.EDU. Jurnal de bursier

.EDU Jurnal de bursier

.EDU jurnal de bursier

cuprins ștefan Cibian / 4 Alina Szabo / 7 Andreea Crăciun / 10 Constantin Severin / 13 Corina Pintea / 16 Eugen Cojocariu / 19 Radu Tătucu / 22 Simona Baciu / 25 Andrei Gorzo / 28 Diana Constantinescu / 31 Doina Hritcu / 34 Simona Manea / 36 Corina Murafa / 38

.EDU Jurnal de bursier 1

Despre .edu .edu este un proiect editorial al

realizat de colectivul

cu ocazia aniversării a 20 de ani de activitate a Fundaţiei în România.

Editor: Lavinia Gliga Editori asociaţi: Gabriel Dobre, Georgiana Ilie Fotografii: Andrei Pungovschi Design: Carmen Gociu Ilustraţia de copertă: Veronica Solomon Textele din acest volum au fost extrase din interviuri cu foşti bursieri ai Fundaţiei Soros.

Contact: Fundaţia Soros România Str. Căderea Bastiliei nr. 33 Sector 1 Bucureşti, 010613 Telefon: +40 21 212 1101/02 Fax: +40 21 2121032 E-mail: info@soros.ro

Decât o Revistă www.decatorevista.ro E-mail: dor@decatorevista.ro Publicaţie editată de Asociaţia Ginger Group Ai fost bursier Soros? Alătură-te grupului Romanian Soros Fellows pe Facebook.

.EDU jurnal de bursier

Editorial Este dificil să descrii ceea ce simţi atunci când citeşti poveştile oamenilor din paginile următoare sau când îi priveşti în fotografii, plini de încredere.

Singura expresie care poate să surprindă puţin din ceea ce simţim este „mândrie instituţională” – acel moment de mândrie asociativă în care simţi că ceea ce ai făcut şi faci ca organizaţie a schimbat ceva în bine, măcar pentru un singur om.

Suntem fericiţi că am reuşit să acordăm aceste burse de studiu şi suntem siguri că meritul pentru ceea ce fac bursierii noştri în acest moment le aparţine în totalitate. Sunt profesionişti în domeniile lor, ne reprezintă cu laude în ţară sau în străinătate şi sunt un motor constant al îmbunătăţirilor sociale. Sunt neobosiţi, oriunde s-ar afla, în încercarea lor de a face viaţa mai bună, măcar pe-a celor din imediata lor apropiere.

Sunt precum copilul din parabolă, care salvează stele de mare, una câte una.

Dacă aceste calităţi sunt sau nu rezultatul studiilor din străinătate, veţi decide după ce veţi citi poveştile lor.

Nu ştim ce veţi găsi fiecare dintre voi în aceste pagini, ne este foarte clar însă ce ne dorim să găsiţi: încredere în natura umană, a voastră sau a altora, şi în capacitatea ei de a transforma în bine totul în jurul ei. În România sau oriunde în altă parte.

Fundaţia Soros România a sprijinit mii de bursieri din 1991 până în 2006, când programul de burse al Fundaţiei s-a încheiat. Între 2003 și 2006, în cadrul programului Open Society Fellows, mulți dintre ei au revenit în România și au lucrat alături de ONG-urile românești pentru a pune în practică proiecte sociale, folosindu-și experiența dobândită în

străinătate. Le mulţumim tuturor bursierilor pentru tot ce au creat – în timpul acestor burse sau după încheierea lor. Le mulţumim şi juriilor care i-au selectat şi angajaţilor Fundaţiei care au lucrat cu, dar mai ales pentru, bursieri.

Sperăm ca experienţele tuturor să se regăsească, măcar în parte, în poveştile ce urmează, poveşti strânse şi ilustrate cu ajutorul echipei Decât o Revistă.

Sunt experienţe personale de care avem nevoie în această perioadă ca să nu uităm că fiecare dintre noi îşi poate atinge potenţialul, dacă are curaj şi foloseşte la maximum oportunitatea potrivită.

Echipa Fundaţiei Soros România, Decembrie 2010

3

fundația soros

Al patrulea copil

”

M-a fascinat viaţa de familie americană.

Luam cina împreună, găteam fiecare pe rând, aveam family meetings şi discutam despre problemele curente şi tot ce urma să facem.

Ştefan Cibian, 29, şi-a început drumul în studiul relaţiilor internaţionale cu un an de liceu într-un orăşel american. A înşiruit apoi studii în drept şi știinţe politice la Alba Iulia, Cluj, Ljubliana, Salzburg. A fost stagiar la Comisia Europeană şi acum face un doctorat la Budapesta.

Doreşte să lucreze în domeniul politicilor de dezvoltare şi să predea.

4

Cu câteva zile înainte să plec spre Dexter, Missouri, unde urma să învăţ în clasa a XI-a la Bernie High School, nu ştiam unde voi merge exact, nu ştiam nimic despre familia la care aveam să locuiesc. Când a sunat telefonul la şapte dimineaţa şi cineva a început să-mi vorbească în engleză, am crezut că este o glumă. Am înţeles câteva clipe mai târziu că era mama mea gazdă. Am vorbit şi mi-am dat seama că voi sta la nişte

oameni superbi, pe care abia aşteptam să-i întâlnesc.

Aplicasem pentru o bursă în programul Soros Foundation – Youth for Understanding International Exchange (YFU) – pentru că voiam să experimentez un sistem de educaţie diferit şi să îmi îmbunătăţesc engleza. Aflasem de bursă de la colegii mai mari și mi s-a părut o oportunitate excelentă aşa că n-a fost nevoie de încurajări adiţionale. M-am

.EDU jurnal de bursier

interesat din timp de procedura de aplicare – eseuri, formulare, un test de engleză şi câteva interviuri – şi am mers singur din Alba Iulia, oraşul natal, la Cluj şi la Bucureşti pentru teste şi interviuri.

Pregătirea înainte de plecare a fost foarte importantă. Când pleci într-un astfel de schimb de experienţă, trebuie să ştii cum să faci faţă diferenţelor culturale şi dorului de casă. Am participat la traininguri de orientare înainte de plecare şi după sosire, realizate de foşti bursieri care trecuseră prin experienţe similare. Această formare m-a ajutat să nu îmi fac aşteptări specifice. Eram deschis pentru o experienţă unică.

Acolo, totul mi-a părut diferit. Dimensiunile clădirilor şi autostrăzilor – spaţiile în general erau concepute mult mai mari –, modul în care era gândit oraşul, modul în care se comportau oamenii.

Mi-a părut pozitivă această diferenţă, îmi plăcea ce vedeam – la vârsta respectivă, de fapt la orice vârstă, cred că suntem fascinaţi de astfel de diferenţe.

La aeroport m-a întâmpinat familia gazdă, o familie superbă, cu trei copii: David, 11 ani, Elise, 13 și Krista, 17. Eu aveam 18. Deşi călătorisem de multe ore, a fost fascinant să-i cunosc – îmi amintesc că de la aeroport am mers la un restaurant mexican, de atunci mâncarea mea preferată.

M-a fascinat viaţa de familie americană. Luam cina aproape întotdeauna împreună (şi găteam fiecare pe rând), aveam family meetings în fiecare lună şi discutam despre problemele curente şi tot ce urma să facem, participam la întâlniri cu familia extinsă. Am realizat că în România nu îmi cunoşteam prea bine familia extinsă, acolo am înţeles cât de importantă poate fi ea în viaţa noastră.

Erau cu adevărat interesaţi de mine, de locul de unde veneam. Am avut nenumărate discuţii despre familie, copii, educaţie. Ne uitam la filme. Am fost împreună în excursii în peste 20 de state, plus în zona Caraibelor, unde a fost pur şi simplu fantastic.

A fost însă prima dată când am locuit în străinătate o perioadă mai lungă şi am simţit lucruri ciudate. După câteva săptămâni am trecut printr-un oarecare şoc lingvistic: am simţit o reacţie adversă foarte puternică faţă de folosirea limbii engleze. După câteva luni, oamenii se aşteptau să mă conformez felului în care se fac lucrurile acolo, fără să ştie cum eram obişnuit de acasă şi fără să-şi pună problema aşa. Dorul de casă a fost foarte puternic în perioada sărbătorilor de iarnă.

La şcoală, am fost singurul exchange student din anul respectiv. Deşi trebuia să fiu într-a XI-a, pe baza analizei cursurilor precedente am putut să intru direct într-a XII-a, aşa că am terminat liceul acolo. Veneam dintr-un context postcomunist unde relaţiile între colegi erau de cooperare şi respect reciproc; acolo erau cu totul diferite. Vedeam în jurul meu o competiţie acerbă, multe glume răutăcioase şi multă frustrare. Cred că şi pentru ei a fost oarecum ciudat să aibă o persoană ca mine la cursuri.

Locuiam departe de şcoală şi nu înţelegeam distracţia la fel ca cei de acolo.

Mi s-a părut greu de acceptat importanţa relaţiilor sociale în şcoală, că mulţi colegi nu-şi exprimau la cursuri o părere diferită de cea a elevilor „cool”. De asemenea, că making fun of others este baza relaţiilor dintre elevi, iar asta duce la drame personale.

Am văzut, de asemenea, un sistem educaţional bine pus la punct, deşi 5

fundația soros

conţinutul era mult mai redus decât în România. Se punea accent pe dezvoltarea personală şi de competenţe: am învăţat despre business, dezvoltarea copilului şi viaţa de familie, agricultură, ştiinţe politice (în Missouri elevii nu pot să termine liceul fără un examen din constituţia SUA şi unul din cea a statului). Am fost fascinat de profesorii care, pe lângă predearea materiei lor, erau adevăraţi mentori pentru elevi. Mulţi europeni văd SUA ca pe un loc superficial, dar cred că această perspectivă este ea însăşi una superficială.

După o astfel de experienţă, decizia de a te întoarce acasă sau a continua să trăieşti în străinătate devine una informată. Eu am decis să mă întorc, cel puţin o vreme. Am vrut să văd cum e să te reacomodezi la cultura proprie. M-am întors o persoană diferită de cum eram înainte să plec, prietenii şi familia fiind la rândul lor diferiţi. Îmi amintesc cum s-au schimbat relaţiile din clasa mea, discuţiile colegilor includeau experienţe din care eu nu făceam parte. Am înţeles că odată întors, acasă nu va mai fi niciodată ca acel acasă de unde ai plecat.

Studiul în străinătate a jucat un rol important pentru traseul meu profesional, convingându-mă că îmi doresc o carieră în domeniul relaţiilor internaţionale. Îmi aduc aminte cum după câteva luni de discuţii cu familia gazdă despre respectul care trebuie sa existe între părinţi şi copii, am realizat că deşi folosim limba engleză, conţinutul conceptelor pe care le folosim este determinat de backgroundul cultural – pentru mine „respect” însemna ceva, pentru ei, altceva. De atunci sunt fascinant de comunicarea inter-culturală, o componenentă importantă a cercetării pe care 6

o conduc acum, în cadrul doctoratului la Central European University (CEU), Budapesta, pe tema relaţiilor dintre Vest şi Africa subsahariană.

O astfel de experienţă inter-culturală poate constitui fundaţia unei vieţi profesionale şi personale împlinite, mai ales dacă e trăită într-o etapă formativă a vieţii. Beneficiile transced aspectele legate de evoluţia gândirii şi acumularea de cunoştinţe, facilitând o tranformare fundamentală a sinelui. Rezultatul este modificarea înţelegerii de sine, a propriei culturi şi a altor culturi, ducând la o înţelegere mai aprofundată a lumii întregi.

.EDU jurnal de bursier

Noua locuinţă intelectuală Alina Szabo, 36, este un biolog fascinat de biodiversitate şi politici de mediu. A studiat şi muncit în Budapesta, Cape Town, Oxford şi, din nou, Budapesta. Acum e în Munţii Rodnei, unde cercetează, în cadrul unui doctorat, conflictul şi convieţuirea oamenilor cu carnivorele mari.

”

Doream să vizitez Africa, să văd acele specii magnifice care mi-au încântat copilăria, să simt mirosul pământului roşu, încins de soarele neînduplecat.

Mi-e greu să spun când a început totul.

Un an de referinţă a fost 1997, când viaţa de student în România era încă prinsă între modelul comunist şi mirajul Vestului.

Eram în anul III la Facultatea de Biologie și Geologie a Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Nu prea aveam acces la o bibliografie sofisticată sau calculatoare – câteva 286, cred, pentru cine-şi mai aminteşte de ele. De internet, ce să mai spun. Încercam să suplinesc lipsa dotărilor prin vizite repetate la biroul Fundaţiei Soros şi îmi amintesc ziua în care am văzut pe un perete aproape de intrare un poster care făcea reclamă la masteratul în Ştiinţe şi Politici de Mediu, la Central European University (CEU) din Budapesta. Am ştiut instantaneu că voi fi membră a clasei 1998–1999.

Mi-am depus dosarul, deşi mulţi prieteni m-au sfătuit să nu-mi fac speranţe din moment ce nu cunoşteam pe nimeni care să-mi „faciliteze” obţinerea bursei.

Fotografie de Rupert Wolfe Murray

7

fundația soros

Am ales să cred în mine, în ceea ce realizasem până atunci, atât academic, cât şi prin ONG-ul pe care îl creasem împreună cu câţiva colegi entuziasmaţi de protecţia mediului. Am trecut de faza evaluării dosarelor, apoi de testul de limbă (engleza a fost întotdeauna o materie favorită) şi, în final, de interviu. În septembrie 1998 am călătorit la Budapesta, pentru a-mi începe aventura.

Setea de cunoaştere şi de a învăţa m-a însoţit dintotdeauna, iar în anii finali ai facultăţii am ştiut că puteam să progresez doar în străinătate. Ca să folosesc un exemplu din biologie, este similar cu ce i se întâmplă pagurului (aşa-numiţii crabi pustnici din superfamilia Paguroidea), care-şi protejează abdomenul sensibil în cochilii de melci pe care trebuie să le schimbe treptat, pe măsură ce se dezvoltă. CEU era o nouă locuinţă intelectuală, care speram să-mi deschidă porţile universului la care visam.

Nu am fost dezamăgită. Am avut acces la resurse incredibile la vremea aceea: profesori, 80 de colegi din numeroase zone ale globului, cărţi, calculatoare. Cursurile erau intensive, eram împinşi la limita abilităţilor şi dincolo de ea. Am învăţat despre ecologie şi conservarea biodiversităţii, dar şi economie, drept şi politici de mediu. A fost fantastic. Încă de la început am remarcat diferenţa dintre noi, cei din fostele ţări comuniste, şi colegii vestici, care erau mult mai relaxaţi la ore şi puneau multe întrebări. În timp am adoptat şi noi stilul acesta şi conştiinţa valorii acelui schimb de idei şi a responsabilităţii pentru propria noastră educaţie.

Viaţa în afara orelor de curs era împărţită între lecturile avide în bibli8

oteca ce-mi părea uriaşă, ieşirile cu colegii şi căutarea noului pas, a noii locuinţe intelectuale. Doream să-mi aprofundez studiile despre conservarea biodiversităţii. Pe lângă asta, dintotdeauna îmi dorisem să vizitez Africa, să văd acele specii magnifice ale căror imagini mi-au încântat copilăria şi să simt mirosul pământului acela roşu şi încins de soarele neînduplecat.

Ca urmare, după absolvirea cu merit a cursurilor de la CEU, când mulţi dintre colegii mei se îndreptau spre Marea Britanie şi SUA, eu plecam spre Africa de Sud. Obţinusem o bursă acordată de Fundaţia pentru o Societate Deschisă la Universitatea din Cape Town.

Am petrecut doi ani acolo, o parte ca studentă la masteratul în conservarea biodiversităţii, într-un program al FitzPatrick Institute of African Ornithology, cealaltă parte ca voluntar pentru un ONG axat pe probleme de mediu şi justeţe. Cursurile au fost chiar mai intense decât cele de la CEU. În prima oră, coordonatorul cursului ne-a spus să ne pregătim să lucrăm 24 de ore, şapte zile pe săptămână. Aveam examene de final de curs şi multe prezentări şi lucrări scrise.

A trebuit, nu o dată, să citim 250 de pagini peste noapte. Totuşi, împreună cu cei 10 colegi am reuşit să explorăm frumuseţea şi diversitatea de specii din Peninsula Capului şi semideşertul Karoo, să savurăm faimoasele braai – grătarul specific Africii de Sud – şi minunatele vinuri locale.

Munca în ONG mi-a dat ocazia să cunosc celaltă faţă a Africii de Sud, poate cea adevărată, a townshipurilor, acele întinderi de barăci insalubre în care atâţia africani îşi trăiesc cu greu viaţa. Am coordonat programul de educaţie ecolo-

.EDU jurnal de bursier

gică, vizitând zilnic un liceu din Philippi, un township de la periferia Cape Townului. Oscilam zilnic între lumea întâi şi lumea a treia, într-un ritm care m-a făcut să-mi redefinesc dorinţele şi necesităţile. Am cunoscut oameni extraordinari, profesoare cu o inimă de aur şi cu umanitatea – ubuntu – nealterată de suferinţele apartheidului şi xenofobiei.

Am întâlnit tineri dornici de cunoaştere care sorbeau cu o poftă nelimitată tot ceea ce li se oferea, fiecare carte, excursie sau discuţie.

La întoarcerea în Europa, în 2002, am simţit şocul cultural mult mai puternic decât la plecare. Poate şi pentru că am părăsit Cape Townul în februarie, lună de vară, şi am ajuns într-o Românie îngheţată. Găsirea unui loc de muncă s-a dovedit problematică, în ciuda pregătirii şi experienţei. O perioadă am lucrat ca traducător în Mediaş, oraşul meu natal.

Dar visul meu continua, îmi căutam o nouă locuinţă intelectuală. Aceasta s-a dovedit a fi Universitatea Oxford din Marea Britanie, care m-a găzduit timp de aproape şase ani extraordinari.

Am plecat cu o bursa Chevening pentru a fi cercetător în cadrul Environmental Change Institute, unde aveam să învăţ să interpretez şi să utilizez imaginile satelitare pentru detectarea schimbărilor în suprafeţele împădurite. Universitatea m-a angajat apoi ca manager al unui proiect derulat împreună cu Administraţia Parcului Naţional Munţii Rodnei. Scopul programului era încurajarea tinerilor să participe la managementul ariei protejate, precum şi transferul de expertiză şi resurse materiale şi financiare. Am fost apoi pentru scurt timp consultant pentru World Wild Fund – Programul Dunăre–Carpaţi şi manager

tehnic al unui proiect LIFE, finanţat de Comisia Europeană. Am ales după aceea să fac o pauză şi să mă dedic scrierii unui articol publicat în străinătate şi finalizării unui ghid al speciilor comune din Parcul Naţional Munţii Rodnei.

Pentru că una din dorințele mele a fost să fac doctoratul, am decis să mă întorc la CEU, la Departamentul de Ştiinţe şi Politici de Mediu, poate încheind astfel un ciclu al vieţii şi carierei mele.

Pentru tema de doctorat am ales să cercetez conflictul şi convieţuirea paşnică dintre oameni şi carnivorele mari (lupi, urşi şi râşi), tot în zona Parcului Naţional Munţii Rodnei. Este o temă de actualitate, care îmi permite să îmbin cunoştinţele şi metodele ecologice şi sociologice într-un studiu interdisciplinar. M-am întors deci în punctul de plecare, care însă nu este punct terminus ci dimpotrivă, un nou loc de plecare, într-o nouă aventură a descoperirii şi cunoaşterii.

9

fundația soros

Avantajul celui „vânat”

”

Înainte să plec, eram doar un alt absolvent de drept între miile de absolvenţi de drept; după întoarcerea în ţară am simţit că statutul meu social se schimbase.

Andreea Crăciun, 29, este Legal Officer la Fundaţia Soros România şi Legal Adviser la Federaţia Naţională Mine-Energie. De asemenea, este membru fondator şi Secretar General al Global Romanian Students and Young Professionals Society (GRSPSociety), o asociaţie a tinerilor profesionişti români cu experienţă de studii şi lucru în străinătate.

10

În 2002 eram în anul III la drept în Sibiu şi am participat la un concurs internaţional la Strasbourg, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. A fost prima mea ieşire din ţară, când am văzut cât de diferit este sistemul educaţional românesc de cel de afară. Facultatea mea nu avea acces la internet sau calculatoare, cărţi sau materiale de drept internaţional.

La Strasbourg am vizitat Universitatea Robert Schuman, care avea în bibliotecă

sute de titluri de cărţi şi reviste de drept la care noi nici nu visam. M-a marcat atitudinea celorlalţi concurenţi: nu erau timoraţi de ideea de a contrazice, cu argumente, un profesor.

Cu toate acestea, echipa noastră a reuşit să depăşească fără efort echipe ale unor universităţi de renume mondial.

Atunci m-am întrebat prima oară: oare ce aş putea realiza dacă aş avea şi eu acces la resursele şi oportunităţile la

.EDU jurnal de bursier

care au acces concurenţii din Vest? La întoarcere am fondat în facultate Cercul de drepturile omului, temă pe care mi-am ales-o şi pentru lucrarea de licenţă. În anul IV am aplicat la un master pe drepturile omului la Universitatea Central Europeană (CEU) din Budapesta şi am fost admisă cu o bursă integrală.

Anul petrecut la CEU mi-a schimbat viaţa. A fost un an dificil, cu o schimbare radicală de mediu, un curriculum încărcat şi foarte puţin timp liber. Colegii mei erau toţi studenți de excepţie, foarte bine pregătiţi, unii cu experienţe profesionale valoroase. Sistemul de notare era neobişnuit: se folosea curba lui Gauss, prin care notele erau distribuite pe un grafic de forma unui clopot, astfel încât un procent mic de studenţi să ia cea mai mare notă, un alt procent nota intermediară, iar altul nota cea mai mică. Cu alte cuvinte, puteai să ai o lucrare bună şi totuşi să iei o notă foarte mică. Asta ne stimula competitivitatea şi creştea calitatea actului educaţional.

Am dobândit competenţe şi aptitudini noi: scrisul orb (blind typing), folosirea avansată a calculatorului, folosirea bazelor de date, limbi străine etc. La cursurile de academic writing am învăţat să scriu o lucrare la standarde internaţionale, să-mi structurez gândirea, paragrafele şi capitolele în mod logic, concis şi coerent, lucru care nu cred să se fi făcut vreodată în vreo universitate din România.

Am cunoscut persoane de diferite culturi, religii şi naţionalităţi şi am legat prietenii care durează până azi. De curând, un prieten din Azerbaidjan a venit la un seminar de pregătire în Bucureşti şi, deşi nu mai vorbisem de şase ani, a fost grozav să rememorăm vremurile

studenţiei. Asta e frumos când studiezi sau lucrezi într-un mediu multicultural: înveţi multe despre lumea în care trăieşti şi ajungi să ai prieteni şi cunoştinte pe tot mapamondul.

După absolvire am fost selectată pentru Open Society Justice Initiative Fellowship, unde am învăţat ce înseamnă munca într-un ONG internaţional cu iniţiative puternice de advocacy pe drepturile omului. Ulterior, am obţinut o bursă de cercetare doctorală oferită de CEU primilor trei absolvenţi ai programului de drepturile omului: un stagiu la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Sunt oportunităţi pe care nu le-aş fi avut dacă nu aş fi studiat la CEU şi care mi-au dat şansa să lucrez cu profesionişti de la care am învăţat foarte mult.

Eu am fost întotdeauna legată de familia şi ţara mea, aşa că hotărârea de a mă întoarce a fost, în mare parte, determinată de acest factor. Am simţit că miam atins scopul pentru care plecasem şi că acasă pot valorifica toate cunoştinţele. Mi-a fost foarte uşor să-mi găsesc un loc de muncă; nici nu a trebuit să caut.

Dacă înainte să plec eram doar un alt absolvent de drept între miile de absolvenţi de drept, fără „pile şi relaţii”, după întoarcerea în ţară am simţit că statutul meu social se schimbase. Relaţia şi negocierile cu angajatorii se desfăşurau de pe cu totul alte poziţii, în care se simţea importanţa pregătirii mele.

Primul meu job în România a fost de asistent universitar şi a fost o experienţă grozavă. Chiar am putut să introduc la seminariile mele multe din metodele pe care le-am întâlnit afară. Am încercat să-mi dezvăţ studenţii de prostul obicei al memorării pe de rost a cursurilor.

Le-am cerut să se exprime liber şi să 11

fundația soros

îşi argumenteze părerile. Le-am indicat metode noi de cercetare juridică şi scriere academică, despre care eu aflasem abia la master. Am vrut să îi fac să înţeleagă dreptul, nu să îl memoreze.

Admiterea mea la doctorat a fost posibilă exclusiv ca urmare a studiilor în străinătate şi a faptului că am demonstrat că pot face cercetare la un alt nivel şi pot produce lucrări de înaltă calitate.

Le spuneam mereu studenţilor mei că trebuie să aibă cel puţin o experienţă de studiu în străinătate în perioada studenţiei sau după. Mi se pare esenţial, obligatoriu. Îţi deschide mintea şi contribuie la dezvoltarea profesională şi personală.

Azi există foarte multe oportunităţi – de la schimbul prin Erasmus până la masterate şi doctorate la cele mai prestigioase universităţi din lume. Suntem cetăţeni UE, deci chiar şi neplăcutele proceduri administrative s-au simplificat. Nu doar că înveţi într-un alt mediu, dar te maturizezi prin provocările pe care le depăşeşti zilnic. Trebuie să te acomodezi cu clima, mâncarea sau limba, dar şi cu distanţa faţă de casă, lipsa prietenilor şi a familiei. Dacă nu stai în căminele studenteşti, o provocare este şi închirierea unui apartament şi familiarizarea cu oraşul şi obiceiurile locuitorilor. Îmi aduc aminte că în prima zi la Budapesta, la prima urcare în metrou, am luat amendă pentru că nu am ştiut să folosesc corespunzător mecanismul de compostare.

Aş vrea să văd că angajatorii români ştiu să profite de experienţa şi entuziasmul tinerilor cu studii în străinătate şi să se deschidă schimbării. Este extrem de ineficient să ai un tânăr cu o pregătire peste medie pe care să nu o fructifici pentru că nu-ţi permite politica organizaţională, să îi inhibi sau să îi respingi 12

ideile inovatoare tocmai pentru că sunt neobişnuite şi nu au mai fost puse în practică înainte sau pentru că a fost angajat pe un post inferior ierarhic. E ca şi cum ai conduce un Ferrari cu 30 km/h pe o autostradă.

Mă bucur că fac parte din comunitatea bursierilor Soros pentru că aşa am cunoscut şi m-am împrietenit cu oameni extraordinari pe care ştiu că mă pot baza. Din când în când ne mai întâlnim, la Bucureşti sau Budapesta, schimbăm experienţe, păreri, chiar şi oportunităţi de lucru şi colaborare. E minunat să simţi că te afli într-o reţea de tineri talentaţi şi pregătiţi, care te susţin în ascensiunea profesională şi personală.

.EDU jurnal de bursier

În căutarea lui Roger Boscovich Constantin Severin, 58, este scriitor şi artist vizual, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator al grupului internaţional de artă 3rd Paradigm şi Ambasador UNESCO al eurointegrării prin artă.

Lucrează ca bibliotecar la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” din Suceava şi pregăteşte un nou roman.

”

Aveam profesori de prestigiu din Germania, Anglia, Iugoslavia, iar seara evadam la Biblioteca Ştiinţifică din Dubrovnik, unde începusem să găsesc studii în engleză şi franceză despre Roger Boscovich.

Cred că nu aş fi ajuns niciodată bursier Soros dacă în primăvara anului 1990 nu citeam Maeştrii Secreţi ai Timpului, de Jacques Bergier, o carte despre personalităţi enigmatice, în frunte cu Leonardo Da Vinci, care şi-au depăşit cu mult epoca în care trăiau. Până la lectura acelei cărţi nu auzisem nimic despre Roger Boscovich, marele cărturar croat, născut la Dubrovnik în 1711, teolog, fizician, matematician, astronom, poet, filozof, diplomat, ajuns în 1743 consilier tehnico-ştiinţific al Papei Benedict al XIV-lea, un filozof de talie universală, autorul celebrului tratat Theoria Philosophiae Naturalis, publicat în 1758 la Viena, în limba latină.

Cum să nu fiu captivat să aflu mai multe despre Boscovich, când Bergier relata că acesta vorbea, în secolul al XVIII-lea, despre universuri paralele, care în realitate ar fi conţinute unul în altul, sau despre relativitatea timpului

Fotografie din arhiva personală

13

fundația soros

şi a spaţiului? În cultura română nu am găsit nici până acum un studiu despre el, aşa că cea mai mare dorinţă a mea devenise să ajung cândva la Dubrovnik şi să-l studiez pe gânditorul croat. Începusem să colaborez la România Liberă, iar în toamna acelui an agitat pentru România, 1990, privirea mi-a căzut într-o zi pe un anunţ despre o bursă Soros la Inter-University Centre din Dubrovnik. Am obţinut cele două recomandări necesare, una de la scriitoarea Ana Blandiana, pe atunci preşedintele Alianţei Civice (eu conduceam filiala din Suceava, una dintre cele mai puternice din ţară), şi cealaltă de la filozoful Mihai Şora, cu care eram prieten de mai mulţi ani şi discutam liber despre dictatura personală a lui Ceauşescu, cum ne simţeam umiliţi ca intelectuali români, în comparaţie cu cei din Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria, unde suflul unei societăţi libere, democratice se făcea simţit cu pregnanţă. „Îl cunosc de multă vreme ca opozant la vechiul regim (înţeleg: ca opozant ireductibil, cu o motivare profundă, structurală, nu cu una circumstanţială), dublat de un poet şi intelectual veritabil(i) şi continui să-l apreciez şi astăzi în aceeaşi măsură – şi pentru aceleaşi motive (opoziţia lui la criptocomunismul remanent în actuala stare de lucruri de la noi din ţară)”, scria în recomandarea sa Mihai Şora, pe care o fac publică aici pentru prima dată.

Când îţi doreşti cu pasiune un lucru care te înalţă atât pe tine cât şi pe alţii, aproape întotdeauna îl vei obţine. În martie 1991 îmi făceam bagajele pentru a pleca la scurta bursă Soros la Inter-University Centre din Dubrovnik. „Economie şi democraţie” era tema care 14

reunise 20–25 de tineri din Iugoslavia, România, Germania, Bulgaria, Ungaria.

Aveam profesori de prestigiu din Germania, Anglia, Iugoslavia, iar seara eu evadam la Biblioteca Ştiinţifică din Dubrovnik, unde începusem să găsesc studii în engleză şi franceză despre Boscovich.

Am avut şi un ghid deosebit în cercetările mele, bibliotecara Vesna Cucic, care m-a introdus şi în elita culturală a locului. Vesna mi-a făcut cunoştinţă cu jurnalişti de la Radio Dubrovnik, cu un cunoscut poet, Luko Paljetak, un pictor din Sarajevo, Berber Mersad, care avea o expoziţie personală, cu omul de teatru Predo Vusovic, care m-a invitat la o repetiţie la teatrul experimental Bursa.

Duceam aşadar o „viaţă dublă” în oraşul pe care îl descriam atunci, încântat, în jurnalul meu: un concert de Bach în piatră. Îmi revin în memorie cetatea medievală ca o bijuterie bine păstrată, cu străduţe înguste (cea mai lată, Stradun, nu are mai mult de 10 metri), fără maşini şi foarte curate (nu mi-am făcut niciodată pantofii cu cremă), cu lămâii şi portocalii înfloriţi din curţile interioare (singurii metri pătraţi de sol, tot oraşul fiind placat cu piatră şi gresie), cu clădiri viu colorate, vechi mănăstiri, magazine în stil occidental, un teatru, o mică piaţă de produse agroalimentare, cu freamătul blând al Adriaticii de lângă zidurile crenelate. Învăţam la cursuri despre evoluţia societăţii în Iugoslavia ultimelor decenii, cu doar câteva luni înaintea războiului fratricid de secesiune, şi simţeam că spectrul urii domina voalat şi relaţiile dintre colegii mei croaţi şi sârbi, care reuşiseră totuşi să convieţuiască fără mari incidente mai multe decenii într-un conglomerat special (ţara lor) cu două

.EDU jurnal de bursier

alfabete, trei religii importante, patru limbi, cinci naţiuni şi şase republici.

Presa relata deja poveşti incredibile despre familii mixte, sârbo-croate, ai căror membri se urau între ei, inflamaţi de războiul etnico-ideologic pe care îl respirau. Primeam primele noţiuni despre societăţile democratice şi despre rolul major al economiei în funcţionarea lor, aflam de la profesorul Herwig Roggemann din Berlin ce rol important a avut Revoluţia română în democratizarea Croaţiei şi a Sloveniei în 1990, în trecerea mai accelerată la sistemul politic de tip pluripartidic.

Cu câteva zile înainte de a-mi încheia sejurul în Dubrovnik, am făcut o descoperire senzaţională. Călugărul Jazo Sopta m-a lăsat să intru în biblioteca Mănăstirii Franciscane, unde am găsit majoritatea publicaţiilor, în primă ediţie, semnate de Boscovich, dar şi manuscrise. I-am explicat exaltat directoarei universităţii că trebuie să încerc prelungirea bursei cu măcar o săptămână. L-am sunat pe Adrian Marino, marele cărturar care făcea parte din boardul Fundaţiei Soros România, şi a doua zi obţineam deja aprobarea de a mai participa la cursul de cinci zile „Privatizarea în Estul Europei”.

Răsfoiam în sfârşit, cu o emoţie indescriptibilă, celebrul tom Theoria Philosophiae Naturalis, cu coperte din piele galben deschis, 322 de pagini plus anexele, semnat de AUCTORE P. ROGERIO JOSEPHO BOSCOVICH. Cea mai mare bucurie am avut-o când, după câteva ore de căutări, am găsit o cărţulie tipărită la Veneţia în 1784 din care am aflat că Boscovich a vizitat Moldova (Galaţi, Iaşi şi Suceava), în 1762. Simţeam că îmi fusese predestinat să ajung acolo şi să aflu cum

descria Boscovich oraşul meu, Suceava, în notele sale de călătorie.

Am copiat în două caiete întregul jurnal, fiind aproape sigur că descoperirea mea va fi una importantă pentru cultura română, deşi intuiţia îmi spunea că exista un istoric român care ar fi putut să mi-o ia înainte: Nicolae Iorga.

Ajuns la Bucureşti am alergat într-un suflet la biblioteca Academiei Române, iar după o scurtă documentare am cerut Istoria românilor prin călători de Iorga, apărută în 1928, la editura Casa Şcoalelor. Acolo era descris pe câteva pagini jurnalul de călătorie al lui Boscovich; era evident că Iorga îl studiase cu atenţie.

Decepţia era mare, dar până la urmă m-am consolat cu faptul că datorită sprijinului Fundaţiei Soros am devenit intelectualul român care ştie cele mai multe lucruri despre viaţa şi activitatea lui Roger Boscovich, probabil unul dintre personajele viitorului meu roman, Străinul din Ada Kaleh.

15

fundația soros

pro voluntariat

Corina Pintea, 28, a studiat relaţii economice internaţionale şi a făcut un master în managementul resurselor umane. Inspirată de voluntariatul făcut în SUA, în timpul unei burse Soros la University of Georgia, a revenit în Cluj dornică să încurajeze copiii să facă voluntariat. Acum este director executiv al Centrului Naţional de Resurse pentru Voluntariat Pro Vobis.

”

Dacă mă uit la viaţa mea acum, ea este aşa pentru că am fost acceptată la această bursă şi, mai ales, pentru că ajunsă acolo am dat tot ce am avut ca să profit de ocazie.

16

Mama îmi spunea mereu de tot felul de oportunităţi de care ar fi bine să profit. Într-o zi, când eram studentă în anul II la Facultatea de Ştiinţe Economice din Cluj-Napoca, mi-a dat un anunţ tăiat dintr-un ziar despre o bursă pentru studenţi. Aplicasem şi în liceu pentru o bursă similară şi nu o obţinusem, aşa că am aplicat, dar nu i-am dat prea mare importanţă. Am fost extrem de surprinsă când am fost selectată pentru interviu.

Am trecut prin procesul de selecţie într-o stare de inerţie, nu mă gândeam cu adevărat la ce ar însemna dacă aş fi selectată. De fapt, prima dată când am realizat că intru într-o etapă esenţială a vieţii mele a fost când eram în avionul care mă ducea în State. Când a început să se mişte am conştientizat abrupt că plec extrem de departe. Şi că plec singură.

Am studiat relaţii economice internaţionale la University of Georgia, în micul orăşel universitar Athens, undeva în

.EDU jurnal de bursier

sud-estul Statelor Unite, în perioada august 2003 – mai 2004. Anul acela a fost în primul rând o experienţă personală: nouă luni intense, pline de noutăţi, de provocări, de descoperiri despre lume şi mai ales despre mine.

Mi-am căutat un loc de muncă încă de la început, ştiind că mi-e permis şi crezând cu tărie că mă va ajuta să mă adaptez mai uşor. Am lucrat part-time ca recepţioneră la hotelul din campus.

Serviciul m-a ajutat să îmi dezvolt o serie de abilităţi de comunicare, fluenţă, organizare, management financiar – lucruri pe care nu le înveţi în sălile de clasă. Apoi, m-am implicat în activităţi pentru integrarea studenţilor internaţionali: International Student Office, World Ambassadors şi altele. Am pornit ca beneficiară a lor, dar m-au atras atmosfera caldă din birouri, amabilitatea voluntarilor, disponibilitatea lor de a ne uşura adaptarea, aşa că am ajuns să organizez evenimente împreună cu ei. În plus, am făcut muncă în serviciul comunităţii. Datorită acestei burse am descoperit ce înseamnă voluntariatul, ce poţi să faci ca voluntar şi cât de mult te poate ajuta să te dezvolţi. Am făcut voluntariat în construcţia de case, la Habitat for Humanity, şi am început să mă gândesc la un proiect de înfiinţare a unor cluburi de voluntariat pentru copii în două şcoli din Cluj. Voiam să îl implementez la revenirea mea în ţară.

M-am şi distrat în acele nouă luni. Am fost la tot felul de evenimente organizate în campus, la petreceri, la cumpărături, am făcut sport, am călătorit, m-am întâlnit cu alţi români de acolo, am gătit mămăligă cu brânză pentru ceilalţi studenţi internaţionali, am învăţat spaniolă şi am citit. Am citit foarte mult

pentru şcoală, mult mai mult decât am făcut-o în doi ani anteriori de facultate în România.

Cred că dacă poţi studia într-o altă ţară este esenţial să profiţi de toate oportunităţile care există acolo – atât profesional, cât şi social. Abia în America, la 21 de ani, am început să folosesc o agendă, pentru că aveam nevoie mereu să îmi planific multitudinea de activităţi. Înainte să plec în State, eram o studentă obişnuită – mergeam la cursuri, învăţam pentru examene şi cam atât.

Mă lăsasem purtată de sfaturile altora, îmbătată oarecum de succesul neaşteptat de a fi selectată tocmai eu, dintre atâţia aplicanţi, şi m-am trezit acolo, mai mult sau mai puţin pregătită pentru experienţa vieţii mele. N-a fost uşor. Am avut multe momente de deznădejde, de singurătate, plângeam uneori la telefon vorbind cu cei de acasă, mă simţeam dezrădăcinată, singură, incapabilă să mă adaptez într-o lume atât de diferită. După nouă luni îmi doream foarte tare să revin în ţară, acasă, la familia mea, la cei dragi.

M-am întors însă schimbată, mai puternică, mai sigură pe mine, mai pregătită să iau decizii. Am reuşit, datorită acestei experienţe, să îmi găsesc o cale pe care nu cred că aş fi găsit-o altfel. Am început prin a implementa un proiect la Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca, impulsionând elevii de clasa a V-a să devină voluntari. Cred că voluntariatul ar trebui să devină o activitate firească în programul oricărui copil şi tânăr, înţelegând de ce e importantă pentru el şi pentru comunitatea în care trăieşte.

Am făcut voluntariat cam doi ani după revenirea în ţară, continuând şi după încheierea proiectului, până când mi s-a oferit un loc de muncă la Pro Vobis.

17

fundația soros

Mi-am continuat şi studiile, terminând Facultatea de Ştiinţe Economice, specializarea relații economice internaţionale şi un master în managementul resurselor umane. Dar ştiu că am fost angajată pentru că în timpul activităţii de voluntariat am demonstrat că sunt responsabilă şi că vreau să învăţ şi să contribui. De peste cinci ani lucrez pentru a le arăta şi altora că voluntariatul face minuni, că este potrivit şi util oricărui om. La început am fost coordonator de programe, apoi am devenit manager financiar şi, într-un final, director executiv al Centrului Naţional de Resurse pentru Voluntariat Pro Vobis. Nu lucrez în domeniul în care am studiat, dar o mare parte din ceea ce fac acum se datorează procesului de învăţare prin care am trecut în toţi anii de când am primit această bursă.

Mă simt privilegiată pentru că am studiat în străinatate, pentru că am putut să cresc ca om şi ca profesionist fără să fiu distrasă. Pot spune că a fost un lux, o investiţie în mine şi în potenţialul meu.

Dacă mă uit la viaţa mea acum, ea este aşa pentru că am fost bursier Soros şi, mai ales, pentru că ajunsă acolo am dat tot ce am avut ca să profit de ocazie.

Studiile în străinatate sunt o ocazie unică de autodescoperire, autodepăşire şi automodelare. Alături de un stagiu de voluntariat, care oferă educaţie nonformală vitală, stagiile academice într-un mediu intercultural bogat, într-un alt sistem educaţional recunoscut, sunt cele care oferă educaţia formală şi profesională adecvată, de care are nevoie un tânăr cu pretenţii şi aşteptări pentru un viitor de succes.

Mi-aş dori ca angajatorii români să recunoască nevoia tinerilor de apreci18

ere, de provocare, de integrare în piaţa românească, în locurile de muncă care pot fi create aici. Cu astfel de tineri extrem de bine pregătiţi profesional, care au şi mentalitatea şi atitudinile potrivite pentru dezvoltare sustenabilă şi pentru profesionalism, avem şansa să creăm un alt tip de societate.

Comunitatea foştilor bursieri Soros este formată din astfel de tineri, care sunt legaţi de o mare ambiţie şi o puternică preocupare pentru autodezvoltare.

Sunt oameni împrăştiaţi prin lume, dar care au în comun dorinţa de a contribui, într-un fel sau altul, la îmbunătățirea comunităţilor în care trăiesc.

.EDU jurnal de bursier

în Acceleratorul de cariere

”

Îi îndemn pe toţi tinerii de valoare să încerce să înveţe măcar un ciclu de studii în afara României. Dacă nu experienţa de învăţare, măcar experienţa de viaţă va fi fantastică.

Eugen Cojocariu, 42, este directorul postului Radio România Internaţional.

A fost bursier Soros în 1997–1998, când a urmat cursurile masteratului european în management cultural EcumEst, sub egida Şcolii Superioare de Comerţ din Dijon, Franţa.

Sunt ziarist din 1992. Primul meu loc de muncă, şi singurul, este la postul public de radio, la Radio România Internaţional (RRI). Am pornit de la reporter şi am ajuns, de mai mulţi ani încoace, directorul postului. EcumEst, masteratul pe care l-am urmat cu bursă Soros, a fost un fenomenal catalizator de carieră pentru mine.

Am aflat de bursă din Dilema şi am obţinut-o, alături de alţi şase colegi, în octombrie 1997. Acasă a fost şoc,

pentru că – după armată – era cea mai lungă lipsă a mea. În noiembrie am făcut lungul drum spre Vest, trei zile şi două nopţi cu autocarele epocii. Pe 11 noiembrie am început cursurile, printr-o rezidenţă de studii la Arc-et-Senans, lângă Dijon, în clădirile unei foste saline regale transformate în centru cultural.

Am avut, apoi, alte rezidenţe de studii la Bucureşti, Dijon, Florenţa şi Timişoara.

Totul în franceză şi, parţial, în engleză.

19

fundația soros

Am vrut să fac management cultural pentru că lucram într-o instituţie de cultură în sensul larg, Radioul public, şi simţeam nevoia de a şti mai multe despre un domeniu în care intrasem de curând. Era şi este un mediu multicultural şi multietnic, unde am putut întâlni şi înţelege valorile altor popoare, prin angajaţii, colaboratorii, bursierii, practicanţii şi voluntarii noştri de cele mai diferite origini.

Eram obişnuit cu cultura franceză şi cu Franţa, dar viaţa de zi cu zi, timp de mai multe luni, a fost cu totul altceva decât excursiile de câteva zile. Vizitele de studiu la Paris, unul dintre oraşele în care oricine poate găsi de fiecare dată lucruri şi locuri şi oameni noi, dar şi la Belfort, un centru cultural unde se experimenta masiv şi neconvenţional, sau la Besançon, un oraş cuceritor, cu cetatea sa din vârf de munte, cu teatrul său de mare calitate, nu aveau cum să nu lase urme. La fel ca şi săptămânile petrecute într-un creuzet multietnic şi multicultural, cum este Timişoara, ori într-un oraş-muzeu, cum este Florenţa.

Am avut parte de cele mai utile cursuri şi seminarii din toate cele prin care am trecut până acum, deoarece Corina Şuteu, care coordona programul, a construit un masterat cu lectori practicieni, nu teoreticieni. Am avut profesori extraordinari – de la actori la profesori de economie, de la jurnalişti la regizori de teatru, de la manageri culturali la diplomaţi – care ne-au învăţat ceea ce făcuseră, trăiseră, experimentaseră, nu ceea ce era scris în manuale. Mulţi dintre ei au locuit chiar cu noi, studenţii, pe parcursul fiecărui modul de studiu, ceea ce ne-a făcut să ne apropiem şi să continuăm experienţa de învăţare.

20

Cea mai importantă experienţă a fost cea umană. Cei mai mulţi dintre noi eram din România şi Franţa, dar aveam şi colegi din Republica Moldova, Letonia, Cehia, Bulgaria şi Italia. Am fost aproape 20 de tineri care au învăţat împreună şi care, cel mai important, au învăţat să fie 24 de ore împreună.

Corina Şuteu a făcut un lucru senzaţional: a adus oameni cu backgrounduri diferite, cu valori, idei şi gusturi diferite, i-a cazat într-un manoir, fetele în „casa mare”, băieţii în „casa mică”, şi i-a pus să-şi găsească singuri reguli, să se organizeze, să se accepte unul pe altul.

Le-a dat un microbuz pe mână, le-a spus unde să meargă la cursuri şi a plecat la Bucureşti. Cine face cumpărăturile (şi a fost o şcoală să scriem lista astfel încât să nu pară un roman), cine ţine socoteala banilor, cine găteşte, cine aşază masa, cine conduce microbuzul, cine ţine legătura cu doamna Şuteu, totul s-a negociat şi s-a aranjat de multe ori fără să ne dăm seama, alteori după discuţii straşnice în contradictoriu. Ne-a prins extrem de bine.

Masteratul m-a ajutat mult în carieră, nu pentru „greutatea” în plus la CV, ci pentru că am învăţat de la practicieni, cum să conduc o instituţie culturală pentru a fi eficientă. O urmare a programului este că unul dintre managerii cu care am interacţionat acum 12–13 ani a devenit CEO al unui proiect european de radio, EURANET, finanţat de Comisia Europeană, şi m-a cooptat ca unul dintre vicepreşedinţi. Este un demers ambiţios, care sper să se transforme cel puţin în ceea ce EURONEWS este pentru televiziunea europeană.

Cred că este extraordinar pentru tinerii din România să studieze peste hotare.

.EDU jurnal de bursier

Nu vreau să polemizez în legătură cu calitatea învăţământului de la noi şi nici cu posibilităţile de carieră din ţară, dar îi îndemn pe toţi tinerii de valoare să încerce să înveţe măcar un ciclu de studii în afara României. Dacă nu experienţa de învăţare, măcar experienţa de viaţă va fi fantastică. Aceasta dacă îşi vor dori să înveţe şi altceva, să vadă şi altceva decât amfiteatre, săli de seminarii, laboratoare, manuale şi powerpointuri. Nu dau sfaturi legat de întoarcerea acasă sau rămasul acolo. Asta este exclusiv alegerea fiecăruia.

Am avut colegi care se gândeau să rămână în Franţa după studii, dar eu nu mi-am dorit asta niciun moment. Cred că sunt un om norocos: am o soţie cu care mă potrivesc extrem de bine, avem două fete senzaţionale, iar la Radio a fost tot timpul o provocare. Şi atunci de ce să plec? Doar pentru că avem politicienii pe care-i avem? Dacă plecam reuşeam să influenţez în vreun fel generarea unor altfel de politicieni? Nici aşa, în ţară, nu sunt sigur că o să reuşesc. În nici un caz singur.

Aş vrea să văd angajatorii din România căutându-i pe absolvenţii de peste hotare pentru mentalitatea lor şi dorinţa de a se afirma, inoculată într-un mediu mai propice concurenţei, profesionalismului, ideilor, disciplinei şi respectului muncii.

Angajatorii ar trebui să crească talentele, să le caute din facultate şi să le ajute să se instruiască, inclusiv peste hotare.

Investiţia se va întoarce înmulţit.

Mi-aş mai dori să văd comunitatea bursierilor Soros organizată, pentru că ne leagă o istorie care ne-a schimbat viaţa în bine şi ne-a accelerat cariera.

Am avut norocul că un om cu viziune a ştiut să investească, prin angajaţii săi, în

noi. Acum cred că ar fi rândul nostru să contribuim la perpetuarea şi răspândirea viziunii.

21

fundația soros

Politici de schimbare

”

Mi-a plăcut mult preocuparea pentru dezvoltarea complexă a elevilor. Era ideea asta, că noi suntem noii oameni ai Renaşterii.

Radu Tătucu, 28, a studiat economia şi face un masterat în politici publice la Harvard. A lucrat la Banca Mondială, şi e co-fondator şi preşedinte al Global Romanian Students and Young Professionals Society (GRSPSociety), o reţea de tineri care vor să-şi folosească experienţa obținută în străinătate pentru schimbarea României.

22

Eram în clasa a X-a la Colegiul Naţional „Moise Nicoară” din Arad când am aplicat la un program de burse de liceu al Fundaţiei Soros. Opțiunile erau în Statele Unite, Marea Britanie şi Cehia, cu durată de la cinci săptămâni, la un an. Eu am plecat în 1999, să fac clasa a XI-a în Marea Britanie, la Sedbergh School. Aflasem de bursă de la generaţiile mai mari, aveam şi o profesoară de engleză extra-

ordinară, doamna Otilia Păcurari, care ne-a ţinut la curent cu ce se întâmpla. La momentul respectiv fundaţia Soros avea şi un birou mic în Arad. Ei ne-au ajutat cu informaţii şi toate materialele de care aveam nevoie, aşa că am avut foarte mulţi colegi care au depus dosarul.

Am vrut întotdeauna să văd cum e şi afară. Sistemul din România era bun, avea puncte tari, dar şi puncte slabe.

.EDU jurnal de bursier

Aveam 17 materii. Eram la profilul matematică–fizică–engleză intensiv, aveam şapte ore de engleză, cinci ore de fizică şi cinci ore de matematică pe săptămână. Pe lângă astea, mai aveam 14 materii, care erau foarte importante, mai ales din punctul de vedere al profesorilor respectivi. Mi se părea că se trăgea de tine în foarte multe direcţii. În Marea Britanie îmi plăcea ideea că în primii doi ani de liceu studiai vreo 10 materii, după care te concentrai pe trei–patru. Îţi puteai alege ce-ţi doreai. Eu voiam să fac ştiinţe economice, aşa că mi-am ales cursuri de economie, matematică, geografie fizică şi economică. A fost o experienţă foarte diferită. Studiam câte 10 ore pe săptămână o materie, ajungeam la profunzimi la care în România nu ajungeam.

Sedbergh este o şcoală foarte veche, înfiinţată în 1525. Era un campus vechi – era şcoală de băieţi atunci –, purtam uniforme. A fost un mic şoc cultural.

Eram probabil primul român acolo – străini mai erau, dar nu mulţi, pe la 10–15 la sută. Veneam din România, care în 1999 era şi mai săracă decât acum, dintr-o familie de clasă mijlocie, dacă se poate spune că există o clasă mijlocie la noi – mama e medic, tata e inginer agronom. Foarte mulţi colegi proveneau din familii cu o anumită istorie. Erau nişte table de lemn pe pereţii din sălile de clasă, pe care erau câştigătorii la jocul de cricket din 1910, să zicem. Şi aveam colegi care spuneau aşa, ca fapt divers: „By the way, that’s my grandfather”.

Era o şcoală foarte riguroasă, din multe puncte de vedere. Majoritatea studenţilor stăteam în campus, organizaţi în case – erau 50–55 de elevi în

fiecare casă, iar cei din clasele XI-a şi a XII-a stăteau singuri în cameră. Aveam doi profesori rezidenţi, care locuiau cu noi, şi mai erau tutori nonrezidenţi care participau la activităţile casei – concursuri de cântat, competiţii sportive, în funcţie şi de sezon.

Micul dejun îl luam până pe la 08:15, la sala de mese din casă, apoi mergeam la capelă, la adunarea generală. În fiecare dimineaţă, la 08:20, era aşa-numitul assembly, la care directorul sau un profesor aveau o mică cuvântare, de obicei o parabolă din Biblie. Prefecţii, elevi din clasa a XII-a, stăteau şi ei aliniaţi pe scenă şi prefectul-şef spunea apoi principalele evenimente ale zilei (unde şi când va avea loc meciul de cricket, sau o piesă de teatru). Totul dura cam 15 minute, apoi cântam un imn. Erau imnuri religioase, anglicane. Nu ni se impunea să trecem la religia lor, dar se așteptau să participăm la aceste evenimente ale şcolii. La 12:50, după orele de dimineață, era prânzul. Seara, de la 18:00, era cina. Exista oră de stingere, dar cu cât erai mai mare, cu atât era mai târziu. Dacă nu făceam gălăgie, nu venea nimeni să ne zică nimic.

Prieteni mi-am făcut foarte mulţi, mai ales că aveam colegi cu care petreceam 20–25 de ore împreună, doar în mediul academic. După aceea, mai eram şi în echipa de debate, în trupa de teatru, în echipa de baschet. Mi-a plăcut mult preocuparea pentru o dezvoltare foarte complexă a elevilor. Era ideea asta, că noi suntem noii oameni ai Renaşterii.

Sigur că m-am bucurat de avantajele pe care le aveam. Eram 10 elevi la cursul de economie şi doi profesori.

Beneficiam de mult mai multă atenţie.

Petreceam mult timp împreună, plus că 23

fundația soros

fiecare profesor făcea şi activităţi extracurriculare. Profesorul de economie putea să-ţi fie şi antrenor de rugby, sau de fotbal. În România nu există relaţia asta de camaraderie. Erau foarte implicaţi şi atunci devii mai responsabil, ţi-e ruşine să faci ceva care i-ar deranja.

Liceul l-am absolvit acolo, bursa fiindu-mi reînnoită pe încă un an. (Încă nu mi-am echivalat studiile în România.) De atunci trăiesc în străinătate. Am plecat la facultate în Statele Unite, la Harvard, cinci ani am profesat în economie, acum fac un master tot la Harvard şi locuiesc în Boston, cu soţia mea. Dar întotdeauna le-am zis şi colegilor, şi prietenilor, şi părinţilor, că vreau să mă întorc.

Vin în România de cinci, şase ori pe an, sunt foarte la curent cu ce se întâmplă, atât în politicile publice şi în mediul privat, cred că sunt mai conectat la România decât mulţi de aici. Pe termen lung mi-ar plăcea să contribui la îmbunătăţirea politicilor publice.

De exemplu, în Statele Unite acum s-a făcut reforma sistemului de sănătate, dar după aproape doi ani de consultări, negocieri, townhall meetings la care politicienii s-au întâlnit cu alegătorii.

La noi, mi se pare că politicile publice se fac peste noapte. Dacă vrei să faci o politică publică pe educaţie, trebuie să te consulţi cu cei implicaţi, să vezi ce-i doare pe părinţi, pe profesori, pe elevi, pe studenţi. Abia după aceea poţi să vii cu o reformă reală. Acesta e şi scopul GRSPSociety, organizația pe care am înfiinţat-o în 2008 cu câţiva prieteni: să contribuim la modernizarea României prin implicarea civică şi prin acest transfer de know-how şi profesionalism.

Cred că contribuţia pe care o pot aduce în România, utilizându-mi cunoştinţele, 24

experienţele şi expertiza acumulate în străinătate, este mare, de aceea sunt hotărât să mă întorc.

.EDU jurnal de bursier

Educaţia educatorului

”

Am venit acasă dornică să schimb totul. Atitudine, reacţii, comunicare. Să modernizez peste noapte şi să spăl pe creier toţi profesorii cu care lucram.

Simona Baciu, 48, e inginer, dar de la absolvire a lucrat în învăţământ. În 1993 a înfiinţat o grădiniţă cu predare în limba engleză în Cluj; în 1996 a fost într-o vizită de orientare profesională în SUA care i-a dat curaj să gândească la o scară mai mare. În 2000 a înfiinţat Şcoala Primară Internaţională, în 2004, Gimnaziul Internaţional, iar în 2010, primul liceu Cambridge din afara Bucureştiului.

În ’90–’91, când eram profesoară de tehnologie şi dirigintă la liceul „Gheorghe Şincai” din Cluj, am participat la un program naţional al Fundaţiei Soros, „Educaţia pentru Sănătate”. Cursurile aveau ca ţintă copii între 14 şi 16 ani şi erau predate de traineri americani, care ne păreau din altă lume. Relaţia copil–profesor era complet diferită, deschisă, de colaborare, axată pe identificarea problemelor

şi căutarea de soluţii. Era o abordare modernă a unor teme pe care noi nu le cunoşteam deloc: HIV/SIDA, fumatul, alcoolul, drogurile. Ce m-a uimit însă a fost rezistenţa la schimbare – a colegilor și a copiilor. Am hotărât că aceste programe trebuie să pornească de la o vârstă mult mai tânără.

Visul meu era să fac o grădiniţă de schimbare de atitudine. Dar dacă 25

fundația soros

deschideam o grădiniţă românească, nu venea nimeni – trebuia să fie ceva complet diferit. Marea şansă a fost limba engleză. Ce m-a inspirat a fost curriculumul acelui program de educaţie pentru sănătate, care, din fericire era în engleză. Am pornit la drum cu mâinile goale, cu rafturile din cămară, patru păpuşi tricotate de mine şi un curriculum pentru copii de 14 ani. Aşa am înfiinţat grădiniţa Happy Kids. Un loc în care copiii să fie fericiţi.

Pentru că încă nu văzusem niciodată o altfel de grădiniţă, în 1996 am aplicat pentru un program al Fundaţiei Soros, prin care diferiţi specialişti puteau să meargă în Statele Unite pentru a se perfecționa. Am avut o şansă fantastică, am primit bani pentru a ajunge acolo și am văzut o altă faţă a educaţiei. A fost un curs de orientare profesională, şase săptămâni am vizitat şcoli şi grădiniţe în Harrisburg, Pennsylvania, Washington, DC, şi New York, NY. Eram prima dată în străinătate și aterizasem direct în America. Nici măcar nu ştiam că toaletele se numesc restrooms, credeam că toată lumea acolo se odihneşte. Patru săptămâni le-am petrecut într-o grădiniţă Montessori – una dintre cele mai răspândite pedagogii din lume.

Nici nu ştiam de Montessori în România. Eu m-am dus la copii şi le-am spus: „Let’s play together”. Ei mi-au răspuns: „Let’s do a job together”.

Am învăţat că de fapt copiii învaţă jucându-se, făcând joburi împreună, că nu sunt stimulaţi destul în învăţământul nostru. Am văzut copii care la trei–patru ani ştiau să citească, în timp ce la noi se credea că dacă copilul citeşte prea de mic, se plictiseşte la şcoală. La noi se învăţa desenul 26

după un model, ei nu aveau aşa ceva, încurajau creativitatea. La patru ani, știau că ursul panda dispare pentru că nu o să mai fie bambus.

Am fost şi într-o inner-city school, în care se intra printr-o poartă ca la aeroport. Am stat la o oră de ştiinţe cu clasa a VI-a, unde toţi copiii desenau pe jos, erau creativi. La un moment dat am întrebat-o pe profesoară: „Văd că sala e frumoasă, ai planşe, lucrările copiilor sunt expuse, dar ceva lipseşte”. Spune: „Da, geamurile”. Erau săli fără geamuri pentru că școala era într-o zonă unde se împuşcau cei din găști.

Acolo am învăţat că munca copiilor trebuie expusă şi valorizată. Am învăţat că suntem foarte norocoşi, că trăiam într-o lume liniştită. Am învăţat că trebuie să valorizăm ce avem, să pornim construcția de acolo, nu aruncând totul la gunoi.

Tot timpul am fost privită ca un profesionist, chiar dacă veneam dintr-o ţară a lumii a treia. Nu m-au criticat, n-au râs de mine. Au avut răbdare, nu m-au judecat. Noi avem tendinţa de a pune etichete. Acolo am învăţat un ABC al educaţiei, inclusiv trăind cu educatori. Au avut grijă să am mai multe perspective. Am locuit cu o familie care avea copiii la grădiniţa Montessori, am stat la directoarea grădiniţei, apoi la un psiholog şcolar. Am putut să învăţ şi din viaţa lor, din atitudinea lor faţă de şcoală. În familie, copilul de trei ani ştia exact ce înseamnă să ai un program de televizor; la noi copiii se uitau non-stop. În New York am stat în apartamentul mamei lui George Soros. Nu era un lux uriaş, exact ce ai nevoie într-o casă. Atunci m-am gândit că e impor-

.EDU jurnal de bursier

tant unde eşti, ce ai, şi ce faci cu ce ai.

Valoroasă era acolo cartea de vizitatori.

Când m-am întors acasă, am făcut şi eu una; am avut sute de musafiri și e extraordinar să le citești impresiile după ani de zile. Avem şi la şcoală o carte pentru vizitatori. Învăţăm toată viaţa, trebuie să fim deschişi să învăţăm.

Am venit acasă dornică să schimb totul. Atitudine, implicare, comunicare.

Să modernizez peste noapte şi să spăl pe creier profesorii cu care lucram – atunci eram două educatoare. Mi-am lăsat toate hainele acolo ca să am loc în bagaje pentru materiale, am venit cu zeci de planşe cumpărate de la un resource center (nu mai văzusem aşa ceva), cu nişte cuburi grele, primite de la grădiniţa Montessori, pe care le mai am şi acum.

Am învăţat şi că schimbarea durează.

Sfatul cel mai important pe care l-am primit în SUA a fost: „Simona, du-te şi multiplică-te”. Şi am venit să caut oameni care gândeau ca mine, care voiau să facă altceva şi care simţeau că există şi altceva în afara acestei educaţii tradiţionale, în care eu sunt şeful clasei şi tu mă asculţi. A funcţionat. La ora actuală, şcoala noastră are – de la creşă, la liceu – 285 de copii, peste 200 de copii în programe de afterschool (muzică, fotografie, informatică, limbi străine, club de dezbatere), peste 40 de angajaţi.

Am purtat în suflet toţi aceşti ani imaginile pe care le-am luat în ’96 (leam luat în suflet, pentru că aveam un aparat de fotografiat vechi şi amărât).

Cu ele am pornit la drum. Cum erau aranjate rafturile, cum erau materialele. A fost cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi, să deschid uşa

unei grădiniţe adevărate. Am plecat cu entuziasmul de a veni acasă şi de a le oferi copiilor români şansa asta. Fără această deschidere n-aş fi avut curajul să merg mai departe.

27

fundația soros

Providenţa New Yorkului

”

Profesorul le oferea din când în când studenţilor supuşi acestui tratament brutal o supapă. Ştia să organizeze umilirea încât să-i permită şi celui umilit să dea înapoi.

Andrei Gorzo, 32, e unul dintre cei mai cunoscuţi critici de film români.

A absolvit Facultatea de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), în anul III fiind bursier Soros la New York University.

28

Eram student în anul II la UNATC, studiam teoria filmului şi critica de film la Facultatea de Film, şi mi se părea că sunt blocat. Aveam un fel livresc de a vedea lumea, eram îndrăgostit de nefericire. În familie aveam o situaţie dificilă, nu aveam suficienţi bani pentru a mă distanţa, eram îndrăgostit nefericit, o revistă de cinema pentru care scriam articole dăduse recent faliment, perspectiva mi se părea sumbră. Un coleg mi-a atras

atenţia asupra bursei – era şi un afiş în facultate, treceam în fiecare zi pe lângă el. A fost un moment providenţial. Fiind destul de disperat, îmi amintesc că am văzut bursa asta ca pe un fel de şansă.

Pentru dosar am completat o serie de acte, inclusiv două eseuri, unul în care trebuia să te descrii pe tine, celălalt, mai tricky, cum îţi imaginezi că experienţa de acolo ţi-ar influenţa viaţa. Eu am filozofat adolescentin, dar presupun că respec-

.EDU jurnal de bursier

tabil, cum vârsta mea, 19–20 de ani, e numai bună pentru asemenea voinicii, de a te rupe de ce ai trăit până atunci, că lucrurile nu sunt încă fixate, îngheţate, răspunzi foarte bine la noi experienţe.

Eu eram destul de individualist, morocănos, şi totuşi, când m-au sunat câteva luni după interviu să-mi spună că am fost selectat, n-am fost surprins. Urma să petrec anul universitar 1999–2000 la New York Univesity – o întâmplare, cred, pentru că trebuia să studiez istoria cinemaului, critica de film, şi probabil că opţiunile erau mai puţine.

A urmat o săptămână de orientare, într-un orăşel de lângă Praga, unde ne-am adunat grupuri de patru-cinci studenţi din toate ţările est-europene.

Pentru mine, a fost prima ieşire din ţară.

Am avut un moment de mare euforie, am realizat brusc cât de tânăr sunt, cât de deschisă şi mare e lumea şi câte lucruri se pot face. Orientarea a însemnat predarea unui ABC al scrierii unui eseu la standarde academice americane, cum trebuie structurat, ce trebuie să conţină. A urmat un ABC al comportamentului civilizat în Statele Unite: de câte ori să facem duş pe zi, cum să folosim cartelele pentru uşi, robinetele; aveau tot felul de ilustraţii, flip charturi. Era foarte amuzant că americanii care ţineau cursurile făceau pe dracu-n patru să ne dea aceste cunoştinţe – de care poate că unii dintre noi aveau nevoie –, fără să pară că ne văd ca pe nişte barbari. În timpul zborului spre New York am fumat un pachet de ţigări (se fuma încă în avion). Pe drumul de la aeroport la cămin am avut o discuţie animată despre New York cu şoferul de taxi. M-am apucat să trombonesc, i-am spus că mai fusesem de multe ori la New York, că

familia mea trăieşte în Europa şi în State, i-am descris diverse locuri aşa cum le ştiam din filme şi cărţi, am vorbit de baseball; habar n-aveam, voiam să văd dacă se prinde de cacealmaua mea şi n-a dat semne. Probabil că mă testam, cât de pierdut în spaţiu o să par şi dacă pot prin tupeu să creez iluzia că sunt un om de lume, care cunoaşte toate colţişoarele New Yorkului.

M-am dezumflat imediat ce am intrat în camera de cămin. Căminul era o frumuseţe, stăteam câte doi într-un apartament dublu, spaţios, colegul meu nu venise, dar omiseseră să ne spună că nu va exista nici măcar o pătură acolo. Venind într-un oraş complet necunoscut, după atâtea ore în avion, nu mai aveam energie să merg prin magazine. Mi-a căzut moralul când m-am culcat pe saltea, acoperit cu o haină scoasă din propriul bagaj, ştiind că nu cunosc pe nimeni, având doar un număr de telefon al cuiva de la Soros şi unul al cuiva de la facultate.

Aveam o fantezie despre America, de provenienţă cinematografică şi literară – ştiam pasaje pe din afară din Saul Bellow, John Updike. Stăteam la 40 de minute de mers pe jos de campus, majoritatea clădirilor fiind în jurul faimosului Washington Square Park, care a dat şi titlul unui roman de Henry James. M-a entuziasmat biblioteca facultăţii, unde petreceam şi 12 ore pe zi. Aveau şi o videotecă cu mii de titluri pe care le puteai vedea acolo. Erau tot felul de filme pe care le căutasem şi încercasem să le văd ani întregi. Brusc erau acolo. Am dat de o comoară şi regret că n-am profitat destul de ea. Am petrecut prea mult timp uitându-mă pe pereţi, mergând melancolic pe străzi şi îmbibându-mă de poezia toamnei, sau a iernii.

29

fundația soros

Cursurile pe care mi le-am ales au fost în primul rând de teoria filmului, istoria filmului, critică de film, estetică de cinema şi un curs de scenaristică – în parte pentru că şi în România o aveam ca specializare, în parte pentru că mi se părea o provocare, fiind într-o limbă străină.

Mi-am luat şi un curs de literatură, de spaniolă, m-am aventurat şi în alte zone.

M-a surprins informalitatea la care puteau să ajungă cursurile şi seminariile.

Cursul de scriere creativă era foarte dur, din multe privinţe. Producţia literară sau dramaturgică a fiecăruia era proiectată pe perete, la curs, cu eventualele greşeli de ortografie mari. Profesorul îţi cerea să alegi doi, trei colegi, câte personaje aveai, să citească pe roluri, la prima vedere. Putea fi traumatizant. La cursurile de scenaristică din România rareori erau exerciţiile noastre supuse unei analize atât de amănunţite. Vedeam greşelile, auzeam replicile ieşind stupide din gura acelor oameni, care nu erau actori profesionişti. Şi profesorul le oferea din când în când studenţilor supuşi acestui tratament brutal o supapă, îi incita să se revolte împotriva lui. Ştia să organizeze umilirea asta încât să-i permită şi celui umilit să dea înapoi. La un moment dat un coleg chiar s-a ridicat şi i-a strigat profesorului: „You’re an asshole!”.

Cu banii de cheltuială am avut probleme în primul semestru. Fundaţia ne plătea integral studiile, cazarea şi ne asigura masa la cantinele campusului – era un card cu care puteam lua un anumit număr de mese, eu având varianta cea mai generoasă, aproape imposibil de epuizat.

Eram însă un fumător înrăit, cam 150 din cei 220 de dolari primiţi lunar se duceau pe fumat. Am terminat primul semestru cu datorii, aşa că m-am angajat suprave30

ghetor la sala de jocuri din campus, unde veneau studenţii să joace biliard, ping pong şi fotbal mecanic.

N-am mai avut probleme cu banii, pe lângă plăcerea că eram plătit cu 10 dolari pe oră ca să joc ping pong. Veneau cam aceiaşi oameni. Era o minicomunitate, unii păreau să se cunoască din liceu, ca o gaşcă din comediile porcoase cu adolescenţi – aceleaşi glume, unii despre alţii, aceleaşi insulte. În principiu nu se putea întâmpla nimic, deşi au fost mici incidente. Cineva a furat de sub nasul meu bila neagră. Erau doi pomişori de plastic în sală şi, după un maraton de ping pong, am văzut că cineva îi jumulise frunză cu frunză. Trebuie să-i fi luat jumate de oră, ar fi trebuit să observ. Era podeaua ninsă cu frunzuliţe de plastic. În acel an, Soros şi NYU au făcut un clopot deasupra mea, un fel de bulă.

Am fost perfect protejat. Dar într-un fel eram prea tânăr ca să profit la maxim.

Eram necopt. Ar fi fost frumos dacă şocul experienţei m-ar fi trezit, dar e un proces care durează ani. Aş fi petrecut mai puţin timp visând cu ochii deschişi.

Toate melancoliile, tălmăcirea fiecărei trăiri în metafore şi comparaţii îmi toceau gândirea şi observaţiile şi percepţiile. Acum, toate ar fi mult mai ascuţite.

.EDU jurnal de bursier

Accentul pe practică

”

Bursa mi-a dat ocazia să merg în acea ţară unde o parte din problemele cu care ne confruntăm noi s-au rezolvat; am face bine să furăm meserie de la ei.

Diana Constantinescu, 25, a terminat filozofia la Bucureşti şi un master în teorie legală şi politică la Londra. E implicată de ani buni în ONG-uri care se ocupă în special cu orientarea profesională a tinerilor, acum fiind community manager al platformei online de mentorat GOmentorship.

În primăvara lui 2006 am aflat cu mare surprindere că obţinusem o bursă Soros şi că voi pleca un an în Statele Unite. Îmi înscrisesem dosarul cu mare grijă şi seriozitate, însă nu credeam că am vreo şansă în faţa celorlaltor 400 de contracandidaţi. Eram studentă în anul II la filozofie, o adolescentă curioasă, dar şi răzvrătită împotriva ideii că trebuie să‑mi aleg un singur domeniu de specializare, o meserie, un drum pentru toată

viaţa. Filozofia mi‑a fost evadarea: n‑a trebuit să aleg între fizică, biologie sau informatică, pentru că am putut învăţa filozofia fizicii, a biologiei, a informaticii.

Motivele pentru care am aplicat la bursă sunt cele ale oricărui tânăr român, ai cărui părinţi îi repetă: „Ţara asta se duce de râpă, nu mai ai ce căuta aici, pleacă, pleacă, pleacă”. De formaţie intelectuală – tata e profesor universitar, mama, consilier economist –, nu mi‑au 31

fundația soros

spus că nu mă pot realiza aici, ci că mă pot realiza mai mult acolo. O ţară a tuturor posibilităţilor. Căutam să văd dacă o asemenea ţară există, dacă iarba este cu adevărat mai verde de partea cealaltă a gardului. Aveam o idee sădită în minte şi a fost suficient să aud de bursele prin Undergraduate Exchange Program (UEP), ca ideea să prindă rădăcini.

Duritatea selecţiei a asigurat o calitate excelentă a bursierilor: veneam fiecare cu un bagaj de experienţe, o proactivitate şi determinare neobişnuite poate pentru vârsta noastră. Până la 21 de ani, îmi făcusem ucenicia câţiva ani în asociaţia studenţească a facultăţii, învăţasem de la colegii mai mari cum se face un proiect, cum se strâng resurse, cum se face promovare etc. Devenisem preşedinta asociaţiei şi eram implicată în iniţiative de nivel naţional.

Eram extrem de diverşi: băieţi şi fete de orientări politice, religioase, sexuale diferite, din şapte ţări diferite, de la sat şi de la oraş, fiecare cu propria experienţă de viaţă şi perspectivă. Am plecat în grupuri de câte doi–trei la universităţile americane, unde ne‑au unit provocările înfruntate împreună. Şi azi păstrez legătura, poate nu constant dar întotdeauna profund, cu colegii mei de bursă.

Am fost selectată de un mic, dar prestigios colegiu privat de arte liberale, Bard College, pe malul râului Hudson, la circa 150 de kilometri de New York. În primele zile acolo, tot mediul îmi părea atât de extraterestru, încât am decis că singura soluţie este să analizez şi să împărtăşesc fiecare lucru care mi se întâmpla. Mi‑am făcut un blog prin care am ţinut legătura cu cei de acasă, dar şi cu vechea Diana, care era uimită şi şocată. Americanii îl numesc culture shock.

32

Blogul m‑a ajutat să trec prin şocul limbii străine, lipsa limbii mele româneşti, lipsa tuturor lucrurilor pe care le luasem de‑a gata acasă şi abia acum înţelegeam cum e să‑ţi lipsească (de exemplu, borşul).

La Bard am înţeles în sfârşit ce înseamnă un „colegiu de arte liberale”: tu eşti cel care îşi alege cursurile, cu îndrumarea unui tutor. Cel puţin jumătate din cursuri nu trebuia să fie din domeniul tău; te incurajau să iei cursuri cât mai diverse, care să‑ţi creeze o cultură generală. În ciuda acestei libertăţi, colegii mei americani luau studiul foarte în serios. Izolarea campusului de agitaţia New Yorkului, taxele exorbitante pe care părinţii lor le plăteau şi corectitudinea ireproşabilă a profesorilor îi făceau pe toţi studenţii de la Bard să îşi dedice 90 la sută din timp studiului.

Nu partea de teorie a fost cea cu adevărat nouă, ci cea practică. Pe parcursul semestrului II, am fost implicată într‑un program de internship. Era un job de opt ore pe zi, pe care ni‑l alegeam dintr‑o listă oferită de partenerii programului, atent monitorizat de universitate. Seara, după internship, aveam câteva ore de cursuri strâns legate de activitatea din timpul zilei, cu profesionişti. Nu profesori în sens clasic, ci profesionişti cu zeci de ani de experienţă transpuşi în sfaturi practice. La cursul de terorism şi antiterorism am avut profesor un fost agent britanic MI5. La cursul de drepturile omului, un avocat care apărase prizonierii de la Guantanamo. La relaţii internaţionale am avut invitaţi oameni din guvern şi structurile de putere pentru a ne argumenta ultimele politici externe.

Continui să cred că experienţa mea nu e reprezentativă pentru nimeni, bu-

.EDU jurnal de bursier

curându‑mă de condiţii destul de rare: statutul de student, lipsa grijii banilor, locuinţă, mâncare, statutul de femeie albă, creştină şi care ştie bine (comparativ cu media) engleza. Nu e reprezentativă, dar e profund semnificativă pentru evoluţia mea. Acolo, pentru prima dată, a trebuit să mă gândesc la aplicabilitatea, practicalitatea lucrurilor cu care mă ocupam.

Am început să apreciez mai mult învăţătura care vine din experienţă, nu din zeci de ani de cercetare, chiar şi în cele mai bune biblioteci. Am ajuns să cred că voi fi un profesor bun numai când voi putea armoniza cu teoria învăţături din practica de zi cu zi. Tot atunci am simţit că munca îmi este apreciată strict în functie de implicare şi rezultate, nu de pile, conjuncturi, tupeu.

Bursa oferită de Fundaţia Soros mi‑a dat ocazia să merg în acea ţară unde o parte din problemele cu care ne confruntăm noi, românii, s‑au rezolvat; am face bine să furăm meserie de la ei. Nu e o ţară ideală, a rămâne acolo înseamnă a schimba vrabia din mână pe cioara de pe gard. Dar o recomand ca ocazie de a câştiga perspectiva asupra lucrurilor.

La întoarcerea în ţară, ca îndatorire de bursier, am fost încurajată să iniţiez un proiect non‑profit care să aibă impact şi să funcţioneze şi pe viitor, în lipsa mea. Proiectul iniţiat împreună cu o echipă de excepţie a dorit, deloc întâmplător, să transmită studenţilor români taman această descoperire din timpul experienţei în SUA: importanţa activităţilor extracurriculare pentru dezvoltarea personală şi profesională.

Proiectul a devenit Link Education and Practice (LEAP), un ONG care conti-

nuă să promoveze beneficiile educaţiei nonformale. Acesta este secretul pe care l‑am furat de acolo şi am vrut să îl împărtăşesc cu tinerii din România.

33

fundația soros

chimie fără formalități

”

Doina Hritcu, 51, a făcut un doctorat în chimie la University of British Columbia, Canada, apoi a fost chimist specialist la o companie din Silicon Valley, California. Acum e cercetător la Universitatea Tehnică din Iaşi, unde încearcă să imprime sistemului învăţăturile din străinătate.

M-a impresionat cum universitatea valorifica rezultatele: exista un departament dedicat brevetării ideilor valoroase şi contactării companiilor posibil interesate.

Toţi avem ani despre care, privind retrospectiv, decidem că ne-au adus schimbări majore. Pentru mine, un astfel de an a fost 1992. Eram asistentă la Facultatea de Tehnologie Chimică a Politehnicii din Iaşi. Aveam aproape 33 ani, începusem în ’90 doctoratul în chimie fizică şi, deşi trecusem toate examenele, simţeam că proiectul de cercetare stagnează din cauza lipsei de fonduri pentru echipament şi materiale.

Iar colegii şi prietenii începuseră să vorbească despre posibilitatea de a studia, ca doctorand, în străinătate. Era o lume fără internet, în care informaţiile ajungeau greu. Am discutat cu familia (soţul şi cei doi copii, de şapte şi nouă ani) şi am decis că merita să încerc.

Am scris câtorva universităţi din SUA şi Canada; am primit prin poştă condiţiile de înscriere; am mers la Bucureşti să dau testele TOEFL şi GRE. Am fost Fotografie din arhiva personală

34

admisă la două universităţi, una în SUA, una în Canada. Am ales-o pe cea din Canada, unde taxele de doctorat erau mai mici. Bursa de cercetare şi salariul de asistent universitar îmi puteau acoperi taxele şi un trai modest, de student. Mai rămânea o problemă: cum să ajung de la Iaşi la Vancouver, în condiţiile în care salariul meu era sub 100 de dolari?

Tot de la colegi am aflat că Fundaţia Soros acorda burse pentru călătorie şi instalare, celor care fuseseră acceptaţi la universităţi din străinătate. Procedura de obţinere a bursei a fost simplă şi eficientă; în scurtă vreme am avut biletul de avion şi 500 de dolari pentru cheltuieli de instalare. În septembrie 1992 mi-am început studiile doctorale la University of British Columbia din Vancouver, Canada.

Primele impresii se amestecă într-un caleidoscop de imagini şi sentimente:

.EDU jurnal de bursier

regretul că mi-am lăsat familia acasă, recunoştinţa faţă de familia de români care m-a aşteptat (nu ne cunoşteam dinainte), frumuseţea campusului aşezat pe o peninsulă la Oceanul Pacific, cu plaje povârnite pe trei laturi şi pădure pe a patra, teama că poate nu am să reuşesc să fiu la înălţimea aşteptărilor, amabilitatea localnicilor, zâmbitori şi dornici să te ajute.

La universitate am fost plăcut surprinsă să aflu că şcoala de chimie macromoleculară din Iaşi era cunoscută – unul din motivele penttru care am fost primită în grupul de cercetare pe care mi-l doream. Doctoratul a durat până în 1998, timp în care am şi predat 12 ore pe săptămână, ca asistent. Atmosfera în şcoală era mult mai puţin formală decât la noi. M-am obişnuit greu cu faptul că studenţii mi se adresau cu numele mic şi că eu trebuia să mă adresez profesorilor la fel. Doctoranzii lucrau mult mai independent: vinerea ne întâlneam cu tot grupul, ne prezentam fiecare rezultatele săptămânii şi le discutam cu toţii, fiecare având ocazia să primească şi să sugereze soluţii. Apoi ieşeam cu toţii la o bere, însoţiţi de profesor.

M-am specializat în sinteze de particule polimerice funcţionalizate prin grefare, iar teza de doctorat s-a concretizat într-un brevet de invenţie. M-a impresionat cum universitatea valorifica rezultatele: exista un departament (University Industry Liaison Office) dedicat brevetării ideilor valoroase şi contactării companiilor posibil interesate.

Prin acest departament am aflat şi care erau companiile interesate de ce ştiam eu să fac. Una dintre ele, compania Dionex, m-a şi angajat. Din 1999 până în 2006 am lucrat ca chimist specialist în

Silicon Valley, California. Am avut ocazia să lucrez exact în domeniul în care mă specializasem, să aplic ce ştiam şi să am satisfacţia că munca mea îşi arăta roadele.

Familia a fost cu mine în tot acest timp – soţul mi s-a alăturat câteva luni după plecare, copiii, anul următor (Crăciunul din ’92 a fost cel mai trist din viaţa mea). Copiii au învăţat în trei ţări şi au cunoscut locuri şi oameni pe care altfel nu i-ar fi putut cunoaşte. Tot ei sunt cei care au decis după liceu să vină la facultate în România şi apoi să rămână aici.

Noi, părinţii, ne-am bucurat de decizia lor şi ne-am întors acasă.

Reintegrarea în lumea ştiinţifică românească a durat mult şi cred că încă nu e completă. Când vii dintr-o lume extrem de eficientă şi organizată pentru profit maxim, îţi vine greu să accepţi ineficienţa şi birocraţia excesivă. Pe de altă parte, viaţa socială, familia, prietenii şi mulţumirea de a fi acasă te fac să încerci să contribui la schimbarea în bine.

Lucrez ca cercetător la Universitatea Tehnică din Iaşi, la un proiect interesant, care-mi dă ocazia să aplic ce-am învăţat. Am tineri doctoranzi pe care îi învăţ câte ceva din ce ştiu. Şi şcoala s-a schimbat în bine, dispune acum de aparatură modernă. Problema e cu finanţarea proiectelor, care e incertă şi greu de prevăzut. Cercetarea nu se poate face doar din când în când, are nevoie de sprijin continuu şi mai ales de planificare. Am început însă să îmi folosesc experienţa şi cunoştinţele şi pentru rezolvarea unor proiecte de consultanţă, pentru că America m-a învăţat şi că nu trebuie să aştept pasiv rezolvarea problemelor, ci să încerc s-o caut singură.

35

fundația soros

În mijlocul acţiunii

”

Simona Manea, 31, a prins gustul studiului peste hotare într-un semestru petrecut la un liceu american. După absolvirea Facultăţii de Studii Europene la Cluj, a continuat studiul politicilor internaţionale într-un masteratat la Manchester University şi un doctorat la London School of Economics and Political Science. Acum predă tot în Anglia, dar vrea să se reconecteze la România.

Compendiile de literatură din România mă învăţaseră vocabularul, dar era ceva reconfortant în liberatatea elevului de a decide ce înseamnă textul pentru el.

Am aplicat prima oară pentru o bursă Soros în 1996. Era pentru elevi de liceu şi acoperea studiul şi cazarea pe o periodă de cinci sau 12 luni în Statele Unite.

Aveam 17 ani şi eram elevă în clasa a X-a la Liceul Teoretic „Petru Rareş” din Suceava; 14 ani mai târziu scriu acest text din Anglia, unde predau ca visiting lecturer în relaţii internaţionale la Birmingham University şi Westminster University.

Aflasem de bursă de la o profesoară de limba engleză din liceu. Am decis să aplic, dorindu-mi să studiez drept internaţional – nu foarte departe de relaţiile internaţionale –, iar călătoriile erau un corolar al carierei pe care mi-o închipuiam. Colegii cu care am concurat mi se păreau excepţionali, aşa că am trecut prin procesul de selecţie sperând că imposibilul poate deveni posibil şi că voi reuşi să primesc una din puţinele burse. E greu poate de imaginat acum, 36

în 2010, într-o Românie în Uniunea Europeană, cu zboruri low-cost de 40 de lire dus-întors la Londra şi acces la internet, ce însemna o astfel de oportunitate.

Pe atunci, multe lucruri erau incerte în ceea ce priveşte traiectoria economică şi politică a României; oportunităţile erau limitate de situaţia noastră financiară şi de lipsa de acces la informaţie. Şi totuşi, în august 1996, mă aflam printre cei peste 20 de elevi în drum spre Statele Unite. Urma să învăţ la un liceu din Raleigh, North Carolina.

Era prima mea ieşire din ţară. Am avut norocul să locuiesc la o familie foarte simpatică – el era geolog, ea, specialist IT –, cu care am rămas prieteni. Erau nişte oameni generoşi, voluntari la organizaţia Youth for Understanding, prin care ajunsesem şi eu la ei. (Acum ajută o familie extinsă de vietnamezi să se integreze în State.)

.EDU jurnal de bursier

A fost o periodă în care am devenit conştientă de bagajul meu cultural. În România am avut libertate de mişcare de mici, lucru de care nu-ţi dai seama decât când ajungi într-un oraş american unde totul depinde de maşină şi, până la o vârstă, de disponibilatea adulţilor de a te duce unde vrei să ajungi. Noi am fost o generaţie cu cheia la gât; părinţii erau la serviciu şi ştiam să ne încălzim mâncarea, să ne facem temele, să păzim maşina cu pâine şi să fugim la rând.

Părinţii noştri nu aveau fricile părinţilor americani (droguri, pedofilie, sarcini timpurii). Mi se părea că sunt mai matură şi mai independentă decât adolescenţii americani de aceeaşi vârstă şi luam uneori regulile care limitau libertatea de mişcare ca pe un afront. Înţelegeam însă şi responsabilitatea pe care familia americană şi-o asumase pentru mine.

Acolo mi-am dat seama şi că aveam un stoicism – foarte folositor, de altfel, când vrei să construieşti ceva din puţin – care crea uneori situaţii hilare. Îmi aduc aminte privirea uimită a dentistului meu american căruia îi explicam foarte senin că nu aveam nevoie de un anestezic local pentru ceva atât de simplu ca tratarea unei măsele.

Am aflat înţelesul extrem al cuvântului „opţiune” când am intrat prima dată într-un supermarket american. Cu şapte ani în urmă ne jucam prin magazine cu rafturi pline cu acelaşi produs: creveţi coreeni. După Revoluţie, diversitatea crescuse considerabil, dar nimic nu mă pregătise pentru rafturi cu zeci şi zeci de opţiuni pentru lapte degresat.

La şcoală, eram fascinată de libertatea cu care elevii puteau să-şi formuleze impresiile despre un text pe care l-au citit pentru ora de limba şi literatura

americană. Compendiile de literatură pe care le digeram în România mă învăţaseră vocabularul şi formalităţile de exprimare; dar era ceva reconfortant în liberatatea elevului de a decide ce înseamnă textul pentru el.

Mulţi autori pe care îi citeam erau contemporani şi locuiau în ţările anglosaxone; eram ambiţioasă şi voiam să fiu în mijlocul acţiunii. Nici nu îmi permiteam financiar să studiez în România, pe când bursele obţinute mi-au acoperit parţial sau chiar complet costurile. Susţinerea Fundaţiei a fost fundamentală.

Bursa oferită de Open Society Institute, Ministerul Afacerilor Externe Britanic şi Manchester University mi-a permis să fac un masterat în politică internaţională, iar pe timpul doctoratului am beneficiat din nou de ajutor, printr-un program al Open Society Institute, New York.

Apoi, m-am gândit că dacă tot va trebui să am două-trei joburi pe lângă şcoală, măcar să fiu într-un loc de unde să ies cu o educaţie recunoscută, care îmi oferă şanse mai bune, orice aş vrea să fac – în universitate sau în consultanţă, politici etc. Am un foarte mare respect pentru cei ce au ales şi au reuşit să facă lucruri în ţară.

Acum predau două cursuri de politică internaţională (European Security şi Sovereignty and Intervention after the Cold War), într-un sistem tot imperfect, dar în care cel mai mult contează profesionalismul. Vreau să mă reconenctez la România ca profesionist, am început să vorbesc cu practicieni şi oameni din universităţi, am venit la conferinţe. Sunt disponibilă şi interesată de colaborări prin care să continui să învăţ şi să-mi folosesc cunoştinţele.

37

fundația soros

Efectul Matei

”

Proful meu preferat, prieten bun cu Tony Blair, mă găsea suficient de „demnă” cât să bem cafeaua împreună şi să discutăm despre politica Europei de Est.

Corina Murafa, 25, a terminat Ştiinţe Politice la Bucureşti şi acum face un masterat în politici publice la Berlin.

E pasionată de energie, mediu şi spaţiul politic european în general, iar anul viitor vrea să revină în România şi să lucreze în domeniul energiei şi sustenabilităţii.

38

Era vara lui 2006. Ajunsesem în Manhattan după un zbor nesfârşit, mă rătăcisem pe străduţe pe care nici nu visasem că voi călca vreodată, compania aeriană îmi pierduse bagajele, telefonul mobil nu funcţiona, mama plângea la cinci dimineaţa de la celălalt capăt al unui telefon public din Chinatown, că îi va fi dor de mine. Şi cu ea plângeam şi eu. Habar nu aveam ce mă aştepta. Aveam 20 de ani şi ar fi trebuit să fiu în Bucureşti, studentă

în anul III la știinţe politice, secţia engleză. Cu un an în urmă auzisem însă de „bursele Soros”. Alea cele mai cele. Cu sute de candidaţi pe cinci–şase locuri, pentru o bursă de un an în Statele Unite.

Mi-am depus şi eu dosarul, plin ochi de eseuri, recomandări, dovezi de participare la conferinţe şi experienţe de voluntariat. Am ajuns şi la interviu – până acum, primul şi singurul interviu „de grup”. Contracandidaţii mei au fost doi dintre cei mai inteligenţi colegi de generaţie din facultate. Am ajuns la interviu direct de la lucru – eram internă la Centrul de Informare al Naţiunilor Unite în România –, cu sfatul şefei mele în minte: „Arată-le cum eşti. Un lider care are compasiune pentru ceilalţi. Şi spune-le pe nume”. Când am ieşit din sediul Fundaţiei Soros, după o oră de perpeleală, ştiam că aveam să fiu unul dintre următorii bursieri ai Undergraduate Exchange Programme.

Am fost selectată de New York University, una dintre universităţile de elită ale lumii. Bursa Soros a venit într-un moment al dezvoltării mele profesionale şi personale când aveam nevoie de o catapultă. Iar statutul meu de bursier Soros a rămas, cinci ani mai târziu,

.EDU jurnal de bursier

catapulta care mi-a asigurat ulterior în viaţă ceea ce sociologul Robert Merton a numit „efectul Matei”. Inspirat de formula biblică din Evanghelia după Matei („Celor care au li se va da și mai mult, iar celor care nu au li se va lua și ceea ce au”) Merton a definit succesul ca o acumulare constantă de realizări. În cazul meu, acest întâi mare succes academic şi profesional a adus după sine un lanţ de noi şanse. În prima dimineaţă în New York, când am luat autobuzul de pe Broadway, mi‑am dat seama că am ajuns în centrul lumii. La cinci zile după sosirea în State, scriam pe primul meu blog: „NY este cel mai divers melting pot pe care l-am văzut vreodată. În cinci minute de aşteptat autobuzul în faţa căminului meu din Chinatown, în prima zi de State, pe lângă mine trec următorii: un hip hopper afroamerican de peste 150 de kg, un «lucrător» pe Wall Street în costum de cel puţin câteva mii de dolari, un student cu iPod în urechi, o bunicuţă japoneză, un transsexual, un security officer hispanic, un homeless care îmi spune că arăt ca un înger, un reprezentant al unei secte religioase care îmi zice că sfârșitul lumii e aproape, o tipă de 40 de kg şi 1,70, cu creastă de 40 cm şi machiaj de Manson la puterea a treia, un român care mă cunoaşte şi îmi vorbeşte în limba mea, ultima tipă pe care am cunoscut-o în campus care e jumătate jamaicană, jumătate japoneză, un buldog englez, un teckel şi un pitbull”.

Am respirat timp de un an diversitatea New Yorkului, am gustat din toate bucătăriile lumii, mi-am ales cursuri cu unii din cei mai buni profesionişti ai politicilor publice, dreptului şi relaţiilor internaţionale. Înainte să plec din

România, decanul îmi spusese că îmi va echivala anul american „dacă învăţaţi bine şi nu vă apucaţi de balet, sau alte excentricităţi”. Am rămas deci în domeniul socio-umanelor, dar am împins lucrurile la un alt nivel. Am insistat să iau cursuri de masterat şi doctorat, alături de oameni cu zece ani mai în vârstă decât mine; câteva zile pe săptămână mă prindea ora trei dimineaţa în biblioteca de 13 etaje a facultăţii.

Am rămas impresionată de cât de accesibili erau profesorii. Proful meu preferat, proprietarul unui hedge fund, preşedintele United Nations Association New York şi prieten bun cu Tony Blair, mă găsea suficient de „demnă” cât să bem cafeaua împreună şi să discutăm despre politica Europei de Est – voia să ştie mai multe „de la un expert local”.

Suntem prieteni pe Facebook şi ne-am revăzut la o cafea acum câteva luni, tot în Manhattan. Am învăţat nu numai că îmi pot contrazice profesorii, argumentat şi civilizat, ci şi că aşa trebuie să fac, dacă vreau acel mult râvnit A. Am făcut şi trei internshipuri: la Misiunea Permanentă a României la Naţiunile Unite, la Coalition for the International Criminal Court (o platformă de vreo mie de ONG-uri care militează pentru o Curte Internaţională de Justiţie independentă şi eficientă) şi la United Nations Office of Sports for Development and Peace. Cu o vară înainte fusesem selectată de Ministerul Afacerilor Externe, printr-un concurs public, să reprezint tinerii români la un summit ONU dedicat tinerilor lideri europeni. Acolo am aflat de programul de delegaţi de tineret la ONU, prin care peste 20 de ţări selectează anual tineri care să vină la ONU în locul diplomaţilor obişnuiţi şi să 39

fundația soros

negocieze politicile mondiale de tineret în numele ţării lor. Am convins diplomaţia românească – cu multe scrisori şi insistenţă îndelung plănuită – să mă lase să încerc marea cu degetul printr-un proiect pilot şi să fiu, în acel an, primul astfel de delegat al României la ONU. După mine, vreo patru generaţii de tineri, selectaţi democratic şi transparent, mi-au călcat pe urme.

Am învăţat pe viu toleranţa şi diversitatea, când la biroul Fiscului american nu am găsit niciun funcţionar care să vorbească engleza. Am învăţat să analizez o problemă în profunzime şi să exprim cursiv şi clar soluţii pentru rezolvarea ei, când la cursul de politici publice culturale am fost pusă să alcătuiesc o propunere de 20 de pagini, realistă, documentată, adecvată contextului şi fundamentată economic (am ales promovarea industriilor creative în România). Am fost la festivaluri de film pe acoperişuri de zgârie-nori, am vizitat muzee şi galerii de artă unde numai în visele mele cele mai frumoase credeam să ajung şi am făcut un roadtrip în Mexic.

M-am întors acasă ca un soi de cetăţean al lumii. Voiam să‑mi văd ţara schimbându-se. Am început să mă cert cu ai mei pentru că selectam gunoiul şi beam apă de la robinet, ca să nu încurajez consumul de sticle de plastic. Nici cu unii dintre profesorii din ultimul an de facultate nu mi-a mers mai bine, pentru că puneam întrebări şi aveam opinii.

Inspirată de angajamentul meu civic din SUA, am organizat prima şcoală românească de antreprenoriat social, Împreună pentru Schimbare Socială.

Am condus proiecte în domeniul educaţional alături de Asociaţia ORICUM, pe care am fondat-o împreună cu mai 40

mulţi prieteni. Mentorship, platforma de mentorat online care a reunit peste 3.000 de liceeni şi studenţi în dialoguri despre carieră cu profesionişti şi care a renăscut în toamna lui 2010 sub numele GOmentorship. Youth Summit, cea mai mare întâlnire între tineri din toată ţara şi oameni cu putere de decizie din mediul public, academic şi de business.

Cluburile de Film One World, o reţea de cluburi de film documentar conduse de liceeni, care există de doi ani în peste 25 de licee din România.

Mi-am luat între timp licenţa, am lucrat în consultanţă pentru sectorul public pentru Deloitte şi apoi pentru Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, ca funcţionar public internațional.

Acum termin un masterat în politici publice în Berlin, la Hertie School of Governance – o mică Americă pe sol european. Am vrut să învăţ economie, politici energetice şi management public, iar Hertie era o universitate tânără, care îmi oferea şansa să fiu şi research assistant în cadrul facultăţii. Mai am câteva luni în Berlin, unde jonglez examenele şi lucrările, dizertaţia – despre locul României în piaţa comună europeană în domeniul energiei – şi participarea la un program de excelenţă al mai multor fundaţii germane, care mă vă duce la vară aproape de Capul Nord, într-un proiect de cercetare în domeniul schimbărilor climatice. Ce este însă clar: la anul mă întorc în România.