Gimnastul fara plamani

1

Redactor: Constantin S.Dimofte Editor consultant şi layout: Adi Secară Copertele şi fotografiile: Andrei P.Velea Copyright ©Andrei P.Velea, 2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VELEA,ANDREI P. Gimnastul fără plămâni / Andrei P.Velea. - Galaţi : Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, 2010 ISBN 978-606-92428-1-0 821.135.1-1

Mulţumiri Wind River Systems România, sponsorul acestui volum.

2

Curriculum Vitae Date personale: * m-am născut pe 3 februarie 1980, Galaţi * am absolvit Universitatea Dunărea de Jos, Facultatea de Ştiinţe Economice, Galaţi, specializarea Informatică Economică * lucrez în informatică, programator senior, Wind River Systems Romania, Galaţi * adresă de blog: andreivelea.blogspot.com * adresă de e-mail: avelea@gmail.com Activitate literară: * membru fondator şi coordonator al cenaclului ‘Cuvinte’ (liceul Mihail Kogălniceanu, Galaţi) * membru constant al cenaclului ‘Anton Holban’ (Casa Corpului Didactic, Galaţi, cenaclu condus de domnul profesor şi critic literar Constantin S. Dimofte) * membru fondator al cercului ‘Lampisterii’ * membru fondator al cenaclurilor ‘Gellu Naum’ (Casa de Cultură a Studenţilor, Galaţi) şi ‘Cubul critic OBLIO’ (Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi) * colaborator la revista Dunărea de Jos (Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi) * am publicat în următoarele reviste (versuri, recenzii, articole de critică şi teorie literară): Portret (liceul Mihail Kogălniceanu, Galaţi), Drumeţul Incendiar (Casa de Cultură a Studenţilor, Galaţi), Focus (Facultatea de Ştiinţe Economice, Galaţi), Şcoala Gălăţeană, Akademia (Universitatea Dunărea de Jos), Dunărea de Jos (Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi), Hyperion (nr. 4-5-6, 2010), AgentiaDeCarte.ro (www.agentiadecarte.ro), Feed Back (nr. 8-9, August - Septembrie, 2010), Agero Stuttgart (www.agero-stuttgart.de), Oglinda Literară (nr. 107, noiembrie 2010), Dacia Literară (nr 93, 6/2010, anul XXI), BOEMA (nr 12/2010, anul II) Prezent în următoarele antologii şi volume colective: * Antologia de versuri a cenaclului liceului Mihail Kogălniceanu, Galaţi, ‘editată’ la copiatorul din anexa laboratorului de fizică din liceu, 1999 * ‘Opt încercări de a te naşte singur’, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2005 * Almanahul revistei 'Dunărea de Jos', editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2007 * ‘O antologie a literaturii gălăţene contemporane’, vol. 1 ‘Poezie’, Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2008

3

Premii şi distincţii literare: * Premiul "Ioanid Romanescu" şi Menţiune la Festivalul Naţional de poezie "Costache Conachi", ediţia a XVIII-a, 2010 Cărţi publicate: * 'Gimnastul fără plămâni', poeme, editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2010

4

CURRICULUM VITAE .......................................................................................................... 3 IATĂ FIINŢA ÎN FAŢA ILUMINĂRILOR CIUDATE….................................................. 8 “CINCI POEME” (2002)....................................................................................................... 11 [POEM]................................................................................................................................... 12 [POEMUL ACELA] ................................................................................................................... 14 [POEMUL CONSISTENŢEI] ....................................................................................................... 15 [POEMUL ARBITRAR].............................................................................................................. 16 [POEMUL INTERIOR]............................................................................................................... 17 “OMUL VAG” (2001) ............................................................................................................ 18 [OMUL VAG SE PRIVEŞTE-N OGLINDĂ] ................................................................................... 19 [OMUL VAG SE RĂSTEŞTE LA PROPRIA UMBRĂ]...................................................................... 20 [UNDEVA ÎNTR-UN BAR]......................................................................................................... 21 [PIELEA OMULUI VAG PE-O SÂRMĂ] ....................................................................................... 22 [SUFLET ÎNGRĂMĂDIT]........................................................................................................... 23 [OMUL VAG MIMEAZĂ LIBERTATEA] ...................................................................................... 25 [OMUL VAG ESTE ÎN VERVĂ] .................................................................................................. 26 [ÎNTR-UN BAR OARECARE, OBOSIT]........................................................................................ 27 [PRINCIPIU ABSOLUT] ............................................................................................................ 28 [EXAMEN AL VIEŢII]............................................................................................................... 29 [RELATIVITATEA LUCRULUI VAG] .......................................................................................... 30 [DEFECAŢIE DALINIANĂ]........................................................................................................ 31 [PE ŢEASTA OMULUI VAG]...................................................................................................... 32 [UŞĂ PE CARE OMUL VAG O CONSTRUIEŞTE] .......................................................................... 33 [SUSUR AL UNUI FIR DE APĂ].................................................................................................. 34 [DREPT REZUMAT] ................................................................................................................. 35 [CANALIZARE PESTE CARE OMUL VAG NU TRECE].................................................................. 36 [NUMELE OMULUI VAG] ......................................................................................................... 37 [OMUL VAG CITEŞTE POEME] ................................................................................................. 38 [LOC GREU DE ATINS] ............................................................................................................ 39 [LINIE A VIEŢII] ...................................................................................................................... 40 “VERSURI PENTRU LOLITA”(2003) ............................................................................... 41 [DUPĂ CE TE-AI AGITAT O ORĂ, PLÂNGEAI]............................................................................ 42 [SUPLĂ CUM O LINIE E RARĂ ÎN PUNCTE]................................................................................ 43 [MĂ PRIVEŞTI AZI DE PARCĂ PUI CEVA LA CALE].................................................................... 44 [MUSTAŢA LUI DALI].............................................................................................................. 45 [ÎN LIMITA UNEI PRESUPUNE DECENŢE].................................................................................. 46 [REPER ÎNTRE LUCRURILE ASTEA NUMAI TU EŞTI].................................................................. 48 [POEM NESIGUR DE SINE] ....................................................................................................... 49 [VENIŢI SĂ TE VADĂ, SĂ TE ADMIRE]...................................................................................... 50 [MĂ BĂNUI DE LUCRURI ASCUNSE] ........................................................................................ 51 [ÎNTRISTĂRILE TALE BRUŞTE] ................................................................................................ 52

5

[POEZIE CA O POLEMICĂ DE PAIE CU TINE] ............................................................................. 53 [ZVONURILE AU ÎNCETAT SĂ MAI VORBEASCĂ DE TINE]......................................................... 54 [CEVA DIN IGNORANŢA TA DE PUŞTOAICĂ] ............................................................................ 55 [PRECUM SCAMELE ÎN CAMERE DE HOTEL UITATE] ................................................................ 56 [AM UNEORI SENTIMENTUL CĂ PRETINZI ALTCEVA] ............................................................... 57 [BĂNUIT ÎN PREAJMA TA, N-ARE ROST SĂ MĂ ASCUND].......................................................... 58 [DE-ATÂTA TIMP LÂNGĂ TINE, ŞI ÎNCĂ AŞA DE CIUDAT]......................................................... 59 [ÎN LIMITA ACESTOR ÎNTÂMPLĂRI]......................................................................................... 60 [“TE AM DOAR PENTRU A SCRIE DESPRE TINE”]...................................................................... 61 [CA-NTR-UN TABLOU DE HOPPER].......................................................................................... 62 [TOATE ACESTE POEME ATENT CONSTRUITE] ......................................................................... 63 [EGOISM BRUSC] .................................................................................................................... 64 [PREA GREU GĂSESC MOTIVE]................................................................................................ 65 [UN FEL DE INDECENŢĂ ÎN FIECARE VERS] ............................................................................. 66 [ÎNCĂ NICIUN VERS PRECUM] ................................................................................................. 67 “PRINTRE OBIECTE (JURNAL LIRIC 2004)” ............................................................... 68 [TOATE ACELE CERTITUDINI, ANIMAL BIZAR] ........................................................................ 69 [NU-MI APLAUDAU OPERA] .................................................................................................... 70 [DE TINE-MI VORBEŞTE UN OM BEAT] .................................................................................... 71 [CA NICIODATĂ-N VIAŢA TA AŞA INOPORTUN] ....................................................................... 73 [O FATĂ DE CARE M-AŞ BUCURA]........................................................................................... 74 [LA MARGINEA UNEI ŢIGĂRI PROASTE]................................................................................... 75 [ACUM TU MĂ PRIVEŞTI] ........................................................................................................ 76 [ÎN CAMERA MEA SECRETĂ AM INVITAT O FATĂ] ................................................................... 77 [CELE CÂTEVA BĂUTURI EXOTICE]......................................................................................... 78 [MARGINEA UNUI CUVÂNT].................................................................................................... 79 [IROSIŢI ÎN FAŢA UNOR APARATE DE ALCOOL] ....................................................................... 80 [DE FIECARE DATĂ CÂND SE BEA LA MINE] ............................................................................ 81 [M-AI AJUTAT SĂ MĂ DECID].................................................................................................. 82 [TU MI-AI RĂMAS CA ORICE RISIPĂ] ....................................................................................... 83 [O IUBITĂ DOAR PENTRU NUNŢI ŞI-NMORMÂNTĂRI]............................................................... 84 [CÂTEVA PROSTITUATE] ........................................................................................................ 85 [ÎN ABURUL RESPIRAŢIEI TALE GHEMUIT] .............................................................................. 86 [TU, CARE DE TREI ORI PE ZI TE SIMŢI UNICĂ, SPECIALĂ]........................................................ 87 [IMAGINAŢIE BRUSCĂ]........................................................................................................... 88 “PSALMII RECENŢI SAU POEMELE CU DUMNEZEU” (2004-2005)........................ 89 [DE CÂTEVA ZILE CU DUMNEZEU ÎNTR-O NUCĂ]..................................................................... 90 [ÎN FIECARE SEARĂ ÎMI SCRIU UN MANIFEST LITERAR]........................................................... 91 [DE CÂTEVA ZILE, VECINUL VOLTAIRE].................................................................................. 92 [LA URECHEA LUI DUMNEZEU NU AJUNG DE CÂTEVA ZILE] .................................................... 93 [ÎN SPATELE FIECĂRUIA DINTRE VOI] ..................................................................................... 95 [DE DATA ASTA, SUPĂRAT RĂU PE MINE] ............................................................................... 96 [DANTE M-A INVITAT ÎNTR-UNUL DIN POEMELE SALE]........................................................... 97 [CA NICIODATĂ MAI POET]..................................................................................................... 98 [DE CÂND N-A ÎNTREBAT NIMENI DE EI] ................................................................................. 99

6

[LA UN BLOC DE-ALĂTURI, UN CÂINE TURBAT LATRĂ]......................................................... 100 [LUCRURILE PENTRU CARE AM ALERGAT PÂNĂ ACUM] ........................................................ 101 “PEISAJELE PARIZIENE”(2005-2006) ........................................................................... 102 [PARISUL NU-I AL FRANŢEI, PARISUL E-AL…] ...................................................................... 103 [ÎNTR-UN METROU CUBIC, UN INDIVID DE POLIGOANE] ........................................................ 104 [O PARIZIANCĂ BONDĂ] ....................................................................................................... 105 [UN ŢAP PRIVEŞTE MOLCOM ACEST POEM] ........................................................................... 106 [LEGAT LA OCHI CU O EŞARFĂ ORANJ] ................................................................................. 107 [EXILAT ÎN CRANIUL ALUNGIT AL UNEI NEGRESE]................................................................ 108 [FLIC-FLAC-URI PRIN METROU, PE AVION]............................................................................ 109 [O FEMEIE S-A CĂSĂTORIT CU EA ÎNSĂŞI]............................................................................. 110 [TRAVESTIŢI PROST BĂRBIERIŢI GÂDILĂ BASORELIEFURI] ................................................... 111 [OBICEIUL PROST DE-A FI POET ATUNCI CÂND NU E CAZUL] ................................................. 112 [AM DOUĂ SUTE DE POEŢI ÎNTR-UN APARAT DE FOTOGRAFIAT] ........................................... 113 [O DAMĂ TRECUTĂ, STRIDENT VOPSITĂ] .............................................................................. 114 [BLOCURI SCUNDE, CUBISTE] ............................................................................................... 115 [PEISAJELE PARIZIENE LE DESENEAZĂ UN INDIVID].............................................................. 116 RÂNDURI DESPRE UN MANUSCRIS INTITULAT “GIMNASTUL FĂRĂ PLĂMÂNI”… ....................................................................................................................... 117

7

Iată fiinţa în faţa iluminărilor ciudate…

E posibil ca Andrei P. Velea, autorul acestui volum, să sugereze prin titlul „Gimnastul fără plămâni”, fără îndoială bizar, starea de spirit a individului care se exercită preponderent în sfera intensităţii de gând. Expresiv, poate fi şi o modalitate a poetului de a-şi manifesta un tip contrariant, aparte, al perplexităţii în faţa unei realităţi diversive. Şi iată fiinţa în faţa iluminărilor ciudate, atunci când creatul işi pierde contururile aparenţei vizibile, posibil o altă formă a mistificării, atunci când ochiul scrutator pătrunde în starea de taină a intimităţii lucrurilor cu o privire dăruită şi trainică. Mai poate fi aici vorba de alegerea pierderii inocenţei şi a pătrunderii în starea de iluminare a fiinţei supusă stării de cântec şi vrajă, atunci când te dăruieşti unei alte categorii de existenţă, a celei ficţionale, mai reală decât realitatea însăşi. Întotdeauna poetul este însoţit de complementul său feminin. Se pare că subiectul meditativ se echilibrează numai în preajma dublului său existenţial. Dar dacă poetul se mulţumeşte cu rolul de observator şi înregistrator al realităţii femeii, cea care se supune tuturor metamorfozelor, tuturor furtunilor exprimate este ea: „te-am vazut o secundă înainte de a te pierde; privirea ta işi pierduse (şi ea) timiditatea; o dezinhibare totală te cuprinsese, luminându-te brusc pe dinăuntru; când te-am pierdut în poemul acela [...]” (poemul acela) Poezia autorului tinde către o existenţă pură, cu nuanţe plotiniene, care se mântuie la întâlnirea cu trupul de mişcare sensibilă a poetului.

Deci sufletul poeziei sale îşi caută un corp pe care şi-l găseşte în starea de graţie a subiectului vibrant care-şi „înşiră palmele” ori îşi „aruncă braţele” în succesiunea unei ordonări stranii. Şi mai adaugă: „la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică”. Dacă putem să concedem că „poezia nu se explică” cu instrumentele obişnuite ale logicii fragmentare, printr-un fel de quod erat demonstrandum, trebuie să fim de acord că ea lucrează asupra noastră prin acel ferment ascuns în sine care farmecă şi, în acelaşi timp, stimulează organicitatea gândului sensibil. E o modalitate de a te situa în spaţiile vibrante cu nădejdea surprinderii vrajei şi deşteptarea bucuriei învăluite în ceremoniile secrete.

Tot atât de adevărat este că adeseori poezia poate fi asociată unui fior de „uite-l este, uite-l nu e”, fiindcă e de la sine înţeles că pentru a crea poezia trebuie să fii stăpânit de o stare poetică.

Cum am mai observat, poetul foloseşte, cu precădere, un intermediar feminin pentru aşi mărturisi impresiile sale lirice. Pe de altă parte, această manevră îi permite să-şi manifeste

8

cu mai multă uşurinţă spiritul zeflemitor, acizii săi dizolvanţi, în raport cu feminitatea de natură mimetică şi imposibile de a pătrunde subtilităţile gândirii lirice : „din celălalt capăt al străzii te vedeam bine: împătureai versurile, îţi îndreptai cutele sacoului şi plecai încet, punctând cu flecurile de la tocuri confundarea ta cu acel arbitrar.” (poemul arbitrar) Şi iată-l pe poet abandonat unui „morb” interior, atunci când îşi observă dublul său existenţial feminin, la rândul său supus acelui „mecanism” fascinant, de necontrolat, încât „parcă te recită cineva din mine” (poemul interior). În altă parte: poezia este capabilă de noi şi fascinante reconfigurări atunci când sub stratul de aparenţă al inconsistenţei, sub presiunea ludicului, ca joc grav şi metamorfic, subiectul capătă o adevărată şi superbă consistenţă: „am observat cum versurile, adunându-se sângelui tău rar, încep să-ţi mişte întunecimi, contururi mai bine definite, voaluri, asprimi, durităţi chiar; şi te vedeam mai clar: cu ochii tăi albaştri, coapse,tocuri, prindeai consistenţă, te-alcătuiau cuvintele din nou.” (poemul consistenţei) A doua secvenţă a acestui excurs liric poartă numele: „Versuri pentru Lolita” , cu subtitlul „dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă”.

Exotismul emanat din titlu, ca şi paradoxul din menţiunea din subtitlu, ne obligă să afirmăm că poetul se lasă sedus de farmecul unor sugestii simboliste.

Andrei Velea este, în fond, un temperament clasic ce se sprijină pe o logică structurală strictă, care, cum este şi firesc la un artist ce a parcurs tot felul de experienţe poetice, nu neglijează formal nici sugestiile venite din alte zone: ale simbolismului, postmodernismului ş.a.m.d.

Simbolistă este şi implicarea armoniilor muzicale în trupul poeziei. Undeva, misterul interior al feminităţii se topeşte în armoniile muzicii lui Ravel: „după ce te-ai agitat o oră, plângeai în surdină pe canapea; alături, ravel – concertul în g pentru pian şi, evident, dezvelite, coapsele şi fesele tale; cine te mai înţelege şi pe tine, Lolita?!?”

Magia fiinţei iubite, Lolita, emanând acea vrajă, imposibil de aproximat, îl înrobeşte pe acest Ulyse, sedus de chemările misterioase ale adâncului feminin, încât, orice ar face: „iarăşi te-aleg pe tine, supliciul meu, Lolita”.

Pentru ca, apoi, poetul să apropie misterul unduitor al feminităţii, armoniile constituţiei fizice ale acesteia, de muzica lui Brahms: „în limita unei presupuse decenţe, doar brahms şi coapsele tale”.

Aparenţa înşelătoare a femeii îi trezeşte poetului sentimentul de prevedere: „mă priveşti azi de parcă pui ceva la cale,/ însă te-asigur:/ ţeşi intrigi în ceaţă, zeiţo!”, pentru ca, în sfârşit, să-şi asume el însuşi vina de a minţi, încadrându-se în ritmurile mistificante ale femeii : „o siguranţă firavă/ cu fiecare rând... / stiu: mint, Lolita... mint...”

9

În treacăt, să înregistrăm şi secvenţa lirică „Psalmii recenţi” sau „Poemele cu Dumnezeu”.

Mediaţia lirică a lui Andrei Velea îşi pierde aici foarte mult din conţinutul de gravitate, transformându-se în nişte agreabile bizarerii. Nu trebuie, totuşi, să-l luăm în serios nici atunci când spune, referindu-se la faptul că Dumnezeu l-a închis în craniul propriei imaginaţii, ceea ce în fond nu ni se pare deloc inconvenabil: „am făcut însă greşeala să-mi las numărul de telefon şi de atunci mă sun în fiecare seară, mai insistent, mai alambicat ca fumul, propunându-mi tot felul întâlniri indecente în poemele astea” Mai adecvată ni se pare maniera grotescă în care este tratat peisajul uman al Parisului, şi nu numai uman, transformat în contemporaneitate, într-un spaţiu de existenţă babilonică.

Suntem într-un Paris depersonalizat, dar plin de personaje eşuate într-un areal lugubru, cu nuanţe tragicomice. Secvenţa poartă titlul „Peisaje pariziene”.

Constantin S.Dimofte

10

“cinci poeme” (2002)

11

[poem] * citeşti versurile astea ca pe-un delir şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă: gândeşti că strofele-s doar decupate din peisajele minţii, că totul se petrece numai după ce imaginaţia pură frenetizează orice cuvânt. nu poţi înţelege starea concretă care le-a-nchipuit, forma ce-o prindeau în aer, agitată şi suplă în cadrul aceluiaşi spaţiu, nu poţi explica gravitaţia care le-aduna aţele sau degetul ca un pix ce le fixa pe hârtie, ori ochiul ce le-agita energia. nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie, ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele, la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică. nu poţi, nu poţi să ştii nimic, deoarece, paradoxal lucru, poezie eşti tu, iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi, însă exişti, iar asta e de-ajuns.

12

13

[poemul acela] * poem puternic luminat a cărui cochilie tu ai schimbat-o pe vânt; erau apele lui într-o continuă fierbere, iar starea aceasta ai crezut-o fără sens la început. goală cum erai, îţi era peste mână să priveşti agitaţia de acolo; ceva, care inhiba, plutea ca o ceaţă prin aer; ai vrut să mă strigi, însă un nu ştiu ce te-a oprit din ceea ce-ar fi tras peste poem cortina. priveai doar, din ce în ce mai intens, poemul, prinsă în jocul volutelor de acolo; uşor, uşor, apa ochilor tăi căpăta mişcări similare şi pleoapele se retrăgeau, lăsând conturul ochilor în seama forfotelii. apoi, de pe gât, pânza ta a început să se prelingă ca un şarpe; urmă restul corpului, după care, cu sângele deschis, doar carne şi nervi, mimai deja apropieri, versurile-şi întindeau prin aer vene, tuburi, conducte, ţevi. te-am văzut o secundă înainte de a te pierde: privirea ta îşi pierduse timiditatea; o dezinhibare totală te cuprinsese, luminându-te brusc, pe dinăuntru; când te-am pierdut în poemul acela, l-am scris mai înciudat ca niciodată.

14

[poemul consistenţei] * stăteai înfoiată pe-o linie a înserării, cu urechea dreaptă lipită de trecerile aerului pe lângă tine. nu te vedeam decât după desen: în seara aceea scăpaseşi de-a dreptul de consistenţă. îţi prindeai versuri de pleoape, le treceai prin pupile, prin umeri, prin cercurile lor adică, prin punctele aruncate între un ochi şi celălalt, între claviculă şi nară, între sânii cu mâini în loc de piele. şi cum te mişcai, calmă, redusă în culori, în suprafeţe, am observat cum versurile, adunându-se sângelui tău rar, încep să-ţi adauge întunecimi, contururi mai bine definite, voaluri, asprimi, durităţi chiar; te vedeam mai clar: cu ochii tăi albaştri, coapse, tocuri, prindeai consistenţă, te-alcătuiau cuvintele din nou. senzuală, accentuată, mai bine aşezată pe linia aceea a înserării, tu îmi citeai poemele, iar dintr-un colţ oarecare, eu te roteam pe pleoape.

15

[poemul arbitrar] * la marginea unei străzi arbitrare foiai dintr-o mână într-alta versurile unui poem, amplificând şi mai mult cu propria zăpăceală zumzetul de acolo. le întorceai pe toate feţele, le reciteai, căutai atentă semnificaţii ascunse, chei pierdute, ceva-uri dintr-o voce, apa dintr-un pix, vibraţia unei retine deasupra rândurilor acelea. şi-ţi ridicai nervii, le răsuceai coloana, îţi arătai chipul ca un uriaş gineceu, agitând în faţa lui versurile bine întinse, cu toate mâinile pornite brusc înafară. le ocoleai şi le ocheai, le răsuceai şi le topeai, le refăceai şi le uimeai, după care, intrând în vechile-ţi ape, te calmai. din celălalt capăt al străzii te vedeam bine: împătureai versurile, îţi îndreptai cutele sacoului, apoi plecai încet, punctând cu flecurile de la tocuri confundarea ta cu acel arbitrar.

16

[poemul interior] * între patru pereţi văruiţi cu acele unui ceasornic, tu stai cu strofele răvăşite după urechi; şi nu eşti singură: ceva ciudat te recită de zor de la un capăt la celălalt; tu îl asculţi nedumerită, privindu-l fără ochi; nu scapi durităţii acelui mecanism: tic-tac-ul obsesiv te-aude-n timpane, te răsuflă pe nări şi te sâcâie cu asprimea lui tulbure de rotiţe şi pori. întinzi palma alături: pe miriştea ei s-au adunat deja furnici; pe o lungime nelustruită, oul sacadat şi-a ieşit din fire. aşa cum stai între patru pereţi, parcă te recită cineva din mine.

17

“omul vag” (2001)

18

[omul vag se priveşte-n oglindă] * omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprâncenelor; e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut; se tot dă cu gel pe sprâncene, se priveşte-n oglindă, acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia – intens travaliu, cu transpiraţii şiroind sub piele, pe care omul vag simte că abia de-l mai poate-ndura. încearcă, tot încearcă, până când, la un moment dat, firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche; abia acum mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor, închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.

19

[omul vag se răsteşte la propria umbră] * omul vag se răsteşte la propria umbră! dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el; sau, chiar dac-ar accepta pe cineva, omul vag ar vrea pe cineva la înălţimea spiritului său, nu un desen atât de prost schiţat. de-aceea omul vag se vede în oglindă sfârşit, cu interiorul violat; neînţeles, nu există joc de lumini care să nu-l frustreze într-un fel sau altul.

20

[undeva într-un bar] * undeva, într-un bar, omul vag îşi lungeşte ochii aiurea. lipsit de inspiraţie, plictisit, îi roteşte bezmetic, îi dă peste cap şi-i plimbă printre sticle; tot din plictiseală, în locul ţigării îşi aprinde limba, iar în cafeaua din faţă îşi întinde lent saliva. doar buzele lui n-au stare: sub mustăţile alungite, ele vibrează ritmic, lovindu-i mandibula, maxilarul, atingându-i clavicula, ajungând chiar până la coaste. iritat de acest joc, de această conspiraţie a buzelor sale, omul vag le adună, îşi umple gura cu ele, apoi le ţine strâns cu dinţii. brusc, inspiraţia îl loveşte pe omul vag… şi întrucât nu poate ieşi pe gură, pârâul de aur iese prin urechile omului vag, i se scurge în cafea, apoi inundă barul cu un aer divin, de rămân toţi cei dinăuntru cu gurile căscate.

21

[pielea omului vag pe-o sârmă] * pielea omului vag pe-o sârmă, într-un balcon, la uscat; sub foile ei, o căldură de foc evaporă năduşeala zilei; omul vag o priveşte emoţionat, ca şi cum ar privi o haină pe care-a purtat-o ani de zile la rând. un curent de aer mişcă mănuşa cu unghii; totul e acolo, doar zâmbetul omul vag şi l-a mai păstrat. niciodată lipsit de el, omul vag aproape că nu l-a dat jos vreodată.

22

[suflet îngrămădit] * suflet îngrămădit în carcasa cu aparenţe de praf, suflet ale cărui căi mimează împletirea până aproape de nod; neliniştile sale nu le ştie nimeni; omul vag abia de-i netezeşte absenţa.

23

24

[omul vag mimează libertatea] * omul vag mimează libertatea: cu umerii pe sprâncene, el îşi ascunde ochii dincolo de coaste; sub formele de mlaştină ale pieptului, pare năucit de-atâta căutare interioară.

25

[omul vag este în vervă] * omul vag este în vervă azi: gălăgios, miştocar, el îi înţeapă pe toţi, îi trece prin transpiraţiile sale, după care îi dă jos pentru câteva minute, apoi reia, cu energiile date la maxim, cu faţa şi mai roşie încă. înjură prieteneşte, spune bancuri, doar bancuri, de-şi ascund cu toţii urechile în buzunare; şi, întrucât nici aşa nu tace, omul vag se trezeşte exilat în propriu-i buzunar. când toţi pleacă, buzunarul omului vag răgâie, ţopăie, hăhăie şi turuie bancuri, doar bancuri...

26

[într-un bar oarecare, obosit] * într-un bar oarecare, obosit, omul vag se opreşte la o bere. cu mintea încetinită, omul vag abia de mai percepe sticla. singurul său scop e doar să stea pe un scaun şi să bea o bere, restul nu mai contează. se mişcă lent, ca un peşte într-un acvariu cu ulei. mai întâi ia berea, după care, datorită oboselii, bea din greşeală sticla. se miră uşor în intimitatea lui, însă nimic nu răzbate la suprafaţă - instinctele omului vag sunt amorţite: ar fi putut să bea, fără să-şi dea seama, şi praf şi să creadă că-i bere. de-aceea chelnerul profită: îi ia de două ori cât face, rânjind, iar după ce omul vag o-ntinde, chelnerul bea berea pe care omul vag a lăsat-o neatinsă, dar fără ambalaj, pe masă.

27

[principiu absolut] * principiu absolut pe lângă care omul vag trece cu mâinile în buzunare; nu de alta, dar nu-l vede… trece pe-alături, fluieră, scuipă în stânga, scuipă în dreapta şi-aruncă o înjurătură când se împiedică de-o piatră. iar când, din greşeală, dă în cele din urmă cu ochii de principiu, îşi scoate repede mâinile din buzunare, îşi şterge balele, bâlbâie nişte cuvinte, după care fuge mai departe, cu buzele atârnând încă de uimire. în acelaşi timp, pe faţă i se citeşte o revelaţie ai cărei sâni au sfârcurile mai mari chiar decât ochii omului vag după neaşteptata întâlnire.

28

[examen al vieţii] * examen al vieţii la care omul vag vrea să copieze: pe cortina pleoapelor şi-a scris, mărunt, mărunt, totul; nu are decât să tragă de pleoape, să facă-n aşa fel încât lumina să cadă pe text şi gata!, examenul e ca şi trecut. dar vremea nu ţine cu el: ziua examenului e mohorâtă, schopenhauriană, o păcură densă acoperă orice fir de lumină; omul vag se chinuie, trage de pleoape, aprinde o brichetă chiar, dar degeaba – lumina e slabă, mult prea slabă… aşa că dă foaia goală… cu mâinile în buzunare, omul vag iese din examen fluierând. îi pare rău, desigur, dar nu că n-a luat examenul – îi pare rău de migala cu fiţuica, de cele câteva zile pe care le-a pierdut cu scrisul pe pleoape, zile în care n-a închis un ochi pentru ca textul să nu se ştergă!

29

[relativitatea lucrului vag] * relativitatea lucrului vag: privindu-se pe sine, se vede dens, exemplar chiar. îşi mângâie asperităţile, le laudă, le dă cu ciment, le imortalizează; îşi toarnă ghips în urechi, admiră forma gândurilor sale, le pipăie duritatea… cum să fii vag, când până şi gândurile tale au o asemenea concreteţe?

30

[defecaţie daliniană] * defecaţie daliniană pe care omul vag nu şi-o asumă: aurul de acolo i-ar putea atesta scăfârlia indecisă; e-o inspiraţie fragedă care, neasumată, nu mai are nimic altceva de atestat decât ţevi şi conducte.

31

[pe ţeasta omului vag] * pe ţeasta omului vag, doi borcănaţi joacă azi cărţi; se chelesc unul pe altul de bani, se-njură, beau, apoi reiau, la nesfârşit, acelaşi joc monoton, plat dinafară, însă plin de sens pentru cei dinăuntru. şi-o ţin tot aşa, în timp ce omul vag îi poartă pe ţeastă, îi aureşte cu reflexiile cheliei şi-i dă cu gel când li se zburlesc vocile. iar când se plictiseşte, din pachetul celor doi trage la nimereală o carte, şi întrucât pierde mereu, are de suportat orăcăiturile borcănaţilor, care-şi zâmbesc complice.

32

[uşă pe care omul vag o construieşte] * uşă pe care omul vag o construieşte numai pentru sine: îşi leagă mintea de clanţă, până ce, îmbălată cu gelatină cenuşie, uşa se deschide numai la dorinţa omului vag. apoi se postează pe undeva pe-aproape şi, ori de câte ori altcineva încearcă să deschidă uşa ostentativ aşezată, omul vag hăhăie de-i tremură pleoapele; sub pielea vibrândă, un zâmbet futil îi înfloreşte carnea.

33

[susur al unui fir de apă] * susur al unui fir de apă… omul vag îl întrezăreşte opac! având ceea ce el n-are, omul vag simte că-i doreşte acurateţea – sonoritatea i-ar aduna-o între buzele-i concave, dacă n-ar fi un ochi care, bănuitor, de după uşă să îl tot privească.

34

[drept rezumat] * drept rezumat al propriei borcănări, omul vag se retrage de la sine între baterii; lipăind cu solzi de energie, omul vag se ascunde calm în carcasa bine închisă. apoi şi-aşteaptă în surdină reclama, preţul, locul pe raft, mâinile care să-l pipăie şi ochii pe care, prin sugestii şi înghiontiri, să-şi încerce talentele toate. când găseşte fruntea ideală, scorbura bine încălzită, apartamentul alcătuit după principii perfecte, omul vag şi-arată supleţea, iar prin ochelarii gazdei, omul vag se hlizeşte din nou către lume.

35

[canalizare peste care omul vag nu trece] * canalizare peste care, din superstiţie, omul vag nu trece; dar nici pe-alături n-o face, din altă superstiţie. aşa că se-apucă să tragă de urechi, până ce clăpăugele devin foi considerabile în dimensiuni; omul vag le-aşterne peste gura canalizării, după care trece, nonşalant, cu bocancii; ajuns în partea cealaltă, mândru de ideea sa, omul vag pleacă mai departe, cu urechile sul la subraţ, respirând uşurat de seria de ghinioane pe care, la limită, le-a evitat.

36

[numele omului vag] * aşează omul vag îşi odihneşte numele pe-o etajeră; îl şterge de praf, îl dă cu cremă, cu sclipici, apoi îşi pozează scăfârlia alături de el. developează filmul, scoate fotografia, o priveşte atent, însă ceva parcă lipseşte... e prea scurtă denumirea – ar trebui lungită într-un fel sau altul. omul vag decupează câteva cuvinte îmbârligate de prin ziare, apoi le-aşează înaintea numelui său. abia acum imaginea e întregită! hlizeala omului vag pică la mijloc.

37

[omul vag citeşte poeme] * citeşte omul vag unui oarecare câteva poeme; scrise de-a lungul şi de-a latul urechii, sentimentele degajate sunt potenţate de pelicula de ceară care le-acoperă. adânc mişcat, insul tremură din toate pieliţele sale; îi sar cepele ochilor, iar mâinile, transfigurate, nu ştiu cum să mai copie minunile glazurate. însă degeaba transcrie individul poemele pe hârtie: smulse din habitatul lor natural, ele par înşiruiri aberante de cuvinte. este o realitate a fiinţei pe care, ori de câte ori îşi spală urechile, omul vag o aruncă ţevilor, căzilor, conductelor, broaştelor...

38

[loc greu de atins] * loc greu de atins pe care omul vag îl intuieşte în faţă; şi-ar desfăşura urechile în vederea unui zbor într-acolo, însă nu are loc: se pare că toată lumea a intuit locul cu pricina şi-aleargă înspre el grămadă. nici o problemă însă: pe aripile unei flatulaţii adecvat mirositoare, omul vag saltă în faţă; îi zguduie obrajii aerul îmbâcsit, însă nasul şi pieptul omului vag ating primii minunea. un nesfârşit deliciu îi crapă mustaţa; din euforia dezlânată, dinţii lui se reculeg greu, cu plombele schimbate pe resturi de mâncare.

39

[linie a vieţii] * linie a vieţii pe care omul vag vrea s-o cunoască absolut toată; îşi scormoneşte palma, dă bătăturile deoparte, articulaţii şi le aşează în stânga, iar pielea palmei şi-o-ntinde, foaie de hârtie, în dreapta. luminează peisajul, priveşte cu mare atenţie, ia bucata de piele şi o aduce aproape de bec… însă pielea tace... linia vieţii omului vag e-nvăluită într-o ceaţă misterioasă. sau nu chiar aşa misterioasă, întrucât, bine spălată cu apă şi săpun, fâşia de piele şi-arată splendoarea: omul vag îşi notează frenetic destinul pe hârtie, după care, cu salivă, lipeşte la loc mănuşa.

40

“versuri pentru Lolita”(2003) ~dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă~

41

[după ce te-ai agitat o oră, plângeai] * după ce te-ai agitat o oră, plângeai în surdină pe canapea; alături, ravel - concertul în g pentru pian şi, evident, dezvelite, coapsele şi fesele tale; cine te mai înţelege şi pe tine, Lolita?!?...

42

[suplă cum o linie e rară în puncte] * suplă cum o linie e rară în puncte, zbânţuită, însă până la refuz amestecată într-o poveste ciudată; zilele astea difuze ai vrea să le schimbi pe sticlă, Lolita, însă una e ceaţa, care se-adună până la urmă în apă şi alta e fumul. nu-ţi spun că-mi pare rău, pentru c-ar însemna să mint! dar crede: mă bântuie praful; alungit între îndoieli, tensiuni fără faţă, iarăşi te-aleg pe tine, supliciul meu, Lolita.

43

[mă priveşti azi de parcă pui ceva la cale] * mă priveşti azi de parcă pui ceva la cale, însă te-asigur: ţeşi intrigi în ceaţă, zeiţo! toată această mreajă, atent pusă la cale, scriind-o pe hârtie, se-arată mai clară, mai limpede ca sticla. aici te ocolesc, pentru că scriu despre tine – în versurile astea n-ai să mă joci niciodată, Lolita! o siguranţă firavă cu fiecare rând… ştiu: mint Lolita... mint...

44

[mustaţa lui dali] * mustaţa lui dali – stranie mărturie pentru sânii tăi, Lolita. nu sunt pe liniile ei nici sfârcuri, nici alunecări prea interesante, ci doar felul în care-ţi admiri formele în fiecare oglindă şi nebunia lui privilegiată.

45

[în limita unei presupune decenţe] * în limita unei presupuse decenţe, doar brahms şi coapsele tale; întrucât de pe marginea acestui poem, Lolita, nu te pot privi altfel, rămâne să te iau ca atare; şi nu-i vulgaritate, ştiu bine, ci doar presupunerea unora ce-agită ceaţa-ntre pleoape.

46

47

[reper între lucrurile astea numai tu eşti] * reper între lucrurile astea numai tu eşti, Lolita: întâmplări vagi, mai rare ca o plasă fără ochiuri; n-am cum să mai cred toate pierderile astea – doar în genunchii tăi mai cred acum, Lolita. a bea, a se-mbăta, rotula de la marginea privirii… cum pleoapele cruciş, aşa peste cuvintele de aici vocea; a lăsa fiecare cuvânt în preajma altuia, pe mine în preajma ta, numai tu erai în stare de o asemenea cruzime, Lolita!

48

[poem nesigur de sine] * poem nesigur de sine, incert în propriile-şi construcţii, adunând doar pentru tine, puştoaico, ghemotoace de aţe pe care să-ţi înşiri genunchii şi vertebrele, pentru ca abia atunci să capete greutate – o scriitură cu ochii ca luaţi de la paie.

49

[veniţi să te vadă, să te admire] * veniţi să te vadă, să te admire, puştoaico, zeiţo!, veniţi să te privească zbânţuindu-te într-o odaie rotundă, veniţi să-ţi sărute genunchii, să-ţi pipăie fustiţele, ciorapii, veniţi fără ca tu să bănui... noi doi: Humbert şi Humbert.

50

[mă bănui de lucruri ascunse] * mă bănui de nu ştiu ce lucruri ascunse, crezi că în toate astea e undeva o intenţie, un scop, bănui că urmăresc ceva! vei fi foarte surprinsă când vei afla că nu mint: nu ştiu nimic din ce se-ntâmplă, nici eu măcar nu ştiu. şi poate că-n ceaţa noastră aici e cel mai vag lucru; cât de false acele stridenţe, acele ascuţimi, atât de lipsite de vlagă, Lolita, toate... un singur lucru ştiu: de întrebarea asta mi-era cel mai mult teamă. îţi vine să râzi, m-ai pus în încurcătură… te zbânţui mai departe… ce bine e să fii Lolita!... înghit în gol - a trecut şi asta; acestor creşteri şi descreşteri aş vrea să nu le mai ţin contul; peste hotelurile dimprejur s-a lăsat o toamnă indecentă.

51

[întristările tale bruşte] * întristările tale bruşte: se-nchide în el sexul tău precum melcul într-o odaie de taină; e-o cochilie în fiecare amănunt, în fiecare dres pe care-l porţi rămâne un detaliu de-al nostru; prinşi într-o plasă cu ochi denşi, te-ai întrista, Lolita, dac-ai citi poemele astea…

52

[poezie ca o polemică de paie cu tine] * poezie ca o polemică de paie cu tine, Lolita; căci tu, copilă zbânţuită, obişnuieşti să râzi de obiceiul meu de-a scrie la miezul nopţii sau în buza dimineţii, arătându-mi fustiţele alandala, strâmbând seriozitatea mea la masa de scris. ştiu că trec drept ciudat! dar nu numai pe lângă tine, Lolita… sunt lucruri pe care le-adun într-o zarvă totală: dau la o parte cortinele dintre ele, le-amestec în indecenţa lor, şi ai dreptate că parcă-i hilar ceea ce iese… tu te ai pe tine, Lolita, eu scriu; şi cum uneori mă deteşti, rămâne să-ţi spun şi eu acelaşi lucru, nu-i aşa? chiar resping uneori gesturile tale, regret atunci apa, şi tot adun versuri mai înciudat, mai contrariat ca niciodată.

53

[zvonurile au încetat să mai vorbească de tine] * zvonurile au încetat să mai vorbească de tine, aşa că-i timpul propice: miezul nopţii, un cvartet de schumann… a renunţa în poezia asta la orice artificiu nu pentru tine, Lolita, ci pentru numele tău, pentru sonoritatea lui. privirea ca-ntr-un fir de aţă… mă abat, vezi?, tu mă forţezi spre lucruri de care, dacă nu te-aş cunoaşte, mi-ar părea rău… şi-ncerc să nu mai încurc cu scrisul ceea ce se întinde, căci tu, Lolita, cum aţele care cuprind şi năpădesc o lume întreagă, aşa-mi vorbeşti vrute şi nevrute, îţi strălucesc ochii şi ţi-arăţi coapsele cu gesturi care ar tulbura şi ultimile sfere.

54

[ceva din ignoranţa ta de puştoaică] * ceva din ignoranţa ta de puştoaică: ascult brahms, tu bâigui ceva, în somnul tău, ca şi tine, agitat. te trezeşti brusc, transpirată, te ridici maşinal, bei paharul de apă din faţa mea… surâd: era în claritatea de-acolo un lucru pe care de multă vreme în legătură cu tine-l gândeam, şi pe care, uite, n-am apucat să-l scriu...

55

[precum scamele în camere de hotel uitate] * precum scamele, în camere de hotel uitate, atâtea evidenţe, Lolita, între noi; totuşi, fiecare obiect pe care-l atingi, te bănuie-ntr-un fel şi de absenţă. corpul tău: mapa în care-am ascuns aceste poeme; dacă le-ai citi, greutatea lor de paie s-ar îmbâcsi de o prezenţă prea densă, molipsitoare: mărturisire bănuită undeva între pietre şi aburi.

56

[am uneori sentimentul că pretinzi altceva] * am uneori sentimentul că pretinzi altceva, Lolita: un lucru sub ale cărui desuuri e-aşa de puţin din ceea ce eu bănui, încât distanţa asta induce un decalaj între versurile poemului la care scriu. vrei să mi-l arăţi acolo, în ceţurile lui, cu faldurile atârnând pe după urechi de hârtie, de pâine… eu nu te refuz, Lolita, însă poemele par într-atât de pestriţe, încât ar zice unii că nu-i în ele un fruct, o esenţă. culmea, tocmai atunci ţi-ar semăna mai bine: cu stările şi dispoziţiile tale contradictorii, cu toate accesoriile şi îmbufnările tale. există-n ezitarea lor un lucru despre care scriu, şi-i singurul de care nu mi-e teamă!

57

[bănuit în preajma ta, n-are rost să mă ascund] * bănuit în preajma ta, n-are rost să mă ascund, Lolita! după ferestre murdare, precum tartini după aţele mânăstirii, încep încet să-mi precizez sensul... straniul vis al celui cu vioara, cu degete alunecând în torsiuni bizare, brusc adunate-n în sine, precum vaporii aciuaţi pe un obiect rece, mai denşi în intimitatea lor, cum eu, nu-i aşa, lângă tine. nu crezi ce-ţi spun acum, zâmbeşti... şi tu ai într-un fel dreptate: poate e doar un simplu joc ce-ţi spun acum, Lolita, dar nu mai ştiu demult cine respiră, cine tace, aşa că ţi-ating înciudat fustiţele, iar tu râzi văzându-mă atât de hilar şi bezmetic.

58

[de-atâta timp lângă tine, şi încă aşa de ciudat] * de-atâta timp lângă tine, Lolita, şi încă aşa de ciudat… ca în esenin: am capul precum o lampă de gaz; toate aceste alergări (maşini îmbâcsite, camere uitate de motel), de parcă respirăm de-un secol aerul unui prieten infidel; şi totuşi tu, Lolita, mai limpede uneori ca apa, aduni în zâmbetul tău o neobişnuită calmitate, o siguranţă de sine pe care o invidiez cu-atâta voluptate! prin prisma ta mă privesc, atunci, cu melancolie...

59

[în limita acestor întâmplări] * în limita acestor întâmplări, Lolita, încă văruind ceaţa, ca şi cum ne-am cunoaşte pe rând în jocul unor volute cu liniile prea vagi, prea intelectualizate; sunt pretenţiile lui atât de alunecoase, de parcă un individ fără unghii le unge cu ulei în fiecare dimineaţă. bâjbâii neliniştit prin camera ta la miezul nopţii, căutând sensuri abtracte, iar tu râzi înfundat dintre perne; sunt coapsele tale pretutindeni între pereţi, undeva o fereastră… totuşi n-aş paria că printre întâmplările astea nu există şi-o asperitate care să poată fi apucată.

60

[“te am doar pentru a scrie despre tine”] * “te am doar pentru a scrie despre tine”, îmi vine uneori să zic, însă tac! rup foile pe rând, Lolita: aceste sugestii le refuz, dar altfel decât te refuz, uneori, pe tine; căci e ceva ca sticla în felul în care te resping şi ceva ca scrumul în primul vers de-aici.

61

[ca-ntr-un tablou de hopper] * ca-ntr-un tablou de hopper camerele astea de motel: totu-i atât de geometric şi ireal, umbrele sunt perfecte, o muscă-şi admiră aripile la lumina veiozei… numai tu, Lolita, cu somnul tău agitat, şi eu, cel care ţi-agită şi mai mult somnul, ne îmbrăţişam, concreţi, transpiraţi, într-un cadru ca un celebru ochi pătrat.

62

[toate aceste poeme atent construite] * toate aceste poeme, atent construite lângă tine, în semiobscuritatea unei camere de motel, după ce adormeai: tu nici nu bănui, Lolita, desfăşurările care se petreceau, pretenţii de poeme cu versurile înfoiate în aerul lângă tine fixat. erau scăderi şi pierderi, recuperări bruşte, creşteri aberante, întinderi cu pânza zbârnâind între colţuri contrare… şi toate astea, fără să bănui, lângă tine, Lolita, se întâmplau, cu energia suspectă a unui gest involuntar. ciudată satisfacţie: construcţiile astea de care nu vei şti niciodată, ca şi cum nu m-ai prins cu totul, dulce iluzie… e-un straniu profit între structurile de taină ale nopţii, aşa cum dormi, iar un bezmetic agită pixul şi hârtia lângă tine, Lolita...

63

[egoism brusc] * egoism brusc: aş vrea să scriu numai despre tine, Lolita, despre foielile, exagerările şi îmbufnările tale; însă, ca şi cum fiecare Humbert ar scrie despre celălalt Humbert, există o aţă şi-un cerc (ciudate figuri elementare), spre care poemul ăsta se-ntoarce mereu, plictisitor, rendundant.

64

[prea greu găsesc motive] * prea greu găsesc motive, Lolita, ca aceste versuri să se refere şi la împrejurări exterioare: totul arată doar către aceste prezenţe străvezii, foşnitoare. nu-s linii între lucrurile de lângă noi, Lolita, sau, dacă sunt, stranie uşurinţă: ele-ar putea fi versurile poemului de faţă…

65

[un fel de indecenţă în fiecare vers] * ştiu, Lolita, e-un fel de indecenţă în fiecare vers: iată unul dintre motivele pentru care nu-ţi voi arăta niciodată aceste poeme! acolo erau impure aerul, mişcările, strada, motelul, însă aici scriu despre structurile tale, mai aberant ca o fantoşă de scame şi scrum. şi-ncerc să mă retrag în odăi de atingeri şi coapse, de fustiţe şi dresuri, însă, gesturi străvezii, între un Humbert şi celălalt rămân destule spaţii: opace şi dense doar motivele tale, felul tău de-a râde de mine, aţele, zbârnâiala, punctele contrarii şi unii care văd în toate astea doar vulgaritatea…

66

[încă niciun vers precum] * încă nici un vers în poemele astea, Lolita, cum agitaţia în gesturile tale; presupunerile care mai sunt de făcut şi pe care nu mai pariază nici vântul...

67

“printre obiecte (jurnal liric 2004)�

68

[toate acele certitudini, animal bizar] * toate acele certitudini de vată, animal bizar… ea îţi spunea la telefon atât de natural că nu te mai iubeşte, prea natural, că închipuiai scenarii dezlânate: tu nu vedeai prin vocea ei atunci, era locul îngust ca-ntr-un pai şi o sunai, cu telefonul-ureche o sunai, nu-ţi răspundea, animal bizar: prin unghiurile de taină ale unui loc ieftin te ocolea, iar tu sunai plictisind eterul, sunai pe când ea aştepta în cochilie melcul să-i vorbească de-un lucru pătrat

69

[nu-mi aplaudau opera] * nu-mi aplaudau opera, nu-mi admirau exagerările şi chiar la sugestiile mele cele mai fanteziste femeile tăceau, pe rând tăceau de câteva zile cu mine însumi într-o sticlă de plastic reformulam lumea… alături, cartea unui poet celebru, perora despre nimic definitiv: un timp definitiv plictisit, rămâne doar să ling sarea de pe aparatele dimprejur şi telefoanele să le agăţ de urechi… toţi care vor vorbi vor spune exact acelaşi lucru, însă pe fiecare-l voi înşela altfel, ilustru confident de paie: într-acelaşi poem, pe rând, indiscret cu fiecare

70

[de tine-mi vorbeşte un om beat] * de tine-mi vorbeşte un om beat care mă poartă printre obiecte; el nu-şi mai găseşte scara blocului, eu nu te mai regăsesc printre poemele care le-am scris lângă tine, trişând atâtea evidenţe (sportul meu obişnuit, mai abstract decât însuşi punctul)

71

72

[ca niciodată-n viaţa ta aşa inoportun] * ca niciodată-n viaţa ta aşa inoportun, pe când într-un oraş străin aceleaşi străzi le piepteni plictisită în fiecare zi acelaşi număr de telefon, însă cine s-ar mai atinge de el? e debandadă şi e prea mult orgoliu între firele lui… liniile între care-mi retrag înciudat poemul: linii de aşteptare, liniile unui hăţiş al minţii pe care tu le refuzi şi poate nu ţi le-am oferit niciodată… însă le-ai fi putut pretinde, frumoasă, autoritară!

73

[o fată de care m-aş bucura] * o fată de care m-aş bucura şi camera care-o cuprinde atât de bine, că nu am loc… pliaţi pe umerii ei sunt pereţii, varul i-atinge carnea, obiectele toate s-au aciuat în preajma ei şi-i spaţiul mai scump ca-ntr-o ghindă aş vrea doar câteva cuvinte să-i spun, însă nu-i loc pentru răspuns; aş vrea s-o văd muşcându-şi buzele, însă niciun fel de mişcare nu este permisă nu-i loc s-o iubesc, nu-i loc s-o detest, obiect celebru-ntre obiecte… şi eu care-mi făcusem atâtea iluzii, poet aiurit

74

[la marginea unei ţigări proaste] * la marginea unei ţigări proaste un om beat vorbeşte de tatăl său cineva te acuză-ntr-un bar de lipsă de sens mai e şi-o fată care te tot invită-ntr-o taină: de-atâtea zile o refuzi, că s-a plictisit până şi câinele ei (iar acum îşi roade în linişte coada) de astăzi nu mai aplauzi vidul şi nici prietenii care se cred poeţi: ştii bine că ei, în maţele timpului lor, şi-arată reciproc foi de hârtie cu zeci de noduri înşirate pe ele la urmă rămâi doar tu să te prinzi de şiretlicuri, doar tu şi ţi-e mai uşor să spui: iubitele voastre au prins mucegai, prieteni caraghioşi, deja sunt ani de când vă bârfesc printre obiecte

75

[acum tu mă priveşti] * acum tu mă priveşti brusc imitându-mi mintea şi cum prin sticla ochilor exerciţiile mele îţi par îndepărtate propui ceva iar felul în care o faci imită exact acelaşi lucru pe care-l mimez eu de-o fată frumoasă mie însumi propus nu-mi mai rămâne decât să agit aerul dintr-o sticlă însă cine-mi va accepta toate aceste obscurităţi domestice când tu departe-ntr-un oraş străin

76

[în camera mea secretă am invitat o fată] * în camera mea secretă am invitat o fată senzuală şi-i vorbesc de kant ea nu mă crede nici liniştit, nici aberant: ea are despre mine o singură părere, şi-aceea mai vagă ca ceaţa; peste două zile am să-i reţin numele, promit! însă azi îi vorbesc cu patimă de kant: gesturile mele, aerul incert… s-a construit ceva în jurul nostru, s-a pus un geam, o uşă şi deja suntem priviţi: nu mai e camera mea secretă, nu mai e nicio fată, ci, faţă-n faţă cu immanuel kant, îi vorbesc despre el! e-un aer molcom, erotic, sunt fantoşe care ne privesc cu aberantă tandreţe; nu mai agită nimeni în public vreo ureche, nici interlocutorul meu măcar… doar eu care să reţin totul: şi promit, am s-o fac!

77

[cele câteva băuturi exotice] * cele câteva băuturi exotice pe care le-ai consumat în barul minţii mele, întâlnindu-ne la acea masă: alcoolurile unor idei etichetate ca ciudate în seara aceea tu n-ai ascuns în genunchi haina mea de inconştienţă totală şi nici n-ai adus argumentele vântului cu tinel doar mă priveai… fixaţia gesturilor tale, o anumită muzică, fumul de ţigară şi câţiva indivizi care ţineau varul aproape de pereţi, atât de aproape că brusc te-am pierdut în golul format împrejurul nostru iar dintre noi, de telefon nu s-a mai atins de atunci nimeni

78

[marginea unui cuvânt] * marginea unui cuvânt şi felul în care-mi inventez prieteni ceva opac, iritant, în acel cuvânt, chiar şi lângă el, tocmai de asta am nevoie de ajutor: în spaţiul acela brusc îmi inventez de zor prieteni… ei desenează fideli, deliranţi, guri, voci, mandibule, sensuri chiar: cuvântul lângă care stau, cuvântul lângă care-am stat… acum, cu înţelesul în gură, eu însumi simţindu-mă diminuat, va trebui, la ieşirea din poemul proaspăt văruit, să inventez o maşinărie de-aceşti prieteni inutili să mă scape

79

[irosiţi în faţa unor aparate de alcool] * irosiţi în faţa unor aparate de alcool, fiecare în camera lui, ne povestim sticla de pe falange cadru: câţiva câini între clădirile noastre, gunoaie, eu care desenez un dialog aberant pe un ecran din camera mea şi ea care, la capătul celălalt, o cunosc sau n-o cunosc: cabluri, câteva săptămâni, totuna…

80

[de fiecare dată când se bea la mine] * de fiecare dată când se bea la mine, cineva împrumută cărţi; refuz, insistă: ultima dată mi-a luat două volume din pessoa acum însă, am fost eu cel care, două ore în camera ei plictisit ascultând-o, am rugat-o să-mi aducă o scamă din celălalt colţ al cartierului între timp mi-am furat propriile-mi versuri, pe care nici de două zile nu i le dădusem sunt sigur: nu va băga de seamă, chiar dacă pe masa ei a rămas o urmă grosieră, iar când a revenit în cameră, mă ascundeam după versurile acestui poem, hlizindu-mă uşor tâmp

81

[m-ai ajutat să mă decid] * m-ai ajutat să mă decid: nu te-am iubit!, te-am părăsit prea intrigat să se fi întâmplat asta… dar poate niciodată n-am făcut-o şi m-aş putea părăsi chiar şi pe mine ca pe-o cămaşă aiurită, cândva, într-o dimineaţă c-un soare frustrat la marginea ei

82

[tu mi-ai rămas ca orice risipă] * tu mi-ai rămas ca orice risipă de versuri între două coperte, mai apropiate-ntre ele ca limba de cerul gurii; mi-a fost totuna, iar asta cred că-i de rău! între un obiect şi-o operă de artă e o distanţă mai scurtă decât aceea dintre numele tău şi titlul imprecis al acestui poem; definitiv: sunt misogin...

83

[o iubită doar pentru nunţi şi-nmormântări] * am o iubită doar pentru nunţi şi-nmormântări, atât de oficială încât nu mi-a vizitat camera niciodată; deja câţiva mă-ntreabă: când ai s-o cunoşti mai bine?, la o nuntă sau, poate, la o înmormântare?

84

[câteva prostituate] * câteva prostituate (unele de-a dreptul frumoase), cabluri, ecrane, inepţii, câţiva inşi la capătul fiecărui fir, o fostă iubită pe care s-o vezi lângă un individ cu ochi de carton, un nene care să-ţi sărute mâna pentru doi lei: iată câteva gesturi simple şi, deja, retina ta, saturată, nu mai observă nimic; abia ai ieşit din casă şi orbecăi în plină amiază cu o lanternă mâzgâleşti un petic de hârtie pe-o bancă abstractă abia acum când ţin morţiş să mă remarci, nu mă observi, prietene-poet, nu mă observi

85

[în aburul respiraţiei tale ghemuit] * în aburul respiraţiei tale ghemuit, cineva care-mi seamănă îmi vorbeşte de tine el încearcă să-mi distragă atenţia de la gesturile tale, vorbindu-mi de-o altă semnificaţie a lor, mai mult arbitrară decât străină însă eu, cu degetele înfipte în genunchi, nu îl ascult, nu îl ascult sunt câteva pietre pe care le-aduce şi ele-i dau dreptate; mai bine le-aruncam la timp, mai bine le-aruncam într-o tâmplă: ar fi curs puţin sânge, apoi s-ar fi potolit brusc şi-ar fi fost linişte în respiraţia ta, atâta linişte, că pentru o perioadă de timp, până şi ţie ţi-ar fi fost peste mână să întrebi de mine

86

[tu, care de trei ori pe zi te simţi unică, specială] * tu, care de trei ori pe zi te simţi unică, specială, ca-n poezia unui prieten: aproape divină, iar noi, restul, abia de mai existăm undeva lângă tine tu, care te laşi prea greu invitată în apartamentele de taină ale poeţilor: pentru tine iubirea înseamnă respect şi răbdare, numai respect şi răbdare… iată, am să te ocolesc o vreme: abia de-o lună te cunosc şi deja mă inhibi! mă simt lângă tine, ciudat spus, uşor feminin… de-o lună inversaţi, normalitatea noastră vinde brichete şi pixuri prin bodegi înguste te ocolesc, domnişoară (sau, mă rog, orice ai fi tu), te ocolesc...

87

[imaginaţie bruscă] * imaginaţie bruscă: o fată pe-al cărei chip l-am desenat pe-al meu şi pe care o strig cu numele meu noi nu facem dragoste, nici nu ne adorăm!, noi ne rezumăm la a fi fazi şi superbi în zodia noastră idiot-ideală ea-mi spune acum un secret şi-nchid ecranul pe care desenez astea: voi ieşi pe stradă, voi admira câţiva mediocri şi-mi voi îndesa mai târziu în urechi vise erotice şi idei despre mine în care să nu mă regăsesc nici măcar preţ de o clipă

88

“psalmii recenţi sau poemele cu dumnezeu” (20042005)

89

[de câteva zile cu dumnezeu într-o nucă] * de câteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercând să-l conving de contrariu, eu în posesia câtorva fantezii despre lume, el a existenţei şi susţinând că nu se poate şi una şi alta; însă insist, mai mult decât lângă craniul unei femei frumoase, insist un argument într-o rotulă, unul sub limbă, alt argument la subraţ: pe toate le desfăşor cu certe abilităţi de vânzător; prieteni!, promit să v-anunţ când am rezolvat ceva... până atunci am să mai scriu câteva poeme, printre diversele mele tertipuri şi scamatorii

90

[în fiecare seară îmi scriu un manifest literar] * în fiecare seară îmi scriu un manifest literar; cu mine însumi sunt mai avangardist ca tristan cu tzara! un singur vers aştept de la el, iar faptul că nu reuşesc să-l gândesc mă irită mai mult decât propriu-i poem pe dumnezeu

91

[de câteva zile, vecinul voltaire] * de câteva zile vecinul voltaire îmi tot recită nişte psalmi, vecinul nietzsche încearcă să-mi vândă câteva icoane, pictate, susţine el, cu propria mustaţă şi mai e unul la parter, nici nu mai ştiu cum îi zice, care visează numai biserici moi şi flasce. definitiv, locuiesc într-un bloc de intelectuali! eu insumi sunt unul dintre ei şi deţin o iubită şi-un acvariu asemeni ce minunată ar fi comunitatea noastră, bucolică, ezoterică, daca n-ar exagera la sfârşitul fiecărei luni cu întreţinerea moşul ăla plăpând de administrator, căruia cu toţii obişnuim să-i spunem dumnezeu

92

[la urechea lui dumnezeu nu ajung de câteva zile] * la urechea lui dumnezeu nu mai ajung de ceva timp să delirez nimic… sunt straturi şi straturi de guri risc, până ajung, să-mi pierd orice simţ al umorului şi nu mai are nici un farmec jocul în mine înfundat ca-ntr-o sticlă băută la plictiseală, mimez viaţa sexuală a lui immanuel kant şi sper să-mi revin; cei câţiva prieteni şi-au închis telefoanele: ei nu mai au voci să răspundă, le-au aruncat pe toate-n învălmăşeala de-acolo

93

94

[în spatele fiecăruia dintre voi] * în spatele fiecăruia dintre voi imit câte-un poet celebru. am câteva poeme preferate, câteva gesturi, oricând aş putea alcătui o antologie în legătură cu fiecare dintre voi, oricând v-aş putea obliga, între două coperţi, să ascultaţi un vers care numai mie să-mi placă! nu fac nici o excepţie, credeţi-mă!, sunt mai imparţial ca apa: de două zile, în spatele lui dumnezeu chiar, mă imit ca pe-un poet celebru

95

[de data asta, supărat rău pe mine] * de data asta, supărat rău pe mine, dumnezeu m-a închis în craniul propriei mele imaginaţii; două zile m-am suportat doar, după care, mai abil ca o femeie frumoasă, m-am refuzat politicos am făcut însă greşeala să-mi las numărul de telefon… de atunci mă sun în fiecare seară, mai insistent, mai alambicat ca fumul, propunându-mi tot felul întâlniri indecente în poemele astea

96

[dante m-a invitat într-unul din poemele sale] * dante m-a invitat într-unul din poemele sale; nu m-a-ntrebat nici dacă l-am mai citit, nici dacă-mi place; prin camerele lui m-a plimbat doar, urmărindu-mi atent privirea, ţinându-mă de mână mai firav ca o babă uscată la sfârşit m-a sărutat pe toţi cei cinci obraji deodată, de m-am simţit obligat, uşor ipocrit, să-l invit şi eu într-unul din poemele mele; m-a refuzat politicos, mi-a spus făcându-mi cu ochiul: maestre, tu lasă titlul deschis şi poate mă nimeresc prin zonă una din zilele viitoare…

97

[ca niciodată mai poet] * ca niciodată mai poet, azi doar îmi joc conceptele între mine şi dumnezeu încă mi-e peste mână să-i citesc ultimele poeme: mai bine delirez nişte fantezii, mai bine mă rezum la câteva gesturi, mai bine citesc doar coperta… mai bine eu criticul şi dumnezeu poetul!

98

[de când n-a întrebat nimeni de ei] * de când n-a mai întrebat nimeni de ei, prietenii mei poeţi au ruginit… numai eu, prevăzător, în loc de cafea beau o gură de ulei, iar între exerciţiile mele matinale includ şi un fel de mobilitate a privirii către lucrurile dimprejur acum însă, prea bine uns, spun multe şi mi-e teamă că, ochi în ochi cu dumnezeu, într-un loc subţire ca o monedă, am să scriu tot ceea ce vouă v-am ascuns linişte, linişte, linişte! o să-mi pun piedică cu propria limbă şi-o să-l apuc pe dumnezeu cu dinţii de un călcâi într-un poem ca un poem

99

[la un bloc de-alături, un câine turbat latră] * la un bloc de-alături, un câine turbat latră o surdo-mută ea articulează nişte ţipete stranii nu te speria, zice unul, vorbeşte-i... pe mine mă latră câinii lui dumnezeu, însă refuz să vă vorbesc şi nici măcar nu-i mai invidiez pe cei fără transpiraţie-n sânge

100

[lucrurile pentru care am alergat până acum] * lucrurile pentru care am alergat pană acum s-au adunat grămadă şi râd cu hohote de mine… câteva foste iubite îmi parodiază versurile, iar prietenii mei le-aplaudă cu palmele ca foile de ceapă numai dumnezeu grav şi rotund, chiar dacă sub ochiul lui stâng se-ntâmplă totul. brusc face un semn, se lasă linişte, apoi citeşte un poem dedicat mie, la sfârşitul căruia toţi izbucnesc într-un râs cu multă salivă timp în care, de undeva din regie, mi se face din celălalt ochi

101

“peisajele pariziene�(2005-2006)

102

[parisul nu-i al franţei, parisul e-al…] * parisul nu-i al franţei, parisul e-al unei puştoaice vietnameze (ochi de orez, buze-ţigări), povestind în metrou unei parizience de porţelan cum i-a murit mama de ziua tatălui, cum bunică-sa i-a dat bani pe ascuns să vină aici; parisul nu-i al franţei, parisul e-al unor brazilience, surori gemene, care, privind o reclamă cu o domnişoară înfoiată, pe-a cărei rochiţă verde scria, în pariziană, brazilia frenetică, rememorau, pe-o altă intonaţie, ţara natală; parisul nu-i al franţei, parisul e al poemelor emigranţilor polonezi atârnate prin autobuze: poeme ruginite, fără vopsea. parisul nu-i al franţei, parisul e-al japonezilor mov care-şi fotografiază fotografiile prin muzee, parisul e-al buzelor de pe mormântul lui wilde, al lăutarilor români din metrou, al arabilor-papagali din pieţe; parisul nu-i al franţei, parisul e-al meu în poemele astea, e-al cui le citeşte, e al negresei cu şolduri ca luna ce doarme, lascivă, pe turnul eiffel.

103

[într-un metrou cubic, un individ de poligoane] * într-un metrou cubic, un individ de poligoane dansează-n drepta mea; are căştile înfundate-n urechi, ochii închişi, iar braţele şi corpul urmăresc nişte ritmuri abstracte, sacadate; probabil dumnezeu gâfâie, cu esofagul în colţuri, prin căştile lui. îl privesc pe furiş, zâmbesc uşor… celelalte douăzeci de naţii din metrou zâmbesc şi ele; însă el ne ignoră, salivând sufocat în naţia lui de indivizi scheletici, fugar desenaţi, cu aparate-n urechi. coboară-ntr-o staţie albă, ca de spital, clătinându-şi craniul de metal prin tuburi; cerşetorii îi adulmecă urmele; restul se-ascund în buzunare şi coboră pe cele câteva picioare de rigoare în staţii frumos colorate. nu întreabă de nimeni şi de nimic, nu are marsupiu, iar ideile lui nu lasă amprente în aerul pe care-l respiră.

104

[o pariziancă bondă] * în fiecare dimineaţă, aceeaşi staţie, acelaşi tren, o pariziancă blondă, frumoasă, ocupă acelaşi loc; nici nu citeşte, nici nu ascultă vreo muzică sau alta: priveşte doar acelaşi peisaj, lângă geam, în picioare, cu aceeaşi melancolie reţinută în priviri. colegii o ştiu de vreo doi ani, se grăbesc dimineaţa s-o prindă în staţie, vorbesc des despre ea, au poze cu ea, însă nu au schimbat nicio vorbă; eu o privesc, citind eugen ionescu, cum îşi ridică năsucul parizian, către un peisaj parizian, într-un tren parizian. nu va şti că am scris despre ea: în jurul ei va persista aceeaşi tăcere suspectă, cronica unui poem anunţat; nu numai anunţat, ci şi solicitat: colegii tot aşteaptă să-l scriu de ceva vreme; nu numai solicitat, ci şi revăzut: câteva fete şi-au dat deja despre el cu părerea (li s-a parut... interesant), numai parizianca, în ignoranţa ei sticloasă, matinală, nu.

105

[un ţap priveşte molcom acest poem] * un ţap priveşte molcom acest poem, de pe un tron babilonian din luvru; statuia lui ahile îşi rulează pe pulpe o pereche de dresuri, cu gesturi mai nonşalante ca autobuzul pe care-l aştepţi. fete tunse băieţeşte se sărută cu buzele prinse-n cercei, un moş muşcă din acelaşi măr cu o babă, ciorchine, apă de canal, vitamine… o carte despre cum să fii fericit fără să fii fericit, un ochi la ceafă de teamă să nu te fure nimeni sieţi. gioconda îţi face cu ochiul: e ziua ta norocoasă; într-o fabrică roboţii au luat-o razna şi pictează maşinile de familie cu marele masturbator al lui dali; eşti scriitor: telefonul-ureche îţi strigă zilnic în timpan asta, aşa că, înfierbântat, îţi faci ţie însuţi reclamă şi te propui alandala unei figuri din apropiere…

106

[legat la ochi cu o eşarfă oranj] * legat la ochi cu o eşarfă oranj, ascut câteva poeme; fac zeci de notiţe pe care geometrul le taie cu rigla ce-a schiţat mai toate colţurile din paris; nu mai rămâne niciun vers pe dinafară, nici măcar paşaportul vreunui turist rătăcit, nimic. şi plănuiam ceva mult mai înalt ca turnul eiffel: un turn babel din zeci de poeme; plănuiam un metrou alungit ca ochii unei chinezoaice, un cenaclu între buzele negresei-sena; însă geometrul în pantaloni scurţi, de bronz, mi-a smuls brusc căştile din urechi, cu timpane, cu suflet cu tot. legat la ochi cu o eşarfă oranj, mă ascund într-un volum cu poeme drept coperţi şi fără conţinut… am doar un singur vers ascuţit; nu e mai liniar ca parisul, însă îmi pot cresta venele cu el; cine m-ajută?

107

[exilat în craniul alungit al unei negrese] * exilat în craniul alungit al unei negrese frumoase, obligat doar dintr-un singur gest să-mi scrijelesc poemele pe o bucată de brânză mucegăită, cer explicaţii, pretind explicaţii, răsfoiesc cartea de telefon a literaturii după explicaţii! dau de pascal, trist ca un fir de mucegai verde-albastru; nu-l sun, îl evit, sunt o fire optimistă! prefer pe baba voltaire, care mă obligă dintr-o privire să recunosc că lumea ideală e ca un por de creier, strâns într-o coajă de pin. sade imaginează scenarii cu metrese de caramel, uşor acide – pe el îl plac: n-ar pune niciodată trei semne ca titlu la poeme; pe descartes nu-l deranjez: face dragoste cu metoda; ea geme în receptor: iubitule, poetule, mucegai alb, crustă! craniul negresei se deschide brusc: de partea cealaltă mă aşteaptă gargantua la un ospăţ din acest poem scămoşat, cult.

108

[flic-flac-uri prin metrou, pe avion] * flic-flac-uri prin metrou, pe avion, peste-o elveţie-preş, scame de munţi, genuflexiuni într-un tren de parizer şi excremente, lângă o babă gravidă cu toată brăila; cineva a uitat canalizarea lumii deschisă şi-i siretul umflat peste calea ferată… trenul are ochi de broască, şliţ, valuri, iar noi îi fotografiem desuurile cu un bob de muştar; iubitele ne aşteaptă cu mâinile deformate pe tastatură se mişcă greoi, au cabluri pornind din fiecare por al pielii. şi-aşa cum ne aruncăm unul spre altul, se scutură peste noi bagajele de ciocolată şi electronice, de maiouri şi cărţi, de erotism risipit în faţa unor ecrane pătrate; iubitele dansează goale în absenţa noastră pe edith piaf şi li se lungesc sfârcurile de singurătate.

109

[o femeie s-a căsătorit cu ea însăşi] * o femeie s-a căsătorit cu ea însăşi; un preot buzat, ca un boxer în ultima rundă, a oficiat nunta dintre femeia de ciocolată şi oglinda de staniol; de două mii de ani tot spargem oglinzile geamgiului onan şi-abia acum i-a reuşit mişcarea! au adus cearceafurile pătate de transpiraţie, le-au fluturat până s-a evaporat pânza; femeia abia aşteaptă să-nchirieze un copil şi-un sân de undeva din europa de est. în preajma televizorului nimerit, îmi las numărul de telefon; fac în ciudă psihanaliştilor şi-mi invit anima la o plimbare de-a lungul senei. ca un amant de-al locului, uşor îmbujorat, timid, îi ofer o narcisă şi-o las să-mi turuie până la miezul nopţii vrute si nevrute.

110

[travestiţi prost bărbieriţi gâdilă basoreliefuri] * travestiţi prost bărbieriţi gâdilă basoreliefurile mesopotamieme prin luvru, homosexualii divinizează codul lui hammurabi şi sute de japonezi, cu ochelari şi început de chelie, coboară la moulin rouge din autocare, cu aparate de fotografiat în loc de ochi… eu fac, în poemele mele, trafic cu fete din europa de est: le-agăţ versuri de buric şi le ascund într-un volum cu cravata oranj a lui baudelaire drept copertă; însă pariziencele preferă proza, au dosurile cât toate romanele lui proust deodată! închis într-o cameră strâmtă de hotel, cu ochii zgâiţi la un ecran de paie, îmi admir mintea. sexualitatea mi-am abandonat-o într-un bagaj de mână, în metrou; a explodat, au murit câţiva… vor fi bănuiţi fundamentaliştii arabi şi nu poeţii, aşa că-mi desfac o bere şi scormonesc cu un pai cerul, poate cade ceva demn de pus într-o poezie.

111

[obiceiul prost de-a fi poet atunci când nu e cazul] * obiceiul prost de-a fi poet atunci când nu e cazul, atunci când eşti maşină de cusut sau o melodie idioată într-un difuzor rufos, când lingi strada în fiecare dimineaţă sau reciţi versuri suspecte într-o biserică creştină şi africană pe deasupra, obiceiul prost de-a fi poet atunci când nu e cazul, atunci când, sutien ieftin, ţii strâns între buze sânii stafidiţi ai unei femei care l-a alăptat pe voltaire; obiceiul de-a fi poet când agăţi un poem de gambe şi-ţi înnozi cu discreţie şiretul versului de-a lungul beregatei… obiceiul prost de-a fi poet atunci când nu e cazul, atunci când eşti moşul eiffel şi ai de cărat atâtea până la următoarea staţie; obiceiul de-a fi poet atunci când cineva ţi-a înghiţit limba şi nu e iubita ta, nu, nu-i nimeni: nimeni nu-l strigă nimeni! obiceiul prost de-a fi poet fără a suporta hârtia, de-a nu putea scrie -n hoteluri fără monitoare… unde s-a mai inventat şi asta?!?

112

[am două sute de poeţi într-un aparat de fotografiat] * am două sute de poeţi într-un aparat de fotografiat: spuneţi care doriţi să recite şi vi-l trimit pe retină! am o sută de prozatori şi cincizeci de dramaturgi, cea mai excentrică sclipire din gusturile voastre o satisfac printr-un singur gest din sprânceană! numiţi, dacă ştiţi numele, mimaţi dacă ştiţi stilul, fredonaţi dacă ştiţi melodia: am o-ntreagă orchestră de compozitori şi dirijori, am instrumente care singure ştiu mişcările de gambe… numiţi un secret, o taină oarecare şi promit că dacă nu data asta, sigur data viitoare!… desenaţi un nume, plimbaţi-vă de-a lungul lui şi vă arăt filosoful, doar abia am vizitat cimitirul père-lachaise, unde-o englezoaică recita pe bufniţa lui jim morrison din eluard în germană.

113

[o damă trecută, strident vopsită] * o damă trecută, strident vopsită, cu tocuri cui, fustă scurtă şi sprâncene subţiri, alungite-viteză, citeşte-ntr-o staţie o carte imensă, cu rânduri filamentoase, din ale cărei aţe descifrez doar titlul: “criza raţiunii”… în rest, doar buzele ei aranjate, a căror linie aprobă sau dezaprobă poşeta rândurilor... aşez câte-un poem pe etajera fiecărui ochi al ei şi-o-ntineresc cu câţiva zeci de ani, plus un zâmbet! ne alergăm dintr-un colţ într-altul al staţiei şi găsesc în sângele ei o criză deosebită… mă adoră-n tăcere, mă prizează, mă aspiră, poet al sânilor ei trecuţi!, poet cu dinţii înfipţi în carnea ei până la cutia sufletului. acum citeşte acest volum, în ale cărui rânduri, oscilând ca un pendul, îmi descifrez ochii.

114

[blocuri scunde, cubiste] * blocuri scunde, cubiste, cu porumbei mecanici, agresivi, pe fiecare pervaz; apartamente cu ochii în ochi, submarine, iar în spatele fiecărui hublou câte un cuplu cu gesturi şi zorzoane aparte… poet sub pleoapa unei tarabe de flori, curăţând cu limba picăturile de ploaie. fiecare por al palmei are o umbrelă ascuţită care se numeşte piele, fiecare din cuplurile pe care le priveşti se iubeşte altfel: cei din stânga nici nu se ating, or fi frate şi soră, cei din dreapta nici nu ştiu cum să mai scape de musafiri să umble goi prin apartament, într-o comuniune totală cu desuurile oricărui obiect dimprejur. plouă uşor sub turn, mai târziu; e bine că ai telefon mobil, poţi trimite iubitei un mesaj: sute de cabluri, aparate şi circuite îl vor transforma într-un poem. ea ţi-l va reciti, ghemuită lângă tine, când vei scrie poezia asta şi-ar fi ca şi cum ţi-ai permite să trişezi orice distanţă!

115

[peisajele pariziene le desenează un individ] * peisajele pariziene le desenează un individ cu o turlă de biserică sub limbă, ascuns în cabina unui avion care nu-i nici volum, nici poezie; rimbaud n-a urinat încă pe ele: e de rău sau e de bine?, cine-mi poate zbiera în ureche asta? peisajele pariziene nu-s nici borduri de-a lungul senei, nici şufe de metal prin turnul eiffel; nu-s nici regizate: fotograful lor n-a făcut altceva decât să colinde câteva muzee cu limba scoasă sau să muşte de tocuri un metrou ori altul. dau un anunţ în propria cameră: caut pe cineva care să se împiedice de versuri ca o minte aiurită de propriile-i fire, care să tragă de sfârcuri, în fiecare dimineaţă, la cafea, baba inspiraţiei, până-şi dă arama de fecioară pe faţă! caut în mine pe cineva care să scrie peisajele astea, m-am plictisit de îndesat în cutiile minţii semne răsfirate!...

116

Rânduri despre un manuscris intitulat “Gimnastul fără plămâni”…

Citind manuscrisul volumului de faţă, manuscris intitulat „Gimnastul fără plămâni”, nu m-am putut abţine - „onomastica de cărţi” sau ştiinţa titlurilor de carte este pentru mine un viciu – să nu notez vreo douăzeci de variante de titlu, filosofând în sinea mea şi asupra unui leit motiv obsedant zilele acestea: despărţirea de (o anumită) poezie... Dintre aceste titluri, toate cu trimiteri la textele din cele şase grupaje ale volumului „în construcţie”, amintesc aici: „Bărbierul fantomei lui Dali”, „Criza raţiunii poetice” (mai potrivit pentru un volum de „judecăţi critice (şi) literare”, domeniu în care Andrei P.Velea se descurcă bine şi s-ar descurca şi mai bine dacă ar face un pact sau un pariu, nu neapărat cu vreun diavol al literaturii), „Mustaţa lui Dali într-un tablou de Hopper”, „Ce nu este metal în turnul Eiffel...”, „Lucrurile pentru care am alergat până acum”, „El Salvador (şi vaga alergare)”, „Oglinda fără ochi”, „Sfârcurile şi singurătatea”, „Trafic de poeme şi fete din Europa de Est” şi, nu în ultimul rând, „Cartea despre cum să fii fericit fără să fii fericit”...

Dincolo de acest „delir onomastic”, rareori un debut în volum este atât de consistent, cartea fiind un exemplu elocvent despre ce poate „produce” dragostea de viaţă şi de literatură...

După cum spuneam, spiritul critic nu-i este deloc străin lui A.Velea, de aici şi poate o anumită reţinere, crispare la „ieşirea în public” şi la adunarea textelor sale într-un volum...

Luciditatea ni-l poate apropia de un oarecare Frédéric Beigbeder, care spunea pe undeva: „Lucrez în publicitate: ei, da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care nu o să le aveţi niciodată: cer veşnic albastru, gagici care nu sunt niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată pe Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Apostolatul meu este să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă.”

Parafrazând, probabil mulţi scriitori uită că oamenii fericiţi (oare?) nu prea citesc, sau cel mult citesc doar din plăcere – la ei lectura este rugăciune şi/sau mărturisire – iar Poezia (literatura în general) autentică nu vă va dărui fericirea, deoarece, nu-i aşa?, nu fericirea este importantă... Cel mult un sentiment înrudit cu fericirea (oare Plenitudinea?), pe care mă abţin să-l definesc aici...

117

Andrei Velea (născut în Galaţi, la 3 februarie 1980), lucrând în domeniul informaticii ca programator, este, într-adevăr, lucid... dar această calitate nu-l fereşte să se îndrăgostească, ceea ce, din istoria literaturii, ştim că este bine... Nu ştim cât de bine poate fi, dintr-o anumită perspectivă, - şi aici nu ne referim, à la Eugen Negrici, la unele iluzii ale literaturii române - o formă a solidarităţii cu trecutul (dar nu este vorba de „poezia pe teme patriotice şi cu figuri istorice legendare, lirica autohtonistă, religioasă, htonică” – p.282, E.Negrici, „Iluziile literaturii române”), şi anume asumarea unei descendenţe din curentul suprarealist. Este cazul, de fapt, al întregului grup de tineri poeţi pe care îi întâlnim astăzi la „Cubul Critic Oblio”, dar care s-au remarcat de-a lungul timpului în cenaclurile „Anton Holban”, „Gellu Naum” sau în gruparea literară „Lampisterii”. Ne referim la Octavian Miclescu, Marius Grama, Leonard Matei şi, evident, Andrei Velea, un nou (deja aproape... vechi) val al literaturii gălăţene (un altul se conturează foarte bine dinspre cenaclul „Noduri şi semne”, unde deja o primă generaţie şi-a căpătat un loc de cinste în literatura română) care vine (şi poate va reuşi să aibă acelaşi succes!) în continuarea (ca să nu spunem completarea) valului „sirenelor” gălăţene care au sedus iremediabil lumea literară: Adina Dabija, Alina Durbacă, Florina Zaharia, Stela Iorga, Luminiţa Mihai, Vali Crăciun ş.a. Rămâne ca ambiţia şi talentul celor amintiţi să confirme...

Reîntorcându-ne strict la Andrei Velea, deşi este tributar suprarealismului, deja din cele şase grupaje ale volumului rezultă un salt literar, a cărui descriere nu ar face decât să întărească faptul că autorul, în lirică, îşi găseşte propriul drum...

Desigur, nu vom face în acest spaţiu limitat un studiu, precum Radu G. Ţeposu în „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” în care să dăm la iveală rădăcinile care-i leagă pe tinerii poeţi de antecesori... dacă am aplica o „grilă tehnică” textelor, ar fi uşor să identificăm (şi alte) caracteristici (profesorul Constantin Dimofte, mentorul grupului literar amintit, scria în prefaţa sa la această carte de debut a lui Velea despre influenţe simboliste, postmoderniste, precizând ceva şi despre „un temperament clasic” al autorului, „ce se sprijină pe o logică structurală strictă”) dar mie personal nu acestea mi se par importante în „literatura despre literatură” sau în eseurile quasifilosofice pe care le gândesc şi le scriu.

R.G.Ţeposu (op.cit., p.12) mai scria, referitor la modele (chiar şi involuntare): ele, modelele, „acţionează asupra prezentului precum strămoşii: unii sunt părinţi, alţii bunici, alţii unchi şi mătuşi (...) caracterele se transmit împotriva voinţei. Modelele acţionează, e o lege a naturii, încă nu s-au văzut cazuri de copii născuţi din flori, la propriu. Numai literatura se naşte din cărţi, transcriind un text infinit, uriaş, care e chiar condica fabuloasă a bibliotecii Babel.”

Trecând peste faptul că „infinitul” nu se poate împăca deloc cu „uriaşul” şi că, totuşi, viaţa este mama literaturii, tradiţia literară putând fi considerată tatăl, poate chiar tatăl dogmatic, marele merit al scrierilor lui Velea este autenticitatea rememorării trăirii ori visării, asumarea eului liric fără ipocrizie (deşi viaţa propriu-zisă contribuie, cu dragoste ori pur şi simplu posesiv, la autocenzură!): „citeşti versurile astea ca pe-un delir/ şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă:// gândeşti că strofele-s doar decupate din peisajele minţii,/ că totul se petrece numai după ce imaginaţia pură/ frenetizează orice cuvânt.// nu poţi înţelege starea concretă care le-a închipuit,/ forma ce-o prindeau în aer, agitată şi suplă/ în cadrul aceluiaşi spaţiu,// nu poţi explica gravitaţia care le-aduna aţele/ sau degetul ca un pix ce le fixa pe hârtie,/ ori ochiul ce le-agita energia.// nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,/ ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele,/ la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică.// nu poţi, nu poţi să ştii nimic,/deoarece, paradoxal lucru, poezie eşti tu,// iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/însă exişti, iar asta e de ajuns.” (p.8

118

din manuscris, text intitulat iniţial „poezie”, titlu tăiat cu o linie în diagonală, de la stânga jos la dreapta sus şi dedicat „Oanei M.”, nume şi iniţială tăiate şi ele; „poem”, noul titlu, care poate fi considerată o ars poetica).

Evident, „literatura despre literatură”, „judecăţile literare” nu explică. Poemele (erotice) ale lui Andrei Velea sunt invitaţii la dialog: Iubirea autentică nu a fost niciodată monolog. În general, poetul este atent la tot ceea ce ar putea atrage peste poeme cortina, dar, calofili, putem observa cum pânzele, cortinele, se pot agăţa de tuburi, canale, ţevi chiar, conducte... Poantele de final pot salva întregul, putând fi considerate, unele dintre ele, chiar borgesiene, aceasta apropo de unele discuţii avute în ultimul timp referitoare la argentinian: „când te-am pierdut în poemul acela,// l-am scris mai înciudat ca niciodată.” În lupta cu consistenţa cuvintelor, miracolul metaforei, al poemului trăind independent de voinţa autorului, îţi surâde: „şi cum te mişcai, calmă, redusă la culori, în suprafeţe,/ am observat că versurile,/ adunându-se sângelui tău rar,/ încep să-ţi adauge întunecimi, contururi mai bine definite,// voaluri, asprimi, durităţi chiar;/ te vedeam mai clar, cu ochii tăi albaştri, coapse,/ tocuri: prindeai consistenţă,/ te-alcătuiau cuvintele din nou.// senzuală, accentuată,/ mai bine aşezată pe linia aceea a înserării,/ tu îmi citeai poemele,/ iar dintr-un colţ oarecare, eu te roteam pe pleoape.” (p.10-manuscris, m. de aici încolo). Aici, finalul este, inevitabil, mecanic, rotitor, are ceva de mecanism de ceasornic, care apare şi el („ceasornic cuvânt”) într-un poem care vine şi el, cu un tic-tac obsesiv: „între patru pereţi văruiţi cu acele unui ceasornic/(...)// întinzi palma alături:/ pe miriştea ei s-au adunat deja furnici;/ pe o lungime nelustruită, oul sacadat şi-a ieşit din fire./ aşa cum stai între patru pereţi,// parcă te recită cineva din mine.” (p.12 m.). * Sentimental, - cartea se vrea a fi şi o antologie a grupajelor publicate sau nu anterior, scrieri „pentru care am alergat până acum” – Andrei Velea se întoarce şi la „Omul vag” (pentru acest grupaj, din 2001, şi pentru „Versuri pentru Lolita”, din 2003, era cunoscut poetul de către subsemnatul), un portret antropomorfic, amintind de „omul aproximativ” al lui Tristan Tzara ori de desenele lui Picasso ori Salvador Dali: „firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces/ de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche;/ abia acum, mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor,/ închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.” (p.14 m.).

Este un grupaj în acelaşi timp existenţialist, kafkian, dacă vreţi, dadaist şi despre „îngrămădeala sufletelor” şi despre mimarea libertăţii, despre condiţia umană în general (şi poate despre cea românească în particular)... Un portret care, suprapus românului nostru cel de toate zilele, s-ar potrivi binişor, mai ales când el este născut poet din toate încheieturile: „citeşte omul vag unui oarecare câteva poeme;/ scrise de-a lungul şi de-a latul urechii, sentimentele/ degajate sunt potenţate de pelicula de ceară/ care le-acoperă.// adânc mişcat, insul tremură din toate pieliţele sale;/ îi sar cepele ochilor, iar mâinile, transfigurate, nu ştiu/ cum să mai copie minunile glazurate. însă degeaba/ transcrie individul individul poemele pe hârtie:// smulse din habitatul lor natural, ele par înşiruiri/ aberante de cuvinte. este o realitate a fiinţei pe care,/ ori de câte ori îşi spală urechile,/ omul vag o aruncă ţevilor, căzilor, conductelor, broaştelor...” (p.32 m.).

De la „Omul vag” până la „Peisajele pariziene”, scrise în 2005, este o diferenţă clară, dar se poate vorbi în continuare şi despre cubisme de ideatică şi de mesaj. Stupoarea, revolta

119

sunt înlocuite de bucuria receptării existenţei celuilalt, cu toate clişeele existente, cu meditaţii simpatice asupra cosmopolitismului în general, asupra neo-colonialismului inversat; relatând savoarea îndrăgostirii zilnice de câte o necunoscută prin mijloacele de transport în comun...

Chiar „legat la ochi cu o eşerfă oranj” (titlu de poem), poetul vede şi ascute poeme („... fac zeci de notiţe pe care geometrul/ le taie cu rigla ce-a schiţat mai toate colţurile din paris; nu mai rămâne niciun vers pe dinafară,// nici măcar paşaportul vreunui turist rătăcit, nimic./ şi plănuiam ceva mult mai înalt ca turnul eiffel: un turn babel/ din zeci de poeme; plănuiam un metrou alungit ca ochii unei chinezoaice,/ un cenaclu între buzele negresei-sena;// însă geometrul în pantaloni scurţi, de bronz, mi-a smuls brusc căştile/ din urechi, cu timpane, cu suflet cu tot./ legat la ochi cu o eşarfă oranj, mă ascund într-un volum/ cu poeme drept coperţi şi fără conţinut...” (p.98 m.). „Psalmii recenţi sau poemele cu dumnezeu” (2004) aduc un aer proaspăt, detaşat, nu neapărat convingător, profund temei: „de câteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercând să-l conving de contrariu”. Există umor (mai mereu în scrisul lui Velea): „de data asta, supărat rău pe mine, dumnezeu m-a închis/ în craniul propriei mele imaginaţii;/ două zile m-am suportat doar, după care,/ mai abil ca o femeie frumoasă, m-am refuzat frumos// am făcut însă greşeala să-mi las numărul de telefon.../ de atunci mă sun în fiecare seară, mai insistent,/ mai alambicat ca fumul,/ propunându-mi tot felul de întâlniri indecente în poemele astea” (p.87 m., culmea este că şi acest poem sună... borgesian! Sic!). Există şagă în poemele lui Velea: „ca niciodată mai poet, azi doar îmi joc conceptele/ între mine şi dumnezeu// încă mi-e peste mână să-i citesc ultimele poeme:// mai bine delirez nişte fantezii,/ mai bine mă rezum la câteva gesturi,/ mai bine citesc doar coperta...// mai bine eu criticul şi dumnezeu poetul!” (p.89 m.).

Grupajul preferat al comentatorului rămâne oarecum jurnalul liric din acelaşi an (2004): „cineva te acuză-ntr-un bar de lipsă de sens// mai e şi-o fată care te tot invită-ntr-o taină:/ de-atâtea zile o refuzi/ că s-a plictisit până şi câinele ei/ (...)// de astăzi nu mai aplauzi vidul/ şi nici prietenii care se cred poeţi:/ ştii bine că ei, în maţele timpului lor,/ şi-arată reciproc foi de hârtie cu zeci de noduri înşirate pe ele// la urmă rămâi doar tu să te prinzi de şiretlicuri/ doar tu şi ţi-e mai uşor să spui:// iubitele voastre au prins mucegai, prieteni caraghioşi,/ deja sunt ani de când vă bârfesc printre obiecte” (p.67 m.).

Ca şi în „Versuri pentru Lolita”, erotismul şi antierotismul salvează discursul, reproducând liric prozaicul realităţii. Câteodată, câteodată numai, ca în „m-ai ajutat să mă decid”, parcă se întreabă şi autorul dacă într-adevăr iubeşte „literatura”... Dacă într-adevăr aşa se iubeşte: „m-ai ajutat să mă decid: nu te-am iubit!,/ te-am părăsit prea intrigat să se fi întâmplat asta...// dar poate niciodată n-am făcut-o/ şi m-aş putea părăsi chiar şi pe mine/ ca pe-o cămaşă aiurită...” (p.74 m.).

Misoginismul fragil, delicat, îşi cere şi el dreptul la existenţă: „tu mi-ai rămas ca orice risipă de versuri între două coperţi,/ mai apropiate-ntre ele ca limba de cerul gurii;/ mi-a fost totuna, iar asta cred că e de rău// între un obiect şi-o operă de artă e o distanţă mai scurtă// decât aceea dintre numele tău şi titlul imprecis al acestui poem;/ definitiv: sunt misogin...” (p.75 m.).

Amintitele „Versuri pentru Lolita” confirmă erotismul literar complicat (dar nu „scandalos”, ci aflat mereu „în limita unei presupuse decenţe”) al tânărului poet. Fiind o certitudine literară, Andrei Velea trebuie să răspundă acum unor noi şi noi provocări, acest prim volum (aproape o antologie a tinereţilor) purtând masca unei melancolii misterioase...

120

Important este, poate, faptul că Lolita nu este (à la Virgil Diaconu) numai Poezia însăşi şi că analistul Andrei Velea îşi dă seama că uneori Poezia te poate respinge (ca sticla) şi că poate fi (şi) scrum, neacordându-i atenţie decât atât cât merită...

a.g.secară

121

122