Lumea e o pisică jigărită, Andrei Velea by Andrei Velea

Lumea e o pisică jigărită Andrei Velea, ed.Brumar, 2012 Motto: „Întrebaţi un broscoi râios ce este frumuseţea, frumosul absolut, to-kalon-ul. Vă va răspunde că este femela sa, cu doi ochi mari, rotunzi, care ies în afara căpăţânii ei micuţe, un bot mare şi plat, un pântece galben, un spate brun” Voltaire, „Dicţionar filosofic”

Notă: versiunea online conţine doar o selecţie din cele aproape o sută de pagini. Versiunea tipărită poate fi comandată direct de la autor prin e-mail: avelea@gmail.com Mai multe pe blogul autorului: http://andreivelea.blogspot.ro/ 2

Mihail Gălăţanu despre carte (pe coperta a patra): „Andrei Velea practică un minimalism bine temperat. Textele sale sunt sagace şi surprind, din când în când, tonalitatea deprimantă a provinciei, cu anodinul ei. Au umor, întotdeauna, chiar dacă e bine camuflat sub un declarativism fals patetic. Este, la această oră, una dintre vocile lirice pregnante ale Galaţilor. […] Universul lui Andrei Velea este populat de târfe, combinişti, peşti, poeţi – ca şi universul real. Texte în care tatăl apare, şi el, ca personaj liric, vădesc sensibilitatea, afecţiune şi, nu în ultimul rând, rezerve speciale de tandreţe. Poetul ne este, el însuşi, un prieten prin text. Pe viaţă. […] Interesant este că poetul nu e tributar, ca formaţie, deşi biologic este douămiist, niciuneia dintre generaţiile optzeci sau nouăzeci, deşi le-a asimilat, vădit, ca experienţă preliminară de lectură.” Florin Iaru despre carte (pe coperta a patra): „De câte ori vorbesc despre poezia concretului, o fac cu strângere de inimă. Și asta pentru că poeții care i se încredințează ajung, inevitabil, la concluzia că el, concretul, și ea, banalitatea, își sunt autosuficiente. Nu e așa. Concretul e posac, iar banalitatea e rebarbativă. Ca să fii un poet al cotidianului, trebuie să îl extragi, să îl distilezi, să-l recombini cu multă inteligență și frondă. Andrei Velea crede în virtuțile poetice ale realității înconjurătoare, el are acea intuiție care îl ajută să extragă esența lirică din aglomerația de date înconjurătoare. Ăsta e un talent, și nu unul obișnuit. E și curaj, pentru că, de multe ori, poezia lui stă la granița dintre da și nu, dintre sublim și ridicol – și le înfruntă pe amândouă. Cel ce poate transforma un război de pe o scară de bloc într-o înfruntare homerică, acela care are tupeul de a transforma neputința în visare și destin, obsedatul care îl poate descrie fără să se rușineze pe exhibiționistul cartierului, ca pe un 3

Diogene modern și să facă din toată această realitate încăpățânată poezie, fără a cădea în vulgaritate – ei bine, acela merită atenția noastră. E poet, deci are toate drepturile!”

Andrei Velea, scurt CV: Date personale:

* nume şi prenume: Andrei Velea * pseudonim: Andrei P.Velea * data naşterii: 3 februarie 1980, Galaţi * adresă de blog: andreivelea.blogspot.ro * adresă de e-mail: avelea@gmail.com

Debut publicistic:

* poezie: revista „Şcoala Gălăţeană”, Galaţi, nr.91, februarie 2001 * proză: revista „Caligraf”, Alexandria, nr.131, octombrie 2011

Cărţi publicate:

* „Lumea e o pisică jigărită”, poeme, editura Brumar, Timişoara, 2012 * „Hotel în Atlantida”, poeme, editura Fundaţiei culturale Antares, Galaţi, 2011 * „Gimnastul fără plămâni”, poeme, editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2010

Premii şi distincţii literare:

* Premiul I pentru Poezie în cadrul Concursului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, ediţia a VI-a, octombrie 2012 * Premiul I la secţiunea proză scurtă din cadrul Concursului Naţional de Poezie şi Proză Scurtă de Ficţiune "Text Construct", decembrie 2011 * Premiul pentru poezie (debut) pe anul 2010, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala SudEst, pentru volumul „Gimnastul fără plămâni” * Premiul al III-lea şi Premiul Revistei „Caligraf” la cea de-a XII-a ediţie a Concursului Naţional de Proză „Marin Preda”, septembrie 2011 * Premiul pentru debut „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei USR Iaşi pentru cartea „Gimnastul fără plămâni” la cea de-a XXX-a ediţie „Porni Luceafărul...”, în cadrul ZILELOR EMINESCU 2011 * Premiul I la secţiunea poezie, Festivalul Naţional „Serile de poezie de la Negrileşti”, 28-29 mai 2011. Premiul acordat pentru volumul de debut „Gimnastul fără plămâni” * Premiul II pentru participarea la concursul de creaţie „Emil Botta”, ediţia I, Adjud, mai 2011. Premiul acordat pentru volumul de debut „Gimnastul fără plămâni” * Marele Premiu „Eusebiu Camilar” şi Premiul revistei „Ateneu”, Bacău, secţiunea proză, Festivalul naţional de literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, ediţia a XVI-a, 2011

Lansarea cărţii la Târgul de carte Gaudeamus, noimebrie 2012

Lansarea cărţii la Uniunea Scriitorilor, ianuarie 2013

Lansarea cărţii la Casa de Cultură a Studenţilor, Galaţi, ianuarie 2013

de dragoste, din fukushima

poeţii nu bat apa-n piuă * poeţii nu bat apa-n piuă, ei sorb din ea ca dintr-un pahar plin în deşert nectarul fanteziilor despre cum ar putea fi lumea mai bună poeţii nu bat apa-n piuă, îşi imaginează că fiecare piuă e o fântână în care adevărurile incomode s-au ascuns şi repetă mecanic, pentru a nu fi demascate, orice vorbă li se aruncă de sus poeţii nu bat apa-n piuă, ci cred că fiecare piuă e un sex de adolescentă; ei invită în poeme cele mai neobişnuite lucruri, îmbătaţi cu vinul din piua fiecărei zile, cum ar fi o agrafă să facă dragoste cu madona sau un elefant să cânte de inimă albastră unei mandoline poeţii nu bat apa-n piuă, o iau şi o transformă în principiu universal, aşa, să se oftice filosofii; poeţii iau piua şi o decretează particulă ultimă, indivizibilă, să semene zâzanie printre oamenii de ştiinţă nu bat apa-n piuă, pentru ca sunt piua în care sarea din lacrimile noastre e amestecată cu sarea din transpiraţiile noastre; ei doar ridică piua şi spun, precum copii, piua!, adică pauză puţin, că am înnebunit căutând prea multe sensuri într-o frunză care, pur şi simplu, cade pe malul unei ape cândva, într-o toamnă târzie

în vama de la oancea * în vama de la oancea se aud cocoşii vântul piaptănă zăpada murdară într-o gheretă prutul priveşte un spectacol pompos la un post rusesc de televiziune un vameş ne caută pe sub coaste de ţigări băuturi droguri pistoale viaţă

viziune în spatele parbrizului (1) * lumea e o pisică jigărită în curtea unei spălătorii auto

atunci când cerul e ursuleţul mişa * când gheorghe trece pe sub acoperişul complexului ţiglina, toate becurile se-aprind deodată gheorghe se-mbracă-n culori extravagante, poartă trei perechi de haine pe el vara, ochelari de soare ziua şi noaptea, umbrelă multicoloră şi barbă de filosof la el găseşti orice: o insignă ruginită cu ursuleţul mişa, o carte de-a lui knut hamsun, un aparat vechi de fotografiat sau un tranzistor îmi zice unul odată: „bă, ăsta o fost om deştept, inginer, dar l-a părăsit nevastă-sa, l-a lăsat pe drumuri şi de atunci a luat-o razna” gheorghe mănâncă cerul printre câini, citeşte printre câini şi vorbeşte, deopotrivă, cu oamenii şi câinii când îl întâlnesc la o masă-n „carmen”, îi dau o bere să-mi spună ce crede despre americani, petrol sau egipt când îl întâlnesc în „taxodos”, îi dau o bere să-mi spună cum ar scoate românia din criză când gheorghe pleacă din bodegă, la intrare îl aşteaptă zece maidanezi care nu l-ar părăsi niciodată

cu hristos în alimentară * hristos, în alimentară, cotrobăie lihnit printre rafturi vânzătoarea-l pune la punct cu o privire bărbătoasă „gogoşari, o conservă de peşte, pâinea aia, ba nu, aia”, încearcă vreo cinci cu degetele până-i convine una afară curvele au fuste scurte de blug, cizmuliţe înalte şi figuri inocente eu îl aştept pe iisus să-şi termine cumpărăturile iubita a pregătit o cină surpriză, surpriza a fost o mică ratare. ultima salvare: crenvurşti, muştar, poezie şi bere vânzătoarea nu are încredere în mântuitor, îi cere banii dinainte, după care-mi explică: „acum a fost calm, altminteri e violent şi are un limbaj…” hristos iese bodogănind din cele sfinte

lucrurile pe care le-a înţeles tata * tata a înţeles că la orice lansare de carte „cu ştaif” se-ntâmplă un pişcot şi o băuturică, aşa că pleacă mereu ultimul din sală cu două sticle de vin la subraţ faptul că fiu'su a scos două cărţi îl face un fel de „connaisseur”: discută cu scriitorii la fel de natural cum ar pălăvrăgi cu furnaliştii că doar, nu-i aşa?, oameni suntem cu toţii, iar poezia faţă de cuvinte e ca tabla faţă de cocs, iar inspiraţia e precum miile de grade care transformă fierul aşa că-l văd cum îşi toarnă un pahar de vin şi povesteşte cu patima unui tânăr: „să vezi ce poezie mai era când ne duceam la prima oră spre combinat şi soarele răsărea printre furnale!” pe drum îmi spune cu emfază, ţinând cu grijă cele două sticle: „bune poeme, tată, dar scrie şi tu mai des, că, uite, guvernul nici că face treabă, toţi fură de pe unde-apucă; măcar cultura asta să ne mai scoată din mocirlă”

de dragoste, din fukushima * pentru tine iau plăcile tectonice şi tapetez cu ele pereţii odăii noastre; din barele de uraniu fac lumânări erotice lasă-i să arunce apă de mare peste trupurile noastre încinse la mii de grade până se va evapora oceanul când facem dragoste, aburul respiraţiei tale radioactive ameninţă statele unite şi europa pentru tine sunt un samurai nuclear: redesenez geografia, ascund o declaraţie de dragoste într-o picătură pierdută-ntr-un tsunami şi o regăsesc într-un iaht aruncat pe un pat dintr-o sufragerie păsări manga contaminate de zbor desenează scenarii pe cerul oraşului fukushima

ziua în care poezia nu a salvat lumea * poezia nu a însemnat niciodată mare lucru în afară de o duzină de legi scrise în versuri, nişte doamne cucerite şi o mână de regi distraţi copios, poezia nu a contat altminteri, dacă poezia ar fi însemnat mare lucru, ar fi stârnit războaie, i s-ar fi alocat resurse, iar poeţii ar fi avut case impunătoare şi demnităţi înalte în stat însă de undeva (nimeni şi nimic nu putea explica), ceva imposibil de descris venea, călca, făcea să tremure, descărna, dezintegra, desţelenea, sfâşia, cuprindea pe dinăuntru şi măcina, exploda, şuiera, zbiera, de-aşa natură încât toţi au realizat că numai poeţii, cu fantezia lor, ar fi putut înţelege şi salva lumea cu un poem, ceva însă niciunul dintre ei nu era de găsit: adunaţi undeva la o margine îndepărtată de pădure, poeţii desenau rime alambicate pe trupurile frunzelor care cădeau timid au auzit un strigăt disperat, îndepărtat, însă au crezut că e doar soarele care apune

morţile babei vera * de patruzeci de ani, într-un sat de peste prut, baba vera trişează moartea în fiecare dimineaţă, cu o pungă de pastile la subraţ şi toiagul în mână, baba vera moare prin casele răzănenilor şi nu mai moare „of, tu, fa Gali, iaca mor amu” şi se scurge moale pe frigiderul „dnepr 2” din bucătăria mirosind apetisant a găină fiartă. baba vera nu simulează niciodată căderile în gol, de teamă să n-o prindă nimeni baba vera a trăit atât sub rus, cât şi sub român, votează comuniştii şi pute într-un asemenea hal, că de cum intră moartea în camera ei s-o înşface în ghiarele-i hâde, nu ştie cum să iasă mai repede pe uşă babo vera, moartea ta hălăduieşte debusolată prin râpa satului, moartea ta e o pisică smotocită de câinii din mahala, moartea ta suferă şi tu nu mai mori, moarta ta moare pe alţii şi tu nu mai mori, moartea ta moare şi tu te scurgi moale pe cuierele şi frigiderele altora „fa Gali, iaca zăşi mii dî lei, cî nu mai apuc Crăşiunul, sî mă-nmormântezi fa cum trăbi, nu ca pi sor’mea, subţâri, cî mi-o şi fiind dincolo frig!” dar crăciunul vine şi tu nu mai mori, cad şi comuniştii şi tu nu mai mori, moldova intră în uniunea europeană şi tu nu mai mori, limba română înfloreşte, poeţii inventează noi cuvinte pentru moarte şi tu nici pe cele vechi nu mai mori,

moldova se uneşte cu românia şi nici că mai mori de patruzeci de ani, într-un sat de peste prut, cu un toiag în mâna dreaptă şi o sacoşă de pastile la subraţ, baba vera moare zilnic prin casele altora şi nici că mai moare

cum reuşesc să spun în poezie „te iubesc” * cum să-ţi aduc o floare burduşită de chimicale de la ţiganii din staţie sau una de la florărie, adusă din olanda de un camionagiu care opreşte nu la semnele de circulaţie, ci la fiecare curvă? cum să-ţi recit versuri, când în poemele de azi duhnesc cuvintele toate, când imaginile arată ca nişte boxeuri în ultima rundă, iar luna a coborât şi linge în cartierul tău trotuarul? cum să-ţi recit un poem şi să am pretenţia să visezi, când astăzi poezia e ceasul enervant care te trezeşte la realitate şi îţi injectează cofeina direct în suflet? cum să îţi fac o declaraţie când toate deja s-au spus, când ştim (ce loc comun!) că nu mai există originalitate şi nimic nu mai e nou sub soare? cum să-ţi şoptesc nişte cuvinte de dragoste pescuite de pe internet, când în fiecare apartament dimprejur se face asta cu jaluzelele date la o parte şi lumina aprinsă… cât de hilar se vede din stradă! eu te iubesc ca pe un loc de parcare, că mulţi ar da cu pumnul şi s-ar înjunghia pentru asta! te iubesc ca pe o creştere de salariu sau un ajutor social, că pentru asta se îmbrânceşte lumea pe stradă. te iubesc suficient de mult încât să folosesc verbul „a iubi”, această abjecţie sublimă în numele căreia s-a omorât atâtea secole cu graţie. te iubesc încât să-ţi spun ceea ce spune instalatorul gigi de la patru prietenei sale mărioara sau alt locatar care-l încurcă pe kant cu o veveriţă zburătoare, adică „te iubesc” (şi numai eu ştiu cât detest să folosesc formula asta de telenovelă, atât de tăbăcită că nimeni nu-i mai gândeşte sensul, atât de folosită că ochii dau brusc în lacrimi numai cât văd că buzele-i prind forma de paravan)

da, te iubesc. uite că am declarat într-un poem asta, trădându-mi principiile estetice toate!

poem pentru o iubită dintr-o viaţă paralelă * am fi putut, da, am fi putut împărtăşi un dispreţ nobil faţă de toţi şi de toate, un sentiment eliberator cum că nu aparţinem locurilor bătute de prea multe perechi de bocanci şi de buze am fi putut pluti ca un fel de suflare uşoară peste acidul gros al dimineţii nucleare, ca un fel de frumoasă uitare peste mormanele de lecitină ruginită am fi putut răsturna sensurile opinatului gratuit, am fi putut lua dunărea, cu trupul ei de peşti şi de barje şi s-o împletim în cuvinte grele, adevărate am fi putut face semne de uitare peste înţelesurile comune şi gesturi de adio peste trupurile hâde ale vorbirii în gol am fi putut fi „în pofida”, „împotriva”, „în ciuda”, frumoşi ca două stârvuri de îngeri, mai pronunţaţi ca „bună ziua” şi imposibili de negat, ca „lumea e rea” am fi putut, da, am fi putut, dacă tu nu ieşeai în goană să urci într-un taxi în acea dimineaţă geroasă, sticloasă, de ianuarie sau eu nu mă grăbeam, bezmetic, să semnez un act oarecare dar uite că mi-ai rămas în gând şi pe hârtie, necunoscuto, frumoaso, arătare înfrigurată, abia zărită în ianuarie ăla ticălos. am fi putut să ne iubim, ciudat fior, într-o realitate care nu s-a împlinit niciodată

poemul morţilor de pe listele electorale * „sunt câţiva morţi în oraş, iubito”… mai mult: sunt mii de morţi în oraş, iubito, azi sunt alegeri, iar pe strada brăilei trec în şuvoaie morţii de pe listele electorale! livizi, descompuşi, cu vântul fluierându-le printre coaste, morţii au ieşit să voteze cuminţi, conştiincioşi, cu gândul doar la fericirea generaţiilor viitoare! veseli, cu poftă de viaţă, intonând ritmuri electorale, morţii trec grăbiţi prin aerul fierbinte, aiuritor, în timp ce eu, singurul viu la acea oră nepotrivită, mai mult mă-mpleticesc în asfaltul topit-smoală decât înaintez către tine să-mi fie ruşine, iubito, că intenţionam să mă eludez de la datoria de cetăţean!, că mă pofteam la plăcerile cărnii, pe caniculă, alături de tine! să-mi fie ruşine că, iată, permit morţilor să-mi ofere lecţii gratuite de viaţă în drumul infernal către tine dau să le pun piedică, să le urlu: „morţi împuţiţi, eu exist!, voi sunteţi doar numere aruncate undeva aiurea”, însă morţii au argumente, morţii au puncte de vedere solide: „de noi depind fotoliile parlamentarilor”, şuieră la unison cadavrele, „numărul nostru scade produsul intern brut pe cap de locuitor, aşa că primiţi mai multe fonduri europene pentru dezvoltare” „numărul nostru scade rata şomajului!” „băi, viule”, îmi spune unul scurs, căruia nu i se mai recunosc trăsăturile feţei „băi, viule, fără noi aţi mai săraci şi fără viitor!”

aşa că lovitura mi-e paralizată, iar mintea mi se afundă, nebun definitiv, în sofisme tăioase ca lamele de bărbierit înţepenit în asfaltul de caramel topit, cu soarele care îmi dă în clocot apa ochilor, mă tot gândesc la tine ca dintr-o altă viaţă şi nu înţeleg, şi nu înţeleg, cine e mort şi cine e viu în toată ecuaţia asta electorală

salonul 44

ca şi cum s-ar sparge un mormânt * ca şi cum s-ar sparge un mormânt şi n-ar curge niciun mister pe fluviu, ci doar o barjă, neagră precum cerul gurii unui câine din infern pe barjă ar fi un pian, la care un doctor în pantaloni scurţi şi halat alb ar interpreta „cântecele fără cuvinte” de mendelssohn prietenii mei din salonul de psihiatrie numărul patruzeci şi patru ar asculta atenţi, contrar obiceiului gândurile lor nu ar mai fi la pastila mare cât o monedă veche de o sută de lei, pe care, după ce o înghiţi sub privirile bărbătoase ale asistentei, trebuie să fugi spre pat, altminteri, dacă-şi face efectul, adormi brusc, fără vise, acolo unde te prinde

vali * vali era cel mai de gaşcă din salon, avea vreo treizeci şi cinci de ani şi era la dezalcoolizare doctorii îl puneau, săptămânal, să cumpere o sticlă întreagă de votcă din care abia de-i dădeau un sfert, în porţii din ce în ce mai mici „băi, ce mai trag ăştia la măsea fără noi”, se oftica atunci când fumam carpate pe ascuns vali, la vârsta mea, era rebelul liceului: „purtam plete pe vremea împuşcatului, m-am tuns doar când m-au ameninţat cu exmatricularea; dar cu uniforma tot le-o făceam şi veneam pe la evenimente în geacă de motor!” „dar tu ce cauţi aici, de paşti?”, m-a întrebat odată. „am luat un pumn de diazepam”, i-am răspuns. „băi, lasă prostiile, pune mâna şi te distrează, că viaţa e scurtă!”, după care mi-a povestit ce chindii încingea în liceu pe vali l-am sunat după ce m-am externat, dar a răspuns soţia; n-am revenit cu niciun telefon

prietenii din salon auzeau luna * prietenii mei din salonul patruzeci şi patru auzeau, legaţi de pat, macarale uriaşe venind înspre ei, mă rugau să mă dau la o parte sau să le aduc o sacoşă cu pământ de pe lună prietenii mei din salonul patruzeci şi patru auzeau spermatozoizii urcând de-a lungul uretrei şi femeile căzând gravide, mai grele ca pietrele de moară prietenii mei din salon se extaziau când creştea pâinea şi găseau insuportabil zgomotul înfloririi ghioceilor, verificau yalele cerului de o sută de ori şi admirau, ore în şir, cum rugina muşcă dintr-o monedă uitată în chiuvetă

pumnii în burtă * n-am crezut niciodată că poţi încasa pumni în burtă de la o asistentă fără să replici, cu toate că ai fost boxer profesionist n-am crezut niciodată că o poţi lăsa să te-njure, să te sară peste anemica aia de masă de la prânz pentru că i s-a năzărit ei nu ştiu ce aşa păţea moş gigi, boxerul schizofrenic (de la prea mulţi pumni în cap, pesemne) l-am luat uşor de umeri, tremura tot; pe sub halat, pe sub pielea lăsată ca o pelerină de ploaie, încă i se simţeau muşchii tari, încordaţi l-am târât în sala de mese, şoptindu-i: „ar merita articulate astea, nu?”, la care el mi-a replicat: „n-o să dau niciodată în de-alde astea, ascultă-mă, niciodată!”

cum să nu scrii o poezie * într-o dimineaţă c-un soare palid, primăvăratec (cel puţin aşa se vedea de la fereastra salonului), m-am dus la asistenta de serviciu să-i cer o foaie de hârtie şi un creion, pe motiv că vreau să scriu o poezie. ea s-a uitat lung la mine, s-a încruntat de parcă i-aş fi cerut jumătate din viaţă şi m-a înştiinţat acru că dacă nu zbor în următoarea secundă în salon, îmi face o injecţie cu diazepam de dorm până apune şi mama soarelui

poeme într-o ghindă

lecţie de economia sufletului * încerc să-mi vând mie însumi un poem, dar nu ţine... ştiu mult prea bine unde mi-au suflat în urechi zeii şi unde am consemnat doar, ca un contabil cu telescoape prăfuite în loc de ochelari, unde am descoperit un mecanism veritabil, ingenios, care se susţinea singur, cu toate bizareriile, revoluţiile şi lucrurile anapoda pe care le propunea şi unde m-am redus la a împleti noduri exotice din cuvinte ştiu mult prea bine unde am făcut concesii, unde am ezitat să mă arunc în prăpastie, cu foaia sternului drept paraşută şi unde am simulat un hău din adâncimea unui pahar ştiu mult prea bine unde am zis că muşc gleznele realităţii până la sânge şi unde doar m-am murdărit cu suc de roşii pe buze... ştiu mult prea bine unde erau grele cuvintele, ca nişte adevăruri supraponderale, fruste şi unde erau uşoare ca formele unei puştoaice, primăvara...

poemul într-o ghindă * pietrele pavajului s-au depărtat brusc... nici versurile poeţilor nu mai stau împreună, ci se-nşiră, fără prejudecăţi, din instinct spaţial, între altar şi bodegă eu te aştept într-o ghindă: aici mi-am bătut credinţele în cuie să nu îmbrăţişeze idoli de tablă, aici arunc metaforele la pământ să-mi dovedesc că mai funcţionează gravitaţia, aici scriu un singur poem, de fiecare dată altfel, să mă asigur că încă exist nu pierde vremea cu false politeţuri, nu ciocăni, ci intră hotărât, cât nu te-a risipit furtuna: putem savura un pahar de vin roşu împreună, cu aromă proaspătă, iscoditoare, de fecioară, putem împleti filosofii despre cosmos sau fiinţă, mai talentaţi ca două dantelărese, până dimineaţa, când toate se vor fi aşezat afară, ca zaţul pe fundul ceştii de cafea, ca praful pe asfalt, după o răpăiala scurtă de vară ne vom trezi într-o staţie de autobuz fără nicio şosea împrejur voi apuca unde arată zarurile, iar tu-ncotro bate vântul

elegie pentru un cuvânt nepronunţat * elegie pentru un cuvânt ce n-a ajuns să fie pronunţat, cu toate lacrimile şi batistele de rigoare martorii la tentativă susţin c-ar fi putut avea nişte sonorităţi uluitoare, cu limba încâlcită în moduri aparte, ieşind prin cutia craniului, până dincolo de nori, aproape de tălpile zeilor, incomodându-i tot aceeaşi martori spun c-ar fi aruncat atâta lumină peste cele mai intime secrete ale firii, încât omul s-ar fi simţit mai puternic ca niciodată, iar zeii ruşinaţi probabil că de asta, în noaptea în care dădea să fie pronunţat cuvântul, emisari divini au vizitat camera din cartierul cenuşiu… niciodată limuzinele cerului n-au inundat străzile acelea murdare. ce-au vorbit?, ce-au promis? – nu se ştie… totul s-a desfăşurat doar între gura de aur şi trimişii de sus cert e că dimineaţa, când muritorii aşteptau ca furnicile în spatele uşii scorojite, din gura însetată de sânul cunoaşterii nu s-a auzit decât un simplu “mama” cerul a zâmbit uşurat, poeţii şi-au reluat travaliul cu aceleaşi unelte îmbâcsite, iar cartierul a revenit la viaţa lui obişnuită, de focă leneşă, gri

semn (scrijelit într-o parcare) * păsări de alcool pe cerul gurii unui beţiv noaptea e-un câine de vată murdară o maşină se-mpreunează cu un copac din inerţia luptei împotriva poluării noi doi într-o lumină caldă bruscă doar cât să ne cuprindă ca-n rembrandt tomografie cu petale zâmbind îmbrăţişaţi peştii de acvariu fac înspre noi bezele am un bilet către fericirea semnului tău l-am descoperit sărutând copita unei căprioare noaptea e mâna mamei tale împletind colaci câinele de vată se scutură beţivul bea luna şi toate câte sunt continuă ascuns c-un nai prizând tămâie

semn (sărutat pe frunte) * izvor de cofeină poem fără somn sânul ei ascunde un ocean de lapte pe care m-am rătăcit într-o corabie de absint zarea nu-i loc ci conștiință e o sirenă cu inima alunecoasă de solzi şi fructe de mare cu dinţii strânşi de ancoră m-am înecat iar frânghia mi-a devenit cordon ombilical mă ţine-n ea fără să-i fiu prunc mă adoră pielea ei mă separă de indecenţa lumii ploaia o-mbrăţişează pulpele-i miros puternic şi verde-a extaz vegetal izvor de cofeină poem fără somn te-am injectat când nu mai aveam aer să strig acum inventez un nou vocabular cu litere şi gesturi din regnul animal va privi contrariată oglinda nu va-nţelege cum peste noapte două lebede i-au apărut pe frunte

început de vară ca-ntr-un ceaun „Odată Xantipa îl certă şi apoi îl udă cu apă, iar Socrate spuse : <<Nu vă spuneam eu că tunetele Xantipei se vor sfârşi cu ploaie ?>>” * început de vară: ca-ntr-un ceaun răsună, cicălitoare, vocea xantipei acum o s-arunce un lighean de mercur peste noi, dobroge stafidită prin sticle ciorile-au ciugulit mieii de pe câmpii; facem scuturi din solzii peştilor care-au lins maţele cu petrol de sub bălţi şi vocea xantipei strigându-l pe socrate la masă… pe malurile astea filosofii n-au poposit de prea mult bine o să cultivăm kiwi în loc de cereale, palmieri lângă stejari dunărea o să fojgăiască de papagali viu coloraţi

s-au terminat cuvintele * s-au terminat cuvintele n-au mai rămas decât gesturile s-au tocit braţele n-a mai rămas decât imaginaţia sterilă mină de aur stoarsă precum sânul mamei până la praf de către nou-născut totuşi am scris aşa de mult că-n timpul ăsta chopin s-a deshidratat fugărindu-şi pe treptele poemului pianul