Aici pentru întâia oară întâlnim antroponimul "Nastea Buiecoaie" asupra căruia vom stărui mai departe. În 1612 postelnicul Dumitrache Chiriţă a fost ucis în lupta de Cornul lui Sas (pe Prut) contra domnitorului Ştefan Tomşa (în a doua domnie: 1611—1615) 41 . Soţia sa, Maria "postelniceasa", întorcându-se din pribejia sa din Ţara Leşească, la 28 aprilie 1620 închină satul Buiucani ("Buecani") "sfintei mănăstiri Ierusalim" (MEF, III, 146). Iar la 5 aprilie 1621 domnitorul Alexandru Iliaş întăreşte prin hrisovul său "...călugărilor de la sfânta mănăstire Galata (din Iaşi — I.D.), un sat, anume Buecani, ce-i pe Bâc, cu loc de moară, ce-i în ţinutul Lăpuşna, din ispisoc de la Gaşpar voievod (Gaşpar Graţiani a domnit între 1619—1620 — I.D.), ce-au avut ei drept danie şi miluire de la Maria, jupâneasa răposatului Chiriţă Dumitrache postelnicul, pentru sufletul şi iertarea păcatelor panului ei. Drept acea să-i fie şi de la noi sfintei mănăstiri cu tot venitul şi altul să nu se amestece" [MEF, III, p.153]. În felul acesta, satul Buiucani din 1620 devine până în 1818 proprietatea Mănăstirii Galata din Iaşi. Referitor la provenienţa denumirii acestui fost sat, azi sector al Chişinăului, au fost expuse mai multe păreri, unele din ele fiind chiar năstruşnice. De exemplu, unul din cercetătorii hidronimiei slave de pe teritoriul Ucrainei, lăţindu-se şi pe cel al Moldovei, a considerat că denumirea suburbiei Chişinăului, Buiucani, ar proveni de la radicalul Buiuc- de provenienţă turcică unde biuiuc înseamnă "mare". Acelaşi turanism, conform părerii lui Trubaciov O.N., persistă şi în denumirea râului Bâc 42 . Această părere eronată, mai târziu o găsim preluată în unele lucrări ale toponimistului A.Eremia, în cazul etimologizării denumirilor Вâс şi Buiucani 43 . Aici trebuie de reţinut că primar nu este radicalul antroponimic Buiuc, dar un altul Buec/Buiac care reiese din formele şi variantele denumirii satului în hrisoavele domneşti din secolele ХVII-ХVIII: Buecani, Buicani. Însă cea mai de preţ informaţie în această privinţă o constituie menţiunea din hrisovul amintit mai sus, datat cu 18 decembrie 1610, în care este amintit "Andronic Roşca, feciorul Drăgăluşei, nepotul Nastei Buecoaie", locuitor al satului care vinde, împreună cu alţii, "partea sa de ocină" (din moşia satului) postelnicului Dumitrache Chiriţă Paleologul. Nastea Buecoaie ar fi fost şi ea soţia, fiica, nepoata ori strănepoata unui oarecare Buec/Buiac, care pe timpuri (sec.XV-XVI) ar fi fost proprietarul localităţii ori a unei părţi din această aşezare denumită Buiucani. Dicţionarele noastre antroponimice înregistrează mai multe nume personale masculine şi nume de familie azi rar întâlnite: Buea, Buia, Buiac, Buiacă, Buic, Buica [DOR, DNFR, DNFM], nume care ar rezulta dintr-un verb a bui ori chiar dintr-un substantiv buiac "răsfăţat; ştrengar; smintit; nebun", dar şi "vioi, zburdalnic, alintat, capricios, poznaş, glumeţ”. Soţia, fiica, nepoata (ori strânepoata) unui Buiac în DMD.Костин, Мирон. Летописецул Цэрый Молдовей дe ла Аарон-Водэ ынкоаче. - Chişinău,1972. - P.93. Трубачев О.Н. Названия рек Правобережной Украины.—Moscova, 1968.—P. 194. 43 NL, 79. Еремия А.И. Тайнеле нумелор Географиче.—Chişinău, 1986. Еремия А.И. Географические названия рассказывают.—Chişinău, 1990. 41 42


graiurile noastre, conform modelelor antroponimice, putea fi numită Buecoae ori Buecoaia/Buicoaia. În calitate de eponim (etimon) al satului şi denumirii (iniţial) Buecani a servit, fără îndoială, numele personal al unui băştinaş Buec/Buiac - fost stâpânitor de moşie ori al unei părţi de moşie a viitorului nume de sat. Mai târziu denumirea satului Buecani, în sec.XVTII, treptat foneticeşte, este transformată în graiurile locale în Buicani, neavând nimic comun cu nici un fel de Buiuc (turc ori pecenego-cuman) ori biuiuc "mare". Pe la noi poate fi întâlnită şi varianta rusificată (eronată) Boiucanî, îndepărtată de original, însă întrucâtva explicată pe tărâmul limbilor slave. Este ştiut că în mai multe idiomuri slave (rusă, ucraineană, bulgară) multe toponime şi antroponime sunt pronunţate cu o : Boialâc, Bogaz, Soltan, Roghi, Todor, bocluc, torchi (variantă veche rusă), spre deosebire de pronunţarea cu и caracteristică limbii române ori limbilor din care sunt împrumutate etimoanele: Buialâc, Bugaz, Sultan, Rughi, Tudor, bucluc, turchi (turci) etc. Deci, numele fostului sat Buiucani este o creaţie proprie graiurilor moldoveneşti ale limbii române, formată pe baza numelui propriu (masculin) Buic/Buiac cu ajutorul sufixului toponimic -ani. Orice alte explicaţii cu alde Buiuc şi biuiuc "turanici" ţin doar de fantezia unor autori neiniţiaţi în materie.

Cartuşa Cartuşa este o denumire mai veche a unei părţi a fostului sat (în prezent oraş) Durleşti - parte componentă a municipiului Chişinău. Sub aspect geografic această parte de moşie a satului se găsea la extremitatea sa vestică. Actualmente de această veche denumire ne aminteşte doar strada Cartuşa din Durleşti, care începe dintr-un punct de întretăiere şi intersecţie a străzilor Alexandru cel Bun, Livezilor şi N.Testemiţeanu. I Despre Cartuşa (în varianta Carteşa) într-o mărturie hotarnică, datată cu 30 mai 1783, cu referire la satul Durleşti găsim: "...moşia Durleşti umblă în trei bătrâni anume Robuleţ, i Spânul, i Călugăresc, şi bătrânu Călugăresc iaste dat danie Sfintii Vineri... purcegând... pe lângă o piatră hotare ce iaste dela vale de limba de rediu ce să trage din Carteşa, şi de acolo la vale drept la Bâc peste părău ce vine din Carteşa şi piste arătură pără în Bâc la nişte sălcii... (mai apoi măsurătorii s-au - I.D.) întors înapoi peste părău ce vine din Carteşa, şi ne-am suit în dial la hotarul ce iaste între Buicani şi între Durleşti" [DB,p.ll5, 116]. Sub aspect etimologic, denumirea Cartuşa/'Carteşa coboară la un antroponim (o poreclă, un supranume, un nume de familie), purtat de un băştinaş al satului în timpuri anterioare anului 1783. Însă moşia Cartişa este cunoscută sub acest nume şi într-o danie de moşie a lui Chirvasie, nepotul lui Marna de Câine, feciorilor lui Zaharia Negru, datată cu 20 martie 1681, deci cu mult înainte de 1783[SDL,p.l34]. Cartuşa/Carteşa ar proveni din Cartuş/Carteş, care n-are nimic cu termenul cartuş "tub metalic sau de carton prevăzut cu o capsă, cu material exploziv şi cu proiectil sau cu alice, care serveşte ca muniţie pentru armamentul portativ; cutie paralelipipedică de carton care conţine un anumit număr de pachete de ţigări (din


fran. cartouche); etc."şi care îşi are originea într-o temă autohtonă Cart- de la care au mai fost formate şi alte nume de familie în antroponimiconul nostru (Cartog, Cartu(l), Cartea, Cartojan, Cartojea, Cărtuţă ş.a.), considerate de Ioan Pătruţ ca "derivate româneşti" [NPR, p.64; OR, p.45]. La începutul sec.XIX moşia Cartuşa (în izvoarele scrise şi Cartişa) este cunoscută şi ca sat (a.1817) în care locuiau 3 mazili şi 11 răzeşi împreună cu familiile lor [TBC, III, p.152]. Cartuşa îşi păstrează statutul de localitate aparte în componenţa comunei Durleşti până prin anul 1844 [OB, p.76]. În DSB (p.274) mai întâlnim informaţia precum că satul Cartişa (Cartuşa) ar fi fost întemeiat prin anul 1423 (?).

Ceucari Ceucari în prezent este denumirea unei zone locative a Chişinăului, geografic fiind aşezată puţin mai la nord de cartierul Poşta Veche. În mai multe ediţii se aminteşte precum că această denumire ar fi cunoscută din a doua jumătate a secolului XIX [KEC]. Însă o cercetare mai atentă a unor acte domneşti ne permite să aprofundam istoria denumirii. De exemplu, la 27 ianuarie 1680 domnitorul Gheorghe Duca poruncea, printr-un hrisov, lui Năstasie, pârcălabul de Chişinâu, şi lui Frăţiman, fost căpitan, ca ei să meargă "...la sat, la Spârcoceani, ce sintu pre vale Hlubocei, lângă Chişinâu şi să întrebaţ, de răzeaşi de acolo, şi de mejiaşii de penpregiur, câtă parte de ocină iaste a Mihului, a bătrânului în Spârcoceani... şi câte părţi de ocină au cumpărat Andrei Mihuleţ, pârcălabul... Asijderea, să aibă a socoati şi la sat la Ceuca(ni), ce iaste lângă Spârcoceani" [MEF, VI, p.119]. În felul acesta, reiese că în secolul XVII la nord de Chişinău în imediata apropiere a văii "Hlubocei" şi "lângă Spârcoceani" era situată localitatea Ceuca(ni). În original terminaţia -ni este luată în paranteză, fapt ce ne-ar duce la gândul că -ni ar fi o interpolare mai târzie în locul celei de -ri. Denumirea fostului sat s-ar fi format cu afixul -ar(i) cunoscut la crearea mai multor nume topice în Basarabia, în general la nivelul toponimiei minore. Exemple: Colţari (parte de pădure, s.Camenca,raionul Orhei), Limbari (fostă pădure, acum teren arabil, s.Drăsliceni, raionul Străşeni), Răcari (parte a s.Slobozia-Mare, raionul Vulcăneşti şi fosta gârlă în lunca Prutului între satele Chircani şi Goteşti) ş.a. În înţelesul nostru, Ceucari este format de la un radical antroponimic şi anume de la un nume personal, purtat de un fost deţinător a unui teren arabil Ceucă/Ceuca (nume purtat de bărbaţi, dar şi de femei) [DPIRP]. Iorgu Iordan înregistrează şi numele de familie Ceauca, Ceaucă, Ceucă, Ceucescu [DNFR], pe care le derivă de la apelativul ceucă "о specie de cioară, coţofană". La N.A.Constantinescu antroponimul Ceuca ar proveni din ceuca (cioca) "cioară" [DOR]. Dicţionarele noastre dialectale mai înregistrează şi adjectivul ceucaş (despre oameni) "cu un ochi puţin închis" [DD], iar acelaşi N.A.Constantinescu derivă antroponimul românesc Ceaur din adjectivul ceaur/ceur "saşiu" [DOR, p.234]. La


origine numele fostului sat Ceucari coboară la un nume personal ori o poreclă Ceuca/Ceucă, cunoscut băştinaşilor. Afixul -ar(i) ar fi putut fi adăugat la numele/porecla Ceuca/Ceucă mai târziu, însă -ar(i), în calitate de terminaţie, a putut să se dezvolte şi în urma contaminării apelativelor ceucajceuca cu ceaur/ceur. Prin secolul XVIII satul Ceucari se găseşte în decădere, iar pe la 1854 un nou stăpânitor al satului şi moşiei Ilia Vâvodţev dă "ocina" Ceucari în arendă unor evrei — "agricultori" pentru a-şi "construi sat" pe "dreapta şi stânga văii Hulboacei" 44 . În prima jumătate a secolului XX satul Ceucari (Cevcari), împreună cu satele Bulboaca şi Grătieşti, este parte componentă a comunei Grătieşti din plasa Budeşti, ţinutul Lăpuşna 45 . În componenţa Chişinăului acest fost vechi sat de răzeşi moldoveni este inclus doar prin anii 1967—1968.

Ciocana Ciocana în prezent este denumirea unui sector al Chişinâului, situat în stânga râului Bâc. Numele sectorului provine de la denumirea fostului sat Ciocana Nouă, inclus în hotarele Chişinâului abia în anul 1959. Până atunci Ciocana Nouă se subordona Primăriei din satul Coloniţa, raionul Vadul lui Vodă. Însuşi satul Ciocana Nouă a fost format de moldoveni în urma roirii altui sat Ciocana (Veche), care şi acesta în ianuarie 1971 este contopit cu satul Coloniţa. Prin anii 1942—1944 localitatea Ciocana Nouă, de la numele căreia şi provine denumirea sectorului Ciocana, împreună cu satele Bâc şi Otovasca intra în componenţa comunei Bubuieci, iar Ciocana Veche fusese subordonată în diferiţi ani şi Primăriei satului Budeşti, mai fiind cunoscută şi sub denumirea Fundul Ciocanel. Moşia Ciocana (pe al cărei teritoriu ulterior au apărut satele Ciocana Veche şi Ciocana Nouă) a aparţinut în trecut mai multor răzeşi şi moşneni. În 1800, de exemplu, aparţinea protopopului Stăvărache. Sub aspect etimologic denumirea Ciocana, în cele din urmă, coboară la numele de familie (şi personal) Ciocan. Un oarecare prim Ciocan — care ar fi stăpânit moşia Ciocana - , ar fi trăit prin secolele XV-XVII. Într-un act domnesc, datat cu 23 noiembrie 1757, se afirmă că moşneanul Darie Băluţel din satul Hârtop mărturisea precum că el stăpânea la acel timp moşia Ciocana şi că aceasta ar fi fost stăpânită şi de părinţii săi 46 . Un Andrii Ciocan, de asemenea, este cunoscut la 1774 ca trăitor în satul Gheţeoani [MEF, VII—II, p.427]. Faptul, că denumirea Ciocana coboară la numele personal ori de familie a unui fost prim-posesor, este confirmat indirect şi de denumirea dealului Ciocan, situat pe teritoriul fostei moşii, împreună cu alte înălţimi, cum ar fi Brăileanu şi Jidauca История Молдовей. Dokyменте ши материале. Volumul III. Partea II.— Chişinău, 1969.—P.453. Ordonanţa Nr. 19/1942 cu modificările survenite ulterior, privitoare la împărţirea administrativă a provinciei Basarabia pe judeţe, plăşi şi comune.—Chişinău, 1944.—P.68. 46 Sava A.N. Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului.—Bucureşti,1944.-P.235. 44

45


[DSB]. Atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât şi în România sunt cunoscute mai multe locuri (foste moşii, văi, sate, lacuri) numite Ciocan/Ciocana — toate provenite de la numele (personal ori de familie) Ciocan/Ciocanu, destul de răspândit în antroponimiconul românesc.

Costiujeni Costiujeni este denumirea unei zone locative în partea de sud-est a capitalei republicii. Este cunoscută în calitate de nume de sat la începutul secolului XX, însă nu se întâlneşte în registrele de evidenţă a satelor din Basarabia ori Republica Moldova. Conform KEC, denumirea Costiujeni ar fi cunoscută de pe la mijlocul secolului XIX şi în trecut ar fi fost proprietate mănăstirească. Pe o hartă, alcătuită în 1944 pe locul actualei zone locative, este notat un sătişor Costiujeni 47 . În studiile toponimice din republică, numele topic Costiujeni, sub aspect etimologic, nu şi-a găsit reflectare. În opinia noastră, denumirea Costiujeni ar coborî la un nume personal Costiug/Coşciug purtat de un prim-posesor băştinaş a unei părţi de moşie, ori la un nume/o poreclă a unui prim-moşnean (răzeş) aşezat pe acest loc. Faptul pare a se demonstra indirect prin următoarele exemple. Antroponimiconul românesc înregistrează numele de familie Costiug, Coşciug, Coştiug (ca variantă a lui Coşciug) [DNFR; DOR; DNFM], provenite, conform unor opinii, de la apelativul coşciug/coştiug. Şi numele satului Cotiujeni din fostul ţinut al Sorocii (ocolul Răutului) încă pe la începutul sec.XIX mai era cunoscut şi sub varianta Coşciujănii 48 ce ne-ar trimite în căutări etimologice la o bază antroponimică Coşciug. În hrisoavele domneşti de la finele sec.XVI — începutul sec.XVII, pe Căinari, afluent de stânga al Răutului, este amintit un "loc de sat mai sus de Coşciug" [DPIRL] 49 . În consecinţă, un nume personal (o poreclă) Costiug/Coştiug ar servi în calitate de etimon direct pentru numele topic Costiujeni apărut mai târziu pe teritoriul stăpânit de Mănăstirea Galata din Iaşi, prin sec.XVIII, inclusiv până în 1818.

Galata Galata în prezent este denumirea unei suburbii a Chişinăului subordonate Молдавская ССР. Главное Управление Геодезии и Картографии при СНК СССР.—Moscova, 1944. În perioada interbelică (1918—1940) cătunului (sătişorului) Costiujeni i s-a mai zis şi Cosinzeni (Se va vedea harta numită "Partea Basarabiei reprodusă după harta Rusă. Sc.l: 42000. Serviciul Geografic al Armatei. 1925. Este păstrată la Biblioteca Naţională în Chişinău în fondul 'Tezaur de manuscrise şi cărţi rare"). 48 Tomescu, Constantin N. Despre înmulţirea clericilor hirotonisiţi în Valahia la 1812 Izvod nominal al clericilor din eparhia Huşului//Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Volumul ХХШ.—Chişinău, 1933.— P.275. 49 Ghibănescu, Gh. Surete şi izvoade. Volumul IX (Documente basarabene).—Iaşi, 1914.—P.52. 47


sectorului Botanica. Este situată în zona aeroportului. În perioada sovietică (1944— 1991) i se mai zicea de către rusofoni şi "Poliot". Acest din urmă nume Poliot apare practic în acelaşi timp cu construirea aeroportului Chişinău (1944—1945). Numele de Galata este însă cu mult mai vechi şi este întrebuinţat de băştinaşii moldoveni în decurs de câteva secole. În trecut mai multe moşii, părţi de moşii şi sate din Basarabia aparţineau şi erau donate Mănăstirii Galata din Iaşi. Printre acestea făceau parte: Borceşti, Hiaciul, Buiucani, Hrusca, Făleşti, Ustia, Vovinţeni, Hlincea ş.a.

Gheţeoani (Gheţâoani) Gheţeoani în trecut se numea o parte a fostului sat Visterniceni, aşezată în partea sa sudică. În prezent în acele hotare se găsesc părţi componente ale actualelor zone locative Otovasca şi Ciocana. Mai înainte de sec.XVIII nu dispunem de careva hrisoave domneşti referitoare la istoria satului Gheţeoani. Recensământurile anilor 1772—1774 însă înregistrează satul Gheţeoani în calitate de "Slobozie Nouă", probabil apărută pe locul numit Gheţeoani, unde se găsea o mahala a localităţii Visterniceni care în diferite timpuri capătă statut de localitate aparte. Deci, în 1772 Gheţeoanii cu 179 de case (în acestea probabil intra şi numărul caselor din Visterniceni, deoarece recensământul din 1772 nu înregistrează satul sub numele Visterniceni) aparţinea spătarului Constantin Râşcanu [MEF, VII— I, p.94]. Deja în 1774 în Gheţeoani se găsesc 188 de case cu 149 birnici moldoveni, 7 scutelnici, 24 "volintiri", 2 mazili, 1 ruptaş şi 5 femei sărace. Tot aici mai sunt trecute în registre şi 20 de case pustii [МЕF, VII—II, p.428], rămase în această stare în urma nesfârşitelor războaie ruso-turce din secolul XVIII ce se petreceau pe teritoriul Moldovei. Mai bine de o sută de ani satul cu împrejurimile este stăpânit de boieri din familia Râşcanu; încă la începutul sec.XIX satul este stăpânit de stolnicul Dimitrachi Râşcanu. În anul 1800, la Chişinău, în timpul unui proces judiciar, stolnicul Dimitrachi Râşcanu n-a putut prezenta judecăţii careva hrisoave domneşti ce ar fi confirmat drepturile familiei Râşcanu asupra satului Gheţeoani. Judecata domnească însă a stabilit precum că satul cu denumirea Gheţeoani ar fi fost cunoscut încă din anul 1605. În 1644, Lupa, consoarta medelnicerului Mogâldea, dăruieşte jicnicerului Vasilachi Mazarachi jumătate din moşia Gheţeoani (Ghetâoani), cealaltă jumătate în acel timp aparţinea fratelui Lupei — postelnicului Grigoraş. Deja la 1666 moşia Gheţeoani era stăpânită de medelnicerul Mihalcea Hâncul, care ulterior a schimbat-o pe o altă moşie din judeţul Lăpuşnei. În ultima treime a sec.XVIII satul şi moşia Gheţeoani nimeresc, în condiţii necunoscute şi greu de verificat, în mâinile spătarului Constantin Râşcanu 50 . Suntem dispuşi să credem, că în timpul recensământurilor din anii 1772—1774 50

Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии. Volumul I.—Chişinău, 1900.—P. 185, 193, 200, 201, 205, 211, 218.


denumirea Gheţeoani, ca "partea de jos (de sud — I.D.) a satului Visterniceni", a fost extinsă asupra întregului sat Visterniceni. Aceasta s-ar fi datorat poate şi faptului că "Ioniţă, vornicul" satului, ar fi locuit anume în "partea de jos a satului Visterniceni" care se mai numea Gheţeoani. în actele istorice ale secolelor XVII—XIX denumirea fostului sat este înregistrată sub următoarele variante: Gheţeoani, Gheţâoani, Ghiţeoani. În opinia noastră numele satului coboară la un antroponim purtat de un băştinaş — prim-posesor al moşiei ori al unei părţi de teren din stânga râului Bâc — Gheţiu/Gheţâu/Gheţeu, care provine, la rândul său, de la numele bărbătesc Gheţa ori Gheţu, variantă a lui Ghiţa ori diminutiv din Gheorghiţă. De exemplu, un joimir Gheorghi Gheţiul este cunoscut pe la 1617—1619 ca împărţitor de locuri şi poieni din Tâmpeşti (ţinutul Neamţ) cu Budurlan Tâmpa [DPIRP]. Numele de familie Gheţiu, cunoscut şi în prezent în Chişinău, este format cu ajutorul sufixului antroponimic -iu, înregistrat, de asemenea, şi în componenţa altor antroponime: Gheorghiu, Grigoriu, Dimitriu, Vasiliu, Eftimiu, Manoliu ş.a. În felul acesta, denumirea Gheţeoani este formată cu ajutorul sufixului toponimic -ani şi se înscrie în lista lungă a denumirilor caracteristice acestui tip de toponimici, cum ar fi: Buiucani, Petricani etc.

Ghidighici Pe teritoriul republicii sunt aşezate două localităţi Ghidighici, azi practic contopite, care formează o comună subordonată municipiului Chişinău. Mai veche însă este fosta localitate Ghidighici, aşezată doar la 3 km de staţia de cale ferată Ghidighici, care apare şi ca localitate cu mult mai târziu. În ESM se afirmă precum că localitatea Ghidighici din preajma r.Bâc ar fi atestată documentar pe la 1567. În LM se susţine că Ghidighici — sat în raionul Străşeni —, ar fi atestat în calitate de localitate cu denumirea menţionată pe la 26 noiembrie 1610, iar orăşelul Ghidighici, subordonat Ghişinăului — doar la 18 iulie 1945. În NL (p.126) formarea numelui topic primar Ghidighici (din raionul Străşeni) este inclus în categoria toponimicilor cu "origine obscură". În mai multe surse istorice din secolul XVII numele satului (din raionul Străşeni) se întâlneşte sub variantele: Hăghidişeuţi (1610), Ghidighiş şi Hidighiş (1660), Highidiş (1680), iar în anul 1774 — Highidişul. Conform opiniei noastre, numele topic Ghidighici coboară la un antroponim local (iniţial poreclă sau supranume) Heghediuş, provenit din apelativul heghediuş/highidiş "scripcar, lăutar, viorist", împrumutat cândva din limba maghiară (hegheduş "scripcar") 51 . Acest din urmă cuvânt highidiş cu sensurile arătate circulă şi în prezent în graiurile româneşti din Transilvania 52 . Un preot Ioan Highidişu, trăitor în satul Highidiş (Ghidighici este o formăvariantă a denumirii mai târzie) era cunoscut pe la 1795, probabil ca unul din 51 52

Dron, Ion. Precizări la etimologizarea unor toponime cu "origine obscură"//Basarabia, 1995.—Nr. 7.—P. 142. Seche, Luiza, Seche, Mircea. Dicţionarul de sinonime al limbii române.— Bucureşti, 1982.


succesorii unui prim Highidiş — numele căruia a servit în calitate de eponim-etimon pentru crearea numelui topic Ghidighici 53 .

Hariton/Haritonovka Despre această fostă mică mahala a Chişinăului istoricul Gheorghe Bezviconi scria "...Cu timpul, în cursul veacului trecut, au apărut mahalalele mai noi: Bariera Sculerii (Skuleanskaia Rogatka, fosta Iaşilor) — în drumul spre Sculerii, iar la capătul ei — Haritonovka, poreclită după mazâlul Hariton Hâncu, un urmaş al sărdarului Mihalcea..."[BG, p.ll]. Conform informaţiei conţinute în DSB (p.280), satul Hariton/Haritonovka, iniţial în calitate de mahala a Chişinăului, s-ar fi constituit în anul 1906 pe pământul Durleştilor cu primăria în s.Durleşti (plasa Râşcani), pe o parte de moşie ce-i aparţinea proprietarului Hariton Hâncu (scris în actele ruseşti şi Hinculov) şi pe la 1923 avea 80 de clădiri cu 415 bărbaţi şi 443 femei.

Hrusca În hrisoavele domneşti din sec.XVI—XVII, teritoriul fostului sat Hrusca este localizat în partea de sud-vest a sectorului Centru şi cea vestică a sectorului Botanica. Actualmente hotarele moşiei Hrusca s-ar fi mărginit la sud-est cu strada Valea Crucii, la nord-vest cu şoseaua Hânceşti, iar hotarul de vest ar fi trecut pe linia străzilor Grenoble şi Mioriţa. Prima atestare a satului Hrusca o întâlnim în hrisovul, emis de cancelaria domnitorului Iliaş II sau Iliaş Rareş (1546—1551), datat cu 1 martie 1548. În hrisov se menţionează că o oarecare Neacşa şi sora sa Anghelina (fiicele lui Costea Posadnic) au vândut "ocina", pe care au stăpânit-o încă de pe timpurile cârmuirii domnitorului Ştefăniţă (Ştefan cel Tânăr, anii de domnie: 1517—1527) şi care includea doar partea "de sud" a moşiei Hrusca, situată "până la gura văii Curva" (Valea Crucii de azi). Neacşa şi Anghelina au vândut partea lor de "ocină" slugilor domneşti Bran, Mihuţă, Ion şi Simion. Cea de a doua menţionare este legată de ziua de 12 martie 1548, când Magduşca, Frăţian, copiii lui Stan, cât şi Nicoară, Urâta, Dragana şi Cemordea, copiii Neacşei — toţi nepoţi ai lui Costea Posadnic —, au vândut deja partea "de sus" (adică cea de nord), ce le aparţinea, a satului Hrusca "slujilor domneşti" Stănilă, Ghidion şi Bran[MEF,II, p.285-290]. O altă atestare, mai târzie, a satului Hrusca se întâlneşte într-un certificat de hotărnicie, întocmit de pârcălabii lăpuşneni în legătură cu demarcarea în 1642 a pământurilor localităţii, aflate în posesia târgului Chişinău "dinspre Hrusca". În certificat se precizează că hotarul ducea de la "...Bâc până la (locul) unde se uneşte cu 53

Arhiva Naţională a Republicii Moldova: fond 220, nr. de inventar 1, dosare 643, 715.


Spinoasa de pe cursul apei, iar în deal până la locul Buecani". În hrisovul domnesc din 24 ianuarie 1739 şi în cel din 19 martie al aceluiaşi an, satul Hrusca figurează ca localitate ce ţine de Mănăstirea Galata. Tot aici găsim că oamenii şi răzeşii "...din Hrusca au măsurat şi au arătat ("slujilor domneşti" — I.D.) ...hotarele, ce despart Chişinăul de Hrusca, de la apele Bâcului la amiază până la vârful colinei, unde apa coteşte, şi până la locul unde se leagă cu localitatea Schinoasa" 54 . Altfel spus, hotarul "de sus" — de nord-vest —, trecea în acei ani printr-un loc cu colină, situat la marginea Văii Schinoasa, unde "se legau" hotarele satelor Chişinău, Buiucani, Schinoasa şi Hrusca. În documentele istorice din a doua jumătate a sec.XVIII Hrusca, în calitate de localitate aparte, nu se mai aminteşte. Probabil, acest sat treptat a fost "asimilat" de Chişinău ori a fost împărţit între mai mulţi proprietari. În orice caz, recensământurile Moldovei din anii 1772—1774 înregistrează târgul Chişinău, satele Buiucani, Gheţâoani, Durleşti, Hidighiş, dar nu şi satele Hrusca, Vovinţeni, Visterniceni, Schinoasa şi altele. Mai târziu pe teritoriul moşiei satului Hrusca a fost întemeiată localitatea Mălina, asimilată şi aceasta de oraşul Chişinău. Într-un articol, publicat la 10 iulie 1996 55 , am stăruit asupra explicării provenienţei numelui topic Hrusca de la un termen vechi, împrumutat de moldoveni din graiurile insulare ale ucrainenilor migranţi în spaţiul Prut-Nistru. Pentru aceasta în calitate de exemplu au fost enumerate cuvintele ucrainene грузкий "mocirlos, mlăştinos", грузь "mocirlă, mlaştină". Hrisoavele domneşti din secolul XV (1487) atestă pe dreapta bazinului râului Siret (în Moldova de dincolo de Prut) denumirea râuleţului Hruzkii, Şomuz, inclusiv şi în varianta Hruskii Şomuz 56 . Hruskii Şomuz e vechea denumire a Şomuzului Mic, afluent de dreapta al Siretului, care în hrisoavele domneşti de limba română poate fi întâlnit şi în variantele Şomuzul Mocirlos şi Şomuzul Puturos — denumiri (variante) absolut adecvate variantei ucrainene vechi Hruskii Şomuz. În felul acesta, iniţial denumirea Hrusca ar fi reflectat particularităţile mlăştinoase ale unei părţi de relief şi ale teritoriului viitorului sat Hrusca. Astfel de particularităţi ar fi putut fi caracteristice văii pârăului numit mai târziu Mălina. În acelaşi timp pentru etimologizarea numelui topic Hrusca nu excludem provenienţa lui antroponimică. Un nume personal masculin (ori un supranume) Hrusca putea fi purtat de unul dintre primii posesori ai moşiei satului. Acest nume bărbătesc a putut să se dezvolte "cu aspiraţie" (adică prin proteza unui h iniţial) în graiurile moldoveneşti de la o temă antroponimică Rus (Hrusca) aşa după cum susţine N.A.Constantinescu în DOR (p.299, 365). Unele viitoare cercetări în această direcţie, credem vor elucida completamente problema ridicată de noi aici. Un lucru însă este cert: toponimul Hrusca este format de locuitorii băştinaşi ai acestui meleag. Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии. Volumul I.— Chişinău, 1900.—Р.176, 178, 179. Dron, Ion. Hrusca//Curierulde seara.—1996.—10 iulie. 56 Словарь староукраинскою тыка XIV—XV cm. Volumul II.—Kiev, 1987.-P.520. 54 55


Mălina Mălina în prezent este denumirea unui cartier locativ "împărţit" de sectoarele Centru şi Botanica ale capitalei în două părţi inegale (după suprafaţă), cunoscute populaţiei locale sub numele de Mălina Mică (sectorul Centru) şi Mălina Mare (sectorul Botanica). Denumirea Mălina mai este eternizată şi de numele străzilor Mălina Mare (fosta Kerci) şi Mălina Mică (fosta Uşinski). Mălina, în calitate de denumire a cartierului locativ, provine de la numele vâlcelei Mălina, pe fundul căreia curge şi un râuleţ nu prea mare (cu o lungime de circa 4 km), afluent de dreapta al râului Bâc. Vâlceaua şi râuleţul îşi au începutul lângă str.Grenoble şi continuă până în regiunea Gării Feroviare. Pe pantele vâlcelei Mălina (care în sec.XVI — prima jumătate a sec.XVTII era parte componentă a moşiei satului Hrusca) în a doua jumătate a sec.XVTII — sec.XIX a fost întemeiat un sătişor moldovenesc, în care pe la începutul sec.XIX s-au aşezat cu traiul şi câteva familii de ucraineni, precum şi trei familii de ruşi ortodocşi de rit vechi. Printre locuitorii satului Mălina în anii '20—'30 ai sec.XIX cele mai răspândite erau numele de familie Perju, Rusu, Doncenco 57 . Încă în anul 1817 moşia Mălina cu 24 de gospodării ţărăneşti aparţinea Mănăstirii Sfânta Vineri din Iaşi 58 . Tot aici, în vâlceaua satului Mălina până prin anul 1823 a activat o ceată nu prea mare a haiducului Ursul. Acţiunile cetei erau orientate împotriva autorităţilor ţariste ruseşti. Potrivit amintirilor scriitorului rus A.F.Veltman (1800—1870), care a lucrat şi a trăit în Basarabia între anii 1818 şi 1831 şi a scris o povestire "Ursul", haiducul Ursul împreună cu copărtaşii săi Bogacenco şi Sobolev slujeau "eteria moldovenească". Într-un articol, publicat la 26 aprilie 199659 , ne-am pronunţat asupra etimologiei denumirii Mălina, care ar fi provenit de la termenul mălin însemnând în graiurile moldovenilor Prunus padus. Unele varietăţi ale acestui arbust mai erau cunoscute şi sub numele de Lemn câinesc şi Mălin negru (a nu se confunda cu mălină, cuvânt împrumutat recent din graiurile ruseşti). Locurile unde pe timpuri creştea în condiţii naturale arbustul numit mălin, populaţia românofonâ, de obicei, le denumea Mălina. Însă mai lăudabilă în prezent pare opinia care ar deduce provenienţa denumirii vâlcelei (mai târziu şi a satului Mălina) de la numele personal Mălin, purtat de un băştinaş, care ar fi obţinut prin cumpărare prin sec.XVII, ori chiar pe la începutul sec.XVTII o parte din moşia satului Hrusca. De exemplu, un oarecare Darii Mălinul este cunoscut în 1774 printre birnicii satului Gheţeoani [MEF, VII-II, p.427]. În antroponimiconul nostru sunt destul de frecvente numele de familie: Malin, Malinaru, Mălin, Mălină, Mălineanu, Mălinescu, Mălinici [DNFR, DNFM, DOR], derivate de Iorgu Iordan de la mălin "arbust sau arbore mic din familia rozaceelor" (despre care am amintit şi mai sus). Malina/Mălina în sec.XIV—XVII a fost şi un nume feminin destul de răspândit în Tomescu, Constantin N. 99 sate din ţinutul Orheiului la 1820//Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău.—Chişinău, 1929. 58 Халиппа И. Бессарабия в момент присоединения ее к России//Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии. Volumul III.—Chişinău, 1907.—P. 153. 59 Dron, Ion. Mălina//Curierul de seară.—1996.—26 aprilie. 57


Moldova [DPIRP].

Mazarachi Denumirea Mazarachi în Chişinâu este artibuită unei biserici Şi unui promontoriu, orientat spre malul râului Bâc, pe suprafaţa căruia este aşezată biserica şi teritoriul unuia din cele mai vechi cimitire din Chişinău. Se presupune că biserica a fost construită în anul 1752 în Piatră, în cinstea Naşterii Maicii Domnului, iar în 1818 a fost restaurată. Mai există şi părerea că Biserica Mazarachi (Măzărachi) ar fi una din cele mai vechi construcţii arhitecturale din capitală 60 . În trecut, în Chişinău, Mazarachi(Măzărachi) se numea nu numai biserica, dar şi teritoriul din împrejurimi care cu timpul a fost împuţinat foarte mult. Tradiţia populară, păstrată printre urmaşii autohtonilor în Chişinău, leagă provenienţa acestei denumiri de numele ctitorului — un latifundiar şi dregător Măzărachi din Moldova sec.XVIII — începutul sec.XIX. Într-adevăr, pe la 1800 jicnicerul şi medelnicerul Vasilachi Mazarachi stăpânea o jumătate din s.Gheţeoani, devenit parte componentă a Chişinâului. Despre acest Vasile Mazarachi în scrierile istoricului Gheorghe Bezviconi găsim: "Se crede că în prima jumătate a sec.XVIII pârcălabul Vasile Mazarachi ar fi reclădit din piatră o biserică mai veche din lemn, arsă de tătari. în tot cazul acest Mazarachi trebuie să fie ctitorul bisericii, căci numai în asemenea situaţii biserica nu se zicea după sfântul patron, ci purta porecla după ctitor — Mazarachi, Râşcan, Ciufli etc." 61 Boierul Vasile Măzărachi (Mazarachi) ar fi trăit o viaţă destul de lungă, deoarece în anii 1739—1741 îi întâlnim numele în hrisoave domneşti în calitate de "biv-vtorvisternic" şi ca dregător domnesc ce era împuternicit a "alege hotarele" moşiei Buiucani încălcate de târgoveţii din Chişinău, iar în anul 1800 acest boier ca jicnicer şi medelnicer stăpânea o parte din Gheţeoani 62 . Tot Vasile Măzărachi pe la 1734 ar fi fost şi pârcălab de Chişinău, conform unor ştiri, depistate din diferite hrisoave domneşti de către Gh.Ghibănescu 63 . Dacă vom arunca o privire asupra hărţii Chişinâului din secolele XVII-XIX vom vedea că Gheţeoanii, stăpâniţi de Vasile Măzărachi pe la 1800 (poate şi mai devreme, dar poate şi mai târziu), se găsesc exact pe partea opusă a râului Bâc faţă de locul construirii Bisericii Mazarachi. Credem că biserica amintită a fost ctitorită în piatră de Vasile Mazarachi (Mazarachi) anume pe teritoriul unei părţi din Chişinâu care îi aparţinea fie în urma unei cumpărături, fie în urma unei moşteniri, necunoscută nouă în prezent. Istoricul I.Halippa, folosind unele opinii greşite expuse de Mihail Ceachir (Ciachir) în mai multe rânduri, care aprecia aproape toate numele topice din 60

61

Ciobanu, Ştefan. Chişinăul.—Chişinău, 1925.—P. 107-109.

Bezviconi, Gheorghe. Semimileniul Chişinăului.—Chişinău, 1996.—P.12.

Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии. Volumul I.— Chişinău, 1900.—Р.206, 241, 246. 63 Ghibănescu, Gh. Ispisoace şi zapise. Volumul VI. Partea II.—Iaşi, 1933.—P.43, 166,171. 62


Basarabia ca provenite din etimoane turceşti şi tătăreşti, de asemenea, a lansat opinia conform căreia denumirea "La Mazarachi" ("Mazarachi") ar fi însemnat cândva "La cimitir", Însuşi cuvântul Mazarachi ar fi provenit din "turcescul" mazar cu înţelesul de "cimitir", iar biserica ar fi fost construită (cu trimitere la acelaşi M.Ceachir, găgăuz de felul său, născut la 27 aprilie 1861 în localitatea Ceadâr-Lunga) de "serdarul turc Mazarachi". Opinia greşită, lansată de Mihail Ceachir, preluată de Ion Halippa, a nimerit şi pe paginile lucrărilor istoricului basarabean Alexandru Boldur care scrie inadecvat precum că "Biserica Naşterea Maicii Domnului poartă numele de "Mazarachi", un nume tătăresc care înseamnă cimitir, schit" 64 . Versiunea eronată, lansată de Mihail Ceachir, precum că biserica ar fi fost construită de un "serdar turcesc" "s-ar confirma" prin faptul aflării în vecinătatea bisericii a unui cimitir care în limba turcă şi este desemnat prin cuvântul mazar (deşi în turcă mezar are sensul de "mormânt", iar cimitirul este înţeles prin mezarlâk). Această versiune eronată nu ţine piept nici celei mai mici critici. În primul rând, serdarii turci n-au construit pe teritoriul Moldovei nici un locaş creştinesc. În al doilea rând, lângă orice biserică creştinească în trecut se găsea un cimitir, iar în al treilea rând, nici într-o limbă turanică noţiunea cimitirului nu este redată printr-un cuvânt mazarachi, format cu un sufix care nu este specific limbilor turanice. Denumirea Mazarachi (La Mazarachi) este o creaţie autohtonă, pornită de la numele de familie a ctitorului bisericii Vasile Mazarachi. n antroponimiconul nostru mai multe nume de familie sunt formate de la cuvântul de origine autohtonă dacogetică mazăre: Mazăre, Mazăru, Mazarache, Măzărescu, Măzărescul [DNFR, DNFM, DOR, MEF, II, p.431]. Toate născocirile şi invenţiile cu privire la "serdarul (cimitirul) turcesc ori tătăresc", care n-au nimic comun cu realitatea istorică şi nu-şi găsesc nici un fel de suport ştiinţific, trebuiesc abandonate.

Munceşti Munceşti este denumirea unui cartier locativ aşezat de-a lungul în dreapta râului Bâc în sud-estul capitalei. Localitatea Munceşti a fost inclusă în raza oraşului Chişinău prin anii '20 ai secolului nostru. Către anul 1812 satul Munceşti devine proprietate a Mitropoliei din Iaşi ca pe la 1817 să treacă în stăpânirea boierului I.Vartolomeu. În anul 1820 această localitate avea 30 de gospodării ţărăneşti, 3 gospodării ale unor feţe bisericeşti, o gospodărie a unui ucrainean şi una a unui evreu. Localitatea dispunea de o biserică din lemn, cunoscută încă din anul 1805, de o moară de apă, situată pe râul Bâc, şi de o prăvălie. Cel mai timpuriu act istoric cu privire la denumirea localităţii Munceşti, după părerea istoricului Ion Halippa, se referă la anul 1642. La acest an este menţionat în calitate de martor, în timpul unei demarcări de hotare, un oarecare "Păvăl din 64

Boldur, Alexandru. Istoria Basarabiei.—Bucureşti, 1992.—P.83.


Mănceşti". Puţin mai târziu, anume la 1 iunie 1671, într-un hrisov, emis de cancelaria domnitorului Gheorghe Duca, sunt amintiţi în calitate de martori ai unei hotărnicii "Ion de Mănceşti, şi Hilohie de acolo" [MEF, VI, p.54]. Deci, numele mai vechi al satului ar fi fost Mănceşti, iar forma Munceşti este o creaţie fonetică mai târzie. La baza denumirii Mănceşti, fără îndoială, se găseşte numele personal Manciu/Mancea/Mâncea, cunoscut în antroponimiconul nostru şi în calitate de nume de familie (Mancea, Manciu [DNFM]). Prin secolul XIX denumirea Mănceşti/Mânceşti deja s-a transformat fonetic în Munceşti, în care vocala ă (ori â) a trecut în u. Pentru comparaţie: munuţă din mâinuţa/mânuţă, Lupul Muna-Scurta (anul 1808) din Lupul Mânăscurtă. munel "mâner la sertar", mununt/mununch "mănunchi" (în unele graiuri moldoveneşti la est de Prut; DD). În modul acesta, Munceşti provine din Mănceşti/Mânceşti, n-are nimic comun cu cuvântul muncă şi coboară la numele unui fost posesor de terenuri în zonă ori a unui fost prim-locuitor băştinaş (Mancea/Manciu /Mâncea) pe teritoriul viitorului sat.

Negreşteni Sub această denumire în secolul XIX era cunoscută o mică suburbie a Chişinăului situată ca şi Tăbăcăria pe malul drept al r. Bâc, în zona Gării Feroviare 65 . Despre fosta suburbie ne mai aminteşte doar o stradă aflată pe acest loc, cu acelaşi nume. Denumirea ar proveni de la un nume colectiv, adică un nume acordat mai multor locuitori strămutaţi poate prin sec.XVTII ori la începutul sec.XIX dintr-un alt sat Negreşti, care ar fi avut de suferit de pe urma războaielor ruso-turce. Azi este imposibil de stabilit din care anume sat Negreşti s-ar fi strămutat noii locuitori numiţi negreşteni. În recensământurile din anii 1772 —1774 găsim un sat Negreşti în rândul localităţilor Roşcani, Tătărăşti, Găieşti, fapt ce ne dă posibilitatea de a identifica satul amintit cu localitatea actuală Negreşti de pe teritoriul raionului Străşeni. Conform unor informaţii, azi greu de verificat, astfel s-ar fi numit în trecut şi satul Brăila din actualul raion Ialoveni. În acelaşi timp, satul Negreşti din raionul Străşeni, înregistrat în recensământurile anilor 1772—1774, este greşit identificat de unii cercetători cu satul Brăila, care s-ar mai fi numit şi Negreşti, 66 iar Brăila (din raionul Ialoveni) incorect este cronologizat ca fiind atestat sub denumirea Negreşti la 6 martie 1443 [LM, 85]. Putem doar presupune că negreştenii, stabiliţi pe la finele sec.XVTII ori pe la începutul sec.XIX la o margine a Chişinâului, ar putea fi locuitori ieşiţi dintr-un sat Negreşti, însă neidentificat în prezent.

Otovasca 65 66

Харабаджиу Л. Вспомним старый Кишинев//Вечерний Кишинев.—1990.— 26 aprilie. Carol (Gujuman), Sofia. Băcioi. Monografia satului.—Chişinău, 1995.— P.27, 28, 32.


Otovasca este denumirea unei zone locative, situată în partea stângă a râului Bâc, care se învecinează la nord şi nord-est cu cartierul Râşcani, iar la sud şi sud-est — cu Ciocana Nouă. Numele Otovasca provine de la denumirea unui fost sătişor care a luat fiinţă pe locul părţii de sud a fostului sat Gheţâoani. De fapt, acest sâtişor Otovasca poate fi privit şi ca o continuare a s.Gheţâoani (Gheţeoani), însă cu denumirea schimbată în dependenţă de numele stăpânitorului satului ori a unei părţi de sat. O localitate Otovasca este cunoscută pe acest loc oficial din jumătatea a doua a sec.XIX. Ar fi intrat în raza oraşului prin anii '20 ai secolului nostru, însă în anii '50— '60 din nou găsim în registrele localităţilor din Basarabia (RSS Moldovenească) satul Otovasca ca localitate aparte, subordonată s.Coloniţa din fostul raion Vadul lui Vodă 67 . Deja în registrele anilor 1967—'68 Otovasca, ca şi Ceucari, nu mai figurează ca localităţi aparte, fiind complet asimilate de Chişinău. In graiurile autohtone este bine cunoscut adjectivul otova ca sensul "drept, neted; specific, la fel" şi cu sens adverbial "drept, la fel". Acelaşi cuvânt se mai utilizează la determinarea unor caracteristici fizice exterioare ale unui om. Bunăoară otov(ă) poate fi numit un bărbat (ori o femeie) fără talie. În limba română acest cuvânt este considerat de provenienţă necunoscută. În nomenclatura toponimică există termenii geografici otova "loc drept" şi otovană "vale ce are forma unei gropi sau hârtop cu fund plat şi lat" 68 . În acelaşi timp, este semnificativ faptul că în sec.XVIII (a. 1776) în satele Sămănanca, Tulbureşti şi Teleşeu din ţinutul Orhei mai mulţi moldoveni erau cunoscuţi sub numele de familie Otovă 69 .69 Printre locuitorii Chişinăului şi a satelor Buiucani, Durleşti, Gheţeoani între 1772—1774 nu întâlnim un Otova/Otova, însă este posibil ca cineva dintre băştinaşi de prin satele din împrejurimi, ceva mai târziu, să fi cumpărat o parte de moşie a satului Gheţeoani şi — stăpânind-o — să-şi înveşnicească numele. Cu timpul, un sector de pământ (o parte de moşie), ce-i aparţinea unui oarecare Otov(ă), unde Otov(ă) putea fi nume de familie, dar şi poreclă, a căpătat denumirea Otovasca. Pe teritoriile locuite de românofoni mai multe denumiri de locuri sunt formate cu sufixul -asca/-iasca/-easca: Boiereasca (s.Vadul lui Isac), Domneasca (s.Căpriana), Mănăstireasca (s.Semeni), Ţărăneasca (or.Cahul), Borogăneasca (or.Comrat) etc. În felul acesta, Otovasca poate fi inclusă în categoria urbanonimelor (cartiere, zone locative) din capitală, provenite de la nume de familie (supranume ori porecle) ale băştinaşilor: Buiucani, Valea Dicescul, Pruncul, Râşcani, Visterniceni etc.

Petricani Astfel este denumit un cartier locativ al Chişinăului, situat în partea de nordМолдавская ССР. Административно-территориальное деление на 1 января 1955 года.—Chişinău, 1955. Porucic, Т. Lexiconul termenilor entopici din limba română în Basarabia //Arhivele Basarabiei.—1932.—-Nr.4.— P.314, 315. 69 Arhivele Basarabiei.—1938.—Nr. 1-4.—P.111, 113. 67 68


vest, pe stânga râului Bâc. În KEC şi DSB găsim precum că satul Petricani ar fi cunoscut sub acest nume în sursele scrise din anul 1503. Într-un hrisov domnesc din anul 1521, emis în cancelaria domnitorului Ştefăniţă, se aminteşte de un sat "...pe Bâc anume Pietreştii" şi precum că "Ghinda şi soru-sa Neaga... şi mătuşa lor Nastea... şi neamurile lor Fădoraşcu... s-au jăluit cu mare jalobă şi cu mare mărturie de pe la mejieaşii de prin prejiur, zicând că ispisoacele, ce le-au avut de la domnii cei de mai înainte de noi (de Ştefăniţă — I.D.): de la Iliaş, şi de la Stefan voievod, şi de la moşul domniei meale, de la Stefan voievod... s-au prăpădit în vremea tătarilor, când au făcut războiu asupra ţării noastre" [MEF, I, p.26]. Dacă este să dăm crezare hrisovului, însă nu există nici o îndoială în privinţa autenticităţii lui, atunci luând în consideraţie domnia lui Iliaş şi Ştefan II între 1435 şi 1442, reiese că Pietreştii ar fi existat în calitate de localitate aparte cel puţin din anul 1442. Acel sat Pietreştii, zis mai târziu şi Petricani, după vârstă ar concura cu satul de "...lângă Bâc, de cealaltă parte (adică din stânga Bâcului — I.D.), pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş, la Fântână, unde este Seliştea Tătărească în dreptul păduricii", deci cu nucleul propriu-zis al Chişinăului, care în calitate de localitate pe la 1436 (17 iulie) se afla în stânga Bâcului, dar cu includerea unor terenuri în moşia satului şi din dreapta Bâcului. În antroponimiconul nostru numele Petric, Petrică, Petrican, Petricanu — derivate şi diminutivale de la Petru (Petre, Petrea) — sunt destul de frecvent întrebuinţate. De exemplu, în sec.XV Petricâ este numele unui dregător în sfatul domnesc, un alt Petrică (Petrica) la 1594 stăpânea un loc pe râul Cahul, în sec.XV un alt Petrică, fratele lui Duma Uranie, stăpânea Cobâlca, Bezinul şi Samboala [DPIRP]. Pe la 1488—1489 mai exista un sat Petricani în împrejurirmile localităţii Bujor din raionul Hânceşti, azi dispărut 70 . Însăşi denumirea este formată de autohtonii românofoni cu ajutorul sufixului toponimic -ani, caracteristic pentru o întreagă categorie de nume topice: Buiucani, Bisericani (Glodeni), Dămăşcani (Râşcani), Zăicani (Teleneşti), Isăicani (Nisporeni), Chircani (Cahul) etc. Moşia Petricani în diferite timpuri a aparţinut mai multor stăpâni. De exemplu, la începutul sec.XIX — comisului Alexandru Panaiti, iar la răscrucea secolelor XIX—XX — lui Nicolae Donici. În 1817 în satul Petricani locuiau 22 bărbaţi (numărul femeilor pentru acel an în registre nu-i arătat), printre care: 1 popă, 1 "pălămar", 10 capi de familii şi 10 celibatari. În sec.XIX moşia satului se hotărnicea la sud-est cu cea a satului Visterniceni. Deja în 1912 în Petricani existau 35 de gospodării cu un număr total de 166 oameni, În limitele Chişinăului satul este inclus doar în deceniul doi al sec.XX. Satul Petricani însă rămâne cunoscut în istoria noastră şi prin faptul că aici în 1880 s-a născut astronomul moldovean Nicolae Donici (decedat în 1960), care a devenit mai târziu membru al Societăţii Astronomilor din Heidelberg (Germania) şi membru de onoare al Academiei Române (1922). Mai mulţi ani acest savant a efectuat cercetări şi la observatorul astronomic din Pulkovo (Rusia), În 1908 Nicolae 70

Costăchescu, M. Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare.—Iaşi, 1933.—-P.130-131.


Donici a organizat şi a construit la moşia sa din Dubăsarii Vechi primul laborator astrofizic din Moldova. Pe teritoriul moşiei satului Petricani, pe versantul stâng al Văii Gâştelor, în anul 1953 a fost descoperit un complex arheologic cu vestigii ale culturii CerneahovSântana de Mureş (secolele II—IV d.Hr.), evidenţiată în spaţiul Danubio-CarpatoNistrean prin ponderenţa elementelor autohtone daco-getice.

Poşta Veche În prezent aşa este denumită o zonă locativă, situată în partea de nord-vest a oraşului, în sectorul Râşcani, fiind limitată la vest de zona Petricani, iar la nord — de o alta, numită Ceucari. Tot Poşta Veche este denumită şi o stradă întretăiată de strada Doina şi mărginită de străzile Podgorenilor şi Calea Orheiului. Toponimicul provine de la numele fostului sătişor moldovenesc Poşta Chişinău, întemeiat pe la finele sec.XVIII pe lângă o staţie de poştă (menzil), unde călătorii îşi schimbau caii. Moşia satului, în sec.XIX, mai aparţinea banului Dimitrachi Râşcanu, care stăpânea şi satul Visterniceni şi moşia Râşcani. În DSB (p.284) găsim precum că fostul sat Poşta Veche ar fi fost întemeiat prin anul 1861, însă această informaţie nu rezistă criticii. Conform unor indici de statistică a timpului, în anul 1817 la Poşta Veche (numită atunci Poşta Chişinău) se aflau 28 de gospodării ţărăneşti cu 32 birnici, între care 4 burlaci [TBC, III, p.157]. În 1912 în acest sat se găseau deja 147 gospodării cu 607 locuitori. În perimetrul oraşului localitatea a fost inclusă prin anii '20 ai secolului nostru. La începutul sec.XX poşta, ca instituţie, a fost transferată în oraş pe strada Căuşenilor, iar aşezarea Poşta Chişinău a început să fie numită Poşta Veche. Pe teritoriul republicii, ca şi în alte părţi, în trecut erau cunoscute mai multe locuri numite Poşta/Poşta care fiind poşte de cai, adică menziluri, îşi păstrau coloritul arhaic al secolelor trecute. Poştele de cai erau aranjate în fosta Moldovă feudală la anumite distanţe una faţă de alta. De exemplu, de la Chişinău până la Orhei erau doar 2 poşte, până la Tighina — 3, iar până la Sculeni — 7. În graiuri, prin extensiune semantică termenul a început să însemne o distanţă dintre două staţii egală cu 3-4 ceasuri de mers cu caii ori aproximativ cu 20 km. O altă localitate mică, numită "Poşta de la Ţânţăreni" (în ocolul Răutului de Sus), era cunoscută în prima jumătate a sec.XIX 71 .

Pruncul Pruncul este denumirea unei zone teritorial-industriale a oraşului Chişinău situată în partea de nord-vest. Tot Pruncul se numeşte şi o haltă feroviară dintre Visterniceni şi Vatra. O stradă în Chişinău, de asemenea poartă numele Ioan Pruncul. Tomescu, Constantin N. 132 sate din Ţinutul Orheiului la 1820//Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti .Chişinău, 1930. 71


Aceste denumiri coboară, în cele din urmă, la numele unui fost mare latifundiar din Basarabia secolului trecut — Ion (Ioan) Pruncul şi descendenţilor acestuia. În istoriografia românească genealogia familiei Pruncul este coborâtă la un oarecare boier Pruncul de presupusă origine armeană, care şi-ar fi tradus numele din Manuk 72 . Însuşi Ioan Pruncul îşi explica nobleţea ca fiind unul din urmaşii vornicului Bucium, care pe la 1590 ar fi stăpânit moşia Fauri (la vest de Prut), astfel considerându-se urmaş al unei spiţe boiereşti autohtone. În cele mai multe cazuri, cercetările genealogice în actele de arhivă ori în baza hrisoavelor domneşti sunt efectuate pe linie patrimonială, dovezile de ordin matrimonial, uneori, lipsind completamente, însă spiţa nobleţei şi autohtonismul neamului poate fi autentic, de cele mai multe ori, anume pe linie matrimonială, fapt întrucâtva valabil şi pentru genealogia basarabeană autohtonă a lui Ioan Pruncul. În 1849 în Lista nobililor basarabeni este inclus un Carl (Scarlat) Pruncul (fiul lui Ion) cu menţiunea "neamul este demonstrat din 1814", "origine basarabeană" 73 . În 1824 Ion Pruncul devine deputat în Consiliul Suprem al Guvernului basarabean (în acel timp Basarabia în componenţa Imperiului Rus mai profita de aparenţele unei autonomii). În Basarabia Ioan Pruncul a desfăşurat o activitate intensă pe scara ierarhică şi obştească militând pentru păstrarea autonomiei Basarabiei în cadrul Imperiului Rus şi pentru reglamentarea şi verificarea activităţii unor mănăstiri cărora în Basarabia le aparţineau mai multe moşii. După eşecul eteriştilor greci din 1821, multe feţe bisericeşti de origine greacă au primit moşii în Basarabia cu tot cu sate şi mănăstiri închinate ori subordonate Sfântului Munte Aton, în timp ce localnicii trăiau în sărăcie. În sec.XIX neamul Pruncul deţinea un şir întreg de moşii şi (însuşi Ioan Pruncul locuia în Chişinău pe strada care astăzi îi poartă numele). Printre ele: Pârliţa (raionul Ungheni), Văsieni (raionul Hânceşti), jumătate din s.Ghidighici din coastele Chişinăului, s.Horodişte din raionul Rezina (un timp s-a mai numit şi Pruncul [DGB, p.169]), satul Grozeşti din fostul ocol al Braniştei (în stânga Prutului), s. Mlădineşti şi jumătate din s.Trifeni (actualul sat Păşcani din raionul Hânceşti) "pe valea Lăpuşnii" [SDL, p.22, 70]. Insă partea moşiei satului Ghidighici, dinspre Chişinău, îi revine lui Ioan Pruncul doar prin zestrea de căsătorie cu Ecaterina, fiica banului Iordache Krupenski, fost şi acesta deputat în Consiliul (Sfatul) Suprem al Basarabiei (1818— 1828). În felul acesta, Pruncul a început să fie denumită partea de moşie din Ghidighici doar după căsătoria cu Ecaterina Krupenski. Dintre urmaşii lui Ion Pruncul cel mai cunoscut a fost Pavel, care a lăsat moştenire câteva producţiuni literare neînsemnate şi a fost prieten cu scriitorul Constantin Negruzzi. Se consideră că spiţa basarabeană a familiei Pruncul pe linie bărbătească s-ar fi stins în 1876, odată cu moartea lui Scarlat (Carl) Pruncul. Despre Ioan (Ion) Pruncul istoricul I.P.Liprandi (1790— 1880) a scris că acesta Bezviconi, G. Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Vol.II.-Bucureşti, 1943.-P.147. Алфавитный список Дворянских родов Бессарабской губернии Внесенных в дворянскую книгу по 1-ое января 1909 года.—Chişinău, 1909. 72

73


a fost un om "foarte înţelept şi şiret, ce ştia bine legile". Sub aspect lingvistic numele de familie Pruncul coboară la termenul autohton prunc "copil; copil în primele luni de viaţă", reflectat în antroponimiconul nostru şi în numele de familie Pruncu, Prunculescu, Prunculeţ [DNFR; DNFM].

Revaca Revaca este o localitate-suburbie, subordonată administrativ orăşelului Sângera, iar acesta, la rândul său, face parte din municipiul Chişinău. Concomitent denumirea satului Revaca mai este şi denumirea staţiei de cale ferată, situată în raza capitalei. În trecut Revaca, aşezată în spaţiul dintre râul Bâc şi afluentul Işnovăţ, era subordonată centrelor raionale Ialoveni şi Anenii Noi. Revaca este o veche localitate întemeiată de băştinaşi moldoveni. În 1989 satul avea 915 locuitori, dintre care 896 erau băştinaşi. În mai multe enciclopedii şi îndrumare găsim că localitatea ar fi fost documentar înregistrată la 28 iulie 1760 [DEM] sub denumirea Pigorgani ori Cârneaţă Râ [LM] şi ar fi cunoscută sub numele Revaca din 1859 [ESM, SM]. Numele topic Pigorgani, credem, ar fi un nume schimonosit de careva grămătici din trecut, fiindcă într-o mărturie hotarnică din 24 mai 1802 găsim destul de clar scris numele moşiei Piciorogani, care este doar o altă denumire de substituire a numelui topic Revaca. În mărturia hotarnică de la 24 mai 1802 găsim precum că banul Costandin Cantacuzino ar fi cumpărat 233 stânjeni din moşia Picioroganilor de la Gligori Ciogole căpitan. Moşia răzeşească Piciorogani se afla "...la zare Bâcului şi pe apa Işnovăţului, şi la fund pi zare Dealului Botnii" cu piatră de hotar "...lângă Drumu ce vine de la Chişinău" până la "o vâlce ce cură la Sângera" [DB, p.218]. Deci, este vorba de moşia actualului sat Revaca. Denumirea de Piciorogani, fără îndoială, coboară la numele (supra-numele) de familie a unui fost stăpân de moşie Piciorogan. În hrisoavele vechi domneşti găsim mai multe nume de bărbaţi (răzeşi, posesori de moşii, demnitari domneşti etc.) Picioran/Picioroga /Piciorogan/Picior [DPIRP]. Un Carpu Picioroga, "vornicu de poartă hotarnicu", este întâlnit şi într-o altă mărturie hotarnică "pentru hotarele moşiilor Boghiceni, Târgul Lăpuşnei şi Spărieţi din ţinutul Lăpuşnei" datată cu 1 iunie 1768 [SDL, p.222]. Numele de familie Picioroga/Piciorogan, cunoscut şi în antroponimiconul nostru contemporan [DNFR], coboară la apelativul picior şi n-are nimic comun cu formele eronate de tipul Pigorgani [LM, p.178] ori Pigargani, întâlnită în unele lucrări mai recente 74 . Suntem în drept să gândim că satul Revaca mai târziu s-a format în jurul fostului conac, ce aparţinea cândva familiei Picioroga/Piciorogan. Mai dificilă pare să fie etimologia numelui topic Revaca care este şi mai nou şi ar data doar de pe la începutul sec.XIX, adică după ce banul Costandin Cantacuzino a 74

Carol (Gujuman), Sofia. Băcioi. Monografia satului.—Chişinău, 1995.—P.27.


şi cumpărat cei 233 stânjeni din moşia Picioroganilor de la Gligori Ciogole. Cercetătorul A.Eremia, referitor la mai multe nume topice din Basarabia, inclusiv la Revaca, scrie că "...par să aibă etimologie multiplă (însă un nume nu poate să aibă mai multe provenienţe — I.D.)... Pentru denumirile respective nu s-a putut stabili cu precizie ce evenimente sau fapte materiale şi spirituale au servit ca punct de plecare la crearea lor, deşi sensul lor este de cele mai multe ori transparent" [NL, p.125]. Pe timpuri însă un alt cercetător, anume Dimitrie I.Balaur, a făcut o încercare, deşi nereuşită, de a etimologiza numele topic Revaca. Dimitrie I.Balaur a pornit incorect de la îmbinarea "rea" şi "vacă", fără să ţină cont că românii în graiurile lor niciodată nu pun adjectivul înaintea substantivului, cum acest fenomen se petrece în limbile slavilor. Românii zic Valea Boului, Valea Mare, Hârtopul Mic, Crihana Veche, Fântâna Albă, Hănăsenii Noi, Piatra Alba, Duruitoarea Noua etc. şi nicidecum: a Boului Vale, Marea Vale, Micul Hârtop, Vechea Crihană, Alba Fântână, Noii Hănăseni, Alba Piatră, Noua Duruitoare. Diaconul I.Dorobanţu doar a presupus în 1936 că Revaca ar putea proveni de la faptul "că aceasta vor fi fost porecla vre-unei coaste de deal, care pentru că făcea struguri buni şi "răvac" excelent i s-a dat numele de "Revaca", dându-i această "explicaţiune decât cu rezervă" 75 . În opinia noastră, I.Dorobanţu a fost foarte aproape de rezolvarea enigmei provenienţei denumirii Revaca. Într-adevăr, vorbitorii de limba română nu vor pronunţa niciodată "ră vacă", ci "vacă ră". Pornind de la faptul că satul Revaca se găseşte în limitele fostei moşii Piciorogani, mai numită şi Cârneaţa Ră, considerăm că locuitorii satelor din împrejurimi,în primul rând cei din Băcioi, ar fi putut denumi iniţial o coastă de deal ori o parte din moşia Piciorogani cu numele Revaca ca o reflectare a unor particularităţi cu caracter agricol. Aici (pe acest deal, costişă, colină, parte de moşie) se cultiva în trecut un soi de viţă-de-vie şi anume "cârneaţă ră". Din strugurii acestui soi, vinificatorii locali, probabil, obţineau doar râvac (vin, făcut din primul must, poama fiind zdrobită cu mustuitorul ori cu maşina (şi nu la teasc)) [DD]. În prima jumătate a sec.XIX termenul răvac, în pronunţarea locală, a fost toponimizat (în Răvaca/Revaca), la fel cum se proceda şi în cazul formării altor denumiri topice tip: Brustura, Vişina, Carpăna, Coarna, Frasina etc. Nu excludem aici nici faptul că din soiul de viţă-de-vie Cârneaţa Ră se producea numai vinul numit râvac, fără ca poama de acest soi să mai fie trasă la teasc.

Râşcani Astfel în prezent în Chişinău este denumit un sector locativ situat în stânga râului Bâc şi o vale cu pârâu (în acest sector) care este şi afluent de stânga al Bâcului, curgând mai mulţi km paralel străzilor N.Dimo, Braniştii, Zimbrului, Pajurii. Tot Râşcani mai este denumit şi parcul din valea Râşcani. 75

Dorobanţii, I. Dimitrie I.Balaur. Documentele Răzenilor. Studiu de istorie critică//Arhivele Basarabiei.—1936.— Nr.4.—P.330, 331.


Denumirile enumerate coboară, în cele din urmă, la numele de familie Râşcanu. Un Constantin Râşcanu spătarul, prin anii 1772—1774, era deja posesor al satului Visterniceni şi al mai multor terenuri şi moşii, situate în împrejurimile Chişinâului. Constantin Râşcanu ar fi fost ginerele lui Vasile Mazarachi, în aşa fel moştenind, prin zestrea soţiei, vaste moşii ori părţi de moşii în coastele Chişinăului [GZ, p.99] cum au fost: Selişte (ocolul Răutului), Bărăeacu şi Gheţeoani (ocolul Faţa Bâcului), părţi din moşia Chişinăului (finele sec.XVIII). Un alt Râşcanu, anume Alexandru, între 1787—1793 este cunoscut în calitate de serdar al Chişinăului şi spătar în statul feudal al Moldovei [GZ, p.36]. Prin anul 1800 şi mai târziu, fiul lui Constantin Râşcanu, Dumitrachi, era stolnic şi avea în stăpânirea sa jumătate din moşia Visterniceni, precum şi moşiile Bubuieci, Ghiţeoani, Poşta (Veche) Chişinâu. În 1818 Dumitrachi devine fruntaş al nobilimii basarabene şi membru al administraţiei regiunii (guberniei) Basarabia, condusă de guvernatorul rus A.N.Bahmetiev. Între anii 1818—1821 printre deputaţii aceleiaşi adunări a nobilimii basarabene întâlnim şi numele altui reprezentant al Râşcănenilor — Ştefan Râşcanu. Alt reprezentant al acestui neam, anume Matei, la începutul sec.XIX în Basarabia poseda moşiile Toceni, Paicu, Manta, Vadul lui Isac, Copăceni, Spărieţi, Tuzora. În 1872— 1875 între mareşalii nobilimii basarabene întâlnim un alt boier Râşcanu — Gheorghe al lui Leopold Râşcanu. Se pare că cea mai remarcabilă figură dintre urmaşii familiei Râşcanu ar fi scriitorul Teodor Râşcanu, amintit în scrierile istoricului Gheorghe Bezviconi, însă despre viaţa şi opera lui Teodor Râşcanu în ediţiile enciclopedice de la noi nu întâlnim nici un fel de mărturisiri. Neamul Râşcănenilor însă, cu toată desfăşurarea sa, nu este amintit în lista familiilor boiereşti alese întocmită de Dimitrie Cantemir în opera sa "Descrierea Moldovei". Nu întâlnim numele strămoşilor acestor boieri Râşcanu nici în "Dicţionarul" lui Nicolae Stoicescu [DMD], deşi Gheorghe Bezviconi a mai considerat că şi mama cunoscutului domnitor al Principatelor Unite, iar apoi al României, Alexandru loan Cuza, Tudosica, ar fi aparţinut, de asemenea, spiţei boierilor Râşcanu. În Lista alfabetică a familiilor de nobili din gubernia Basarabia, 76 datată cu 1 ianuarie 1911, sunt incluse următoarele nume: Râşcanu Dimitrie (începând cu anul 1821), Râşcanu Matei (începând cu 1821) şi Râşcanu Iordache (începând cu 1835). Conform relatărilor academicianului Ştefan Ciobanu, întru eternitate, o inscripţie, găsită cândva în incinta Bisericii Râşcanu cu hramul Sfinţilor Constantin şi Elena (din preajma Circului), ctitorie a lui Constantin Râşcanu, ne spune precum că "... această sf.biserică din temelie s-au zidit cu cheltuiala a robului lui Dumnezeu Constantin Râşcan biv.v.spătar (şi a fost terminată în anul — I.D.) 1777" 77 . Sub aspect etimologic numele de familie Râşcanu este de provenienţă toponimică şi ar coborî la denumirea unui sat ori a unei văi (pârâu etc.) unde iniţial ar fi locuit unul din eponimii familiei Râşcanu. Comp.: Râşca, râuleţ, afluent de dreapta al Răutului, care izvorăşte în apropierea satului Peresecina, Râşca — denumirea unui Алфавитный список дворянских родов Бессарабской губернии внесенных B дворянскую родословную книгу по 1-е января 1909 года.—Chişinău, 1909. 77 Ciobanu, Şt. Chişinăul—Chişinău, 1996.—P.68. 76


alt afluent al râului Moldova (jud.Suceava), Râşca — denumirile mai multor sate pe teritoriul României. În aşa fel, denumirea Râşcani (a sectorului, văii şi parcului) se include în categoria numelor topice — urbanonimelor — provenite de la numele unor vechi familii de pământeni (băştinaşi), acestea fiind cunoscuţi şi ca mari latifundiari, activişti obşteşti şi administratori ai statului: Buiucani (<Buiec/Buiac), Pruncul, Valea Dicescul (<Dicescul), Visterniceni (<Eremia vistiernicul), Ciocana (<Ciocan), Mazarachi, Petricani (<Petrică) etc.

Schinoasa Schinoasa este denumirea unui cartier locativ, situat în partea de sud a Chişinăului. Numele cartierului provine de la denumirea unui fost sătişor (cătun), iar acesta, la rândul său, îşi are originea în numele văii Schinoasa. Valea Schinoasa merge întru câtva paralel străzii Mioriţa şi se deschide în valea râului Işnovăţ. Tot în acest cartier sunt situate străzile Schinoasa, Schinoasa-Deal, Schinoasa-Vale. Prima menţiune a numelui topic Schinoasa, în calitate de nume al văii, pare a fi datată cu anul 1642 când într-o mărturie hotarnică a pârcălabilor de Lăpuşna se spune despre "... locul din matca Bâcului până unde se uneşte cu locul Spinoasei pe cursul apei iar în deal până la locul Buecani" [TBC, I, p.176, 193]. Într-un alt hrisov domnesc datat cu 24 ianuarie 1739 (şi repetat la 19 martie) în legătură cu delimitarea hotarelor moşiei Hrusca se aminteşte că oamenii şi răzeşii "...din Hrusca au măsurat şi au arătat (slugilor domneşti — I.D.) ...hotarele, ce despart Chişinăul de Hrusca, de la apele Bâcului la amiază până la vârful colinei, unde apa coteşte, şi până la locul unde se leagă cu localitatea Schinoasa" [TBC, I, p.176, 178, 179]. Deci, deja în sec.XVIII Schinoasa ar fi fost şi denumirea unui cătun aşezat în valea cu acelaşi nume. Mai târziu localitatea nu este amintită în sursele scrise ca o aşezare aparte, probabil din cauza importanţei mici. Etimologic denumirea Schinoasa provine de la apelativul spin (în graiuri schin) şi, fără îndoială, reflecta iniţial unele particularităţi geobotanice ale văii crescute cu mai multe specii de arbuşti spinoşi. Mai multe văi şi sate pe teritoriul republicii s-au numit şi se mai numesc Schinoasa. Un sat Schinoasa din raionul Călăraşi a fost comasat cu satul Ţibirica. Tot Schinoasa este numele unui afluent de stânga al râului Cogâlnic. Schinoasa se numeşte şi valea pe care este aşezat satul Floreni (numit în trecut Broasca) din raionul Anenii Noi. În vorbirea curentă numele topic Schinoasa s-a format conform modelului de denumiri geografice terminate cu dezinenţa -a: Albina, Bulboaca, Chersaca, Coloniţa, Căpriana, Otovasca, Revaca etc.

Sculeanca Este denumirea unui cartier locativ în sectorul Buiucani, situat în dreapta râului


Bâc, în zona străzii Calea Ieşilor şi vărsării râuşorului Durleşti în râul Bâc. Urbanonimul Sculeanca provine de la denumirea barierei care era instalată de administraţia ţaristă la începutul sec.XIX pe drumul ce ieşea din Chişinău şi ducea spre vama Sculerii (de pe malul Prutului), formată în urma răpirii Basarabiei de către Imperiul Rus. Barierei i s-a mai zis Sculeni şi Bariera Sculeni ori Bariera Sculenilor (în rusă Ckyлянckaя Рогamka). În calitate de creaţie toponimică denumirea Sculeanca este formată de vorbitorii limbii române ca şi alte nume topice (de văi, pâraie, sate): Brătuleanca (afluent de stânga al râului Prut; comp. numele satului Brătuleni), Ghibăneanca (parte de teren arabil pe moşia satului Zârneşti, raionul Cahul, orientată spre s.Ghibanu), Glodeanca (afluent de stânga al râuleţului Căldăruşa, bazinul Prutului; comp. numele satului Glodeni) şi apelative de felul: sorocean — soroceancă, cahulean — cahuleancă, moldovean — moldoveancă, oltean — olteancă, codrean — codreancă etc. La începutul sec.XIX, pe locul viitorului cartier şi în împrejurul Barierei Sculeni (Sculeanca), pe fostul teritoriu ce aparţinea cândva Mănăstirii Galata se întemeiază un sătişor, care pe la 1817 cuprindea deja 26 gospodării ţărăneşti. În 1928 aici este deschisă o şcoală primară, însă Sculeanca, spre deosebire de Buiucani, Gheţeoani, Hrusca, Visterniceni ş.a. n-a avut un statut de aşezare aparte, fiind permanent considerată doar o mahala despărţită a Chişinăului. În perioada postbelică Sculeanca este complet inclusă în limitele oraşului.

Sfânta Vineri În Chişinău acest nume este purtat de o stradă, situată mai la sud de Gara auto sud-vest (sectorul Centru) şi mai este şi numele unei văi cu un pârâu — afluent de dreapta al râuleţului Durleşti (afluent de dreapta al Bâcului). Unele sectoare ale versanţilor văii sunt acoperite cu pădurice şi arbuşti şi servesc în prezent în calitate de zone agreabile pentru orăşeni. Denumirile amintite coboară la numele unei foste suburbii a Chişinăului sfârşitului sec.XIX — începutul sec.XX, locuite, în temei,de urmaşii unor răzeşi moldoveni. Numele suburbiei, la rândul său provine de la denumirea Mănăstirii Sfânta Vineri din Iaşi, care în secolul XVII — începutul sec.XIX stăpânea la est de Prut mai multe moşii, printre ele şi părţi din moşia Chişinăului. într-o carte domnească de-a lui Vasile Lupu, datată cu 4 august 1641, găsim precum că şi călugării Mănăstirii Sfânta Vineri au fost împuterniciţi "... a lua a zecea din toată pâinea şi din fân, şi din legumi şi din in şi cânepă şi din tot venitul la sat la Chişinău" [MEF, IV, p.30]. Iar într-o mărturie hotarnică a satului Durleşti de la 30 mai 1783 se menţionează că moşia răzeşilor de Durleşti se delimita de "bătrânu Sfintei Vineri" [DB, p.115]. Între Prut şi Nistru Mănăstirii Sfânta Vineri din Iaşi îi mai aparţineau, de rând cu Chişinău, şi alte sate, şi moşii, inclusiv: Vălcineţ, Străşeni, Verejenii Vechi, Verejenii Noi, Boşerniţa, Mateuţi, Zastânca. Prin anii '50 în valea Sfânta Vineri este cunoscut un cătun cu acelaşi nume, prosovieticii localnici "botezându-l" — Frunze, subordonat administrativ satului


Durleşti [AT], iar prin 1965—1968 este inclus în limitele Chişinăului.

Valea Dicescu Această vale, situată în partea de sud-vest a oraşului, întru câtva paralelă str.Vasile Alecsandri şi parţial şoselei Hânceşti, se răsfiră în zona lacului "Valea Morilor", în valea râuleţului Durleşti. Tot astfel este denumită şi o stradă din Chişinău, care trece pe partea superioară a versantului nord-estic (din dreapta) al văii, fiind cuprinsă între străzile Academiei şi Anton Crihan. În prezent suprafaţa văii este construită cu clădiri şi amenajată cu sectoare, în temei, particulare. Tot aici se mai găsesc Colegiul de Electrocomunicaţii, Teatrul Verde, unul din spitalele Ministerului Sănătăţii, parţial parcul şi lacul "Valea Morilor". Denumirea văii şi a străzii provin de la numele de familie Dicescu (Dicescul). În sec.XVIII—începutul sec.XX în Basarabia era destul de cunoscut numerosul neam Dicescu, posesor al mai multor moşii, inclusiv terenuri în valea care, din a doua jumătate a sec.XIX, a început să fie numită Valea Dicescu. Neamul de boieri Dicescu (Dicescul) este cunoscut din anul 1711, când câţiva din reprezentanţii săi au fost nevoiţi să emigreze, împreună cu Dimitrie Cantemir, în Rusia. Cam prin anul 1739 câteva familii Dicescu revin în Patrie. Una din ramurile acestui neam se stabileşte în satul Găieşti (fostul judeţ Orhei), o altă ramură rămâne la Harkov. Din ramura "ucraineană" cel mai cunoscut reprezentant a fost Dicescul Leonid Apolonovici (1847—1889), născut în satul Vodeanaia din regiunea Kirovograd, mai fiind cunoscut şi cu supranumele "Moldavskii" (de la originea sa etnică). Absolvent al Academiei din Moscova, narodnicist, unul din conducătorii emigraţiei revoluţionare ruseşti din România, dar care n-are nici o atribuţie cu crearea denumirii Valea Dicescu. Primul dintre Diceşti în Basarabia, care a obţinut în Imperiul Rus titlul de nobil (dvorean), a fost Ion Dicescu, reprezentant al ramurii "basarabene". El stăpânea o parte din moşia satului Şireuţi din judeţul Hotin. Între anii 1818—1829 este găsit în funcţia de asesor de colegiu. În 1829 numele lui este inclus în Lista alfabetică a familiilor de nobili din regiunea (gubernia) Basarabia. Obârşia nobilă este demonstrată documentar începând cu anul 1804, dar există opinia că originea nobiliară a Diceştilor este cu mult mai veche şi ar proveni de la Grigore Dicescu, logofăt pe timpul domnitorului Vasile Lupu 78 . Câţiva reprezentanţi ai neamului Dicescu sunt cunoscuţi în sec.XIX în calitate de deputaţi din partea nobilimii basarabene (Victor Ion Dicescu, Victor Pavel Dicescu). Însă figura cea mai impresionantă, din ramura basarabeană a Diceştilor, a fost Pavel Victor Dicescu, nepotul lui Ion Dicescu, care a trăit în anii 1837—1909. Despre acest Pavel Dicescu Gheorghe Bezviconi a scris că el în tinereţe "a inventat o maşină zburătoare", 79 dar proiectul şi desenele ei încă n-au fost găsite. 78 79

Bezviconi, Gh.G. Boierimea Moldavei dintre Prut şi Nistru .—Bucureşti, 1943 — P.32,104. Bezviconi, Gheorghe. Un capitol din viaţa instituţiilor Basarabiei de altădată//Viaţa Basarabiei.—-1941.—Nr..2.—P.


Pavel Dicescu şi-a petrecut copilăria în satul Găieşti (raionul Străşeni), studiile şi le-a făcut în Germania, la Universitatea din Heidelberg, unde a devenit doctor în filosofie şi magistru în arte libere. În Basarabia Pavel Dicescu a deţinut mai multe posturi şi slujbe. Între anii 1905—1908 devine şi conducător (mareşal) al nobilimii din judeţul Chişinău. Pavel Dicescu a mai fost şi liderul "Blocului Moldovenesc", care milita pentru autonomia Basarabiei în componenţa Imperiului Rus. Numele acestui patriot al neamului pe nedrept a fost caracterizat în ESM şi SM ca făcând parte "din grupul de moşieri naţionalişti şi contrarevoluţionari". Mai puţin este cunoscută activitatea lui Pavel Dicescu în calitate de apărător al culturii naţionale a moldovenilor din Basarabia. În ianuarie—octombrie 1906, la Chişinău, redactează cotidianul "Бессарабец", fondat de P.A.Cruşevan încă în 1897 80 . Alte reprezentante de vază ale neamului Dicescu, care au activat la Chişinâu, au fost două din fiicele lui Pavel Dicescu — Anastasia şi Iulia. Prin activitatea lor în domeniul artei muzicale şi interpretative au contribuit substanţial la dezvoltarea culturii noastre naţionale, soprana Anastasia Dicescu (1887—1945) mai fiind între anii 1919—1923 şi directorul Operei Basarabene din Chişinău.

Visterniceni Visterniceni este denumirea unui cartier locativ şi a unei staţii de cale ferată, ambele situate în prezent pe teritoriul sectorului Râşcani. La nord şi nord-vest se mărgineşte cu cartierele Poşta Veche şi Petricani, la est — cu cartierul Râşcani, iar la sud şi vest hotarul trece pe malul stâng al râului Bâc. Denumirea Visterniceni etimologic este transparentă şi coboară la supranumele membrului Sfatului domnesc Eremia numit şi vistiernicul. Apelativul visternic/vistier este de origine latină şi provine din latinescul vestiarium/vestiarius ce însemna iniţial "loc de păstrare (la început a îmbrăcămintei..." (comp. cuvântul contemporan vestiar). Eremia a fost căsătorit cu Anuşca, fiica lui Dragoş, nepoata de fiu a lui Duma pârcălab, care era vărul lui Ştefan cel Mare şi fiul lui Vlaicu pârcălab, unchiul domnului, în aşa fel, prin legături de rudenie ridicându-se la rangul de vistier în ierarhia Moldovei feudale între 1499—1507, mare vistier între 1516—1523. În 1525 (februarie, 12) îl găsim deja fost vistier. Ar fi murit în anul 1546 şi ar fi fost îngropat la mănăstirea din Sălăgeni [DMD]. Legăturile sale de rudenie şi marele rang boieresc îi permit la 15 decembrie 1517 să cumpere o jumătate de sat "pe ceea parte de Bâc", care mai târziu va fi numit Visterniceni. În cartea domnească de întăritură a domnitorului Stefăniţă de la 15 decembrie 1517 găsim precum că "..Iacob, fiul lui Oţel pisarul, şi nepotul său Aver ...au vândut a lor dreaptă ocină, din a lor drept uric, ...şi din privilegiul, ce 1-a avut de la strămoşii 47, 48. 80 Pycckaя периодическая печать 1895—1917 гг. Справочник.—Moscova, 1957.—Р.23. În 1907 Pavel Dicescu ar fi adresat ministrului de interne un raport cu cererea de a reînfiinţa şcoala moldovenească în Basarabia (Boldur, A. Istoria Basarabiei.—Bucureşti, 1992.—P.455).


noştri, de la Iliaş şi de b. Ştefan voievozi (au domnit între 1435—1442; încă o dovadă în plus că pe locul Chişinăului de azi au existat aşezări continuie şi mai înainte de 1436 — I.D.), jumătate de sat pe ceea parte de Bâc, în faţa băii lui Albaş, la Fântâna Mare, jumătatea de sus, credinciosului nostru pan Eremia vistiernicul pentru 130 zloţi tătăreşti" [MEF, II, P.235]. Ştim din hrisovul domnesc de la 17 iulie 1436 că satul "...de lângă Bâc, de cealaltă parte... unde este Seliştea Tătărească" este întărit lui Oancea logofăt [DRHA, I, p.219]. În 1466 Ştefan cel Mare întăreşte unchiului său Vlaicu <o silişti > "la Chişinău, la Fântâna Albişoara, ce s-au cumpărat de la Toader, ficiorul lui Fedor, şi de la fratele lui... şi de la Fedorel" [DRHA, П, p.187]. Eremia vistiernicul ar fi cumpărat la 15 decembrie 1517 doar partea nord-vestică (de sus) a satului "de ceea parte de Bâc". La 12 februarie 1525 din altă carte domnească, emisă la Hârlău, în cancelaria domnitorului Ştefăniţă, găsim că Eremia (Ieremia) este deja "fost vistiernic" şi "...de a sa bună voie, de nimeni silit nici asuprit şi a dat dreapta sa ocină şi cumpărătură, jumătate de sat de ceea parte a Bâcului, în dreapta băii lui Albaş, la Fântâna cea Mare, jumătatea de sus şi cu heleşteu, şi cu moară pe Bâc... sfintei noastre mănăstiri de la Moldoviţa, unde este hramul blagoveşteniei preacuratei născătoare de dumnezeu, şi unde este egumen rugătorul nostru, chir Ionache Josul". În felul acesta, partea de sus a satului a aparţinut lui Eremia vistiernicul doar de la 15 decembrie 1517 până la 12 februarie 1525. Hrisoavele timpurilor nu ne permit să înţelegem cui a aparţinut partea de jos a viitorului sat Visterniceni, care în secolele XVII—XVIII s-a mai numit şi Gheţeoani, deoarece în acelaşi hrisov de la 12 februarie 1525 găsim că hotarul "...acelei mai înainte zise jumătăţi de sat, ce-i de acea parte a Bâcului... să fie după hotarul vechi. Iar din jos să fie început de la zăgazul ezăturii Cheşenăului, tot hotarul lui Şarpe postelnicul până la obârşia dealului, care-i pe Togatin. Acesta este tot hotarul" [MEF, П, p.258]. Mai târziu, în împrejurări necunoscute "Chişinăul pe Bâc" (din hrisov s-ar înţelege doar partea de dincoace de Bâc ori tot satul întreg, cuprinzând ambele maluri ale Bâcului ?) iarăşi devine posesie a urmaşilor lui Eremia vistiernicul şi a lui Vlaicu, unchiul lui Ştefan cel Mare. Despre acest fapt ne mărturiseşte hrisovul de la 25 aprilie 1576, semnat în cancelaria domnitorului Petru Şchiopul, din care aflăm că "...Vasutca, fiica Maricăi, nepoata lui Eremia, ce a fost vistiernic, ce s-au chemat în călugărie Evloghie, strănepoata lui Vlaicul... a vândut ocina şi moşia ei dreaptă, un sat cu numele Chişineul pe Bâc, în ţinutul Lăpuşnei, şi cu mori în Bâc, din ispisocul de întăritură, pe care 1-a avut strămoşul ei Vlaicul de la Ştefan voievod cel Bătrân, şi 1-a vândut slujii noastre lui Drăguş, ce a fost ureadnic în Iaşi, drept 500 galbeni tătăreşti ...iar acel uric, pe care 1-a avut ea, încă 1-a dat în mâinile slujii noastre Drăguş înaintea noastră şi înaintea sfatului nostru" [MEF, I, p.90]. În anii următori moşia şi satul Visterniceni cunoaşte mai mulţi stăpâni pentru ca în timpul domniei lui Eustratie Dabija (1661— 1665) să fie inclus în limitele târgului Chişinău despre care fapt în hrisovul domitorului Iliaş Alexandru, datat cu 2 august 1666, găsim precum că boierul Hrisoscul "...ce-au fost medelnicear ...au făcut jalbă


...pentru un sat anume Visternicii la ţinutul Orheiului carele au fost al său de moşie despre socru-său Ionaşco Rusul ce-au fost logofăt mare (fost "dregător de Tohatin" la 1607 şi pârcălab de Orhei între 1641—1645 [DMD] — LD.) şi i l-au luat Dabija Vodă fără de voia lui şi l-au dat târgoveţilor din Chişinău pentru ca să mărească hotarul târgului şi boiarinului nostru lui Hrisoscul plată pentru acel sat nu i-au dat. Acum văzând jaloba lui, socotit-am Domnia mea din satele Dabijei Voda şi i-am dat satul Sascutul la ţinutul Putnei ...sâ-i fie lui direaptă ocină şi moşie şi danie şi miluire în veaci"[SDL,p.99]. La finele sec.XVTII satul Visterniceni, deşi făcea parte încă din timpul domniei lui Eustratie Dabija (1661—1665) din hotarul târgului Chişinâu, nimereşte, în împrejurări necunoscute nouă în prezent (probabil pe cale de zestre din partea fiicei lui Vasile Mazarachi, socrul lui Constantin Râşcanu), sub stăpânirea spătarului Constantin Râşcanu. Statutul de localitate aparte, însă doar nominal, Visternicenii şi-l păstrează şi în sec.XIX. De exemplu, încă la 4 martie 1841 un urmaş de-al lui Constantin Râşcanu din "satul Visterniceni" trimite o scrisoare unui oarecare "Cucon Costachi" 81 . Prin 1923 Visternicenii, de asemenea, îşi mai păstrează autonomia unei aşezări aparte având primărie proprie şi făcând parte din plasa Râşcani [DSB, p.288].

Vovinţeni Ca şi numele topice Gheţeoani, Hrusca, Cioriceşti, Furguleşti, Hariton ş.a. denumirea Vovinţeni nu s-a păstrat în calitate de nume de sectoare, cartiere ori zone locative. Ce e drept, o stradă Vovinţeni în sectorul Buiucani ne aminteşte de numele satului de odinioară. În prezent dispunem de foarte puţine acte istorice referitoare la istoria fostului sat Vovinţeni. într-o hotărâre a Divanului Moldovei din 13 iulie (repetată la 29 septembrie) 1805 moşia Vovinţeni, la fel ca şi moşia Buiucani sunt amintite ca moşii ce aparţineau Mănăstirii Galata din or. Iaşi. În anul 1721 Vovinţenii se găseau în posesia la două familii de răzeşi moldoveni — Chiuseşti şi Creţuleşti. Hotarul moşiei parte se învecina cu malul râului Bâc, cu satul Buiucani şi cu moşia Mănăstirii Sfânta Vineri. În anul 1767 moşia Vovinţeni este cumpărată de Procopie, arhimandrit-iegumenul Mănăstirii Galata, de la Nicolae Vornicul şi de la alţi răzeşi ai satului. Potrivit mărturiilor hotarnice păstrate şi aduse în faţa Divanului la 13 iulie şi 23 septembrie 1805, moşia Vovinţeni se află "ticsită" între hotarele moşiilor Durleşti, Buiucani, Schinoasa [TBC, II, p.299-340]. La 15 noiembrie 1817, adică în ajunul unui eveniment important, când oraşul Chişinău devine în 1818 proprietate de stat a Imperiului Rus şi concomitent centru de gubernie (regiune), patriarhul Policarp de la Ierusalim "dăruie" Excelenţei Sale împăratului rus (de parcă acesta avea prea puţin pământ — I.D.), Alexandru I, moşiile şi satele Buiucani şi Vovinţeni. La 15 martie 1818 Parfenie, arhimandritul Mănăstirii Galata din Iaşi întocmeşte un "zapis de cedare" a satelor Buiucani şi Vovinţeni 81

Boga, L.T. Documente basarabene. Volumul II. Scrisori şi răvaşe (1660— I860).—Chişinău, 1928.—P.138.


împăratului Rusiei şi transmite toate actele (moşiilor — LD.) referitoare la Buiucani şi Vovinţeni, de asemenea şi la Biserica Sfinţilor Arhangheli din Chişinâu, administraţiei ruse de ocupaţie. "Zapisul de cedare" în folosul vistieriei şi împăratului Rusiei a fost confirmat de către arhimandritul Parfenie încă o dată la 22 aprilie 1818 [TBC, I, p.22-23]. Sub aspect lingvistic numele topic Vovinţeni este creat de băştinaşii moldoveni cu ajutorul sufixului toponimic -eni de la un nume propriu masculin Vovinţă, rar întâlnit în antroponimiconul nostru (Vovinţă s-ar încadra în categoria numelor de familie ori a numelor personale Bărbânţă, Levinta [DNFM], formarea lor fiind condiţionată şi de existenţa apelativelor gătinţă, putinţă, voinţă etc.). Un alt sat Vovinţeni în sec.XVTI era cunoscut în ţinutul Orheiului pe pârâul Cula, afluent de dreapta al râului Răut [MEF, IV, p. 176].


Denumiri de râuri, văi şi pâraie Bâc Râul Bâc, afluent de dreapta al Nistrului, în valea căruia sunt aşezate mai multe localităţi printre care Călăraşi, Străşeni şi Chişinău, este al şaselea râu după lungime (155 km; suprafaţa bazinului — 2040 km2) ce scaldă teritoriul Republicii Moldova, fiind întrecut doar de Dunăre, Nistru, Prut, Răut (286 km), Cogâlnic (243 km). În cursul său primeşte mai mulţi afluenţi, printre care pe dreapta (mai mari): Bâcovăţ, Işnovăţ, Călintir, iar pe stânga — Pojarna. În mai multe articole, publicate în ultimii ani, am stăruit asupra etimologiei hidronimului Bâc coborând provenienţa la un termen de origine daco-getă *bach "râu; pârău" 82 . În toate alte ediţii, semnate de alţi autori, provenienţa hidronimului Bâc este redusă la un termen biuiuc ("mare") de origine turanică. Primul care a propus această tălmăcire eronată pare a fi cercetătorul Trubaciov O.N. 83 Versiunea lui Trubaciov O.N. mai târziu a fost reluată şi de alţi autori, 84 inclusiv de la Chişinău 85 .85 Toţi aceşti din urmă autori, n-au explicat fonetismul denumirii Bâc dintr-un pretins apelativ turanic biuiuc. Mai mult ca atât, cercetătorul A.Eremia în lucrările amintite a mai afirmat incorect că forma variativă Bâc ar fi fost împrumutată de moldoveni de la o populaţie slavă în graiurile căreia turanicul biuiuc ar fi coincis cu slavonescul bâc "taur, buhai" în aşa mod fiind adoptat de slavi, românofonilor rămânându-le doar faptul împrumutului. Autorii amintiţi n-au ţinut cont de faptul că nu turanicii şi nu slavii au fost autohtonii în zonele centrale ale spaţiului dintre Prut şi Nistru care să fi numit în graiurile lor şi cele mai mari obiecte hidrografice, în rândul cărora se enumeră şi denumirile Dunăre, Nistru (cu variantele Tiras şi Turla), Prut, Răut, Botna, Ichel, Cubolta — toate create de populaţia daco-getă ori de românofoni în primele secole ale mileniului II. În izvoarele interne (hrisoavele domneşti) hidronimul Bâc este amintit prima dată la 25 aprilie 1420 [DRHA, I, p.68] deja ca o denumire demult constituită. Către anul 1420 unele graiuri insulare slave, reprezentanţii cărora au migrat încoace prin sec.IX—X, demult erau asimilate pentru ca să credem că râul a fost denumit Bâc anume de slavi. Şi... să nu uităm că în lume nu există nici un caz când un râu ori o apă este numit cu ajutorul unui apelativ din categoria terminologiei zoologice: Vacă, Bou, Capră, Câine, Cal, deci pentru a fi denumit Buhai/Taur (Bâc). Dacă aşa ceva şi există undeva, atunci aceasta înseamnă că denumirea este mai veche 82

Bâcul//Viaţa Satului, 1994.-5 august. Provenienţa numelui râului Bâc //Curierul de seară.—1995.—18 martie. Denumirile celor mai însemnate râuri din Republica Moldova (Contribuţii etimologice)//Ştiinţa.—1995.—Nr.4. 83 Трубачов O.H. Названия pek Правобережной Украины.—-Moscova, 1968.— P. 194,250. 84 Белецкий А А Лексикология и теория языкознания (ономастика).—Kiev, 1972.—Р.52. 85 Еремия А. Географические названия рассказывают.—Chişinău, 1982.— Р.82. Acelaşi autor: Тайнеле нумелор жеографине.—Chişinău, 1986.—Р.34; Географические названия рассказывают (ediţia a doua).—Chişinău, 1990.— Р.120.


şi în graiurile populaţiilor anterioare termenul avea altă semnificaţie. Am putea presupune că Bâc ar proveni din slavonescul buk "fag", aşa după cum a propus Iorgu Iordan pentru etimologizarea unor denumiri de sate, aşezate prin împrejurimile laşului şi ale Bucureştiului, 86 însă am mai amintit că un râu de o mărime mai mare nu poate fi numit Bou, Vaca, Capră, deci nu poate fi numit nici Stejar, Salcâm, Fag ori Perj. Şi mai este ceva: fonetismul lui Bâc nu ne permite de al etimologiza din buk, deoarece în graiuri există fenomenul trecerii lui â în и şi nu invers (comp.: mânuţă — munuţă, Mânăscurtă — Munăscurtă). Dacă am presupune provenienţa hidronimului Bâc de la un nume de familie Bâcu, înregistrat de dicţionarele noastre antroponimice, atunci ar trebui să demonstrăm că această regulă de creare a hidronimelor este valabilă şi pentru denumirea altor râuri mai mari (de exemplu, pentru Dunăre, Nistru, Prut, Răut, Cogâlnic, Botna, Ialpug, Cuciurgan, Ceaga, Căinari, Cubolta, Camenca, Ichel, Hagider, Ciuhur — toate mai lungi de 90 km). Etimologiile antroponimice se dovedesc valabile doar pentru râuleţele mai mici de tipul Delia/Deli (31 km), Sârma (21 km), Vilia (50 km) — afluenţi de stânga ai r.Prut, provenite de la numele de familie ale băştinaşilor moldoveni, care prin sec.XIV—XVIII ar fi avut în văile râuleţelor respective moşii şi terenuri în stăpânire 87 . Deci şi originea antroponimică pentru denumirea râului Bâc nu poate fi confirmată prin probe ştiinţifice. Cea mai lăudabilă poate fi tălmăcirea provenienţei de la un termen autohton *bach, azi ieşit din uz, care pe timpuri ar fi avut semnificaţia de "râu, pârău; albie de râu; vale cu apă curgătoare" şi ar fi fost înrudit în graiurile daco-geţilor cu alţi termeni cunoscuţi în mai multe limbi indo-europene: span, bohia "golf", germ. Bach "pârău" şi Bucht "golf", ucr., polon., belorus., lituan. bagna/bagno/bogna "baltă mocirloasă; mlaştină; mocirlă", rus.bogot "groapă adâncă cu apă". Mai mulţi cercetători, etimologizând denumirea râului Bug (teritoriul Ucrainei), de asemenea, leagă provenienţa de un termen indo-european de felul germanicului bach "râuşor; pârâu; curent de apă" 88 . Nu ştim dacă bag "vale mică, neadâncă" în graiurile românei este o creaţie dezvoltată pe teren propriu, ca şi bâclă "groapă făcută pentru strâns apă" 89 , ori sunt nişte termeni mai târzii de împrumut din idiomuri necunoscute? În concluzie: în opinia noastră, denumirea râului Bâc ar fi formată de băştinaşii ţinuturilor din centrul interfluviului Prut-Nistru pe baza unui străvechi termen hidrografic *bach "râu, râuleţ, pârâu" de origine daco-geticâ cam pe la răscrucea mileniilor I-II, poate puţin şi mai înainte, tot în aşa fel după cum cuvintele de origine 86

Iordan, Iorgu. Toponimia româneasca.—Bucureşti, 1963.—P.66.

Un Vilie, vataman din Mândâcăuţi, de exemplu, este amintit într-o mărturie hotarnică a satului Cobâlcin din ţinutul Hotin de la 6 octombrie 1663 [MEF, V, p.95], iar Delea/Delia şi Sârma sunt nume arhaice, cunoscute în antroponimiconul nostru [DPIRP; MEF, VII, p.305]. 88 Никонов B.A. Краткий топонимический словарь.—Moscova, 1966.— P.67. Aгеевкa П.А. Происхождение имен pek и озер.—Moscova, 1985.—P.83. 89 Bolocan, Gheorghe, Şodolescu-Silvestru, Elena. Dicţionarul entopic al limbii române. B//Studii şi cercetări de onomastică (SCO). 1.—Craiova, 1996.—P. 179, 204. 87


latină manus, lana, panis şi daco-getă stan (a) în română au devenit mână, lână, pâine, stână.

Durleşti Durleşti este numele unui râuleţ cu lungimea doar de 9 km, afluent de dreapta al r.Bâc. Izvoarele râuleţului sunt situate puţin mai la sud de marginea orăşelului Durleşti. Denumirea provine de la numele satului Durleşti, amintit în sursele scrise începând cu 1 iunie 1656 sub denumirea "Durleşti". În republica noastră mai multe denumiri de mici râuleţe şi pâraie coboară la nume de sate: Boldureşti, afluent de stânga al Prutului (22 km; s.Boldureşti, raionul Nisporeni), Brătuleanca, afluent de stânga al Prutului (21 km; s.Brătuleni, raionul Nisporeni), Climăuţa ori Cuşmirca, afluent de dreapta al Nistrului (29 km; s.Climăuţi, raionul Camenca) ş.a. Forma Druleşti ar fi fost metatizată din Durleşti, iar aceasta ar proveni de la Durlea (Drulea/ Durale/Duralii) — numele unui fost posesor al moşiei ori al unei părţi de moşie. Într-o mărturie hotarnică a satului Dănceni, datată cu 12 iulie 1777, găsim precum că moşia Dănceni "... s-au numit din vechili vremi Duraliia şi Hlobu" [DB, p.83]. Faptul nu trebuie sâ ne surprindă, fiindcă azi o mahala a satului Băcioi şi un deal de la marginea acestei localităţi se numesc Hlobeni. Deci şi în trecut neamul (familia) Duraliia au putut stăpâni mai multe terenuri, inclusiv părţi de moşii ale satelor Durleşti şi Dănceni. Crearea numelui topic Durleşti ar fi cunoscut mai multe procese fonetice: Duraleşti > Durăleşti > Durleşti.

Hulboaca/Hulbocica Astfel este denumit unul din afluenţii de stânga ai r.Bâc cu o lungime de 14 km (în limitele oraşului Chişinău cca 4 km). Îşi are izvoarele în împrejurimile satului Hulboaca, ce face parte din componenţa comunei Grătieşti (municipiul Chişinău). Hulboaca/Hulbocica se scurge în r.Bâc puţin mai la sud-vest de clădirea Circului orăşenesc şi mai la nord de vărsarea în Вâс а pârâului din valea Râşcani. De existenţa pârâului şi a văii Hulboaca/Hulbocica mai aminteşte şi o stradă în cartierul Visterniceni, numită Bulbocica. Etimologic denumirea pârâului şi a văii coboară la numele satului Hulboaca (Bulboaca) din comuna Grătieşti. Valea "Hlubocei" de "lângă Chişinâu" este amintită în calitate de obiect geografic într-un hrisov domnesc datat cu 27 ianuarie 1680 [MEF, VI, p.118]. În mărturii hotarnice din anii 1764 valea este amintită sub numele de Valea Hulbocii şi Valea Hulbociţăi [DB, p.58-67]. Sub aspect etimologic, numele topic iniţial (primar) Hulboaca ar putea proveni din apelativul bulboaca "vâltoare, adâncitură într-un râu unde apa formează o vâltoare", dar şi "loc de scăldat cu apă adâncă; cădere de apă; groapă pentru apa de


ploaie; loc adânc, dar mic ca suprafaţă, într-o apă stătătoare" care în limba română este considerat ca provenit din bulbuc de origine proprie onomatopeică (comp. şi verbul a bulbuca considerat ca moştenit din latină ori creaţie expresivă [SDELM]. Forma Hulboaca/Hluboca, întâlnită atât în prezent, cât şi în hrisoavele secolelor XV—XVTIII, ar fi putut rezulta şi din contaminarea termenului bulboaca cu apelativul slav glubokii "adânc" cunoscut grămăticilor (diecilor) care scriau actele (hrisoavele) în cancelaria domnească în secolele trecute. Variantele de denumire Гульбочиха şi Gălbăcica, întâlnite în unele scrieri, sunt eronate şi schimonosite 90 .

Işnovăţ Işnovăţ este unul din afluenţii de dreapta ai r.Bâc (lungimea 59 km.) care în limitele hotarelor municipiului Chişinău trece prin s.Băcioi şi se varsă în Bâc lângă or.Sângera. În hrisoavele interne domneşti pentru prima dată este amintit la 10 februarie 1429 când Alexandru cel Bun dăruie soţiei sale "cneaghinei Marena, mănăstirea de la Vişnevăţ, unde este egumen Chiprian, ca sâ-i fie ei uric..." [DRHA, I, p.125]. Numele râuleţului în originalul slavon este scris Vişneveţ, adică cu o consoană v omisă în vorbirea de mai târziu. În Republica Moldova mai există încă un sat numit Işnovăţ, situat pe teritoriul raionului Criuleni, despre care A.Eremia eronat a menţionat că: "Satul poartă denumirea pârâului Işnovâţ, pe care este aşezat" [NL, p.61]. Satul şi toponimicul Işnovăţ n-au nimic comun cu hidronimul Işnovăţ. Localitatea Işnovâţ din raionul Criuleni încă în anii 1772—1774 intra în componenţa Ocolului Ichelului, râuleţul Işnovâţ fiind despărţit georgafic de locul aşezării satului Işnovâţ de două râuri — de Bâc, mai întâi, şi de Ichel, mai apoi. Etimologizarea provenienţei denumirii satului Işnovăţ nu este în prezent obiectul nostru de studiu, depăşind limitele lucrării prezente. Remarcăm doar că greşeala comisă de A.Eremia, referitoare la etimologizarea numelui satului Işnovăţ, probabil, a fost preluată de la Zamfir Arbore, care încă în 1904 — cu o rezervă oarecare — scria precum că "Işnovăţul, sat în j.Orhei, aşezat în valea Işnovăţului la N de albia Ichelului. Face parte din volosti Hârtop" [DGB, p.123]. În lucrările editate la noi în republică, n-am găsit nici un fel de informaţii care ar elucida întrucâtva problema originii numelui râuleţului Işnovâţ. Pornind însă de la varianta mai veche, înregistrată în hrisoavele domneşti din secolele XV—XVI Vâşnoveţ/Vişnoveţ, firesc ar fi să căutăm etimologia acestui hidronim în categoria numelor topice formate cu elementul -oveţ/-ovăţ. Pe teritoriul republicii şi în prezent întâlnim câteva toponime de acest fel: Hârbovâţ (sate în raioanele Anenii Noi şi Călăraşi), Bucovăţ (orăşel în raionul Străşeni). În cazul denumirilor de localităţi Bucovâţ (iniţial şi variativ Bâcovâţ) şi Racovăţ, primare sunt denumirile văilor cu 90

KEC. Şlapac, Marina. Cetatea Chişinăului//Ştiinţa.—1996.—Nr. 10-11.


râuleţe omonime ori locuri lângă care sunt aşezate aceste sate: Bâcovâţ — afluent de dreapta (lungimea 23 km) al r.Bâc; Racovăţ — afluent de stânga (lungimea 67 km) al r. Prut. În graiurile moldoveneşti ale limbii române, vorbite la est de Prut, creaţiile toponimice Bâcovăţ Hârbovăţ, Işnovăţ, Racovăţ şi elementul Cereşnovăţ din toponimicul Rădi-Cereşnovăţ sunt iniţial formate de vorbitorii unor graiuri insulare slave asimilate de românofoni prin secolele X—XII. Unele din ele au putut fi create şi în cancelaria domnească unde hrisoavele erau scrise într-un idiom slavon. Însuşi formantul -ovâţ (la origine -eveţ/-oveţi) nu în toate exemplele aduse are aceeaşi semnificaţie toponimică. Dacă în cazul denumirilor Racovăţ ori Cereşnovâţ găsim înţelesul de "valea ori locul unde cresc (şi pot fi prinşi) raci" şi "valea ori locul crescut cu cireşi", atunci Bâcovâţ înseamnă doar un afluent al Bâcului (Bâc — Bâcovăţ) şi s-ar fi format în graiurile vechi insulare slave tot aşa după cum în cele române s-au format Lunguţa de la Lunga, Schinoşica de la Schinoasa, Sâlcuţa de la Salcia, Răuţel de la Răut, Ialpugel de la Ialpug etc. La concret Işnovâţ (din Vâşnoveţ/Vişnoveţ) iniţial ar fi însemnat locul (valea) crescut cu mulţi vişini. Un orăşel Vâşniveţi întâlnim pe teritoriul regiunii Ternopol (atestat documentar din 1395), numele căruia este etimologizat de specialişti ca provenit de la faptul creşterii în trecut pe locul orăşelului ori în împrejurimi a unei mulţimi de vişini 91 . Şi pe teritoriul României mai multe nume topice formate cu -ovâţ — Brenovăţ, Lapovăţ, Brestovăţ, Bucovăţ, Gârbovăţ, Cereşnevăţ ş.a. — sunt considerate de provenienţă slavă veche 92 . Faptul provenienţei hidronimului Işnovâţ de la o formă mai veche slavă Vişnovâţ nu poate să ne surprindă, fiindcă strămoşii noştri permanent au convieţuit cu diferite grupuri insulare şi ramuri ale unor seminţii slave ori turanice emigrate (venite) în spaţiul etnic românesc mai târziu. Aşa au fost condiţiile istorice, indiferente faţă de voinţa şi vrerea băştinaşilor.

Svânta Vineri Sfânta Vineri, în limitele Chişinăului, este denumirea unei zone locative, a unei străzi şi a unui pârâu — afluent de dreapta al râuleţului Durleşti care se varsă în acesta din urmă, puţin mai la sud-vest de lacul "Valea Morilor". Numele pârâului, ca şi al văii, zonei locative şi al străzii coboară, în cele din urmă, la numele Mănăstirii Sfânta Vineri din Iaşi, care stăpânea mai multe sate, terenuri şi părţi de moşii între Prut şi Nistru (despre aceste denumiri mai amănunţit sa scris în capitolul precedent).

Valea Ciocanei Valea Ciocanei este situată complet în sectorul Ciocana al capitalei. Geografic 91 92

Кругляк Ю.М. Имя вашего мucma.—Kiev, 1978.—P.28. Frăţilă, Vasile. Contribuţii lingvistice.—Timişoara, 1993.—P.154—164.


valea începe puţin mai la nord-est de marginea oraşului şi în cartierul Ciocana Nouă, pârâul de pe fundul văii curge aproape paralel străzilor N.Spătarul Milescu, Transnistria, Industrială, vărsându-se în r.Bâc, fiind un afluent de stânga al acestuia. Denumirea provine de la numele moşiei Ciocana despre care s-a scris mai sus. Aici amintim că satul Ciocana Veche doar în ianuarie 1971 este contopit cu satul Coloniţa, iar satul Ciocana Nouă în 1959 este inclus în hotarele Chişinăului. Moşia Ciocana, de la numele căreia provine mai pe urmă şi denumirea văii şi a viitorului sector al capitalei, la vest şi sud-vest se mărgineşte cu apa Bâcului. Despre acest fapt găsim o înştiinţare şi într-o mărturie a mazilului Darie Băluţel din Hârtop (ţinutul Orheiului) de la 23 noiembrie 1757 dată fiilor şi fiicelor sale referitoare la stăpânirea unor părţi din mai multe moşii, printre care şi Ciocana: "...şi în Ciocana ci mergi pân în apa Bâcu, cu vad di moară în Bâc... că am stăpânit şi am apucat stăpânind şi părinţii mei, ca să stăpânească şi ei în toate moşiile ci am" [DŢO, p.235]. Valea cu pârâul numit Ciocan sunt notate şi pe o hartă a Statului-Major al Armatei ruseşti (de ocupaţie) Ekaterinoslav cu denumirea "План лагеря части Екатеринославской армии при Кишенау сентября 4-о дня 1789 года" 93 . Reieşind din calitatea cartografică a hărţii, se poate conchide că ea a fost reprodusă după o alta mai veche ori este o copie a originalului, litera rusească "ч" din numele "Чоканъ", fiind grafic puţin eronată, se citeşte ca litera "C" rusească, însă numele afluentului de stânga al Bâcului în întregime trebuie citit "Ciocan" ("Чоканъ").

Valea Crucii Azi în Chişinău astfel este denumită o stradă de la marginea sud-estică, situată în sectorul Botanica, practic perpendiculară str.Grenoble şi bdului Dacia. În perioada sovietică strada s-a mai numit Zoologhiceskaia. Geografic strada Valea Crucii trece pe partea de sus a versantului nordic (din stânga) al văii cu acelaşi nume. Partea dreaptă a văii (versantul sudic şi însăşi valea) reprezintă parţial o zonă virană, plantată cu arbori şi arbuşti de diferite specii, aici aflându-se unele sectoare argicole şi câteva gospodării ţărăneşti particulare. În imediata apropiere de Valea Crucii, la câteva sute de metri mai la nord-vest este situată Grădina Zoologică. Pârâul de pe fundul văii, alimentat de mai multe izvoare, este un afluent de dreapta al r.Bâc. Numele străzii, ca şi al văii, în cele din urmă coboară la un altul (azi treptat uitat). Despre această vale şi numele ei Gheorghe Bezviconi scria că "...având odinioară un nume ruşinos" a fost "...sfinţită de un preot, care a şi ridicat acolo o cruce" [BG, p.11]. În secolele anterioare valea în hrisoavele domneşti este cunoscută sub denumirea Curva. De exemplu, în hrisovul domnitorului Iliaş Rareş, datat cu 1 martie 1548 şi întărit slugilor sale Bran, Mihuţă, Ion şi Simion pentru jumătate de sat Hrusca, 93

История Кишинева.—Chişinău, 1966.—P.32.


cumpărată de la Neacşa şi Anghelina, fiicele lui Costea Posadnic, găsim precum că "...Neacşa şi sora ei Anghelina... au vândut a lor dreaptă ocină... din a lor drept uric... jumătate din selişte Hrusca, până la gura Curvei... şi noi, de asemenea (adică domnitorul Moldovei — I.D.)... am dat şi am întărit slugilor noastre Bran, Mihuţă, şi Ion şi Simion, acea mai sus scrisă jumătate de sat anume Hrusca, până la gura Curvei... Iar hotarul acestei jumătăţi din seliştea mai sus zisă, Hrusca, până la gura Curvei, să le fie din tot hotarul jumătate, iar din alte părţi, după hotarul vechi..." [МЕF, II, р.288]. Faptul unui fost "nume ruşinos" pentru trecutul nostru nu trebuie să ne surprindă, fiindcă mai multe nume personale ori de familie coborau la termeni şi porecle "ruşinoase", iar numele văii coboară la numele unui fost deţinător al unei părţi de moşie — Curva. De exemplu, în sec.XVTI în Moldova este cunoscut un oarecare Radul Curvelea în calitate de vecin (şerb) [DOR, p.428]. Recensământurile populaţiei din anii 1772—1774 înregistrează în diferite localităţi pe: birnicul Andrii Chişorcă (în târgul Orheiului), birnicul Sava Curlat (s.Molovata, ocolul Nistrului), rufetul Istratie Curnegru, volintir (s.Rusăştii, ocolul Botnii), Nichita Curroş, scutit cu salvogardie (s.Bahmutia, ocolul Faţa Bâcului), rufetul Apostol Curvă (târgul Trotuşului) ş.a. [MEF, VII-П, p.337, 415, 424, 454, 460].

Valea Gâştelor Valea Gâştelor este denumirea unei văi cu pârâu şi a unui parc silvic situat în această vale. Valea îşi are începutul în imediata apropiere de şoseaua Balcani şi este orientată de la nord-vest spre sud-est. Pe fundul văii curge un pârâu care este afluent de stânga al r.Bâc şi se varsă în acest râu doar la câţiva metri mai la sud-est de clădirea staţiei (haltei) Visterniceni a Căii Ferate din Moldova. Sub aspect geografic Valea Gâştelor este situată între cartierele locative Petricani şi Ceucari. Partea interioară a văii se găseşte deja în cartierul Poşta Veche. Aici pârâul din Valea Gâştelor curge paralel străzilor Podgorenilor şi Constructorilor. Tot în această vale în prezent mai este construit un iaz în care vieţuiesc diferite specii de peşti. Denumirea văii, cunoscută băştinaşilor moldoveni din partea locului în decurs de câteva secole, provine, conform unor tradiţiuni orale păstrate de urmaşii băştinaşilor, de la fenomenul vieţuirii în trecut a multor stoluri de gâşte şi raţe sălbatice, care se opreau aici în timpul călduros al anului în apele şi stufărişurile din această vale. Mai târziu numele topic minor Valea Gâştelor eronat a fost tradus de aceiaşi băştinaşi în rusă "Husia balca" (ori "Husia") pentru a fi explicată străinilor înţelegători ai limbii ruse. În nomenclatura noastră topică mai multe văi, dealuri, bălţi şi locuri au fost denumite reieşind din faptul vieţuirii în trecut a mai multor specii de păsări.


Exemple: Bâtlăniţa (lac secat, s.Talmaz, Ştefan-Vodă), Vraghia (pădure, s.Temeleuţi, Călăraşi), Coţofana (deal, s.Brâtuleni, Nisporeni), Cucoara (sat, raionul Cahul), Hulturu (deal, s. Lărguţa, Leova; deal, s.Scumpia, Făleşti), Bătcăria (lac, s.Slobozia Mare, Vulcâneşti), Gâscariu (fost lac, în prezent loc arabil, s.Chircani, Cahul), Ciorăria (vale, s.Văleni, Vulcâneşti şi s.Petreni, Drochia), Hulughiţa (mahala, s.Hârbovăţ, Călăraşi) ş.a. [ECM]. Pe versantul stâng al văii, în anul 1953, a fost descoperit un complex arheologic (săpăturile au fost executate în 1956 de arheologul E.A.Ricman) cu vestigii ale culturii Cerneahov-Sântana de Mureş (secolele II—IV e.n.), evidenţiată în spaţiul Carpato-Nistrean prin preponderenţa elementelor autohtone daco-getice.


Denumiri false şi eronate în istoria Chişinăului Albaş În primul hrisov domnesc (17 iulie 1436) cu referire la istoria viitorului oraş Chişinău găsim că boierului Oancea logofăt i-au fost date şi întărite "pentru dreaptă şi credincioasă slujbă" mai multe sate, printre care satul de "...lângă Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş (în original Акбашева Кешенева — I.D.), la Fântână, unde este Seliştea Tătărească, în dreptul păduricii" [DRHA-I, p.219]. Deci, este amintit Cheşenăul lui Acbaş, care se găsea pe malul drept al râului Bâc şi nu se vorbeşte de nici un fel de Albaş. De un oarecare Albaş ("cu copiii") se vorbeşte într-un alt hrisov domnesc, datat cu 30 noiembrie 1436, însă este vorba de numele unui tătar robit şi creştinat care împreună cu alţi tătari robiţi ce trăiau în zece bordeie în s.Temişeşti (judeţul Neamţ) sunt donaţi de către domnitor "Sfintei biserici, mănăstirii de la Neamţ" [DRHA, I, p.230]. Acest Albaş, tătar robit, numele creştin al căruia este de origine românească, nare nimic comun cu istoria Chişinăului şi cu acel Acbaş amintit în hrisovul de la 17 iulie 1436. Pentru prima dată un nume eronat, faţă de originalul de la 17 iulie 1436, apare în hrisovul domnitorului Ştefăniţă datat cu 15 decembrie 1517 când vistiernicului Eremia îi este întărită cumpărătura unei jumătăţi de sat "...pe ceea parte de Bâc, în faţa băii lui Albaş, la Fântâna Mare..." [MEF, II, p.234]. A doua oară acest nume fals Albaş este amintit în hrisovul de la 12 februarie 1525, prin care este întărită dania vistiernicului Eremia Mănăstirii Moldoviţa. În hrisov se scrie că "... Eremia, fost vistiernic... a dat dreapta sa ocină şi cumpărătură, jumătate de sat de ceea parte a Bâcului, în dreptul băii lui Albaş, la Fântâna cea Mare, jumătatea de sus şi cu heleşteu, şi cu moară pe Bâc... sfintei... mănăstiri de la Moldoviţa ...unde este egumen... Ionache Josul" [MEF, II, p.256]. Deja în hrisoavele sec.XVII forma compusă de "satul ...de cealaltă parte a Bâcului ...împotriva Cheşenâului" ori "...împotriva băii lui Albaş" nu se mai întâlneşte. Acest fapt ne sugerează ideea că alcătuitorii unor hrisoave din sec.XVI, cu referire atât la poziţia geografică a Chişinăului, cât şi a "satului de ceea parte de Bâc", foloseau în calitate de exemplu altele mai vechi, poate chiar şi nişte traduceri ori adaptări nu tocmai de o înaltă calitate. Despre acest fenomen ne vorbeşte elocvent conţinutul hrisovului Nr.131 din anul 1466 publicat după o traducere efectuată în prima jumătate a sec.XVIII. În hrisovul din 1466, scris în română, se vorbeşte că boierului Vlaicu i se întăreşte <o silişti> "...la Chişinău, la Fântâna Albişoara... Deci <i-am dăruit acea si>lişti mai sus-numită, la Chişinău, la Fântâna Albişoara... să-i fie... driaptă ocină.." [DRHA, II, p.187]. Dacă vom compara hrisoavele de la 15 decembrie 1517, 12 februarie 1525 cu


cele de la 17 iulie 1436 şi din 1466, vom vedea că în 1436 se vorbeşte de Cheşenăul lui Acbaş, iar în cel de la 15 decembrie 1517 în original pentru numele Acbaş lipseşte litera c, care a fost restabilită greşit de nu se ştie cine prin /, în aşa fel citindu-se în loc de Acbaş —Albaş. Alcătuitorilor hrisoavelor din sec.XVI deja nu le mai era înţeles toponimicul minor Cheşeneul lui Acbaş (spre deosebire de populaţia locală băştinaşă) şi de aceea ei greşit au interpretat în original лазня în loc de Cheşeneu, şi Albaş în loc de Acbaş. În decursul anilor diferite terenuri şi părţi de moşii se vindeau, se cumpărau şi treceau din mână în mână şi hrisoavele domneşti, se copiau ori se restabileau ajungându-se, uneori, la eronări destul de crase şi grosolane. De exemplu, într-un hrisov, fără îndoială copiat cu greşeli de pe un altul mai vechi, publicat de Ioan Halippa, datat cu 1642, scris în română, cu referire la hotarele satului Visterniceni se vorbeşte despre "iazul Albaşului... la fântâna cea mare", această din urmă informaţie greşită (probabil din cuvântul corupt "лазня") mai fiind încă o dată tradusă în rusă "...по ту сторону Быка, напротив (усадьбы) Лазо ("devine" deja nume propriu — I.D.) албанца, у великой Криницы" [ТВС, I, р. 191]. Aici, prin eronări crase Cheşeneu, interpretat mai înainte "лазня", devine acum Лазо (nume personal), iar Acbaş trecând prin "filiera" lui Albaş se transformă în албанца ("а albanezului"). Spre regret, informaţia eronată, ce ţine de existenţa unui închipuit Albaş căruia "i-ar fi aparţinut Chişinăul", s-a strecurat şi în lucrările unor cunoscuţi istorici de ai noştri, pentru ca mai târziu să călătorească şi pe paginile multor altor lucrări [CDÎŞ I, p.459, 460; II, p.533].

Albişoara În prezent în Chişinău astfel este denumită o stradă (fosta Набережная), cuprinsă între străzile Mihai Viteazul şi Aleea Gării, paralelă malului drept al r.Bâc. La denumirea acestei străzi, probabil, s-a pornit de la faptul existenţei în trecut a unei oarecare denumiri Albişoara. Numele topic Fântâna Albişoara este întâlnit doar într-un singur caz, în hrisovul lui Ştefan cel Mare din 1466, prin care domnitorul întăreşte boierului (unchiului său) Vlaicu siliştea "la Chişinâu, la Fântâna Albişoara" [DRHA, II, p.187]. Însă hrisovul din 1466, emis de cancelaria domnească, nu s-a păstrat în original, dar există într-o copie după o traducere din prima jumătate a secolului XVIII. Reieşind din faptul că nici în hrisoavele de până la 1466 şi nici în cele de după acest an nu întâlnim numele topic Albişoara ori Fântâna Albişoara, suntem în drept să conchidem că Albişoara ori Fântâna Albişoara este o invenţie şi o eronare a traducătorilor de hrisoave a numelui topic corect "... în dreptul Cheşenăului lui Acbaş, la Fântână" (în originalul de la 17 iulie 1436: "...против Акбашева Кешенева, оу Крыници...") [DRHA, I, p.218]. Hrisoavele, datate cu 15 decembrie 1517 şi 12 februarie 1525, atestă numai Fântâna Mare când este vorba de localizarea satului cumpărat de Eremia vistiernicul şi donat mănăstirii de la Moldoviţa [MEF,II,p.235,257]. Chiar şi hrisovul domnesc din 1642 (în română), scris şi tradus de pe vreo copie


mai veche slavonă, cu o mulţime de greşeli şi inexactităţi, publicat de istoricul I.Halippa [TBC, I, p.191], atestă Fântâna cea Mare şi nu Fântâna Albişoara. Fenomenul "Fântânii Albişoara", reprodus după hrisovul din 1466, este întâlnit în scrierile mai multor istorici care s-au ocupat de istoria localităţilor noastre şi de publicarea hrisoavelor şi actelor istorice domneşti. Menţiunea cu Fântâna Albişoara este întâlnită la Ioan Bogdan 94 , Mihai Costăchescu [CDŞ p.8], Alexandru Boldur, care mai zice greşit despre seliştea "de lângă Chişinău, la fântâna Albişoara" că ar fi "...un loc din proprietatea lui Acbaş (Albaş), dacă nu chiar de întreaga lui proprietate" [BIB, p.253]. Şi mai puţin veridică şi corectă este informaţia expusă de istoricul Gh.Ghibănescu, când acesta spunea referitor la istoria localităţii Visterniceni (cu o referire la operele lui Ioan Bogdan) că "satul de pe ceia parte de Bâcul (este aşezat — I.D.) în faţa Albaşei albastre la fântâna cea mare" [GZ, p.99]. Aici deja apare schimonosirea Albaşa albastra care nu poate fi întâlnită în nici un hrisov ori un alt oarecare act istoric. În toate cazurile fenomenul Fântânii Albişoara s-ar explica printr-o traducere eronată, cauzată de interpretarea incorectă a numelui Albaş în loc de Acbaş din hrisovul de la 17 iulie 1436. Referitor la acest fapt, Alexandru Boldur a mai scris că "În documentele istorice posterioare, în loc de "Acbaş" găsim "Albaş", ce putea fi o modificare a numelui, adaptată limbii româneşti, în felul "Alb + baş" prescurtat "Albaş" [BIB, p.85]. În felul acesta, datorită traducerilor inexacte a hrisoavelor din trecut de la "Cheşeneul lui Acbaş, la Fântână (ori la Fântâna Mare — I.D.)" s-a ajuns la "Fântâna Albişoara55, adică la un nume topic inexistent. Înseşi Fântâna ori Fântâna Mare, despre care se vorbeşte în mai multe hrisoave din secolele XV—XVII, era aşezată în stânga Bâcului, pe teritoriul satului cu viitorul nume Visterniceni şi nu în dreapta râului, unde nu se ştie cine a numit o stradă care are prea puţin comun cu realitatea istorică din trecutul Chişinăului.

Chişnovarzari Şi această denumire nu ţine de istoria adevărată a Chişinăului. În mai multe ediţii enciclopedice, în monografii şi diferite lucrări cu caracter istoric pot fi întâlnite ştiri precum că Chişinăul s-ar fi numit cândva Chişnovarzari. Bazele eronării au fost puse şi tirajate datorită lucrărilor slavistului Iu.I.Venelin (Huţa, Huţu), care un timp a activat şi la Chişinău şi a interpretat incorect cuvântul поченши ("începând", "se (vor) începe") din hrisovul lui Alexandru cel Bun datat cu 25 aprilie 1420. În acest hrisov se spune că domnitorul Moldovei a dăruit şi întărit vornicului Oană mai multe sate şi moşii, hotarele cărora se găseau (şi se mai găsesc) în bazinul râuleţului Bâcovăţ, afluent de dreapta al râului Bâc [DRHA, I, p.68]. În hrisov se precizează "...Iar hotarul acestor sate care sunt la Bâcovâţ să fie 94

Bogdan, Ioan. Documentele lui Ştefan cel Mare. Hrisoave şi cărţi domneşti (1457—1492).—Bucureşti, 1913.— P.116.


începând de la mănăstirea lui Vărzar... pe vârful Horodiştei, la vârful Lozovei, pe podul lui Gârlanici, ...de la poiana lui Chiprian... la gura Pituşcăi... pe deasupra Sadovei... la gura Conelii, iar de la gura Conelii, pe deasupra, la mănăstirea lui Vârzar". Mai toate numele topice, amintite în hrisovul de la 25 aprilie 1420, uşor se identifică în prezent cu toponime existente, reale în bazinul Bâcovăţului: Vărzăreşti, Horodişte, Lozova, Cârlani (din 1965 Stejăreni), Căpriana, Pituşca, Sadova etc., deci nume topice aflate la mare distanţă de Chişinău — capitala republicii. Interpretarea greşită a cuvântului поченшu din contextul hrisovului ("а хотары тем селом що соуты на быкоBци поченши от BързареBа мънастыръ..." — "iar hotarul acestor sate care sunt la Bâcovăţ să fie începând de la mănăstirea lui Vârzar...") ar fi fost cauzată de faptul că hrisovul folosit de Iu.I.Venelin (1802—1839) ar fi fost deteriorat anume în locul aflării cuvântului amintit [CDÎŞ I]. Mai târziu din operele lui Iu.I.Venelin s-au "inspirat" mai mulţi autori 95 tirajând eronarea şi crezând că Chişinăul s-ar fi numit în anul 1420 Chişnovarzari, deoarece Iu.I.Venelin a întrebuinţat поченши ca chişno. Numele topic Chişnovarzari nu este un toponim real, n-a existat nicicând şi rămâne doar o invenţie nereuşită a fostului slavist Iu.I.Venelin. Istoricul Ştefan Ciobanu în legătură cu inexactitatea lui Iu.I.Venelin a menţionat că "Slavistul rus de origine românească I.Venelin (Huţu) ...a afirmat încă la anul 1840 că ..."Chişnovărzăreştii" — nu este alta decât o mănăstire a lui Varzar în Chişinău. Această părere greşită a fost repetată de toţi acei care au scris despre Chişinău până astăzi... Cuvântul "Chişno", probabil, a fost râu citit de către romanticul slavist, care în actele publicate de el face o mulţime de greşeli de aşa natură şi acest cuvânt, pe semne, sună altfel" [ŞCC, p.11-12; BIB, p.84]. Greşeala comisă de Iu.I.Venelin a fost repetată şi de Zamfir Arbore care în DGB (p.60) scrie, fără pic de temei, precum că "Un şir de hrisoave ... arată că târguşorul Chişinău aparţinea monastirei Chişno-Vărzăreşti, care apoi a fost distrusă, şi pe locul monastirei serdarul Mazarachi a zidit o biserică, care există şi acum". Spre regret, inexactitatea lui Iu.I.Venelin a mai fost încă o dată tirajată la Chişinău, chiar în timpul sărbătoririi jubileului de 560 de ani, prin publicarea unui articol "Chişinăul în enciclopediile lumii" în revista Basarabia (1996, nr.7-8, p.151, 152) în care se aminteşte incorect, a câta oară, despre inexistentul nume topic Chişnovarzari , greşit atribuit Chişinăului.

Fantal În prezent în Chişinău o stradă din imediata apropiere a Bisericii Mazarachi, întru câtva paralelă Bulevardului Renaşterii, este numită Str.Fantalului (fosta Колхозная). О altă stradă, situată la hotarul sectoarelor Centru şi Botanica, în zona străzilor Melestiu, Stolniceni, Oituz, Dobruşa etc., este numită Str.Fântânilor (fosta Материалы дпя истории Бессарабии. О войне при завоевании Молдавии и Бессарабии в 1787, 1788, 1789 и 1790 годах Секунд-майора фон Раана.— Chişinău, 1891 (se va vedea nota 72 a editorului Axentie Stadniţki de la p.49-50). 95


Одесский 11 переулок). Este greu de spus întrucât în capitala republicii sunt păstrate tradiţiile istorice şi consecutivitatea în procesul denumirilor străzilor. Referitor la dezordinea şi încălcarea tradiţiunilor istorice la denumirea ori schimbarea denumirilor străzilor, istoricul Gheorghe Bezviconi mai menţiona: "...Dar să nu creadă cineva că strada Fântânilor (nu este vorba de actuala Str.Fântânilor, situată în altă parte a Chişinâului — I.D.), prin care s-aducea apa din cişmele de la Mazaraki, a obţinut pe drept şi spre bine numele poetic: Fântâna Blanduziei! Mai ales în partea veche a oraşului, acele stradele încâlcite şi murdare trebuiau sâ păstreze nomenclatura lor istorică, căci popularizarea numelui mai nou nu s-a făcut pentru cinstirea lui, iar aspectul străzii Asiatice nu s-a Romanizat odată cu denumirea nouă" [BG, p.28]. Analizând lexic structura denumirii Str.Fantaiului, ajungem la un termen fantal, de la care au pornit "naşii" ei, crezând că în trecut astfel ar fi fost numite nişte izvoare (arteziene) aflate sub dealul Bisericii Mazarachi din care s-ar fi aprovizionat Chişinâul cândva cu apă (?). Sursele mai vechi însă nu confirmă acest fapt. De exemplu în scrierile lui Ştefan Ciobanu şi ale lui Gheorghe Bezviconi întâlnim numai denumirile "Cişmelele de sub Biserica Mazarachi" şi "Cişmele de sub biserica Mazaraki" [ŞCC, P.32; BG, p.37]. În graiurile moldovenilor din Basarabia sporadic se întâlneşte termenul fantal/fontal "cişmea" 96 . În s. Caracuşenii Vechi (Briceni) a fost înregistrată îmbinarea fantal mari "vas mare din doage la gură mai strâmt decât la fund (de 5000 — 10000 l)" [DD, V, p.32], iar în satul Teşcureni (Ungheni) este întâlnit apelativul fantal "fântână largă, cu apa în faţă" 97 . Sub aspect etimologic termenul fantal/fontal în graiuri s-ar fi format prin contaminarea apelativului fântâna cu termenul rusesc фонтан pentru care în română există echivalentele fântâna arteziana şi havuz (comp. aici băcan ~ băcal). În sec.XIX (în anii 1829—1834) în Chişinău a fost construit un havuz în zona Bisericii Mazarachi pentru aprovizionarea locuitorilor oraşului cu apă, numit de administraţia rusă de ocupaţie "Фонтан" [КЕС, p.508]. Însă acest havuz (fântână arteziană, cişmea) n-are nici o legătură istorică cu Fântâna (Fântâna Mare), menţionată în hrisoavele domneşti din anii 1436, 1466, 1517, 1525 şi chiar mai târziu şi care se găsea pe malul stâng al râului Bâc, însă nu în zona Bisericii Mazarachi, aflată în dreapta râului amintit. În unele lucrări mai recente întâlnim informaţia greşită precum că izvorul "Fontal" s-ar fi aflat lângă dealul Bisericii Mazarachi şi cică anume lângă acest "izvor Fontal" a şi fost întemeiat oraşul Chişinău 98 . Această greşeală a fost repetată şi de cercetătorul A.Eremia care pe nedrept a considerat precum că "...documentele vechi atestă câteva izvoare în preajma Chişinăului de altă dată: Albaşev cheşenev "chişinăul lui Albaş" (la 1436), Cervlennâi chişinev "Кишинэул рошу" (la 1458) ş.a". 96

Еремия, А. Кестионар топонимик.—Chişinău, 1967.—P.29. Дрон, Ион. Bokaбулаp режионал//Лимба ши литература молдовеняскэ.— 1986.—Nr.3. 98 Кравчук Ю.П., Верина В.Н., Cyxoв И.М. Заповедники и памятники природы Молдавии.—Chişinău, 1976.— Р.185. 97


În primul rând, în hrisovul din 1436 este scris Акбашев şi nu Албашев, iar Червленный кешенев este legat, la 1458, de realitatea istorico-geografică a satelor Zaim şi Câuşeni şi n-are nimic comun cu Chişinâul — capitala republicii. În al doilea rând, după cum am demonstrat mai sus, termenul chişinău în graiurile românofonilor nicicând n-a însemnat "izvor" sau "fântână". Pe de altă parte, însuşi A.Eremia recunoaşte, pe lângă eronarea comisă, că "Această etimologie... nu se ştie pe cât e şi de adevărată şi, dacă nu cumva, dezlegarea enigmei ne va aduce o altă ipoteză" 99 . Din cele expuse conchidem, că Fantalul şi denumirea Str.Fantalului totuşi nu se înscrie strălucit în ţesutul istoric al Chişinăului, rămânând şi aceste două denumiri false în istoricul adevărat al oraşului nostru.

Husia În KEC (p.127) găsim o informaţie incorectă precum că în limitele Chişinăului s-ar găsi o vale numită "Балка Гyceвa", adică "Valea (Vâlceaua, Râpa) lui Gusev". Este vorba de Valea Gâştelor cu un pârâu ce curge pe fundul văii, fiind un afluent de stânga al r.Bâc despre care s-a scris mai amănunţit mai sus. Însă această informaţie eronată cu "Балка Гyceвa" trece şi în paginile altor lucrări şi îndreptare editate la Chişinâu. De exemplu, în îndreptarul "Chişinău. Străzile oraşului nostru" (Chişinău, 1993. p.63), alcătuit de A.Eremia, găsim precum că numelui parcului silvic Valea Gâştelor în trecut i-a corespuns denumirea Гyceвa балка". În zadar vom căuta în istoria Chişinăului pe un oarecare eliberator Gusev care ar fi adus şi acestei văi (râpi) fericirea de pe alte tărâmuri. Incorectitudinea Gusev este o reluare greşită după alta tot eronată — Husia, trecută şi în DSB (p.284) în calitate de nume a unui deal dintre s.Petricani şi Valea Gâştelor. Am mai scris şi în articolul Valea Gâştelor (v. mai sus) câ Husia este doar o traducere eronată a denumirii Valea Gâştelor pentru înţelesul străinilor şi vorbitorilor de limba rusă, numele autohton şi corect al văii fiind doar Valea Gâştelor.

Laznea În lista denumirilor geografice, publicată de Mihai Costâchescu în unul din volumele lucrărilor sale [CDÎŞ, p.914], întâlnim denumirea Laznea cu menţiunea "sat, I, 464". Răsfoind însă volumul I din colecţia "Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare" (Iaşi, 1931), la p.464 găsim informaţia referitoare la jumătatea de sat, cumpărată de vistiernicul Eremia la 15 decembrie 1517. In hrisovul cu pricină se precizează că această cumpărătura se găseşte "... împotriva Laznei lui Albaş, la Fântâna mare, jumătate de sus". Deci, este vorba de viitorul sat Visterniceni "la Fântâna mare", iar neînţeleasa "Laznea lui Albaş" poate fi căutată numai în partea dreaptă a Bacului. Ştim că nici un act istoric domnesc nu atestă existenţa vreunui sat Laznea, pe 99

Еремия А.И. Граюл пэмынтулуй (Ckицэ de топониме молдобеняскэ).— Chişinău, 1981.—P.59.


locul Chişinâului de odinioară. Considerăm că menţiunea "Laznea, sat, I, 464" din CDÎŞ poate fi doar o intermediere nereuşită a unor editori ai operelor lui Mihai Costăchescu. Îmbinarea Aлбашева лазня (Albaşeva laznea) am întâlnit-o doar în două hrisoave domneşti datate cu 15 decembrie 1517 şi 12 februarie 1525 legate de cumpărarea de către vistiernicul Eremia a unei jumătăţi de sat "de cealaltă parte a Bâcului ...la Fântâna cea Mare" şi de faptul donaţiei acelei "jumătăţi de sat ... mănăstirii de la Moldoviţa". în ambele cazuri în hrisoave se precizează că jumătatea cea de sat, cumpărată în 1517 şi donată în 1525, se găsea "...de cea parte a Bâcului, în dreptul băii lui Albaş (în original: Албашева лазня — I.D.), la Fântâna cea Mare" [MEF, П, p.235, 257]. Într-o formă şi mai eronată poziţia geografică a satului Visterniceni (care a aparţinut cândva vistiernicului Eremia) este concretizată în alt hrisov domnesc, scris în română, datat cu anul 1642 şi publicat de I.Halippa [TBC, I, p.191]: "...împotriva iazului Albaşului ...la fântâna ce mare". Tot aici I.Halippa aduce şi o traducere în rusă a hrisovului în care realitatea istorică apare într-o ipostază şi mai caraghioasă "...по ту сторону Быка, напротив (усадьбы) Лазо албанца, у Великой криницы...". În felul acesta de la actul din 17 iulie 1436 cu satul de "...lângă Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheşenâului lui Acbaş, la Fântână, unde este Seliştea Tătărească, în dreptul pădurii" s-a ajuns la "Лазо albanezul" (?). Cuvântul slav (ucrainean) лазня înseamnă baie şi anume prin termenul baie 100 a fost tradus лазня din hrisoavele slavone care, unele din ele, puteau fi refăcute (recopiate) şi după nişte originale ori copii româneşti mai vechi. Din istoriografia literaturii româneşti ştim că cel dintâi document scris în limba română, păstrat, ar fi scrisoarea prin care un Neacşu din Câmpulung înştiinţează pe judele Braşovului "Hanăş Behner" despre mişcările militare ale turcilor. Nu ştim întru cât este veridică informaţia şi n-o punem la îndoială, însă există ştiri şi temei de a gândi şi altfel. În lucrări se aminteşte că pe la 1410 ar fi existat un tratat între Mircea cel Bătrân şi regii Poloniei Vladislav şi Vitovt Iagelonii, scris în română, păstrat pe timpuri în arhiva magistraturii din Lvov101 . Deci, nu numai că putem presupune, dar şi suntem convinşi că anume efectuarea diferitor copii de pe originale mai vechi şi traducerea lor din slavonă în română (şi invers) a dus, în cele din urmă, la eronări şi falsificări a realităţii istorice ce ţin şi de poziţiunea geografică a unor localităţi concrete, în cazul nostru, a Chişinăului. Credem că лазня ("baia") lui Albaş a apărut în urma traducerii a unei copii ori a unui hrisov — nouă azi necunoscut — în care se mai amintea de "iazuri pe Bâc .. la Chişinău". Anume cuvântul iaz ar fi servit pentru o ulterioară eronare — лазня. О baie a lui Albaş în secolele XV—XVI pe teritoriul Chişinâului n-a existat şi nici n-a putut exista, cu atât mai mult n-a existat un sat Laznea. Spre regret, Baia lui Albaş ca "loc pe Bâc, la Fântâna Mare" a pătruns şi în "Indicele numelor de locuri", alcătuit de istoricul Alexandru I.Gonţa [DPIRL]. 101 Материалы для истории взаимных отношений России, Польши, Молдавии, Валахии и Турции fi XIV— XVI вв. собранные В.А.У ляницким.— Moscova, 1887.—Р.20. 100


Râşca Într-o lucrare recent apărută la Chişinău 102 eronat se afirmă precum că localitatea Chişinău "La începutul secai 17-lea era cunoscut şi sub denumirea de Raşca". Autorul nu ne informează din ce surse s-a "inspirat" când a scris această afirmaţie injustă. "Inspiraţia" pare să fie stimulată de unele inexactităţi şi falsificări comise în alte ediţii anterioare. De exemplu, în DGB (p.60) găsim: "...Cantemir, în descrierea Moldovei, zice că la începutul secolului al XVII-lea, actualul Chişinău era un târguşor numit Raşca ...târguşorul Chişinău aparţinea monastirei Chişno-Vărzăreşti, care apoi a fost distrusă, şi pe locul monastirei serdarul Mazarachi a zidit o biserică, care există şi acum". Şi mai departe tot în DGB (p.177) mai "aflăm" că despre suburbia "...Râşcanca (ruseşte Râşkanovka) Dumitru Cantemir, în Cronicul Moldovei, scrie cum că în zilele Măriei Sale Raşca era un târguşor însemnat, şi aparţinea boierului moldovean Râşca. Mai târziu însă, adaogă Cantemir, nişte negustori Armeni, cari făceau comerciu cu Turcii şi Tătarii din Cauşani, s-au stabilit la Râşca, care s-a transformat într-o slobozie a oraşului Chişinău". În zadar vom căuta informaţia despre Râşca în calitate de nume a Chişinăului în "Descrierea Moldovei" de Dm.Cantemir, care a trăit cu mult înainte de jumătatea a doua a sec.XVTII când Constantin Râşcanu (şi nu Râşca) se stabilise pe malul stâng al Bâcului, punând temelia viitoarei suburbii Râşcani. Cu atât mai puţină atenţie merită şi informaţia cu "nişte negustori Armeni, cari ...s-au stabilit la Râşca...". Eronările din DGB sunt aproape literalmente repetate în DSB (p.232) unde găsim că: "După scrierile lui Cantemir, la începutul veacului al XVII-lea, Chişinăul era un simplu târguşor, care era numit Râşca, de la numele proprietarului Râşcan". Incorectitudinea aceasta nimereşte şi în "Dicţionarul" istoricului şi genealogistului O.G.Lecca în care, de asemenea, citim că Chişinăul "La începutul sec.XVII se numea şi RÂŞCA" 103 . Afirmaţia precum că "Chişinăul s-ar fi numit prin sec.XVII şi Râşca" ori "...Râşca..." nu rezistă criticii ştiinţifice, însă în imaginaţia unor autori neiniţiaţi în istoricul oraşului Chişinău Râşca s-ar fi "format" prin contaminarea denumirilor tip Râşca (mai multe sate din Moldova feudală se numeau astfel) cu numele de familie Râşcan(u) legat de istoria Chişinăului doar din a doua jumătate a secolului XVIII Numele de familie al unui oarecare Andronic Râşca, nepotul Nastei Buecoaie, care împreună cu alţi veri şi mejieşi din Buecani pe la 18 decembrie 1610 vând "ocina şi declina lor dreaptă... din acel sat Buecani ...boierului ...Dumitrachi Chiriţă mare postelnic" 104 , de asemenea, nu poate servi în calitate de etimon, deoarece în original este scris Andronic Roşea şi nu Andronic Raşca [MEF, III, p.76]. Pe lângă aceasta în acest timp atât satul Buiucani (Buecani), cât şi Chişinăul erau localităţi destul de bine cunoscute, denumirile cărora nu mai puteau fi confundate între ele ori 102

Zavadschi, Iurie. Dicţionar de istorie medie a Moldovei.—Chişinău, 1995.— P.39,143. Lecca O.G. Dicţionar istoric arheologic şi geografic al României.—Bucureşti, 1937.—P. 136. 104 Documente privind istoria României. Veacul XVII. A.Moldova. Volumul II (1606—1610).—Bucureşti, 1953.— P.335. 103


cu numele altui sat. Confundarea ar fi fost făcută cu numele de familie Râşcanu, unul din reprezentanţii căreia în a doua jumătate a sec.XVIII ajunge spătar şi stăpânitor a mai multor moşii, terenuri şi sate, inclusiv a satelor Gheţeoani şi Visterniceni. A afirma că locatitatea Chişinău "pe la începutul sec.XVTI" şi chiar mai târziu s-ar fi numit Râşca, în lipsa unor argumentări, cât de mici, de ordin documentaroarhivistic şi a oricăror demonstrări ştiinţifice cu caracter arhiografic, rămâne o aberaţiune în istoria Chişinâului şi o falsificare a unei realităţi istorice bine cunoscute.


Din istoria devizei Chişinăului Cuvântul deviză în dicţionarele limbii române este explicat ca o "formulă care exprimă concis o idee călăuzitoare în comportarea sau în activitatea cuiva". Tot devize se mai numesc şi textele succinte ce însoţesc o stemă oarecare. De obicei, devizele, scrise pe o eşarfă, sunt plasate în partea inferioară a compoziţiei stemei. Ele cuprind maxime, precepte morale ori îndemnuri eroice. În trecutul îndepărtat devizele nu erau altceva decât nişte "strigăte de război" care îi îmbărbătau pe combatanţii confruntaţi pe câmpurile de luptă. În prezent devizele sunt grupate, convenţional, în mai multe categorii: 1) devize personale; 2) devize de familie; 3) devize de stat; 4) devize ale preşedinţilor de stat; 6) devize ale unor ordine călugăreşti; devize ale unor oraşe; 7) devize—"strigăte de război"; 8) devize ale unor unităţi militare; 9) devize ale unor unităţi corporative, profesionale şi de breaslă etc. 105 Devizele în istoria civilizaţiei umane sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, pe larg au fost folosite în activitatea socială în Imperiul Roman. În Moldova devizele de stat, de exemplu, sunt cunoscute din timpul domnitorilor sec.XVI—XVII. Domnitorul Despot-Vodă (Ioan Iacob Heraclide), care a ocupat tronul Moldovei între 1561—1563, a folosit deviza VENDEX ET DEFENSOR LIBERTRAT PATR ("Salvatorul şi apărătorul patriei eliberează patria"), reflectată pe o pistă monetară emisă de domnitor. Deviza lui Nicolae Pătraşcu, care a domnit în Ţara Românească între 1599— 1600 sub suzeranitatea tatălui său, Mihai Viteazul, era VIRTUTE ET MARTE ("Curaj şi luptă"). Este cunoscută şi deviza UTROQVE CLARESCERE PULCHRUM ("Pretutindeni străluceşte în mod deosebit") de care se conducea familia domnitorului Ioan Sandu Sturdza (a domnit în Moldova de la 9 iunie 1822 până la 23 aprilie 1828). În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859—1866) în România este răspândită deviza "Toţi în unul", recomandată şi instituţiilor de stat. NIHIL SINE DEO ("Nimic fără Dumnezeu") între 1872—1921 era deviza specifică a familiei domnitoare Hohenzollern. Mai multe oraşe, atât din dreapta, cât şi din stânga Prutului în trecut îşi aveau devizele sale. În 1862 Alexandru Ioan Cuza conferă deviza UNIREA FACE PUTEREA — cu simbolurile heraldice corespunzătoare — oraşului Focşani, care până la Unirea Moldovei cu Ţara Românească din 1859 o parte se subordona Iaşilor, iar altă parte de oraş — Bucureştilor. Referitor la deviza VIRTUS ROMANA REDIVIVA "Virtutea romană renăscută") cercetătoarea istoriei heraldicii româneşti Maria Dogaru scrie că ea este o "Evocare sintetică a virtuţilor care au determinat în evul mediu victoriile de răsunet european şi înscrierea numelui poporului român în analele istoriei universale... exprimând totodată conştiinţa acestui neam în ceea ce priveşte apartenenţa sa la o mare civilizaţie, se constituie într-un vibrant apel adresat întregii naţiuni de a fi la înălţimea chemării epocii". Această deviză a fost inclusă de membrii Comisiei 105

Похлебкин В.В. МеЖдународная символика и эмпблемпатика.—Moscova, 1989.—Р.69.


Consultative Heraldice în stemele judeţelor Alba, Năsăud, a oraşelor Alba Iulia şi Cahul, evocându-se "astfel, codificat, interesantul proces de romanizare desfăşurat pe aceste locuri în antichitate" 106 . În 1991, la 8 august, Comitetul Executiv al Consiliului Municipal "a aprobat noua stemă a oraşului Chişinău, executată de pictorul Gheorghe Vrabie. La bază este pusă varianta stemei din anul 1921 cu modificări nu prea mari, încuviinţată de o comisie consultativă heraldică din Bucureşti" 107 . Atât în stema Chişinâului din anul 1921, cât şi în actuala, adoptată şi aprobată la 8 august 1991, deviza VIRTUS ROMANA REDIVIVA n-a fost oficial blazonată. Această deviză din 1991 apare pe o eşarfă, neaprobată în stema Chişinâului, tirajată în pancarte tot mai puţin răspândite în capitala republicii. Se presupune că deviza pentru stema Chişinăului din 1991 ar fi fost oral autorizată de Mircea Druc, primministru al republicii în acel timp. În relaţiile oficiale şi interstatale stema Chişinâului, însă, nu este blazonată cu eşarfă şi deviza respectivă. 106

Dogaru, Maria. Din heraldica României—-Bucureşti, 1994.—P.31, 70, 71, 72, 73, 74. Sub aripile vulturului//Curierul de seara.—1991.—13 august. Mischevca, Vladimir. Biografia unui oraş în oglinda heraldicii//Săptămâna.— 1996.—4 octombrie.—P.21. 107


Glosar ban — iniţial, guvernator al unei regiuni de hotar în Ungaria feudală; titlu şi funcţie de mare dregător în Ţara Românească din sec.XIV; rang boieresc introdus în Moldova în anul 1705; în ordinea rangurilor ocupa locul între spătar şi paharnic, membru al Sfatului domnesc. băcal — negustor care vindea, pe timpuri, cu amănuntul diverse produse alimentare (var. băcan). bătrân — veche subdiviziune teritorială a unei grupe (familii) de neam în satele răzeşeşti din Moldova; parte a unei moşii moştenită prin ereditare. blazon — ansamblu de elemente convenţionale care constituie emblema unui stat, a unei provincii, a unui oraş, a unei bresle, a unei familii nobile etc. butnar — dogar; meşter care confecţionează vase de lemn făcute din doage, folosite pentru păstrarea vinului, murăturilor etc. casap — măcelar. chihaie (chehaie) — iniţial — reprezentant al domnilor români pe lângă Poarta Otomană; mai târziu — slujbaş vamal, şef de poştă, mic comandant militar; în unele localităţi — şeful pădurarilor. comis — mare dregător în Moldova şi Ţara Românească, care avea în sarcina sa caii şi grajdurile curţii domneşti, precum şi aprovizionarea cu furaje. divan — iniţial în Turcia şi în ţările supuse ei, consiliu cu atribuţii politice, administrative şi juridice, alcătuit din cei mai înalţi demnitari; (în ţările române) sfat domnesc. dregător — demnitar la curtea domnească, având atribuţii în sfatul domnesc, în administraţie, justiţie, armată; înalt funcţionar. dulgher — meseriaş care execută lemnăria unei case, a unei clădiri sau diverse alte construcţii şi elemente de construcţie din lemn. eşarfă — fâşie, bandă de stofă, de pânză etc. pe care este scrisă o deviză; în stemele unor state ori oraşe eşarfa întotdeauna se plasează în partea inferioară a compoziţiei. etimologie — stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluţiei lui fonetice şi semantice; ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi. etimon — cuvânt din care provine un anumit termen al unei limbi. heraldica — disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, cu blazoanele caselor domnitoare, familiilor nobiliare, oraşelor etc. hidronim — cuvânt (nume) prin care este denumită o apă (un râu, un fluviu, un pârâu). hrisov — act domnesc care servea, în orânduirea feudală din Ţara Românească şi din Moldova, ca titlu de proprietate, de privilegiu etc. ispisoc — v. hrisov. jicnicer (jitnicer) — dregător care avea grijă de magaziile cu grâne ale curţii domneşti. joimir — iniţial, mercenar cazac ori polonez; mai târziu şi în Moldova — soldat "de dobândă" în oastea ţărilor române (sec.XVI—XVIII). logofăt — titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al Sfatului


domnesc în timpul orânduirii feudale în ţările române; marele logofăt — întâiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească şi, în lipsa domnului sau a mitropolitului, prezida Sfatul domnesc; mai târziu logofăt — secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist; vătaf (la o moşie boierească). mazil — domnitor sau înalt demnitar scos din funcţie; mic boier sau descendent de mic boier (fără funcţie publică); persoană însărcinată cu strângerea birurilor. medelnicer — titlul boierului care turna domnului apă ca să se spele pe mâini, punea sarea şi servea bucatele. menzil — nume dat în ţările române, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport (pentru călători şi pentru corespondenţa poştală); olac; curier; ştafetă; post de poştă. pârcălab — titlu dat în trecut, în ţările române, persoanelor însărcinate cu conducerea unui judeţ, a unui ţinut, a unei cetăţi, având atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti; mai târziu — administrator al satelor boiereşti şi mănăstireşti, primar rural, strângător de biruri ori comandant al unei închisori. postelnic — titlu dat în trecut unui mare boier, membru al Sfatului domnesc, care avea în grijă camera de dormit a domnului şi organiza audienţele la domn; mai târziu — ministru al afacerilor externe; titlu onorific dat boierilor care nu aveau atribuţii speciale. protopop — preot care îndeplineşte funcţia de inspector al bisericilor şi al preoţilor dintr-un teritoriu determinat. rufet — breslaş, membru al unei corporaţii de meseriaşi. serdar — (în sec.XVII—XVIII) comandant de oaste, mai ales de călărime; mai târziu (finele sec.XVIII—sec.XIX) boier de rang mijlociu. spătar — înalt demnitar la curtea domnească care purta la festivităţi sabia şi buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei; mare spătar — comandant suprem al armatei în lipsa domnitorului. staroste — conducător al unei corporaţii, al unei bresle din trecut; persoană care conducea în trecut (în Moldova) un ţinut aflat la marginea ţării, mai târziu şi conducător al unui oraş ori al unui târg. stolnic — dregător în ţările române care purta grija mesei domneşti, fiind şeful bucătarilor, al pescarilor şi al grădinarilor; şef bucătar boieresc. stânjen — unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat după epocă şi regiune, de la 1,96 m la 2,23 m. tăbăcar — muncitor specialist în tăbăcitul pieilor; tabac. topic (nume ~) — (despre nume) care denumeşte locuri, localităţi. toponim — nume de loc (de oraş, de sat, de deal, de munte, de apă etc.). toponimie — totalitate a numelor de locuri, a denumirilor georgafice ale unui ţinut, ale unei ţâri; ramură a lingvisticii care studiază numele de locuri şi originea provenienţei lor. urbanonim — nume propriu dat oricărui obiect topografic, aflat în limitele unui


oarecare oraş. ureadnic — în Moldova feudală nume mai rar întâlnit pentru a desemna un vornic ori un vătaf de târg ori a unui sat boieresc sau mănăstiresc. uric — v. hrisov. vătaf — (în orânduirea feudală a ţărilor române) conducător al unui anumit grup de curteni, de slujbaşi sau de oşteni ai domniei; mai târziu, supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire; persoană care avea în subordinea sa un anumit număr de oameni; ispravnic (de moşie); conducător, şef, (învechit) staroste. vdtăman — (în orânduirea feudală din Moldova) conducător al obştii dintr-un sat liber; ajutor al vornicului unui sat care avea atribuţii administrative şi fiscale. vistier (vistiernic) — (în orânduirea feudală a ţârilor române) titlu dat marelui dregător care avea în sarcina sa administraţia financiară a ţârii şi a vistieriei statului. vornic — (în orânduirea feudală a ţârilor române) mare dregător la curtea domnească însărcinat cu supravegherea curţii, cu conducerea treburilor interne ale ţârii, având şi atribuţii judecătoreşti; reprezentant al domniei în oraşe, cu atribuţii judecătoreşti; primar al unui târg sau al unui sat; funcţionar în administraţia comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenţei, convocarea sătenilor la adunări, anunţarea ştirilor etc. zapis — v. Hrisov 108 . 108

La alcătuirea Glosarului au fost folosite ediţiile: Lecca O.G. Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României—Bucureşti, 1937; Dicţionarul explicativ al limbii române.—Bucureşti, 1975; Constantinescu Dobridor, Gheorghe. Mic dicţionar de terminologie lingvistica.—Bucureşti, 1980; Seche, Luiza şi Seche, Mircea. Dicţionarul de sinonime al limbii române.—Bucureşti, 1982; Letopiseţul Tarii Moldovei.—Chişinău, 1990.


Bibliografie selectivă 1. 2. 3. 4. 5.

Bibliografia Municipiului Chişinău. 1995.—Chişinău, 1996. Chişinău.—Chişinău, 1996. Chişinău. Enciclopedie.—Chişinău, 1997. Chişinâu în cifre. Culegere de informaţii.—Chişinău, 1993. Chişinău. Primăria. Activitatea edilitară a Consiliului municipiului Chişinău. Campaniile 1934—1935—1936 sub primariarul dlui I.T.Costin .—Chişinău, 1937. 6. Chişinâu, 1436—1996.—Chişinău, 1996. 7. Chişinăul în 1941.— Chişinău, 1996. 8. Orlov N. Kishinev. Tourist's handbook.—Chişinău, 1976. 9. Кишинев. Краткий справочник-путеводителъ.—Chişinău, 1961. 10. Кишинев. Краткий справочник.—Chişinău, 1970. 11. Кишинев. Кишинэу. Kishinev. Kichinev. Kischinjow.—Chişinău, 1975. 12. Кишинэу. Капитала Молдовей Советиче.—Chişinău, 1976. 13. Кишинэу.—Chişinău, 1980. 14. Кишинэу. Кишинев. Kishinev.—Chişinău, 1982. 15. Орлов Н.А. Кишинэу. Стрэзиле повестеск...—Chişinău, 1983.


Cuprins Abrevieri bibliografice Istoricul şi problema provenienţei numelui Chişinâu Foste staţiuni geto-dacice pe teritoriul Chişinăului Din istoricul formării populaţiei şi aşezării Chişinâu (sec.XV—XVIII) Denumiri de sectoare, cartiere, zone locative şi sate dispărute Denumiri de râuri, văi şi pâraie Denumiri false şi eronate în istoria Chişinâului Din istoria devizei Chişinăului Glosar Bibliografie selectivă

4 7 24 27 34 78 89 102 105 110



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.