Studiu de caz (21)

Page 1

STUDIU DE CAZ ROLUL LITERATURII IN PERIOADA PASOPTISTA 1


CUPRINS

Contextul epocii: pasoptismul; epoca pasoptista;

generatia pasoptista............................................................................................................. pag 4

Indrumatori ai fenomenului cultural-literal Ion Heliade- Rădulescu.....................................................................................................pag 8

• • •

Mihail Kogălniceanu.........................................................................................................pag 18

Rolul de indrumator al lui Mihail Kogalniceanu Dacia literară....................................................................................................................pag 31

Trasaturi ale literaturii pasoptiste-romantismul Berdemeier: tematica, mesajul social al artei. Coexistenta curentelor literare.........................................................................................pag 35

• •

Reprezentanti ai literaturii pasoptiste...............................................................................pag 40

Rolul literaturii in perioada pasoptista..............................................................................pag 27 Rolul de indrumator al lui Ion Heliade-Radulescu Curierul romanesc............................................................................................................pag 28

Vasile Carlova...................................................................................................................pag 45

2


• • • • • • • • • •

Andrei Muresanu........................................................................................................................pag 51 Grigore Alexandrescu.................................................................................................................pag 63 Dimitrie Bolintineanu.................................................................................................................pag 74 Cezar Bolliac..............................................................................................................................pag 82 Alecu Russo................................................................................................................................pag 89 Ion Ghica....................................................................................................................................pag 101 Constache Negruzzi...................................................................................................................pag 109 Vasile Alecsandri-exponent al perioadei pasoptiste....................................................................pag 119 Concluzii....................................................................................................................................pag 138 Bibliografie................................................................................................................................pag 139

3


Contextul epocii: pasoptismul; epoca pasoptista; generatia pasoptista Definitie: Pasoptismul cuprinde perioada literara dintre 1840 si 1860 perioada care pentru literatura romana inseamna epoca de modernizare, de afirmare a romantismului si de fundamentare a majoritatii speciilor.

Termenul pasoptism care desemneaza o perioada importanta din istoria literaturii romane este provenit de la denumirea haplologica a anului revolutionar 1848.

Pasoptismul este o ideologie literara supusa unor comandamente exterioare:caracterizate de, spiritual critic, deschiderea spre Occident precum si lupta pentru impunerea unui specific national.

Miscarea pasoptista are ca directive :modernizarea societatii si emanciparea nationala: independenta politica, libertatea nationala, unirea provinciilor romane. Aceste obiective sunt puse in practica de oameni de culura si scriitori care se implica activ in viata sociala.

In literatura romana “Momentul 1848” reprezinta momentul fundamentarii literaturii nationale prin orientarea oferita de revista “Dacia literara” care a lansat un current si a format generatia cunoscuta sub numele: “generatia scriitorilor pasoptisti” 4


Cronologie

•Aceasta epoca inteleasa in sens larg se poate diviza in trei perioade: • Prepasoptismul (1830 -1840) • Pasoptismul (1840 -1860) • Postpasoptismul (1860 - 1870) •Pasoptismul nu trebuie inteles doar ca o perioada literara ci mult mai larg ca o perioada de

avant cultural in care cultura romaneasca se deschide catre valorile occidentale. Aceasta revolutie culturala nu ar fi fost insa posibila fara niste transformari cum ar fi:

• • • • •

1863 Al. Ioan Cuza da o lege prin care invatamantul primar devine gratuit si obligatoriu 1860 Apare prima universitate romaneasca, universitatea de la Iasi 1864 Apare universitatea Bucuresti 1816 Prima reprezentatie de teatru la Iasi 1829 Apar primele ziare romanesti:

• Tara Romaneasca: „Curierul romanesc”, cu suplimentul „Curier de ambe sexe”

• Moldova: „Albina romaneasca” cu suplimentul „Alauta romaneasca” • Transilvania:” Gazeta de Transilvani”a cu suplimentul „Foaie pentru minte, inima si literatura”

5


Fondarea speciilor

•Pasoptismul este o perioada importanta pentru literatura romana si datorita faptului ca

acum sunt puse bazele primelor specii literare cum ar fi : meditatia, elegia, pastelul, balada, poemul filozofic, satira, epistola, fabula, idila si egloga. Afirmarea romantismului

•In jurul anului 1848 romantismul este un curent la moda in toata Europa, astfel incat el

ajunge si in tarile romane sub o forma moderata, fiind mai ales un curent cultural, impregnat de idei iluministe. Reprezentantii romantismului de acum dau operei lor un pronuntat caracter militant ei fiind deopotriva scriitori si revolutionari.

•Afirmarea unei generatii de scriitori, gazetari istorici si oameni politici, numita generatia

pasoptista , determina inceputul modernitatii noastre culturale, o perioada de tranzitie si de prefaceri palpabile. Scriitorii pasoptisti provin din clasele de sus, sunt educati in Apus, mai ales in Franta, si devin prematorii renasterii nationale atat prin mesajul creatiei literare, cat si prin implicarea lor activa in viata politica. Reprezentanti

•Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Radulescu, V. Carlova, D. Bolintineanu, Nicolae Balcescu.

6


Revolutionarii de la 1848 7


Indrumatori ai fenomenului cultural-literal Ion Heliade- Rădulescu

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște — d. 27 aprilie 1872, București) a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepașoptistă.

După obiceiul și în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învață limba greacă, înainte de a învăța să citească românește din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la conducerea școlii de la "Sfântul Sava".

Este membru activ al asociaților culturale din epocă: Societatea Literară (din 1827), Societatea Filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Țara Românească: Curierul Românesc (1829) și Curierul de ambe sexe (1837)in care publica lucrari ale tinerilor scriitori ,incurajandu-i: “Nu e vreme de critica,copii;e vreme de scris;sa scrieti cat veti putea si cum veti putea”, tipograf, editor, poet, prozator, critic.

În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriașă, ce depășea cu mult chiar puterile unei generații, oricât de ambițioase.In timpul Revolutiilor de la 1848,joaca un rol precumpnitor ,redactand faimoasa proclamatie de la Izlaz si facand parte din guvernul provizoriu .Dupa infrangerea revolutiei,pleaca in exil vreme de 11 ani ,dar continua sa scrie,in 8 frantuzeste si in romaneste.


6 ianuarie 1802 – Se naște la Târgoviște, fiul lui Ilie Rădulescu și al Eufrosinei Danielopol. Ajuns la București, învață românește după cărțile populare, iar grecește cu dascălul Alexe; prin 1814 însuși Naum Râmniceanu i-a fost dascăl.

1815/1818 – Frecventează Școala grecească de la Schitu Măgureanu; cunoaște poezia lui Hristopulos, poet la mare modă, pe care o și traduce.

1822/1829 – Devine succesorul lui Gh. Lazăr la Colegiul Sfântul Sava, după retragerea acestuia.

1827 – Apare Societatea literară, din inițiativa sa și a lui Dinicu Golescu. care promova ideile iluministe: răspândirea școlii românești, înființarea unui teatru național, publicarea de gazete, de traduceri și de opere originale. Aici, Heliade citește din traducerile sale din Lamartine.

1828 – Apare la Sibiu Gramatica Românească, în care autorul se dovedește un reformator la domeniul limbii; susține simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină și din limbile romanice.

9


1829, 8 aprilie – Apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate.

1830 – Apare volumul Meditații poetice dintr-ale lui A. de Lamartine. Traduse și alăturate cu alte bucăți originale din D. I. Eliad; poeziile originale sunt: -Cântarea dimineții -Trecutul -Dragele mele vorbe -Epitaf de la o tânără mamă

1833 – Apare Societatea Filarmonică la inițiativa lui I.H. Rădulescu, Ion Câmpineanu și C. Aristia.

1834 – Este director al Școlii de muzică vocală, de declamație și de literatură care avea rostul de a pregăti actori profesioniști.

1835 – Publică traducerea comediei Amfitrion de Molière.Apare Gazeta Teatrului Național.

1836 – Își adună toate producția literară în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze și de poezie.Apare, în subredacția lui Heliade și a lui Florian Aaron, Muzeul Național, supliment săptămânal al Curierului românesc 10


Activitatea

•Fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă este considerată a fi ,,Curierul românesc de

ambe sexe” publicată începând cu 1829, primul ziar apărut în Țara Românească, dar și Gazeta Teatrului Național, Muzeul național, difuzate prin librăria românească a lui Iosif Romanov.

•Fondator al Societății Filarmonice (1833). •În 1843 făcea parte din Loja bucureșteană Frăția; în 1859, având gradul 18, participă la aprinderea luminilor Lojii bucureștene Steaua Dunării, al cărei Mare Maestru a devenit în 1861.

•Implicat în evenimentele de la 1848 (a participat la redactarea Proclamației de la Islaz, membru în guvernul provizoriu, etc.)

•Teoretician și îndrumător literar în Regulile sau gramatica poeziei. •Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic Anatolida sau Omul și forțele,

realizat fragmentar, a cultivat meditația cu motive preromantice, lamartiniene O noapte pe ruinele Târgoviștei, elegia Dragele mele umbre, mitul popular Sburătorul, capodopera sa literară, satira și fabula politică.

•Proză cu conținut satiric și pamfletar, în maniera fiziologilor, Domnul Sărsăilă autorul, Conu Drăgan și cuconița Drăgana.

•Este autor a numeroase traduceri, imitații și prelucrări din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Alighieri, Goethe, Byron ș.a.m.d..

•A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească), 1828). •Preocupări de natură filosofică și religioasă de inspirație gnostică (Biblicele, 1858; Echilibru între antiteze).

•Membru

fondator al Societății Academice Române (Academia Română) și primul președinte al acesteia (1867 - 1870).

11


12


13


14


15


Comentariul poeziei:

•Tema poeziei este motivul zburătorului, de aceea se înscrie în programul Daciei literare. Zburătorul

este un personaj fantastic, care se arată, pe înserat, tinerelor fete, le determină să se îndrăgostească de el şi apoi dispare.

•Ideea este că patimile trebuiesc evitate („Să fugă fata mare de focul de iubit”), fiindcă pătrund în

inima omului şi sunt greu de îndepărtat („Nici rugi nu te mai scapă. — /Ferească Dumnezeu!”).Compoziția este complexă. în prima parte este o idilă, în partea a doua, un pastel, iar în partea a treia, o legendă.

•Textul dezvoltă, în prima parte, trăirile unei adolescente, Florica. Ea descrie mamei sale aceste

senzații fizice, pe care le trăieşte: „pieptul mi se bate”, „Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate”, ,^Ah! inima-mi zvâcneşte!”, „ochii-mi văpăiază” „tremur denesațiu” „Obrajii..unul arde, şi altul mi-a răcit!” „o piroteală de totm-a stăpânit”. Mama îi propune soluțiile din viața satului: „du-te la moş popa” babele din sat, vrăjitorul.

•Al doilea moment surprinde sugerarea prezenței zburătorului prin trei ipostaze subtile: de destin

(„Eu parcă-mi auz scrisul), de fior („prin vine un fior”), de vânt („dare un vânt uşor). De aceea, ca specie literară, aici avem o idilă.

•Partea a doua este un pastel, în care se prezintă imaginea unui sat pe înserat, prin imagini vizuale şi auditive. Imaginile vizuale sunt realizate, în general, prin metafore şi simboluri:„Veşmântul său cel negru de stele semănat”, „cobe, câteodată, tot cade câte-o stea”, „a laptelui fântână”.Imaginile auditive sunt realizate prin gerunzii {„țipând parcă chema),aliterații {„şoaptă în susur),metonimii {„lătrătorii numai s-aud’).Ele sugerează multă mişcare la momentul înserării, ca un punct culminant, după care urmează o linişte („ Tăcere este totul şi nemişcare plină’), ce prefigurează venirea zburătorului.

•Partea a treia are o formă de legendă, în care zburătorul primeşte alte ipostaze: de balaur{„balaur de

lumină cu coada-nflăcărată), de zmeu („ Tot zmeu a fost, surato), de flăcăiandru{„Ca brad un flăcăiandru’) şi de fulger („Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare). 16


Această metamorfoză a zburătorului face din el un personaj fantastic, un erou romantic excepțional, iar eroina, prin trăirile şi evenimentele prezentate, devine excepțională în împrejurări excepționale, prefigurând Luceafărul de Mihail Eminescu. Tema, eroii, conflictul, subiectul au o structură afectivă, ca în poeziile romantice. Motivul zburătorului arată prețuirea folclorului şi, prin caracterul său fantastic, o trăsătură a romantismului. Idila, pastelul, legenda sunt specii romantice, iar pastelul presupune existența sentimentului naturii, care este o trăsătură a romantismului.

În poezie găsim şi elemente realiste, fiindcă tema, eroii, conflictul, subiectul reflectă viața satului românesc de la mijlocul sec. al XlX-lea. Dialogul dintre cele două vecine, dintre mamă şi Florica, prezența unor elemente dialectale din Muntenia, folosirea unor expresii ale limbii vorbite aduc acel plurilingvism caracteristic realismului: „tras phntr-un inel”, „mi-ți vine”, „nas ca vai de el”. Elementul de ironie arată prezența spiritului critic, care caracterizează realismul.

Elementele clasiciste sunt mai mult sugerate. Zburătorul apare strălucitor, ca un erou ideal{„Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc’), dar această imagine ideală {„tras printrun inel) este ironizată {„nas ca vai de el), fiindcă, de fapt, zburătorul este duhul rău.Ion Heliade Rădulescu face, deci, o subtilă sinteză îmbinând structura romantică a poeziei cu elementele realiste şi clasiciste.

17


Mihail Kogălniceanu • Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 20 iunie

1891, Paris), om politic, istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, membru fondator al Societății Academice Române şi preşedinte al Academiei Române.

18


Colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cei doi bărbați de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern.

Preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe, Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai generației sale.

În timpul mandatului la conducerea Ministerului de Externe, România îşi cucereşte Independența de stat. Personalitate cu vastă experiență politică şi diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Liberal.

Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naționale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. Drept recunoştință pentru contribuția sa la dezvoltarea culturii, a fost ales preşedinte al Academiei Române.

Originea. Studiile

Familia Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ din județul Fălciu, îşi trăgea numele de la râul Cogâlnic, din județul basarabean Orhei, pe malurile căruia se întemeiaseră primele familii încă din secolul al XVI-lea. Mihail era fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă, care, rămasă orfană, fusese crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza. Viitorul om politic primeşte o educație aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuenin din Iaşi şi la Institutul francez al lui Lincourt de la Miroslava, lângă Iaşi. În această perioadă, este coleg cu Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza. În vara anului 1834, Mihail este trimis să studieze în străinătate la Colegiul Lunéville din Paris. Din anul următor trece la Universitatea din Berlin, unde devine pasionat de istorie. 19


Dacia literară. Bazele curentului paşoptist

•În 1838, Kogălniceanu revine la Iaşi, iar domnitorul Sturdza îl numeşte locotenent-aghiotant, apoi

căpitan-aghiotant al domnitorului din 1840. Timp de aproape zece ani, până la izbucnirea revoluției de la 1848, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate cultural-ştiințifică. Este, pe rând, scriitor, editând 6 tomuri din Letopisețele Valahiei şi Moldovei, patron de tipografie, istoric, traducător, dar cel mai important, publicist. Pe 30 ianuarie 1840, împreună cu alți colegi de generație, Mihail Kogălniceanu pune bazele revistei „Dacia Literară”. În articolul „Introducțiune” din primul număr al revistei, acesta va sintetiza în câteva puncte idealurile scriitorilor paşoptişti, printre care amintim combaterea imitației scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre, crearea unei literaturi cu specific național, inspirată din istorie, natură şi folclor, lupta pentru unitatea limbii şi dezvoltarea spiritului critic.

•În tot acest timp practică şi avocatura, iar pentru scurt timp, este profesor de istorie națională la

Academia Mihăileană din Iaşi. Relațiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza se răcesc considerabil, astfel că din 1846 pleacă într-o călătorie în Franța şi Spania. Când revine la Iaşi, nu se implică în mod direct la mişcările revoluționare dinMoldova. Din prudență, Kogălniceanu trece granița în Bucovina, iar la Cernăuți redactează documentul „Dorințele partidei naționale din Moldova” şi colaborează la ziarul „Bucovina”. Activitatea unionistă. Steaua Dunării

•Reîntors la Iaşi în 1849, noul domnitor Grigore Alexandru Ghica îl numeşte în importante funcții

politico-administrative. Devine director al Departamentului Lucrărilor Publice (noiembrie 1849 aprilie 1850) şi al Departamentului de Interne (4 octombrie 1851 - 21 iulie 1852). În cele din urmă şi relațiile cu Ghica se răcesc considerabil, astfel că viitorul prim-ministru devine şi industriaş, având o fabrică de postav la Târgu-Neamț. După Războiul Crimeii, în noul context internațional, când se prefigura un viitor luminos pentru Principatele Române, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate unionistă. 20


În octombrie 1855, înființează ziarul „Steaua Dunării”, este printre inițiatorii constituirii Societății Unirea (25 mai1856) şi este printre membrii cei mai activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, fondat la 7 februarie 1857. În Divanul ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi. În cadrul acestor şedințe este remarcat pentru calitățile sale deosebite de politician, fiind unul dintre cei mai fervenți unionişti. Pe 5 ianuarie1859, în şedința istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza:

„După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradație națională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfințit prin Capitulațiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. Prin înălțarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălțat însăşi naționalitatea română… Alegându-te pe Tine Domn în țara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată țara doreşte: la legi nouă om-nou.”

Mandatul de prim-ministru

În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu este numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi este numit preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, funcție pe care o ocupă în perioada 30 aprilie 1860 – 17 ianuarie1861. Devine foarte apropiat de Cuza Vodă, astfel că acesta îl alege să îi devină mâna dreaptă în adoptarea şi punerea în aplicare a unui val de reforme ce să pună bazele constituirii statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este numit prim-ministru al României. Din această funcție, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituții şi cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample de reforme care au modernizat România. 21


Reformele înfăptuite pentru modernizarea României. Lovitura de stat

•În decembrie 1863, se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia

25% din suprafața arabilă a țării intră în sfera fondului funciar al statului român . În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administrației. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un județ. Administrația județelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administrației județului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar . Una din cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea justiției. Astfel, au luat ființă judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile de jurați şi Curtea de Casație, care era totodată şi instanța de recurs.

•După lovitura de stat al lui Alexandru Ioan Cuza din 2 mai 1864, prin care domnitorul

dizolvă Adunarea şi elaborează o nouă constituție, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris , arogându-şi largi prerogative legislative şi executive, a fost posibilă adoptarea acelor reforme esențiale pentru modernizarea României. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, care erau împărțiți în alegători direcți (plăteau o contribuție de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puțin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegați, formați din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puțin 30 de ani).

•Cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864. Potrivit acesteia claca este desființată, iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Țăranii au fost împărțiți în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcție de această împărțire şi în funcție de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

22


Disensiunile cu Alexandru Ioan Cuza. „Maiştii”

•În pofida acestor măsuri adoptate, între domnitor şi primul ministru au apărut treptat disensiuni,

care l-au determinat pe Kogălniceanu să renunțe la funcție, fapt petrecut la 26 ianuarie 1865. Când se întrezăreşte formarea unei „monstruoase coaliții” pentru a-l detrona pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu refuză să facă parte din acest complot. Ca atare, în primii ani de domnie ai lui Carol I, fostul prim-ministru este marginalizat din punct de vedere politic, iar susținătorii săi politici erau catalogați drept „maişti”. Fondarea Partidului Naţional Liberal

•Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice

care acționau separat: moderații conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, dar adepții săi fiind catalogați drept maişti, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracționiştii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acționeze unitar. În acest sens, fondarea Partidului Național Liberal a cunoscut mai multe etape.

•Prima etapă o constituie „Înțelegerea de la Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta adoptarea unui program comun în unsprezece puncte, care se pronunța pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliție liberală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. Unele neînțelegeri ale radicalilor cu moderații, atitudinea de încurajare față de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască” va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire a partidului, prin desfacerea acestei coaliții şi înlăturarea radicalilor de la putere. Următorul cabinet condus de Dimitrie Ghica era format dintr-o coaliție între conservatorii moderați şi liberalii moderați, iar radicalilor le-au fost acordate preşedințiile celor două Corpuri legiuitoare. În cabinetul Dimitrie Ghica, Kogălniceanu a deținut portofoliul Internelor. Moderații au preluat total puterea prin Ion Ghica, însă manifestațiile antidinastice şi republicane erau pe punctul de a-l determina pe Carol să abdice. Intervenția liderului conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis formarea unui guvern puternic, susținător al dinastiei, l-a convins pe domnitor să renunțe la intenții.

•Perioada opoziției din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai

mult facțiunile liberale. Conştienți că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acționând 23 separat, liberalii au strâns rândurile.


Proclamarea Independenţei de stat

•Când

în contextul internațional generat de noua criză orientală s-a întrevăzut posibilitatea obținerii independenței de stat a României, primul ministrulIon C. Brătianu îl numeşte ministru de Externe pe Mihail Kogălniceanu, trecând peste orgoliile ce existau între cei doi. Kogălniceanu era considerat cel mai iscusit diplomat român şi se bucura de un important prestigiu internațional. În spiritul interesului național, cele două personalități se înțeleg perfect în timpul Războiului de Independență (1877 - 1878), ducând împreună şi bătălia diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin pentru recunoaşterea internațională deplină a independenței statului român.

24


Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenției româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor țariste pe teritoriul României, respectând țării noastre „integritatea existentă” şi „drepturile politice” . În şedința solemnă a Adunării Deputaților din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situația țării, ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs ce proclama independența României:

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputați, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi sîntem o națiune liberă şi independentă.”

Pe 10 mai, Independența este proclamată şi în Senat, iar declarația este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internațional, iar liderii politici erau conştienți că Independența deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.

La Congresul de Pace de la Berlin

În pofida rolului decisiv jucat de România în conflict, Imperiul Țarist refuză participarea delegației române la tratativele de pace de la San Stefano (februarie 1878). Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităților române . La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegația română a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziți, dar nu ascultați” . În urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independența României este recunoscută, dar condiționată de modificarea articolului 7 din Constituție cu privire la acordarea cetățeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei afacerii Strousberg. Totodată,România era nevoită să cedeze Rusiei județele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea . În Războiul pentru Independență armata română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieți omeneşti, ceea ce demonstrează cât de scump a plătit poporul român pentru înfăptuirea unui ideal național. 25


„Opoziţia Unită”. Ultimii ani din viaţă

•După ce îşi încheie mandatul la Externe, Mihail Kogălniceanu îşi continuă activitatea diplomatică şi

este numit ministru plenipotențiar al României la Paris, între 17 aprilie 1880 - 1 iulie 1881. Pe plan intern, se situează în coaliția denumită „Opoziția Unită”, care va acționa pentru căderea guvernuluiI. C. Brătianu Totodată, va face parte din rândurile Partidului Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu ca disidență a PNL. Această coaliție va lua sfârşit după căderea guvernului Brătianu (1888), iar disidenții vor reveni în partidele de origine. Astfel, ultimii ani din viață îl vor găsi din nou pe Kogălniceanu în rândurile Partidului Național Liberal. Academia Română îi recunoaşte imensa contribuție la dezvoltarea culturii, iar între 18 martie1887 - 28 martie 1890 este ales preşedinte al acestui for ştiințific şi cultural.

•Mihail Kogălniceanu încetează din viață pe o masă de operație din Paris pe 20 iunie 1891, la vârsta de 74 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

26


Rolul literaturii in perioada pasoptista

Din punct de vedere cronologic, epica pasoptista se situeaza intre anii 1830 si 1860. Legata de importante evenimente politice si sociale, aceasta delimitare temporala nu are nimic rigid: debutul perioadei este legat de iesirea tarilor romane de sub dominatia otomana, de inceputul unei energizari economice si al dobandirii libertatilor politice.

In epoca pasoptista, cultura trecutului, predominant feudala si intarziata in raport cu Europa Occidentala, este regandita in totalitate, din perspectiva modernizarii. Punerea in acord cu evolutia literaturii europene se manifesta prin faptul ca operele scriitorilor pasoptisti vor fi create in spiritul esteticii romantice, adica in spiritul curentului literar dominant in Europa acelei vremi.

Scriitorii pasoptisti, nascuti in primele doua decenii ale secolului al XIX-lea, provin, de obicei, din clasele de sus. Educati in Apus sau influentati de ideile Apusului, vorbind si scriind frantuzeste, ei sunt promotorii renasterii nationale. Foarte tineri si plini de elan, pasoptistii incearca, pentru prima oara la noi, o sincronizare cu Europa Occidentala, chiar daca la inceput ea a fost una mai mult mimetica. Exponenti ai unei epoci de pionierat, in care totul este de infaptuit, ei sunt grabiti sa arda etapele si sa raspunda tuturor cerintelor timpului, fiind deopotriva scriitori, istorici si oameni politici.

Gustul este unul comun: toti sunt romantici, iar Parisul devine pentru o jumatate de veac polul intelectualitatii romanesti. Teme, motive sau concepte literare cultivate in Franta ajung rapid la moda si in Principate. Chiar daca romantismul este curentul literar dominant, in paralel cu el se manifesta(cu ecouri mai estompate) tendintele clasice, preromantice si realiste. Situatia este putin ciudata: relativ tanara, literatura romana n-a urmat evolutia normala a marilor literaturi europene. Din graba ,,recuperarii’’ si din dorinta sincronizarii, literatura pasoptista amesteca incontinuu ,,varstele’’ literare. Astfel, romantismul, marele adversar al clasicismului, ajunge sa coexiste cu acesta.

Romantismul romanesc s-a infatisat, in general, in doua ipostaze: una plina de tumult, patetica si declamatoare in Muntenia, alta mai senina si mai temeperata in Moldova. Caracteristice ii sunt angajarea in istorie si descoperirea folclorului.

Ca prima generatie a literaturii noastre moderne, scriitorii pasoptisti au intrat in constiinta27 romaneasca drept ,,oamenii incepului de drum’’.


Rolul de indrumator al lui Ion HeliadeRadulescu Curierul romanesc Articolele programatice ale unui current sau ale unei miscari literare au avut intotdeauna o importanta majora, pentru ca au cristalizat si au dat coerenta tendintelor fundamentale ale epocii.

În Principatele Române, pe la finele secolului XVIII şi în primii ani ai secolului XIX, începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales franceze, germane şi greceşti.

Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările din țară şi din străinătate se simțise de mult. Cel dintai care a schitat un program teoretic avand ca scop modernizarea literaturii romane a fost Ion Heliade-Radulescu.

Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruseşti, care a obținut aprobarea apariției gazetei. Este prima gazetă românească cu periodicitate constantă şi cu apariție îndelungată, gazetă care pune bazele presei româneşti.

Încet, încet, Curierul românesc devine ecoul întregii mişcări literare din țară; îşi face o datorie să reproducă din confratele moldovean "Albina românească" a lui Asachi, ştiri politice, culturale, literare şi mai târziu să facă acelaşi lucru față de ziarele din Braşov ale lui Barițiu: "Gazeta de Transilvania" şi "Foaia literară".

În Curier “urmărim progresul şcolilor prin dări de seamă la finele anului şi prin discursurile ținute la diferite ocazii”. În el vedem naşterea şi primii paşi ai teatrului românesc.

În el se găsesc coloane deschise, după bătrânul Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Bălăcescu, Viişoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie ş.a. unii din ei rămaşi necunoscuți, iar alții ilustrându-se mai târziu prin lucrări de valoare. Curierul românesc ne ține la curent cu tot ce se publică în limba română, mai ales în Valahia.

28


Ne face cunoscute foile literare ce apar în vremea aceasta, cum este "Foaia ştiințifică şi literară de la Iaşi" şi "Magazin istoric" din Bucureşti, pe lângă foile proprii ale lui Heliade: "Gazeta Teatrului" (1835) şi "Curierul de ambe sexe" (1836).

În Curier se naşte critica literară în literatura română. Ea se înfățişează prin mici notițe, în care se apreciază valoarea scriitorilor şi a celor ce publică scrierile lor în diferite broşuri.

Prin Curierul romanesc, Heliade se formează încet, încet. Spiritul lui se îmbogățeşte prin citiri variate şi o sumă de idei culturale şi literare se răspândesc în public.

El devine o personalitate şi în locul rolului modest ce socotea la început că are foaia sa, el o vede acum cu un rol mare. Aceasta o spune în no. 93 din anul 1842: "Această foaie a fost înainte mergătoare şi ferice vestitoare a aşezămintelor celor noi şi progresive ce am dobândit; limba ei a crescut dimpreună cu cunoştințele nației şi colecția perioadelor sale poate fi cel mai îndestulător ajutor la istoria literaturii noastre".

Marea infulenta pe care el a avut-o asupra scriitorilor epocii s-a exercitat mai ales prin articolele teoretice publicate in ziarul ,,Curierul romanesc’’, aparul la Bucuresti, incepand cu anul 1829, caruia ii adauga din 1837 suplimentul literar ,,Curierul de ambe sexe’’. Ion Heliade-Radulescu adresa tinerilor scriitori- ,,Nu e vremea de critica, copii; e vremea de scris; sa scrieti cat veti putea si cum veti putea. Este faza entuziasta si oarecum ,,naiva’’ a romantismului pasoptist, cand distinctia intre opera originala si prelucrarea unui model strain aproape ca nu se facea. Datorita insa atmosferei create de indemnurile lui Heliade-Radulescu, a fost posibil debutul, intre 1830 si 1840, a unei intregi generatii, din care s-au remarcat Vasile Carlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac. 29


,,Folosul Gazetei este de obste si deopotriva pentru toata treapta de oameni: intr-insa political isi pironeste ascutitele si prevazatoarele sale cautari si sa adanceaza in gandirile si combinarile sale; aci, linistitul literat si filozof aduna si pue in cumpana faptele si intamplarile lumii, indraznetul si neastamparatul razboinic se desavarseste intr-insa povatuindu-se din norocirile sau gresealele altor razboinci; bagatorul de seama negutator dintr-insa isi indrepteaza mai cu indrazneala spiculatiile sale, pana cand in sfarsit si asudatorul plugar, si el poate afla aceea ce inlesneste osenelile sale si face sa umple campurile de imbilsugatoarele sale roduri. Nu este nicio treapta; nu este nicio varsta care sa nu afle placere si folos intr-aceasta aflare vrednica si cuviincioasa cuvantarii omului, adica in Gazeta.’’ (Curierul romanesc, nr 1, 8/20 aprilie 1829)

Titlul numărului 24 al cotidianului Curierul Românesc din 2/14 iulie 1829 30


Rolul de indrumator al lui Mihail Kogalniceanu Dacia literară •

Aparuta intr-o perioada dificila pentru publicatiile autohtone, revista “Dacia literara” a simbolizat un nou inceput pentru literatura romana, reprezentand o noutate a presei. Intr-o perioada in care putinele publicatii existente prezentau preponderente fapte politice, “Dacia literara” a fost, prin caracterul sau pata de culoare in presa romaneasca.

"Dacia literară" continuă idei valoroase promovate nu cu mulți ani înainte de reviste din toate cele trei provincii românesti: "Curierul românesc" (aparut in 1829), al lui Ion Heliade Rădulescu, in Muntenia, "Albina românească" (1829), a lui Gheorghe Asachi, in Moldova, si "Foaia pentru minte, inimă şi literatură" (1838), a lui Barițiu, in Transilvania.

Constituirea deplina a romantismului pasoptist a fost marcata de programul teoretic al articolului ,,Introductie’’, redactat de Mihail Kogalniceanu, care a aparut in revista ieseana ,,Dacia literara’’(1840). Asezat in fruntea primului numar al revistei, ,,Introductie’’ sintetizeaza o noua faza a pasoptismului care s-ar putea numi ,,etapa critica’’.

31


La inceputul articolului axat pe evidentierea necesitatii unei literaturi originale si nationale, Kogalniceanu prezinta activitatea gazetelor romanesti aparute anterior, fata de care ,,Dacia literara’’ urmareste sa aduca un suflu nou, sugerat si de titlul revistei. Se respinge coloratura locala si amestecul politicului, revista adresandu-se scriitorilor romani de pretutideni pentru a publica scrieri originale: ,, O foaie dar, care, parasind politica, s-ar indeletnici numai cu literatura nationala, foaie care, facand abnegatie de loc, ar fi numai o foaie romaneasca, si prin urmare s-ar indeletnici cu productiile romanesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune, aceasta foaie, zic, ar implini o mare lipsa in literatura noastra. O asemenea foaie ne vom sili ca sa fie ,,Dacia literara’’[...]. Asadar foaia noastra a fi un repertoriu general al literaturii romanesti.’’

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:

Intemeierea spiritului critic in literatura romana pe principiul estetic:,,Critica noasta va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.’’

Afirmarea idealului de realizare a unitatii lumbii si a literaturii romane: ,,talul noastru este realizarea dorintii ca romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti.’’

Combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre: ,,Dorul imitatiei s-a facut la noi o manie primejdioasa, pentru ca omoara in noi duhul national. Aceasta manie este mai ales covarsitoare in literatura.[...] Traductiile insa nu fac o literatura.’’

Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspiratie in conformitate cu specificul national si cu estetica romantica: ,,Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii.’’ 32


Redactorului responsabil al ,,Daciei literare’’ isi fixeaza ca obiectiv exclusiv literatura, fara a parasi insa telurile politice si nationale pe care mersesera predecesorii sai. Revista isi propune sa publice scrieri originale, din oricare parte a provinciilor romanesti, pentru a fi un repertoriu general al literaturii romanesti. Dand o asemenea perspectiva de ansamblu national, Kogalniceanu stabileste atat tinuta redactiei, cat si rostul criticii care se va practiva: ,,Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.’’

Polemizand cu tipul de literatura care se scria atunci, bazata in special pe traduceri si imitatii dupa modele straine, autorul articolului-program considera ca trebuie declansat potentialul de creatie literara romaneasca din cele trei tari, cu tot specificul lui. Astfel, se condamna ferm mania imitatiilor si a traducerilor, pentru ca aceastea omoara originalitatea. In schimb, Kogalniceanu traseaza directiile pe care ar trebui sa se dezvolte literatura autentica si sugereaza posibile surse de inspiratie, in maniera romantica, pentru scriitorii romani-istoria nationala, natura si obiceiurile, traditiile noastre: ,, O foaie dar carea, parasind politica s-ar indeletnici numai cu literatura nationala, foaia carea, facand abnegatie de loc, ar fi numai o foaie romaneasca, si prin urmare s-ar indeletnici cu productiile romanesti, fie din orice parte a Daciei vom sili ca sa fie ,,Dacia literara’’; ne vom sili, pentru ca nu avem sumeata pretentie sa facem mai bine decat predecesorii nostri. Insa urmand unui drum batut de dansii, folosindu-se de cercarile si de ispita lor, vom ave mai putine greutati si mai mari inlesniri in lucrarile noastre, Dacia, afara de compunerile originale a redactiei si a conlucratorilor sai, va primi in coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va gasi in deosebitele jurnaluri romanesti.

Asadar foaia noastra va fi un repertoriu general a literaturei romanesti, in carele ca intr-o oglinda se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau. [...] 33


Dorul imitatiei s-au facut la noi o manie primejdioasa, pentru ca omoara in noi duhul national. Aceasta manie este mai ales covarsitoare in literatura. Mai in toate zilele ies de subt teasc carti in limba romaneasca. Dar ce folos! Ca sunt numai traductii din alte limbi, si inca si acele de ar fi bune. Traductiile insa nu fac o literatura. Noi vom prigoni cat vom pute aceasta manie ucigatoare a gustului original, insusirea ceamai pretioasa a unii literaturi. Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa pute gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii. Foaia noastra va primi cat se poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale ii vor umple mai toate coloanele.

Epoca literara generata de aparitia “Daciei literare”, perioada pasoptista, este caracterizata printr-un proces de efervescenta creatoare prin receptarea aproape simultana a influentelor clasice si romantice din literatura europeana a vremii, si un sincretism al metodei de creatie ce se poate recunoaste chiar in opera aceluiasi scriitor.

Dacia literara a fost pulicata pentru a redresa literatura romana si a oferit impulsul necesar pentru dezvoltarea unei adevarate literaturi nationale.

34


Trasaturi ale literaturii pasoptisteromantismul Berdemeier: tematica, mesajul social al artei. Coexistenta curentelor literare •

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naționale, în preajma Revoluției de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluționar, de emancipare socială şi naționala, de militare pentru realizarea Unirii.

Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creație. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluționar, spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific național, conştiință civică şi patriotică, conştiința pionieratului în mai toate domeniile vieții, o retorică a35 entuziasmului şi a trezirii la acțiune.


Afirmarea unei generații de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernității noastre culturale, o perioadă de tranziție şi de prefaceri palpabile.

Scriitorii paşoptişti au vocația începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.

Una din caracteristicile paşoptismului este combaterea imitației şi a traducerilor mediocre, literatura fiind reprezentată predominant atunci de traduceri rebele şi lipsite de originalitate şi din opere anodine, Mihail Kogălniceanu conştientizând pericolul care amenința literatura română: „darul imitației e o manie primejdioasă la noi ... omoară duhul național.”

Un alt aspect urmărit de această mişcare este înlăturarea provincialismului prin unirea în paginile revistelor a tuturor scriitorilor indiferent de zonă.

Scriitorii paşoptişti au fost inspirați din istoria poporului, trecutul în luptă, frumusețile patriei, folclorul românesc, tradițiile şi obiceiurile poporului, remarcându-se astfel un puternic sentiment patriotic.

Majoritatea scriitorilor paşoptişti au scris opere literare cu un pregnant conținut patriotic şi militant, preamărind idealurile luptei pentru emancipare, pentru unitatea națională.

Scriitorii generației paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspirație pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creație, aspirația spre absolut, spiritul rebel şi 36 contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.


Pe ansamblu, literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica, nationala, educativa, ea avand si dificila sarcina de a forma un public,de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului. In nimele aceleiasi specificitati nationale, s-a dus batalia pt o limba unitara, cu constiinat clara ca existenta acesteia e o conditie pentru pastrarea identitatii nationale. Scriitorii de seama au aparat principiul fonetic in ortografie si, pronuntandu-se in problema neologismelor, au adoptat principiul imprumutului moderat, in limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala.

Doctrina literara, cata a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic, dar asta nu i-a impiedicat sa aspire, conform personalitatii fiecaruia, la un frumos etern, la totalitate si determinare, cu convingerea ca realitatea are un sens unic, care se cere descoperit prin cuvant.

Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a Romantismului înalt, manifestat în Europa în perioada 1790-1815, impur, eclectic şi predispus la orice compromis stilistic sau simbioză tematică.

Conceptul de romantism Biedermeier se poate asocia produsului literar al anilor 18301860 pentru a identifica fenomenul hibridării estetice, conglomerat de forme şi motive vechi şi noi în cuprinsul aceleiaşi opere. Alecsandri ar putea fi în acest sens exemplul tipic.

Ca orientare literara, in cuprinsul literaturii pasoptiste predomina romantismul care va atinge apogeul abia cu M. Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.

Dar elemente romantice sunt detectabile inca in poezia lui Al. Hrisoverghi, V. Carlova, I.Heliade-Radulescu, adica in opera celor care au cultivat motivul ruinelor si al mormintelor, tema trecerii timpului, solitudinea si peisajul nocturn. In aceasta 37 ipostaza romantismul se va imbina cu iluminismul si clasicismul.


Grigore Alexandrescu, de exemplu, este un scriitor clasic prin cultivarea unor specii literare apartinand acestui curent, fabula, satira, epistola, dar si un scriitor romantic, prin elegie, prin meditatia istorica, prin cultul trecutului.

Totodata, insa, elementele romantice se vor prelungi si in epoca post-eminesciana, coexistand cu elementele simboliste. In acest context, ideea specificului national in cultura si arta, anuntata de Dacia literara, va fi preluata de revista Samanatorul, la inceputul secolului al XX-lea, care va promova o literatura inspirata din realitatile nationale, in pofida orientarilor moderniste ale epocii.

Un loc aparte in valorificarea tematicii istorice il ocupa balada, o impletire de elemente epice, lirice si dramatice, poate cea mai completa specie a momentului, in care, sintetizand partismul cu patriotismul si cu valorile morale, poetii devin cantareti ai trecutului glorios( D.Bolintineanu- "Muma lui Stefan cel Mare", Gh. Asachi- "Dochia si Traian").Un alt pilon tematic il reprezinta critica societatii contamorane sub forma satirei (Gh. Alexandrescu- "Satira", Gh. Asachi- "Sotie de moda") si a fabulei Gh. Alexandrescu-"Cainele si catelul").

ION HELIADE RADULESCU (1802 - 1872) a sesizat momentul istoric in care se gasea cultura romaneasca cand scria : " Nu e vremea de critica , e vremea de scris si scrieti cat veti putea ,dar nu cu rautate". Fascinant mai mult prin ideile sale, nu neaparat prin scriitura, si-a depasit epoca prin elementele de modernitate exploatate in opera sa si a pus bazele presei romanesti.

Costache Negruzzi este considerat, in mod unanim, ca intemeietorul prozei noastre si autorul unei capodopere, nuvela istorica “Alexandru Lapusneanu”. De la inceput putem spune ca istoria patriei l-a interesat si a adoptat-o ca subiect literar, atat in proza cat si in versuri. 38


Rolul de îndrumător cultural şi literar pe care l-a avut Ion Heliade-Rădulescu, în Muntenia şi Mihail Kogălniceanu, în Moldova, a avut o importanță majoră în modernizarea literaturii noastre în perioada paşoptistă.

În domeniul prozei, işi scriu acum operele fundamentale autori precum: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, Alexandru Odobescu.

A doua generatie pasoptista continua eforturile inaintasilor, editeaza reviste literare si magazine istorice, facand vizibila functia politica a culturii. Scriitorii si oamenii politici implicati in evenimentente, organizeaza revolutia de la 1848. Traiesc apoi in exil, atragand atentia unor mari personalitati din Franta pentru cauza patriei lor, iar creatia lor literara oglindeste sirul experientelor trecute.

39


Reprezentanti ai literaturii pasoptiste

40


41


Anul

Reviste

Autori

1829

Curierul romanesc(Bucuresti) Albina romaneasca(Iasi)

Ion Heliade-Radulescu Gheorghe Asachi

1837

Curierul de ambe sexe (Bucuresti) Alauta romaneasca(Iasi)

Ion Heliade-Radulescu Gheorghe Asachi

1838

Gazeta de Transilvania(Brasov) Foaie pentru minte,inima si literatura(Brasov)

George Baritiu

1840

Dacia literara(Iasi)

MIhail Kogalniceanu

1845

Magazin istoric pentru Dacia(Bucuresti)

NicolaeBalcescu, A.TreboniuLaurian

42


Curierul Românesc :

•a fost prima gazetă în limba română cu apariție constantă și îndelungată, publicată în Țara Românească între anii 1829 - 1859 sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu

•Gazeta Curierul Românesc a pus bazele presei românești fiind prima gazetă românească cu periodicitate constantă și cu apariție îndelungată

•Primul număr a apărut pe 8/20 aprilie 1829 •Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu,

care a obținut aprobarea apariției gazetei. Inițial, gazeta trebuia să poarte numele de Curierul Bucureștilor.

•În cuprinsul ziarului se publicau texte administrative, știri politice și militare, articole și

note de îndrumare, cuprinzând noțiuni elementare de istorie, geografie, comerț, economie, industrie etc.

•În anul 1837, ziarul a început să publice un supliment numit Curierul de ambe sexe, magazin cultural cu o componentă feminine. Gramatica românească :

•din

1828 reprezintă a doua publicație ce marchează evoluția culturală în perioada prepașoptistă

•aceasta este publicată la Sibiu • ideile din prefață promovează necesitatea adoptării principiului fonetic și necesitatea

împrumuturilor din alte limbi care să fie însă adaptate la scrierea limbii române, modernizarea limbii prin integrarea ei în familia limbi romanice, realizarea acestui deziderat făcându-se într-un mod organizat, prin înființarea unor academii care să editeze dicționare și să normeze limba literară. 43


Albina Românească:

•a fost o gazetă politico-literară care a apărut bisăptămânal la Iași între 1 iunie 1829 - 3 ianuarie 1835 și 3 ianuarie 1837 - 2 ianuarie 1850.

•proprietar și redactor Gh. Asachi. A publicat și suplimentul literar Alăuta Românească. •după Courrier de Moldavie, tipărit la Iași în limba francezăprimul ziar în limba română

din Moldova, care alături de Curierul Românesc redactat de I. Heliade Rădulescu, la București, și de Gazeta de Transilvania a lui G. Barițiu de la Brașov pune bazele presei periodice românești. Foaie pentru minte, inimă și literatură :

•a fost o revistă românească cu caracter cultural, apărută la Brașov între 2 iulie 1835 și 24 februarie 1865 (cu unele întreruperi)

•a fost condusă de George Bariț, iar începând cu 1850 de Iacob Mureșanu. •rol în dezvoltarea culturii românești progresiste. •dezbătute, dintr-un unghi de vedere în general iluminist, chestiuni ca: emanciparea culturală și politică a poporului român, ridicarea lui economică, rolul educativ și cetățenesc al teatrului, necesitatea unei bune organizări a învățământului, lupta pentru unitatea și cultivarea limbii și pentru propășirea literaturii originale, stimularea culegerilor folclorice, etc.

•revista a dus o îndrăzneață campanie împotriva despotismului 44


Vasile Carlova Naștere Deces

4 februarie 1809 Buzău, Țara Românească 18 septembrie 1831 (22 ani) Craiova, Țara Românească

45


Biografie

•4

februarie 1809- S-a născut la Buzău Vasile Cârlova, fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintași pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al Ungrovalahiei; după mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.

•1816 - După moartea timpurie a părinților, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul

Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învățat limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va scrie poezii în limba română.

•1827 - A debutat cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaire a lui Voltaire.

A scris „Păstorul întristat”, poezie publicată în Curierul Românesc (la 8 mai 1830) de I. Heliade Rădulescu (va fi pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann).

•1828 - Scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui.”

•1828 - Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade. •30 mai 1830 - Revista ieșeană Albina românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia „Înserarea”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.

•1830 - Ia ființă miliția națională, nucleu al oștirii române moderne. •6 iulie 1830 - E al treizecișitreilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul de sublocotenent.

•1831 - Scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în Curierul Românesc).

•18 septembrie 1831 - Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în curtea bisericii Madona Dudu.

46


Vasile Carlova ,poet si ofiter, care desi a scris doar cinci poezii a intrat in Istoria literaturii romane a lui George Calinescu.A introdus in literatura romana faimoasa tema a preromantismului european.Carlova a avut natura eminamente romantică. El este poate tot atât de romantic ca şi Eminescu. Are sensibilitatea şi imaginația romantică, o adânca nemulțumire de prezent si aspirații către alte tărâmuri. A dat dovada si de un temperament romantic ce l-a îndreptat în chip hotărâtor spre Lamartine, adică spre poezia nouă, fiind influențat si de poezia nouă europeană şi ideile politice, sociale, naționale ale Revoluției Franceze.Vasile Cârlova a scris doar cinci poezii:

47


Am ales o poezie reprezentativa curentului pasoptist,« Ruinele Targovistei ».În Ruinurile Târgoviştei ,Cârlova exprimă un profund sentiment de melancolie în fața vremelniciei lucrurilor omeneşti, o stare de suflet care nu-şi are asemănare decât doar în poeziile lui Eminescu. Acest sentiment găseşte expresii şi imagini de o emoționantă sugestivitate.

Ideea este trezirea constiintei nationale ca mesaj al generatiei de la 1848.Poezia este o exprimare a durerii neamului romanesc lovit cu bestialitate timp de doua milenii de toate hoardele de talhari ale lumii ("O, Patrie a plange cu multa jale cer"). Venit in acest loc sfant al gloriei strabune poetul cauta un sprijin moral ("Asa si eu acuma, in viscol de dureri, / La voi spre usurinta cu triste vin pareri"), fiindca este exponentul constiintei nationale. Poezia are si elemente de ,meditatie pe tema fortuna labilis determinata de motivul ruinelor ("Si de vederea yoastra cea trista insuflat / A noastra neagra soarta descopar ne-ncetat"). El deplange decaderea nationala si pierderea independentei nationale ("Cand cea mai tare slava ca umbra a trecut, / Cand duhul cel mai slobod cu dansa a cazut").

48


49


50


Andrei Muresanu Nastere :16 noiembrie 1816, Bistrița Deces:12 octombrie 1863, Brașov

Portret pictat de Mişu Popp

51


Andrei Mureșanu a fost un poet și revoluționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic întreprinzător, a studiat filozofia și teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. A fost printre conducătorii Revoluției din 1848, participând în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

Tabel cronologic

• •

1825-Este primit la Școala normală săsească din Bistrița, apoi la liceul piariștilor din același oraș.

1838-Merge la Brașov ca institutor la Școala Română de aici, chemat de George Barițiu care era directorul școlii. Trece apoi profesor la Gimnaziul Romano-catolic din Brașov (Római Katholikus Főgimnázium), unde preda și vărul său, publicistul Iacob Mureșanu.

1839-Începe să colaboreze la revistele lui George Barițiu: Foaie pentru minte, inimă și literatură și Gazeta de Transilvania cu poezii și articole. Debutul îl face cu poezia Fetița și păsărica. Semnează uneori cu pseudonime: Serețeanu; Urziceanu, dar mai ales Emiratul din Carpați. Publică și traduceri, prelucrări și adoptări după autorii întâlniți în revistele străine.

• •

iulie 1843-În Foaie pentru minte, inimă și literatură publică poezia Glasul unui român.

1845-În aceeași revistă publică poeziile O privire peste lume și Un suspin, precum și articolul Proprietate (avere, moșie). La Brașov, Andrei Mureșanu are prilejul de a cunoaște pe cei mai importanți poeți din Muntenia și Moldova: Ion Heliade Rădulescu; Grigore Alexandrescu; Dimitrie Bolintineanu; Cezar Bolliac; Vasile Alecsandri, care veneau vara la băi la Vâlcele, lângă Brașov.

1832-Merge la Blaj, unde studiază doi ani filozofia, apoi teologia, avându-i profesori pe Timotei Cipariu și George Barițiu, coleg mai vârstnic și care îi va deveni prieten apropriat. Echipele teatrale organizate de George Barițiu și producțiile literarea ale lui Timotei Cipariu îl înrâuresc pe tânărul student, stimulându-l pe calea lecturii și a scrisului.

iunie 1844-În aceeași revistă publică articolul Câteva reflexii asupra poeziei noastre, urmat (în noiembrie) de Duplică (Asupra poeziei), unele dintre primele contribuții de teorie literară.

52


• • •

1847-În aceeași revistă publică poezia La muza mea.

1849-După înfrângerea revoluției, din Transilvania, Andrei Mureșanu trece Carpații în Muntenia, împreună cu George Barițiu; sunt luați prizonieri de armata țaristă (rusă) și duși în nordul Moldovei. Eliberat, Andrei Mureșanu se stabilește la Sibiu ca funcționar: Concepist Guvernial și translator de limba română la Buletinul Oficial al guvernului. La Sibiu colaborează cu poezii și articole la ziarul local Telegraful Român.

1850-Publică în Foaie pentru minte, inimă și lieratură, poeziile ,,Un devotament familiei Hurmuzachi” și ,,Vers funeral”, tipărit în volumul din 1862 sub titlul Cătră martiri români din 184849.

1853-În Telegraful român, publică articolele: "Arțile sau măiestriile cele frumoase", "Românul și poezia lui", "Românul în privința muzicei", "Românul în privința picturei (zugrăvirei)".

1854-În Foaie pentru minte, inimă și literatură, publică poeziile: Trei monumente la Buzău, Focșsani și Iași; Locul fericirii; Anul Nou 1855; Moldova la anul 1855; Fanariotul și darea; Cugetări I: Mintea; Cugetări II: Lumina și adevărul; Cuvântul unui peregrin - toate semnate Eremitul din Carpați. În Telegraful român publică articolul Măiestria tipariului.

1862-La Brașov îi apare unicul său volum de versuri: Din poeziele lui Andreiu Murășanu, premiat de ASTRA (Asociația Românilor din Transilvania) cu 50 de galbeni.

1848-Andrei Mureșanu este printre fruntașii revoluției române din Transilvania. iulie 1848 - În toiul revoluției, scrie și publică în Foaie pentru minte, Inimă și literatură, imnul care îl va face celebru: Un Răsunet (cunoscut sub numele Deșteaptă-te, române), care devine marșul revoluționarilor români din Transilvania, iar după 1989 - imnul de stat al României.

53


Poezii:

54


„Deșteaptă-te, române!” este, din 1990, imnul național al României ,compus muzical de un autor necunoscut. Versurile și aranjamentul aparțin lui Andrei Mureșanu (1816 - 1863), poet de factură romantică, ziarist, traducător, un adevărat tribun al epocii marcate de Revoluția de la 1848.

Poemul „Un răsunet” al lui Andrei Mureșanu, redactat și publicat în timpul Revoluției de la 1848, a fost pus pe note în ziua în care autorul l-a recitat câtorva prieteni brașoveni, fiind cântat pentru prima oară la Brașov, într-o grădină din Șchei, și nu în data de 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea, așa cum este îndeobște cunoscut (deși nu se precizează care era acel cântec patriotic, cântat de cei prezenți, s-a presupus fără dovezi că era vorba despre acesta).

Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Mureșanu a pus versurile sale avea o largă circulație în epocă și nu i se cunoaște cu certitudine autorul. O versiune spune că însuși Andrei Mureșanu este autorul melodiei, iar alta susține că de fapt era o melodie cântată pe un text religios, ce purta numele Din sânul maicii mele. Gheorghe Ucenescu susținea că el a fost cel care i-ar fi intonat-o, printre altele, la cererea poetului, care căuta o melodie potrivită pentru versurile sale, deci el ar fi „autorul moral” al melodiei.

De atunci, acest imn a fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, datorită mesajului de patriotism și de libertate pe care îl poartă în el. Acesta a fost și cazul în timpul Revoluției române din 1989, când practic instantaneu și generalizat a fost cântat ca un adevărat imn național, înlocuind imnul comunist „Trei culori”.

Timp de câțiva ani „Deșteaptă-te, române!” a fost și imnul național al Moldovei, dar a fost înlocuit în 1994 cu „Limba noastră”.

Istoria imnului

Începând din 1848, „Deșteaptă-te, române!” a fost un cântec foarte drag românilor, insuflându-le curaj în momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi Războiul de independență (1877 - 1878), primul și al doilea război mondial. Mai ales în timpul crizei după lovitura de stat de la 23 august 1944, când România s-a detașat de alianța cu Germania lui Hitler, alăturându-se Aliaților, acest imn a fost cântat în mod spontan de toți și emis pe toate stațiile radio.

În ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au început să cânte această melodie, mulți dintre ei nemaiștiind versurile. Cu toate acestea melodia a continuat fără întrerupere. 55


Pe 22 decembrie 1989, în timpul revoluției anticomuniste, imnul s-a înălțat pe străzi, însoțind uriașele mase de oameni, risipind frica de moarte și unind întregul popor în sentimentele nobile ale momentului. Astfel, instituirea sa ca imn național a venit de la sine, impunându-se generalizat, fără șovăială, sub formidabila presiune a manifestanților.

Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc, în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din București reunită cu fanfara Regimentului Ștefan cel Mare din Iași au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În același an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală.

Prima înregistrare corală a imnului național, corul ”Ion Vidu” din Lugoj, anul 1910 Semnificaţia imnului

Titlul „Deșteaptă-te, române!” este în același timp social și național; social, deoarece impune o permanentă stare de a asigura tranziția către o lume nouă; național, deoarece alătură această deșteptare tradiției istorice. Imnul conține acest sublim „acum ori niciodată”, prezent și în alte imnuri naționale, de la „paion”-ul cu care grecii au luptat la Marathon și Salamina până la „Marseilleza” Revoluției franceze 56


57


58


59


60


61


Andrei Mureşanu - in parcul Astra "Sibiu„

62


Grigore Alexandrescu Născut: 22 februarie 1810, Târgoviște Decedat: 25 noiembrie 1885, București

63


Biografie

•S-a născut la Târgoviște, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M.

Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.

•O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat. A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

• A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui

Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.” Activitatea literară

• A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.

•Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine.

Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica).

•E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ș.a.).

•Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

•Aprecieri Popovici

critice :„Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru...”-D. 64


Opere (volume publicate în timpul vieţii)

•Poezii (1832) •Fabule (1832) •Meditații (1835) •Poezii (1838) •Fabule (1838) •Poezii (1839) •Memorial (1842) •Poezii (1842) •Suvenire și impresii, epistole și fabule (1847) •Meditații, elegii, epistole, satire și fabule (1863) Poezii mai importante:

65


Opera

•Primul poet român, precedând în aceasta pe Eminescu, la care actul de a scrie este resimțit ca vocație şi posibilă împlinire de sine, a fost Alexandrescu. Dacă, până la el, poezia era chemată să dea glas numai simțământului (erotismul, iubirea de patrie), acum devine vocea unei conştiințe, iar poemul — un scenariu care pune în discuție, uneori stângaci, cu patetism însă, valorile sub semnul cărora omul există. Confesiunea intimă (apetitul ei i-a fost deschis de lectura romanticilor: Lamartine, Byron) tinde spre adevărul trăirii, chiar dacă, uneori, fundalul nocturn, decorul ruinelor, gestul damnării sunt invocate convențional (Miezul nopții). Tristețea în fața nestatorniciei fericirii (motivul central al liricii lui Alexandrescu, nu străin de modelele de circulație în epocă, cel lamartinian în primul rând, însă susținut de o înclinație temperamentală depresivă şi alimentat de circumstanțe ale vieții ce nu au răspuns nevoii sale de ocrotire şi stabilitate) e dublată de o percepție de ordinul generalului. Alexandrescu încearcă acea amărăciune ce intră în condiția umană supusă erodării în trecerea de neoprit şi este, înainte de Eminescu, un poet al timpului şi al suferinței de a fi: „Al meu suflet se-nalță pe aripi d-un foc sfânt / în zboru-i se rădică la poarta de vecie / Căci nici o legătură nu are pe pământ”. Totodată, confesiunea sa se deschide către marile porniri şi motivații altruiste existente în om, însoțindu-se de denunțarea falsului, în morală şi politică. Aşa se face că poetul e autor de solilocvii şi elegii, dar deopotrivă de satire şi fabule.

•Despărțită în registre antitetice, creația sa se dovedeşte, în fond, rodul aceleiaşi trăiri romantice, ce

nu poate accepta lumea decât în formula idealității ei. Structurii lui Alexandrescu, înclinat spre reflecția gravă, îi răspunde formula lirică a meditației, în tensiunile căreia îşi găsesc expresia neliniştile conştiinței şi, dramatică, speranța. Se simt aici necesitatea lăuntrică a unui reazem al certitudinilor, nostalgia unei coerențe a valorilor morale (Candela: „Atunci creştinu-acela, cu fruntea în țărână / Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână, / Umilit ca să-nşale şi blând ucigător, / Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază, / Când la un semn puternic se vor clăti cu groază / Cerurile-aşezate pe polurile lor?”).În „cursele vicleneşti” ale vieții, dragostea nu aduce decât înseninări trecătoare (Eliza, Reveria, Aşteptarea). Le urmează curând tristețea despărțirii şi accentuarea singurătății (Suferința). Inferioară altor orientări ale poeziei sale, erotica se menține grație unei anumite candori a mărturisirii, la care participă uneori şi stângăciile de expresie. 66


O semnificație singulară are în contextul întregii creații a poetului Anul 1840, în care se pot descifra germenii caracterelor esențiale ale poeziei lui: reflexivă, cetățenească, satirică. În tonul ei se împletesc rezonanțele profetice şi de odă, vibrând de încredere, cu accentele patetice ale meditației romantice sau cu desfăşurări vehemente, slujite de o ironie caustică şi amară. Confruntarea dintre nădejdea care renaşte mereu şi scepticismul niciodată pe de-a-ntregul dizolvat dă tensiune interioară poemului şi, în acelaşi timp, face din Anul 1840 o imagine a sufletului omenesc surprins în impulsurile sale contrarii. Dincolo de filosofia tonică, a încrederii în viitor, tabloul prezentului, dominat de degradare şi fals, prevesteşte prin virulență satirică Scrisorile eminesciene şi atinge, pe alocuri, chiar dezgustul obosit al GlosseiCând se întoarce spre trecut, poetul se opreşte asupra paginilor de istorie înnobilate de sângele eroilor căzuți pentru libertate. Virtuțile strămoşeşti acuză, prin contrast, prezentul degradat moraliceşte, meschin. Capodopera genului este Umbra lui Mircea. La Cozia, sinteză originală între lirismul de atmosferă şi cerebralitatea monologului interior. Alexandrescu nu cultivă notația în sine, ci valorile ei de atmosferă. Ambianța crepusculară, propice visării şi reflecției, alunecarea în fantastic, ritmica timpului sunt sugerate prin sonoritate şi imagine. În Mircea cel Bătrân, poetul salută vitejia şi gloria străbună, dar rațiunea refuză exaltarea şi redimensionează conturul unei vârste a faptei războinice strălucite, prin comparație cu izbânzile progresului: arta, ştiințele, viețuirea înfrățită a națiilor în pace. Totuşi sugestia de impasibilă clepsidră cosmică, de mecanică oarbă a universului domină şi, prin ea, poemul vădeşte virtualități eminesciene.

În ciuda înălțimii artistice atinse uneori în poemele meditative, Alexandrescu este dezavantajat de inexperiența poeziei româneşti în mânuirea unui limbaj metaforic pe măsura gândirii speculative. Efectul superior al poeziei vine nu din strălucirea concretului imagistic, cât din dramatismul discursului, rod al unei inferiorități dilematice, tentată să complice, şi al unui spirit rațiocinant.Intre patosul romantic al meditației sau al elegiei şi permanențele vieții morale notate cu sobrietate clasică în fabule, epistolele şi satirele lui Alexandrescu reunesc gustul reflecției şi verva ironică în monologul-autoportret al unui voltairian. Poetul este aici un lucid fără mizantropie, suflet animat de idealuri umanitare şi inteligență marcată de pasiunea ideilor, în asociere cu ironia caustică, un moştenitor spiritual al secolului luminilor, de la filosofia sa melioristă şi cultul rațiunii până la stilul reflecției, demitizant, iconoclast. Cele mai multe dintre epistole gravitează în jurul întrebărilor pe care poetul şi le pune cu privire la artă şi la condiția de creator, la raporturile cu poezia şi cu lumea (Epistolă d. I. C., Epistolă către Voltaire). 67


Satiră Duhului meu se numără printre cele mai cunoscute creații ale lui Alexandrescu, expresie deplină a unei ironii superioare, desfăşurată cu vervă. Poetul oferă drept „model” imaginea vieții mondene a timpului, însoțind-o însă de notația acută a ridicolului şi a falsității ei de esență. Geneza fabulelor (între ele câteva capodopere ale genului: Boul şi vițelul, Câinele şi cățelul, Toporul şi pădurea, Oglindele, Vulpea liberală) trebuie raportată, de asemenea, la racilele vieții sociale şi, mai ales, politice ale vremii, devenite ținte de atac pentru un observator, realist şi critic, al contemporaneității. Sub scutul limbajului esopic, sunt denunțate mereu parvenitismul, demagogia, trădarea, ipocrizia, semnalmente morale ale unei epoci şi societăți caracterizate de cameleonismul politic şi de amestecul strident de tiranie şi aparentă libertate.

Observator realist în punctul de plecare, fabulistul este în fond un moralist clasic. La fel ca la modelele sale (La Fontaine, Voltaire, Krâlov), nu se urmăreşte studiul unor caractere, ci o imagineemblemă a defectului moral personificat de tipologia realizată printr-o convenție animalieră. Efectele sunt scoase din chiar investirea personajelor-animale cu atitudini umane adecvate. Fiecare personaj are fizionomia sa distinctă; felul de a vorbi, tonul, gestica sunt semnele categoriei morale, dialogurile sunt vii şi de mare verosimilitate şi nici un detaliu nu e întâmplător sau inutil.

Artist cu reuşite personale certe, Alexandrescu deschide drum poeziei de mari tensiuni lăuntrice, pe linia liricii de interogație şi atmosferă meditativă, şi conturează un ton, un relief de accente propriu satirei, poetul numărându-se între precursorii direcți ai lui M. Eminescu. În proză (Memorial de călătorie), deşi tonalitatea este naturală, dezinvoltă, autorul nu se ridică dincolo de observația directă şi însemnarea topografică, excepție făcând paginile ce descriu un răsărit de lună la Tismana. Impregnat de melancolie şi de culoarea fantastică dată de fiorul magiei lunare, peisajul devine stare de suflet şi intră în literatură.

Pentru întâia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa cu gândul toate regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul imensităţii şi raţionalităţii universului. G. Călinescu 68


69


70


Boul si vitelul-fabula

•Definitie:

- Specie a genului epic care exprima alegoric prin intermediu animalelor, plantelor, obiectelor neinsufletite, actiuni specifice oamenilor, satirizand defectele acestora si incheindu-se printr-o morala cu continut educativ.Ca opera epica, fabula Boul si Vitelul, reda indirect sentimentele autorului, de dispret si dezaprobare fata de lumea timpului sau prin intermediul actiunii, al personajelor si al naratrului.

•Actiunea

este simpla, urmeaza un singur fir narativ, este liniara si concisa. Putem recunoaste in inlantuirea evenimentelor schita unui subiect epic. Expozitiunea ne prezinta imaginea unui bou obisnuit: “un bou ca toti boii”, care prin mare noroc dobandeste o pozitie sociala importanta. Acest moment constituie constiuie intriga, care determina desfasurarea actiunii scurte, constituita din incercarile unui vitel, ruda apropiata a boului, de a lua legatura cu unchiul sau, devenit bogat, pentru a obtine si el macar “niste fan”. Incercarile vitelului sunt zadarnice, fiind indepartat de catre sluga stapanului pe diferite motive. Actiunea ajunge la intensitatea maxima in momentul in care boul iesit la plimbare trece PE langa vitel ignorandu-l. Necrezand ca a fost ocolit intentionat: “ca buna s-a ruda l-ar fi ocolit”, perseverent, vitelul revine a doua zi la casa boului. In deznodamant, boul indignat de indrazneala vitelului porunceste slujitorului sa fie aruncat pe scari pentru ca el nu are astfel de rude.

•Timpul si spatiul nu sunt precis determinate. Expresia “in zilele noastre”, are dublu sens

sugerand PE de o parte ca e vorba de o lume contemporana a poetului, PE de o alta parte o lume contemporana a cititorului.Alti indici temporali ce apar in text: “a doua zi”, “dupa pranz”, “iarasi”, “prea de dmineata”.

•Personajele sunt animaliere. Ele participa la actiune avand rolul unei masti sub care se

intrezaresc trasaturi si caractere umane. Figura de stil prin care poetul realizeaza aceste personaje este personificare. 71


Personajele sunt caracterizate direct de catre narator: “un bou ca toti boii, putin la simtire”, “de mandrie boul stapanit”, de catre alt personaj, sluga care se refera la boier:”nu e cum il stii…”.Caracterizare indirecta prin fapte, limbaj, dialogul fiind foarte sugestiv si prin relatia dintre bou si vitel.Aceasta relatie dintre personaje este sugerata si prin titlu care anunta personajele aflate pe trepte sociale diferite, boul ignorand-o pe ruda sa.Boul apare portretizat moral, sugerand omul insensibil, norocos, comun:“un bou ca toti boii, parvenit, ingamfat si trufas. El este superficial, se crede unic, banii ii schimba caracterul, ignorandu-si propria ruda.Vitelul intruchipeaza omul modest, sarac, naiv, inocent, increzator, optimist, rabdator si perseverent.Naratorul apare ca un observator si isi simtita prezenta prin expresia:“in zilele noastre” si printrun comentariu naratorial ce generalizeaza faptele povestite :”decat multa minte, stii ca e mai bine sa ai intotdeauna un dram de adevar”. Totodata prin unele cuvinte si expresii folosite in naratiune:”la o mojitie atata de mare” ce exprima atitudinea ironica, satirica a naratorului.Morala este cea de a doua parte a unei fabule. Ea se degaja din fapte si intamplari, este implicita, nu se exprima direct, ci se deduce si se refera la faptul ca bogatia schimba caracterul si comportamentul omului, facandu-l insensibil si trufas. Prin morala scriitorul isi exprima dezaprobarea fata de bou,avand in acelasi timp un sentiment de compasiune pentru vitel.

Naratorul vrea sa provoace gandirea cititorului pentru ca acesta sa nu repete greselile personajelor din fabula.Modul de expunere care domina este naratiunea, realizata intr-un ritm alert, alaturi de dialog prin care textul primeste un caracter de sceneta.Figura de stil dominanta este personificarea.Limbajul viu, natural, apropiat de limba vorbita, contribuie la realizarea umorului si a ironiei.Versificatia: rima incrucisata, masura variabila, ritmul iambic, ajuta la realizarea ritmului vioi al naratiunii.Prin povestirea alegorica de mica intindere in care intamplarile narate sunt puse pe seama personajelor animaliere, sub masca carora se ascund trasaturi si caractere umane, incheiata printr-o concluzie, care constituie morala opera este o fabula ce apartine speciei genului epic.

72


73


Dimitrie Bolintineanu 14 ianuarie 1819 Naștere Deces

Bolintin-Vale 20 august 1872 București

74


Cronologie:

•1819, februarie – Se naște, în satul Bolintinul din Vale (județul Ilfov), Dimitrie Bolintineanu, fiul macedoneanului Ienache Cosmad. „Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendașilor“ (Nicolae Iorga). Stabilindu-se peste câțiva ani în București, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava, având colegi pe la 1833 pe Alexandru Zanne și pe Al. Crețulescu, iar ca profesor de istorie pe Florian Aaron.

•1842, 15 mai – Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.

•1845 – Pleacă la studii în străinătate, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară. •1847 – Apare, la București, primul volum de versuri, Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice și balada fantastică Mihnea și baba.

•1848 –Editează revista Poporul suveran, „gazetă politică și literară“, la care colaborează Nicolae

Bălcescu și Cezar Bolliac; articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluționară a momentului.Întrucât revoluția burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească țara împreună cu alți conducători ai mișcării și se stabilește la Paris, unde va participa la activitățile politice și culturale ale exilului.

•1851

– Poetul părăsește Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în țară; călătorește prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt și Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ținută romantică.

•1855

–16 iulie/16 octombrie – În România literară a lui Alecsandri apare Manoil. Roman național.Apare, sub îngrijirea lui G. Sion și cu prefața lui Radu Ionescu, volumul Poesii vechi și nouă, structurat pe următoarele cicluri:Elegii,Balade,Florile Bosforului,Epistole,Cântece,Poeme.

75


1858 – Publică volumul Legende sau Basme naționale în versuri; apar Melodii române și proza memorialistică și de voiaj Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria dar și Cântarea României, în versuri, precum și ziarul unionist „Dâmbovița”, toate tipărite la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov.

1861 –Apare volumul de satire Nemesis.Se publică volumul Legende noui; apare romanul Elena. Roman original de datine politic și filosofic

1863 –Pentru a se întreține, începe să publice seria de „vieți“ romanțate ale unor personalități istorice:Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrân, Viața lui Ștefan Vodă cel Mare, Viața lui Mihai Viteazul

• • •

Publică volumul Călătorii la românii din Macedonia.

• • •

1866–În traducerea autorului, apare la Paris volumul antologic Brises d'Orient.

1869 – An fecund, poetul publică multe broșuri de popularizare a istoriei, cu note cetățenești și politice.

• •

1870 – Apare volumul Menadele, care conține satire sociale și politice.

1864 – Apare în Dâmbovița un fragment din epopeea Traianida (neterminată). 1865 – Se tipărește în două volume întreaga producție poetică a lui D. Bolintineanu sub titlul Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite. Primul volum cuprinde ciclurile Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse. toamna – Publică o nouă culegere de satire intitulată Eumenidele sau Satire politice. 1868 – Publică amplul poem de factură byroniană: Conrad: „Adevărat cântec de lebădă înaintea căderii premature a nopții, poemul «Conrad» regrupează obsesiile și aprehensiunile autorului, însă decantate, trecute prin filtrul unei lucidăți amare, de om obosit, pentru care viața s-a despuiat de iluzii (...) Destinul lui Conrad stă sub semnul nenorocului: e un exilat fără speranță, un bolnav incurabil, un îndrăgostit răpus înainte de a-și împlini pasiunea, un poet lipsit de satisfacția operei ...“ (Paul Cornea).

20 august 1872 – Moare, la București, Dimitrie Bolintineanu. 76


Biografie

•Dimitrie

Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida. În puțini ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație acceptabilă. Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

•Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susține

de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcționărești. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul „pricinilor suditești". Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă "O fată tânără pe patul morții", prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul "O fată tânără pe patul morții" era o imitație după "La jeune captive" ("Tânăra prizonieră"), de André Chénier, și a fost publicat în "Curierul de ambe sexe".

•La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre în grațiile principelui. Inima

îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină". Cooptat în Frăția și în Asociația literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, audiază și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz. Nu trăiește decât pentru Revoluția pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară. Conjurații îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliției, Ion Manu, îl „mirosise" și, refuzându-i pașaportul pentru Moldova, îl amenințase cu un arest la „mănăstire". Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluția... 77


Participant la revoluţia pașoptistă

•Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească. Dacă C.A. Rosetti scosese, imediat

după izbândă, "Pruncul român", Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) "Poporul suveran". Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar redactorul șef avea proiecte mari. Ar fi vrut să tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice și al progresului social", pe potriva modelului francez - Le Peuple souverain.

•Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș. a. "Poporul suveran", dar - căzând revoluția - a fost exilat și se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte. Exilul:

•Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar

Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.

•Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și

instrucțiune publică. Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la românii macedoneni. În același an, 1859, primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăţia. Opera poetica

•Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât și în versuri. Opera sa poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile.

78


Legendele istorice

•Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor germane ale lui

Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simțire și o mare iubire de țară. Acestea l-au făcut popular și multe din cugetările exprimate într-un stil sentențios au devenit niște maxime foarte des întrebuințate.

•Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana mumei lui Ștefan cel

Mare; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte; ne-a înfățișat noblețea caracterului lui Mircea cel Bătrân, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace rușinoasă; a veștejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor:Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre rușinea lor;a lăudat devotamentul și pietatea nevestei lui Neagoe Basarab, care-și vinde sculele ca să termine mănăstirea Argeșului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ștefan, care zicea că mai bine țara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai frumoasă urare pentru patria sa:Viitor de aur țara noastră are Și prevăd prin secoli a ei înălțare.Andreiu sau luarea Nicopolei de români și Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște sunt două narațiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat.

•„Sorin” este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică. Ea se începe printr-un prolog, în care Herman, medicul curții, dezvoltă ideea neputinței omenești de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe. Partea de la început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede asupra întâmplărilor. Și Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă. Florile Bosforului

•Florile Bosforului cuprind poezii lirice și narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu frumusețile

naturii la Constantinopol, frumusețea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viață a cadânelor, amorurile lor descoperite și pedepsite cu cele mai grozave morți, târgurile de sclave etc. Amorul și gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpați, Leili, istoria unei jertfe pentru amor. 79


Basme

•Sub titlul de Basme s-au adunat o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care miraculosul

joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate și personagii istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele - Mihnea și Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase și acel blestem foarte important în literatura noastră, care - ca și Grui Sânger, de Vasile Alecsandri - se poate pune alături de modelele de imprecațiuni din literaturile străine, cum e al Camiliei din Horaces ș. a. Macedonele

•Macedonele nedescriu frumusețile din țările locuite de macedoneni și ne povestesc întâmplări din

viața lor. În general personajele sunt păstori și păstorițe. Cele mai însemnate: Românele din Cavala Samarina. Reverii

•Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice și anume elegiile sale, care prin frumusețea

versurilor și prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte prețuite. Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morții - Plângerile poetului român - Scopul omului - Un tânăr român mort în străinătate și altele. Opinia contemporanilor:

•Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privită în

mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fără rezervă tot ce a scris el, cum este Aron Densușianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureșanu; alții i-au tăgăduit orice valoare, cum face Nicolae Iorga în Istoria literaturii. . E drept că Bolintineanu se citește din ce în ce mai puțin și impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generației de la 1848. Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt discursuri și maxime. S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs sau două . 80


Limba însăși, în care sunt multe neologisme și cuvinte savante, precum și prea multe diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone. Un merit sigur are Bolintineanu: meșteșugul de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine reușite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeților anteriori și contemporani. Poate că această calitate, cum și maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activității sale.

81


Cezar Bolliac Nトピcut: 23 martie 1813 Bucuresti Decedat: 25 februarie 1881

82


Date biografice:

•Cezar Bolliac s-a născut la 23 martie 1813 la București în căsătoria dintre doctorul Anton

Bogliako (Bogliaco), de origine (greco-)italiană, și Zinca Kalamogdartis, recăsătorită ulterior cu stolnicul Petrache Peretz, care a avut grijă de creșterea și educarea viitorului poet. După ce a învățat carte în casă cu învățatul dascăl grec Neofit Duca, a fost elev la Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I.H. Rădulescu; de altfel, acesta îl va ajuta să publice în ziarele sale, cum făcuse și cu Gr. Alexandrescu.

•În anul 1830 se înrolează cu gradul de iuncher în miliția pământeană, având colegi pe

Constantin Telegescu și pe Marin Serghiescu Naționalu, viitori fruntași ai revoluției de la 1848. Nu va rămâne mult în armată, pentru că își descoperă veleitățile literare. Mai târziu, la bătrânețe, scriitorul se va auto-caracteriza: "Am lăsat școala pentru armată, am lăsat armata pentru litere, am lăsat literele pentru publicistică".

•Din 1833 face parte din Societatea Filarmonică, înființată de Ioan Câmpineanu, I.H. Rădulescu și C. Aristia.

•Editează, împreună cu Constantin G. Filipescu, revista Curiosul ("gazetă de literatură, industrie, agricultură și noutăți" - București, 1836). Publicația este însă interzisă după numărul patru, în care Bolliac publică "câteva satiri politice care îl aruncară de mai multe ori în închisoare" (I.G. Valentineanu, "Biografia oamenilor mari scrisă de un om mic", Paris, 1859), și își încetează definitiv apariția în ianuarie 1837. Activitatea politică, paralelă cu cea literară, îl fac să fie anchetat și închis cu ocazia conspirației din 1840. În 1841 este surghiunit la schitul Poiana Mărului, de unde nu avea să fie eliberat decât în toamna acelui an. Între 1840 și 1843 activează în Loja Frăția (înființată la 1843), iar din 1859, în Loja Steaua Dunării, ambele în București.

83


În 1844 publică în Foaie pentru minte, inimă și literatură articolul Către scriitorii noștri în care îi îndeamnă pe literații română la angajare civică: "A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeți! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda șarităței cei adevărate și care ne lipsește cu totul. (...) Formați societăți, declarați, scriți, lăudați, satirați, puneți în lucrare toate restorturile intelectuale și morale, și robia cade, căci e căzută pe jumătate, și domneavoastră veți fi binecuvântați de generațiile viitoare ca niște adevărați apostoli ai misiei cerești, ai frăției și ai libertății".Tot în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură apare articolul Poezie (1846) în care accentul se pune pe misiunea poeziei sociale, poetul fiind influențat de ideile programatice ale lui V. Hugo.

Apare volumul Poezii nouă (1847), cu problematică socială (Muncitorul, Sila, Ocna, Carnavalul, Clăcașul) și de natură (O dimineață pe Caraiman, O dimineață pe malul lacului). Volumul este scris în urma ideilor pe care le-a impus poetul în anii din urmă, acesta schimbându-și radical tonalitatea și tematica poeziilor.

Este unul dintre fruntașii revoluției de la 1848, participând la toate acțiunile ei importante: este prezent la citirea proclamației revoluționare; este însărcinat "să ridice tabacii și mărginații și tinerimea din București, să meargă gloată la Palat și să ceară sancționarea Constituțiunii" (Ion Ghica, "Scrisori"); este secretar al guvernului provizoriu, vornic al capitalei, membru în comisia pentru dezrobirea țiganilor.

După înfrângerea revoluționarilor, ia drumul exilului, mai întâi în Ardeal. În primăvara anului 1849 editează la Brașov ziarul politic Espatriatul, care are ca subtitlu "Dreptate, Frăție". În toamna lui 1849 trebuie însă să părăsească Transilvania (deoarece împreună cu Bălcescu i-a susținut pe revoluționarii unguri). Trece prin Constantinopol și ajunge la Paris spre sfârșitul anului 1850. Se stabilește la Paris împreună cu majoritatea revoluționarilor exilați. În 1851 era unul din cei trei membrii ai comitetului Societății studenților români din Paris. În 1857, apare la Paris poemul Domnul Tudor. Episode de la revolution roumaine de 1821 și revista Buciumul, care are mai mult un caracter politic, fără a lipsi literatura. 84


După 1857, interdicția de a veni în țară îi este ridicată; se întoarce pe la mijlocul verii lui 1857 și este propus candidat de Ilfov al Divanului ad-hoc muntean. Cu acestă ocazie publică în ziarul "Secolul" un fel de program politic rezumat: "De trebuie să mai spui și aici ceea ce crez despre proprietate, ca să astup cu desăvârșire gura calomniei, mărturisesc că am respectat și voi respecta proprietatea în temeiul căreia mă propune candidat de deputat și viu să cer voturile proprietarilor. Mă voi luptat totdeauna pentru întărirea proprietății, precum mă voi lupta și pentru întărirea familiei, ce s-a slăbit, și pentru întărirea religiei, ce se clatină".

În 1858 întreprinde o nouă călătorie arheologică, fiind unul din premergătorii acestei științe în România.Apare Trompeta Carpaților (1865), continuare a Buciumului, director fiind Cezar Bolliac.Apare volumul de lirice sociale și protestatare Poezii umanitare (1866). În 1869, face o excursie arheologică, poetul fiind și un pasionat în domeniu.Cezar Bolliac moare la București în anul 1881.

85


86


Speranța în ziua de mâine Mâine şi iar mâine; şi de mâine, mâine; Astăzi e durerea, mâine fericirea: Astfel crede-acela care n-are pâine, Astfel şi bogatul: Toată omenirea Crede şi aşteaptă mâine-ntr-ajutor! Dar ast mâine oară când se ispraveşte? O, ce rătăcire! Mâine, e vecia. Astăzi, este viața, cât omul traieşte: Astăzi, e-ntristarea; Mâine, veselia: Viața, este vrajbă; Moartea, e amor.

87


88


Alecu Russo 17 martie 1819 Naștere Chișinău, Basarabia 5 februarie 1859 (40 de ani) Deces Iași, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești

89


Date biografice

•S-a născut în familia unui boier de viță veche, dar cu o situație socială relativ modestă.

Copilǎria și-a petrecut-o la țară, în mijlocul țăranilor. Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a secerat familia.Rămas orfan de mamă, Alecu Russo e trimis de parintele său la studii în Elveția. După studiile din Elveția, își continuă studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lânga Geneva. Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză și au apărut postum în traducerea lui Vasile Alecsandri și Alexandru Odobescu. Cronologie

•17 martie 1819 - Se naște Alecu Russo (numele vechi este Rusul sau Rusu), fiul lui Iancu

Rusu, proprietar de pământuri într-un sat pe valea Bâcului, în Basarabia, Prodăneștii Vechi.

•1829 - Este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma epidemiei de holeră) în Elveția, la Institutul lui François Naville de la Vernier, unde învață limbile franceză și germană.

•1836 - Tânărul Russo scrie poemele La mort d'Alibaud și Epitaphe d'Alibaud în limba franceză. Louis Alibaud fusese un tânăr care a întreprins un atentat împotriva regelui Ludovic Filip, dar, nereușind, a fost condamnat la moarte. De pe acum, Russo se dovedește un revoltat, cu un deosebit simț al dreptății și al egalității, un liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul mișcării revoluționare de la 1848 din Moldova.

•1839 - Se întoarce în Moldova, probabil la moșia de la Negrișoasa, în ținutul Bistriței, unde tatăl său arendase niște pământuri. Împreună cu Alecsandri întreprind o călătorie în ținuturile Neamțului, intrând în contact cu frumusețea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii și impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra Piatra Teiului.

90


1840 - Se stabilește la Iași, în urma unor dezacorduri cu familia. Impresionat de locuri și de locuitori, Alecu Russo scrie Iașii și locuitorii lui la 1848 (în franceză).

• •

Scrie Studie naționale, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V. Alecsandri.

1845 - Alecu Russo scrie piesele Băcălia ambițioasă și Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Național.

La Mânjina, moșia lui C. Negri, face cunoștință cu mai mulți intelectuali progresiști munteni, printre care și Nicolae Bălcescu.

• •

1846 - Se reprezintă la Iași Băcălia ambițioasă și, apoi, Jicnicerul Vadră.

În urma reprezentării comediei Jicnicerul Vadră, Alecu Russo este surghiunit la Mănăstirea Soveja; scrie jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846, publicat postum de Al. Odobescu.

1847 - Scrie articolele Poezia populară și Decebal și Ștefan cel Mare, publicate postum în Foaia societății pentru literatură și cultură română din Bucovina.

După încercarea lui Negruzzi din 1840, Poezia populară devine o operă fundamentală de cercetare a folclorului.

1848 - Participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de V. Alecsandri; în urma eșecului acesteia, Russo pribegește mai întâi în Ardeal, pentru ca apoi să se stabilească la Paris.

1841 - Domnitorul Mihail Sturdza îi încredințează un post de funcționar la Tribunalul districtual de la Piatra Neamț.

Apare în Albina Românească articolul Critica criticii, un studiu programatic în spiritul Introducțiunii de la Dacia literară.

91


1850 - Apare în România Viitoare, revistă politică a românilor exilați la Paris, Cântarea României (versiune franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» ... E o scurtă ochire asupra trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“ (Nicolae Iorga).

1851 - Se întoarce în țară; publică în Zimbrul scrierea Studie moldoveană sub pseudonimul Terenție Hora.

1855 - După o absență mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în România literară a lui Vasile Alecsandri Cugetări. Adept al unui conservatorism literar și lingvistic, fără a fi potrivnic influențelor apusene, înverșunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniștilor și al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluția limbii și a literaturii române cu o cumpănită gândire, ținând seama de tradiție: „Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și la obiceiurile pământului, unde sunt ascunse încă și formele și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba“.

Apare în România literară a lui Alecsandri Cântarea României (versiunea românească). 92


93


Alecu Russo, Iașii și locuitorii lui în 1840 (din manuscris)

94


Traducere:

•Iașii au început de câtva vreme să ațâțe curiozitatea publicului european, nu atât în chip excentric, prin el însuși, ci ca scaun al principatului nostru și deci ca un punct al marei chestiuni a Orientului.

•Până în 1830, orașul acesta, – așa de interesant prin moravurile tuturor popoarelor care

au călcat pământul celor două principate, de la dacul rătăcitor și sălbatic, de la romanul de pe Tibru, de la toate hoardele nomade care-și croiseră prin vechia Dacie pierdută o cale sângerată, spre a se năpusti în inima imperiului, până la musulman, leah, și ungur, până la grec și în sfârșit până la rusul de azi, care se pretinde regeneratorul nostru politic, moravuri necunoscute, adaptate la moravuri necunoscute,// obiceiuri barbare altoite pe obiceiuri antice, patriarhalismul pastoral topit în servitutea feudală, misterele creștinismului încrustate pe miturile păgâne, superstițiile poetice ale Evului Mediu încrustate în secătuitoarea necredință a veacului, tot ce-i vechiu și ce-i nou, Occidentul și Orientul, topite într-un tot nedespărțit, cimentat de vremi și împrejurări așa fel, încât clădirea s-ar dărâma, dacă ai scoate o singură piatră, – Iașii, încă odată, până în 1830 nu erau cunoscuți lumii decât din buletinele armatelor imperiale rusești și, în cercurile literare, din câteva relații scurte și nu tocmai exacte ale câtorva călători, baronul Troot și alții [...]”

95


Orizonturile creatiei literare

•Primele sale incercări literare A. Russo le face la varsta fragedă in timpul studiilor in străinătate,

scriind oda „La mort D’Alibaud”, ce număra 14 strofe şi epitaful. Poezia nu s-a păstrat. Cunoaştem doar că a fost consacrată luptei pentru libertate.

•Călătoriile intreprinse de scriitor la reintoarcerea in Patrie au făcut să apară scrierile „Piatra Teiului” şi

„Stanca corbului”. Ele imbogățesc folclorul roman cu cateva legende şi balade despre haiducul I. Chetraru.Descrierea priveliştilor Moldovei, conturarea neintrecutului portret fizic al țăranului de la munte denotă dragostea şi admirația scriitorului pentru Patria sa şi oamenii săi harnici.

•„Iaşii

şi locuitorii lui in 1840” este a doua scriere insemnată a lui Russo. Lucrarea zugrăveşte panorama capitalei Moldovei sub diferite aspecte: infățişarea geografică a oraşului, cateva date istorice, redarea portretelor tipice ale locuitorilor. A. Russo se dovedeşte a fi un „observator-filosof” cu aptitudini de cercetare a locurilor şi oamenilor, dăruindu-le acestora din urmă invățături folositoare pentru desăvarşirea lor morală.Russo stigmatizează boierimea retrogradă, care se opune propăşirii Patriei, scoate in evidență obtuzitatea şi cosmopolitismul ei.Scriitorul pledează pentru egalitatea dintre națiuni şi popoare. Astfel in anul 1840, Russo imbogățeşte literatura romană cu incă o lucrare şi anume „Studii naționale”, care conține cateva povestiri despre haiduci, vechea temă preferată a autorului.A. Russo elogiază faptele nemuritoare ale voinicilor care au făcut ca „Moldova să aibă analele sale, scrise pe frunzele codrilor, evocă figuri renumite de haiduci, cantate in creația populară, rade cu o ironie vădită de boierii jefuiți de bravii haiduci”.

•Prima lucrare publicată in timpul vieții scriitorului a fost „Critica criticii” – un răspuns lui D. Gusti, ce-i

criticase piesa „Băcălia ambițioasă”, Russo ştie să polemizeze şi să argumenteze faptele, dand un reproş binevenit criticului Gusti.Russo ridică in articol şi valoroase probleme de teorie şi critică literară, luptă pentru un repertoriu dramatic național, pentru o literatură națională, inspirată din istoria şi viața de toate zilele. La baza literaturii şi criticii literare trebuie să stea „cunoştința omului de cand se naşte şi pană moare”. Cu competență vorbeşte despre tipizarea artistică.

96


In timpul aflării sale la Mănăstirea Soveja, unde a fost exilat, A. Russo scrie jurnalul „Soveja”. Deapănă in lucrare povestea exilului său: sosirea, ocupațiile de aici, aruncand ironii muşcătoare la adresa stăpanirii. Imediat după 1846 apare studiul „Poezia poporală”. Russo arată că folclorul are o importanță documentară şi estetică. „Datinile, poveştile, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor. Cu ele oricand se poate reconstitui trecutul intunecat”. Poezia populară „trebuie să fie obiectul studiilor noastre serioase, dacă vrem să aflăm cine am fost şi cine suntem”. Adevărata literatură trebuie să aibă ca sursă de inspirație folclorul cu patriotismul său, cu particularitățile sale artistice neintrecute. Studiul propune şi o clasificare a poeziei populare in cantece bătraneşti, haiduceşti, doine şi hore.

Cei mai rodnici ani de activitate literară sunt anii’50, acum apar „Cugetările”, „Amintirile”, „Cantarea Romaniei”. Problema centrală a „Cugetărilor” este cea a limbii, problem despre care A. Russo a scris şi in alte lucrări. Combate cu vehemență opiniile greşite ale fabricanților de sisteme lingvistice, argumentand dialectic concluziile sale: „... lumea merge inainte şi nu se poate intoarce”. Russo apără slavonismele in limba romană, ridică just şi cu pricepere problema neologismelor, subliniază că adevărata limbă literară ce consemnează „sporul de idei al civilizației” este „bogăția săracului”. „Amintirile” lui A. Russo cuprind 2 părți: 1.Amintiri din copilărie şi adolescență; 2.Amintiri istorice.

Cu un duios sentiment de nostalgie işi aminteşte scriitorul de satul natal pe Valea Bacului cu oamenii lui generoşi, de obiceiurile de atunci, de perioada studiilor din străinătate. Amintirile istorice se indreaptă spre cele mai importante evenimente din istoria Patriei. Autorul imparte istoria in două perioade: 1. Epoca pană la Petru cel Mare; 2.Epoca după Petru cel Mare pană la 1829.

97


Prima epocă esteuna de inflorire, iar cea de-a doua a decăderii. Evidențiază 2 persoane importante din epoca a doua: Tudor Vladimirescu şi Ionică Tăutu. „Amintirile” il prezintă pe Russo ca un adevărat filosof al istoriei, cugetător şi psiholog. Creația lui Russo atinge cele mai inalte culmi prin poemul „Cantarea Romaniei”. Poemul constituie un adevărat manifest revoluționar ce cheamă masele să continue lupta pentru idealurile revoluției de la 1848. Autorul indeamnă cu inflăcărare pe feciorii țării să-şi oțelească brațele pentru incercarea de pe urmă, surparea oranduirii crude şi nedrepte. Parafrazand parcă o doină populară, expresia vieții, incercărilor şi speranțelor omului muncii, autorul plange durerea plugarilor oprimați şi proclamă dreptul celor asupriți la lupta cea sacră. De la verset la verset, topindu-se intr-un refren zbuciumat şi indurerat, zbor răscolitoare interogații, atingand cele mai ascunse coarde ale sufletului cititorului: „Pentru ce gemi şi țipi, țară bogată? ...Pentru ce fața ta e imbrobodită? ...Pentru ce curg lacrimile tale?”. A. Russo aude dangătul lanțurilor căzande, vede brațele incordandu-se şi hotărarea inscrisă pe fețele oprimaților. Poemul abundă in imperative impetuoase, ce, repetandu-se in mai multe versete, se topesc intr-un apel tumultos şi energic, patetic şi solemn, scăldat in speranța mantuirii: „Cinge-ți coapsa, țară romană... şi-ți intăreşte inima... miază-noapte şi miază-zi, apusul şi răsăritul, lumina şi intunericul... s-au luat la luptă... urlă vijelia de pe urmă... duhul Domnului trece pe pămant”. Opera lui A. Russo va rămane nemuritoare. Ea a adus in literatură adevăratul patriotism, dragostea de țară şi popor.

Aprecieri critice

Trecut-au junele poet ca un meteor de abia zărit pe cerul Patriei sale, insă numele lui va creşte cu timpul şi va străluci glorios... V. Alecsandri

Alecu Russo mi-a fost un bun prieten şi aş fi prea fericit de a-l face cunoscut compatrioților, precum şi merită, cat a fost el in viață, nu s-a gandit a cerca să ia loc intre autorii moderni din Principate, deşi avea destule cunoştințe şi talentul ca să se poată ridica cat mai sus. V. Alecsandri 98


Alecu Russo este unul din acei tineri, care a inceput şi susținut lupta generației nouă in contra obiceiurilor ruginite a societății vechi, el avea mult spirit, mult talent... V. Alecsandri

Şi Russo, capul cel mai teoretic al acestei şcoli critice, adevereşte de repetate ori constatarea pe care am făcut-o, că Moldovei i se datoreşte cultura romanească aşa cum e astăzi... G. Ibrăileanu

...Puțin cunoscut de generația care a urmat, abia azi numele lui incepe a pătrunde... După ce a rămas definitive stabilit, că lui i se datoreşte vestita „Cantare a Romaniei”. M. Sadoveanu

Delicata organizație a lui Russo, in care nu este simț să nu vibreze, ne aduce in față imaginea unui om viu sensibil, pe care gustul modern il va prefera poate sublimului poet romantic. Imaginația scriitorului va profita de finețea simțurilor sale... T. Vianu

Este un cunoscător perfect... E un contemplativ lucid, spiritual, cu o repede asociație intre lucruri aparent dispărute... G. Călinescu

Trecerea lui Russo prin viață a fost scurtă, atingand abia patru decenii, dar contribuția lui – in acest răstimp – e neindoioasă. Ceea ce izbeşte de la prima vedere e identitatea lui desăvarşită cu epoca şi anume nu numai pe anumite laturi ale operei şi acțiunilor lui, ci pe toate fețele acesteia... A. Dima

Russo are marele merit de a fi incercat să scoată anumite legi despre dezvoltarea literaturii,despre rolul ei social educativ şi cognitiv... V. Coroban

Russo a fost o inteligență critică, reprezentativă, utilă...un polemist viguros, admirabil prin justețea şi inlănțuirea argumentelor... Ş. Cioculescu

Distingandu-se printr-o inaltă ținută artistică, unită cu o rară bogăție de idei, opera lui A. Russo infruntă vremile, răminind mereu tinără şi plină de vigoare. I. Vasilenco 99


Lung şi anevoios a fost drumul pe care a trebuit să-l parcurgă opera modestului şi discretului Alecu Russo pană se poate impune ca una dintre cele mai semnificative şi reprezentative ale literaturii noastre paşoptiste, pană ce scriitorul să-şi ocupe locul meritat astăzi aproape necontestat de nimeni, alături de personalități ale generației lui de talia unui Mihail Kogălniceanu sau unui N. Bălcescu. E. Boldan

La 4 februarie 1859, Russo trece la cele veşnice, s-a sfarşit o viață zbuciumată asemănătoare unei bărci pe o mare furtunoasă. In fața morții, părăsindu-şi prietenii,işi afirmă incă o dată patriotismul: „Curaj, prieteni, deşteptați-mi Patria, dacă vreți să dorm in pace”. Această afirmație rezumă intreaga viață a lui A. Russo.

Biserica Bărboi din Iaşi unde se află mormintul lui Alecu Russo

100


Ion Ghica Nトピcut: 12

august 1816, Bucuresti Decedat: 7 mai 1897, Rトツari

101


Biografie:

•Născut în familia Ghica, era fiul logofătului Dimitrie Ghica și al Mariei Câmpineanu. •A luat în ianuarie 1936 examenul de bacalaureatul în litere, la Sorbona (Paris), după care

a urmat Școala de arte și manufacturi (1836-1837). În august 1938 a devenit absolvent al Facultății de Științe din Paris, cu o diplomă în științe matematice, absolvind în 1940 și Școala de mine din același oraș. În paralel a audiat cursuri la College de France (economie politică) și la Conservatorul de Arte și Meserii.

•S-a reîntors în 1941 în Moldova, unde a devenit profesor la universitatea fondată de

domnitorul Mihail Sturdza la Iași (Academia Mihăileană).În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, editează săptămânalul Propășirea.A făcut parte din conspirația din 1848, care dorea o uniune a Țării Românești și Moldovei, sub un prinț autohton, Mihail Sturdza.

•Conspirația eșuând, Ion Ghica revine în Țara Românească, unde, împreună cu Nicolae

Bălcescu și Christian Tell reactivează societatea secretă Frăția, înființată de ei în 1843 (între timp aderaseră la această societate și alți „pașoptiști”), care a fost motorul revoluției de la 1848.. Pentru că, ulterior, în corespondența sa personală și diplomatică, utiliza alfabetul masonic pentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru”.

•În timpul revoluției de la 1848, a fost trimis de către guvernul provizoriu ca reprezentant al acestuia la Istanbul, pentru a negocia cu guvernul turc. După înfrângerea revoluției, a rămas în exil la Istanbul; ulterior a fost numit de autoritățile turce în funcția de Bei al Samosului (1853 - 1859), unde a reușit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în războiul Crimeii. La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de la sultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Prinț de Samos.Ion Ghica şi Vasile Alecsandri la Istanbul, în 1855.

102


În 1859 după unirea Moldovei și Țării Românești a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă și devine prim-ministru în timpul lui Cuza si apoi în timpul lui Carol I al României. Natura sa neliniștită îl va face să participe și la mișcările antidinastice din 1870 - 1871.În 1881, a fost numit ministru român la Londra; a deținut această funcție până în 1889.A murit pe 7 mai 1897, la moșia lui de la Ghergani.

În afară de distincția în politică, Ion Ghica a obținut și o reputație literară prin ale sale Scrisori către Alecsandri, prietenul său de o viață, scrise la Londra și descriind vechea stare a societății românești care dispărea rapid. A fost și autorul unor scrieri relativ cunoscute în timpul său, precum ar fi: Amintiri din pribegie în 1848 și Convorbiri Economice. A fost primul care a susținut apariția unei industrii și al unui comerț național.

Opere publicate:

• •

Vademecum al inginerului și al comerciantului, 1848, 1865

• • • •

Poids de la MoldoValachie dans la Question d’Orient, 1838

Ajutorul comerciantului, al agricultorului și al inginerului, 1873 (coautor: Dimitrie A. Sturdza) Scrisori către Vasile Alecsandri, 1880 Amintiri din pribegie, 1848 Convorbiri economice, 1865 – 1875

103


Prezentarea textului - O calatorie de la Bucuresti la lasi inainte de 1848 O CAPODOPERA EPISTOLARA

Inclusa in randul scrisorilor catre Vasile Alecsandri, aceasta a douasprezecea epistola este localizata si datata „Ghergani, 20 iunie 1881". Criticul literar Nicolae Manolescu o considera, alaturi de alte scrisori, o capodopera. Ea ilustreaza deci specia literara a scrisorii (sau epistolei), iar prin caracterul sau memorialistic ramane o combinatie de fictiune si non-fictiune sau, cum afirma criticul mai sus amintit (in Istoria critica a literaturii romane, voi. I), o combinatie „intre stiinta si fictiune, istorie si biografism". Sa specificam si faptul ca scrisorile lui Ghica - cea mai reusita ilustrare a memorialisticii in literatura noastra -, desi au fost de obicei prezentate separat sau secvential, formeaza totusi un corpus, o unitate: aproape fiecare scrisoare are un final deschis sugerand permanenta legatura cu intregul corp epistolar. Aceste concatenari se regasesc si in cadrul textului de fata.

Titlul scrisorii nu ilustreaza unitatea textului. Brodata aparent pe motivul calatoriei, epistola se organizeaza in jurul mai multor nuclee de interes, provocate, asa cum afirma Tudor Vianu, de „izvorul cald al amintirii".

Prima parte a scrisorii este subsumata motivului amintit, introdus printr-un pasaj de mare frumusete a limbii, „o capodopera de limba romaneasca de la finele secolului XIX" (Nicolae Manolescu). 104


TREN DE PLACERE (fragment din text) ,Iubite amice, Azi te pui in tren la 9 seara, dupa ce ai pranzit bine la «Hugues» sau la «Brofft», arati tichetul conductorului care vine si ti-l timbreaza cu clestele, fumezi o tigara, doua pana la Ploiesti; acolo iti bei ceaiul in ticna, te intorci in vagon, apoi te infasuri bine in tartan, iti pui paltonul capatai, te lungesti pe canapeaua de catifea rosie sau in vagonul-pat, dormi ca acasa vreo noua ceasuri si, la opt dimineata, te destepti la Roman. Aici cafea cu lapte, cu un kipfel, doua, si 17 ceasuri, minut cu minut, dupa ce ai plecat din Bucuresti, te gasesti transportat pe malul imbalsamat al Bahluiului, in fosta capitala a fostului principat al Moldovei, unde ajungi dormit, mancat si odihnit. Calatoria, mancare cu bacsis cu lot, te-a costat 80 de franci. Ei, vezi, acum 40 de ani nu era asa.„ Stil si veridicitate

•Ion Ghica deschide paginile rememorarii prin locutiunea verbala asteptata: ,Jmi aduc

aminte".Descrierea calatoriei din timpurile trecute, care invadeaza textul, poate fi privita din mai multe perspective. Una ar fi aceea a resorturilor lingvistice si implicit stilistice care actioneaza. Spre exemplu, ea, calatoria, incepe cu un flux narativ precipitat: „alergatura, dupa care „trosc, pleosc, intra in curte opt cai cu doi surugii, precedati de un ceaus calare. Cat te stergi la ochi insirase caii (); intr-o clipa eram la capul Podului Targului de Afara, Bariera Mosilor de astazi; chiuiau si plesneau ()" (s.n.). Dialogurile sunt, de asemenea, scurte, concise. Apoi textul incepe sa treneze (Jata-ma dar oprit in drum. Domnul stie cat"), asemenea calatoriei care, in sfarsit incheiata, este contabilizata ferm, ca un final de demonstratie: „Calatoria de la Bucuresti la Iasi ma costase 800 de lei vechi, aproape 300 de franci, afara de cele cinci zile de osteneala, de suferinte si de necazuri". 105


O alta perspectiva asupra textului calatoriei ar fi aceea a veridicitatii evenimentului narat. Incidentul cu trasura, careia i se rupe o osie si ramane in trei roate, prilejuind viitorului bey de Samos momente neplacute si hotarari eroice {„atunci m-am hotarat sa deham si eu pe celalalt sauas si am luat-o la fuga spre posta, in voia lupilor care incepuse a urla"), poate fi realitate sau fictiune. Nicolae Manolescu constata ca, la fel ca si la alti contemporani, si la Ion Ghica „tablourile de epoca se prelungesc cateodata intr-o directie pur romanesca, dand la iveala pasaje care traiesc mai bine in dimensiunea romantului de aventura decat in aceea a adevarului istoric al evocarii". Textul se inscrie, oricum, in linia autenticului si a reconstituirii fidele, iar Ghica ne-a oferit de obicei accidentalul ridicat la tipicitate. incanta notatia rapida care surprinde esentele, apanajul unui spirit obiectiv, globalizator. Urziceni este „capitala judetului Ialomita, oras inecat in mocirla dintr-un capat la altuT Focsani este „oras a doua principate, capitala a doua judete, a Slam-Ramnicului pentru Muntenia si a Putnei pentru Moldova".

In audienta la domnitor

Al doilea nucleu de interes al textului este de esenta biografica si surprinde mai intai relatia autorului cu domnitorul de atunci al Moldovei, Mihai-voda Sturdza, catre care Ghica venise cu cuvant si cu scrisoare din partea boierilor munteni. Intentiile unioniste cuprinse in scrisoare sunt si bine, si prudent primite de catre domnitor. Fizionomia obrazului domnesc la citirea epistolei este surprinsa de un ochi foarte atent, parca nealterat de trecerea anilor: „Pe cand domnul citea, chipul i se lumina, figura lui, mai totdeauna posomorata, dobandise un zambet de sat'usfactiune, luase o espresiune de blandeta. Dupa ce a ispravit citirea, a ramas cateva momente ganditor, cu ochii in jos, intr-o stare de reflectiune melancolica, apoi pune scrisoarea pe masa si, ridicand ochii asupra mea, imi zise ca era foarte magulit de sentimentele de stima si de incredere cei esprimau boierii munteni, dar ca realizarea acelor dorinti era intempestiva." 106


Vocatia intemeierii

•Al

treilea nucleu de interes al textului trece in prim-plan vocatia de intemeietori a oamenilor generatiei sale. Dorinta de reconstituire a epocii este dublata, in scrisul lui Ghica, de aceea a statornicirii unei certitudini: rolul important pe care l-a jucat generatia sa in faurirea Romaniei moderne. Cum observa Nicolae Manolescu, autorul se simte (ca si Heliade!) marginalizat. De aceea textul sau capata acum accente imnice, intr-o frazare cadentata, dominata de placerea rememorarii: „Grei, dar placuti ani am petrecut noi impreuna; mult am luptat noi, tinerii de pe atunci, cu prejudetele si cu obiceiurile cele rele, mult am apropiat noi clasele intre dansele; multe idei gresite de ale batranilor si de ale boierilor am spulberat si multe idei moderne am implantat in spirite; multa rugina am curatit de pe multi. Am facut-o, respectand credintele fiecaruia, cinstind perii cei albi, laudand si admirand fapta buna, ori de unde venea, si venerand pe acei cari iubeau tara si dreptatea.„ Concluzii

•Dincolo

de sfera ideatica, subliniem elemente de stil definitorii ale textului, ca de exemplu inversiunea, arta ritmului interior, exprimarea de tip metaforic, valorile subiacente ale pronumelui de pers. 1 plural (exprimat sau inclus), acestea si altele vadind arta rememorarii.

•Acest

remember este bine sustinut de racordarea la autenticitatea cuvenita memorialistului. Scriitorul aduce in fata viitorului cazul poetului Grigorc Alexandrescu, „inchis la agie la Bucuresti"' fiindca o fabula a sa fusese interpretata de consulul general al Rusiei ca fiind cu tendinta, sau al unui profesor din Academia Mihaileana, destituit fiindca enuntase „idei liberale". Si alte informatii sunt de certa valoare istorica, reinviind o epoca. Autorul noteaza: „cuvantul progres era proscris", si aminteste cazul revistei „Propasirea", careia „vestitul cenzor Florescu" i-a refuzat mai intai titlul, apoi „i-au taiat firul vietii.

•Imaginea principatelor romane de atunci prinde contur in paginile memorialistului. „Resortul sau psihologic este - nota Tudor Vianu - placerea amintirii", din care se naste un „document de vivacitate unica".

107


108


Constache Negruzzi Nトピcut:

1808, Romテ「nia

Decedat:

24 august 1868

109


Cronologie

•1808 – Se naște la Trifeștii Vechi (Iași) Costache Negruzzi, fiul paharnicului Dinu Negruț și

al Sofiei Hermeziu. După ce învață în casă limba greacă și franceză, își însușește limba română cu un dascăl de la Seminarul de la Socola, episod povestit cu mult umor în Cum am învățat românește. Adevărata românească o învață după cărțile populare Floarea darurilor și Istoria lui Arghir și a prea-frumoasei Elene și după cartea lui Petru Maior Despre începutul românilor – „Astfel Petru Maior m-a învățat românește.“

•1821/1822

– Familia părăsește Iașii în urma mișcării eteriste, stabilindu-se la moșia Șărăuți din ținutul Hotinului, apoi la Cernăuți, unde viitorul scriitor a avut privilegiul de a-l cunoaște pe Aleksandru Pușkin, exilat aici de autoritățile țariste.

•1823 – Familia se întoarce la Iași. •1826 – Moare tatăl scriitorului, Dinu Negruț. •1825/1835 – În urma morții tatălui, ocupă diverse funcții administrative, de la aceea de diac la vistierie până la cea de secretar al Adunării Obștești.

•1835 – Traduce Triizăci ani sau viața unui jucătoriu de cărți după opera cu același titlu a lui Victor Ducange și M. Dinaux.

•1836 – În Muzeul Național (nr. 36, 37) apare Corespondența dintre doi români, unul din

Țara Românească și altul din Moldova, pe de o parte I.H. Rădulescu, pe de alta C. Negruzzi, pe teme lingvistice de mare actualitate: simplificarea alfabetului, introducerea neologismelor, limba română unitară.

•1837

– Traduce, la îndemnul lui Heliade care proiectase acea vestită Bibliotecă universală, Angelo, tiranul Padovei și Maria Tudor, drame ale lui Hugo. Publică poemul Aprodul Purice, sursa de inspirație fiind o legendă din O samă de cuvinte a lui I. Neculce, gândit drept un fragment din proiectata epopee Ștefaniada. 110


1837/1838 – Curierul de ambe sexe al lui Heliade publică nuvela romantică Zoe, apoi traducerea poemului Șalul negru de Aleksandr Pushkin.

1839 – Tot în Curierul de ambe sexe publică povestirea anecdotă Au mai pățit-o și alții, în Albina Românească apare Regele Poloniei și domnul Moldovei.

1840 – Apare la Iași Dacia literară sub direcția lui Kogălniceanu, a lui Alecsandri și a lui C. Negruzzi. În chiar numărul 1 al Daciei literare apare nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul,care este de asemenea si prima nuvela istorica din literatura română. G. Călinescu afirmă: „Numele lui C. Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică «Alexandru Lăpușneanul», care ar fi devenit o scriere celebră ca și «Hamlet«» dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale“. Face parte din comitetul de direcție al Teatrului Național din Iași, alături de Kogălniceanu și de Alecsandri. Publică în Albina Românească nuvela Provințialul, devenită Fiziologia provințialului.

1842 – În Albina Românească apare Păcală și Tândală sau Morala moldovenească: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu).

1844 – În Propășirea apare prelucrarea Toderică după Federigo a lui Prosper Merimée, care nemulțumește autoritatea domnească; autorul este exilat, iar revista oprită. Tipărește Vânătorul bun, o carte pe tema vânătorii pe care Odobescu o cunoaște, devenindu-i model pentru Pseudokinegeticos, operă terminată cu un fragment negruzzian.

• •

1846 – În Almanahul de învățătură apare nuvela istorică Sobieski și românii.

1849 – La Teatrul Național din Iași se reprezintă vodevilul Doi țărani și cinci cârlani, devenit Cârlanii.

1850 – Este numit director al departamentului finanțelor; devine membru al unei loji masonice din Iași.

1848 – Conservator în gândire, un cumpătat, având relații bune cu domnitorul, Negruzzi nu este printre participanții la evenimentele revoluționare din acest an.

111


1851 – Publică farsa într-un act Muza de la Burdujeni la sfârșitul căreia Negruzzi adaugă o notă: „Noi am zis - nu ne mai aducem aminte unde - că sunt mulți care schingiuesc și sfâșie frumoasa noastră limbă și în loc de creatori se fac croitori, și croitori răi. Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie crezând că facem un bine arătând ridicolul unor asemine neologiști“.

• •

1853 – Negruzzi scoate revista Săptămâna.

1857 – Apare volumul Păcatele tinereților, care cuprinde toate scrierile lui Negruzzi grupate în patru cicluri:

1855 – În România literară a lui V. Alecsandri apar Istoria unei plăcinte și Ochire retrospectivă.

I. Amintiri din junețe (Cum am învățat românește, Zoe, O alergare de cai); II. Fragmente istorice (Aprodul Purice, Alexandru Lăpușneanul, Sobieski și românii, Regele Poloniei și domnul Moldovei); III. Neghină și Pălămidă (Cârlanii, Muza de la Burdujeni); IV. Negru pe alb (Scrisori de la un prieten).

• • •

1862 – În revista Din Moldova apar Studii asupra limbii române. 1866 – La înființarea Societății Academice Române este numit membru al acesteia. 1868 – C. Negruzzi moare la Iași, fiind înmormântat la moșia sa Trifești. 112


Activitatea literară

•Negruzzi

debutează cu traducerea poeziei Șalul negru după Alexandr Pușkin. Apoi întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să întrebuințeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în românește, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) și pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reușite cităm Uriașul. O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută împreună cu Alexandru Donici.

•Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul și calitățile poetice scad de la un moment și de aci încolo este numai o cronică rimată.

•Poetul începe prin a ne descrie starea liniștită a Moldovei care scăpase de războaie.

Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ștefan este departe de hotarele ungurești, hotărî să facă o năvălire în principat ca să se răzbune împotriva lui Ștefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile pe care încep să le facă ungurii sunt însă aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata dușmană. Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din Roman și-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul a trimis în pripă un curier la Ștefan și în același timp a luat oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic dacă ar sosi mai înainte.

•Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele

tinerețelor (1857). În prima intră Amintirile din junețe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) și O alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu expresiuni nimerite. Fiziologia provințialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română. 113


Tot în această grupă intră și povestea Toderică, jucătorul de cărți (1844), imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărți care pierduse toată averea, și găzduind odată pe Iisus Hristos și pe Sfântul Petru, a obținut ca răsplată trei lucruri: cărțile pe care le avem în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să aducă câștig lui Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa că oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin șiretenia lui.

Această glumă nevinovată, despre care însuși Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretențiune literară, supără grozav clerul și administrația din acel timp -1844 - încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista Propășirea a fost suspendată.

Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este Alexandru Lăpușneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referință ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părți, fiecare purtând un motto, care este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis de Tomșa, care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpușneanu, care mai domnise o dată, vine cu oști turcești ca să reintre în posesia tronului.

A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăți. În unele se găsesc observări critice și satirice asupra obiceiurilor societății; în alte notițe despre diferiți scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale sau povestiri din istoria țării. Tonul este în genere glumeț, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase și tratează și asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie și la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru pe alb.

Negruzzi ia parte la discuțiile cu Ion Heliade Rădulescu și cu ardelenii și înfățișează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informații de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voiește să cunoască viața socială și culturală a epocii dintre 1838-1839. 114


Negruzzi s-a ocupat și de teatru. Știm că a fost unul din cei care au pornit mișcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză și a scris și lucrări originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) și Muza de la Burdujeni (1850), în care își propune să ridiculizeze pe puriști și neologiști.

Capodopera a prozei noastre, nuvela "Alexandru Lapusneanul" a aparut in 1840, in primul numar al revistei Dacia literara, confirmand dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu in articolul-program.

Nuvela prezinta un episod din istoria Moldovei, in fragmente simetrice, cu o gradatie dramatica si de o maxima concentrare. - cei cinci ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569).Punctul de plecare al nuvelei se afla in "Letopisetul" lui Grigore Ureche, fara nici o intentie insa de "reconstituire" istorica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artisti c si mai putin ale adevarului istoric.Actiunile lui Lapusneanu sunt puse in slujba mentinerii si cresterii autoritatii domnitorului, in interesul tarii, impotriva marii boierimi feudale framantate de intrigi si de lupte pentru domnie.

In componenta nuvelei intra patru capitole, fiecare avand cate un motto semnificativ si rezumativ, totodata. Astfel, "Daca voi nu ma vreti, eu va vreu...", se refera la conflictul anuntat inc din expozitiune, dintre Lapusneanu si boierii sustinatori ai lui Stefan Tomsa. Cel de-al doilea capitol, al carui motto este: "Ai sa dai sama, Doamna!", starneste interventia damnei Ruxandra in a tempera conflictul generator de ura si razbunare. "Capul lui Motoc vrem..." reprezinta punctul culminant al nuvelei, gradat in trei tablouri: cuvantarea ipocrita a domnitorului in biserica din Suceava, ospatul de la palatul domnesc si uciderea celor 47 de boieri, dupa care urmeaza "dreptatea" facuta multimii prin sacrificarea lui Motoc. Ultimul capitol, "De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu" este al finalului tragediei si al deznodamantului, totodata, prin moartea lui Lapusneanu otravit de boierii Spancioc si Stroici cu complicitatea domnitei Ruxandra si a mitropolitului Teofan.Subiectul urmeaza o desfasurare ascendenta si o clasica evolutie a momentelor. 115


In centrul nuvelei, Negruzzi il aseaza pe Domnul Moldovei, toate celelalte personaje sau fapte fiind orientate spre reliefarea personalitatii acestuia.Apreciat constant drept un erou romantic, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice, Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, bine individualizat. Individualizarea si definirea caracterologica a lui Lapusneanu atinge o expresivitate nemaiintalnita pana la 1840 si inca neegalata in nuvela istorica romaneasca ulterioara.

Negruzzi pune oamenii sa vorbeasca si sa se miste, povesteste unele evenimente, descrie cateva tablouri, si formuleaza, din cand in cand, dar in termeni succinti si cu multa rezerva, judecati de valoare asupra personajelor sale si a situatiilor in care se gasesc. Printre toate aceste mijloace, spre deosebire de cronica lui Ureche, scena dramatica dialogata domina ansamblul compozitiei. Povestirea nu intervine decat pentru a infatisa evenimente care pregatesc si explica scenele de dialog.

Negruzzi insoteste replicile dialogului de observatii asupra fizionomiei personajului, care reflecta trairile sale interioare. ("...a carui ochi scanteiara ca un fulger"). Interogatiile si exclamatiile Lapusneanului, retezarea taioasa a vorbelor interlocutorului sau, succesiunea rapida a raspunsurilor, exprima ritmul starii sale sufletesti. Vorbirea lui devine dramatica, traita la cote inalte ale simtirii omenesti.

Cu o intuitie psihologica notabila, Negruzzi isi lasa personajul sa se delantuie intr-o furie si o manie galgaitoare, dezvaluin paroxismul momentului trait prin amanunte fizionomice: "Radea; muschii i se suceau in rasul acesta, si ochii lui hojma clipeau".Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica remarcabila, crutandu-l pe Motoc pentru ca ii este "trebuitor" ca sa se mai usureze de "blestemarile norodului". Scena aceasta adauga alte trasaturi portretului domnitorului: luciditate, duritate si ironia.

In deschiderea celui de-al treilea capitol (punctul culminant al nuvelei) cititorul este prevenit despre dramatica derulare a faptelor ce vor urma: "impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat...". Domnitorul, ca un mare actor, isi regizeaza, astfel, scena, urmarind cu atentie reactiile celorlalti. Stapan al artei disimularii, el dovedeste inteligenta, tact, dar mai ales un echilibru interior desavarsit. 116


Lupta dintre boieri si slugile inarmate ale Lapusneanului alcatuieste o secventa scurta, in care miscarea se epuizeaza fara comentarii, vazuta de la distanta, intr-un decor redus la minim. Abundenta verbelor la imperfect, timpul miscarii care semnifica acea ultima zbatere deznadajduita, inclestarea stingandu-se in sangele amestecat cu vinul pe lespezile de piatra, il consacra pe Negruzzi ca "pictor al unei literaturi".Cinismul, sangele rece, coportamentul fata de Motoc, dezvaluie o fata diabolica a domnitorului.

Pentru prima data in literatura romana, Negruzzi surprinde psihologia colectiva. Multimea adunata la poarta curtii domnesti "se intarata de mult in mai mult". Dezorientata, nestiind sa-si exprime doleantele, "prostimea ramase cu gura cascata... Venise fara sa stie pentru ce au venit si ce vrea. Incepu a se strange in cete, cete si a se intreba unii pe altii ce sa ceara". Apoi, ca intr-un suvoi, toate glasurile "se facura un glas" si el striga: "Capul lui Motoc vrem".

Stilul nararii faptelor este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu cate un calificativ ("marsavul", "curtezan", "ticalosul"). Predomina naratiunea si dialogul pe fondul realist al actiunii. Prin reconstituirea istorica, prezentarea unui erou de exceptie, utilizarea antitezei, nuvela apartine romantismului. Insa obiectivitatea stilului, si sobrietatea lui, concizia, sunt trasaturi clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factura populara, este expresiv (" a sugui", "gloata", "norod", "sa faca din tantar armasar"). Doar in naratiunea si comentariul autorului pot fi intalnite neologisme. Ridicandu-se peste stilul cronicaresc, Negruzzi retine doar atmosfera scrisului arhaic prin topica frazei ce se supune, uneori, canoanelor textului initial.Lapusneanul nu este un model, ci un tip de domnitor crud, ce devine un simbol al tiraniei.

Sotia sa, Doamna Ruxandra ocupa un rol minor. Prin firea ei slaba, firava, lipsita de hotarare si personalitate, inclinata sa asculte pe altii, miloasa, ea este totusi fiica, sora si sotie de domn. Doamna Ruxandra este un instrument, atat al sotului, cat si al lui Spancioc, care se foloseste de slabiciunea ei temperamentala in otrvirea Lapusneanului.

Vornicul Motoc e tipul intrigantului politic, inteligent si abil, care vinde domn dupa domn, cu o slugarnicie ce-l dezgusta si pe Lapusneanu. Cu o ura si un dispret total fata de popor, el este un personaj mult mai malefic decat domnitorul.

Cuviosul Teofan indeamna cu amabilitate pe Doamna Ruxandra sa-si ucida sotul, lasand in seama lui Dumnezeu hotararea pe care aceasta o va lua, dar se pregateste in acelasi timp, pentru instalarea noului domn.Eroii, incepand cu Alexandru si terminand cu gingasa Doamna Ruxandra sunt victime si calai in acelasi timp.George Calinescu, referindu-se la valoarea operei, afirma: "ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei117 limbi universale".


Casa memorială Costache Negruzzi de la Hermeziu.

118


Vasile Alecsandri-exponent al perioadei pasoptiste

119


Biografie Primii ani

• Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După

unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. Și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.

• Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din cânticelele comice.

Vasile Alecsandri tipărit pe un timbru poştal

120


Anii de formare

•În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul

Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o.

• În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negruzzi a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența.

•◊ În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași

și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.

121


Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.

Vasile Alecsandri și Ion Ghica la Istanbul în 1855

122


• În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște

pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.

123


Exilul

•Vasile

Alecsandri a fost unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848. Mișcarea revoluționară din Moldova a avut un caracter pașnic (fiind denumită în epocă „revolta poeților”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiție redactată de catre Vasile Alecsandri.

•După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește

prin Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.

•În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la Paris.

• Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie. Anii de maturitate

•Nicolae Bălcescu, prietenul lui Vasile Alecsandri, moare la Palermo în 1852. Între anii

1852-1853, Alecsandri rămâne pentru mai multă vreme în Franța. În vara anului 1853, pornește spre sudul Franței, într-o călătorie spre Pirinei, Marsilia, Gibraltar, Tanger, Africa, Madrid, o călătorie care va lăsa urme în creația sa poetică, în gustul pentru exoticul mauro-hispanic.

•În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie

1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabilește la Mircești, unde rămâne până la sfârșitul vieții, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice. 124


În 1882 este ales președinte al secției de literatură a Academiei. Călătorește în Franța pentru a primi premiul oferit de felibrii; este sărbătorit la Montpellier. Îl vizitează pe ambasadorul României la Londra, prietenul său Ion Ghica. Pleacă la Paris în 1885, ca ministru al României în Franța. În 1889, primește vizita poeților francezi Sully Prudhomme și Leconte de Lisle.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, după o lungă suferință, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceș.

Alecsandri la bătrânețe

125


Activitate culturală

A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.

În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.

Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Alecsandri și Junimea

În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română.

Cu ocazia serbărilor de la Putna din 1871, poetul trimite două cântece care au însuflețit marea masă de oameni: Imn lui Ștefan cel Mare și Imn religios cântat la serbarea junimei academice române. În același an Titu Maiorescu publică în Convorbiri literare studiul Direcția nouă în poezia și proza românească în care spune: „În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul <Doinelor și lăcrimioarelor>, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura țării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ... “

126


Opera. Evoluție și tendințe •

În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României.

În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii. În 1857 este membru al unei loji francmasonice din capitala Moldovei.

În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. Tot în anul 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I, Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”. 127


Istoria unui galbân •

Istoria unui galbân traversează societatea românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Modalitatea folosită de autor (dialogul între un galben și o pară, în care își povestește aventurile) îi oferă posibilitatea - ca în literatura picarească - să frecventeze medii variate, surprinzând fizionomia morală a fiecaruia. Într-adevar, "banul este cea mai sigură peatră de cercare a firei omenești...". Călatoriile succesive ale galbenului, prin buzunarele diferitelor personaje, dezvăluie "cîtă mârșăvie plină de dezgust este ascunsă înlăuntrul unor bipede..." Istoria unui galbân și a unei parale se detașează prin amploare, construcție ingenioasă și valoare artistică. Pentru cititorul de astăzi, ea suscită un dublu interes, literar și cultural.

Circulaţia monetară în prima jumătate a secolului al XIX-lea reunea un număr foarte mare de monede, provenite din mai multe țări, datorită schimburilor comerciale intense la gurile Dunării: monede turcești, austriece, rusești, dar și italiene, polene, olandeze și spaniole. Se foloseau asprii, banii, copeicile, ducații, florinii, creițarii, leul sau talerul de argint, ortul, paraua. Galbenii aveau valoare mai mare și purtau diverse denumiri (frederici împărătești, ungurești, carolini, olandezi).

Duelul ținea de moda adusă de „bonjuriștii” educați în Occident, ca și echitația, jocul de cărți, balul mascat, fumatul și ținuta vestimentară (frac, joben, baston de promenadă, monoclu).

Romanul picaresc și picaroul ca personaj apar în literatura spaniolă într-o scriere anonimă din 1554 – Lazarillo de Tormes - și capătă consistență în mai multe literaturi europene din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, prin creațiile unor mari scriitori: Cervantes, Lesage, Daniel Defoe, Henry Fielding. Termenul picaro provine din limba spaniolă și are mai multe sensuri: vagabond simpatic, lichea, pungaș, golan, șmecher, malițios.

Romanul picaresc, ca variantă a romanului de aventuri, are trăsături distincte: o mare bogăție epică ce provine din numeroasele peripeții ale eroului, din multitudinea mediilor sociale și umane, din observații morale consistente și dintr-o perspectivă accentuat satirică.

128


Picaroul se caracterizează prin inteligență, abilitate practică, spirit de observație; deși recurge la minciună și înșelătorie, se dovedește adesea naiv sau fanfaron.

Picarescul persistă și după dispariția speciei românești care l-a impus; elementele picarești reapar în proza secolului al XIX-lea (Bancnota de un milion de lire de Mark Twain). Alegerea unui asemenea picaro insolit în povestirea lui Vasile Alecsandri reflectă spiritul timpului: banul a devenit măsura supremă a lucrurilor și a oamenilor, lui i se deschid toate ușile, este primit în orice casă, de la colibă până la palat.

„Capodopera acestui gen de proză (istorică și critică) o constituie nuvela Istoria unui galbân și a unei parale, nuvelă de tip picaresc, în care aventurierul este un galben. Dacă modelul stilistic al nuvelei este împrumutat, în schimb, observația și notarea exactă a tipurilor aparțin din plin lui Alecsandri: imaginea Moldovei rezultată de aici este fără fard, câteodată plină de cruzime (ca în episodul țiganilor), întotdeauna de o mare exactitate. Naturalețea dialogului, schimbul spontan de replici, capacitatea autorului de a schița un portret prin câteva linii fac din această proză o capodoperă a literaturii pașoptiste.” 1981)

(Mihai Zamfir, Literatura pașoptistă, în volumul colectiv Sinteze de litaratura română,

Tragicul presupune un conflict între erou și destin (în tragedia antică greacă) sau între datorie și pasiune, rațiune și sentiment (în tragedia secolului al XVII-lea). În literatura modernă, după dispariția tragediei ca specie, tragicul este valorificat în dramă, dar și în speciile epice ample, nuvelă și roman, unde are alte surse: confruntarea individului cu istoria, lupta între instinct și aspirația spre ideal, între iubire și interes, etc. Dramaticul implică un conflict puternic între două sau mai multe forțe opuse: idei, sentimente, atitudini, persoane sau categorii, clase sociale. Oricât de puternic ar fi conflictul, el nu conduce în mod obligatoriu la moartea eroului/eroilor, ca în tragedie, dar generează suferință sau chiar nebunie. 129


• Imagini reprezentative pentru opera Istoria unui galbân

publicată pentru întâia oară în revista Propășirea, în 1844.

130


Balta – Albă Afirmația criticului George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent,

vizează tema civilizației hibride, întâlnită în diverse opere ale lui Vasile Alecsandri și ale scriitorilor pașoptiști, dar realizată magistral în povestirea Balta – Albă: „Sinteza între Occident și Orient, ce forma însăși structura intimă a ființei sale, o face Alecsandri în spiritualul tablou al civilizației române, așa cum o vede un francez la Balta – Albă.”

Întors recent dintr-o călătorie în Occident, scriitorul petrece la Balta – Albă o scurtă perioadă de odihnă, în vara anului 1847. Impresiile lăsate de acest loc devin surs de inspirație pentru povestirea Balta – Albă, scrisă în 1847 și publicată în 1848.

Tema civilizației hibride, în care conviețuiesc forme orientale și occidentale, moderne și arhaice se grefează în povestire pe tema călătoriei. Cum „contrasturile originale” sunt mai pregnante pentru ochiul străinului, Alecsandri utilizează motivul literar al „călătorului străin”, impus în scrierile iluminiștilor francezi din secolul al XVIII – lea (Montesquieu, Scrisori persane), procedeu des întâlnit și la prozatorii noștri din perioada pașoptistă. Relatarea călătoriei la Balta – Albă este pusă pe seama unui francez, implicat ca protagonist al întâmplării, căruia i se atribuie o perspectivă exterioară (occidentală) în observarea critică și satirică a civilizației românești a epocii.

Povestirea Balta – Albă este o narațiune subiectivizată, care se limitează la relatarea unui singur fapt epic: călătoria la Balta – Albă. Subiectul povestirii cuprinde întâmplările neobișnuite prin care trece francezul. Acestea sunt situate într-un plan al trecutului (evocarea), fiind înfățișate cu umor. Suspansul este întreținut de contrastul dintre așteptările călătorului străin și realitățile descoperite. În povestire, strânsa relație dintre narator și receptor presupune: oralitate, ceremonial, atmosferă, aspecte realizate aici prin tehnica povestirii în ramă, care face relatarea mai credibilă.

Puține personaje sunt implicate în situațiile neobișnuite ale povestirii. Protagonistul și naratorul întâmplărilor este străinul, călătorul francez, tânăr ieșit pentru prima dată din ținuturile natale, care întâlnește o altă civilizație.

Modalitățile narării prezente în text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominantele stilistice sunt oralitatea și comicul (cu formele sale:umor, ironie sau autoironie).

131


În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri.

Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire.

O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende.

Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei.

„După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce sa numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>”. (Eugen Simion, Dimineața poeților, Cartea Românească, p.11)

132


Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura dintre ele.

133


Pastelurile

• •

Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.

Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești 134 ale naturii).

Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.


Autorul dramatic •

În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.

Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din București.

Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri: „A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.

135


Volume de teatru. Comedii

•Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850) •Chirița în provinție (1855) •Chirița în voiagiu (1865) •Chirița în balon (1875) Volume de poezie

•Pasteluri, 1868 •Poezii populare. Balade (Cântice bătrânești), 1852 •Poezii populare. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853 •Doine și lăcrămioare, 1853 Proze

•Istoria unui galben •Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența •Iașii în 1844 •Un salon din Iași •Românii și poezia lor •O primblare la munți •Borsec •Balta-albă •Călătorie în Africa. •Un episod din anul 1848 136


Proze din periodice

•Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir •Melodiile românești •Prietenii românilor •Lamartine •Alecu Russo •Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873) •Din albumul unui bibliofil •Vasile Porojan •Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880) •Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri Drame

•Cetatea Neamțului •Lipitorile satelor •Sgârcitul risipitor •Despot Vodă, dramă istorică •Fântâna Blanduziei •Ovidiu 137


Concluzii •

Rolul de îndrumător cultural și literar pe care l-au avut Ion Heliade – Rădulescu, în Muntenia, și Mihail Kogălniceanu, în Moldova, a avut o importanță majoră în modernizarea literaturii noastre în perioada pașoptistă.

În domeniul prozei, își scriu acum operele fundamentale autori precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo și Nicolae Bălcescu. Unii, în spiritul impus de revista Dacia literară, vor cultiva filonul istoric: nuvela Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi, Românii supt Mihai-voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cântarea României de Alecu Russo etc. Alții vor merge pe linia memorialisticii, a faptului trăit (Costache Negruzzi, Negru pe alb) ori pe cea a însemnărilor de călătorie, precum Vasile Alecsandri în O plimbare la munți, Călătorie în Africa sau Grigore Alexandrescu în Memorial de călătorie. Există însă și o altă zonă a prozei, critică, ironică, acidă, plină de luciditate, întâlnită la Vasile Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde multe dintre deficiențele unei societăți în plină transformare în Balta – Albă, Borsec, dar mai ales în Istoria unui galbân, gen de proză în care situațiile și personajele, la limita caricaturii, stârnesc râsul.

Poezia pașoptistă pune bazele liricii moderne românești. Tematica se lărgește enorm față de epoca premodernă. După anul 1830, melancolia adâncă, organică, va învălui versurile tuturor poeților. Se cultivă meditația pe teme romantice (ruine, morminte, nestatornicia soartei), evocarea trecutului glorios, descrierile de natură, se face apel la folclor.

Speciile clasice (epistola, satira, fabula) coexistă cu cele romantice (meditația, elegia). Turnarea în tiparele secolului precedent a noutăților de natură romantică se explică prin faptul că literatura noastră nu a avut un clasicism profund și individualizat. Pe de altă parte, majoritatea romanticilor pașoptiști au primit o educație clasică.

Atmosfera poeziei „noi” este prezentă într-o serie de creații precum cele ale lui Grigore Alexandrescu (Anul 1840, Meditație, Umbra lui Mircea.La Cozia), Ion Heliade-Rădulescu (Zburătorul), Vasile Alecsandri (Doine), Dimitrie Bolintineanu (Legende istorice) etc. Fără această etapă, ar fi fost mai greu de imaginat apariția lui Mihai Eminescu. 138


Bibliografie

Calinescu G. Istoria limbii romane de la origini pana in prezent, Ed. Minerva, Bucuresti, 1986.

Ivascu George, Istoria literaturii romane , Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1969. I. Capitolul Indrumatori si programe literare scoate in evidenta rolul lui Ion-Heliade Radulescu si pe cel a lui Mihail Kogalniceanu, analizand ideile cuprinse in articolele-program scrise de acestia si publicate in presa timpului.

Manolescu Nicolae, Istoria critica a literaturii romane, I, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1997. Capitolul Doctrina literara prezinta ideologia de tip romantic a perioadei pasoptiste, care ia in stapanire treptat nu numai domeniul istoric, social si politic, dar si pe cel literar.

Din presa literara romaneasca a secolului XIX. Volumul este alcatuit dintr-o selectie a manifestelor literare aparute in publicatiile din epoca pasoptista si postpasoptista.

• •

Cornea Paul, De la Alexandrescu la Eminescu, Bucuresti, 1966.

• •

www.wikipedia.ro

ESEUL - Literatura romana. Pregatire individuala pentru proba scrisa a examenului de bacalaureat. www.scribd.com 139


Proiect realizat de: • Amaritei Radu • Dimofte Teodora • Doroftei Ximena • Dragomir Irina • Filimon Marius 140


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.