Ne începem viaţa minţind. Prima bâzâială de bebeluş, de genul ”mie foame, undeai pus sânul ăla?”, era stratagema prin care o determinai pe maicăta să facă tot ce vrei. Câteodată nuţi era foame, doar că te plictiseai şi aveai senzaţia că nu te băga nimeni în seamă, în afară de peştişorii ăia cam idioţi, de plastic, atârnaţi deasupra pătuţului. În următorii ani, părinţii ne cer să nui minţim niciodată, deoarece e oribil să minţi şi, în plus, ajungi în iad. Dar părinţii sunt primele persoane care ne mint. ”Vine Moş Crăciun şiţi aduce o bicicletă, dacă iei media 10 la matematică. Am zis la matematică, nu la sport!” (Iată şi explicaţia pentru care eşti copil obez). ”Pe copii îi aduce barzan cioc. Mai întreabă odată dacă barza are picioare mişto şi te pocnesc de nu te vezi!”. ”Nu, eu şi taicătu nu ne certam, aveam doar o discuţie amiabilă. Farfuriile sparte din bucătărie sunt acolo din cauză că tocmai sa produs un cutremur cu epicentrul în zona Vrancea”. Peste câteva luni, când afli de la Mărmureanu că na fost niciun cutremur, afli concomitent că ai tăi divorţează. Ei o ţin pea lor că nu e divorţ, că e doar o separare temporară, dar din spatele lor, avocaţii îţi fac un semn discret, ca la licitaţie. E clar. Faza a doua a acestui divorţ delicat este că mama şi tata se întrec în aţi face promisiuni căţi vor aduce soarelen ţiplă cu pampon şi, mai important deatât, un smartphone. Am asistat odată la o diversiune. Doi prieteni de familie au hotărât să divorţeze la bine şi la rău, până când scandalurile financiare îi vor despărţi. Au doi copii. Adi avea 12 ani şi a ales să rămână cu tati. Surioara lui, Adriana, avea 14 ani şi sa decis să rămână cu mami. Apropo, nu mă mir că doi oameni care şiau botezat copiii Adrian şi Adriana au divorţat. ”Adi, dacă rămâi cu mine, îţi cumpăr căţelul mult visat”, ia zis tacsu. Băiatul ia spus că sa produs o micuţă confuzie, nu el voia căţel, sorăsa voia căţel. El voia doar un Super Smash Bros for Wii U. Tatăl a avut un moment de înţepeneală, cofetăreasa din incintă a sărit cu un pahar cu apă, credea că face omul apoplexie în tura şi localul ei. Bărbatul nu înţelesese nimic, a crezut că unul dintre ei doi, el sau fiusău, a luato razna. Până atunci, nevasta se ocupase de mofturile electronice ale plozilor. Pe urmă, şia revenit, na înghiţit gutuia, a înghiţit numai pretenţiile copilului care deja solicita un joc încă nelansat pe piaţă, doar anunţat cu surle, trâmbiţe şi preţuri din seria ”auci”. ”Ţil cumpăr” a fost singura expresie comună a divorţătorilor. Opt luni mai târziu, când şi frăţiorii au avut o expresie comună (undei căţelul meu, respectiv undei jocul meu), părinţii au căscat gura de zici că revenise minunea de la Maglavit. Uitaseră de la mână pân’ la carduri că, atunci când îi promiţi ceva unui copil, e un pic mai dificil decât dacă iai promite ceva unui cămătar. De nervi, Adi şi Adriana au vrut să facă schimb de părinţi, dar şiau dat seama că nu iese niciun gheşeft din asta, erau amândoi o apă şio minciună.
Ca grasă prin inel Odată divorţată, mama Crenguţei ia spus, cu lacrimi în omuşor: ”Nam să mai aduc niciun alt bărbat în viaţa ta, promit”. Oarecum sa ţinut de cuvânt, adică na adus un bărbat în viaţa copilului, în schimb a găsit o bunăciune pentru propria ei viaţă. Bine, ăla era un papiţoi care voia doar ceva ce nu pot pomeni în acest ziar serios. I la prezentat Crenguţei, care avea 13 ani: uite, mami, el e unchiul Leonard. Fetiţa a făcut precizarea că, din câte ştie ea, nare niciun unchi Leonard. Atunci, măsa a avut un puseu de sinceritate şi ia şoptit ”nai nevoie săi reţii numele, oricum nai săl mai vezi niciodată”. Cu asta sa ţinut iarăşi de cuvânt, orice mincinos are limitele lui. După ce divorţează, părinţii noştri fac rost de nişte unchi şi mătuşi foarte sexy. Sigur, ei vin şi pleacă foarte repede din viaţa noastră, ca ţânţarii. Sora noastră mai mare vine acasă cu un găligan şi noi suntem nevoiţi so credem că el o ajută cu temele la fizică. Iar gemetele ei, care se aud ocazional din dormitorul unde aprofundează ei mecanica, sunt cauzate de faptul că ea nu se aştepta ca viteza momentană să aibă direcţia tangentă la traiectorie şi sensul mişcării mobilului, cum scrie în manual. Fascinant! Între părinţi şi copii, minciunile sunt ceva absolut natural. Şi de multe ori le preferi sincerităţii unor taţi careţi prezintă noile lor iubite. Sau a unor mame careţi prezintă noii tăi unchi. Păcălelile încep din fragezime, când tu, ca părinte, nu poţi săi spui copilaşului tău că e mai gras decât butelia care ia încălzit lăpticul. Andreea, fiica de 15 ani a unor prieteni deai mei, se pregătea să meargă la prima ei petrecere. Era îndrăgostită bocnă de un coleg care urma să ia parte la romantica reuniune adolescentină, unde se serveau numai băuturi răcoritoare, iar pe sub fuste se aduceau numai băuturi încălzitoare. Niciun părinte na priceput cum au reuşit 24 de copii să se îmbete cu cola chioară, dar asta e altă discuţie. Când a plecat deacasă, Andreea şia întrebat părinţii ”Cum arăt?”, normal. Ei, deşi au încremenit când au văzuto – arăta ca un pepene cu fustă, fiindcă să spunem că supleţea nu era punctul ei tare, era un pic mai competentă la algebră – au minţito, iau spus că o să fie regina balului. Ajunsă acolo, eroarea a fost doar deo literă: a fost regina barului. A tot băut lichioruri până când a adormit liniştită (cu capul pe marginea wcului, dar a adormit, asta e important). Cimpanzeul pe carel iubea vrăjise toată seara o slăbănoagă frumoasă, dar proastă brici, din seria celor care au absolvit liceul doar pentru că profesorii erau exasperaţi de ea şi voiau să scape odată de chinuri – fata insista că paralelipipedul naşte pui vii şii hrăneşte cu lapte.
Trage scuza pe turta proprie Statisticile arată (probabil aţi trecut deja la paragraful următor, nicio persoană normală la cap nu citeşte o frază care începe cu ”statisticile”) că lumea minte mai mult la serviciu decât acasă. Preferi săi spui unei neveste ”da, team înşelat, ai fundul cât fundul mării” decât săi spui unui coleg ”am lipsit de la serviciu pentru că mie imposibil săţi mai văd mutra, măcar o vreme”. Desigur, după prima declaraţie ai toate şansele să ajungi la televizor (întrun sac negru, cu fermoar, lucios, foarte şic de altfel). A doua este, însă, misiune imposibilă. Inventivitatea de la serviciu e de cinci ori mai mare decât cea din dormitor, în materie de minciuni. ”Mi sa spart ţeava!”. Având în vedere câte ţevi ţi sau
spart în ultimele trei luni, şeful tău va deduce că locuieşti întrun canal. ”Mi sa îmbolnăvit copilul!”. Ori ai 28 de copii, ori ai un singur copil care e un accident genetic. ”Am gripă!”. Vezi că, la câte gripe ai avut în ultimele cinci săptămâni, sar putea să fii pe moarte. ”A intervenit ceva şi nu pot să ajung!”. Spunele că a intervenit cineva, nu ceva, că şefii vor fi prea curioşi să afle cine ţia stricat casa, deci nu te dau afară până nu le spui. Iubesc trădarea, bat trădătorii Nu mă deranjează atât că mai înşelat, cât mă deranjează că nai recunoscut. Când team întrebat dacă fata aia goală puşcă din pozele pe care ţi leam găsit în dosarul pe care scriseseşi ”facturi” ţia dat şi chitanţă (măcar să echilibrăm balanţa), ai bolborosit că da. Altfel spus, eu te mint când îţi spun că doar minciuna ta mia stricat ziua. Sau viaţa, mă rog. Da, te deranjează mai mult adulterul decât minciuna, însă e mai interesant săi reproşezi cuiva că nu e sincer decât că nu e fidel. Sunt grasă? Ei, astai bună, deloc, eşti doar genul de femeie cu forme (ca şi cum alea slabe ar fi genul de femei lichide). Îmi stă bine în rochia asta mov cu o sută de mii de buline? Nu există răspuns corect la întrebarea asta, ori e minciună, ori e război. Mincinoşii au nevoie de memorie bună, spune o vorbă din popor pe care eu am ignorato odată. Şi iată ce sa petrecut mai departe. Acum puţini ani, mă aflam întro fază de mitomanie, nu ştiu de ce, cred că mâncasem ceva alterat. Şi iam spus iubitului meu că mi sa propus să fac reclamă la un produs naturist şi am refuzat, deoarece eu am nişte principii şi am aflat că nu este brevetat chiar în toate cele 193 de state membre ONU. Nici acum nu ştiu cum am putut fi iubita unui om care credea aşa ceva. Bine, el era genul de om care credea orice. Dacăl vedea pe Bendeac îmbrăcat în portocaliu, înclina spinarea, credea căi călugăr lama. În fine, nu era chiar născoceală, o firmămi propusese să declar public şi zâmbăreaţă că am slăbit cele câteva zeci de kile datorită produselor naturiste deacolo. Ceea ce nu era adevărat, fiindcă eu am trecut prin deliciul chirurgiei ca să ajung la forma actuală. Şi nu mi sa părut moral să mint lumea că am slăbit cu ceai verde, pastile de mărar şi gândire pozitivă, când eu ştiu că miam micşorat stomacul de zece ori. Aşa că practic miam minţit doar amantul, nu şi publicul. Ar fi fost moartea pasiunii săi fi spus că eu mănânc aşa, ca o vrăbiuţă, numai fiindcă nu prea mai am stomac, nu fiindcă sunt delicată ca un pui de contesă. Lui îi spusesem că ăia mă vedeau ca peo zână care trebuie să facă reclamă la nişte prostii numai fiindcă arată superb şi, nui aşa, favoriza imaginea companiei. El nu pricepea de ce iam refuzat. Eu pricepeam, mă rog, a fost oleacă de nepotrivire de caracter, dar acesta sa manifestat plenar abia peste vreun an, când eu eram împreună cu el şi neam întâlnit cu fata caremi propusese mie şmenul (că afacere nu pot săi spun). Iar ea ma întrebat, cu rânjet corporatist: teai mai gândit la propunerea mea indecentă? Iubitul meu a expandat urechile, a crezut că duduia îmi propusese sex în trei. Pe urmă, meliţa ei şi lipsa mea de memorie mau dat de gol. Ea ma felicitat pentru cum arăt, iar eu am scăpat din gură următoarele: ”Nam niciun merit, chirurgul Cătălin Copăescu e eroul!”. Iubitul meu deatunci a pus capăt relaţiei, cu stresul vâlvoi. El fusese foarte fericit că mănânc atât de puţin, dar nu voia să afle de ce.
Dacă prostia ar durea, extratereştrii treziţi din somn de urletele noastre ar veni întrun suflet să vadă ce dracu nea înţepat (luândule pâinea de la gură ăstora de la Discovery, care încă se mai întreabă dacă există). Semafoare, bariere, limite de viteză, nimeni nul opreşte pe teribilistul român săşi ia zilele şi, implicit, săşi bată joc de ale celor care au rămas după el, săl bocească. Nam nimic cu omul ăsta care a murit în fălcile locomotivei, nici nauzisem de el. Dumnezeu săl ierte. Mă refer acum la toţi ceilalţi care, pentru că probabil nau luat bacul, nau aflat, săracii, că viteza este raportul dintre distanţa parcursă şi durata deplasării corpului. Şi că indiferent ce maşină ai avea (tâmpitule), există situaţii când şi Dumnezeu ţiar spune, onest cum e El, că dacă te mănâncă în locul acela, te scarpini şi uiteaşa pierzi controlul volanului. E destul de greu să tragi şi de pantaloni, şi de frâna de mână în acelaşi timp. Toată ţara plânge cu sughiţuri că miliardarii cu limuzine crapă din vina lor. Televizoarele arată ca nişte cavouri în care se face curat, reporterii mătură scamele, ca să vină alaiul cu defunctul în cârcă. Am stat cu sufletul la gură să vedem cum oameni care se cred Mika Hakkinen depăşesc nişte coloane de maşini nevinovate. Astami aduce aminte de ăia care, pe vremea lui Ceauşescu, aşteptau să vină maşina cu parizer şi răsăreau ca popândăii din blocurile lipite de Gostat, se băgau în faţă şi spuneau că au copii mici acasă, deci au prioritate. După ce luau cuvenita bătaie de la cei care făcuseră cârcei acolo cu 22 de ore mai devreme, recunoşteau că, la vârsta de 61 de ani, copiii lor aveau deja 30 de primăvăruţe şi mâncau pe cont propriu. Revenind la ale noastre, iarăşi spun, Dumnezeu săi ierte pe proştii şi egoiştii care, înainte de a naviga cu 200 la oră spre destinaţie – cea veşnică, normal, că doar nu ne încurcăm cu sicrie temporare – nu se gândesc nicio clipă la fraierii carei vor plânge acasă. Desigur, îi vor boci în felul lor, cu o felie de somon în dinţi, la pomană. Că nu ştiu cum se face, dar bogaţii mor mai abitir, iar maşinile mai scumpe sunt mai pungite decât rablele. Nici dacă nevastăta naşte la semaforul de la Răzoare (bucureştenii ştiu de ce) nai dreptul să te gândeşti numai la curul tău atunci când eşti la volan. Mai sunt şi alţii pe carei aşteaptă rubedeniile acasă, cu traume care cel puţin să nu necesite internare. Nu vrei să mormăie la televizor un doctor careţi jigneşte bărbatul, femeia sau copilul cu termeni de genul ”politraumatism”, ”stare critică”, ”pronostic rezervat” sau alte chestiuni deastea vulgare.
Miam pierdut foarte mulţi prieteni atunci când au făcut copii. Culmea, ei se plictiseau mai tare cu mine decât mă plictiseam eu cu ei. Au fost excepţii, fireşte, dar majoritatea vorbeau numai despre progenituri şi isprăvile lor nemaivăzute: scuipau lăpticul, ţineau mânuţelen sus, dădeau din picioruşul drept mai mult decât din cel stâng. ”Ce drăguţ!”, am spus de vreo 4850 de ori, apoi am plecat acasă şi miam pus o pungă cu mazăre congelatăn cap, ca sămi revin. Ghici cine face scandal la cină Cu vreo zece ani în urmă, doi prieteni foarte buni, soţ şi soţie, neau propus mie şi iubitului meu deatunci să mergem împreună întro vacanţă, în Bulgaria. Cu maşina lor, că era mai mare. OK, minunat, leam dat banii, sau ocupat ei de vouchere, a rămas să vină să ne ia în dimineaţa plecării, noi naveam decât să coborâm cu boccelele în faţa blocului. Abia aşteptam! Când au frânat la scară, mam urcat în spate şi era să fac şi infarct, şi crimă în acelaşi timp, în sensul că mam aşezat pe un copil. Am ţipat de zici că mă muşcase şarpele cu clopoţei. Atunci am văzut: ăştia luaseră şi cele două mlădiţe ale familiei cu dânşii, o fetiţă de 7 ani şi un băieţel de 5. Poftim? Ce facem cu ei
acolo? Păi hai să vă spun ceam făcut: nam ratat niciun magazin de jucării, dacă vreţi să ştiţi cât costă orice răhăţiş pentru copii în Varna, vă spun mai repede decât Google. La un moment dat, după ce văzusem mai multe trenuleţe decât un impiegat de mişcare, am şoptit că eu şi bărbatul meu am dori un traseu oleacă separat de al lor, să mai vedem şi noi un muzeu, un magazin de stofă, un copăcel. După care ne puteam reîntâlni la cină, întrun restaurant unde, evident, trebuia să zâmbim amuzaţi atunci când ăla mic vărsa pe masă paharul cu nectar. Prietenii au gâjâit un ”mda” şi neam despărţit pentru o oră şi 32 de minute. Seara, la masă, am crezut că între timp şiau pus colagen în buze, aveau nişte boturi ca nişte calcani infectaţi cu ceva. Bineînţeles, se supăraseră că noi doi am mai vrut să vedem în Bulgaria şi altceva decât jucării. Seara a continuat feeric. Noi eram rupţi de foame, dar aşteptam puietul să decidă ce mănâncă. Până atunci, măsa îl tot uşuia pe chelner, spunândui că încă nu neam hotărât. Fetiţa voia să termine mai întâi un joc pe telefon şi deci era foarte ocupată, iar băiatul spunea ”nu” la oricei propunea tacsu din meniu. Nam mai auzit atâtea ”nu”uri de la filmele cu anchete penale. Mai aveam puţin şi mâncam scobitori cu sare, că erau la îndemână. Întrun târziu, au făcut marea alegere: aveau să mănânce cu toţii şniţel cu cartofi prăjiţi. Pentru această decizie majoră, aşteptaserăm un ceas jumate. Eu şi al meu comandaserăm paste, respectiv pizza. Pastele mele erau cu sos, ciuperci, bucăţele de pui şi o mânuţă de copil. Lăbuţa odorului era numai în farfuria mea – nu mult, doar până la cot. Se servea cu ce era mai bun, în timp ce maicăsa râdea şil aplauda. Taicăsu a zis, formal, ”nţîţî, nui frumos”, dar îşi vedea mai departe de farfuria lui, băgase cornul în ea, fericit că fiusău cotrobăie în castroanele altor familii. Dacă era el în locul meu, îmi lua copilul de moţ, îl lăsa la uşa orfelinatului şi singura favoare pe care iar fi făcuto era săi agaţe de cur un bilet în limba bulgară, ca să ştie ăia cei cu el. Oricum, când puştiulică a terminat de forat în pastele mele, a trecut la pizza lui bărbatumeu. A scobit în ea şi trebuie să admit că are ochi de ceasornicar, a ales deacolo tot ce era mai arătos. La final, pizza arăta de zici că pocniserăm petarden farfurie. Tacsu şi măsa au jucat cabotin rolul părinţilor intrigaţi de atitudinea puiului, dar în acest timp rânjeau, erau mândri de el. Mâncalar tata, azi scurmă după sălămior, mâine scurmă după diamante, logic. Am plătit nemţeşte, deşi iubitul meu mâncase numai coaja de la pizza (şi aia plină de sucul pe carel turna ăla mic pe ea, în generozitatea lui nemăsurată). A fost un concediu ratat. Copilaşii au făcut legea, cu toţii neam dus undeau vrut ei, când au vrut ei, dacă au vrut ei. Altfel, se supărau foc mami şi tati, se uitau la noi ca la nişte fiinţe care la micul dejun comandă cotlet de copil la proţap. Naşă profesionistă, caut bebeluş Naş vrea să se înţeleagă că dreptatea e de partea noastră, a ăstora fără copii. Doamne fereşte! Ca dovadă, am şi exemple din tabăra adversă. Cătălina născuse o minune de fată şi, când sa mai durdulit copilul, a
început să regizeze botezul. Atunci, sa iţit de nu ştiu unde o prietenă bună care, de fapt, dispăruse imediat după ce născuse Cătă. Voia să boteze copila. Asta ia spus: nu te supăra, dar în astea patru luni team sunat de 40 de ori şi team rugat să vii să vezi bebeluşa. Nici nu ţia trecut prin cap. Acum vrei so botezi? Nici nu ştii cum arată. De ce vrei să fii naşă, ca săţi pui rochie cu pene şi să fii în centrul atenţiei? Nu, mulţumesc. Ce mai vaiet, ce mai zbucium! Fosta viitoare naşă a hohotit în pumni, că ea na venit să vadă plodul întrucât pe ea na binecuvântato Dumnezeu cu un copil şi i sar fi făcut rău şiar fi leşinat dea dreptul dacă zărea şi atingea fetiţa. ”Păi şi la botez, deci, ai de gând să cazi latăn biserică în timp cemi ţii fatan braţe?”. La asta nu se gândise candidata. ”A, trebuie so ţin în braţe?”. ”Da, trebuie. Şio maimuţă ştie asta”. Prietena Cătălinei sa supărat mangă pentru că na fost desemnată naşă, deşi dacă ar fi trebuit săşi culeagă finuţa dintre alţi cinci bebeluşi aliniaţi ca la poliţie, cred că ar fi nimerito cu greu din a patra încercare. Domniţa Goe ”Tu de ce nai copii?”, asta aud de câte ori mă întâlnesc cu câteo cunoştinţă spre a cărei odraslă mă aplec so giugiulesc. Mi se pare o întrebare pe cât de stupidă, pe atât de indiscretă. Motivele pot fi de ordin dramatic şi întrebarea în sine e o gafă. Eu nu mă supăr, doar constat, gogonez ochii, gogonez sufletul. ”Apucăte urgent şi fă un copil!”, mia poruncit una. Asta se întâmpla exact în momentul în care fetiţa ei de trei ani a cărat în casă o pisică. Nimic anormal până aici, doar că ţinea pisica de coadă, pisica o muşcase, iar ea muşcase pisica, întru cuvenita răzbunare. Pe ghetuţe avea balegă, fiindcă – timingul fiind perfect – chiar atunci trecuse pe stradă o căruţă cu doi cai a căror digestie era îndoielnică. Maicăsa ia luat mâţa din gheare şia degajato cu un şut, mai departe decât ar reuşi vreodată Tătăruşanu cu vreo minge. Dar după aia a luaton braţe pe odraslă, a drăgălito şi ia spus că, dacă vrea pisică, îi cumpără mami una de la mall, că e ieftină ca braga, o mie de roni. Am vrut să sun la Protecţia Animalelor, ştiam că niciun patruped nare cum să scape viu din casa groazei. Fetiţa atomică era capabilă să omoare un Rottweiler cu o lopăţică de plastic. Sau măcar săl lase chior pe viaţă. Iubesc copiii, dar nam putut săi promit amicei că fac iute unul, după toate astea. Fusesem acolo cu o prietenă comună care, după ceam plecat, plină de drăgălăşenie, mia spus: mă mir că fetiţa asta na fost plătită de nicio firmă de anticoncepţionale, săi apară căpşorul pe cutie. Pe moment, am fost scandalizată. Pe urmă, am ajuns acasă şiam găsit în poşetă vreo şase bomboane terciuite pe actele mele. Ionele, Nenea Iancule, noi să fim sănătoşi! Am realizat că, întradevăr, industria contraceptivelor nare destulă imaginaţie.
Cei al meu e şial tău. Copiii, nu banii Există şi alte mixturi dificile. După un divorţ, de obicei superbii ploduţi ajung la mămucile lor. Caz în care, dacă doi divorţaţi îşi refac viaţa (sau ceea ce lea mai rămas din ea), unul dintre ei va fi cu nervii măciucă. Ghici care. Bărbatul îşi vizitează progeniturile cel mult o dată pe săptămână. Apoi, vine acasă şi se trânteşte întrun fotoliu, exact în clipa când cei doi copii ai noii lui neveste vor să halească. ”Făne ceva de mâncare”, îl vor ruga ei fierbinte, cu ochiin iPhone, unde au de textuit gaşca, spre ai spune că tâmpitul de tată vitreg nui în stare să le gătească şi lor o şaorma sau o pizza. Prietenii lor îi textuiesc înapoi: da, e de kkt. uite nishte linkuri, punetzil să vă komande food online, nu fitzi proshti! Zis şi făcut. Tătuca deal doilea nu ştia să prăjească niciun ou ochi, să nu mai vorbim că plozii din ziua de azi nu papă ceva atât de sinistru. Sau umflat de kebab vreo două ore, până a venit măsa acasă şia găsit dezastrul, adică firimiturile de mâncare nesănătoasă. ”Cu asta nutreşti tu copiii mei?”, a cotcodăcit. Băiatul de 14 ani sa uitat cu duioşie la mami şia mai turnat nişte gaz pe foc: ”Noi lam implorat să ne facă piept de pui la grătar cu garnitură de conopidă şi broccoli, dar na vrut!”. Ea na sesizat sarcasmul, în schimb a sesizat, în ochii bovini ai soţului, toată vinovăţia îmbuibării conjugale. Probabil o să râdeţi sau no să credeţi, dar cei doi au divorţat fiindcă nu cădeau de acord cu ce să îndoape copiii ei. Ăştia mici au fost sabotori profesionişti, e drept. Când era măsa acasă, mâncau rasol cu morcovi fierţi şi nectarine pe post de desert. Cum pleca ea, săreau pe tacsu vitreg să le ia tot felul de MacGrăsimi, MacZahăr, MacPrăjeli. Iar el, ca prostul, accepta, spera să le intre în graţii. Na intrat decât în dosarul de divorţ al nevestisii. Vă mai spun un caz şi cu asta gata. Daniela are doi gemeni, vara trecută aveau un an. Ea şi noul ei iubit, Costi, voiau să plece în concediu, iar el a opinat, cu sfială, că ar trebui să lase cocoloaşele acasă, cu bunicii care voluntariau în acest sens. Ea sa zburlit ca un curcan, că nu pleacă nicăieri fără copii. Costi a spus că, în circumstanţele date, acela nu mai era concediu, ci creşă ambulantă. Că el vrea să stea cu burta spre soare, nicidecum cu fundul spre soare – ocupat fiind să ajute la mentenanţa bebeloilor. Divorţul a survenit în toamnă. A trecut întâi o ceartă/ Pe deasupra viilor/ Şia furat de prin ponoare/ Toanele copiilor.
Avem graşi fiindcă navem mâncare Am văzut la televizor, aşa cum aţi văzut cu toţii, un copil de 5 ani care are 120 de kilograme. Să mai aud eu vreun tâmpit care spune că obezii sunt nişte nesimţiţi! În sfârşit, se recunoaşte public: obezitatea e boală cronică.
Mama copilului a declarat, dezinvoltă ca o garofiţă, că ia gătit odraslei inclusiv ştir, adică o buruiană pe care o papă porcii (şi asta numai dacă sunt bine dispuşi, că dacă sunt nervoşi, vor cartofi fierţi cu mămăligă, cu garnitură de cârnat). Toţi cei care sau născut cu fundul mic şi tupeul mare au senzaţia că graşii sunt nişte nenorociţi care ne fură mâncarea nouă, ăstora normoponderali. Că se îndoapă cu salam şi după aia cer ajutorul statului, să le deconteze pastilele antidiabet, anticolesterol, antiinfarct. Nu, dragilor, obezitatea e un ghinion ca oricare altele, e ca şi cum teai procopsi cu păduchi, fiincă ai mers cu tramvaiul 41 – exemplu la întâmplare, nu intraţi în panică. Am avut un coleg la un ziar, pe vremuri, care era campion absolut la mâncat pizza. Şi viteză, şi cantitate. La toate concursurile câştiga detaşat, îi umilea pe nişte bivoli care după competiţie plecau cu guşan piept, stârmocind a eşec, şii strângeau mâna păpăciosului nostru. Medaliatul înfulecărilor mondene putea devora vreo opt piţe mai repede decât am fi mestecat noi două lame de gumă. Avea 65 de kile, la un metru şaptezeci. Întrebarea mea ştiinţifică ar fi: unde se ducea toată acea turtă plină de cărneturi, ciupercării, măsline, caşcavaluri şi bulioane? De ce nu se îngrăşa niciun miligram? Mânca atât de mult, încât porcii din circumscripţia lui se sinucideau, după umilinţa de a nul putea egala. Am văzut multe reportaje în care obezii se plângeau că nau ce mânca, fiindcă au pensia prea mică. După aia, nişte boi de la nu ştiu ce televiziune au făcut aluzii că, pentru nişte muritori de foame, arătau cam durdulii. Băi, deştepţilor, regimul de slăbire e mult mai scump decât regimul de îngrăşare! Dacă aduci un nutriţionist în studio, o să fonfăie că trebuie să mănânci numai legume, fructe, grătărele, oleaginoase, cereale şi alte căcăţişuri sănătoase, fireşte. Sunt foarte deştepţi, sar neuronii din ei ca puricii din căţel. Dar ia fă un calcul: cât te costă să mănânci sănătos? Mâncarea naturală, ”bio”, hipocalorică, plină de fibre, costă de două ori mai mult decât pastele cu orez şi suc de roşii cu care pensionarii şi sărăcimea acestei ţări traversează luna. Cum te hrăneşti conform normelor, când după ce plăteşti facturile îţi mai rămân douătrei sute de lei, în cel mai bun caz? Avem obezi fiindcă navem mâncare. E cel mai cretin paradox.