Revista Onyx

Page 1


Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român din Dublin (Irlanda) Director: Dorina ŞIŞU

Redactor şef: Ioan MITITELU

Secretar general de redacţie: Gabriela APRODU

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel POPE (Marea Britanie) Emanuel STOICA (Suedia)

Redactori: Adrian BOTEZ Constantin HUŞANU

Stefan DĂNCUŞ

Colaboratori:

George PETROVAI Gheorghe NEAGU Igor URSENCO

Ingrid Elena SOLOMON (Anglia) Gina GOIA (Irlanda)

(în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adrian BOTEZ Adrian GRAUENFELS (Israel) Adrian MUNTEANU Adrian SUCIU Angela NACHE MAMIER (Franţa) Anni-Lorei MAINKA (Germania) Attila F. BALAZS (Slovacia) Attila RACZ (Irlanda) Constantin HUŞANU Constantin SIMIRAD Cosmin PREDA Dan STOICA Dana BANU Daniel DRAGOMIRESCU Doina RUSTI Dorina ŞISU (Irlanda) Doru Stefan DANCUŞ Eduard DORNEANU Emanuel POPE (Anglia) Emanuel STOICA (Suedia) Emil BRUMARU

Ingrid Elena SOLOMON (Anglia) Ioan Florin STANCIU Ioan BABAN Ioan Florin STANCIU Ioan LILA (Franta) Ioan MITITELU Liviu PENDEFUNDA Lucian VASILIU Luminita SCOTNOTIS Luminita PETCU Mihai GANEA Mihai MERTICARU Mircea LĂCĂTUŞ Nichita DANILOV Ovidiu PECICAN Stefan Lucian MURESANU Theodor CODREANU Valery OISTEANU (New York) Vasile POPOVICI Viorel PLOEŞTEANU (Irlanda)

Număr ilustrat cu picturi de Attila RACZ, Dorina ŞIŞU, Mihai CĂTRUNĂ (grafică) Centrul Cultural Român, Bow Bridge Business Centre 1, Bow Lane West,Kilmainham,Dublin 8, E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită în IRLANDA


Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român Dublin (Irlanda) parte a trustului Actualitatea.irl Anul I Nr 1, octombrie 2012

E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com


CUPRINS Editorial 3 Nichita DANILOV

Se adună una câte una Adversus cartesius. Tratat de filosofie Ținutul acela... Poveste arhetipală Burundi

4

Turnul

Lucian VASILIU 10 Jurnal junimist inedit

Theodor CODREANU

12

Maria Cecilia NICU 63 Recapitulăm, Istorie, Mercu io

Eminescianismul lui Cezar IVĂNESCU

Gheorghe NEAGU

18

Emil BRUMARU 64

Alexandra

Eduard DORNEANU

21

Gauthier DU MAISNIL, Prinţi cerşetori şi mansarde. Rugul nopţii, Ulei mineral

Daniel DRAGOMIRESCU

23

Dorina ŞIŞU

Portretul artistului în tinereţe şi la maturitate

Ghili DANON (Israel)

25

Viorel PLOEŞTEANU (Irlanda)

26

Gina GOIA (Irlanda)

Clepsidra

Ioan MITITELU

Ingrid Elena SOLOMON (Anglia) 30

Angela Nache Mamier (Franţa)

That kid, Silent peace

34

Adrian SUCIU

Sonete

Ion SCOROBETE 77 Cibernetică, Minoic, Derizoriu, Itaka Igor URSENKO (R.Moldova)

Minimal

37

Cireşele din asfalt Asphalt cherries

Dan STOICA (Austria)

39

Mircea LĂCĂTUŞ (Austria)

42

Doru Ştefan DĂNCUŞ

Chirurgul

Dana BANU

Digressions at a concert Memorial for Mefisto Without you, Leo!

88

dana cu chibrituri daniil o dată şi jumătate ocolul pământului

47

Incantaţia cosmică a unui iniţiat: N. N. NEGULESCU

Luminiţa SCOTNOTIS (Germania) Poetesa nu moare Ancora La cina otrăvirii mele Egoul iubirii

52

Emanuel POPE (Anglia) 89 Cu revoluţia în vine

Ioan Florin STANCIU

92

Vedere de sus, Poemul EU

Veronica Pavel Lerner (Canada) 94 Amintiri despre N. Steinhardt

54

Despre Kafka şi kafkianism

57

Crucea întrandafirată

Atilla RACZ (Irlanda)

84

Ioan

Valery OIŞTEANU (SUA) 46

Liviu PENDEFUNDA

83

iubito "bilet către sf augustin septembrie

Doi păianjeni

58

somnambulul de pe dame street(2) noaptea ca o prostituată poeta (II) poemul de mâine

60

Acasă, Acordul, Tierra detrata, Iepuraşul Balada lui Helmuth Când crimele

Onyx

82

Golirea de sine Zâmbesc!

Emanuel STOICA (Suedia) 40

George PETROVAI

78

Pharmakon energetic Feng Shui

burgundia 1 burgundia 2 burgundia 3

Ovidiu PECICAN

76

Vulturii, tandri,Noi nu putem lipsi din zilele noastre, Vameşii

Atilla BALAZS (Slovacia) 36

Adrian BOTEZ

74

patria dragoste, série noire, rochia de adio abur cotidian, scuturând crengi de nisip eroul principal al neliniştii

Imparţialul sfârşit

Mihai GANEA

71

Un evreu la Bug

Nicolae ARITON 31

Anni-Lorei MAINKA

69

sunt zile unchiul meu dependent. 3 funeralii şi un zbor peste atlantic

Cosmin PREDA 27

Doina RUŞTI

66

Viaţă de câine

Neamul Cazabanilor

Ioan BABAN

65

am devenit időn kívül jag blev Ochiul din mine

vara poetului omul special linia de demarcare iarba noastră

Grigore ILISEI

Scrisoare Rugăciune laică Mi-e sufeltul curat ca un pahar(2) Mînia lui Dumnezeu

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Vasile POPOVICI 95 Fiul risipitor, Hologramă, La ceas bezmetic, Mai ţii tu minte Ioan LILA (Franţa) 96 Petreceri, artificii, tiribombe, Să ne destrăbălăm duioasă doamnă, Muzica ce ne îmbată creşte,Tu nu auzi cum fulgii de zăpadă, Se pregătesc copacii să înflorească iară, Prin lumea asta mare te-am căutat, iubire, Studiind pe cerul minţii,Sub un cer cu mere coapte

Constantin HUŞANU

98

Ion N. OPREA (INO) – la 80 de ani Sisif pe malul drept al Bahluiului

Pag. 2


Editorial

N

Sâmburi de carte

icicând, parcă, omenirea nu a fost mai puțin așezată decât în vremea aceasta, vreme care, în timp ce am scris titlul editorialului, s-o fi și schimbat, fiindcă lumea pare să nu mai aibă pentru nimic răbdare, iar ceea ce ieri se anunța ca o bună idee de pus în practică, astăzi este ceva desuet, iar mâine va fi uitat cu desăvârșire, de parcă nici nu ar fi fost. Ritmul vieții a devenit extrem de alert, iar ideile nu mai sunt puse la dospit. Tehnologia ne-a înrobit cu extraordinara ușurință de a accesa informații. De bună voie ne-am lăsat înrobiți, abandonându-ne unei lumi fantastice, trăind la intensitate maximă o viață impusă, netrăindu-ne propria viață, care trebuie să fie cu toată ființa simțită, pritocită, presată la rece, astfel încât să extragi esența și s-o dumici într-un vin curat, rodit de tine și să stai de vorbă pe îndelete cu ea, viața, alegându-te cu ceva, altminteri nu ai cum să scrii măcar un epitaf despre ea, nicidecum o carte. Împinși de soartă în această parte de lume, eu, Viorel Ploeșteanu și partenera mea de viață, Dorina Șișu, i-am cunoscut pe Teo Ciuta și Ioan Bodnar (Cibo), oameni care nu se mulțumesc numai cu existența materială și vor să creeze ceva pentru sufletul românilor care trăiesc departe de țară. Cibo a realizat deja ziarul Actualitatea irl, tipărit, ajuns la numărul 64, un post de televiziune și unul de radio, astfel că, următorul pas a fost, în mod firesc, înființarea Centrului cultural român din Dublin și a Bibliotecii ”Fănuș Neagu”. Vorbeam mai devreme despre ritmul alert al existenței noastre, așa că, pe bună dreptate se pune problema dacă acest proiect este viabil și își va împlini menirea, aceea de a asigura un spațiu în care comunitatea românilor din Irlanda va veni să-și regăsească identitatea, să participe la cenaclul literar, care deja și-a început activitatea, dar și la alte acțiuni culturale și artistice organizate de Centrul cultural sau sprijinite de acesta. Oamenii vor putea să-și lanseze cărțile aici sau să organizeze expoziții de pictură, pentru că, da, în Irlanda sunt scriitori și pictori români, cum sunt și muzicieni, care pot susține micro-recitaluri. Vă întrebați, așadar, dacă românii vor veni către acest proiect? Vă spunem că da, pentru că avem semnale și propuneri de participare. Oamenii simt nevoia uneori să se regăsească, să-și scoată la lumină latura ascunsă a sufletului, iar noi vrem să le oferim mijloacele și spațiul necesar. În mod firesc a venit și ideea înființării unei reviste literare, de care se face ”vinovat” domnul redactor-șef Ioan Mititelu, revistă care se va tipări în Dublin și va fi difuzată atât în Irlanda, cât și în România. Intenția noastră este aceea de a reuni în paginile revistei Onyx scriitorii români din Diaspora, unii dintre ei consacrați și scriitori din țară, nume importante în literatură. Ne propunem ca în fiecare număr (pentru început revista va apărea la două luni) să promovăm câteva noi ”nume”, în al căror destin literar avem încredere. Ne dorim ca, în timp, revista Onyx să capete o identitate proprie în vasta lume a culturii române. Noi, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu, Cibo, Ioan Mititelu, colaboratorii și toți cei strânși în jurul acestui proiect, nu facem altceva decât să sădim în pământ bun sâmburi de carte. Cu sufletele noastre hrănim și îngrijim acești sâmburi pentru a rodi, iar de roadele lor să vă bucurați voi, oamenii.

Viorel Ploes eanu ,t

Dublin, 23 august 2012

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 3


Nichita danilov

Turnul (fragment din romanul Ambasadorul invizibil)

P

“Turnul era, de fapt, un cimitir de maşini, stivuite cu grijă, o operă postmodernă a unui arhitect excentric, un admirator al lui Salvador Dali, ridicată pe malul Oceanului, având menirea să servească pe timp de noapte drept punct de reper pentru navele aflate în larg (turnul era dotat cu reflectoare, confecţionate din vechile faruri), iar ziua ca un punct de atracţie pentru turiştii veniţi să viziteze oraşul. Sîmbătă şi duminică seara se adunau aici grupuri de tineri, unii aprindeau focul, alţii cântau la chitară, acompaniaţi de imensele valuri ce se rostogoleau din larg. “ Onyx

An 1 nr 1 septembrie 2012

e poetul Evgheni Lein l-am reîntâlnit la Galoway, pe ărmul Atlanticului, în apropiere de celebrul turn Basel, clădit din caroseriile mașinilor uzate și ale celor care suferiseră o avarie mai mare sau mai mică, pe șoselele veșnic umede ale Irlandei. Primăria orașului le oferea proprietarilor sau moștenitorilor (în cazul unor accidente soldate cu deces) o recompensă, reprezentând a zecea parte din valoarea autovehiculului. Turnul era, de fapt, un cimitir de mașini, stivuite cu grijă, o operă postmodernă a unui arhitect excentric, un admirator al lui Salvador Dali, ridicată pe malul Oceanului, având menirea să servească pe timp de noapte drept punct de reper pentru navele aflate în larg (turnul era dotat cu reflectoare, confec ionate din vechile faruri), iar ziua ca un punct de atrac ie pentru turiștii veni i să viziteze orașul. Sîmbătă și duminică seara se adunau aici grupuri de tineri, unii aprindeau focul, al ii cântau la chitară, acompania i de imensele valuri ce se rostogoleau din larg. Vântul puternic declanșa claxoanele turnului, care, la rândul lor, puneau în func iune o parte din motoarele vechilor automobile, ce fuseseră reparate cu grijă, farurile se aprindeau și ele brusc, conferind de la depărtare construc iei aspectul unei nave cosmice ce se pregătea să decoleze spre alte civiliza ii și alte galaxii. Luminile și zgomotele atrăgeau pescărușii adormi i în cuiburile clădite printre caroserii, dar și cârduri de ra e sălbatice și mul imea de lebede ce înnoptau în apele înspumate ale râului Carrib Walkway, ce se vărsau rotindu-se lent în ocean. Tinerii petrecăre i îi alungau agitându-și mâinile în aer sau aruncând în sus cutiile de bere golite și umplute cu nisip și scoici. Unii își încălzeau mâinile deasupra unor grămezi aprinse de ziare, ce ardeau mocnit, din pricina umezelii. Câ iva bărba i alergau pe străzi purtând pe umeri femei pe jumătate despuiate, care îi mânau ca pe niște cai. Se opreau sprijinindu-se de câte un stâlp, pentru a-și trage răsuflarea. Când oboseau, schimbau rolurile. Femeile îngenuncheau, iar bărba ii li se urcau în cârcă. Priveam fascinant la acest spectacol funambulesc, cu detașarea pe care i-o poate da o seară de be ie cruntă. Petrecusem până târziu, în compania unor actori ambulan i, care intraseră în birt, ca să-și clătească gâtlejul de strigătele pe care au fost nevoi i să le scoată în pia ă, pentru a anima mul imea... Turnul avea ceva magic, vrăjitoresc în el; privindu-l, gândul te ducea la fantastica Grădină a deliciilor pictată de Hieronimus Bosh. Erau orele șase diminea a. O cea ă ușoară se ridica din râu, plutind pe sub podul sub care dormeau doi rockeri, unul tânăr și celălalt cu părul încărun it și fa a buhăită. După o noapte de nesomn, ieșisem să-mi fac obișnuita promenadă matinală. Plimbându-mă pe promontoriu, încercam să-mi adun gândurile și să-mi liniștesc bătăile inimii, care, din pricina oboselii acumulate, îmi zvâcnea din ce în ce mai neregulat în tâmple. Petrecerea de peste noapte luase sfârșit. Rând pe rând, tinerii se împrăștiaseră

Pag. 4


pe la casele lor. Motoarele și claxoanele se liniștiseră și ele, iar lebedele își reluaseră locul în peisaj. Pluteau, legănându-se pe valuri, unele cu ciocul vârât sub aripi, altele cu gâtul arcuit sfidau oboseala și depărtările. În spatele lor, se desfăcea cârdul de ra e sălbatice, ca un evantai multicolor. Pescărușii brăzdau aerul rece cu ipetele lor ascu ite ce mi se înfingeau în creier. Lângă turn mai rămăsese un singur „oaspete”: Evgheni Lein. Purta o șapcă în carouri și un trenci alb, pe care vântul încerca din răsputeri să i le smulgă de pe trup. Nasul coroiat și buzele răsfrânte păreau să ignore cu desăvârșire atât vântul, cât și ambarca iunile ce pluteau în depărtări. Pantofii săi de lac, cu șireturile desfăcute, zăceau pe botul bo it al unui automobil Rolls Royce, ce suferise un accident, la Dublin, în anul 1921. Poetul stătea cu pantalonii sufleca i și picioarele abandonate în valuri. Ochii săi obosi i contemplau oceanul. Din trabucul aprins, o șuvi ă albăstrie de fum se ridica plutind peste caroseriile umede ale vechilor automobile, năpădite de o mul ime de cuiburi de pescăruși și rândunici de mare... Văzându-l adâncit în medita ie, am dat să-l ocolesc, dar poetul îmi făcut semn să mă apropii. Când am ajuns la câ iva pași de el, am văzut că picioarele sale neobișnuit de sub iri fuseseră acoperite de moluște și alge ruginite. Pe hainele sale mișunau crabii și alte gângănii ieșite din adâncul oceanului. Oare de cât timp stătea aici Evgheni Lein? - Am venit aici acum o oră. Dar o oră petrecută pe malul unui ocean e la fel de lungă ca un secol. Prin urmare, nu te mira că semăn cu un catarg pe jumătate putred, pe care fluxul l-a aruncat pe ărm. Aceasta e soarta tuturor celor care se avântă înfruntând valurile vie ii. Spunând acestea, poetul îmi întinse o tabacheră. - Fumezi? mă întrebă. Am clătinat din cap că nu. Oricum, ia o igară. Sunt foarte bune. Le-am cumpărat de la Los Angeles, unde am fost acum o săptămână. O vei fuma la Iași, pe malul Bahluiului... Amănuntele acestea m-au mirat. Cum de re inuse Evgheni Lein numele orașului de unde veneam și mai ales numele râului ce traversează dulcele nostru târg?! - Memoria nu m-a părăsit cu totul, răspunse poetul. Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât îmi aduc aminte de mai multe. L-am întrebat dacă nui este frig. Poetul ridică din umeri, în semn că, trăind atâta vreme la Petersburg și la Moscova, se obișnuise cu frigul. - Și apoi, adăugă el, știi cum se spune: cui pe cui se scoate. Dacă e valabil pentru băutură, de ce să nu fie și pentru reumatism?! Dar nu pentru a Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

scoate reumatismul din oasele-mi bătrâne am în epenit eu aici, pe ărmul Atlanticului. Stau aici ca să-mi aduc aminte de o istorie. Rememorând-o, caut să în eleg mecanismul ce pune-n mișcare psihologia umană. Deci despre ce-i vorba? Timp de douăzeci și patru de ani am lucrat ca reporter la compartimentul juridic al Gazetei literare. Am călătorit mult, de la o grani ă la alta a imperiului. Am stat de vorbă cu mul i oameni, am auzit multe istorii și am asistat, în calitate de ziarist, la nenumărate procese. Unele de-a dreptul stranii. Stând aici, pe malul oceanului, mi-a revenit în minte un caz, care s-a petrecut prin anii '80. Ajunsesem în Lituania, într-un orășel situat pe ărmul Mării Baltice, Palanga. Probabil, n-ai auzit de el. Eu însă îl cunosc foarte bine. Îi știu toate cârciumile. Și cunosc, bineîn eles, și tribunalul, unde s-a judecat așa-numitul caz Balanzaizis. Am asistat la proces și m-am întors răvășit. Nici cele cinci sticle de votcă pe care le-am băut la întoarcere n-au reușit să-mi anestezieze nervii. Chiar și acum, când îmi aduc aminte de cazul Balanzaizis, îmi simt stomacul întors pe dos. Dar, mă rog, asta-i situa ia. Meseria de reporter, ca, de altfel, și cea de poet, nu e ușoară. Dar să trec la subiect. În apropiere de Palanga se afla un sat în care majoritatea familiilor se ocupau cu pescuitul. Pescuiau heringi și guvizi. Dar lucrul acesta nu le aducea cine știe ce câștig. Norocul cel mare venea o dată pe an, când soseau anghilele. Anghilele sunt pești bizari, care au un comportament enigmatic. Vreme de decenii întregi, ihtologii lituanieni i-au studiat îndeaproape, dar nu au reușit să în eleagă decât o mică parte din misterul care învăluie această specie de pești. Secretul anghilelor îl știu doar pescarii din Milinius și încă două-trei sate pescărești din jur. Anghilele trăiesc în Marea Sargaselor, în apropiere de Cuba lui Fidel Castro, iar în sezonul cald migrează în Marea Baltică, dar ajung și la gurile Dunării, la intrarea în Deltă. În scorburile reci ale ărmului lituanian găsesc hrană din belșug și își reîmprospătează for ele. Pescarii care reușesc să descopere secretul

Pag. 5


anghilelor se îmbogă esc. De fapt, secretul în ce constă? În fiecare an, anghilele trag la altă momeală. Dacă anul acesta, să zicem, sunt atrași de carnea de găină, anul viitor s-ar putea să le placă șunca afumată sau carnea de berbec stropită din belșug cu vin. Balanzaizis era tatăl unei familii destul de înstărite. Meșteșugul pescuitului anghilelor îl desprinsese de la strămoșii lui. La rândul său, îi învă ase pe cei doi fii ai săi, Leons și Briedis, câte ceva din tainele acestei meserii. Într-o noapte s-a întâmplat însă nenorocirea. Bătrânul Balanzaizis, în vârstă de 65 de ani, a plecat pe mare și nu s-a mai întors. Ieșind în larg, s-a stârnit un vânt neașteptat, barca s-a răsturnat și bătrânul a fost înghi it de valuri. N-a fost chiar o tragedie. În Palanga astfel de întâmplări sunt curente. La un interval de timp, fiecare familie plătește, ca să zic așa, un tribut mai mare sau mai mic zeului Poseidon. Desigur, la ei zeul se numește altfel. E terminat in "is", sau "as". Dar asta nu are prea mare importan ă. Mai bine hai să- i relatez pe scurt povestea. În Uniunea Sovietică func iona o lege simplă, care stipula următorul fapt: dacă un pescar ieșea în larg și nu-și făcea apari ia în vreme de două săptămâni, era declarat mort. Prin urmare, după o jumătate de lună de la această întâmplare, autorită ile au emis certificatul de deces. Negăsindu-se cadavrul, n-a fost nevoie de nici o înhumare. Între timp, familia a încercat să găsească trupul tatălui înghi it de valuri. Cei doi fii, scormonind mereu fundul mării în preajma ărmurilor, au reușit într-o diminea ă să descopere cadavrul aflat în putrefac ie. Spre surpriza lor, trupul tatălui mișuna de anghile. Cei doi fii au rămas înmărmuri i. Tatăl lor mort le aducea în dar o adevărată comoară. Nimeni din sat, cu toate încercările, nu reușise să pescuiască nici o anghilă, iar ei aproape că umpluseră barca cu prada lor. În afară de aceasta, descoperiseră și secretul anghilelor. Momeala care func iona în acel an. Anghilele trăgeau la îneca i. Briedis și Leonis erau ferici i. Recuperaseră trupul tatălui din mare.... Acum însă se întrebau ce ar trebui să facă cu marfa? Conștiin a le spunea să arunce anghilele în mare. Diavolul însă se afla pe aproape. Grămada de bani pe care ar fi putut să o câștige le juca în fa a ochilor. Fiii priveau la cadavrul tatălui, ciuruit de anghile și inima le zvâcnea cu putere în piept. Leons fu de părere să-l îngroape, dar fratele său clătină din cap. De fapt, și pe Leons îl atrăgea câștigul... ... Evgheni Lein închise ochii. Fa a i se crispă, apoi se liniști, căpătând o paloare mortuară. Am crezut că i s-a făcut rău și l-am zgâl âit ușor de umeri. Buzele sale cărnoase scoaseră un plescăit neobișnuit. Curând un alt zgomot se auzi ieșind din nasul său Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

proeminent. Ascultându-l, mi-am dat seama că poetul adormise. Văzându-l cufundat în somn, am dat să mă ridic, dar Lein mă prinse de mână și mă opri în loc. - Iartă-mă, îmi spuse el. Am a ipit un pic, din pricina oboselii. Acum însă oboseala mi-a trecut. Un somn de câteva minute îmi revigorează trupul. Nu te teme, nu bat câmpii. Nu vrei să ascul i istoria până la capăt? Sunt cât se poate de lucid. Și nici memoria nu m-a părăsit, n-ai grijă. Dimpotrivă, cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât îmi aduc aminte de mai multe. Deseori mă trezesc vorbind despre lucruri și oameni pe care nu i-am cunoscut. Pe calea unor unde necunoscute, îmi vin în memorie întâmplări pe care nu le-am trăit și nici nu mi-au fost povestite de cineva. Trăiesc uneori strania senza ie că fragmente de timp și de spa iu se rup din bolta ancestrală a cerurilor și-mi invadează creierul în momentele de oboseală. M-am gândit că ele sunt rodul unei fantezii, a unor exerci ii de medita ie dobândite în timp. Mi-am dat seama că priveam însă prea simplist lucrurile. Explica ia e, probabil, mult mai complexă. Cred că există unele momente când mintea noastră devine extrem de receptivă. Eu cred că suntem sau, mai bine zis, am fost înzestra i, cu sim uri care pot accede la memoria ancestrală. Numai că civiliza ia ne-a anihilat aceste sim uri. Din când în când însă, anumi i centri de pe scoar a noastră cerebrală se trezesc la via ă. Și atunci se produce revela ia. Comunicarea cu trecutul sau cu viitorul. Sau cu prezentul îndepărtat în spa iu. Evgheni Lein trase fumul adânc în piept, apoi îl slobozi spre turn. În ciuda vântului care sufla dinspre larg, fumul nu se risipi în aer, ci se adună într-o singură șuvi ă albăstrie, ce se ridica încet de la baza spre vârful insolitului far. Prin urmare, nu te mira că i-am pus o întrebare despre orașul tău natal. Deși n-am fost acolo, l-am avut pentru o clipă în fa a ochilor. Pentru o frac iune de secundă, am avut senza ia că l-am atins cu mâna. Învelit într-un bol de cristal, orașul mi se așezase în palmă. Am auzit răzbătând de acolo voci și am văzut o mul ime de umbre. Deși cuvintele răsunau într-o limbă din care nu cunosc decât poate vreo două cuvinte, am în eles mesajul. Pe măsură ce mă concentram asupra bolului, se producea un fel de transfer de informa ii. În elegeam perfect ce se spune și ce se scrie în ziare ce-mi apăruseră și ele în fa a ochilor. Sub privirea mea, cuvintele se transformau într-un șir de cifre, și aceste cifre se scurgeau în memoria și în conștiin a mea lăsate pradă uitării. Sedimentându-se, cifrele se transformau din nou în cuvinte. La rândul lor cuvintele se adunau închegându-se în propozi ii și fraze al căror în eles îl percepeam atât în limba mea natală,

Pag. 6


cât și într-o altă limbă, mult mai veche, care, prin acest dublu sau triplu transfer, îmi devenise deodată accesibilă. Totul a durat doar o clipită; întro frac iune de secundă am putut afla extrem de multe lucruri despre tine și despre orașul tău natal... Nu-i așa, făcu Evgheni Lein că numele de familie al primarului Iașilor e același cu prenumele tău? Î i mai pot da și alte detalii legate de biografia ta: pe 25 mai 1985, la orele 10,30 seara, în timp ce te întorceai spre casă, din cauza stării de euforie în care erai cufundat (aici Evgheni Lein mă privi zâmbind cu subîn eles), ajungând în dreptul podului ce leagă cartierele Mircea și Alexandru, în loc să mergi drept sau să urci, ai coborât și te-ai trezit în mijlocului Bahluiului. S-a întâmplat acest fapt sau nu?! - De ce taci? mi se adresă din nou Lein. i-e greu să- i recunoști propriile greșeli? Mirosul pestilen ial îmi reveni o clipă în memorie. Duhoarea de mâl îmi năpădi nările. Fără să-mi dau seama, m-am aplecat și mi-am spălat mâinile și apoi fa a în apa Atlanticului. Într-adevăr, venind spre casă noaptea (după o petrecere la Bolta Rece, eram într-o stare euforică), în loc s-o iau pe pod, am trecut Bahluiul pe sub pod. Când m-am trezit, eram în mijlocul râului, împotmolit în nămol. Ini ial, am avut inten ia să mă întorc spre locul de unde lunecasem în Bahlui, dar mă aflam în mijlocul râului, așa că am pășit înainte. Când am ieșit pe mal, eram plin de nămol și de tot felul de gunoaie. De fiecare dată când îmi aduceam aminte de acest fapt, îmi venea să intru în pământ de rușine. Evgheni Lein mă privi în elegător. - Nu e nimic rușinos în asta, spuse. i s-a rupt firul memoriei, ei și ce-i cu asta? i-ai înfruntat, în fond, destinul. Nu vrei să- i mai aduci aminte de un mic Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

fragment de timp din via a ta?! Anesteziază- i conștiin a... Nu-i nici o problemă. Dacă acuma ai apela la logică, i-ai da seama că din toată existen a ta i se deapănă în minte pu ine lucruri. Restul au trecut deja grani a prezentului și se află depozitate într-un loc pe care nu ai cum să-l mai percepi cu sim urile tale. Fii însă sigur: trecutul tău nu s-a pierdut cu totul. El s-a sedimentat undeva, în acea memorie ini ială despre care i-am vorbit. Fiecare atom, fiecare particulă ce ne-nconjoară au înmagazinate în ele toate faptele ce s-au petrecut în lume din momentul nașterii și până-n momentul mor ii lor. Și acum aceste fapte se perpetuează ca un ecou în hăul cosmic care se ondulează deasupra noastră ca un ocean, ca un vârtej, ca un fel de nebunie. Și încă un fapt: nu-i așa că predecesorul actualului primar al urbei s-a aflat pentru o perioadă de timp detașat în Cuba? De acolo îmi cumpăr, de obicei, havanele. O bună cunoștin ă îmi trimite din două în două luni câte un pachet. E suficient să mă gândesc la el, și peste un timp primesc coletul. Dar văd că m-am abătut de la subiect. Deci ce- i spuneam? A, da, i-am pomenit de cazul Balanzaizis. Un caz într-adevăr neobișnuit... Da, anghilele sunt pești cu un comportament bizar. Larvele anghilelor se nasc în Marea Sargaselor, în apropiere de Cuba lui Fidel Castro, unde adul ii își depun, icrele, după care mor. Larvele lor, purtate de curentul cald al Golfstromului, ajung, după o călătorie (care durează doi sau patru ani) în fluviile ce udă ărmul european. La maturitate, anghilele se adună în bancuri și iau calea întoarsă, străbătând în sens invers Atlanticul. Pescuitul anghilelor este o îndeletnicire pe cât de rentabilă, pe atât de dificilă. Instinctul de conservare al acestor pești e de-a dreptul uluitor. Programul lor genetic func ionează ca un mecanism perfect. Anghila știe locul unde urmează să-și depună icrele și apoi să-și dea, ca să spun așa, obștescul sfârșit și face tot posibilul să-și conserve energia pentru a ajunge acolo. Nu știu de ce, dar migra ia anghilelor îmi aduce aminte de exodul lui Moise. Îmi închipui Golfstromul ca pe o biblie cu pagini curgătoare. Larvele anghilelor sunt ca niște litere ce plutesc dintr-o parte în alta a Atlanticului. Noaptea corpul lor electrizat pare să transmită semnale luminoase marilor constela ii ce se rotesc deasupra Oceanului. De multe ori am făcut o analogie între migra ia păsărilor și cea a acestei specii de pești. Păsările cunosc locurile de unde vin și pleacă. Exemplarele tinere sunt ini iate de adul i. Experien a se transmite din genera ie în genera ie. Sigur, func ionează și memoria ancestrală. O chemare a depărtărilor, un fel de magnetism. Anghilele sunt mult mai misterioase. Codul lor genetic e și mai greu de descifrat. Dar se

Pag. 7


ne întoarcem acum la cazul Balanzaizis. Deci, după cum i-am spus, cei doi fii, scormonind fundul mării în preajma stâncilor, au reușit să descopere cadavrul aflat în putrefac ie. Spre surpriza lor, trupul tatălui mișuna de anghile. Cei doi fii au rămas înmărmuri i. . Tatăl lor mort se transformase întro adevărată comoară. Grămada de bani pe care ar fi putut să câștige în urma vânzării anghilelor le juca în fa a ochilor. De ce nu se întîmplase o astfel de minune în timpul vie ii? “Adică? spuse Briedis. Ce minune ai fi vrut să se întâmple?!” Fratele său Leons clătină, în semn de compătimire din cap: “Mereu am dus-o în sărăcie și ne-am spetit muncind fără folos de diminea ă până seară. Norocul ne-a cam ocolit...” “Păi ce-ai fi vrut să facă bătrânul, să se întindă viu pe fundul mării și să aștepte ca anghilele să muște din carnea lui? Ori să-și bucă i din trupul său viu și să le folosească ca momeală?” “Nu asta am vrut să spun, se apără Leons. Vorbeam de noroc în general....” Celălalt însă părea să nu-l audă, coninuând să-și deruleze în gol firul gândurilor: “Și să presupunem că ar fi făcut-o, adică și-ar fi tăiat bucă i de trup și le-ar fi pus momeală, de unde știm că peștele aceasta viclean ar fi tras la carne de om vie? Poate că lui nu-i plac decît mor ii?!” “Nu cumva bătrânul Balanzaizis, adăugă el, și-a dat seama cum stau lucrurile și s-a înecat dinadins ca să-și scoată familia din sărăcie?” Și tot el, își spuse: “Nu era el atât de generos ca să facă asta...” Dimpotrivă, răpostatul era destul de răpciugos, și punea întotdeauna interesul său înaintea altora. Pe fii săi i-a chinuit de mici, punându-i la munci din cele mai umilitoare. Iar atunci când aceștia îndrăzneau să cârtească împotriva sa, pedeapsa era cruntă... Amintindu-și de copilăria sa, Leons văzu negru în fa a ochilor... “Și să presupuneam că ar fi făcut-o, adică s-ar fi sinucis de dragul nostru, nu avea de unde să știe că îi vom găsi trupul la momentul potrivit, mișunând de anghile... Îi puteam găsi doar oasele. Sau poate nici atât... Și atunci sacrificial său ar fi fost zadarnic. Prin urmare, ipoteza aceasta e absurdă...” Leons privi stâncile cenușii, ce ieșeau lucvuiase din mare, continuând: “Dar poate că l-a împins spre sinucidere boala de plămâni?!” Apoi gândindu-se mai bine, murmur ca pentru sine: “Nu era el omul care să se sincucidă. Bătrânul s-ar fi agă at de via ă până în ultimul moment. Și cu cât ar fi suferit mai mult, cu atât ne-am fi chinuit cu el mai tare. Și acest chin i-ar fi alinat Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

durerea... “ Leons se gândi apoi la grămada de bani pe care ar fi putut să câștige de pe urma vânzării anghilelor și ochii i se-nseniară. “Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-i ierte păcatele”, murmur el. Iar fratele său Briedis spuse și el: “Să-i fie ărâna ușoară...” După o clipă de tăcere, Leons îi replicăcu ironie: “Despre ce ărână vorbești, nu vezi că e tot înconjrat de apă?!” “Atunci, murmură acesta, cu o oareșicare compătimire în glas, să-i fie apa ușoară...” Fiii priveau la cadavrul tatălui, ciuruit de iparii ce se zvârcoleau în barcă și inimile le zvâcneau cu putere în piept. Leons fu de părere să-l îngroape, dar fratele său clătină din cap. "Tatăl nostru ne trimite un semn; ar fi păcat să-i refuzăm darul, spuse Leons. Poate că vrea să-și îndrepte o parte din răul pe care ni l-a făcut...” "Eu mai degrabă cred că Necuratul caută să ne ducă în ispită", răspunse Briedis cu inima îndoită. "Mai bine îl îngropăm și gata..." Fratele său îl convinse însă că mormântul cel mai bun pentru un pescar e marea. "Decât să-l mănânce viermii, mai bine se hrănesc peștii din el..." "Ce se va întâmpla însă dacă un astfel de pește va nimeri în plasa unui semen de-al nostru?" "Ce-o să se întâmple? replică Leons. Oare Mântuitorul n-a spus «iată aceasta e carnea mea și acesta e sângele meu, mânca i, be i, veseli i-vă»?" Leons îi mai aminti lui Briedis de nunta din Caana, unde Iisus înmul ise pâinile și peștii. Murind, tatăl lor înviase. O parte din carnea sa era vie. Sufletul său vie uia în sutele de anghile care-i năpădiseră cadavrul. Dar probabil dorin a sa e una mult mai mare. Poate că sufletul său vroia să populeze nu numai aceste nevinovate vie uitoare, poate vroia să sălășluiască în carnea semenilor săi?! Ajuns cu logica aici, Briedis îi reaminti de-o veche legendă letonă în care fiii mănâncă inima tatălui lor mort ca să-i păstreze viu sufletul în piept. Briendis dădu a lehamite din umeri. Fratele său avea o fire atât de încăpă ânată, încât, dacă-i intra ceva în cap, nu mai aveai scăpare. În afară de aceasta, îl atrăgea și pe el câștigul. În sfârșit, fra ii se ciorovăiră între ei și până la urmă căzură la pace. Hotărâră să păstreze secretul doar pentru ei. De altfel, ce ar fi spus lumea dacă ar fi aflat că năvodul și momeala la care pescuiesc Leons și Briedis este un cadavru. Și încă nu orice fel de cadavru, ci cadavrul tatăl lor căzut pradă mării! Fra ii însă se mai temeau încă de un lucru: de „concuren ă".... Câștigul i-ar fi putut tenta și pe al ii. Dar cum să- i spun: de ceea ce te temi nu scapi. Într-o seară, Briendis se duse

Pag. 8


la cârciumă și se îmbătă crunt. La be ie, îi povesti unui prieten toată tărășenia. Drept care, după vreo două zile pe mare mai apăru un pescar de anghile. Prietenul își făcuse curaj și dezgropând un mort din cimitir îl folosea acum drept momeală. În sat lumea începu să facă fel de fel de presupuneri. Mul i se întrebau: ce momeală pun în năvodul lor fra ii Balanzaizis că prind atâta pește? Lumea începu să-i pândească ascunsă printre stânci. Curând secretul deveni al tuturor. Și atunci se întâmplă un fapt uluitor; încetul cu încetul mor ii din cimitir luau calea mării. În locul lor, sătenii așezau în sicriu niște mogâlde e umplute cu paie și fân. Cum se întuneca, bărba ii ieșeau în larg. Unii pescuiau la lumina felinarelor, al ii foloseau lanterne și al ii lumânări. Se apropia Paștele. Sezonul de pescuit era în toi. Ca un făcut, marea fierbea de anghile. Apăruse însă și o problemă. Abunden a de marfă alarmase autorită ile, care-și trimiseră iscoadele în sat. Urmară cercetările. În săptămâna Paștelui întreg satul era pe jar. A avut loc o expertiză. S-au făcut deshumări. În curând a urmat procesul. Nu era ușor să judeci întreg satul... Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, nici autorită ile nu vroiau ca povestea cu cadavrele să ajungă în presa străină. Anghilele luau calea exportului. Ajungeau în Germania, în Suedia și Olanda. Prin urmare, scandalul putea lua propor ii interna ionale. Exportul peștelui, care aducea un câștig enorm statului, putea fi afectat. Așa că, până la urmă, autorită ile au închis ochii. Cazul a fost mușamalizat. Ba unii au primit chiar și medalii pentru întrecerea socialistă. Singurii care au avut de suferit au fost fra ii Balanzaizis. Amândoi au fost condamna i la ani grei de lagăr. Ghici pentru ce? Pentru propagandă anticomunistă... Lein răsuflă adânc. Ochii săi obosi i scrutară orizontul. O cută adâncă îi brăzdă fruntea. Poetul aruncă o privire spre mine și spuse: - Și totuși povestea anghilelor nu se termină aici. De ce nu mă întrebi ce s-a întâmplat cu ele? Unde au ajuns? Ei, bine, de ajuns au ajuns în gâtlejul unor oameni respectabili. Și care a fost efectul? Efectul a fost unul uluitor. Blanzaizis suferise de cancer la plămâni. Zilele lui erau numărate. Exista chiar bănuiala că bătrânul Balanzaizis și-ar fi pus capăt zilelor. Ei, bine, și aici intervine elementul miraculos, conform relatărilor apărute în presa vremii, s-a constatat că, în propor ie de op eci la sută din pacien ii care sufereau de această boală, s-au vindecat consumând carnea de anghilă. În ei, sufletul bătrânului prindea o nouă via ă... Evgheni Lein își scutură hainele de nisip și de mulOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

imea de alge ce i se agă aseră de trenci. Își trase ciorapii peste picioarele sub iri și învine ite de frig și se încăl ă legându-și cu migală șireturile pantofilor săi de lac, pe care-i culese de sub caroseria Rolls Royce-ului vopsit în culoare portocalie. Vântul continua să sufle cu putere, rostogolind pe plajă sticlele goale de Coca-Cola, cutiile de bere și alte ambalaje, ce se învârteau în cerc. Trabucul fumega, atârnând cu neglijen ă în col ul buzelor sale răsfrânte, părând să afișeze dacă nu dispre , atunci măcar indiferen ă fa ă de tot ce se întâmpla în jurul său. Ne-am tras șepcile pe frunte și am pornit dea lungul promontoriului. Rafalele de vânt declanșau claxoanele automobilelor din care era zidit turnul. La fiecare zgomot mai puternic, pescărușii și rândunelele de mare ce se adăpostiseră în interiorul caroseriilor scoteau ipete ascu ite, înăl ându-se deasupra valurilor zbuciumate. Făceau un scurt ocol, după care reveneau așezându-se la locurile lor. Din când în când farurile se aprindeau și ele, sclipind la lumina zilei. Un soare roșu, rece („ca o gură de rechin”, spuse Lein) plutea deasupra stabilopozilor, ba intrând, ba adăpostindu-se după perdeaua de nori plumburii ce se ondula la orizont. Cu mare greutate, am reușit să-mi aprind pipa și acum trăgeam cu grijă din ea, lăsând în urmă spirale lungi de fum, ce se destrămau în bătaia vântului. Mergeam ocolind cu grijă băltoacele de apă colorată, precum și grămezile de gunoaie, împănate cu resturi de cochilii și solzi de pește. O mul ime de crabi își făceau apari ia sub fiecare ambalaj, alergând precipita i spre stâncile acoperite de un strat gros de mușchi, semănând cu niște spinări de focă, de pe care se prelingea apa înspumată. Mergeam fiecare adâncit în gândurile sale. Ne-am plimbat așa un timp, făcând un ocol larg până la far, apoi am revenit la turn. Ne-am adăpostit în caroseria unui Mercedes tăiat în două, așezându-ne fiecare pe câte un scaun cu mușamaua ruptă și buretele ciupit de ciocurile pescărușilor. În fa a noastră se deschidea golful, brăzdat de valuri sinilii, care din când în când luceau la soare. Era destul de frig, astfel că ne-am înfășurat mai strâns în geci și am căutat în buzunarul de la haină sticlu a plată de whisky, pe care o luasem la plecarea din hotel. Deșurubând capacul, i-am întins-o lui Lein, a cărui piele de pe obraji căpătase o culoare vine ie. Am tras fiecare câte o dușcă, fără să ne spunem un cuvânt. Mă miram în sinea mea de faptul că la venirea mea, în ciuda frigului ce se lăsase diminea a, Evgheni stătea pe ărmul oceanului cu picioarele înfundate în valuri. Oare acesta era într-adevăr remediul său secret menit să-i scoată reumatismul și oboseala adunate-n trup?!

Pag. 9


Lucian vasiliu

Jurnal junimist inedit (Din volumul în pregătire:Cezar Ivănescu și Lucian Vasiliu – dialoguri televizate. Despre căr i și nu numai…) Lucian Vasiliu: – Dacă în emisiunea trecută am vorbit despre o serie de căr i apărute la București la Editura „Floare Albastră“ semnate de cercetătorul Nicolae Georgescu, continuăm dialogul despre Eminescu, despre „Junimea“, în Casa muzeu „Vasile Pogor“, locul unde s-au petrecut atâtea lucruri pilduitoare în istoria culturii na ionale… La Cluj-Napoca, la Editura „Limes“ a apărut un excep ional jurnal, aflat în manuscris original inedit în arhivele muzeelor literare ieșene, manuscris care a văzut lumina zilei gra ie cercetătorului Adrian Nastasa, gra ie academicianului Al. Zub care semnează prefa a și gra ie poetului editor Mircea Petean.

“Despre

întâmplări de la „Junimea“ s-a scris relativ târziu: George Banu în 1908, Iacob Negruzzi în 1923. Acest jurnal al lui Teohari Antonescu este primul despre „Junimea“ veritabilă. „Junimea“ în carne şi oase am spune. De asemenea, încă două ipostaze despre Teohari Antonescu: este cel care a iniţiat la Iaşi Muzeul de antichităţi (continuat de ucenicul lui, Orest Tafrali, 1876-1937, istoric din perioada interbelică) şi este cel care a insistat la doi miniştri diferiţi (Petru Poni şi Spiru Haret) pentru lucrări de arheologie urgente dedicate civiliza iei Cucuteni (în zonele Iaşi, Neamţ, Suceava) şi lucrări de arheologie la Sarmisegetusa şi Adamclisi. “ Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Cezar Ivănescu : – Da, apari ia acestui jurnal configurează o mare viziune a „Junimii“. Dacă ne gândim la Eminescu, Vasile Conta, Teohari Antonescu! Iată trei nume de tineri genialoizi pe care „Junimea“ i-a cultivat, i-a impus în cultura românească. To i trei cu un destin nefericit, adică o via ă foarte scurtă, dramatică, to i trei înzestra i la maximum. Lista ar putea continua. Nici Creangă nu a trăit o via ă matusalemică, a murit destul de tânăr, dacă ne gândim. Și el ar mai fi putut scrie, ar mai fi putut da opere. To i acești junimiști au desfășurat o activitate publică, culturală, politică intensă. Maiorescu a produs și surpriza unui jurnal uluitor, care a uimit urmașii. Prin minu iozitate, prin exactitate, prin cota imensă de document al epocii, de la acel bildungsroman care era în tinere e, scris de Maiorescu cu mare acribie (își urmărea formarea lui de mare intelectual) până la epoca în care domina scena politică a României. Și totuși avea vreme să-și facă acele mici însemnări de jurnal zilnic. Și iată că și acest istoric, acest arheolog de o forma ie sigură, solidă, adică de carte europeană (și care a avut și marele noroc să călătorească în situri arheologice) a scris acest jurnal. O surpriză pentru mul i dintre noi, cu atât mai mult cu cât descoperim în el un scriitor foarte bun, o mână de observator și prozator, un suflet sensibil și un presentiment tragic acut. Adică sim im din paginile acestui jurnal un suflet feciorelnic foarte curat, foarte pur, cum rar am văzut printre personalită ile veacului al XIX-lea, care povestește lucruri aparent neînsemnate cu o minu ie și o fine e proustiană. Fleacuri unele dintre ele. Dar în toată această muzică verbală pâlpâie un sentiment tragic și chiar dacă nu am ști nici un amănunt despre biografia acestui personaj, am sim it că este vorba despre un om care va dispărea tragic. Așa se și întâmplă cu această mare speran ă a arheologiei românești, care a fost Teohari Antonescu. Recuperăm, prin acest jurnal, o voca ie de scriitor.

Pag. 10


Probabil, ca și mai târziu genialul Vasile Pârvan, ar fi fost un mare spirit știin ific, dublat de un mare prozator. Lucian Vasiliu: – Teohari Antonescu s-a născut în 1867, când junimiștii tipăreau la Iași excep ionala revistă „Convorbiri literare“. S-a născut la Giurgiu, pe malul Dunării. A mers la București la studii, cu șansa de a-i avea profesori pe Alexandru Odobescu și pe Titu Maiorescu. A primit burse de studii la Heidelberg, la Berlin. A audiat cursuri la Paris și Londra. Revenit acasă, Titu Maiorescu i-a oferit un post la Universitatea din Iași. Câteva lucruri pe care aș vrea să le men ionez pe scurt, pentru că acest discurs despre „Junimea“, despre marii actori ai scenei culturale românești din secolul al XIX-lea este inepuizabil. Noi venim doar cu câteva sugestii… Despre întâmplări de la „Junimea“ s-a scris relativ târziu: George Banu în 1908, Iacob Negruzzi în 1923. Acest jurnal al lui Teohari Antonescu este primul despre „Junimea“ veritabilă. „Junimea“ în carne și oase am spune. De asemenea, încă două ipostaze despre Teohari Antonescu: este cel care a ini iat la Iași Muzeul de antichită i (continuat de ucenicul lui, Orest Tafrali, 18761937, istoric din perioada interbelică) și este cel care a insistat la doi miniștri diferi i (Petru Poni și Spiru Haret) pentru lucrări de arheologie urgente dedicate civiliza iei CuFoto: Cezar Ivanescu si Lucian Vasiliu, pe malul Senei, la Paris, cuteni (în zonele Iași, Neam , 11 oct. 2007; foto: poetul Aurel Rau Suceava) și lucrări de arheologie la Sarmisegetusa și Adamclisi. Cezar Ivănescu: – Da, și e remarcabil un lucru. Eu cel pu in poate sunt ignorant în materie, dar jurnalul este o interfa ă între „Junimea“ ieșeană și „Junimea“ bucureșteană, pentru că la Teohari Antonescu e o privire dublă, adică și junimiștii care au mai rămas la Iași și mediul ieșean și universitar, dar și bucureștean, în același timp. Este momentul acela când „Junimea“ a depășit planul strict ieșean să spunem și a devenit o mișcare na ională de primă importan ă. Este, pe undeva, în cazul lui Teohari Antonescu, repetarea unei paradigme, adică cercul „Junimii“, care a propulsat acești tineri de geniu spre studii europene, spre forma ie europeană, spre cultură solidă și spre mari teme, care mai târziu vor fi valorificate în cultura românească, în cercetarea românească, dacă tot aminteai de Cucuteni, unicat în cercetarea arheologică. Lucian Vasiliu: – Jurnalul lui Teohari Antonescu a avut un mare succes și sperăm curând să-l tipărim și dincolo de Prut spre uzul celor care iubesc „Junimea“ veche, maioresciană, fiindcă există încă prejudecă i. „Junimea“ este gândită doar din punct de vedere literar: Eminescu, Creangă, marii clasici. Și se uită celelalte direc ii, institu ii pe care le-au creat junimiștii în continuitate pașoptistă. Acum convorbit așeza i la un birou al lui Mihail Kogălniceanu, de pildă... (Emisiune TVR Iași din 20 februarie 2007 – transcriere de Alfredina Iacobi ) Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 11


theodor Codreanu

Eminescianismul lui Cezar IVĂNESCU

“A existat (şi încă mai există), în cultura noastră, o îndelungată emulaţie a orgoliilor poetice, diverşi autori lirici pretinzând că sunt cei mai mari de după Eminescu. Criticii înşişi au produs asemenea măguliri. S-a spus asta, însă cu îndreptăţire, despre Arghezi, la apariţia Cuvintelor potrivite (1927), dar şi despre alţii. A. Toma şi Mihai Beniuc au avut pretenţii similare, căzând în batjocura lumii literare. Ar fi o eroare să-l ipostaziem pe Cezar Ivănescu în atare tipologie, cum a încercat Ion Bogdan Lefter, într-un text din Observator cultural, prin care-l etichetează pe Cezar Ivănescu „nul” din punct de vedere valoric. “ Onyx

An 1 nr 1 septembrie 2012

„Eminescianismul” lui Cezar Ivănescu a fost semnalat sporadic și fără în elesurile pe care i le-a dat poetul însuși în textele beletristice sau în cele de atitudine publică. Și asta fiindcă, stilistic vorbind, originalitatea izbitoare a lui Cezar Ivănescu nu mai amintește decât vag de filia ia eminesciană. Pot fi situări valorice în raport cu Eminescu precum cea formulată de Dumitru Augustin Doman, care-l considera „poetul total”, sintagmă care s-a vehiculat și în cazul lui Eminescu, autorul piteștean continuând: „În versul clasic, cu rimă și ritm, pe tema dragostei și a mor ii, Cezar Ivănescu este poate cel mai profund poet de la Eminescu încoace.”1 Am ales situarea prozatorului și criticului Dumitru Augustin Doman fiindcă exprimă un punct de vedere al genera iei op eciste (prozatorul s-a remarcat abia după 1989, astăzi fiind redactor-șef la revista Argeș), genera ie pe care Cezar Ivănescu nu a prea gratulat-o. Aprecierile de acest fel s-au înmul it mai ales după moartea poetului, dar n-au depășit, în genere, nivelul emo ional și impresionist. Eminesciană s-a arătat comentatorilor aplecarea lui Cezar Ivănescu spre budism, afinitate recunoscută și de bârlădean. În capitolul În vizorul criticilor, am semnalat și alte apropieri relevate de exege i. Superlativ, în descenden ă eminesciană, îl prezintă și Ion Murgeanu: „poetul cel mai pur în specie estetică absolută, poetul cel mai muzical în gamă îngerească, la rotirea de osii inefabile a sferelor celeste; marele poet, în fine, cel mai mare poet român postbelic, ivit pe testamentul limbii literare eminesciene, dincolo de clasamentele curente, de coterii și de canoanele trecerii dintr-o barcă în alta…” 2 A existat (și încă mai există), în cultura noastră, o îndelungată emula ie a orgoliilor poetice, diverși autori lirici pretinzând că sunt cei mai mari de după Eminescu. Criticii înșiși au produs asemenea măguliri. S-a spus asta, însă cu îndreptă ire, despre Arghezi, la apari ia Cuvintelor potrivite (1927), dar și despre al ii. A. Toma și Mihai Beniuc au avut preten ii similare, căzând în batjocura lumii literare. Ar fi o eroare să-l ipostaziem pe Cezar Ivănescu în atare tipologie, cum a încercat Ion Bogdan Lefter, într-un text din Observator cultural, prin care-l etichetează pe Cezar Ivănescu „nul” din punct de vedere valoric. Eminescianismul său declarat trebuie interpretat, la o primă evaluare, ca bilan asumat al profe iei lui Titu Maiorescu din studiul Eminescu și poeziile lui, publicat la moartea poetului, în 1889. Nicolae Manolescu, în Istorie, îi recunoaște lui Titu Maiorescu voca ia profundă de teoretician și constructor al canonului literar românesc, ca spiritus rector al Junimii și al marilor clasici din anturajul revistei Convorbiri literare. Dar ceea ce ignoră istoricul literar de azi e că Maiorescu a în eles rolul de centru iradiant al canonului literar și al culturii românești, în genere, pe care avea să-l întrupeze geniul lui Eminescu, dincolo de stricta epocă numită a marilor clasici. De aceea este Maiorescu un critic atât de mare, iar nu un îndatorat ideologic și un captiv al „complexelor

Pag. 12


de cultură” ale epocii lui, piatră de încercare, din nefericire pentru el, netrecută de contemporanul nostru. Pentru Nicolae Manolescu, fenomenul Eminescu se restrânge la rolul de port-drapel al marilor clasici, un fenomen deja istoricizat, fără continuitate istorică. De aici, cum spuneam, alinierea lui Nicolae Manolescu la campania de „demitizare” a lui Eminescu, dând „legitimitate” grupului de postmoderniști, ideologiza i „corect politic”, care au iscat scandalul din 1998 al revistei Dilema. Dar mai bine să reamintesc profe ia maioresciană: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei na ionale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești” 3. Această pozi ie „privilegiată” a lui Eminescu în cultura noastră, similară cu a lui Dante, în Italia, cu a lui Shakespeare, în Anglia, cu a lui Goethe, în Germania (înșiruirea putând continua), a fost recunoscută și consolidată, într-un veac de la dispari ia poetului, de toate marile glorii ale culturii na ionale, de la Nicolae Iorga și Tudor Arghezi până la Tudor Vianu, G. Călinescu, Liviu Rebreanu, Simion Mehedin i, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Constantin Noica și Nichita Stănescu. Dar, odată cu invazia bolșevică, așa cum a observat Mircea Eliade, s-a ivit primejdia ca fundamentele spiritualită ii românești să fie distruse, așa cum a fost distrusă întreaga elită rezistentă la instaurarea regimului comunist de ocupa ie. În contextul acestei „terori a istoriei”, o parte covârșitoare a operei eminesciene a fost interzisă. Un asemenea centru iradiant trebuia distrus, anihilat. Publicistica a intrat sub interdic ie total, iar opera beletristică par ial, simbolul-interdict în spa iul poeziei fiind Doină, textul-preludiu la „moartea civilă” a poetului din 1883. Prima etapă de reeducare bolșevică a na iunii române a fost simbolicul „experiment Pitești”, coroborat cu muncile de la Canalul Dunărea – Marea Neagră, cu deportările în Bărăgan și cu alte mijloace sardanapalice. Când ideologia kominternistă a fost considerată biruitoare, de inu ii politici au fost scoși din pușcării, cei care supravie uiseră fiind considera i, de-acum, și „cumin i i”. Și totuși resurec ia na ională s-a produs, după 1960. O victimă pe traseul proletcultismului fusese deja sacrificată: Nicolae Labiș, iar sacrificarea poetului „luptei cu iner ia”, ajuns la anticomunista Baladă, a declanșat energiile genera iei lui Nichita Stănescu. Eminescu redevine în prim-plan, recunosOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

cut drept ceea ce era: centrul canonic iradiant al culturii românești. De aceea, supravie uitorii kominternismului vor avea, de-acum încolo, drept intă principală „demitizarea” lui Eminescu, distrugerea prestigiului de poet na ional. În sorbul sociologiei succesului, ei vor atrage și intelectuali români, „reeșapa i” ideologic, ceea ce Paul Goma va numi al treilea val al „experimentului Pitești”, cu mult mai viclean decât primele două: închisorile și proletcultismul. Întoarcerea la Eminescu s-a manifestat pe mai multe nivele: continuarea edi iei Perpessicius, o înflorire explozivă a exegezei, recunoașterea dimensiunii estetice și a făuritorului de limbă literară modernă etc. Sinteza acestor straturi a fost formulată de Constantin Noica4 : omul deplin al culturii românești. Sintagma reformula, în actualitate, profe ia maioresciană a canonicită ii geniului eminescian. În acest context, se produce și reac ia eminesciană a lui Cezar Ivănescu. Gheorghe Grigurcu a observat, cum am văzut, că, între poe ii genera iei ’60, autorul Baaadului are un ascendent important: „la nici unul dintre ei recuperarea originilor nu atinge intensitatea ardentă până la dezlăn uirea vizionară”, recuperare-reac ie la tăvălugul bolșevic. Ceea ce n-a observat Gheorghe Grigurcu este că prima intă a recuperării originilor este chiar Mihai Eminescu. Și Cezar Ivănescu o făcea direct sub spectrul profe iei maioresciene, identificându-se el însuși în profet al Poetului: „!Eminescu-i Dumnezău / iar eu mi-s Profetul său!.“ (Exerga, arta poetică a volumului Alte fragmente din Muzeon). Aceasta nu este o trufie tardivă a lui Cezar Ivănescu, gândul datând din anii’ 70, exprimat nu doar în hotărârea de valorificare a Doinei eminesciene, așa cum nimeni n-a mai făcuto. Oprirea la Doină are o semnifica ie similară cu oprirea lui Emil Cioran la Rugăciunea unui dac. În materie de românism, Doina lui Eminescu este suprema piatră de încercare și de poticnire, care ne aduce direct în fa a mor ii, așa cum celebra poezie l-a adus pe Eminescu în fa a celor două mor i: civilă și biologică. Să nu ne mai mire că tema covârșitoare a operei lui Cezar Ivănescu este moartea, chiar Moartea Poetului. Căci, zice Eminescu, ea-i enigma, ea e runa/ Cea obscur-a istoriei, a naturei și a tot” 5 Iar geniul lui Cezar Ivănescu tocmai asta a în eles din Eminescu, pe care-l numește „Dumnezău”, el, ca Profet al său având menirea să scrie o altă Biblie, după Eminescu, așa cum Dante a dat literaturii italiene, mărturisit-programatic, o nouă Biblie: Divina comedie. Poate că nu ne aflăm în fa a unei simple metafore atunci când Daniel Corbu consideră pe „poetul Rod-urilor” și autor „al unei

Pag. 13


biblii lirice, numită La Baaad” . 6 Paradoxul e că personalită i precum Constantin Noica și Nichita Stănescu reconfigurează centralitatea canonică a lui Eminescu ca filosofare și poetizare a lumii, pe când Cezar Ivănescu merge direct la intă, cu o exactitate matematică, pe deplin conștient că for e ideologice ostile, de sorginte comunistă și postcomunistă, converg la distrugerea centrului iradiant al spiritualită ii românești. Îngrijorarea lui n-a așteptat anul 1989. În 1978, se adresa Ilenei Mălăncioiu chiar în problema Eminescu: „Ce plăcut e să te manifești în presă, encomiastic... scriind despre prieteni... într-o perspectivă angelică... cu inima curată... Ce odios, din contra, să te apuci să spui lucruri neplăcute, gen perimat, și asta tocmai la o dată sfântă, 15 ianuarie... Când s-a născut Eminescu, adică «teroristul» Eminescu, așa cum îi zicea un poet de mâna a doua, de azi, poetul...” 7 Titlul dostoievskian al scrisorii deschise cezarivănesciene asociază pe surpătorii geniului eminescian cu un fel de cancer spiritual de tip Smerdiakov. Vom vedea cum simbolismul Cancerului este figură-cheie în imaginarul poetic al lui Cezar Ivănescu. „A fi Hamlet ori Smerdiakov, nu grăsimea decide, nu grăsimea de pe trup, ci aceea de pe inimă și de pe creier... Și mai rămâne ceva decisiv... cu ce ochi privești făptura Tatălui, Creatorului.” Subliniind că spiritul subteranei dostoievskiene se insinuează tot mai mult în lumea noastră culturală, poetul observă că tendin a e spre ridiculizare a tot ceea ce este sfânt și majestuos în cultura noastră. Or, „Majestatea, sacrală, pentru noi, românii epocii moderne s-a întrupat în fiin a unui poet: Mihai Eminescu... Sfânt și martir, întemeietor și Părinte, Majestate!” Și Cezar Ivănescu se grăbește să amintească de faptul că un Tudor Arghezi vorbea, ca în amvon, despre sacralitatea canonică a lui Eminescu: „Când scrie despre Eminescu, Arghezi e aproape bolnav de spaimă, .... simte până și culpa de a-i rosti numele... În timp ce to i ceilal i «apropia i» au aerul ca s-au bucurat de o intimitate matricială cu Eminescu... Ceea ce rămâne revelatoriu în economia Perfec iunii Lumii, e tocmai faptul straniu că pedeapsa absolută pentru to i acești «apropia i» luciferici ca paianjenii de casă, e con inută imuabil în însuși actul lor... Nu actul în sine îi califică, actul probează doar esen a a ceea ce erau cu adevărat, cu to ii, avortoni, nulită i fiin iale... Mul i in treaba asta în ei multă vreme, se ab in, dar când nu se mai supraveghează le iese pe gură cu impudoarea organicului... / Să ne bucurăm, iubită prietenă, că la 15 ianuarie s-a născut Mihai Eminescu, în majestate...” Cum după 1989 bătălia împotriva valorilor Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

na ionale n-a mai cunoscut opreliște, dat fiind că victoria în „revolu ie” a revenit „disiden ei” postkominterniste, trecută, întâi, prin noua stângă brucaniano-iliesciană, metamorfozată ușor-ușor într-o falsă ideologie de dreapta, autoproclamată „neoconservatoare” și „populară”, recte băsescism, interven iile publice ale lui Cezar Ivănescu s-au clarificat tot mai mult în consolidarea eminescianismului său. La început, demolatorii s-au mul umit cu pamflete „corecte politic”, resuscitând vechi clișee antieminesciene: antisemit, na ionalist șovin, reac ionar, protolegionar, paseist, pesimist etc. Noii asasini culturali (în deplină consonan ă cu cei economici, care au reușit să transforme ara într-o ruină care abia de mai poate să respire!) sau bazat, bună vreme, doar pe etichetări, fără cunoașterea operei lui Eminescu, după cum a mărturisit, la un moment dat, Cristian Preda, unul dintre „dilematici”, care sus inea, precum altădată Alexandru Grama, că atât gânditorul Eminescu, cât și poetul sunt nuli. Apoi, s-a creat impresia că „demitizarea” îmbracă toga profesionismului, scriindu-se și căr i pe tema unui neoconservatorism fără Eminescu și împotriva lui Eminescu 8. Dacă, înainte de ocupa ia sovietică, oponen ii lui Eminescu erau, de regulă, minoritari și ideologi liberali care n-au în eles că Eminescu n-a fost împotriva liberalismului sănătos, ci doar a liberalismului roșu, demagogic, în urma eforturilor educa ionale comuniste din ce în ce mai mul i intelectuali au devenit antieminescieni, fie impulsiona i din ară, fie din străinătate, cum a fost cazul lui Ioan Petru Culianu .9 Cezar Ivănescu a în eles că fundamentele spiritualită ii românești, slăbite enorm în anii bolșevismului, au devenit și mai fragile după 1989, în joc aflându-se însăși centralitatea canonică a eminescianismului. Neîndoielnic, năruirea spirituală facilitează năruirea economică și disolu ia statală. Acesta e timpul asasinilor, sintagma care dă titlul căr ii despre moartea lui Nicolae Labiș. În fragmentele de convorbiri cu Lucian Vasiliu (iarna lui 1993-1994), Cezar Ivănescu spune că între cursurile sale de poezie de la Casa Pogor și spectacolul Doina. Închinare lui Eminescu există o legătură organică, reiterându-și postura de Profet al Maestrului său: „Profet în sensul propriu, exact, al cuvântului…”10 , ine să precizeze. După care explică: „La vârsta pe care o am, pot face cu luciditate și responsabilitate această confesiune: mă gândesc constant la marea operă a lui Mihai Eminescu, operă care, în continuare, mă uimește și mă umilește, fa ă de care mă simt tot timpul într-o pozi ie adoratoare și care-mi sporește dorin a de a-mi lărgi și adânci propria-mi operă.”

Pag. 14


Pornind de la propria experien ă, Cezar Ivănescu disociază rolul formativ și educativ al lucrării eminescianismului în fiecare poet român, care „ajunge la un moment dat când rămâne singur cu opera lui Eminescu în fa ă, într-un dialog continuu, până la stingerea lui, cu această operă”. Crește în noi un fel de arbore porfiriano-eminescian: „Devenim, în timp, mai modești, mai aten i și mai concre i la ceea ce con ine opera eminesciană.”11 Eminescu trimite la originar, cum sesizase și Gheorghe Grigurcu, omi ându-l totuși pe Eminescu: „Când citești pe Eminescu, sim i fluidul crea iei cum te trimite la o epocă mitică, în care poezia era și muzică, și religie, și povestire, și îngânare de vorbe magice, te trimite automat în acel spa iu de la începutul timpurilor.” Am amintit deja referin a obligatorie la Doina eminesciană, din dialogul dintre Petru Ursache și Cezar Ivănescu. Poetul o face ori de câte ori are prilejul, inclusiv în convorbirea cu Lucian Vasiliu: „Spectacolul Doina. Închinare lui Eminescu, din 10 decembrie 1989, la București, era închinat lui Eminescu, pentru că reluam poezia Doina, capodopera pe care am studiat-o ani și ani de zile.”12 Cezar Ivănescu n-a făcut „disiden ă” (ceea ce-i reproșa Liviu Cangeopol), pentru că, în materie de spiritualitate na ională, nu se poate face așa ceva ca în cazul ideologiei comuniste. A merge în sensul arheită ii eminesciene era infinit mai important. Nu întâmplător și Paul Goma nu s-a mai considerat „disident”, imediat după 1989, el refuzând să alunece în impostura „disiden ilor autocronici” care au pus mâna pe pârghiile culturii și politicii. Acum, Goma se descoperă „jurnalist” de for ă eminesciană, mergând pe linia instinctului na ional, ceea ce i-a atras ura „disiden ilor”. Cu atât mai pregnant se exprimă eminescian Cezar Ivănescu, moștenind spiritul Doinei: „Este vorba despre înstrăinarea românilor în secolul al XIX-lea, de destinul acestui neam și de înstrăinarea secolului XX. Acesta este mesajul pe care l-am primit de la Eminescu: strigătul de spaimă, de groază, al românului, care nu mai poate trăi în ara lui, care-i străin în ara lui, exprimându-ne vulgar. Eminescu a sim it senza ia aceasta de alienare, în felul lui. Eu, în felul meu, dar în spirit de pietate fa ă de maestrul meu, care m-a învă at acest lucru. Dar eu nu continui în sensul că imit sau că pastișizez, cum în elege o minte proastă din ziua de azi.”13 Poetul se referă la un reproș adus de Ion Rotaru, accentuând că eminescianismul său nu este unul de imita ie, epigonic, ci o „despăr ire sporitoare”, în sensul nicasian al cuvântului, „cum spune criticul literar Theodor Codreanu”, adaugă poetul, trimi ând la o disociere a mea privind ecuaOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

ia Eminescu/Cezar Ivănescu. Poetul nu admite nici „eminescianizarea parodică” a postmoderniștilor: „Primești mesajul lui, îl adâncești în tine, până în straturile cele mai adânci. L-ai primit organic până în subconștientul tău. Și apoi lași să izbucnească din tine vocea ta. Nu po i să cân i în fa a unui maestru cu vocea lui, ca să faci parodie! Trebuie să-i ară i maestrului vocea ta autentică, să aibă și el de ce se bucura pe pământ, pe lumea asta! Acesta este efortul pe care trebuie să-l facem: să-l adorăm pe Eminescu, dar să ne rupem creator de vraja lui care este, într-adevăr, extraordinară. Și eu cred că am reușit. E valabil, atât cât e, în măsura fiecărui talent. Asta măsoară for a unui talent în poezia românească.” 14 De ce orice mare poet român se raportează, conștient sau „instinctiv”, la Eminescu? Cezar Ivănescu pune răspunsul (și în dialogul cu Petru Ursache) în sensul pietrei unghiulare a canonului literar românesc: „Poezia românească are un singur centru, Eminescu, spre el confluează toată limba română, ca și la italieni în cazul Dante (și e semnificativ faptul că limba română de ine cele mai multe și mai bune traduceri din lume ale Divinei Comedii).” 15 Dar poate cea mai pregnantă punere în temă

a centralită ii canonice eminesciene o aflăm din interviul acordat lui Constantin Coroiu, în 2000. Argu ia se realizează tot în preajma lui Dante, dar și a lui Shakespeare. Singularitatea canonică a lui Eminescu, în cultura noastră, este absolută: „Eu vreau să reafirm că o personalitate ca Eminescu nu se va mai naște niciodată. Să terminăm cu golănismele când e vorba de Eminescu. Este un semn de subdezvoltare mintală. Eminescu, Shakespeare, Dante au sintetizat, au adunat toate sevele unei

Pag. 15


limbi. În opera lor limba nu vine numai din trecut, ci și din viitor. Eu nu spun că un asemenea geniu istovește o limbă, dar tot ce se mai poate crea la noi se creează pe calea regală deschisă de Eminescu. Știm ce măre a înflorit literatura italiană din Dante. Dante a oferit totul și totul se întoarce la el. Când citim astăzi un vers genial din Ungare i, din Quasimodo, din Montale, ne gândim imediat la transparen a de cristal a unui vers din Dante. Așa este și cu Eminescu. El ne rezumă. Ne rezumă o civiliza ie, o limbă, o cultură, o istorie, o artă poetică ș.a.m.d. și totodată ne deschide, ne-a deschis toate marile canale către cultura universală. Trebuie săl adorăm, iar ceea ce este mai pieritor în opera lui să trecem cu vederea. Trebuie să fim ferici i că îl avem pe Eminescu. Vom ajunge, poate, o zi în care despre noi, românii, nu se va mai ști nimic, dar va exista o mare operă, cea a lui Eminescu. Așa se întâmplă cu vechea civiliza ie greacă. Reconstituirile arheologice sunt foarte imprecise, nesigure. Vedem că se produc mereu răsturnări. Dar știm cum a fost Grecia antică din operele marilor tragici, a lui Homer, a marilor lirici… Astea nu mor niciodată.” 16 Întrebat dacă poetul Cezar Ivănescu ar fi existat fără Eminescu, răspunsul este tranșant: „Este imposibil de gândit toată poezia românească modernă fără Eminescu.” Invocă un eseu din 1968 al lui Marin Tarangul prin care acesta „demonstra că Ion Barbu există tot în Eminescu. Dar în Eminescu există și Bacovia și Arghezi și Blaga. Orice mare poet există în Eminescu. În sugestie, într-o eufonie, într-o imagine… Sunt uimitoare coresponden ele. Ia, te rog, Odă (în metru antic) și Zodia cumpenei a lui Lucian Blaga. La senectute, Blaga a vrut și el să scrie Oda lui în metru antic. A scris un poem genial: Zodia cumpenei. Nici el nu-l copiază pe Eminescu, nici nu-l repetă, e cu totul altceva. Dar a luat o structură pe care i-a oferit-o Eminescu. Limba română din Oda (în metru antic) este eternă. Nu va pieri niciodată, pentru că nu va pieri niciodată Odă (în metru antic). E ca și cum ar fi scrisă în greaca veche sau în latină… Cu acest sentiment o ascultăm…” Ceea ce dovedește Cezar Ivănescu e că Eminescu este marele semănător de arhei, de „mirabile semin e”, cum ar fi spus Blaga. El, ca întemeietor de canon spiritual al unui întreg neam, nu s-a împlinit ca „scriitor și gânditor total”, fiindcă n-a avut timp și a lăsat doar fragmente pentru urmași, poten ialită i ascunse în geniul limbii române. Dramaturgul din el n-a apucat să se maturizeze. A vrut, de pildă, să scrie un „dodecameron dramatic”, dar n-a lăsat decât fragmente, intui ii fulgurante. La fel și ca prozator. Poten ialită ile Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

„fantasticului” său, de aceea, vor fi scoase din ascundere și vor fi împlinite de al ii, ca Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu. Și de ce nu, de Gabriel Garcìa Màrquez, în Un veac de singurătate. Mihai Cimpoi găsea frapante afinită i între Dionis și Melchiade. Avatarii faraonului Tlà vor fi reluate de Liviu Rebreanu în Adam și Eva. Arheii vor deveni arhetipuri în gândirea lui Mircea Eliade și C.G. Jung. Fiindcă Eminescu a fost, deopotrivă, și european/universal, încât genii din alte păr i îi vor crește semin ele. De exemplu, strania ecua ie spa iu/timp, ca organism unitar („Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”) va fi reluată de Einstein în teoria relativită ii generale. Am arătat în altă parte că „paradoxul gemenilor”, formulat în sprijinul teoriei relativită ii de către Louis de Broglie, în fa a unui public italian, se ascunde, în chip genial, în nuvela Sărmanul Dionis. Și așa mai departe. Deși a scris atâtea capodopere (plus poemele nedefinitivate), Eminescu n-a dus la capăt cartea canonică, fiindcă nu i s-a lăsat timp, încât edi ia de Poesii realizată de Titu Maiorescu nu a constituit voin a auctorială ultimă, cauză din care a și respins exemplarul pe care criticul i l-a adus în la Ober Döbling la cumpăna dintre 1883-1884. Dar nici un Mallarmé nu-și împlinise visul de a scrie Cartea. Dorin a eminesciană va fi împlinită, în poezia românească, abia de Ion Barbu, în Joc secund (1930), carte canonică, fără fisuri, echivalent „matematic” al Divinei comedii în italiană. Dacă la nivel stilistic/vizionar, Cezar Ivănescu s-a hotărât să ducă mai departe Doina eminesciană, chiar în sensul detaliat aici, în plan religios l-a urmat deopotrivă pe Maestrul său, augmentându-și creștinismul cu o dimensiune a profunzimilor budiste. În manuscrise, se găsește una dintre cele mai derutante însemnări, pe fila 8 a mss. 2275 bis: „Eu sunt budist. Nefiind creștin simplu, ci creștin ridicat la puterea a 10-a”. Altfel spus, Eminescu gândește „transdisciplinar”, în materie de religie, descoperind o dimensiune creștină și-n budism. Vorbind despre propriul budism, Cezar Ivănescu nu se gândește nicio clipă să-l rupă de creștinism. În interviul acordat lui Nicolae Coande, precizează: „efortul meu de o via ă a fost să urmez calea de în elegere deschisă de un Mare Maestru, Ananda K. Coomaraswamy și să primesc budismul cu mintea și inima unui creștin.” 17 Nu am nici o dovadă că autorul Baaad-ului a cunoscut această însemnare. Cu siguran ă, ar fi remarcat-o și ar fi invocat-o în „ereticele” sale căutări. Însă Cezar Ivănescu încearcă să ducă până la capăt enigmatica împărtășire eminesciană, redimensionându-și creștinismul strămoșesc prin budism, prin indianism (fără a ignora taoismul

Pag. 16


chinez), ca și Eminescu sau Mircea Eliade. Unul dintre maeștrii săi este Ananda K. Coomaraswamy. Afinitatea dintre creștinism și budism, ca și în cazul lui Eminescu, nu este nici la Cezar Ivănescu de ordin teologic. Dacă ar fi așa, ne-am găsi în plină erezie gnostică. Cezar Ivănescu nu crede în Buddha ca în Hristos. La Eminescu există un anume nihilism, exprimat și în Eu nu cred nici în Iehova, poem în care este respins nu numai Iehova al Vechiului Testament, ci chiar și Buddha. Spectacolul lui Cezar Ivănescu, la inaugurarea cursurilor de poezie de la Casa Pogor, se bazează pe textul Jeu d’Amour. Salamandri a, care are drept mo o versurile celebre: „Eu nu cred nici în Iehova,/ Nici în Buddha-Sakya-Muni,/ Nici în via ă, nici în moarte,/ Nici în stingere ca unii.” Poetul s-a apropiat de creștinism dinspre filosofie și poezie (vezi Preot și filosof). Preo ilor mustrători de filosofi poetul le răspunde: „Nu ne mustra i! Noi suntem de cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin;” Nu alta este calea lui Cezar Ivănescu, el regretând că în creștinism nu există texte de ini iere ca în misteriile antice și în gândirea orientală. Spre deosebire de Eminescu, Cezar Ivănescu s-a vrut un ini iat. Poezia este, pentru el, calea regală a ini ierii. Din acest punct de vedere, el e mai aproape de Ion Barbu. Dar el percepe Cartea lui Eminescu ca anabasă ini iatică: „Cartea lui scrisă cu limbi de foc, ca pe un cuptor deschide-nchide-I Cartea, / Sufletul Lui ardere de tot, Sufletul Lui azi și-i flacără ie,/ toarnă-I untdelemnul ochilor fără de prihană și-astfel vie s-o ie!” (Assunta. Anabasa lui Eminescu). În concluzie, Cezar Ivănescu argumentează că eminescianismul culturii românești a fost, totuși, secven ial până la apari ia edi iei Academice începute de Perpessicius, încheiată după moartea ma-

relui editolog abia în 1990. El observă că Arghezi, Blaga, Ion Barbu ș.a. l-au cunoscut par ial pe Eminescu. Chiar și mul i dintre eminescologi (spune el în dialogul cu Daniel Corbu) nu l-au citit integral nici după editarea integrală a operei: „Fac o constatare: am descoperit de-a lungul timpului că și eminescologi serioși, acredita i ca atare, nu au o lectură exhaustivă a lui Eminescu. ”18 Subliniază că avantajul său este de a-l cunoaște integral pe Eminescu, altfel nu s-ar fi declarat „profetul” poetului. Încă din 1971, împreună cu Dan Lauren iu și Mihai Ursachi, a inten ionat să facă un spectacol, sub genericul Instauratio noctis, prin care să proclame „suprema ia lui Eminescu în cultura română”, dar n-a fost posibil: „Cred că abia acum Eminescu va fi în eles la adevărata lui măsură și apari ia unor eminescologi de talia unor Nicolae Georgescu sau Pompiliu Crăciunescu îmi dă deplină libertate. Cred și acum, cum credeam și acum 15 ani și acum 20 de ani și acum 30 de ani, că finalitatea acestui popor constă în a lua act de existen a operei sublime a lui Mihai Eminescu. Cred și azi că popoarele sunt mult mai pieritoare decât operele eterne pe care le-au dat. Perit-au grecii, dar nu și Homer sau Pindar.” 19 O asemenea afirma ie este pe deplin în consens cu ontologia arheită ii eminesciene. Eminescu este ghinda/arheul în care s-a ascuns/încifrat pădurea românească. Până când românii o vor jefui și o vor devasta integral, sinucigându-se ca neam, pădurea românească încă va fi eminesciană, supravie uindu-i poporului pe care l-a iubit ca nimeni altul, prin operă, câtă vreme omenirea însăși își va supravie ui. O spusese, mai înainte, și Mircea Eliade. Oricum, gândul cel mai profund emis de Cezar Ivănescu este acesta: că finalitatea poporului român este de a lua act de opera lui Eminescu, adică de sine însuși.

1

Dumitru Augustin Doman, Poetul dragostei şi a morţii, în Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor, Princeps Edit, Iaşi, 2009, p. 267. Bârlădeanul Sergiu Coloşenco emitea, în 2008, o judecată similară: „Cezar Ivănescu a lăsat literaturii române cele mai frumoase poezii scrise în limba română, de după Eminescu”. (în „Academia Bârlădeană”, an. XV, nr. 2/31, 2008). 2 Ion Murgeanu, Defăimarea poetului Cezar Ivănescu, în „Baaadul literar”, an. II, nr. 2 (5), mai 2008, p. 3. 3 Dumitru Augustin Doman, Poetul dragostei şi a morţii, în Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor, Princeps Edit, Iaşi, 2009, p. 267. Bârlădeanul Sergiu Coloşenco emitea, în 2008, o judecată similară: „Cezar Ivănescu a lăsat literaturii române cele mai frumoase poezii scrise în limba română, de după Eminescu”. (în „Academia Bârlădeană”, an. XV, nr. 2/31, 2008). 4 Ion Murgeanu, Defăimarea poetului Cezar Ivănescu, în „Baaadul literar”, an. II, nr. 2 (5), mai 2008, p. 3. 5 M. Eminescu, versiune la Scrisoarea I, în Poezii, III, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, ediţie critică de D. Murăraşu, p. 220. 6 Daniel Corbu, Cu Cezar Ivănescu dincoace şi dincolo de Stix, în Cezar Ivănescu în amintirea contemporanilor, p. 35. 7 Cezar Ivănescu, Crimă şi pedeapsă, în „Luceafărul”, 10 ianuarie 1978. 8 Vezi Ioan Stanomir, Reacţiune şi conservatorism. Eseu asupra imaginarului politic eminescian, 2000, Editura Nemira, Bucureşti. 9 Vezi Theodor Codreanu, Culianu, Eminescu şi patologia „corectitudinii politice”, în Polemici „incorecte politic”, Editura Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 2011. 10 Don Cezar (convorbiri fragmentare), în Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor, p. 280. 11 Ibidem, pp. 280-281. 12 Ibidem, p. 281. 13 Ibidem, p. 283. 14 Ibidem, p. 284. 15 Citat după reproducerea din Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor, p. 305. 16 Constantin Coroiu în dialog cu poetul Cezar Ivănescu: „Limba română din Oda în metru antic este eternă”, în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 525,pag 3 17 Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor, p. 343. 18 Cezar Ivănescu în amintirile contemporanilor, p. 350. 19 Ibidem, p. 352.

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 17


Gheorghe neagu

Alexandra

T

“Ridicat de-a binelea, trupul meu putea fi zărit de departe, după cum ochii mei puteau privi la fel de bine depărtările. Şi de această dată nu se vedea mare lucru. Acelaşi fum pâclos curgea din vârful unor coloane din spatele peşterii. O singură dată am zărit, o pasăre diformă, vălurind plumbul aerului, ţinând în clonţ ceva ce ar fi putut semăna cu un cap imens, poate la fel de mare ca al meu... ... Dacă puterile mi-ar fi slăbit, orice atacator m-ar fi putut răpune devenind stăpânul şi bineînţeles noul apărător al teritoriului cucerit.“ Onyx

An 1 nr 1 septembrie 2012

elefonul necunoscutului o nedumeri întâi, apoi în timp ce omul vorbea nelăsându i răgazul să intervină nici măcar cu o întrebare, neliniştea luă locul surprizei. Totul părea dinainte stabilit. Era ca o hotărâre gata acceptată, dar nu şi da-ul final. A fost tot ce a reuşit să comunice înainte ca vocea care inspira linişte şi încredere să dispară brusc, tot aşa cum apăruse. Mâna îi tremură uşor când pusese la loc receptorul, dar nu de spaimă, cu toate că locul ales era puţin straniu. La Fântâna Roşie, iar parcul era destul de departe, la marginea oraşului. în zilele de lucru oamenii nu prea au timp de plimbare şi se putea ca locul să fie pustiu. Alexandra nu era curajoasă, dar hotărârea de a înfrunta riscul o luase deja de când îşi dăduse telefonul la rubrica anunţurilor matrimoniale. E abia 15:30, până la 6 mai are timp. Închide telefonul - pentru azi ajunge - îşi fierbe o cafea în timp ce-şi alege în minte hainele cele mai potrivite. Vocea calmă şi sobră impunea o ţinută decentă. Zâmbi gândului peste aburii cafelei. Ce cuvânt îi vine în minte taman acum, ca şi cum a se anunţa de bună voie, dispusă să te laşi cunoscută, să te oferi, e situaţia cea mai nimerită. Decenţa n-are nimic de-a face cu un astfel de gest. Se hotărăşte totuşi pentru costumul bleumarin, bluză albă, pantofi negri, o brăţară subţire de arginte, puţin ruj, un pic de culoare în obraji. O şterge apoi, dar nu de tot. Soseşte cu zece minute mai devreme. Minute penibile de aşteptare pe aleea aproape pustie. Navea încotro, autobuzele merg după programul lor, nu după dorinţele călătorilor. Se simţea descoperită, ca şi cum ar fi fost privită din toate părţile. Vocea putea să fie acolo undeva, privind-o aşa cum şi-ar fi dorit ea să facă dacă ar fi avut unde să stea ascunsă. În autobuz privise cu atenţie încercând să afle dacă şi el era acolo. Nu descoperise însă la nimeni nimic din emoţia care ţi-o oferă căutarea. Sigur, putea veni cu altceva, s-ar putea să fie deja acolo. Paşii o purtau cu încetineală pe aleile parcului. Înfloriseră teii. Iarba era înaltă şi curată ca hainele ei întotdeauna bine îngrijite. Îşi scoase din poşeta micuţă pudriera, retuşându-şi încă o dată paloarea feţei, accentuată acum şi de emoţia aşteptării. Începuse a-şi aduce reproşuri, apoi scuze. Îşi spuse că era mai bine să-l vadă ea mai întâi şi dacă o să-i convină... Dacă nu, n-avea decât să nu se arate. Aleea de la Fântâna Roşie era pustie, dar tot atât de bine putea să fie însufleţită de orăşenii ieşiţi la plimbare, fie cu maşina, fie cu ceva ce le grăbea ajungerea în mijlocul pădurii. Vântul foşnea uşor, mişcând frunzele, culegând parfumuri inimitabile. Zgomot de paşi anunţară în liniştea totală o pereche înlănţuită, amuzându-se de aceleaşi nimicuri spuse şoptit. Timpul trecea, aşteptarea începuse să devină o povară. Autobuzul pentru întoarcere sosea peste trei sferturi de oră. Şi ce dacă? Anunţurile matrimoniale au surprizele lor. Deodată tresări. Pe aleea largă, în depărtare, silueta unui bărbat singuratic se desprinse din fundalul plin de verdeaţa copacilor. Se străduia să rămână calmă, cu tot nefirescul situaţiei. Un bărbat înalt, fără vârstă, se apropie încet, ca într-o plim-

Pag. 18


bare, cu mâna stângă în buzunar, în dreapta ţine neglijent o carte. Priveşte din când în când cerul pe deasupra copacilor. Nepăsarea cu care merge nu are nimic din ţinuta celui grăbit la o întâlnire. Alexandra se pomeneşte mergând grăbit, în sus, în jos, preocupată parcă de ceva ce s-ar afla imediat dincolo de omul ce vine spre ea. Trec unul pe lângă altul fără să se privească şi paşii li se pierd depărtându-se. Nici măcar nu întoarce capul. El era? Nu. Precis, nu. Deşi... Paşii ei se depărtară tot mai mult şi tot mai repede spre capătul celălalt al aleii, spre fântână. Zgomotul paşilor lui se pierdu în foşnetul pădurii. Nici măcar nu mai întoarce capul. Îi era ruşine. *** Tudor citea anunţurile matrimoniale cu interesul omului sătul, lista de bucate dintr un restaurant uitat de lume.„Doamnă necăsătorită, pudică, doreşte compania unui bărbat”. Îl intrigase formularea „pudică”. În viaţa lui nu întâlnise formulată această calitate umană într-un anunţ. Tudor îşi continuă lectura cu pagina literară. Un titlu îl făcu să tresară indispus: „Un nou roman al lui Tudor Mărăscu”. Era numele lui, dar de apariţia unui roman nou nu ştia nimic. Trecuseră ani de zile de când nu mai predase nici un manuscris. Nici nu avusese când. Din articol rezulta clar că el, Tudor Mărăscu, publicase un nou roman, a cărui acţiune „se inspira din realitatea imediată, manifestând un spirit vioi”... şi celelalte. Nedumerirea îi creştea pe măsură ce articolul se străduia să i scoată în relief calităţile deosebite ale noului roman. Intrigat, telefonă la redacţia ziarului. Nu găsi pe nimeni capabil să-i dea un răspuns mulţumitor. Furios plecă spre redacţie. În drum zări în vitrina librăriei din centrul, oraşului cartea ce nu-i aparţinea. O luă. Plin de nerăbdare o răsfoi din mers ciocnindu-se de trecătorii grăbiţi. Neliniştea îi spori şi mai mult când constată că nici o frază din paginile frunzărite nu-i aparţinea. Intrase în parc, împiedicându-se de bordura aleii principale. Închise cartea nemulţumit, grăbind pasul spre Fântâna Roşie, murmurând în gând frazele pe care avea să le rostească la sediul redacţiei. Nu avea ochi pentru nimeni şi pentru nimic. Se trezi la capătul aleii redeschizând cartea. Se aşeză pe o bancă hotărât s-o citească. Târziu, Tudor ajunse totuşi la redacţie. Reporterul îi arătă calm romanul, pe care, în furia lui, Tudor îl încrimina. „E o simplă potrivire de nume”, concluzionă reporterul. „Personal nu-l cunosc pe autor. De ce nu mergeţi la editură?”. Tudor se calmă brusc. „Da, într-adevăr, de ce nu se dusese la editură?”. Cu paşii hotărâţi pătrunse în biOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

roul redactorului de carte. Întâmplător acesta îşi aduse aminte de el. Da. Cunoştea bine pe autorul romanului. Mai precis pe autoarea. „Cum autoarea?”, îşi exprimă mirarea Tudor. „Da, autoarea. Am numărul ei de telefon. Publică sub un pseudonim”. Tudor îşi notă maşinal numărul, hotărât să-i dea un telefon. „De ce îşi alesese tocmai numele lui?”. Şi curios lucru. Numărul nu era necunoscut. Încercă să-şi amintească de unde-l ştia, dar se lăsă păgubaş. *** Alexandra se aşeză la fereastra deschisă cu privirile aţintite în gol. Eşecul de astăzi o făcu să simtă zădărnicia vieţii. „Se entuziasmase ca o idioată la apariţia primului succes de presă. Era al doilea roman şi nu crezuse în succesul lui”. Ce-i folosea acum? Singură cu romanele ei. Dar viaţa ei, viaţa ei... Telefonul sună prelung. Soneria o hotărî. Nu. Nu mai avea putere să suporte singurătatea... Şi acum duminica asta goală, pierdută de dor început într-o ceaşcă de cafea şi-o ţigară. Ceva totuşi trebuie făcut. Se îmbracă dichisit, ca de duminică şi pleacă fără ţintă, amestecându-se printre oameni ocupaţi. Merge grăbit ca şi cum ar avea o ţintă. Ca drumul să nu fie total lipsit de sens, colindă librăriile, nu din curiozitate, doar din plăcerea care i-o oferea mirosul nou al cărţilor. N-a avut cum s-o recunoască de la început. Coperta era necunoscută, doar numele autorului şi titlul... Aşa a mers mai departe. Mergea la început din ce în ce mai uşor pe măsură ce gândurile prindeau contur. Zilele treceau, dar ea nu le simţea, era ocupată să asculte, să privească şi să vina acasă încărcată ca şi cum ar fi adus jucării şi bomboane. A trecut, cât timp a trecut? Nici nu ştie, n-a avut timp să-l vadă. Când totul a fost spus, când a putut să spună gata după cum a crezut ea şi-a adus din nou aminte de sine, a fost din nou ea, cea de la început. Puţin egoism însă între timp şi sentimentul acesta nou n-a lăsat-să renunţe cu totul. Lipsa

Pag. 19


de curaj şi egoismul au încolţit ideea. De ce să nu încerci? Încearcă. A legat manuscrisul, i-a pus un nume necunoscut, l-a predat ca un simplu intrudiar şi a aşteptat. Primele zile au trecut uşor. Navea experienţă, nu ştia cum arată o editură, cine se ocupă de manuscris şi cât durează până primeşte un răspuns. Răspunsul însă n-avea să-l primească ea. Decât doar dacă apare. Cu timpul realiză tot mai mult în ce bucluc putea să intre. Nu însă, nu ea, de unde avea să ştie cineva care era persoana care a îndrăznit... Iar dacă apare, nu cumva numele ilustru al autorului şi nu valoarea în sine... Deşteaptă şi plină de curaj, Alexandra. Ca întotdeauna. Să se răzbune pe sine şi-a dat numele la rubrica anunţuri matrimoniale. Duminică dimineaţă, dimineaţă de vară cu soare roşu prevestind o zi de plimbări la iarbă verde, de plajă, de grătare, de bere, de glume, de joc cu mingea, de copii zbenguindu se în apa râurilor şi părinţi grijulii de răceala apei. Câteva farfurii nespălate pe chiuvetă în dau Alexandrei sentimentul că mai este ceva de făcut. Apoi cafeaua de duminică, în linişte şi ţigara. Autobuzele suie pline spre pădure. Ţigara n-are nici un gust, cafeaua parcă nu-şi are rostul în ziua în care nu eşti obligat să porneşti la lucru. Aşa începe însă orice zi. Cât timp lucrase, uitase de sine. La început, a avut impresia că poate. Mai apoi s-a ruşinat de îndrăzneala ei. nu mergea. Dialogul ei cu ea însăşi era plin ironie. Nici asta nu poţi, nimic n-ai putut. Niciodată n-ai îndrăznit, Alexandra. Mereu ai crezut că poţi, de atâtea ori te-ai crezut mai presus de tine însăţi şi te-ai plimbat aşa prin viaţa ta, iar ea a trecut înainte. N-a stat în loc să te privească cum îţi porţi pe cap coroana nimicului cu candoarea inconştienţei. Puţin curaj. Până acum n-ai făcut nimic, pentru că te sufoca teama că n-ai să reuşeşti. Dacă ai avea tăria să-ţi suporţi înfrângerea, ai afla gustul ei. Nu că ar fi mai bun, dar ai fi aflat ceva nou şi asta oricum e altceva decât nimic. Aşa a fost începutul. Târziu, dar nu atât de târziu încât să nu mai aibă timp. *** Abia când formă numărul îşi aminti. Era telefonul la care îşi dăduse anunţul femeia „pudică”. Curios, odată mai mult, Tudor insistă. Degeaba. Nu răspundea nimeni. „Probabil nu e acasă”, îşi zice el, propunându-şi să revină. O căută toată ziua. Seara la fel. Până la miezul nopţii. Nici un răspuns. A doua zi, când încă zorii nu năvăliseră în oraş, sună la apartamentul ei. nu-i răspunse nimeni. Reveni în după-amiaza aceleiaşi zile. Sună insistent. Nu-i răspunse nimeni. Obosise. A doua zi când sună la telefon, îi răspunse o voce de bărOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

bat. „Cine întreabă?”, veni de la capătul celălalt al firului. Tudor îşi declină identitatea. „Sunt căpitanul Skrobotovici. Vă rugăm să veniţi până la noi”, zise vocea sec, autoritar. Fumez mult. Beau multă cafea. Ceva nu-i la locul lui. Nu cu capul, deşi nici aşa lucrurile nu mai stau ordonat. Nu mi-am simţit până acum niciodată inima. Acum tremură, ca un fluture. Şi mâna îmi tremură. Eram voinică. Fizic, pot zice parcă aşa suna fraza pe care o puneam înaintea tuturor lucrurilor. Nu vreau să renunţ. Mă simt umbra care aleargă după mine. Mă vreau din nou adunată, aşezată în lumină ziua şi noaptea în vis. Să separi ziua de noapte, să stau un pas pe loc să mă ajung din urmă. Rătăcesc şi blestemul e foaia albă. Una, două, zece, o sută albe, albe şi nopţi şi zile pline de foi albe. Fiecare zi trecută peste foaia albă, nu din celelalte datorii „fizice” împlinite ca un somnambul. Gesturi repetate mecanic, fără iniţiativă. Fiecare oră trecută mai adună un centimetru de alb. Nu pot să renunţ. Ori eu, ori ea. Până când am să devin eu însumi o coală albă, albă... Repetă, Alexandra. Încă de la început. De mai multe ori. Şi ai curajul, şi nu uita când crezi că ai sfârşit să scrii la urmă, ALEXANDRA. *** Tudor ajunge aproape imediat. În faţa blocului, maşina procuraturii, salvarea, miliţia... şi multă lume. În apartament ţăcăneau bli urile specialiştilor de la criminalistică. În patul nedesfăcut, nemişcată pentru totdeauna era EA. Tudor o privi buimăcit. Îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau. „Cum se face că aveţi acelaşi nume cu numele ei de autor de romane?”, îl întrebă căpitanul. În faţa nedumeririi, ofiţerul îi întinse o foaie de hârtie. „Las totul şcolii din satul în care m-am născut. Bărbatului cu care trebuia să mă întâlnesc astăzi îi las bustul meu. Nu-l cunosc şi-mi pare rău că nu l-am putut opri, pentru că îl bănuiesc cum arată. L-am văzut pe aleea de la Fântâna Roşie. Dacă mă va căuta, îl rog să mă ierte. Pudoarea m-a făcut să nul opresc. Pseudonimul poartă în el prenumele fratelui meu Tudor, iar Mărăscu vine de la amărăciunea singurătăţii în care mi-am petrecut viaţa. Iertaţi-mă cu toţii. Alexandra.”. - Eu sunt Acela, se pomeni Tudor strigând. Eu şi numai eu. Ofiţerul se grăbi să l tempereze. Cu greutate, Tudor le povesti totul. Târziu de tot, plecă. Avea în braţe bustul lui din gips. Chipul îi era aidoma celui de gips. La fel de alb, la fel de imobil. Îl aşeză cu grijă pe masa de lucru. Din ochi i se prelungeau uşor nori de furtună. Maşina de scris îl aştepta supusă.

Pag. 20


Eduard DORNEANU

Gauthier DU MAISNIL zidurile sfintei cetă i incendiate de lumina lunii,, urmașii argonau ilor îngropa i la picioarele statuilor păgâne, fecioarele barbare zidite în nisip neînceput ochii Domnului căutând mormântul fratelui templier Gauthier du Maisnil. șase trepte lipsă în pragul catedralei din Limousin, diamantele primite cadou de curtezanele cu priviri îndrăzne e, triste ea negu ătorilor de miroden ii rămăși singuri într-un bazar părăsit vocea Domnului întrebând de mormântul fratelui templier Gauthier du Maisnil. umbrele sfin ilor pictate cu vârf de sabie pe pere ii caselor din Ierihon ipetele pruncilor legăna i de bra ele mor ii credin a în cuvânt lacrimile Domnului binecuvântând mormântul fratelui templier Gauthier du Maisnil părin ii unei lumi însângerate păstrând marea taină în sângele Fiului Tău. .

Prinţi cerşetori şi mansarde Fagin avea buza de jos ruptă sângele i se scurgea pe bărba epoasă și roșie dar ochii îi straluceau într-o nemăsurată bucurie. -folosește mai pu in gerunziile, îmi spunea oamenii nu în eleg verbele ei iubesc doar substantivele proprii. uite, chiar eu deși mă aflu pe drumul ce duce la eșafod, nu folosesc gerunzii, i le las ie moștenire, tot ai tu nume de prin , Eduard. -ce poet ai fi putut fi tu ,Fagin.. -aș fi putut fi? -da.. prin ul mănâncă bomboane de mentă ascultă mirat cum oamenii îi lăuda numele și strânge din din i. e încă un copil nu poate trăda în numele unui principiu învechit, nu poate zbura până în bra ele mamei vitrege, nici măcar nu își poate schimba coroana pe un pumn de ărână mănâncă bomboane de mentă Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 21


și savurează vuietul mul imii, atât. din mansarda mea eșafodul se vede ca o noua minune a lumii. Fagin urcă înso it de uralele celor ce aleargă goi noaptea prin Hyde Park. călăul îi scoate din degete inelele de argint și le aruncă în focul aprins cu triste ea unui veac decadent. -ce poet ai fi putut fi tu..Fagin.. -aș fi putut fi? -da..

Rugul nopţii Încoronarea lui Jean de Brienne a schimbat culoarea deşertului. Oraşul sfânt a rămas fără umbrele zarafilor. martorii acestui eveniment au primit în dar dreptul de a îşi recita poeziile în piaţa publică şi dintr-o dată Ierusalimul s-a transformat dintr-un altar într-o inimă de îndrăgostit. Guillaume de Chartres a învelit în mantia sa ultimile relicve ale sfinţilor versurile noilor rugăciuni nu îi spuneau nimic deosebit. visele începeau cu o durere aspră noaptea era luminată de rugul unei imposibile iubiri.

Ulei mineral suntem victime colaterale rezultate în urma luptelor dintre urmaşii lestrigonilor şi asociaţiile pentru apărarea drepturilor femeilor lapidate. în timpul mesei festive unul dintre valeţii închiriaţi cu ora de la o agenţie fantomă a turnat în paharele invitaţilor ulei mineral. mă disculp cu voce joasă stârnind ilaritatea ceasurilor de buzunar. speranţa a ieşit prin perete căutând autostrada ca o maşină de epocă, dornică sa lase urme de aluminiu pur pe bordurile îngheţate de spaimă. Ricardo a fost singurul care a apucat să bea licoarea otrăvită la autopsie medicul i-a scos din stomac imagini aproximative dintr-o pictură de Cezanne şi trasoare învelite în papirusuri cu citate din Biblie cazul a a fost trimis spre rezolvare unor comisii care se ocupă cu monitorizarea situaţiilor de minimă urgenţă. bănuiesc că în următorii 400 de ani valeţii vor fi înlocuiţi cu degustătorii de veşnicie. adevărul stă între noi asemeni unui seif de ultimă generaţie îngropat în răsuflarea căutătorilor de fete morgane.

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 22


Daniel dragomirescu

Portretul artistului în tinereţe şi la maturitate Autor foarte rezervat în manifestările sale publice, poetul și hispanistul Mihai Cantuniari își revelează și virtu ile de prozator, până acum cunoscute doar într-o oarecare măsură din cele câteva fragmente, destul de disparate, apărute în „România literară”. Parcurgând „Bărbatul cu cele trei mor i ale sale” (Ed. Humanitas, București, 2007) cititorul are de la bun început percep ia unui autor mânuind cu precizie meșteșugul nara iunii - dar și al descrierii, al evocării și al portretului literar - , altfel spus stăpân pe arta, nu la îndemâna orișicui, a comunicării cu tâlc, cu miez și cu har, care vine din spa iul eposului popular trecut prin filtrul prozei noastre culte, cu tot rafinamentul de rigoare. Formula diaristică a scrierii este suficient de generoasă, pentru a-i permite autorului realizarea unui complex epic remarcabil, înăuntrul căruia descoperim eseuri și medalioane, nuvele concentrate și povestiri în ramă. Vechea aser iune poetico-filosofică eminesciană „tot ce-a fost ori o să fie în prezent le-avem pe toate…” nu este cea mai potrivită în acest caz. Trecutul nu-i tot una cu prezentul pentru autorul nostru (cum nu era nici pentru Creangă). Fără a fi neapărat ceea ce se cheamă un paseist, Mihai Cantuniari se arată sceptic în privin a epocii actuale, pe care o traversează cu pre ul unor dramatice frământări interioare și își recapătă tonusul vital și privirea senină doar atunci când își evocă anii de copilărie, adolescen a și prima tinere e, cu neuitatele lor trăiri, experien e, împliniri și deopotrivă cu erorile și neîmplinirile lor: „Trecutul regăsit mă încântă…, pe când prezentul doar îl îndur” (p. 96). Pentru ce cartea de fa ă ne apare mai originală și mai convingătoare decât multe din scrierile „non fiction”, care circulă astăzi? Pentru că, în mod remarcabil și surprinzător, evocând anii „obsedantului deceniu”, autorul nu înnegrește și nu anatemizează totul fără discernământ, ci face disocierile necesare, sesizând că, în ciuda vicisitudinilor istorice, acelea au fost „ultimele timpuri normale” (p. 90), pe care el, cel născut la începutul epocii postbelice, a avut norocul să le mai „apuce”: cu ăranii încă stăpâni pe pământurile lor și necorup i de colectivizare, cu ultimii exponen i ai vechii lumi burgheze – din rândul căreia făceau parte și bunicii săi – trăind încă în casele și, măcar par ial, pe proprietă ile lor și continuând să se bucure de respectabilitate în ochii comunită ii - iar în școli, cu o bună parte din „excelentul corp profesoral interbelic” aflat încă la datorie. Pe atunci, își amintește memorialistul, „sătenii… aveau teama de Dumnezeu, dar și respectul înnăscut al adevăra ilor ărani” (p. 93). Talentul narativ al autorului este cel mai bine pus în eviden ă când sunt evocate, fără respectarea unei cronologii stricte, după inspira ie ori dispozi ie, dar întotdeauna cu fler, cu haz și cu nerv, întâmplările, desigur memorabile, ale anilor de copilărie. În acest sens sunt de amintit relatările despre scăldatul la

Onyx

An 1 nr 1 septembrie 2012

“Revenind la prezentul postdecembrist, autorul nu omite să remarce sarcastic: „Acum omului comunitar îi corespunde câinele comunitar” (p. 69).” “ Concepute „în faţa computerului, ca într-un confesional”, la începutul noului mileniu (între anii 2001 – 2005), consemnările din cartea de faţă nu cad nici o clipă în monotonie şi stereotipie, autorul desfăşurând o iscusită strategie a discursului epic-confesiv prin care captează şi menţine trează atenţia cititorului, care pentru el reprezintă cea mai respectabilă (şi credibilă) instanţă critică.”“ Pag. 23


hârdău în ograda bunicilor ori despre năzbâtiile săvârșite cu inocen ă în timpul vacan elor la ară, la Vârteșcoiu, în Vrancea, cum este cea cuprinsă în povestirea intitulată solemn „Marea scenă a potcoavei” sau pă ania cu pântecari a, „când – mărturisește autorul - am jucat fără voie rolul de sconcs”. Memoriei prodigioase a naratorului nu îi scapă nici micile întâmplări aparent banale având drept protagoniști fiin e necuvântătoare, pe această linie tematică existând o anumită înrudire cu scrierile de gen din literatura interbelică. O atestă, între altele, istorisirea cu puiul de vrabie salvat de la moarte sau cea despre câinele de pripas care așteaptă zile la rând în ger și zăpadă, întro sta ie de tramvai, întoarcerea unui locatar din blocul pe lângă care se aciuiase. Revenind la prezentul postdecembrist, autorul nu omite să remarce sarcastic: „Acum omului comunitar îi corespunde câinele comunitar” (p. 69). Un avocat iscusit se dovedește, pe de altă parte, autorul, atunci când își construiește pledoaria, plină de probe peremptorii, în favoarea tineretului din genera ia 60, căreia și el îi apar ine. Cine ar crede, astăzi, că în deceniul șapte tinerii nu știau decât să scandeze lozinci și să-i aplaude pe conducători de 1 Mai și 23 August se înșală. În mod aproape patetic, autorul ine să precizeze: „Tinerii de atunci se mul umeau cu mai nimic și tot plini de entuziasm erau, tot vitali, tot simpatici. Crede i-mă!” (p. 159). Crescut în Bucureștiul acelei epoci, memorialistul a beneficiat din plin de liberalizarea regimului comunist la sfârșitul epocii Dej și din primii ani ai epocii Ceaușescu, care a dat românilor atâtea speran e, infirmate, din nefericire, în deceniile următoare. El își aduce aminte cu nostalgie de „ceaiurile” dansante ale tinerilor șaizeciști, de idilele roman ioase înfiripate precoce, pe băncile școlii sau în vecinătă ile locuin elor de la bloc, și cărora nici un politruc și nici vreo altă opreliște de ordin ideologic nu le putea sta în cale, și nu ezită să treacă în revistă, cu o sinceritate totală și cu un real șarm evocator, propriile peripe ii sentimentale, nu pu ine la număr, astfel că deliciul lecturii, cel pu in sub acest aspect, este asigurat. Cât despre tinerii intelectuali de atunci, aceștia se resincronizau din mers cu civiliza ia și cultura Occidentului, genera ia lor fiind „contaminată de toate curentele epocii, printre care existen ialismul” (p. 289). Pledoaria făcută pentru muzica rock (Elvis Presley, Buddy Holly, Chuk Berry, Ray Charles și mul i al ii) este legitimă și firească, dar și convingătoare, având în vedere că muzica occidentală a „genera iei beat” a avut partea sa de contribu ie în modelarea sufletească a tineretului Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

român din acei ani (și de mai târziu) și a condus, în felul ei, la destrămarea Cortinei de Fier și la prăbușirea Zidului de la Berlin. Confesiunea capătă, în schimb, accente dramatice, atunci când vine vorba de prezent și trebuie să concedem că autorul are toate temeiurile să fie sceptic. Evenimentele din 1989 poartă pecetea unui păcat originar, fiindcă ceea ce s-a petrecut atunci a fost, de fapt, doar „o sângeroasă rotire a cadrelor” (p. 333), după care societatea românească a luat-o razna, producând o clasă politică incompetentă și un soi de capitalism în care „nici o avere… nu s-a clădit prin muncă cinstită” (p. 224), de fapt „o parodie mimând democra ia”, căci „nu există democra ie în sărăcie”. Rechizitoriul se amplifică, autorul demască pe rând tot ce este reprobabil – impostura, lipsa de cultură și de bun sim , prostia și mitocănia etc., toate adunate la un loc dând „o lume pe dos, plată și cretină când nu e criminală, dominată fiind doar de for a banului” (p. 304). Dar nu numai societatea, considerată în ansamblu, frizează monstruosul, acest element se regăsește și la nivel individual, la „omul nou”, sintetic și expresiv prezentat drept o entitate cu „sensibilitate de Caliban, estetică de Frankenstein (și) gingășie de Godzilla” (p. 308). Nici Horia Roman Patapievici nu s-ar fi putut exprima în termeni mai potrivi i. Accente dramatice se regăsesc și în paginile referitoare la condi ia omului de litere și de cultură în general și la propria condi ie în mod particular (la nivelul anului 2001): „Cu un ochi mă uit la talonul de pensie pe care scrie mare și lăbăr at: 1.520.000 lei, iar cu celălalt la lista abia afișată în bloc, con inând suma de plată pentru între inerea de luna trecută: 2.240.000 lei! (…) Am scris și am publicat zeci de căr i… Și cu ce m-am ales, materialicește vorbind?” (p. 223-224). Boala fiului Radu, temă recurentă a jurnalului, și propria sa boală, al cărei debut aproape suprarealist este evocat într-o memorabilă nara iune (p. 118-125) se adaugă și ele seriei cauzale care justifică disconfortul existen ial pe care îl resimte autorul sortit să-și ducă zilele „îmbătrânind tăcut pe canapele roase” (așa cum suna, plin de în elesuri, titlul ini ial al căr ii, men ionat și de Alex Ștefănescu în „Istoria” sa, dar schimbat la sugestia editurii). Concepute „în fa a computerului, ca întrun confesional”, la începutul noului mileniu (între anii 2001 – 2005), consemnările din cartea de fa ă nu cad nici o clipă în monotonie și stereotipie, autorul desfășurând o iscusită strategie a discursului epic-confesiv prin care captează și men ine trează aten ia cititorului, care pentru el reprezintă cea mai respectabilă (și credibilă) instan ă critică.

Pag. 24


Ghili danon (Israel)

iarba noastră azi am să scriu despre subiectul iarbă depozitul de dureri epuizat îmi rămâne studiul verdelui. depozitul stă acoperit cu o pânză verde de culoarea ierbii , diferită de descrierea culorii de verde în iarbă nu ne putem pune capul nu putem călca pe iarbă nu ne putem culca în iarbă nu este un loc pentru oameni care își poartă cuvintele scrise pe frunte în iarbă nu vom face fapte indecente iarba este un loc în care venim cu cei dragi să mâncăm amarul amar, adevărul și minciuna postului dintre durerea care a fost și cea care va veni pânza verde de peste depozit nu acoperă nimic verdele ei este departe de verdele ierbii cum departe sunt gândurile de cele spuse.

vara poetului î i scriu cum e vara noastră prăfuită, fierbinte, dementă și noi demen i, iar îndrăgosti i, trânti i la pământ de ploaia care nu se întâmplă sub soarele nebun inchizitor de sudoare de coșuri pe fe ele adolescen ilor aceasta este vara noastră muncitori și poe i marinari din filme, legate de catarge zei ele dezmiardă din fundul paharului cu mentă rece ochii tăi aduc vești despre furtună și inima care arde..

Poezii din volumul . "Omul din Tanzania" traducere din ebraică : Adrian Grauenfels (foto) durere-dor-singurătate și spiritul ce mișcă mâna care face semne de adio etern care mângâie lutul învăluie trupul care leagă toate cu ceva indescriptibil..dragoste

linia de demarcare de linia de demarcare să ne prindem de col urile casei, de adăpost.

omul special

ești cu mine la poalele mor ii luat și târât din via ă, un necunoscut, cioburile ce le-ai strâns se răspândesc iarăși în mine furia zilnică, enigma.

omul special traversează timpul pe diagonală intuit de vânturi are valiza pregătită pantofi potrivi i peni a scrisului înmuiată în sângele meu ce să mai care el? ce ne va lăsa moștenire?

zilele sunt acum numărate vulcanul din buricul orașului stă să scuipe întrebări despre existen a mea mă reculeg în bra ele tale fără îndoială, draga mea, sunt în partea ta cea înșelătoare verifică.

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 25


Grigore ILISEI Neamul Cazabanilor

L

a 1853 Grigore Ghica Vodă, Domnul Moldovei, aducea la Iași un specialist francez în construc ia de drumuri, pe numele lui F r a n ç o i s Cazaban.Venea din Carcassone, provincia Languedoc. Era greu de bănuit atunci că cel ajuns cu treburi trecătoare în capitala Moldovei se va lega într-atît de aceste pămînturi, încît nu le va mai părăsi și va da naștere unei semin ii, ce-și va ese pînza peste toată întinderea romînească și mult peste fruntariile acesteia, pînă-n Italia, Fran a și America. O fabuloasă arborescen ă de familie și mai cu seamă o rodire spirituală de neînchipuit aproape. În acest creuzet al semin iei Cazabanilor s-au topit esen ele cele pre ioase ale multor popoare. Curge sînge francez,mult românesc. S-a adăugat sangvinitate italiană, germană, engleză, poloneză. Neamul s-a întins asemenea horbotei peste cîmpii. Un arbore imens, cu o coroană împărătească, cuprinzînd inuturi nesfîrșite. Cuibul dintîi a fost cel al Iașilor. Apoi sămîn a a răsărit la Fălticeni. Bucureștii au reprezentat leagăn pentru mul i Cazabani și cîmp de zbor spre lumea largă. La Fălticeni s-a statornicit un Ludovic Cazaban, descendent al lui Francois.Acesta este tatăl lui Jules Cazaban, marele actor, și al scriitorului și jurnalistului Theodor Cazaban, căruia i-am ascultat rostirea inimitabilă, adînc răscolitoare, vreme de decenii la Europa Liberă. Între ramura ieșeană și cea fălticeneană a fost o legătură de vase comunicante. Mama sculptorului Ion Irimescu, Maria,e coborîtoare a Cazabanilor ieșeni s-a stabilit la Fălticeni, căsătorinduse cu Petru Irimescu, agricultor și arendaș. Din acest altoi de sub irime și vigoare a ieșit mlădi a celui care avea să fie o voce distinctă și distinsă, sculptorul trăitor mai mult decît veacul. La București, unde neamul Cazabanilor a prins rădăcini puternice, acesta și-a aruncat năvoadele și în alte ape, precum cele italice și s-a unit cu semin ia Barberis. Din acea plămadă se trag compozitoarea Mansi Barberis și regizoarea Sorana Coroamă Stanca. În trupul acestui neam atît de întins se împletesc șuvi e felurite . Cea mai importantă, românească, se îmbră ișează în miez, aproape de curgerea sevei, cu aceea nu mai pu in însemnată, cea galică.În ară sau

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

aiurea acești români cu rădăcini alogene au devenit exponen i străluci i ai spiritualită ii na ionale. S-au ilustrat eclatant ca scriitori,muzicieni,artiști plastici, istorici, actori, universitari, medici, lingviști, arhitec i. Afla i la Paris sau New York, ori cine știe unde în alt depărtat col al planetei, Cazabanii rămîn oameni ai spa iului de la Carpa i și Dunăre. Vorbesc românește și-i înva ă și pe urmașii lor limba în care ei rostit primele cuvinte în zorii vie ii. Eugen Dumitri, întemeietorul “Galeriei Oamenilor de Seamă ai Fălticenilor”, a fost fascinat de puterile miraculoase de regenerare ale acestui neam și de sinteza fabuloasă a noroadelor, cum ar fi spus Sadoveanu, întruchipată atît de sugestiv de familia Cazabanilor. S-a întâmplat să locuiască la Fălticeni pe strada Germană, fiind vecin cu Ludovic Cazaban și coleg de liceu cu Theodor Cazaban, scriitorul și jurnalistul de la Paris. A avut norocul să adulmece din copilărie arome de lume aleasă și mare, deși Cazabanii nu purtau panaș nobiliar și nici nu aveau lustru de burghezie cu stare înaltă. Făceau parte din clasa de mijloc ca reprezentan i ai elitei și știutorilor de carte. Peste ani, cînd Cazabanii au devenit amintire la Făticeni, Eugen Dumitriu, acribios cercetător și vibrant evocator al relicvelor spirituale, s-a gîndit să fie cronicar al vie uirii la Fălticeni a Cazabanilor. Se consacrase mai devreme unui proiect similar, scriind un letopise al neamului Lovineștilor, o familie cu răsunet nu doar în nordul românesc, ci în toată ara. Ideea ini ială a fost a unei cronici dedicate ramurii fălticenene a Cazbanilor. Odată intrat pe acest domeniu, Eugen Dimitriu a constatat că marginile lui sînt mai degrabă ale unui imperiu și că acesta merită cunoscut în integralitatea sa, atît din punct de vedere romanesc al creșterii unui neam, cît și al rolului luminos jucat în istoria acestei ări. A cutezat a se dărui acestui subiect captivant, deși exista riscul de a se rătăci prin hă ișurile neumblate ale unei asemenea semin ii umane. A izbutit să iasă la lumina cea făptuitoare, ajutat fiind de iscusin a și perseveren a sa și de generozitatea cu care a fost sprijinit de unii dintre Cazabanii de vază, de Theodor Cazaban, Sorana Coroamă Stanca sau bancherul Radu Gra ian Ghe ea. A rezultat o solidă și documentată cronică de familie , înfiorată, ici colo, de sentimentalismele fălticenene ale autorului și contrapunctată de o bogată iconografie cu parfum de epocă, tipărită în bune condi ii grafice la Regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, edi ie îngrijită,cu prefa ă și indice de nume, de Constantin Severin. Apari ia, care s-a bucurat de sprijinul Ministerului francez de externe și al Ambasadei Fran ei la București, se constituie,totodată, într-un model demn de urmat, cel al letopise elor de neam, atît de necesare unei culturi și unui popor.

Pag. 26


Cosmin preda

Clepsidra

O

rașul de care-mi vorbești există cu adevărat, sau este rodul imagina iei tale? - mă întreabă, ușor distrată, tânăra femeie. De unde aveau putere bărba ii să spulbere betonul și să așeze, în locul lui, insule de flori, aduse prin levita ie dintr-un loc misterios, cunoscut doar de ei? Mi-ai spus că totul a plecat de la un protest organizat de "Asocia ia femeilor care nu au primit în dar flori"; că s-a produs un fel de trezire a bărba ilor impresiona i de amploarea mișcării; că stăruie în memoria ta un stop-cadru cu o femeie tânără, care conducea manifesta ia, îmbrăcată într-un veșmânt esut din petale viu colorate; că o cunoșteai de undeva; că toate femeile care protestau, purtau diademe de flori... Apar ii acelui oraș, sau ești un proaspăt venit, mirat, care suferă șocul noută ii? Poate șocul acesta i-a provocat imagina ia să creeze hiperbole. - Totul este nou și ciudat pentru mine. - îi răspund. Tocmai am plecat de acolo ca să-mi petrec week-end-ul în natură. Nu mă surprinde prea mult să te întâlnesc aici, la poalele pădurii, și că semeni atât de mult cu femeia din stop-cadru. Numai că nu în eleg de ce por i straie călugărești… Tânăra râde cu poftă și-mi dă o explica ie: - Păi acesta mi-e portul! Locuiesc la mănăstirea din apropiere. Am fost la oraș - nu acela din imagina ia ta (iar râde cu poftă). Tocmai am coborât dintr-o mașină care m-a lăsat aici și a mers mai departe, în drumul ei. Am de mers vreo doi kilometri, prin pădure… - Nu- i este teamă? - o întreb. - O, nu! M-am obișnuit, am bătut drumul acesta de multe ori, singură. Îmi place mult pădurea. E un aer atât de curat! Și mersul pe jos îmi face bine. - Când o să revin, o să fii tot aici, venind de la oraș. Așa prevede o schemă a imagina iei mele. - îi spun zâmbind. Tânara, surprinsă de cuvintele mele, râde iar, cu poftă. - Cine știe?! - îmi zice. Acum plec, sunt așteptată. Uite, î i fac un dar. Îmi dă o clepsidră pe care a scos-o din geanta mare, lăsată alături, pe iarbă. - Are o anumită semnifica ie? - o întreb. - Desigur! În primul rând, î i va spune că timpul meu este drămuit. Apoi vei descoperi singur alte semnifica ii. Rămâi cu bine! Doamne, ajută! Tânăra a plecat, lăsându-mă ușor nedumerit, stare pe care am sim it că trebuie s-o ascund. - Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc! Și- i multumesc pentru că ai fost bună și-ai stat cu mine la taifas! Numai bine! Doamne, ajută! - i-am răspuns și-am urmărit-o, câteva clipe, cu privirea. Adevărul este că mi-a făcut multă plăcere să discut cu tânăra călugări ă, și chiar de a rămas neelucidată asemănarea ei mare cu femeia de la manifesta ie, dialogul cu ea m-a reconfortat și mia creat o stare de bună dispozi ie, care mi-a marcat întreg weekOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

“Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senzaţie de veşnicie. Am numit "prezent" compartimentul de sus, şi "trecut" compartimentul de jos. Prezentul se golise şi am întors clepsidra. Am înţeles că realitatea vie se desfăşoară într-un prezent continuu; că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie; că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacităţii creierului de a anticipa. “

Pag. 27


end-ul. Clepsidra... Am ajuns acasă și uitasem de ea, o lăsasem în torpedoul mașinii. Stăteam întins pe pat și mă gândeam la călugări ă, nu la clepsidra pe care mi-o dăduse. Prezen a tinerei maici a sporit frumuse ea peisajului de la marginea pădurii. Stăruia în auzul meu râsul ei cristalin, care n-avea nimic indecent în el. Auzeam parcă și ecoul râsului, ca și cum pădurea îi răspundea cu aceeași stare de bună dispozi ie. Mi-o imaginam mergând singură pe poteca îngustă din pădure, protejată atent de copacii care au ascuns-o privirii mele. La poarta mănăstirii, or fi asteptat-o surorile ei de credin ă, mirate un pic de întârzierea ei. Atunci mi-am amintit de clepsidră, întrebându-mă dacă nu cumva acolo, la mănăstire, timpul se măsoară în acest fel, dacă nu cumva fiecare maică poartă asupra ei o astfel de ustensilă. Poate că așteptând-o pe sora lor să vină de la oraș, or fi întors o dată în plus clepsidrele. Am zâmbit la acest gând... *** De ce erau atât de multe femei și atât de pu ini bărba i? - mă întrebam în gând, întorcându-mă atent în trecutul recent. Mi-am imaginat că pu inii bărba i erau cei care fuseseră primii marca i de dramatismul și ineditul protestului. Fiind mai sensibili, au conștientizat rapid cât de neaten i au fost cu femeile lor. O femeie tânără era în centrul aten iei tuturor. Era îmbrăcată în petale de flori felurite, prinse unele de altele cu migală și rafinament al potrivirii culorilor, dând forme unei rochii splendide, reflectând halucinant lumina. Aș fi fost îndreptă it să cred că orașul celebra venirea primăverii, că anotimpul revitalizării și al exploziei energiilor naturii își concentrase frumuse ea și poten ialul în fiin a tinerei femei. În urmatoarele zile, orașul a fost invadat de flori, ca și cum grădini întregi s-ar fi mutat în oraș. La toate florăriile erau puse anun uri ca acesta: "Avem flori minunate pentru fiin ele dragi vouă!" Parcă niciodată nu am văzut atât de mul i bărba i stând la rând. Asemănarea derutantă dintre călugări ă și tânăra din centrul manifesta iei, contrastul mare dintre îmbrăcămintea lor, îmi creau preocuparea insistentă și solicitantă de a evalua logic conexiunile bizare ale unor tablouri din memoria mea. Imagina ia nestăpânită, incitată de mister, nu mă ajuta absolut deloc să rămân în realitate. La un moment dat, mi-a venit să râd. "Ia uite ce mă frământă pe mine! Parcă n-aș avea la ce altceva să gândesc." - mi-am zis, în gând. În elegeam, totuși, că insisten a preocupării venea din faptul că am fost foarte încântat de aspectul celor două personaje feminine (erau două personaje, sau două Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

ipostaze ale aceluiași personaj??). Clepsidra... Am așezat-o pe biroul meu și priveam distrat curgerea nisipului. Îmi părea că aud o foșnire, deși eram conștient că nici un sunet nu reușea să străbată din compartimentele de sticlă. "Poate că e foșnirea clipelor care trec." - mi-am zis. Sticla avea nuan a bleu și răspândea pe colile albe, de scris, reflexii albăstrii, jucăușe, care îmi încântau privirea și mă înviorau. Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senza ie de veșnicie. Am numit "prezent" compartimentul de sus, și "trecut" compartimentul de jos. Prezentul se golise și am întors clepsidra. Am în eles că realitatea vie se desfășoară într-un prezent continuu; că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie; că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacită ii creierului de a anticipa. Am în eles că doar prezentul este un timp real, viu, că trebuie valorificat cu în elepciune, că de modul în care ne trăim prezentul depinde devenirea noastră. Clepsidra drămuia timpul măicu ei care s-a grăbit să plece pentru a ajunge la liturghie. Călătoria la oraș fusese programată să se desfășoare între utrenie și liturghie, cu respectarea orarului acestor ritualuri. Pașii ei au trecut grăbi i pe poteca din pădure, n-a mai avut răgazul ca altădată, să admire frumuse ea naturii și să se lase energizată de via a frenetică și tainică a pădurii. Parcă îmi părea rău că am re inut-o. Dar mă și bucuram că am întâlnit-o. Au trecut trei săptămâni în care timpul meu a fost atent supravegheat de clepsidră. Am devenit mai harnic și mai ordonat în treburile zilnice și mă bucuram din acest motiv. În spatele clepsidrei parcă o vedeam pe tânăra măicu ă cu arătătorul mâinii drepte întins către cer. O fi vrut să-mi spună că timpul ne este oferit de sus, că cineva veghează atent și observă modul în care-l valorificăm? "Deai ști cât timp am pierdut eu, măicu ă, visând la femei frumoase ca tine!" - ziceam în gând. "Ești singura care a reușit să mă scoată din inactivitate. Ai avut o idee fericită cu clepsidra asta." Îmi părea că ea aude gândurile mele și că, uneori, râde cristalin, iar obiectele din cameră sunt învăluite de râsul ei ca de ceva cald și catifelat... Aveam impresia că o știu dintotdeauna, deși nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Gândeam că trăiesc o senza ie de déjà vu. Gândul se întorcea mereu la femeia îmbrăcată în petale viu colorate, înconjurată de tinere care purtau diademe de flori. Spectacolul era superb, inedit, cum să-l poti uita? Credeam că de aici trebuie să plec pentru a elucida misterul. Clepsidra m-a ajutat să nu cad în visare inactivă, astfel că ritmul vie ii mele, în ultimele trei săptămâni, a fost

Pag. 28


unul dinamic, fapt pentru care eram încântat și foarte mul umit. *** S-a întâmplat să merg din nou la pădure, de data aceasta la propunerea unui grup de amici. Cinci din ei au încăput în mașina mea: doi bărba i și trei femei foarte vesele și guralive. "Ce poftă de via ă au!" - mi-am zis în gând. La scurt timp de la plecare, m-am conectat cu imaginea călugări ei și dispozi ia mea s-a schimbat. Conduceam absent și distrat, aspect care nu a scăpat celei din dreapta mea. - Cosmin, mamă, pe unde plutești? - mă întreabă ea. - Sunt atent la traseu, e simplu de dedus. Destinul v-a încredin at astăzi în mâna mea. Trebuie să vă duc în sigura ă și bune condi ii până la marginea pădurii. De cum ajungem, nu mai sunte i în răspunderea mea. - îi spun și zâmbesc de circumstan ă. - Ei, lasă, te-a copleșit răspunderea?! - îmi zice cu glas mieros, prefăcut. Nu cumva vecina de la 4 e de vină? Îi povestisem că o vecină de la etajul 4 îmi zâmbește când o salut. E drăgu ă și am aflat că locuiește singură. Este nou venită în bloc și mi-am propus ca, într-o zi, să deschid un dialog cu ea. Întrebarea a stârnit replicile celorlalte două din spatele meu. - Cosmin, ești îndrăgostit? Vă cununăm noi! Cum face i, te mu i tu la 4, sau vine ea la 2? Mai bine să vină ea, că urcăm prea mult până la 4!

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

- Eu vă botez primul copil. Ce face i mai întâi, nunta sau cumetria? Nu auzeam nici o voce de bărbat, bănuiam că ei zâmbesc. "Uite, bărba ii sunt mai seriosi." - miam zis. - Am dreptul să nu vă răspund. - le spun. Chiar am tăcut, iar ele s-au mai distrat câtva timp pe seama mea, până când au schimbat brusc subiectul. Nu mai eram atent la cuvintele lor. Întro lume virtuală, care îmi capta mult aten ia, schema imagina iei mele, conform căreia o voi întâlni din nou pe călugări ă la marginea pădurii, func iona. Amestecul de speran ă și curiozitate mă inea departe de discu ia din mașină. După ce am urcat un deal, am virat la stânga de pe șosea, intrând pe drumul forestier care traversează pădurea și, după vreo sută de metri, am oprit mașina la umbra copacilor, foarte aproape de o poiană frumoasă, în care deja erau venite câteva familii ca să petreacă week-end-ul. - Până aici a i plătit. - le spun. Debarcarea! Nu mai sunte i în răspunderea mea. - Ne-am sim it bine cu tine. Dacă vrei, te putem primi să stai cu noi. - îmi zice, spre amuzamentul celorlal i, cea cu glas mieros și prefăcut. Ne-am luat gen ile din portbagaj și am invadat poiana în veselia guralivelor noastre prietene. M-am oferit să aduc apă de la șipotul care se află la vreo trei sute de metri depărtare de poiană, pe poteca ce duce către mănăstire. Eram bucuros că am găsit un motiv întemeiat să evadez câtva timp din anturajul meu, să rămân singur, cu gândurile mele. Am coborât încet pe cărarea care duce către șipot, temperându-mi graba interioară, în elegând

Pag. 29


că e de preferat să rămân lucid, că realitatea nu se supune imagina iei mele. Totuși, când am ajuns la vreo cincizeci de pași de izvor, am putut s-o văd clar pe măicu ă! Se odihnea? Îi vedeam profilul distins, meditativ, parcă preocupat de ceva. "În mod sigur vine de la oraș." - mi-am zis. "Pare că nu se odihnește, ci așteaptă ca ceva să se întâmple." Se așezase la umbră, pe o piatră mare, cioplită ca să fie scaun temporar celui care bea apă și se așează un pic să-și tragă sufletul. O rază a soarelui a străpuns frunzișul și i-a luminat chipul. Câteva clipe, am avut impresia că a prins via ă desprinzânduse de pe un iconostas. Nu privea către mine, dar aveam sentimentul că simte apropierea mea. Când am ajuns la câ iva pași de ea, s-a uitat, în sfârșit, spre mine și mi-a zâmbit. Dar părea un zâmbet de circumstan ă fiindcă distingeam pe chipul ei o triste e blândă, suavă... - Sărut mâna! - i-am zis, nefiind sigur că așa se salută o măicu ă. - Bună ziua! - mi-a răspuns. Ai fost profet!

Ingrid Elena SOLOMON (Anglia)

- Toate împrejurările au lucrat în favoarea revederii noastre. E ca și cum altcineva ar fi decis în locul meu. În mintea mea, nu eram sigur că te voi revedea cu ocazia acestei ieșiri, dar sufletul îmi spunea cu certitudine că așa va fi. Dispozi ia măicu ei s-a schimbat brusc și râsul ei năvalnic a înviorat pădurea. - Te apreciez mult că spui lucrurilor pe nume! - mi-a zis. Și eu știam, într-un fel, că o să apari. Piatra aceasta a fost, astăzi, loc de așteptare. - Este minunat! Totuși liniștea nu poate veni decât în urma clarificării lucrurilor. - i-am zis. Chipul ei a redevenit meditativ și am observat pe el, din nou, acea umbră suavă, dede triste e. - Da, liniștea... Ce multă dreptate ai! E bine că ai intrat în felul acesta în miezul lucrurilor, chiar dacă asta va scurta cumva timpul conversa iei noastre. Da, e bine! Pentru clarificare, trebuie să ne întoarcem în timp, cu câ iva ani în urmă. Eram elevă la liceu, în clasa a XI-a... Ochii ei mă priveau cercetător. To love and laugh They show no fear… There is so much freedom In his running, There is so much love In all his moves… I wish I was His close-by shadow, I wish I was That kid again.

That kid

Silent Peace

There is so much beauty In that kid, He runs around, Around in circles…

Silent peace has fallen on my heart, Covered and soothed that empty space. I found myself growing from li le nothing Into something big, Which I have never been, instead…

He spins his only Universe To find his life And slowly conquer. He runs around Without a care, Le ing his worries Drift away… His arms and legs, His eyes and ears Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

I am amazed how life has turned to hold me, And pure light is saving me from hell… That abyss where I couldn’t help but falling Because of millions of things That ma ered more, instead… And I will spread my wings and fly in silence Over the clouds of wonder and the deep blue sky, Over the stars that linger on the silky darkness And moon which holds the secret of my life.

Pag. 30


Nicolae ARITON

T

Impartialul sfârşit

ârgul rămăsese undeva în urmă să-şi trăiască monotonia în care se scălda, să-i cureţe tarabele pieţii oamenii în cizme normate sau bocanci ca nişte broaşte umflate de apă, târşiţi alene printre căpăţânile de varză stricată, adunată în roabe hodorogite sau în saci de plastic şi târâte până lângă prispele caselor, alese, dacă mai era ceva de ales şi apoi aruncate porcilor, gâştelor sau caprelor de care râdeau acum câţiva dintr-o căruţă ai cărei cai sforăiau şi ţineau rândul cu alte căruţe din faţă. Pietrele şoselei plesneau ca nişte claviaturi seci, şi bărbaţi mulţi cu saci sub braţ sau pe umăr, femei în fâşuri sau pardesie supraelastice, copii ronţăind vechile dulciuri ale târgului; căiuţi uscaţi dungaţi în roşu sau ciubuce colorate învelite în celofan sau... Linia ferată din stânga şoselei poza ca două braţe nesfârşit de lungi, paralele şi ruginite, peste care se perindau în anumite locuri bărbaţi şi femei dispărând după o culme. Mulţi continuau drumul, îşi schimbau locurile în căruţele cupeului cu cai flocoşi şi slăbănogi de care se mirau bătrânii că mai pot trage rămânând apoi duşi pe gânduri, cine ştie ce amintiri îi mai chinuiau!?... Undeva, în faţă, două tractoare s-au oprit la marginea satului, în stânga iazului şi-a liniei ferate. Se-ntorceau oamenii de la un târg îndepărtat târând poalele toamnei după ei ca şi cum nu le-ar fi cumpărat-o nimeni şi-acum se răzbunau, amăgind-o cu drumul, râzându-şi fiecare în sine şi privind cu dispreţ valea lăptoasă, cu iazul nesfârşit de lung şi ameninţător în care vedeau năluci înotând, gesticulând şi chemând... şiun vuiet greu învăluia nepăsarea oamenilor care se salutau, ridicau căciuli sau pălării sau mături ieftine de mălai subţire către alţii, mai mulţi bărbaţi, înşiruiţi câte cinci — şase în trei vagoane roşii, însemnate cu cretă albă, amestecaţi cu soldaţi fără măntăi. Îşi strigau oamenii, că vor veni şi ei, vrând nevrând vor veni să descarce piatra, să oprească apa... Ca o aducere aminte mai strigau după cei ce veneau de la târg, întrebau, cum a fost piaţă, scumpă sau ieftină sau ca de obicei. Cu cât s-a vândut grâul... porumbul s-au dac-au mai venit cu scândură... Şi iarăşi aminteau de apă şi piatră şi de oamenii primăriei, care-un anunţat satul bătând în porţile caselor, strigându-le c-aşa-s ordinele, să iasă fiecare, ei au liste nu le-au luat, dar... Când depărtarea înghiţea cuvintele, cei din vagoane îşi Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

bălăngăneau de câteva ori capetele, ca şi cum ar fi priceput totul, sau stânga şi zbaterea câtorva ofiţeri sosiţi recent din oraşul ameninţat de apa iazurilor rupte de ploile toamnei... Doi miliţieni alungau copii curioşi, ieşiţi în marginea satului, iţindu-se după câteva maşini militare, să privească apa iazului şi s-asculte pe omul care povestea celor de-alături, despre ruperea iazului, că el era în bufetul satului şi cinstea cu unul venit în concediu şi c a r e

făcea cinste multora de la mesele din jur, ca şi cum ar fi dat de pomană... Ieşise într-un timp să se uşureze, să miroase aerul cu pâcla spânzurată şi amestecată cu stâlpii şi sârmele de înaltă tensiune, printre care treceau ciorile, ca nişte pumnale camuflate în teci de piele neagră. Se mai salutase cu unul şi altul, îşi aprinsese o ţigară, se ferise într-un timp de viteza câtorva tractoare, şi întoarcerea în bufet i-a fost oprită de un vuiet ca de butoaie înfundate, date drumul unul după altul, lovindu-se în anumite momente apoi totul ca o avalanşă de pârâituri fără rost. A întins gâtul în înăuntru şi-a strigat, aşa ca şi cum ar fi râs de cei din jurul meselor şi a tejghelei veşnic ude, că iazul băăă ! răsună valea, ieşiţi!... Unii s-au adunat din spatele bufetului, încheindu-şi pantalonii, pufăind din chiştoacele ca nişte cârpe stoarse de-o aromă aparte iar alţii au ieşit cu femeile ca un sprijin şi-au întrebat fără curiozitate, privind în sus aiurea, că ce s-a rupt ? ce se aude ? Şi rânjeau înjurând slăbiciunea femeilor de-alături iar cineva s-a desprins şi-a plescăit prin câteva băltoaga din şoseaua flămândă în piatră şi

Pag. 31


nisip, oprindu-se în uşa primăriei, mai ascultând o dată spre a se convinge pe deplin, izbind apoi surd o uşă înfundată şi... Povestea omului a fost bruscată de câteva comenzi, scurte şi reci, elaborate mecanic de-un gradat lipsit de tact, prin care un pluton de soldaţi transpiraţi ce miroseau a mâl şi motorină a fost adus lângă cele trei vagoane şi pus să umple saci din iută sau cânepă cu piatra vagoanelor. Civilii se mirau de comenzile auzite făr-a se împotrivi în vreun fel dumirindu-se într-un târziu când două tractoare trăgeau sacii legaţi ca mărgelele pe-o funie groasă, la marginea apei, fiind apoi împinşi în albia pârâului, încercând în acest fel să se taie furia apelor. Iazul, ca o gură enormă, îşi desfăcuse fălcile lăsând ca apa să rostogolească pietre şi beton, adevărate stânci rupte din digul fierbinte şi

verde, vara pe care alergau copiii şi unde făceau plajă liceenii şi studenţii satelor din jur, făr-a şti că frământă şi apasă oasele unui înecat cu căruţă cu tot. Peste moartea omului venit, nimeni nu ştia de unde, oamenii au ridicat o cruce ca o aducere aminte, topindu-se şi aceasta, putrezind ori îngropând mlaştinile cele de demult. Poate fără intenţie, când jucau şotron în dreptunghiurile şi pătratele desenate cu cretă, copiii pictau câte o cruce, lipsită de simetrie, însemnând ceva aparte, lăsând ca alţi Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

oameni călcând cimentul digului să-şi amintească şi să penduleze aiurea. Oamenii continuau să iasă la marginea satului, să se mire de atâta apă dar mai ales de munca soldaţilor puşi să încarce piatra în saci şi apoi să fie totul aruncat în calea apei. Cineva descoperi saci, mulţi, undeva, în josul pârâului departe de iaz, scoşi la margini, lepădaţi fără pretenţii. Din altă parte, de pe-o culme cu arătură cenuşie, coborau curioşii unei sat învecinat dar nu s-au apropiat. Au privit totul de la distanţă făcându-şi câteva imagini despre zbaterea oamenilor, şi-au mers un timp paralele cu pârâul care-şi ieşise din matcă apoi au urcat coasta cu arătura, cu iepuri şi găinuşe rătăcite, oprindu-se pentru câteva clipe sus, ca şi cum ar fi salutat un asfinţit al nimănui. Sau poate oprirea a fost un răgaz de a privi, spre valea cu iazul, cu militari şi civili ce continuau să răsară de-o parte şi de alta a văii, dându-şi păreri, gesticulând, epuizându-şi ţigări, vorbind, unii ca o părere de rău despre târgul la care n-au mai ajuns, târziu întinzându-şi bărbiile către un picher scurt şi gras, pensionar acum, pe care l-au recomandat ofiţerilor, ca şi cum ceva mai bun nu ar fi avut ce da. Cine ştie dacă nu era o subtilă răzbunare pe omul c-o ţigară veşnic aprinsă între buzele cărnoase, arse de vânt şi soare, c-o geantă jupuită, ca un porthart trecut prin schijele războiului, din care scotea totdeauna un caiet slinos şi-o carte învelită cu ziar îngălbenit. Îşi nota oamenii ieşiţi la prestaţie, anunţând într-un timp, cu capul către un sat şi-un drum, pe cei rămaşi în urmă cu normele şi zilele de prestaţie. Acum, fostul picher se rostogolea în mijlocul ofiţerilor nervoşi şi-şi expunea o părere şi bărbaţii îl arătau cu degetul, ca fiind ceva din ei, acolo. Undeva în susul satului, au răsunat câteva pârâituri, ca un horcăit de animal, înjunghiat, transformat apoi totul într-o bufnitură înfundată, şi cineva a exclamat ca o descătuşare pentru ei şi toţi ceilalţi, că a căzut salcâmul cu spânzuratul, a fost tăiat salcâmul de creanga cărui oamenii l-au găsit spânzurat într-o dimineaţă pe unul Iancu Iftode. Cine ştie la ce-o fi bun copacul cu blestemul şi cu creanga de care trupul mortului valsa, mânat de aerul dimineţii, tăiată ca un semn al curăţeniei şi uitării! ? Soldaţii au ridicat capetele ca la o comandă şi-au răsuflat, descheindu-şi copcile vestoanelor, ridicându-şi ori stârni gîndu-şi centurile pe burţile supte, întorcându-se apoi către tractorul din urma căruia un salcâm bătrân zgâria drumul şi marginea pârâului. Totul a fost oprit la mal, în spatele digului rupt, şi ofiţerii, cu picherul ca un punct ce vremea cromatica aceea verde şi supărătoare, gesticulau comandând ceva către soldaţii care s-au mişcat deşirând o funie, împletind-o

Pag. 32


cu alta, trăgând-o unul spre celălalt pentru o convingere unanimă, şi zâmbeau acru privind curiozitatea de pe celălalt mal. Când salcâmul a fost ancorat, jumătate pe mal jumătate deasupra apei aceleia negre de care le era frică oamenilor, ca două rămăşiţe întârziate ale târgului spart de mult, au răsunat câteva cuvinte ale unui cântec de lume, şi-un râs ca o nebunie sau fală a celor doi bărbaţi opriţi la marginea şoselei, sprijiniţi umăr la umăr şi amândoi în stâlpul unui indicator... Rânjea bălăngănindu-şi capetele, cu mâinile întinse, ca o izbutită cerere de iertare împungeau aerul cu valea, cu piatră şi pământ... Şi soldaţii cu priviri speriate şi rătăcite călcau crengile acelea lungi, groase, jupuite pe unele locuri, întinse deasupra apei care atingea în anumite momente copacul şi-1 mişca, şi legau sacii asemenea unor pungi, se retrăgeau, făcând ca din piepturile civililor rămaşi să sprijine copacul trăgând de funii, ca de două braţe ale nimănui sau poate ale lui Iitode cine ştie, să iasă un oftat scurt, forţat, şi priviri în lături ca o lămurire sau frică... Le era teamă civililor de sfârşitul lui Iancu Iftode şi de la distanţă strigau şi îndemnau când trebui susţinând copacul cu funia dată de câteva ori după o salcie tânără iar la marginea şoselei, cei doi oameni priveau îmbrăţişaţi, ca un rămas bun, şi deşertau ţuică îndemnându-se unul pe altul, râzând fiecare în aerul celuilalt, într-un timp doar au întins sticla aiurea şi-au strigat din adâncul lor sau al pământului : „de sufletul lui Iftode uăăă... ! Dan nu. Batjocura pe care-o împrăştiau na fost auzită de nimeni. Valea a înghiţit răcnet ca de sfârşit şi-a transformat mimicile în caricaturi descărnate, sfâşiate de privirea unui soldat acăţat ca speranţă ironică de salcâmul prins de vâltorile apei, scăpat din strânsoarea funiilor rupte. Când glasul unui ofiţer încerca să readucă curaj, în jur totul era linişte şi spaimă, şi civilii s-au amestecat cu soldaţii, şi înotau prin arăturile din dreapta şi stânga apei, arătau ou mâinile ca spre propriile suflete, fugeau undeva în jos, amestecându-se întrun târziu cu sălciile şi valea largă acolo, jumătate mâl negru şi galben, şi pietre aduse de ape, oprite la coturi. Cu privirile căutau pe soldatul luat de furia apelor, şi-au zărit copacul lăsat undeva în urmă, printre crengile căruia se strecura apa mâlul şi pietre S-au ajuns oamenii câţiva civili s-au descălţat suflecându-se, purtau în mâini crengi de sălcii desfrunzite, şi-au intrat în apă şi mâlul rece, iar fostul picher a strigat de undeva din susul apei, printre sălcii băăă!... şi s-a mai auzit o tuse lungă şi-un mormăit nebăgat în seamă de nimeni. Soldaţii mulţi înotau prin apa şi mâlul văii ajutându-se unul pe altul, exclamând şi privind înapoi şi-n lături, dându-şi mâinile ca un veritabil sprijin, odihOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

nindu-se câteva ,.clipe agăţaţi de lemne înfipte în lărgimea văii. Apa tulbure se întindea stăpânind marginile arăturilor. Câteva femei au ajuns din urmă şi lăcrimau, cu cozile broboadelor îşi linişteau ochii, cineva a ţipat şi-a privit înapoi căutând ajutor. Câţiva militari s-au întâlnit cu civilii adunaţi în faţa a două sălcii îngropate jumătate în apă şi mâl, şi-au ridicat soldatul stors de plăcerile apei, vlăguit de lungu-i drum... Poza ca o obişnuinţă peste care încerca să se adune lemne şi mâl, pregătindu-se în felul acesta fastul cu care cine ştie când, avea să treacă sub pământ. Dincolo de vale, între două brazde, câţiva au încercat să-i scoată apa, săi forţeze pieptul cu toate din înăuntru, ascultând câteva clipe, căutând încă semne... încercarea a fost întreruptă de-un claxon strident şi de-o comandă seacă şi categorică, brutală chiar, a unui ofiţer mânat de instinct. Undeva, în şosea, una din maşinile militare îndoia aerul, şi câţiva soldaţi au grăbit, şi-au urcat înecatul acoperindu-1 jumătate cu o prelată spălăcită de soare şi ploi iar în urmă, ce o revenire, s-a auzit vocea unuia din cei doi oameni câteva cuvinte mai mult silabisite prin care spunea, că Iftode, copacul lui Iftode nu trebuia atins. Acum şi de sufletul... şi maşina a dispărut înghiţită de seara din jur şi de pretutindeni. Cu priviri reci şi cuvinte stâlcite, prin care-şi luau rămas bun de la unul sau altul din jur, oamenii se strecurau dincolo de linia ferată mereu aceeaşi, printre care şi întuneric iar soldaţii au fost adunaţi undeva, într-un careu, îmbărbătaţi prin nenumărate exemple de curaj şi jertfă, şi de obişnuita lozincă : „căzută la datorie", ca apoi să fie împărţiţi în grupe de câte doi-trei, cu misiunea de-a săpa gropi de-o parte şi de alta a iazului, în dreptul digului. Săpau prin întuneric şi-n anumite momente întinderea apei forfotea, ca o zbatere în adâncuri iar privirile soldaţilor păreau de strigoi rătăciţi, lipsiţi de orice îndemn lăuntric, totul maşinal. În urechi le răsuna, în răstimpuri câteva explicaţii ale geniştilor: ofiţeri şi gradaţi cu rulete metalice măsurând gropile făcând câteva aprecieri şi dispărând prin noapte. Ceaţa şi întunericul strecurau câteva lumini al satului din jur iar undeva, cine ştie unde, un ţipăt de cucuvea speriată, un zbor de liliac flămşi... Târziu s-au îmbarcat soldaţii cu oboseala şi amintirea înecului în ei, undeva, departe de valea cu iazul, au auzit câteva explozii în lanţ, ei n-au privit, lipsea curiozitatea, îşi imaginau doar metri întregi de pământ aruncat în dreapta sau stânga, lărgind în felul acesta valea liniştind oarecum furia apelor, şio maşină, o ultimă maşină militară încerca să lase în urmă valea cu întunericul, satul şi cu toate ale lui... maşină militară încerca să lase în urmă

Pag. 33


Ioan baban

căci, să lup i pe frig, e cam ciudat; hai să ne prefacem că suntem copii și că nu avem prea multe bucurii… CCCXVIII

Sonete CCCXV m-aș contopi cu muntele deodată, înlăn uit aș vrea să-l mișc din loc, să-l strâng în pumni ca pe un ghemotoc trăsnit din nori în noaptea despicată; poate nici zeii nu știu de rostul meu, ori Zeus e la fel de ageamiu dacă făcând în ceruri atâta tămbălău crede că un munte poate fi sicriu; Doamne, e mică lumea pentru răutate și-i foarte lesne dusă în păcat; atâtea patimi zac nebotezate, dar fiindcă am un munte de ficat, sunt gata ca să satur până-n zori nu doar un vultur, ci și-un cârd de ciori… CCCXVI hai să ne prefacem că suntem vecini că ne împrumutăm ceva cuvinte, că ne-am întâlnit printre străini purtând pe noi niscai podoabe sfinte; hai să ne prefacem că suntem dușmani, că ne înfruntăm în câte un război de șapte, opt sau poate mai mul i ani, atât cât curge timpul înapoi; hai să ne prefacem că ne-am împăcat, că am încheiat un fel de pace pentru cât rămâne iarna în cojoace, Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

am ucis în mine gânduri abătute, pe spinări de toamne am întârziat, nop ile mai toate-au naufragiat pe imașul mării noastre prefăcute; ies din lupta aspră fără de trofee, las în urmă șan uri pline cu noroi și cum nu se-ntoarce timpul înapoi las încă o pace strâmbă să se-ncheie; dacă iau în samă toate câte-au fost se usucă ziua-n norul ei de scamă și mă-ntorc la vechiul nostru adăpost unde fără grabă totul se destramă; gândurile mele rătăcesc departe însă nu găsesc decât zări deșarte… CCCXX bătrâne în elept, î i cer iertare pentru toate cele ce s-au întâmplat; muza mea uitucă-mi taie din visare cu moara uitării împinsă în păcat; poate-așa e lumea la-nceput de carte, își croiește cale către epopee; își aruncă ochii până hăt, departe dar se-ntoarce-nfrântâ fără de trofee… se-mpietrește raza-n caier de nisip calcă-n piramide gândul pus pe jar; lancea taie sfin ii și în calendar intră călăre ii fără grai și chip… istoria bolnavă cu mintea ei tehuie a făurit din scamă soldatului statuie… CCCXXI vom aduna surcele putrezite din miile de cruci și de trofee și-om încropi fragmente istovite pentru nu mai știu ce epopee; vom născoci eroi de cavalcadă impetuoși, călări pe cai de lemn, s-o-nghesui prostimea ca să-i vadă la nu se știe ce prilej solemn; iar când s-or coace faptele-ndeajuns ca aluatul care nu dospește vom număra-ntrebările pe dește și nu vom mai găsi nici un răspuns;

Pag. 34


ne-om învârti năuci ca într-un joc de precupe i uita i în iarmaroc… CCCXXVIII orașul e pavat cu-ngrijorări cu margini de iubiri toren iale și cu întristări paradoxale de șomeri călcând pe cinci cărări; intrăm în el cu pașapoarte gri cu poze false scoase la minut, cărăm în spate arme cu-mprumut și o speran ă, de-a ne-mbogă i; ne îmbrăcăm cu straie monstruoase dintr-un bazar de-a dreptul prăbușit, nu se mai știe ce-i de pre uit și poposim la hanuri pernicioase; scălda i de brume și bătu i de ploi batem mereu cărările-napoi… CCCXXIX e-atâta dor în mine că nu știu cum să-l port; mă clatin sub povara din diminea a lui; mi-ar trebui pentru vecie-un pașaport, să-l satur de priveliști prin ara nimănui; e-atâta dor în mine din zori până-n amurg că zac uitat de vreme sub coasta lui zidită, nisipurile toate din reci clepsidre curg ca un ocean aprins de lavă otrăvită; e-atâta neputin ă în aripa de zbor că și în vulturi plânge un cer de înăl ime; în galaxii se face târziu ca într-un nor privit cu nostalgie din neagra adâncime; e-atâta resemnare în geamul infinit încât mă simt un strigăt în mine prelungit…

număr pe rând cascadele uitării și când ajung la doi mă poticnesc; o iau dacapo de pe culmea zării, dar nu mai știu pe unde mă găsesc; încerc să pun la rând niște-avalanșe dar iarăși mă opresc la cifra doi ca să ratez și ultimele șanse dintr-un uitat și nedorit război; mi-a mai rămas să număr uragane sperând că voi ajunge pân’ la trei, că voi aducea pacea pe oceane, măcar un armisti iu-ntre mișei; apoi pe toate le-oi lăsa așa de nu voi mai putea nici număra… CCCXXXIII mă trezesc ca soldatul la zvonul trompetei când diminea a devreme pare dată cu var din firele de păr dintre coapsele fetei îmi curge prin degete un fior exemplar; fiind o cătană însetată de via ă nu vreau ca să-mi scape sublimul prilej, de aceea las totul să intre-n vârtej, iar glasul trompetei să urle în cea ă; mă simt, dacă vre i, un soldat oarecare refuzând să-ntârzie deseori la apel; dar programul dement e-o cumplită teroare conceput mi se pare de un pașă tembel; fura i de-ntâmplare o ducem în doi fractura i nefiresc de-un zadarnic război…

CCCXXX căutăm cuvântul care nu s-a spus precum manuscrisul de la Marea Moartă, o lumină veche rătăcind pe sus sau o haină roasă ce nu se mai poartă; dic ionarul sacru stă într-o arhivă sub un lacăt mare cam cât un sicriu și-orice încercare, orice tentativă de-a ajunge-n preajmă e un semn târziu; și slova uitării zace nerostită precum veșnicia pusă la presat între două file mari de dinamită pregătite-ntruna pentru-un nou păcat; nici nemuritorul slova n-o mai știe și îl bate vântul în zădărnicie… CCCXXXI Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 35


Atilla BALAZS (Slovacia)

la capăt va fi începutul douăzeci și șapte

ca o piatră azvârlită în întuneric cade steaua mea pe cerul lăudăros fără luciu douăzeci și nouă de la deșert învă să aștept ploaia cu toleran ă sub nisip începe să cearnă liniștit treizeci și unu mă in de interiorul unui clopot uriaș demult păsările ciugulesc liniștea în mine și acuma sună, iuie, vâjâie lumea șovăitoare

Minimal șapte stătea lângă berea căldu ă un fluture beat în lumina lămpii

unsprezece nimicul stă la masa noastră mă așteaptă te așteaptă nu ne mai așteptăm reciproc niciodată douăzeci pe cerul întunecat cuvintele sunt doar găuri semnele își pierd sensurile, Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

treizeci și trei ai vrut să te chiulești pe tine însu i când te-ai reîntors, nici oglinzile nu te-au recunoscut treizeci și cinci scrisorile de dragoste pe care le primesc zilnic nu au expeditor patruzeci și opt

orașul sună în clopotul nop ii păsările constrânse în colivii de beton bat din aripi cu disperare cu aripile lor mătură funinginea așezată pe geamuri (Traduceri de Regéczy Szabina Perle)

Pag. 36


Doina Ruşti

Cireşele din asfalt

Î

n diminea a asta Baborni a s-a întors de la pia ă devreme, când eu abia făcusem ochi. Mergea ca un tanc cu bateriile aproape terminate, oprindu-se din când în când și pornind vitejește de fiecare dată ca și cum i-ar fi dat cineva un șut în fund. E grasă, îmbrăcată, iarnă-vară, cu-un halat verde, peste o grămadă de olobeturi care ies în valuri, una dintr-alta, până la colan ii negri, priponi i de călcâiele lătăre e care bat tălpile unor papuci vomita i de vreun container de gunoi. Baborni a chiar arată ca o magaoaie pe care o caută moartea, iar eu o văd zilnic, îi știu mersul, îi aud tusea, îi zăresc chiar și pielea capului printre șuvi ele de păr linse bine în dreptul urechilor. Ea e singurul om care trece prin dreptul ferestrei mele. O văd diminea a, când iese pe poartă, strângându-și cu amândouă mâinile halatul verde și uneori o văd plecând a doua sau a treia oară, singurul suflet care ajunge sub ochii mei, căci aici se închide Fundătura Macaralei, cu două case înghesuite între grădini - a noastră și cocioaba Baborni ei, care chiar acum se freacă de poarta înnădită cu tablă, trăgând după ea căru ul cu pachete, sacoșe de cumpărături, sârme și sticle goale de plastic. O pungă e gata să cadă, iar pe buza ei se preling boabe mari, roșii. Sunt cireșe. O, Doamne, cireșe moi, aproape negre, zemoase, cu carnea lipită de sâmburele bun de supt. Le văd cum ies încurcate în cozi și rămân pe trotuar. Sunt exact patru cireșe mari, adormite pe asfaltul cenușiu din fa a por ii pe care Baborni a s-a străduit s-o închidă bine. * Femeia închide poarta și trage încet căru ul până în fa a ușii. Își trage sufletul și-și descheie halatul verde, iar dintr-un buzunar adânc scoate cheia. De urechea ei este legată cu sfoară o plăcu ă portocalie pe care scrie cu litere negre numele și adresa. E un obiect de pre , care îi încălzește sufletul și pe care l-a cumpărat cu multe luni în urmă, din Pia a Gării. Nu se știe niciodată unde te-apucă moartea, cazi în drum, vine lumea și te caută prin buzunare, dă de cheie și te duce acasă, în patul tău. Femeia bagă cheia-n broască și reflex aruncă o privire-n dreapta, la nenorocitul care stă lipit de geamul casei lui ca o momâie. E acolo, lăsat de mă-sa, cu fruntea presată de sticlă, de la ora 5, când ea s-a dus la muncă, și-o să mai stea până seara, când s-o-ntoarce. Dacă e ceva ce și-ar dori ar fi să nu-l mai vadă acolo, să se-ndure Dumnezeu și să-l ia, nu c-ar avea ceva cu el, ci pentru că i-e milă și de el și de mama lui, doi nevolnici. Dincolo de poartă, chipul Momâii pare să surâdă. * Pe strada linsă de soarele dimine ii nu e nimeni. De-o parte și de-alta sunt două case albe, iar între ele, câmpul verde se ridică la cer. Prin geamul celei din dreapta se vede fa a înflorită a unui copil, iar în stânga, dincolo de poarta argintie, se zărește silueta unei femei, înfășurată într-o mantilu ă verde. Deasupra, cerul aburit pulsează ca un plămân cuprins de somn, iar pe asfaltul gri

Onyx

An 1 nr 1 septembrie 2012

“Nu se ştie niciodată unde te-apucă moartea, cazi în drum, vine lumea şi te caută prin buzunare, dă de cheie şi te duce acasă, în patul tău. Femeia bagă cheia-n broască şi reflex aruncă o privire-n dreapta, la nenorocitul care stă lipit de geamul casei lui ca o momâie. E acolo, lăsat de mă-sa, cu fruntea presată de sticlă, de la ora 5, când ea s-a dus la muncă, şio să mai stea până seara, când s-o-ntoarce. Dacă e ceva ce şi-ar dori ar fi să nu-l mai vadă acolo, să se-ndure Dumnezeu şi să-l ia, nu c-ar avea ceva cu el, ci pentru că i-e milă şi de el “.

Pag. 37


strălucesc patru cireșe de foc. Printre mormane de ascu itori, pixuri, agende și cutii cu agrafe de birou, ilustrata cu cireșe se leagănă vie, bătută de pala unui ventilator. - Cât costă fotografia asta? D-na Neli îl privește o clipă, mai mult din datorie decât din curiozitate. Este un bărbat tânăr, genul de student care pune întrebări și nu cumpără nimic. - E de decor. Și pentru că el nu pare dumerit, îi mai supune o dată: Nu se vinde, domnu’! E o poză de decor. (Cireșele din asfalt în Farse, lacrimi și o găleată de sânge (vol. colectiv), Ed. Limes, Cluj, 2008)

Asphalt cherries

T

he old hag made an early return from the market this morning when I was barely awake. She was moving like a tank with its ba eries almost running flat, stopping every so often and taking off again abruptly - as if kicked in the rear. She is fat, wears a green robe year round over a mountain of rags cascading down to her black leggings, which are tethered to fla ened heels that beat down on the soles of slippers that look like they were spat out of a garbage bin. The old Hag brings to mind a ogre on death's doorstep, and I get to see her every day. I know the way she walks, I can hear her cough, I can even glimpse her scalp through the limp strands of hair stuck to the sides of her head, behind her ears. She is the only person who passes in front of my window. I see her in the morning, as she goes through the gate, pulling her green robe tight with both hands, and I see her going out a second or third time - the only soul I set eyes upon. Here in the dead end of Macara street there are only two houses squashed between gardens - ours and the old Hag's run-down shack. Just now she is rubbing against the patchwork metal gate, pulling a trolley full of packages, shopping bags, wire and empty plastic bo les. A bag is just about to fall out, and big, red drops drip down its parted lips. Cherries. Oh Lord - soft, juicy, almost black cherries, with the flesh clinging to the stone so lovely to suck on. I see them rolling out and coming to rest on the pavement, with their stems all tangled up. There are exactly four big cherries, sleeping on the grey asphalt in front of the gate that the old Hag made sure she closed shut.

undoes her green robe, pulling a key from a deep pocket. Hanging off a piece of string a ached to the key there is an orange tag, with her name and address wri en in black le ers. This is a cherished object, bought many months ago in the market by the train station. If you're struck dead in the middle of the street, at least the passers by can find the key in your pocket and learn where you live, so they can take you home and lay you down in your own bed. The woman puts the key in the lock and out of habit she looks to the right, at the bastard stuck to his window like a rag doll. Forehead pressed up against the glass, he was left there by his mother when she went to work at 5am, and he'll still be there when she gets back in the evening. Two pitiful souls - if she were to wish for anything, it would be for God to have mercy and put them both out of their misery. On the other side of the gate, a smile seems to light up the Rag Doll's face. * The street lies empty under the morning sun. Two white houses face each other on either side of the street, and between them the green field seems to go on forever and meet the sky. Through the window of the house on the right you can see the beaming face of a child, and on the left, beyond the silver gate, you can just about make out the silhoue e of a woman wearing a green cloak. The misty sky above pulses like a dormant lung, and on the grey asphalt four fiery cherries burn. Through heaps of pencil sharpeners, pens, planners and boxes of paper clips, the postcard with cherries moves back and forth, brought to life by the blades of a fan. "How much for this photograph?" Mrs. Neli glances at him, without curiosity, out of habit more than anything. She sees before her a young man, and she recognises his type - a student, all questions and no money to buy anything. "It's for show", she says, and because he doesn't seem to understand her she tells him again, "It's not for sale, mister! It's part of the decor." (trans: Daniela Dima-Riain & Mat Riain)

* The woman pulls the gate shut and drags the trolley up to the front door. She rests for a second and Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 38


Anni-Lorei MAINKA

burgundia 1 documentare par ială 2007-12-05 notez par ial defragmentat pescarulde la vârful privirii peste marginea apei Burgundia în negură nu va fi obligat să pescuiască liber între bra ele sale ochiul măsoară fântâna de timp între buzele mele amprenta sub ire Burgundia între buzele mele pași fără măsură culoarea cu limbă aparte între buze lipici de aripi documentare par ială între buze vitralii decolorate burgund

burgundia 2

o ultimă pată roșie

despre călătorii și dialoguri 2008-06-05 nu ai văzut zăpezile bătrânului tu intri pe ușă fără auz ascult cum se topește albul din cutele lacrimei roșii și roșu rămâne și glasul pe drumul de lapte tu intri vârtejuri te cresc peste clipele mele

Burgundia 3

în roșu bra la bra voi trece pădurile tale

nu deschid ochii știu între mine și piele O ară Unde mâinile nu strivesc Printre nisipuri Gâtul singurătă ii Cusute gurile rele

fără furtuni într-o seară Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

noapte in Burgundia 2008-07-14 pielea arsă de noapte înflorește ghe ișoară printre pietre pregătită de cu seară se culcă sub flăcări si tace lipită de mine nu se deschide mâinile își fac de lucru prin apele zorilor Burgundia

Pag. 39


Emanuel STOICA (Suedia)

Doi păianjeni Fragment din proiectul în lucru , colaborare Emanuel Stoica și Doria Șișu Ploeșteanu

P

“Nici măcar nu ştiu dacă ar trebui să spun atât de multe lucruri despre Albert acum, când cred că am început să îl înţeleg mai bine. Mi se pare un fel de trădare. Nu cred că mulţi oameni ar avea curajul arahnidei. Ori, cel mai probabil, nebunia lui. Rămăsese şomer. Desigur, l-am însoţit la oficiul forţelor de muncă – Arbetsförmedlingen. După înscriere urmase interviul. A lălăit o poveste lungă, fără a uita să menţioneze că în dimineaţa aceea mirosul crenvurştilor de la ghereta din colţ i se păruse diferit. “ Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

lăcerea viciului meu era compromisă . Cu gândul la un pomelnic lung cât un sul de hârtie igienică pe care aș fi înșirat gafele lui Albert, îmi aprinsesem o igară. Alta îi urmase, fără pauză. Aglomera ia de la orele de vârf mă scotea din min i în asemenea momente. Refugiile pentru fumat erau ori ocupate, ori inaccesibile. Mereu, cineva trecea pe lângă tine, trebuia să te ferești. Albert se împopo onase cu un fular alb pe care mă făcuse să plătesc o mie de coroane. Ca să pară și mai interesant, insistase să-i cumpăr un trabuc. Până la salariu… Nu și-l aprinsese. De fapt, detesta fumul. Plănuia să facă împresie cu prilejul întâlnirii. La celelalte preten ii de snob pe care trebuise să i le satisfac, nici nu mai vroiam să mă gândesc. Îmi închisese gura cu una dintre replicile lui : Unii uită să se respecte pe ei înșiși . Eu - nu, recunosc! Existen a mea este o operă de artă ! Îmi cunoștea slăbiciunile. Fir-ai să fii... de păianjen nebun. Doar atât mai reușeam să mormăi printre din i. Las’ că te văd eu pe picioarele tale! Pe toate opt, râdeam în gând. Zâmbetul strâmb îmi trăda sentimentele. Nervos, îmi verificam ceasul de două ori pe minut. În timp ce aprindeam a treia igară, vocea lui îmi zgârie urechile: -Te rog să-mi traduci și mie ce scrie aici. Sim eam prefăcătoria. Ironic, nu pierdea nici măcar o ocazie să îmi întindă nervii la maxim. Agitat, nu văzusem detaliul. În fa a Sta iei Centrale, soclul statuii lui Ericsson fusese împachetat de constructori cu un ambalaj pe care cineva se întreba în locul trecătorilor: ”Varför denna gubbe si er på en låda?”. Reamenajau perimetrul gării. -Ai chef de glume? Nu i-e destul că mă pui în situa ii penibile, dau cu subsemnatul din cauza ta, acum faci și pe prostul. Din locul în care mă aflam, priveam varianta în engleză: "Why this dude is si ing on a box?". Oare ce caut eu, aici, discutând cu acest păianjen care mă ia peste picior ? Uneori aș fi vrut să-i pot arăta un semn de tipul “accesul cu câini interzis” . Desigur, astfel de gânduri îmi treceau prin minte doar în momente de exasperare. Repede, îmi era rușine de micimea în elegerii mele. Insisten a, tenacitatea luptei lui îmi inspirase ceva mai mult decât simpatie, un soi de admira ie. Timpul fusese un avocat bun pentru Albert. Printre talentele lui, ușurin a cu care învă ase limba suedeză la un nivel la care eu doar visam în primele luni de ședere la Stockholm. Cu atât mai mult mă iritau astfel de episoade în care, parcă dorind să mă ironizeze, mă provoca la traducerea unor lucruri simple. Nu cred că mai reușise cineva să mă ridiculizeze în asemenea hal. Mintea îmi poposise într-o zonă gri, agitată, ca înaintea unui examen. Dacă m-ar fi ciupit cineva de nas, să mă trezesc! Mai bine să mă ciupesc singur! Ok, totul e real! Nu reușisem să

Pag. 40


îmi potolesc nervii. Ultima surpriză mi-o oferise în urmă cu aproape o oră. Călătoria noastră cu metroul, spre Central Station, fusese întreruptă pe timpul unui banal control de securitate. În timp ce difuzoarele anun au călătorii despre ce e vorba, Albert scosese tacticos o sticlă de whiskey “J.B.” din care începuse să trăgă vârtos la măsea. Nu observasem stupefac ia celorlal i călători. Cu ochii închiși, aproape adormisem. Timpanele mele ocupate cu “Sofa Surfers”, o melodie străveche, de care nu mă plictisisem din adolescen ă, refuzau zarva. Eram relaxat. Sentimentul că lucrurile se îndreaptă spre o direc ie normală, că voi vedea cum își ia destinul în propriile mâini sau picioare, Dumnezeu știe ce vor fi ele, mă năpădise. Voi avea timp pentru propriile capricii! Mare plăcere, trezirea din acest moment de reverie! Cineva mă trăgea, enervant, de mânecă. Deschid ochii, mormăind câteva înjurături de la ară. Imaginea omului în uniformă îmi catapultă legitima ia de călătorie instantaneu, sub nasul în preajma căruia se încruntau niște dioptrii uriașe. De ce nu o verifică? Vederea periferică mă lămuri. Cu ochelarii pe nas, sticla de băutură într-o mână, un yoyo în cealaltă și “1984” al lui Orwell inut cu al treilea membru, relaxat, Albert tocmai folosea un al patrulea bra ca să întoarcă o filă din romanul lui preferat. Lângă el, doi gardieni inând mâinile pe bastoanele cu electroșocuri. Brusc, în zona portmoneului meu, temperatura devenise insuportabilă. Ei bine, credeam că … bineîn eles că am abonament, mă bâlbâisem, aproape ipând agresiv, refuzând să cred ce vedeam. Căștile îmi săriseră din urechi. Căutam o explica ie. -Am în eles că sunte i tutorele acestei persoane. Ști i, consumul de alcool este interzis în metrou. Vă rugăm să coborâ i, ve i continua călătoria după ce clarificăm lucrurile, mă puse în temă cu situa ia șeful echipei de control. - Desigur! Durase o oră până să în eleagă toată lumea de ce Albert prefera să bea Coca Cola dintr-o sticlă cu etichetă de whiskey. Ne lăsase pe to i cu gura căscată… Așa i-a recomandat doctorul! Aflam noută i… E parte din terapia mea împotriva dependen ei de alcool, se justificase. Explica ia, deși îi lăsase perplecși pe oamenii de ordine, nu mă scutise de o amendă. Numai responsabil de faptele unui păianjen excentric să nu fii ! Data viitoare îi voi controla bagajele! Știu, îmi voi consolida pozi ia de om lipsit de o viziune eliberată de prejudecă i, mă va băga în aceeași oală cu Inchizi ia, cu instrumenOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

tele de constrângere intelectuală aflate la îndemâna dictatorilor celebri… E problema lui. Problema mea este cum să scap de aceste întrebări permanente dar și de sentimentul vinovă iei care mă apasă de fiecare dată când iau măsuri care se îndreaptă împotriva ac iunilor lui. Fac pași în direc ia opusă. Zece - cincisprezece metri între mine și el mă fac să simt mai pu in amenin ătoare imprevizibilele situa ii pe care le creează necontenit. Nu are nici un fel de inhibi ie. Distan a mă ajută, cel pu in aparent, să cred că nu se revarsă și asupra mea, acea imensă cantitate de aten ie publică pe care Albert este capabil să o focalizeze prin simpla lui prezen ă. Trag cu coada ochiului spre ce se întâmplă în urmă. Am avut dreptate! Iată-l, scoate de undeva o cameră foto. Pretinde că îl interesează statuia din fa a gării. Isuse, sper să nu se ca ere pe ea pentru că are nevoie de un unghi mai special pentru poze! Spaima mea se transformă în realitate. Albert dă cu bli ul de două ori peste figura statuii .

Următoarele două secunde îl găsesc jos, lângă soclu, cel mai cuminte păianjen din lume. Am halucina ii. Deja, în ochii mei, bronzul monumentului exprimă emo ii, figura personajului e

Pag. 41


stupefiată. Știam că avionul cu care vin Ion și înso itoarea lui aterizează pe aeroportul din Skavsta la ora 19.00. Pe la 20.30 trebuie să fie în Stockholm, calculasem. Mi se părea o ciudă enie că nu îl așteptam chiar la terminalul pentru autobuze. Naiba știe ce o fi fost în min ile celor doi păianjeni când au stabilit locul întâlnirii în fa ă la Central Station, lângă statuie. Despre păianjenul care venea din Irlanda aflasem cu încântarea nebunului. Aha, nu eram singurul care se confrunta cu astfel de provocări! Să ob ină, domnule, și cetă enie americană, din partea mea, mormăisem ascultând apropourile lui Albert despre posibilitatea ca printr-o ac iune comună cu amicul lui de pe Facebook să ob ină recunoașterea de cetă eni cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Statutul de persoane nonumane nu-i mai satisfăcea. Nici măcar nu știu dacă ar trebui să spun atât de multe lucruri despre Albert acum, când cred că am început să îl în eleg mai bine. Mi se pare un fel de trădare. Nu cred că mul i oameni ar avea curajul arahnidei. Ori, cel mai probabil, nebunia lui. Rămăsese șomer. Desigur, l-am înso it la oficiul for elor de muncă – Arbetsförmedlingen. După înscriere urmase interviul. A lălăit o poveste

lungă, fără a uita să men ioneze că în diminea a aceea mirosul crenvurștilor de la ghereta din col i se păruse diferit. Mă lua somnul... O secundă fatală îmi dădu târcoale. Simultan, urechile mele se sim iră gâdilate într-un mod neplăcut. Vocea lui Albert era de vină : “Snabbaste vagen tilll drommjobbet” ? Cum adică cel mai scurt drum către jobul de vis? La vederea acestui slogan am avut o revela ie. Nu aici se afla ceea ce căutam eu. În primul rând propozi ia se bazează pe un concept pe care nu cred că îl în eleg prea bine, jobul de vis. Nu văd exact de ce ar trebui să visez la situa ia în care ar trebui să fiu angajatul cuiva. Ce resorturi interioare mi-ar determina mintea, în mod natural, să visez așa ceva ? Oare nu sunt capabil să creez ceva din pură plăcere? Experien a îmi spune că în general șefii î i cer să î i subordonezi voin a scopurilor lor economice, evident, scopuri paralele ca șinele de cale ferată cu aspira iile mele… Turuind cu vocea precipitată, ca o precupea ă, păianjenul gesticula haotic. Trei sau - Dumnezeu știe - patru dintre mâinile lui făceau rotocoale și punctau simultan. Func ionarului care asculta îi ajunsese mandibula în zona buricului. Mie îmi intrase o muscă în gură. Jur!

Mihai GANEA Chirurgul (Fragment de roman )

A

m ajuns la Iași în jurul orei nouă. În mașina, pusă la dispozi ie de cătree Livia, fusese frig. Profesorul Teodorovici mă aștepta. Am dat drumul imediat șoferului să se întoarca la Tecuci iar eu, i-am expus profesorului motivele venirii mele aici. Ca deobicei, acesta a priceput totul de la început, lucru care m-a scutit de explica ii suplimentare și stufoase. Era clar. Voi lucra la Clinica de chirurgie cu profesorul Strat trei luni. La sfârșitul stagiului voi avea nevoie de o caracterizare. Voiam o recomandare. O vorbă bună acolo, pentru un regim mai blând, mai lejer. Profesorul era blocat acasă. Era ziua nevestei. Așa am aflat că azi este Sfântul Nicolae. Trebuia să-mi dau seama după zăpada care cădea pe șosea la intrarea în Iași. Dar mai ales după zarva și forfota trecătorilor prin magazine și restaurante. Un ceai cald, câ iva biscui i și niște șuncă de Praga, servite de către profesor, a constituit micul meu dejun. Apoi, am plecat la Clinică. Mersul pe jos m-a inviorat mult. Am găsit și spitalul. Încă de la intrare, o secretară amabilă mi s-a recomandat că este vrănceancă. Apoi, m-a condus la asistenta șefă. O cheamă, domnișoara Viorica și este trecută de 30 de ani. O femeie voinică și energică. Am așteptat în birou două ceasuri încheiate. Profesorul avea program operator. Două guși. Cea de a doua, mergea mai greu. Iată Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 42


și întâlnirea cu profesorul. Amabil și în elegător, m-a trimis la Direc ia Sanitară după o specifica ie pe adresa de la minister către clinica sa. Am rezolvat repede și m-am întors. Între timp, plecase toată lumea acasă. Asistenta șefă, m-a primit ceva mai rece. În final, mi-a promis sprijin în vederea ob inerii unui dulap în vestiar. Veșnica problemă a noilor veni i într-o clinică. Am plecat acasă la Hotel Traian. Aici în sala albă, am servit prânzul. Dar, înainte de asta, am trecut pe la Editura Junimea. Aici am o carte de versuri la doamna Doina Florea. Doina, este ardeleancă și o scriitoare de talent. M-a condus la director. Domnul Andy Anrdieș. Trebuie să dau explica ii despre implicarea unor factori de securitate la Tecuci care au împiedecat desfășurarea unei întruniri la mine acasă cu cei din conducerea editurii. Livia îmi spusese că a fost chemată la securitate de către tovarășul maior Măgdălinoiu și i sa recomandat să nu găzduim o întrunire acasă la noi cu cei de la ”Junimea”. Sper că am fost convingător. Apoi, am vorbit mult cu Doina după care, m-a condus la domnul Cu itaru, redactorul șef al editurii. Domnul Virgil Cu itaru, este la cu ite cu directorul editurii și nu prea vorbește cu nimeni despre asta. A fost la Tecuci și a stat la mine două zile. Mi-a promis că-mi publică un volum de proză dar nu l-am crezut. Prea mă lăuda, prea ma flata iar eu, m-am sim it stingherit, jignit chiar. Cum mă poate crede cineva așa de prost ? I-am dat totuși darurile ce i se cuveneau. In fond, cine nu-i corupt astăzi ? Ciudate vremuri. Am luat flori și am mers la Costache Pricop și so ia lui, poeta Mariana Codru . El este redactor la Convorbiri Literare iar ea, secretar literar la Teatrul Na ional. Oameni ciuda i, oameni complexa i. Nu mi-au deschis. Unul din ei, era sigur acasă. Cred că era Costache. Era seară. Am mers la cinematograf. Rula ”Păsările” . Păsările lui Hitschook. La ieșire, am văzut pe cladirea hotelului puzderie de ciori. Exact ca în film. Așteptau parcă să atace. M-am vârât în pat și am adoemit imediat. Era 6 decembrie 1989. A doua zi, m-am trezit la ora 6,3o. Camera mea face parte dintr-un apartament cu patru camere. Baia este, deci, comuna iar vecinii, pasageri de o zi. În tranzit. Ieri, am vorbit cu șeful hotelului pentru o cameră separată și cu un oarecare confort asigurat. Promisiuni. Toată lumea așteaptă ciubuc. Eu, fără mașină. Sunt ca mort. Nu am cu ce să car de acasă nimic. Azi o să iau legătura cu Dan Munteanu, prieten de a lui Ulici, pentru mașina pe care o am de scos de la Magazin. Am fost devreme la Clinică. M-am echipat Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

și am intrat în sala de lectură. Aici se ine raportul de gardă. Am evitat să mă așez undeva. Nu se știe al cui este locul, iar prima impresie contează foarte mult. Au venit to i. Și profesorul. M-a prezentat colectivului clinicii. Căutam să-i intuiesc pe cei mai importan i. Conferen iarul, șeful de lucrări, medicii primari, asiten ii universitari, medicii secundari, stagiarii și al ii. Din cauza nepromovărilor, demult neefectuate, toată lumea, este din punc de vedere scriptic, cu o treaptă mai jos. Profesorul, este de fapt conferen iar. Conferen iarul, este sef de lucrări și, așa mai departe. Nu l-am văzut pe profesorul Lazăr. Este pensionat și nu mai lucrează. Am observat că este nedorit, bârfit chiar. Asta m-a bucurat mult. Nimeni nu știe că eu, datorită acestui om sunt aici. Că am creiat această conjunctură datorită situa iei acestuia, pentru a realiza o victorie pe propiul sau teren. Mi-am propus să vorbesc cât mai pu in. Totuși am greșit. Se discuta despre lucrările știin ifice ale clinicii, comunicate, publicate, tipărite. Am re inut că erau doar câteva pe acest an. Și eu, care am deja trei lucrării, nu m-am putut ab ine să nu amintesc de ele. Ba am mai amintit și despre lucrarea mea despre evaluarea bolnavilor chirurgicali prin neurometrie computerizata. Am reu it să stârnesc curiozitate dar și interes pentru cercetarea mea. Iată că, m-au invita poimâine să prezint lucrarea. Va trebui să merg la Tecuci după manuscris, diapozitive și aparate. Ce chestie. Nu am reușit nimic cu dulapul. A trebuit să mă schimb în biroul asistentei șefe. Am vizitat clinica. Cele două nivele și blocurile operatorii. Clădirea este veche, saloanele mari. Mi-au plăcut sălile de opera ii și sec ia de terapie intensivă. M-am agă at de profesor ca o umbră. L-am urmărit când pansează. Ciudat mod de a pansa. Mult, foarte mult material de pansat și vată, foarte multă vată. Iar peste toate, aleze. Câmpuri bine strânse cu șireturi semănând cu niște corsete. Profesorul era amabil. Imi explica ca unui coleg, ca unui specialist. Acest lucru m-a bucurat. Chirurgii, sunt din cale afară de vanitoși. Trebuie să recunosc că și eu sunt. Dar cu bun sim . Respect ierahia, mai ales când aceasta este realizată pe criteriul valorii profesionale. In sala trei, opera doctorul Veisa. Cu un secundar. Operau o gușe. Am stat cu ei toată opera ia. Mi-a plăcut. Sincer mi-a placut opera ia. Mai pu in cea de a doua. O hernie inghvinală la o tânără de 16 ani. Sec ionarea ligamentului rotund, nu mi s-a părut chiar oportună. Am plecat spre sălile de la etaj. Doctorul Chifan, opera un rect. Lucrează bine. Ajutorul său deasemenea. Cred că sunt o

Pag. 43


echipă. În sala doi, se făcea o vagotomie cu hemigastrotomie. Tocmai se închidea tranșa anterioară. Operatorul mi-a plăcut. Aerisit, bine pregătit, cu o gândire clinica de profunzime și orientat în actualitate. Era ajutat de o femeie. Am aflat că este secundară cu postul la Focșani Femeia era din Firiza. Consăteancă, cum s-ar zice. Nu mi-a plăcut deloc. Am spus și o repet, chirurgia nu este pentru femei. Chirurg cu menstrua e ? Nu merge. Este împotriva firii. Excep ie ? Da ! Admit, dar nu a se face o regulă. A da acces liber spre aceată misiune, pentru că în chirurgie vorbim nu de o profesie ci de o misiune, este o eroare iar eroarea poate naște, la rândul ei, alte erori. Despre acest lucru se poate vorbi mult dar nu aici. Abia la ora 15 am ajuns la hotel. Aceeași camera, aceleași condi ii. Telefonul nu merge. Este frig iar hrana necorespunzătoare. Am ieșit în oraș.Am cumpărat de la librăria ”Junimea” doua căr i de matematică. M-am întâlnit cu Mariana Codru . Era schimbată și bolnavă. Căuta să scape

de mine. Arăta mizerabil iar scuzele sale, întregul său comportament, erau deasemeni, mizerabile. Am plecat repede de acolo. Deodată, în fa a mea a apărut Cătălina, fina mea și a Liviei, fica scriitorului Sergiu Adam, studentă în anul VI la facultatea de medicină.Am întrebat-o unde este so ul iar ea, mi-a răspuns că este singură. Atunci, am invitat-o la o Pizza și ne-am plimbat prin Iași o bucată bună Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

de vreme. Este o fată frumoasă și blândă. Păcat că suferă de diabet zaharat insulino-dependent complicat cu o retinopatie diabetică secundară. I-am dat adresa mea și am invitat-o să mă mai caute împreună cu șo ul ei. Ora 18,oo ! Contravizita. O manieră ciudată de tipic universitar. O discu ie despre tablouri, în deschidere apoi s-au discutat filmele radiologice. Profesorul, a văzut, apoi, salon cu salon, bolnav cu bolnav, toată clinica. În mod special, mi-a prezentat to i bolnavii punând accent pe cazurile deosebite. Am re inut câteva cazuri interesanta cum ar fi, o anastomoză spleno-renală, un neoplasm de colon drept, și fistule multiple pancreatice cu localizare retroperitoneală, secundare probabil unui proces necrotic acut. S-a făcut programul pentru mâine și echipele operatorii. Doctorul Veisa mi-a atras aten ia că trebuie să mă deplasez la Tecuci după materialul ce-l voi prezenta. Am vorbit cu Livia. Bineîn eles, a dormit cu Liviu în ciuda recomandărilor mele că în absen a mea să nu doarmă cu copilul. Are 14 ani și nu se cade. Vești proaste cu mașina. Individul, vrea cincizeci de mii lei ciubuc. Mari escroci sunt litera ii noștrii . Trebuie să ai tupeu să ceri atâta unui intelectual, unui confrate. Ce golan. Trebuie să găsesc un om cinstit pentru această afacere. I-am amintit telefonic Liviei. Apoi, am cinat ca vai de mine. Sunt obosit și este ora 23,oo. Citesc pu in și mă culc. Inposibil. Hotelul este plin de străini. Ruși, polonezi, naiba știe. Fac scandal, chefuiesc. Afară, s-a dezlăn uit un vânt teribil care pătrunde până în cameră prin crăpăturile ferestrei. 8 decembrie 1989. Am ajuns la clinică în ultimul moment. După raport, am plecat în oraș pentru a aranja cu cazare. Se pare că voi părăsi acest hotel. Am încercat la ”Continental” Aici, șef este o femeie. Cu femeile este mai ușor să te în elegi. Știu ce vor și au vedere în perspectivă. De mâine, imi aduc aici lucrurile. L-am căutat pe dr. Neam u de la cercetare știin ifică IMF, catedra de fiziologie. Nu-i de găsit. La el, am lucrarea pentru referat. Sa făcut ora 13 și am plecat la gară. Vreme frumoasă, parcă nu ar fi iarnă. În accelerat, m-am întâlnit cu Fredy. Un coleg care face secundariat pentru boli interne. So ia lui, Mona, tot medic, a rămas în Germania Federală. S-a dus să-și trateze o boală la ochi și acolo a rămas. A scris șefei policlinicii, tovarășei doctor sanepidist Diaciuc că din cauza sa a părăsit ara și a mafio ilor sanitari comuniști. Fredy, a rămas cu doi copilași aici. Vrea să meargă și el. Eu l-am avertizat că trebuie să-și termine secundariatul mai întâi. Am ajuns la Tecuci. Aici nu e nimeni. Fac focurile în camere și o

Pag. 44


aștept pe Livia. E seară. E seară și ne strângem to i acasă. Cinăm și ne culcăm devreme. La ora trei trebuie să mă trezesc. Un func ionar de la Livia merge la Iași. Are doi copii studen i acolo. Le duce de mâncare. Îmi strâng și eu lucrurile, aparatele, lucrarea. Am noroc. Adorm repede. 9 decembrie 1989. Am ajuns la clinică la timp. Am luat lucrarea de la hotel. După raportul de gardă, am fost anun at că la ora 10,3o voi sus ine lucrarea. Profesorul s-a interesat despre subiectul acesteia. I-am explicat pe scurt ideia și opinia mea asupra fenomenului intitulat ”Momentul Magellan al medicinei”. Criza modelului molecular de interpretare a fenomenului biologic. Părea curios. Secretara, avea emo ii pentru mine. Eu deasemenea. Doream un aspectomat. Mi s-a adus unul defect. Am renun at. Era ora zece și a început să se adune lumea. Erau studen ii anului patru. Apoi, au apărut stagiarii, secundarii și în sfârșit, conferen iarul, profesorul și secretara. Aceasta din urmă a cerut permisiunea să asiste. Imi ura succes. Mi-a spus că ine foarte mult la mine și că, to i ceilal i sunt niște ticăloși. Nu în eleg de ce. Apoi, am început expunerea. Am uitat de toate și m-am concentrat pe text. Citem, vorbeam liber, selectam căutând să comprim monografia mea în circa 2030 minute de expunere pe care o doream convingătoare. Am sim it că le stârneam curiozitate. Pentru chirurgi, obișnui i cu aspectul descriptiv al fenomenului patologic, diagnosticul și tratamentul prin energie, incita și stârnea în acelaș timp mai ales că, deși inspirată din metodologia și conceptele tradi ionale orientale, problemele erau expus în manieră occidentală iar motiva ia conform principiului modelului molecular pe care, m-am ferit să-l critic ci doar să-l completez cu o nouă viitoare presupusă rutină de diagnostic și terapie. In final, profesorul a discutat despre chestiunea termodinamicii și radia iilor electromagnetice la nivellul celular iar eu am în eles că nu era străin de această problemă și m-am bucurat. Chiar și conferen iarul era interesat. Spre marea mea uimire, mi s-a cerut o demonstra ie. Am acceptat cu plăcere. Un student s-a oferit ca subiect. Am efectuat măsurătorile energetice și am făcut bilan ul neurometric. Era normal. Avuse în iarna precedentă o confirmare pentru ulcer duodenal. I-am explicat că, la ora actuală nu sunt elemente care să pledeze pentru modificări în sfera energetică a stomacului sau, în cel mai bun caz, sunt compensate. În timpul expunerii, a apărut profesorul Teodorovici care mă căutase la hotel. A vorbit cu profesorul Strat. Desigur, m-a laudat. Secretara era foarte fericită. I-am sărutat mâna. La hotel, mă aștepta domnul Popescu, Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

un coleg de-al Liviei. Domnul Popescu era cu copii. Studen i anul doi. Gemeni. Un băiat și o fată. Mi-a comunicat că îi duce la Bacău iar de acolo, pe fată o duce la Moinești. Mi-a surâs ideia unui voiaj atât de lung cu mașina. Am intrat în restaurant. Am mâncat o ”pizza” proastă și o prăjitură. Am lăsat 20 litri de benzină șefei hotelului. Așa se fac afacerile. Peste o jumătate de oră plecam. Ieșeam din Iași spre Târgul Frumos.. Era cald, era soare, eram mul umit. La Trei Iazuri, am găsit pește proaspăt prăjit cu mămăligu ă și mujdei de usturoi. Am mâncat bine și apoi ne-am continuat drumul. La Bacău am oprit doar să debarcăm băiatul. La Moinești, fata. Fata era fâșnea ă, nu mi s-a părut proastă. Băiatului, iam promis că o să-l învă să cânte la chitară. Se întunecase și uite așa am ajuns la Tecuci în jurul orei 18. Livia cu Bebe și cu Liviu erau acasă. Urma o seară în familie. Este momentul cel mai drag mie. Sunt obosit. După telejurnal voi adormi imediat. 10 decembrie 1989. Este duminecă. Stau acasă cu copii și Livia. Au ieșit și băie ii mei din cazarmă, Bebe și Robi. Robi, s-a dus la Barcea la Mihaela. Mi-a cerut 200 lei iar eu, i-am dat. Imi era reușine că nu am putut să-i dau mai mult. Imi era rușine că sunt așa de sărac ca medic chirurg la aproape 50 de ani și cu toate titlurile profesionale la zi, cu toată valorea mea. Asta este ! Ziua a trecut repede. Băie ii sau întors la unitate seara. Eu am încercat să dorm pentrucă la ora 03,1o, am tren spre Iași. Se pare că nu pot achizi iona o mașină nouă.. A fost frig în tren. La hotel mi sa dat camera 204. Acceptabilă. La ora 7.3o eram la clinică.

Pag. 45


Valery OIĹžTEANU (SUA)

Digressions at a concert It was quiet and rainy that Shabbat night Ruth and I searching for St Joseph’s church Carnations and crosses for Jesus Live jazz for the congregants Winds of the drums, rhythms of the piano Breezes of the French horns and saxophones Fallen angels frozen in a fresco The nude turns the pages of the piano-player Cascading saints, owing cardinals, levitating pope A lonely tuba with a giant stopper “Five movementsâ€? by David Taylor Two steps back, one sideways left One sideways right, two steps in front Bass trombone dances in his hands Jumping from one music stand to the next Clouds stand still as the voice breathes poetry A giant insect is trapped in his trombone Fried brains, smoked spoken music Trombone vibrations stuck in a giant ashtray Incense burning for the spirits of St Joseph’s church Awakened by the music of David Taylor.

Memorial for Mefisto While The Living Theater’s ceiling was vibrating With Ira’s immortal words, over-repeated Judith Melina stepped up to the mike A ention “no one is going to die tonight!� Hidden meaning of the hidden meaning Ira playing “the ghost in the machine� Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

The MeďŹ sto that haunted his own memorial The movies, the sounds of his Mylar chamber photos, All acting-up, as if Ira’s maleďŹ c giggles inhabited them Of all places at The Living Theater Who’s founder the late Julian Beck A genius poet, playwright, actor, artist Ironically portrayed the Poltergeist in the movies A chorus of poets conducted by Butch Morris A simultaneous dada poem by Iraconda His spirit smells like hashish in the bathroom Hundreds of followers, groupies, and friends Full house, spilled wine, hashed crowds in the basement A table full of “give awayâ€? and memento mori Bu ons with Ira’s picture looking like a rabbi, Swiss homage obit on B&W newsprint “Crystal for Bob Kaufmanâ€? bursting with colors A DVD of Ira at interviewed home, November ‘98 The rest dissipated‌ Jordan calls it: â€?a dissolute lifeâ€? Self-indulgent, self-reective, self-debauched Lived barely on socialized medical neglect Died of poverty and disgust a la Francoise Villon Unrecognized, forgo en and unpublished Maybe you don’t want to know or hear, America God forbid, that your heroes are poor, druggies or crazy That Immortality road is li ered with dead poets We love dead artists, praising them posthumously After a life dedicated to art and radical action Farewell to “ Ira’s archiveâ€? at the Beinecke library! SanctiďŹ ed at Yale University, immortality promised!

Without you, Leo! Imploding humanity in a Ka aesque banal existence, Bleeding unforge able existential narrative Where the movies come alive, than die suddenly Where Marilyn Monroe sings her sultry poetry Where ďŹ lm-maďŹ a meets the star-makers A shy brainiak poet has passed away quietly A four dimensional life folded, in a very hurry Lost forever in the shadows in the immortality alley, How can I watch a new ick without inching? Empty responses, empty feelings of loss Bizarre dancers hanging with soldiers and sailors We all had a laugh, but it suddenly stopped Something is not right, “mon amie fatigueâ€? Mon Amie Fatigue, is it worth living without yourself We are still lost in Purgatory searching for the exit Is there a way to the Nirvana for the geniuses? The world tilted, under the weight of assumption Tempus fugit, litera scripta manet in memoriam A life of an exceptional spirit traded for coupons, Mon Amie Fatigue no more dangerous critique Only unfulďŹ lled possibilities of short dreams To travel with Fundoianu to Buenos Aires Bohemian destiny, aristocratic smile Mon amie fatique, just pleasant remembrances Surrealist glasses with tears on them Alone but not lonely, unbroken Romanian soul.

Pag. 46


Adrian BOTEZ

Incantaţia cosmică a unui iniţiat: N. N. NEGULESCU Avem în fa ă poemele unui ini iat, N.N. NEGULESCU. Un transmodernist ini iat. Sunt două volume („LACRIMI DE DIAMANT” – cu o Prefa ă de Florea Miu - Forma Cuvintelor - și „OCHIUL DE FOC” – cu o dublă Prefa ă: una de Harion Vorone eanul – Calea Regală, precum și una de Petre Ciobanu: Metafizica triunghiului originar). Ambele volume sunt împăr ite în cinci sec iuni: I-„LACRIMI DE DIAMANT”: 1-„Piramida ontică”; 2-„Crucea Sephirotică”; 3-„Pendulul percu iei opalice”; 4-„Cupola cu haikaiuri”; 5-„Domnia Logosului”. II-„OCHIUL DE FOC”: 1-„Omul gnostic”; 2-„Roua Hierogliptică”; 3-„Întruparea Luminilor”; 4-„Misterele Verbului”; 5-„Fântâna Panomphee”. Se vede clar, cel pu in, prin intermediul primului volum, „LACRIMI DE DIAMANT” - că Poetul N.N. Negulescu ine „mor iș” la cifra cinci, în sec ionarea pe care și-o propune: partea a V-a, a primului volum, nu con ine decât două poeme (fa ă de celelalte patru păr i din volum: 16, 11, 33 – respectiv, 9 „haikaiuri”). Dar...TREBUIA să se iște, și a cincea „sec iune”, căci era nevoie de binecuvântarea Cifrei Sacre!!! Și orice ini iat are toată dreptatea de partea sa, în ce privește grija și respectul (dus până la adora ia pythagoreică!), fa ă de cifra 5: la ebraicii vechi, spre exemplu, Cifra 5 era echivalentă cu Litera HÉ - „Numărul CINCI al Literelor și 15 al Căilor – Hieroglifa Marelui Hierofant, Quinta Eternă – Numărul Știin ei Binelui și Răului; Litera Femeii și a Religiei; Pentagrama Angelică și Diabolică” (cf. Eliphas Lévy, Chei majore și Pantaclul lui Solomon) – este, deci, CIFRA SUPREMĂ A CUNOAȘTERII REGAL-COSMICE, CIFRĂ A CONTRASTELOR DEMIURGICE SUPREME ȘI A NUN ILOR COGNITIVE SUPREME! Este „semn al unirii, număr nup ial” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt – Dic ionar de simboluri, vol. I) – dar și număr al Centrului! - deci, al Armoniei și Echilibrului! „Cinci este și simbolul Omului (având bra ele desfăcute, acesta pare dispus în 5 păr i sub formă de cruce)” – cf. idem. În hinduism, „reprezintă conjunc ia dintre 2 (număr feminin) și 3 (număr masculin) – este, deci, Principiul Vital” – iar în buddhism și creștinism, este simbolul sintezei și al Treptelor Iluminării-Revela iei (cele 4 principii elementare cruciforme sunt „cimentate”-unificate și semantizate, întru eternitatea Învierii, de către Hristos-CENTRUL!). ...Din punctul de vedere al con inutului, însă, opinia noastră este că titlurile (atât ale sec iunilor, cât și ale poemelor!) sunt de-a dreptul futile: avem de-a face cu o incanta ie/VIBRA IE CONTINUU-DEMIURGICĂ (PARASHABDA brahmanică!), așa cum numai în templele buddhiste am mai putea auzi, atunci când „Marii Hierofan i” invocă, identifică, și reprezintă/actualizează eternul AUM/Omul Divin. ...Cum se definește Poetul, prin N.N. Negulescu? Ca fiind CĂUTĂTORUL TĂCERII MISTICE – adică, ucenicul Supremei Aflări:

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

“Să nu uităm şi ce spun V.Lovinescu şi R.Guénon, în cărţile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul GRAAL...pe care Iosif din Arimateea l-a purtat, întâi, prin “Ţara EVALAC” (probabil, M a r a m u r e ş u l V A L A H I L O R CTITORI!...datorită lor, a apărut Ţara lui V E N U S / ” C E A V E R D E ” / S F Â N TA VINERI/PARASCHEVA/ MOLDOVA!), după care l-a dus în Irlanda/Ţaracea-VERDE, se pare… oricum, la druizii din “Ţara Bretaniei”

“ Pag. 47


„Eu caut în mine/tăcându-mi roza tăcerii” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9). „Roza”, în creștinismul esotetic medievalo-alchimic, este Hristos-Lumina Lumii. Roza/Trandafirul/Tradafillos este hieratica Floare cu 1.000 de Petale...! Numai prin sim irea efectivă, a Verbului Demiurgic, se pot stabili, și pentru om („precum în cer, așa și pre pământ” – sau, în Tabula Smaradina: „Ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus, și ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos”), „Marile Ierarhii” și „Marii Ierarhi”, care conduc la starea de SFERĂ platoniciană a Re-Armonizării Cosmosului („Din măre ia sferelor/ vine duhul asupra limbilor:/<<în>> – zice;/<<în-spre>> – zice;/fluturii monahi ies din gânduri” – cf. Din măre ia sferelor, p. 14; „în” este SPLEDOAREA MEDITATIV-EXTATICĂ, iar „în-spre” este DINAMISMUL LOGOSULUI – FLUTURII fiind simbolul Dublului Zalmoxis-HRISTOS: Om târâtor care, prin metamorfotica crisalidă, devine DUMNEZEU MÂNTUITOR/ILUMINATOR DE ȘANSE DEMIURGICE!)!) , întru SPLEDOAREA SUPREMĂ și VEȘNICĂ (întâi cea al Fiin ei Proprii, și, prin aceasta, ulterior, Re-armonizarea Crea iei Divine – viziunea aceasta există atât în creștinismul isihast, cât și în ocultismul astrologic, alchimic sau al Kabalei!) : „Și-n vibra iile/Marii Ierahii/îmi devin sferă a sunetului,/îmi devin sferă a culorilor,/îmi devin temelie/a puterii începutirilor/din substan a opalică/a Spiritului Zohar” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9). OPALUL are semnifica ii mistico-mentale: are rolul de a ajuta individual să-și descopere/reveleze ADEVĂRATUL EU, “stimulând originalitatea și creativitatea” (cf. www.semipretioase.ro). ZOHARUL este, de fapt: Sepher ha-Zohar (Cartea splendorii"), care a fost publicată, în 1290, de evreul spaniol Moise ben Semtov de Leon. Încă din veacul al XII-lea (Languedoc), Kabala (cea mai veche tradi ie - caldeeană, egipteană și ebraică, în egală măsură!) era considerată Izvor de Energii Cosmice. Circula ia energiei prin Sistemul Solar este reprezentată prin Arborele Sephiroth, la care face apel (metaphoric, evident!) N.N. Negulescu: “Pe măsură ce For a Vie ii se manifestă, ea exprimă noi calită i precise. Pornind din punctul superior Kether (Coroana), printr-o traiectorie în zig-zag, ea exprimă, în ordine, Hokmah (În elepciunea). Binah (În elegerea), Hesed (Mila), Gheburah (Severitatea), Tifereth (Frumuse ea), Ne ach (Victoria), Hod (Gloria), Yesod (Funda ia) și, în final, Malkuth (Împără ia), care este a zecea Emana ie. Între limbajul și simbolistica planetară din astrologie, pe de o parte, și Arborele Vie ii, pe de alta, Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

există o coresponden ă strânsă. Primele trei Emana ii se numesc Triada Superioară. Începând cu a treia Emana ie, găsim coresponden a cu planetele sistemului solar, cunoscute în antichitate și caracteristicile asociate acestora în astrologie: Binah - SaturnTimpul, scleroza, bătrâne ea, uscâciunea, răsplata actelor fiecărei fiin e. Hesed - Jupiter-Măre ia și strălucirea, guvernarea, justi ia, succesul social, banul, prosperitatea materială, burghezia. Gheburah - Marte-Lupta, războiul, violen a, for a. Tifereth - Soare-Via a, dragostea altruistă, sănatatea, aristocra ia. Ne ach - Venus-Emo ia, sentimentalitatea, plăcerea, atrac ia erotică, artele. Hod - Mercur-Cunoașterea, inteligen a, energia mentală, căr ile, școala, comunicarea, adaptabilitatea. Yesod - Luna-Inconștientul, nașterea, căminul, femeia ca mamă, mul imea, democra ia. Malkuth Pământul-Manifestarea cea mai densă și cumulul tuturor calită ilor enumerate mai sus. Și mai știm că: Cabala împarte omul în trei păr i fundamentale: 1.Nefes - corpul eteric sau principiul vie ii, ce stă la baza corpului fizic și al existen ei concrete. Nefes este for a care contribuie la construirea trupului. Cabala ne spune că nefes se introduce în sămân a bărbatului când se unește cu so ia sa. După ce omul, duhul, a părăsit lumea terestră, nefes înconjoară mormântul său; 2.Ruah - suflu, via a, sufletul format din corpul dorin elor și mentalul concret, este un mediator între nefes i nesamah. Ruah nu este atât de sensibil la influen ele lumii exterioare ca și nefes și cuprinde personalitatea sau ego-ul. Plutind între activ și pasiv, între interior și exterior, ruah reprezintă legătura dintre spirit și materie, unind în om lumea internă cu cea externă; 3.Nesamah - arborele vie ii" - este spiritul ce cuprinde voin a, inteligen a și memoria. Este în legătură cu Divinitatea, astfel că ruah și nefes ajung la Sursa divină, prin nesamah. Pătrunzând în nesamah, Divinitatea le dă via ă lui ruah și nefes. Nefes și nesamah sunt esen e diferite - ca uleiul și apa - între care nu poate exista o conexiune directă. Din acest motiv, este nevoie de un mediator, de ruah, care le unește. Nefes, ruah și nesamah nu sunt complet distincte și separate, ci se interferează, asemenea culorilor spectrului, care, deși sunt successive, se topesc una în alta. După moartea biologică, nefes, ruah și nesamah se separă de trup și se înal ă, fiecare în sfera de unde a venit” – cf. www.opal-astre.ro. „Până la blânda chemare/a efluviului TIFERET,/împodobite de planete/merg pe urmele însângerate/ale lui Iosif din Arimateea/să umplu

Pag. 48


drumul cu plânset,/suflete sihastre” („sihastru” sinonimul Ini ierii) – cf. Trecerea Eului, p. 34.

retrase în rugăciune/ strălucirea smaraldului ceresc” (cf. Culegătorii de seri, p. 12).

...Din aceste izvoare pur spirituale, pline de Otrava Regală a Adevărului Ultim, se trage și domnia

SMARALDUL :”(…) este piatra luminii verzi, ceea ce îi conferă atât o semnifica ie esoterică, cât și putere regeneratoare. (…)Chezășie a fertilită ii(…). Pentru alchimiști, era piatra lui Hermes, crainic al zeilor și Mare Psihopomp. (…) Are proprietatea de a străpunge cele mai întunecate tenebre(...). Din fruntea lui Lucifer s-a desprins, în timpul căderii acestuia, un smarald (...). Piatră a cunoașterii secrete(...). Era piatra clarviziunii, precum și a rodniciei și nemuririi. La Roma, era atribuită lui Venus, iar în India conferea nemurirea” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, idem). Să nu uităm și ce spun V.Lovinescu și R.Guénon, în căr ile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul GRAAL...pe care Iosif din Arimateea l-a purtat, întâi, prin “ ara EVALAC” (probabil, Maramureșul VALAHILOR CTITORI!...datorită lor, a apărut ara lui VENUS/”CEA VERDE”/SFÂNTA VINERI/PARASCHEVA/MOLDOVA!), după care l-a dus în Irlanda/ ara-cea-VERDE, se pare… oricum, la druizii din “ ara Bretaniei” (probabil, partea ei scufundată, azi…: OCULTATĂ SACRU!) – Regatul Regelui Arthur!

(aparent, oximoronică!) a Poetului: „imperiul bogatei sărăcii/întemeindu-mi domnia” (cf. Imperiul Bogatei Sărăcii” – p. 10) – o domnie a „dezmărginirii”, prin „îmblânzirea” (FĂPTUIREA cognitivontologică, îngânare/dublare demiurgică!) a Focului Sacru al Duhului: „eu îmblânzesc focul/zidit de îngeri/din fiin a lumii/care se dezmărginește” (cf. Îmblânzirea Focului, p. 11) – dezmărginire, sinergică, a Fiin ei Umano-Divine și Lumii! ...”Smaraldul” (cf. Seniorii Smaraldului: „Din nouă vremi/din nouă fulgere/din nouă împără ii/seniorii smaraldului/mă caută/pe o corabie zburătoare/în ploaia de aur/a amurgului” – adică, în Via a GLORIOASĂ, de Dincolo de Ierarhiile Cerului, oricând amurgitoare!) este un alt simbol para-biblic și ocult, care este utilizat, pentru lucrarea sa alchimică, de N.N. Negulescu: „Au cele esute/pe văi Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

...Oricum, cunoșterea duce la hierogamia celest-solemnă, trans-temporală, deci trans-istorică/trans-terestră, re-întregitoare/re-structuratoare ANDROGINIC-ARMONICĂ: „da i-mi sunetul liniștii unice/întru limpedea solemnitate/a nuntirii astrale” (cf. idem, p. 13). ...Din „pânza cărnii” crisalidice (adusă sub semnul Eros-ul hesiodic - „cel dinainte de to i zeii”: „Sunt născut înainte/de vremea care se năștea” – cf. Nașterea dintâi, p. 17), se produce Revela ia Logosului Demiurgic, a Crucii Învietoare de Cosmos și a Răscrucii Noilor Lumi-Căi Nebănuite decât de Poet și Demiurg (alter-ego-ul mistic al Poetului) : „Așa, încântător de nevăzut,/la capătul strigătului/pierzi locul omului” (omul pierdut este cel Înviat, Re-Găsit în Eternitatea/Anastasias); „Doamne,/este primăvara biblică!/și embrionii îngerilor/luminoși/îmi vor sălășlui inima” (cf. Primăvara biblică, p. 23); zeită ile sunt „îmbrăcate în lotușii” infinirii Luminii (cf. Semn prorocit, p. 31);

Pag. 49


până la ICONARUL VEȘNICIEI PARASHABDEI/SUNTETUL ORIGINAR-DEMIURGIC („Eu, creatul eu/ivit prin fii omenești,/mă vedeam înăl at/pe aripa sunetului/de iconarul veșniciei” – cfPe Aripa Sunetului, p. 37) și la Mumele Logos-ului: „O, Doamne,/privesc și ascult/apropierile, înrudirile, / familiilor de limbi/care se trăiesc,/ care se ridică/din rădăcini originare” – cf. Familii de limbi, p. 73). Astfel, prin Ini ierea în Arborele Sephirotic al Fiin ei Cosmice, se produce Re-Sfin irea, întru ORFEUL Re-Armonizator al Stării Paradisiace a Făpturii Lui, a Logos-ului, Re-Încoronarea Logosului-CUVÂNT DEMIURGIC: „În strălucirea/cântului tău / arbore sephirotic,/limba mi se împodobește/cu ambrozia/ slăvi ilor crăișori” (cf. Împodobirea Limbii – p. 79 – „crăișorii” erau Regii Mistici ai Neamului Românesc, neîncorona i de oameni, dar cu aureole de la Logos-ul Dumnzeiesc!); se produce Originalizarea „Zilei Înalte” A Facerii prin Cuvânt A Lumii (YOD este Slovă și Semn al Lui Dumnezeu!): „De atâta armonie/la nordul (n.n.: NORDUL este Capul Lui Hristos, Iluminarea/Învierea Duhului!) poemului/îngenunche oceanele” (...) IOD strălucește/peste întinderea strălucirii,/arborele Universului” (cf. Zi înaltă, p. 87); Tatăl Logos s-a stârnit, și ini iatul cade (cu trupul) în extaz – dar cu Duhul își ia zborul, alertant, dintre noi (cei „din Cercul Strâmt”!): „Tată LOGOS - /Domn al Lumilor, Domn al INIMII/vie ilor arzătoare/din inimi/zbor Visul Tău/din interiorul Cercului,/zbor măre ia/întreitei recunoașteri,/zbor ashramul/gravat/de cele șapte raze,/zbor Taborul,/cu aripile Vărsătorului” (cf. Tată Logos, p. 88). *** ...Vizibil influen at de proiec iile masonice asupra lumii, volumul din 2008, „Ochiul de foc”, nu aduce, din punct de vedere al eficien ei incantatorii, nimic nou (adică, are MAXIMĂ eficien a, precum cel din urmă!) – ceea ce, evident, nu este echivalent, în niciun caz, cu sterilitatea semantică! Dimpotrivă, semantica se dezvoltă maiestuos, întrun ritm perfect al Armoniei Sferice. Doar că, ceea ce, în volumul Lacrima de diamant, era învăluit în surdine, aici, în volumul Ochiul de foc, explodează într-o apoteoză steiner-iană! Avem, la pagina 110, enumerarea tuturor perioadelor de evolu ie spirituală a Pământului: 1-perioada polară; 2-perioada hiperboreeană; 3-perioada lemuriană; 4-perioada atlanteană (și postatlanteană), sugerându-se, ulterior, și „cele 7 rase” și cele „Șapte Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Epoci de Cultură” – cf. Rudolf Steiner - Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, 1996, p. 200 (India veche, Persia veche, egipto-chaldeană, greco-latină, actuală, Filadelfia, Laodiceea...). „Ies din nașterea Galactică/visat de Geniile Ierarhiilor/și cobor în nadirul materiei/fostelor trupuri/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Hyperboreean/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Atlanteean/Îmi caut flacăra splendorii/Sufletului Arian (...) Se fac curcubeie/și urcă, urcă/un munte etherat/de Aura Lui Dumnezeu/Ce ne e nouă?/întreb via a înaripată/Ea deschide zâmbetul/polului austral/Mișcă cheile/vechilor Sfere/și întinde rădăcinile/dimine ii căzute în genunchi” (cf. Via a Înaripată, p. 110). De ce cade „diminea a” - „în genunchi”? Pentru că Starea Gloriei Spirituale Finale se numește „Locul cu PATRU RĂSĂRITURI” – și este, evident, starea de Iluminare Spirituală superioară oricărei încercări de imaginare, din partea noastră, aici, pe acest Pământ prăpădit și tot mai amurgit, cu lumina tot mai îngenuncheată, chiar din „rădăcină”...!!! Însăși Lumina Originii se închină...SUPREMEI ORIGINI, HRISTOS-LUMINA LUMII/IZVORULUI LUMII/LUMINII! ...Din păcate, din acest poem evocând sferele evolutive ale spiritului terestru, lipsește „carnea”, sim irea autentică, din primul volum. Totul, în poemul citat (par ial) mai sus (Via ă Înaripată), pare o înșiruire, iar nu o trăire. O consemnare de „jurnal de bord”, febrilă și rapidă, iar nu reproducerea (imposibilă, spun mul i!) unui/unei...EKSTASIS! ...Peste tot, în întreg volumul, sunt, totuși, metafore splendide, iconografice sau icono-dinamice („O pădure de umeri /caută-n vadul visului/urma Omului”- p. 16, „Lyra-flutura” – p. 31, „fărâmiturile cuvântului” – p. 31, „alergau pe cărările/cerbilor/speriate sub/sinusoida șarpelui” -, p. 36, „îi dau drumul/cântecului crucii/prin furtuna poemului” – p. 44, „eonii filigrana i” – p. 119 etc. ) - dar care nu pot sugera...”ceva mai înalt decât înaltul”! În plus, e mai pu in evidentă Calea spre Lumină, tocmai din pricina Be iei de Lumină, năucitoare! Un singur poem convinge, nu prin Lumină (NIMIC nu ar mai convinge, prin Lumină, după Ini ierea din Lacrima de Diamant!) – ci, tocmai, prin durerea re-găsită, re-luată, re-trăită... – poemul Descul i (p. 131): „Fratele meu Sufletul/umblă descul !/Și mă întreb/în Biserica nașterii: pe ce mai

Pag. 50


călcăm, Doamne?/că, uite, am venit/să ascult tăcerea,/cu tot Cerul în mine” – p. 131. Da, este consemnată, clar, criza celui care conștientizează că a ajuns la CAPĂT – indiferent unde ar fi capătul acesta – în cer ori pe pământ...Cine nu mai „calcă”(măsurând, ritmic, Pământul, cu limitele Inimii sale!), este silit la...”plutirea eternă”, adică, la condi ia non-terestră, acordă/anti-cordă!

existen ă, căzuse sub domina ie demonică. Proba cea mai evidentă a acestei situa ii constă în faptul că Templierii foloseau ac uni de MAGIE NEAGRĂ” (cf. Vasile Lovinescu, Mitul Sfâșiat, cap. Blestemul Templierilor din Donjonul din Chinon,

Chiar nu știm a răspunde la întrebarea: oare, după Iluminarea Supremă, Dionysiacă (din aceste două ultime două volume), Ini iatul N.N. Negulescu n-ar trebui, oare, să nu mai scrie despre Gloria Armonică, o vreme...”și-nc-o vreme”...?! ...Apoi, într-un târziu, ca și cum ar fi uitat de ele/volumele cele două, ar trebui să schimbe registrul poetic...Poate. Criza din poemul de mai sus (Descul i) ne face să credem că Ini iatul întru Cer va avea o șansă, precum Kesarion Breb, al lui Sadoveanu: după Cer – Pământul, Mlaștina Augusteonului, poate... ...VISUL, mai curând: da, o re-scriere, în cheie personală, a viziunii romantice – este o solidă speran ă de „pipăire (penibilă, dar teribil de UMANĂ!) a Dumnezeului”, în manieră argheziană! ...Nu ne lasă inima să părăsim aceste poeme „cu cheile sferelor” într-însele, înainte de a sublinia o posibilă afinitate templieră, a Ini iatului N. N. Negulescu: „(...) cormoranul âșnește /prin etherul privirilor/chemat la Învierea/Literei Chinonului” (cf. Poemul luminos, p. 68). În ciuda titlului, poemul nu evocă DELOC lumina, ci blestemul fruntașilor TEMPLIERILOR (primul închis – JACQUES DE MOLAY!), închiși, de Filip cel Frumos (cu complicitatea papei Clement al Vlea!), în donjonul castelului de la Chinon! „Litera (de pe pere ii castelului) Chinonului” este, în fapt, o lucrare satanică! „Ordinul Templierilor era un organism viu, în deplina stăpânire a depozitului său tradi ional, și atunci ei (n.n.: TEMPLIERII) au socotit crima (n.n.: regelui și a papei) într-atât de mare, încât au cerut răzbunare pentru criminali și pentru posteritatea lor. Ei nu și-au dat seama că ordinul, fiind la sfârșitul ciclului lor de Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Institutul European, 1993, p. 105). ...Așa se face că, pe 21 ianuarie 1793, când a căzut capul nevinovat al regelui Ludovic al XVI-lea, din mul ime a apărut un așa-zis „călugăr”, care, luând sânge din gâtul tăiat al bietului rege, i-a „botezat” pe to i cei prezen i la hidoasa execu ie-asasinat, „Au nom du Jacques!”/„În numele lui Jacques”... ...Adică, al demonizatului JACQUES DE MOLAY...ars pe rug cu „tovarășii” săi cei demoniza i, dimpreună, „în ziua de <<13 martie 1313>>, iar nu pe 18 martie 1314” - cf. www.osmth.ro, Marele Priorat al României, Obedien a Regulară de Porto, art. La ce dată s-a produs supliciul lui Molay?, de Cav.CRISTIAN TIBERIU POPESCU, Comandantul Comanderiei nr. 1 „Dimitrie Cantemir” !

Pag. 51


Luminiţa SCOTNOTIS (Germania)

până cȃnd s-a trezit pe genele ude ale dimine ii ce nu-și mai alerga timpul plecându-și ochii îl vreau pe bunicul rodului meu cȃnd își curge dreptatea prin spinii coroanei să însemnăm pe fila destinului un ocean de cuvinte la ospă ul luminii sa ne-mbră ișăm patetic cu drumul pașilor ce vor să vină până sub cel de-al șaptelea soare poetesa nu moare se teleportează peste încă o via ă în spaima din sfera jertfirii dezgolindu-și formele cezara ideilor trece în metamorfoză prin curcubeu nu a i văzut ploile cum o trag spre cer

Ancora Poetesa nu moare îl vreau pe tata pe tata plămânilor mei și pe mama îndoielilor mele și pe ea o vreau dar și pe fratele meu cel de sânge albastru să strigăm în cor trufie ie cel care-ai lovit în starea de gra ie a poetesei târându-i universul prin catacombe și care i-ai vărsat cerneala veșniciei peste limbile iadului poetesa nu moare a mai fost ucisă o mie de zboruri i-au fost aruncate ideile pe ape în schimbul unui loc cu o treapta mai sus decât palma ei de cer lasând invidia să trecă sarea ochilor ei a fost purtată de valuri mistice peste tot universul în toate cele văzute și nevăzute știute și neștiute

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Sssst! Fă liniște în nebunia mea! Încerc să respir halucina ii obsesive... Vreau să rup firul legat de nevinovă iile mele, apoi să reconstruiesc pe fiecare urmă albă un soi de univers, undeva, sub mine, pentru fiara rănită în cap, ca ecoul urletului ei. Fac ordine în lumea centrală cu ochii-n tavan. Mă po i ferici cu îndoielile tale! Să mă desprind de trup, să dau liniște întunericului, înainte ca fiara să moară... Reperul meu e înăl are... Nu pot umple golul dintre spa ii c-o singură bătaie de gând și mă preling îndurare prin gaura neagră sau mai limpede ...prin scorbura groasă secătuită de orice mișcare. Sssst! Vreau liniște în nebunia mea, s-o pot asculta înainte ca rana să doară.

Pag. 52


La cina otrăvirii mele N-am reușit să mă desprind de mugurii vine ii... Mi-aș fi dorit să fi putut atinge măcar cu un deget “Roata Olarului” și n-ar mai fi existat sub tâmplele mele suicidul. N-aș fi sosit la acest ospă ... la cina otrăvirii mele, în acest spa iu alarmant, la această trudă torturantă. Mi-e frică de această apocaliptică furtună. Mă tem că-mi va lăsa în lacrimi ărână. Mă caut, mă privesc și mă-ndoiesc că aș mai putea respira goana împletirilor de idei. Mă tem că mă vor învălui ce urile dense. Iar lumina destinului meu se va retrage-n adâncurile infernale și mă va topi absurditatea. Am să fac plecăciuni până sub pielea Ursului, pentru un strop de vis imaculat. Și ce rămâne? Ce rămâne de zis, când un nume altoit râvnește până și la ultima picătură de gând abraziv!? Am depus câinilor o cerere, pentru o bucată de pâine uscată, sosind la masa lor. Și mi-e frig până-n suspinul somnului așteptând să-mi duc zorii sub conștiin a mea împlinită căci doar un ucigaș de iluzii mă mai poate salva. Nu se va aștepta la o presupusă reverie și nu va ști că o mișcare necontrolată îl va scoate din min i și-am să-i cunosc neliniștea. I-am mai privit sub ochi, pentru ultima oară. Am sim it cum se deschide Iadul, mi-a trecut securea mor ii pe sub tălpi, iar aripile mi s-au împietrit de uimire. Se învârt de-atunci, prin deșertăciunea ro ilor de foc si zbaterea lor împarte căldură.

Adevăra ii filozofi nu sunt criminali. Ei nasc idei și nu ucid speran e... ele mor ultimele!

Egoul iubirii Sub freamătul vântului ascult ploaia, iar ecoul vocii tale-mi fuge. Se pierde... Birjarul Drumului mi-l desprinde de cer și mi-l trage prin cercurile rătăcirii. Într-un petec de lume, sub timpanele mele își are popasul, dar văd cum îl pierd ca pe un colaps în miezul depărtării. Și iar străbat tunete, fulgere și ploi. Mă agă de limba ce-mi dezleagă sunetul iubirii și “te iubesc-ul” tău mi te pictează în inimă, în minte.

Văd culorile ce-adulmecă nisipul speran ei, când tunetele îmi readuc până în cenușă ecoul vocii tale. Îmi plânge roșul buzelor peste cuvinte și dorul de tine mă prăvale rănită, în cea mai dureroasă liniște. Adorm sub pași- i grei de ceară cu ochii pe dos... Un vis... Un alt ego se prelinge peste coastele arcuite ale nop ii. Te lasă, cu fulgerul iubirii, să-mi despici zorii. Nu-mi e îndeajuns o ploaie de vară, să te ating, să te ascult.

Nu mă mai tem. Am atins cu tâmplele “Roata Olarului” și m-am găsit... și mă privesc... și mă respir. Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 53


George PETROVAI

Despre Kafka Ĺ&#x;i kafkianism (Inten iuni monograďŹ ce) 1.A doua scrisoare către tata

“Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simĹŁuri nu ar fi decât umbre sau cĂłpii degradate ale Ideilor Ĺ&#x;i nu ar avea realitate decât ĂŽn măsura ĂŽn care participă la Idei. ĂŽntrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit ĂŽn mult mai mare măsură să Ĺ&#x;tie decât să aibă (din fericire pentru omenire ĂŽncă mai există asemenea visători de mare preĹŁ Ĺ&#x;i ĂŽn zilele noastre), Platon a decretat că Ĺ&#x;tiinĹŁa adevărată nu poate avea alt obiect decât Ideile Ĺ&#x;i că lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).“ Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Dragă tată, ĂŽ i trimit Č™i aceasta a doua scrisoare, deČ™i nu sper să- i parvină, aČ™a cum de altminteri nu i-a parvenit nici prima. Cu toate astea in să ďŹ e cât mai bine ĂŽntocmită, căci ea se vrea mărturisirea mea sinceră ĂŽn legătură cu raporturile statornicite ĂŽntre noi din copilărie Č™i până ĂŽn clipa de fa ă. Să nu- i ďŹ e cu supărare, dar amintirile mele din cea mai fragedă pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfăcut de sine, care cu regularitate ĂŽČ™i pendula rigorismul ĂŽntre o severitate suportabilă Č™i un autoritarism de factură tiranică. Cu siguran ă că nu- i mai aminteČ™ti multe dintre acele scene educative, care pe mine de ďŹ ecare dată mă marcau ĂŽn chip dureros: când strigai la mine Č™i mă certai, când ĂŽmi interziceai cu truďŹ e să te contrazic, ori când ĂŽ i ĂŽnďŹ geai săge ile sarcasmului tău răutăcios ĂŽn sensibilitatea mea de copil. AČ™a că, dragă tată, dacă lăsăm la o parte inuen ele exercitate de via ă asupra mea, ĂŽn fond eu nu sunt decât produsul educa iei tale. E drept, un surprinzător produs Ă rebours, dacă avem ĂŽn vedere faptul că tu vroiai să faci din mine un adevărat Ka a – voinic, ĂŽndrăzne Č™i răzbătător, adică asemeni ie, pe când ďŹ rea mea de LĂśwy, ďŹ re moČ™tenită de la mama, mă ĂŽmpingea irezistibil spre studiu, cugetare Č™i visare. Č˜i astfel, sub pecetea grea a personalită ii tale, eu m-am transformat tot mai mult ĂŽntr-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prăpastia dintre noi, dintre năzuin ele tale legate de mine Č™i realitatea oglindită ĂŽn bicisnica mea persoană. ĂŽnsă cu toate excesele tale ce mă băgau ĂŽn sperie i, ďŹ i convins că te iubeam Č™i că-mi regretam amarnic acele ĂŽncăpă ânări Č™i nereuČ™ite care ie- i provocau frecvente accese de furie. După cum sunt convins că Č™i tu mă iubeai, dar – ca Č™i cum te-ai ďŹ jenat de ĂŽnsÄƒČ™i posibilitatea exprimării tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii Č™i duioČ™iei paterne, Č™i care ĂŽn inima mea ĂŽnfricoČ™ată deveniseră inseparabile de ďŹ in a ta puternică: uneori strigăte Č™i amenin ări, alteori reproČ™uri Č™i insulte. ĂŽn schimb nu sunt atât de convins că ĂŽn ceea ce te priveČ™te ai regretat vreodată metodele aspre de educa ie cu care invariabil mă reduceai la tăcere... ĂŽn poďŹ da raporturilor stranii dintre noi, care Č™i-au avut partea lor de contribu ie la ulterioara mea ĂŽnsingurare, nu aČ™ ďŹ admis ĂŽn ruptul capului ca cineva din afara familiei să- i judece arogan a Č™i metodele traumatizante utilizate. Dimpotrivă, mă ungea la inimă când auzeam că eČ™ti lăudat pentru ĂŽndemânarea Č™i perseveren a dovedite ĂŽn afaceri, iar ĂŽn raporturile cu colegii de Č™coală sunt convins că n-aČ™ ďŹ ezitat nici o clipă să- i apăr onoarea, atunci când ar ďŹ fost cazul, chiar cu pre ul sângelui meu. Din fericire pentru mine Č™i pu intica mea voinicie, niciodată nu s-a atins acest punct de criză ĂŽn discu iile dintre noi...

Pag. 54


Într-un asemenea mediu prea pu in propice unei dezvoltări normale, foarte de timpuriu mi-am pus problema binelui și răului, îndeosebi atunci când tu nu aveai nici o părere într-o anumită chestiune, dar cu toate astea părerile celorlal i în respectiva chestiune erau după tine profund eronate, și când furios pe această jenantă sterilitate în materie de idei, te porneai să-i înjuri de-a valma pe to i. După ani și ani am început să in un Jurnal, în care – rememorând acele vremuri tulburi din copilărie și adolescen ă, iată ce notez în legătură cu binele și răul:

Există un rău absolut? Întreaga existen ă umană, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iu eală în jurul axului principal constituit din bine și rău. Genesa biblică ne asigură că prima pereche umană și-a pierdut pentru totdeauna liniștea edenică a-nceputului omogen și neprihănit, după ce prin gura șarpelui corupător a aflat că-i stă în putere să influen eze destinul urmașilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opozi ii dintre bine și rău. Și astfel, odată cu acel nenorocit de măr furat, a demarat istoria divertismentului și a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre... Se subîn elege că după ce-au pierdut dreptul de moștenire asupra Edenului, nici oamenii nau stat cu mâinile în sân. Că ce și-au zis sărmanii de ei? Împotriva sentin ei divine nu putem face recurs (Cur ile de Apel încă nu-și intraseră în pită), capul șarpelui primordial nici vorbă să-l strivim sub bocancii infanteriștilor ori sub șenilele carelor de luptă, atâta timp cât fandositul de el zboară mai ceva ca gândul, așa că nu ne rămâne decât să ne răfuim cu el în plan conceptual, unde la o adică putem oricând să-i demonstrăm că nu există. Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adăpostul preferat al răului, de unde acesta conduce lumea și unde până în clipa de fa ă nu se simte serios amenin at nici de fumul de tămâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor... Și iac-așa, încă din zorii cugetării sale, omul s-a străduit să elaboreze teorii cât mai subtile și mai convingătoare despre bine și rău. Lucrurile au mers târâș-grăpiș până în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de răspicat: Adevărata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau “frumosul în sine”), esen e suprasensibile care sunt dominate și pătrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natură divină! Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin sim uri nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor și nu ar avea realitate decât în măsura în care participă la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare măsură să știe decât să aibă (din fericire pentru omenire încă mai există asemenea visători de mare pre și în zilele noastre), Platon a decretat că știin a adevărată nu poate avea alt obiect decât Ideile și că lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa). (N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinării dintre bine și frumos este o splendidă împlinire a acestei aspira ii platoniciene.) Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul și surprinzătorul filosof David ni se dezvăluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distinc ia operată de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Căci spunea David: “Iar binele este mai de pre ca adevărul, ca fiind mai universal”. Dar – fapt valabil și pentru filosofia platoniciană – există un miraculos raport intrinsec între farmecul și influen a exercitată de marile crea ii ale omenirii: Chiar dacă autoritatea exercitată de ele asupra spiritualită ii și în elepciunii universale cunoaște perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influen a poten ială nu scade, ci dimpotrivă sporește, gra ie farmecului lor inalterabil. * Și atunci, noi ce de azi, ce trebuie să în elegem prin bine, după ce atâtea min i luminate s-au străduit să descojească no iunea și s-o desfacă în bucă i ca pe o portocală și după ce avem știre (cunoașterea ar fi după același Platon o reamintire) că întreaga istorie umană se prezintă ca o nesfârșită listă a frământărilor și suferin elor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine și rău, ciocniri din care răul de regulă iese biruitor, dacă ar fi să ne gândim doar la uriașele cohorte ale celor căzu i în războaie ori ale celor secera i de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâ ia și atâ ia semeni de-ai noștri sunt înghi i i cu fulgi cu tot de Molohul ambi iei și trufiei, respectiv de cel al urii și cruzimii?! E clar, prin bine trebuie să în elegem nu doar o speran ă și o aspira ie mereu perfectibilă în urcușul anevoios al omului înspre Binele suprem. Căci binele este o valoare cu caracter istoric, care diferă de la o epocă la alta, de la o categorie socială la alta, de la om la om. Aflăm, astfel, că mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, și mai presus

Pag. 55


de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Pentru că un asemenea bine presupune unitatea fondului și a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârșirea continuă (ca de pildă renun area la anumite plăceri), cu conștiin a binelui – forma subiectivă adecvată. Ori forma conștientă a binelui necesită o serie întreagă de procese intelective, volitive și afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) și alegere, scopul moral, inten ia morală, mijloacele morale adecvate, judecă ile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzătoare a manifestărilor exterioare, prin care se exprimă elementele conștiin ei morale, căci binele moral este func ia socialului. În ceea ce privește răul, văzut ca func ie a antisocialului, deosebim un rău biologic (boală, suferin ă), de un rău datorat cataclismelor naturale și mai ales de un rău moral, care de regulă se identifică cu egoismul și individualismul. De precizat că răul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza apari ia răului moral în via a oamenilor (unii criminali caută ca prin atrocită ile comise să-și răzbune suferin ele și frustrările îndurate în copilărie), după cum un rău social și moral poate fi în același timp un bine individual, cel pu in la nivel sensibil (hedonic sau utilitar). Două concluzii se desprind din această scurtă expunere asupra răului: 1)Asemenea binelui, răul este no iunea polară ce apar ine moralei, prin urmare orice greșeală este un rău, întrucât greșeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic; 2)Relativitatea celor două no iuni polare, știut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele și răul se transformă deseori în contrariul lor. Astfel, în societă ile antice, nimeni nu vedea vreo contradic ie între a fi civilizat și a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot așa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a- i lichida fizic adversarii politici și în a arde pe rug ereticii și vrăjitoarele. * Iar acum, după aceste precizări, ce putem spune: Există sau nu există un rău absolut? Deși suntem înclina i să-i acceptăm fiin area și prezen a neîncetată în noi și în afara noastră sub numele de Satana, corect este să presupunem că acest neobosit inspirator al răului nu întruchipează nici pe deOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

parte absolutul. A crede despre diavol că este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin, despre care știm că este mai dinainte de to i vecii și că toate El le-a făcut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârșitul văzutelor și nevăzutelor Îi sunt ulterioare și subordonate. A crede despre rău că este absolut, se cheamă a-l ridica pe aceeași treaptă de măre ie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemna i să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credin ei și al logicii noastre umane. De altminteri, Biblia ne dă asigurări că răul nu poate fi absolut prin aceea că el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numărate) și nici atotputernic (n-a îndrăznit să se atingă de Iov fără acordul adevăratului Creator). Ori e de la sine în eles că nu se poate vorbi de absolut fără atributele eternită ii și atotputerniciei... La fel de neîn elept ar fi să se creadă că binele și răul coexistă în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul sim și un filosof de gabaritul lui Platon ne încredin ează că Binele este un principiu suprem de natură divină. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin și Thomas d’Aquino au văzut în rău un parazit ontologic al binelui, un ceva fără

Durer esen ă atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezintă un bine, iar putregaiul ceva rău. Dar când putregaiul cotropește tot copacul, nu mai rămâne nimic. Să mai subliniem că răul absolut este inacceptabil și din următorul motiv, de unde - de altminteri - decurge putin a de îngenunchere a păcatului și de întoarcere a păcătosului: Oricine să-

Pag. 56


vârșește o abatere de la normele de convie uire socială, implicit un păcat, de fapt urmărește ca în acest mod să-și adjudece un bine personal! Poate că de aceea în creștinism, cu certitudine că în toate marile religii, nu există păcătoși incurabili și deșeuri biosociale. Sub coaja răului zace întotdeauna binele poten ial, care prin voin ă, căin ă și perseveren ă ajunge să triumfe acolo și atunci când este cu adevărat dorit. Putem spune, așadar, că scopul final al oricărui rău uman îl constituie ob inerea binelui (personal, de familie, de clan), numai că este greșită – sau, mă rog, taxată ca atare – calea pe care cel în cauză o apucă în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisă pentru însușirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normală, adică cea urmată de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului și în conformitate cu actele normative ale fiecărui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convie uirii umane pașnice. Însă no iunile de normal și normalitate necesită ele însele o cercetare atentă, atâta vreme cât

Liviu PENDEFUNDA

legile morale generale, la fel ca cele cetă enești, devin inoperante în cazul atâtor învârti i cu ifose și preten ii de oameni onorabili, care se văd la un moment dat în vârful piramidei sociale, după ce au pus umărul la răsturnarea ei valorică și la apoi la o penibilă încercare de reașezare a ei cu vârful în jos. Asta da normalitate... Revenind la firul epistolei noastre după acest intermezzo, fac următoarele precizări: a)Cu toate că întreaga ta via ă te-ai dovedit un bun și pios evreu, totuși coreligionarii noștri nau scăpat de înjurăturile tale; b)A fost o perioadă din via a mea când mam considerat ateu și socialist. Apoi o altă perioadă când am citit nu doar cu entuziasm, ci și consistent din Spinoza, Darwin și Nie sche. Iată de ce actuala perioadă, în care mă simt irezistibil atras de știin ă (în mod deosebit de teoria relativită ii) și de problemele iudaismului, nu face decât să-mi întărească convingerea cum că fundamentele moralei sunt aceleași în toate timpurile și pentru to i oamenii, fie ei evrei sau neevrei.

Crucea întrandafirată Și dacă pe valea în care cresc umbrele mor ii spre muntele invizibil al magilor pășesc, e doar ca’n anul nop ilor întunecate să simt din alb în roșu trandafirul și’n suflet pur să’l primenesc. Altarul for elor oculte ce din adâncuri îl aduc pe bra ele-unei cruci între petale m’ar atrage și harul meu, lumină de a fi, sus în cuvinte neștiute și nerostite m’ar răstigni umile și sărace. Un infinit vibrând caleidoscop de pietre sparte e’n ochiul Lui arzând prin negre stele și planete, un infinit e darul ce călătorul îl accede dăruind imagini răsturnate, învă ături alchimice secrete. Reîntoaceri succesive de suflet pe pământ – acestea’s ce’n mine râd și plâng când știu că sunt o rază de neuitare și de vânt în univers hălăduind o minte cu un scop și-o cruce strălucitoare, trează. Căci nu’i odihnă’n mine să împlinesc o artă și nici răgaz în labirint. Aș crede un fragment de soartă în centrul înfloririi luminii’n care eu mă simt, eu însumi, un simbol și-o cruce întrandafirată.

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 57


Atilla RACZ(Irlanda)

detaliile îmi scapă uneori uit ceva esen ial chia dacă-n fiecare diminea ă te privesc cum te îmbraci în cuvinte și nu mai ești cea sfioasă între noi Amelie așază nop ile petrecute pe genunchi o floare de mirt

noaptea ca o prostituată

somnambulul de pe dame street(2)

cât de blând ne-a acoperit noaptea cura i ca într-o iarnă-n veșminte de doliu și cât de ușor ne apasă cât de tandru de aceea în negru Amelie în negru ești pură cum triste ea smulsă cu ochii din lună sunt dulceag Amelie dar zău că nu-mi pasă da pândesc prăbușirea dimine ii pe stradă în spărturi pete întunecate visele înghi ite de praf iubirile tăinuite mă gândesc mă gândesc Amelie cum noaptea ne amintește că suntem din noapte rodi i și noaptea ne spală de veșnicia-n care locuim ay cât de mult cât de mult ne îmbătrânește lumina da Amelie mirosul tău de trestie umple amintirea acum pândesc prăbușirea dimine ii pe străzi voi rămâne-n mine uneori te desenez pe fereastră cu aburii gurii Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

noaptea asta în care î i scriu este ca o prostituată îmi ia sufletul și se spală cu el plătesc și nu mă lasă să o ating mă mângâie și nu mă lasă să o ating îmi trece prin nervii întinși și nu mă lasă și așa mai departe oricum via a e scurtă mă clatin îmi vine să mă sprijin de părul ei despletit prin fereastră călăul mă privește atent uneori zâmbește atingerile se plătesc bătrâne nu uita nu uita niciodată actorii trebuiesc plăti i ei ne înva ă noapte de noapte cum să iubim scump și în văzul lumii este scris clar de regizor acest film este pentru părin i copiii se miră și mă întreabă smeri i la ce dumnezeu te chinui cum dumnezeu nu vezi poezia moare pe dumnezeul meu moare pe limbă cum po i să o traduci ei vorbesc în engleză pentru ei nu exist eu cel care îmblânzesc cuvinte eu cel care mă rog cu ele sunt misoginul care visează locuiesc într-o mansardă cu un animal ce-mi zgârie pupilele interiorul nu mai găsesc nimic din spa iul în care am locuit cu însingurarea uneori stau așa ca un bou și mă privesc omul ăsta din mine ce aluna mea vrea ce mai vrea trebuie să-i adăugăm pământului șolduri de fotomodel să-i îmbrăcăm fundul într-o rochie vaporoasă să-i punem picioare să-i atârnăm sâni

Pag. 58


să-l facem femeie la dracu altfel cum să-l iubim sufletele tulbură liniștea i-am zis ei dar ea este goală de tot și nu mă privește mi-am amintit că noaptea jumătatea mea noaptea jumătatea mea noaptea mă lasă în voia mor ii să dansez cu noaptea jumătate a mea jumătate noaptea îmi las gândurile să rătăcească și eu plec dracului să mă îmbăt să mă atârn de întâmplări să mă lovesc de destin da sensibilitatea din mine trebuie înjunghiată despicarea iubirii în clipele triste nu te mai caut mă scriu apăsat pe valuri între clipe în mersul pe ape despletite cum înecatul adăugându-se pietrei rostogolite pe sub ochi încercănate vapoare ce uri imaginare mâinile din spuma-ncol ită de maluri

sub calcâie de fecioare te caut închipuind primăvara actorii întrupând iubirea un fel de a spune ești atât de frumoasă încât sunt disperat hai să plutim pe faleza împurpurată de alge sticloase ca un copil ivit din înmiresmare în singurătatea nop ii te privesc pâna când voi învă a formele sânilor cu gura coapsele cu atingerea pleoapelor via a ca înlăcrimata curgere a spaimelor a neîn eleselor dureri izvorâte din carne în clipele triste nu te mai caut încerc singurătatea știu în orele triste voi urma înserarea mă voi scrie apăsat pe valuri între clipe iar uitarea va fi cel mai frumos gând al iubirii

clișeul ca mâzga obiceiul de a uita pelicula capătul ei întunecat

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 59


Ovidiu PECICAN

Ac asă La început, când se întorcea acasă îl întâmpinau și mama, și tata. Iar când pleca undeva, amândoi îi făceau semn de pe balcon. De la o vreme, de deasupra lui a început să se mai vadă numai mâna mamei, petrecându-l la venire, ca la dus. Și pe urmă, nimic. Balconul gol își mișca umbrela în bătaia unui vânticel domol. Se gândea acum că a ieși din apartamentul familiei lui sau a se întoarce în el nu era mare lucru. Ceea ce devenise imposibil era să vină acasă.

Acordul

“Punctul este cercul care nu se vede și care, proiectat în spa iul Q, se comportă ca o sferă a cărei transparen ă rămâne inaccesibilă sim urilor, deși se lasă dedusă logic și reconstituită simbolic, cu compasul și instrumentul de scris. Procedând invers din punct de vedere logic, sfera transparentă din spa iul Q devine prin revenire în lumea accesibilă sim urilor și inteligen ei omenești neantrenate un punct. Omul este una dintre por ile prin care punctul trece în spa iul Q și devine o sferă transparentă, după cum și sfera aceea își pierde transparen a și consisten a la traversarea individului uman, redevenind punct. “ Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

- Ei, tată, uite că a venit și vremea să stăm unul în fa a celuilalt. Și pentru motive pe care nu văd de ce i le-aș spune, am decis să te dezmoștenesc. Așa îi spuse fiul bătrânului cu spinarea apăsată de o gâlmă care îl făcea să arate și trist, și hazliu. - Lasă, fiule, că în privin a asta nu se poate face nimic. La urma urmei, cum să procedezi altfel?, îngăimă hidosul. - Ei, vezi? Iar cădem de acord. Și te mai miri, poate, de ce între noi nu mai poate exista nimic…

Tierra detrata Publicitatea te convingea, trebuia să o vizitezi. Nu era nicio minciună. Pe platourile suspendate deasupra prăpăstiilor se născuseră în durata rezistentă a timpului așezări răpitoare, cu aer intens și nori străbătând palatele ușor aplecate peste hăuri dintr-o cameră într-alta. Ajungeai acolo doar cu ajutorul curselor câtorva companii aeriene, împins de vânt. Nu se putea ateriza, fiind platouri înguste. Iar pe fundul văilor întunecate se plimbau numai spiritele celor mor i. M-am pregătit să sar cu parașuta, conștient că dacă ratam platoul desemnat, nu foarte întins, aș fi coborât dincolo de lumină. Contam pe vântul de primăvară. Dar cine ar fi putut spune dacă aveam să reușesc sau nu? Decizia luată era hotărâtoare nu pentru că aș fi putut dispărea pe vecie, ci dimpotrivă, fiindcă s-ar fi putut să îi întâlnesc pe singurii străini de la care mai așteptam ceva bun. Mi-am făcut deci curaj și… am sărit. Iar urmele mele au dispărut, încât nu m-am mai găsit niciodată.

Iepuraşul Într-un an Iepurașul a bătut la ușa mea. N-am idee cum mă gă-

Pag. 60


sise. Era enorm, cât casa sau poate cât China. - Ce naiba vrei? – l-am întrebat precaut. - Sufletul tău – m-a fixat el cu ochișori enormi, fosforescen i. - N-am așa ceva – i-am zis fără întârziere. – Du-te la al ii… - Și dacă rezultă că ai ce să- i fac? - Du-te la al ii – i-am repetat.

Balada lui Helmuth - Helmuth, du-te după zahăr. Vreau să fac o prăjitură bună, bună pentru tine. - Mamă, renun la dulciuri, numai nu mă trimite după zahăr. Acolo așteaptă la cozi infinite oameni puși pe rele, pe care nimic nu-i mai trimite acasă. Chiar dacă ob in zahărul dorit, în loc să plece cu el în triumf, către casele lor, se mai așează o dată la coadă. Nu mă trimite, mamă, promit că dacă mă cru i, renun la postul de vizitator al Labirintului, pentru care m-ai mustrat neîncetat. Fii bună, nu mă trimite! - Te temi degeaba, Helly. Într-una din zile colesterolul exploziv tot te va răpune. Așa mor cei din neamul nostru, dar să știi că este o onoare. Să mori de colesterol înseamnă să scapi de șișul celor de la fisc, să te dedai la grăsimi și dulce uri îndestul, să ratezi accidentele de mașină sau decapitarea cu prilejul ritmicelor măceluri populare. - Nu-i nimic, mamă, numai nu mă trimite după zahăr. - Nu știu ce are copilul acesta și nici pe cine seamănă, zău. Care o fi motivul pentru care refuză să se comporte ca și ceilal i?!...

tat în spa iul Q, se comportă ca o sferă a cărei transparen ă rămâne inaccesibilă sim urilor, deși se lasă dedusă logic și reconstituită simbolic, cu compasul și instrumentul de scris. Procedând invers din punct de vedere logic, sfera transparentă din spa iul Q devine prin revenire în lumea accesibilă sim urilor și inteligen ei omenești neantrenate un punct. Omul este una dintre por ile prin care punctul trece în spa iul Q și devine o sferă transparentă, după cum și sfera aceea își pierde transparen a și consisten a la traversarea individului uman, redevenind punct.

inutul acela... … Era un inut greu de cucerit, chiar dacă numeroase armate îl anexaseră, de-a lungul ultimelor trei-patru mii de ani. Fuseseră pe acolo blurii, trecuseră fatușii și helcominonii, după aceea mai

Când crimele Se adună una câte una…

Peste tot cărămizi, cărămizi. Nu mai prea vezi omizi. Oricâtă adăstare, oricâtă căutare, totul a devenit infatuare. Mai la urmă cobor. Nu am nici un spor. E rost de noapte în toate. Cocoșul a adormit pe spate. Acoperișurile arată destul de bine. Stai lângă mine, dar n-am vești de la tine. Mi-e rușine.

Adversus cartesius. Tratat de filosofie Punctul este cercul care nu se vede și care, proiecOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

multe sute de ani păruseră invincibili cei care, din unirea triburilor bambarice, făcuseră un prim imperiu de lut… Iar apoi se înșiruiseră atlan ii, atalan ii, drusilii, pelasgii, colarii, hamino ii și mul i, mul i al ii… Unii de o culoare, al ii de alta; unii călare, al ii în vehicule grele de luptă; unii îngândura i și miloși, preocupa i să mulgă mult și bine pentru tezaurele lor ce încăpeau pe câteva ro i, al ii sălbatici, interesa i numai să numere creierele întinse la soare și sfârâind ale noilor lor supuși incomozi…

Pag. 61


Locuitorii inutului nu se împotriviseră niciodată în așa fel încât cucerirea locului să poată fi împiedicată. Mureau, supravie uiau, luptau și sufereau ca oricare al ii. Și cu toate astea, după câteva mii de ani în care, amesteca i cu cuceritorii, împrumutând de la al ii și dându-le altora elemente de cultură și credin ă, știin ă și artă, erau, cine știe cum, tot ei înșiși. Nu mai știa de-acum nimeni despre bluri și atlan i, despre fatuși și helcominoni, nici despre pelasgi ori bambariaci și colari… Ei, în schimb, se păstrau tot ei, cu o identitate discretă, dar deplin afirmată.

Poveste arhetipală Era odată cineva. Și o ducea cum putea. Bine. Adică rău. Deci excelent, fiindcă așa îi fusese dat și se putea. Deodată s-a petrecut ceva. Și a venit de undeva încă cineva. Deci acum erau Cineva și Altcineva, dacă nu cumva Cineva devenise Altcineva (ori invers). Drept pentru care brusc era… altcum. Se intra întro devenire accelerată. Ea inea de preajmă și de protagonist. Și lua forma tensiunii, combustiei, confruntării. Apoi a sublimării și iubirii. A împăcării și saltului. În rest nu se petrecea nimic, iar ochiul liber nu deslușea întotdeauna vreo schimbare. Numai soarele răsărea, luna strălucea sferic, iar curbura cerului se popula cu nori și se depopula de ei, schimbnd după un capriciu repetabil nuan ele de culoare pe care o anume limbă vorbită de siluetele bipede numite „oameni” o cheamă „albastru”.

Burundi

Când au început să sosească antropologii, spre a le studia felul de a fi, lucrurile au început cumva să se limpezească. În rândurile popula iei lor, fiecare ins avea – în chip neașteptat – cunoștin e destul de precise despre ultimele o sută, o sută cincizeci de genera ii dinainte. Era, de aceea, și greu să le scrii istoria altfel decât punând cap la cap ce spunea fiecare despre to i cei dinainte. Câ iva exper i în studierea trecutului sau apucat de treabă… Dar a fost suficient să avanseze pe firul evocărilor dintr-un sat de câmpie ca să în eleagă că aici istoria se pulveriza în istorii, în înrudiri și încuscriri, în amintiri banale și prodigioase, pierzându-și marile falduri. Nu aveau istorie, dar aveau, în schimb, memorie cât pentru întreaga omenire de după ultimul Potop… Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

În prima căsu ă stătea o familie, iar copilul celor doi părin i spunea zi după zi, tocându-le nervii: – Mamăăă, tatăăă! Vreau Burundi! Vreau Burundi!!!... – Ești imposibil, dragul meu – îi spunea mama în replică. De unde i-a venit o asemenea idee?! Iar tatăl, mai iritabil, adăuga și el: – N-are decât să- i iasă din cap prostia asta… În altă căsu ă, pe aceeași stradă, locuia a doua familie, și mama îi spunea în fiecare seară copilului așezat sub plapumă: – Dacă nu închizi ochii în clipa asta, dormind nemișcat până mâine diminea ă, îl chem pe Burundi!... – Nu, mami, promit să fiu cuminte, numai nu-l chema pe Burundi! – ipa speriat băie elul. Însă tata adăuga, pe un ton re inut și enigmatic: – Să vedem. Burundi e gata să vină în orice clipă! … Și închideau ușa. După un timp, cei doi copii au fost duși – zilnic – în a treia casă. Întâmplător, aceasta era o grădini ă. Anii s-au scurs, zi după zi, de la grădini ă copiii au ajuns într-o altă casă, care era școală, apoi au mers pe o altă stradă – la drept vorbind era și într-un alt oraș –, într-o casă mult mai mare, numită universitate, și au uitat, și unul, și altul de Burundi… Iar Burundi, sărmanul Burundi, a rămas în penumbră, dezolat, deși nici nu este limpede dacă a existat vreodată…

Pag. 62


Maria Cecilia NICU

stă foarte bine zice tata și nu-mi place să-l contrazic istoria e sigur o carte care stă sub pat n-are importan ă tata știa ceea ce eu acum nu știu poteca trece lespedea pe pod două trepte și cireșul resturi. am uitat să-mi aduc aminte

Mercutio Ciclul « Shakespeare pe gaura cheii »

Recapitulăm Recapitulăm și oricât am sări gardul tot nu în elegem ușile nu se deschid niciodată complet, mă enervează așa întredeschise ziceam și nimeni nu m-a contrazis e o idio enie să încerc ficare treaptă în ritmul ăsta astmatic ascultă till eulenspiegel zicea tata chiar dacă salturile au totdeauna ceva mortal în ele motiva ie paleativă numărătoarea asta inversă din care n-o să re in cam niciodată nimic recapitulez și uit și teorema lui pitagora pare o poezie prost scrisă.

istorie cartea de istorie a căzut sub pat tu ai pus-o acolo zice mama Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

- Umbra, asta e explica ia, așezarea pe traiectoria celuilalt, nu, nu face confuzie, nu a călca pe umba celuilalt, a- i aroga dreptul de a o remodela devenind tu însu i umbra. Mișcare într-un spa iu limitat - nu in elegi ( ?) - și atunci nu mai există timp pentru a te defini…ba chiar cred că trebuie această nesiguran ă, imprecizie a « călcăturii », poate o anume stare simbiotică… - Sună confuz… - Nu mă surprinde, e o cea ă adâncă toată povestea asta, un marș chinuitor fără adresă, rătăcitoare orbecăială și tare mi-e teamă că n-am să în eleg nimic nici după ce am să ies la lumină. Trebuie să fie o lumină, cea a e un fenomen vremelnic, rezisten a ei este în func ie doar de poticnelile inerente… - Crezi ? - Cred, dar nu știu. Ceea ce mă ine pe mine în chingile neliniștei acesteia, este cumva intraductibil. Presupun o »știin ă » a spiralei pe care ne-o compunem inten ionând pășirea ascendentă către ceea ce intuim a fi necesar, dar cu fiecare pas întâlnesc dezamăgirea erorii, calc dintr-o greșală într-alta și stau spânzurată într-un la de întrebări toate criptice așa ca o neșansă care nu se mai termină, elasticitatea ei balansându-mă ca-ntr-un seesaw pe care n-ar trebui să mai am loc. - Și tu-mi spui că vrei să vorbim despre Mercutio ! - Păi nu ? « No, ‘tis not so deep as well, nor so wide as a church-door ; but ‘tis enough, twill serve : ask for me to-morrow, and you shall find me a grave man. « * - Aha !

Pag. 63


Emil BRUMARU

Am tot așteptat și-am tot așteptat Să-mi crească iarba cuminte în pat, Curcubeie să-mi intre pe geam, Fluturi să tragă în ham Soarele ca pe-un rădvan Din care tu să scobori Frumoasă și dusă de sub iori Pînă la gura mea sfîntă Ce coapsele albe î i cîntă În rugăciune, Minune cu proaspăta roură-n spume… Mi-e sufeltul curat ca un pahar(2)

Scrisoare La ce Șerban, la care Foar ă Să-mi mai descriu triste ea mea? Mi-e sufletul precum o scoar ă De op tratînd despre lalea, Lalea cu ceapa otrăvită Ca inima unui baron Ce părăsit de-a sa iubită Pleacă spre Africa-n balon Și-acolo, într-o oază pură, C-o carabină tip Flobert Împușc-un palmier în gură, Se-ntoarce și-l mănîncă fiert

Mi-e sufletul curat ca un pahar Nemurdărit de buze. Cînd respiri Se aburește fin de amintiri De care tu, acum, nici n-ai habar. Oh, ele te vor face să roșești: Căci vei afla ce șolduri tandre ai (Dacă te ui i la hergheliile de cai!) Și-ncerci cu mine să le-obișnuiești Să-și unduiască-n talia lor fină Fesele mari care de ea atîrnă Încît mai-mai să cazi pe spate, plină De năbădăi în clipa ce î i scurmă Sînii din fa ă, și ei prea umfla i De pofta îngerilor făr’ de sa ! Mînia lui Dumnezeu… Îngerii de duminică Au cam băgat-o pe mînecă; Prea s-au uitat la femei Cu-aoreola și cu ochii lor grei De sfin enie și puritate, Ba chiar au văzut cum își mișcă, la spate,

În vechiul său castel cu stafii Sub iri și aerul vîscos, Înconjurat de blînde mafii De fluturi ce îi cad în sos…

Dînsele fesele mari, orbitoare, În găurica din mijloc c-o floare!

Rugăciune laică

De-aceea stau rușina i și spăși i Și-așteaptă să fie pocni i

Bucuriile simple Nu mai vor să se-ntîmple.

De mînia lui Dumnezeu C-un proaspăt și lat curcubeu…

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 64


Dorina ŞIŞU

am devenit și eu am greșit cerșind doar milă sau poate am devenit fără timp de recunoaștere sau de așteptare sau altceva mult mai descoperit și mult mai de sine manifestele se scurg printre degete distan a separă imagini nevăzute iar tu spui că mă cunoști fără să- i aduci aminte de mine și ce puncte inversate prin cioburi dansează în vârful cuvântului tău lucrul cel mai obosit e capătul unui nou început cu mâinile goale o foame de via ă o sete de neștiut doar pașii făcu i în gol och du säger a du känner mig mă in la verticală utan a du minns mig och vilka punkter időn kívül reverseras genom bitar talán a felismerés a várakozás vagy dansar på toppen av di ord más nyíltabb és önmagáért létező sak som mest trö are időn kívülre kerültem är slutet på en ny början med tomma händer a megnyilvánulások átfolynak az en hunger för livet ujjak közö a távolság en törsta för okända sosem láto képeket hív elő és bara åtgärder som vidtagits i tomma te azt mondod hogy ismersz engem vertikala stö ar mig. mégsem emlékszel rám Traducere în suedeză de Emanuel Stoica milyen kifordíto pontok táncolnak szavaid szilánkjain Ochiul din mine a legfárasztóbb mégis az újrakezdés elején lenni mă doare amestecul de noi luat separat puszta kézzel pentru că vântul î i mai știe rătăcirea vad élni akarással î i odihnești singurătatea pe un ochi ismeretlen szomjúsággal și stai într-un picior csak a helyben totyogás crezând că echilibrul vine de la sine tart már függőleges állapotban lumina atârnă de o lume Traducere în maghiară de Balazs F. A ila fără gust de prune uscate iar fruntea ca un blestem se odihnește jag blev pe o sete de suflare Jag hade också fel tiggande am văzut palmele pline de sânge bara barmhärtighet și mă întreb ce rost are forma rugii eller kanske har jag blivit tidlös în nop ile cu noi doi för erkännande eller väntar trăiește-mă ca pe un ecou șoptit eller annars mer funnit och mer självgående mai rămân să te ascult manifesten som flödar genom fingrarna apoi mă zoresc către unicul punct rătăcit Avståndet skiljer osynliga bilderna Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 65


Viorel PLOEŞTEANU (Irlanda)

Viaţă de câine (fragment)

D “Mai vedeai la câte

o fereastră, cu sticla înflorată de ger, un chip de bătrân, înfofolit, cu privirile rătăcite în vârtejurile albe, trecând parcă dincolo de cristale, dincolo de timp... Se spune că, atunci când te apropii de capătul călătoriei prin lume trăieşti mai mult din amintiri. Probabil, însă, că abia atunci simţi cu adevărat bucuria de a fi trăit clipele minunate ale tinereţii, fiindcă, tineri fiind, cu toţii ne repezim nebuneşte în viaţă, dorind să trăim cât mai intens şi uitând să mai simţim ceea ce trăim.“ Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

oamne, ce mai viscol!Nebuna de iarnă se pornise, așa, dintr-odată, luându-ne pe to i ca din oală, nepregăti i, deși eram cam în perioada când Moș Crăciun trebuie să fi pornit din nordul îndepărtat astfel încât să ajungă la timp cu cadourile lui de sărbători. Și-o fi trimis el, Moșul, renii în recunoaștere, să vadă cam ce-și mai doresc oamenii în ajun de Crăciun și poate că aceștia or fi descoperit și câ iva indivizi mai sim itori, careși doriseră să vadă ascunse sub zăpezi murdăria orașului și cenușiul vie ii lor cotidiene, pentru ca măcar sărbătorile să le fie curate și luminoase. Le-a ascultat Moșul ruga și s-a făcut zăpadă, iar, ca supliment, pentru cei care se lasă mai greu la plăcerile sufletului, a repezit asupra lor și zănaticul ăsta de vânt, ca să le înmoaie oasele, barem. Oriunde întorceai capul pe străzi nu vedeai decât oameni încrunta i, șoferi nervoși, cei care îndrăzniseră să iasă cu mașinile pe o așa vreme, sau poate că n-avuseseră încotro! Și zăpadă. Pe străzi, pe mașini, în copaci și în aer, zăpadă. Era ceva fascinant, dar să nu fii acolo, în mijlocul urgiei, unde i-ar fi înghe at până și cele mai ascunse gânduri. Mai vedeai la câte o fereastră, cu sticla înflorată de ger, un chip de bătrân, înfofolit, cu privirile rătăcite în vârtejurile albe, trecând parcă dincolo de cristale, dincolo de timp... Se spune că, atunci când te apropii de capătul călătoriei prin lume trăiești mai mult din amintiri. Probabil, însă, că abia atunci sim i cu adevărat bucuria de a fi trăit clipele minunate ale tinere ii, fiindcă, tineri fiind, cu to ii ne repezim nebunește în via ă, dorind să trăim cât mai intens și uitând să mai sim im ceea ce trăim.

Costică Stănică răzbise prin năme i până aproape de intrarea blocului în care locuia. Cu capul avântat înainte și bra ele rășchirate în păr i, spre înapoi, părea un avion de vânătoare gata să se prăbușească. La capătul fiecărui bra , fluturau umflate de vânt, două sacoșe cu ceva târguieli înăuntru, de parc-ar fi fost două bombe pe punctul de a fi lansate, numai că Stănică nu avea nici cea mai mică inten ie să le dea drumu. Fusese zi de leafă și, după ce-și achitase datoriile la bufetul institu iei, cum îi mai rămăseseră ceva bani, își luase inima-n din i și făcuse un ocol pe la pia ă. Proastă inspira ie avusese! În tramvaiul ce-l aducea de la complexul comercial agroalimentar, de unde nici măcar nu cumpărase mare

Pag. 66


brânză, înghesuială... de parcă ieșise lumea de la stadion. Cetă ean corect, omul încercase să ajungă la aparatul de taxat, lucru nu prea lesne de realizat, dar, în cele din urmă a reușit. Cu greu și-a scos portofelul unde avea biletul, chiar l-a introdus în fanta specială așteptând ăcănitul care să-i confirme imprimarea biletului. Aș, nimic. ăcănitul nu era acolo. L-a scos și l-a băgat de câteva ori, doar-doar va ieși ceva, dar, pesemne că era stricat, aparatul, că n-a ajuns la nici un rezultat, așa că a purces îndârjit către partea opusă a tramvaiului, unde mai era un astfel de aparat. De, că alea mecanice, care î i găureau biletul, nu mai erau bune! Ce nu luase, însă, în calcul Stănică, era irascibilitatea celorlal i călători, care, văzândul că iarăși îi deranjează cu migra ia lui, începuseră să-l cam boscorodească, mai direct sau mai pe ocolite, ca niște urători de treabă ce erau. În cele din urmă omul a renun at, așteptând să se întâmple inevitabilul, care, dealtfel, s-a și întâmplat la următoarea sta ie, unde 6-7 zdrahoni s-au urcat în tramvai, vajnici apărători ai legii pe mijloacele de transport în comun. Doi dintre ei l-au încol it pe Stănică, citindu-i, cu siguran ă, disperarea din priviri, fără măcar să încerce să asculte scuzele pe care acesta le îndruga, deși avea portofelul și biletul între degete. Văzând că omul are o mână ocupată cu cele două sacoșe s-au gândit să-l ajute (oameni milostivi!), așa că și-au luat singuri banii pentru amendă, urându-i și ei de sănătate, ba încă plecând fără să-i dea măcar chitan ă. În elegem astfel înverșunarea cu care bombardierul, plin de nervi, ataca ultimele valuri de năme i, în dorin a de a ajunge cât mai degrabă acasă. Sim ind că se apropie de intă, omul a ridicat capul, să aprecieze exact distan a pe care o mai avea de străbătut, moment în care o rafală de vânt nebun i-a smuls pălăria de pe cap, fiindcă omul nostru era unul dintre pu inii bărba i care se încăpă ânau să nu renun e la acest accesoriu, nici măcar pe vreme de iarnă. Și-a trântit sacoșele în zăpadă, uitând că avea și un borcan cu zacuscă acolo și a pornit în urmărirea zglobiei pălării. I-a oprit-o un cetă ean, în cele din urmă, involuntar, călcând Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

pe ea, de unde el a cules-o fără ca măcar să-i mul umească acestuia. Ajuns în scara blocului începu să-și caute cheile, colindându-i pe to i sfin ii, când privirile îi căzură pe un câine ce stătea zgribulit într-un col , cu pleoapele lăsate, grele de ger sau obosite de nesomn, Dumnezeu știe! Părea că inuse tot postul Crăciunului, așa era de slăbănog, iar de blana jegoasă îi atârnau ur uri negri de apă înghe ată. Omul își întoarse scârbit privirea dând să intre în scară, când potaia s-a repezit, fără să știe nici ea de unde a găsit puterea să-și ducă la bun sfârșit gestul eroic, taman în pulpa lui Stănică. Urlând, a trântit sacoșele de ciment (de data asta borcanul cu zacuscă n-a mai scăpat!) și a tăbărât cu picioarele pe bietul animal, care, având de ales între loviturile îndârjite ale omului și frigul mușcător de afară, n-a mai stat pe gânduri și a rupt-o la fugă schelălăind, fără a mai privi în urmă. Abia acum a observat Stănică piciorul șchiop al câinelui și faptul că avea un ciot de coadă, mai degrabă lipsă. Cum nu era, totuși, un om rău, l-a blagoslovit cu o privire miloasă, în care se zărea o urmă de regret, slabă consolare pentru câine. Fiind el celibatar convins și-a oblojit singur rana de la picior, spălând-o cu spirt și aplicându-i un unguent pe care-l găsise prin casă, chiar dacă era pentru dureri de spate, tot dureri se chema că erau. După ce a mai înfășurat-o și cu un bandaj, își spuse că poate să uite incidentul, numai că, spre seară, l-a vizitat un vecin care era doctor honoris causa la nu știu ce universitate, dar tot doctor se chema că era și l-a sfătuit să meargă neapărat la spital, că, „după cum zici că arăta câinele, sigur era turbat”. Stănică știa, l-a mai asigurat și „doctorul”, ce însemna mersul la spital: douăzeci și una de injec ii în burtă! Cum să facă el așa ceva când avea oroare de tot ceea ce însemna injec ie?! Și mai ales în burtă, când el nici măcar vaccinările obișnuite nu le făcuse, copil fiind, când fugise de la școală o săptămână de spaima lor. Tot „doctorul” l-a salvat spunându-i că ar mai fi o posibilitate și anume, să urmărească animalul timp de cincisprezece zile și să vadă cum se comportă, că poate nu e turbat. Își

Pag. 67


spuse că e o idee bună, atâta timp cât animalul nu dispare, așa că a doua zi a început să-l caute prin cartier. Privirile îi rătăceau grăbite peste întinderea străzilor, ce păreau proaspăt și din belșug văruite, printre mașini, tomberoane, dar mai cu seamă prin locuri mai ferite de asprimea iernii. Nezărindu-l pe nicăieri pre de câteva ceasuri, omul a intrat în panică, negre presim iri punând stăpânire pe sufletul lui zbuciumat. Colinda aceleași străzi, aproape alergând, oprindu-se înfiorat, cu speran ele renăscându-i, atunci când zărea câte un câine rătăcit. Dar câinele lui nu apărea nicăieri. Ciudat lucru! Cel care îi pricinuise atâtea necazuri îi devenise acum fiin a de care avea cea mai mare nevoie! Aproape că îl ruga în gând să iasă din ascunzișul lui, iar pentru asta ar fi fost în stare să-l pupe până și în bot. Ei, nici chiar așa. Dacă turbase deja și avea spume la gură? De fapt, nici nu mai conta dacă era sau nu turbat, numai să știe odată cum stă treaba. Noroc că viscolul se mai domolise și zăpada se cernea liniștită, acoperind urme și gânduri, suflete albe și negre deopotrivă. Contururile copacilor începuseră să prindă luciri argintii, datorită întunericului care se strecura ca un ho printre blocuri, când Stănică se hotărî să ia drumul spre casă. I se părea că piciorul începe să se umfle, zvâcnirile din creier mutându-se toate în amprenta dentară a câinelui, rămasă ca o pecete pe pulpa lui, fapt care i-a amintit că azi este ziua de Crăciun. Când să intre în scara blocului l-a văzut. Era chiar el, criminalul, bestia fără suflet, ucigașul zilelor de Crăciun! Își promise că, dacă nu moare câinele de turbare în cele cincisprezece zile, îl va omorî el. Dar mai întâi săl prindă, că se hotărâse pe loc, îl ia acasă și îl închide pe balcon. Probabil câinele nu-l recunoscuse, că nu fugise de el, își mutase doar pu in mai încolo osul pe care-l ron ăia. Așa deci, era o fiară ce avea crima în sânge, nu avusese ceva personal cu el. Cu atât mai mult va trebui să moară, dar nu mai devreme de cincisprezece zile. Temându-se ca nu cumva să-l muște din nou, Stănică a luat din casă un sac de iută și s-a pus la pândă în scara blocului, să-și Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

prindă adversarul nepregătit, ca să-l poată băga în sac. Nu după mult timp câinele își ascunse restul de os lângă o tufă și își făcu un culcuș în zăpada afânată. Omul nu mai putea de bucurie. S-a apropiat încet prin spatele câinelui (norocul lui cu zăpada care încă nu înghe ase și nu trosnea!) și s-a aruncat asupra animalului, vârându-l în sac. Ajuns în casă, a deșertat sacul pe balcon, închizând grăbit ușa, nu fără un rânjet de satisfac ie. -Vezi, mă, fiară! Și de data asta inteligen a a învins sălbăticia, îi zise omul. Dacă n-ai să mori de foame și de frig, sigur ai să mori de turbare. Și trase jaluzelele. Gândindu-se mai bine, parcă nu prea mai dorea să moară câinele de turbare, adică, reușise să-l prindă, foarte bine, dar ce rezolvase cu asta? Faptul că-l inea sub observa ie și constata într-o bună zi (nu mai târziu de a cincisprezecea!) că animalul va turba, nu-l va scăpa de înfricoșătoarele injec ii. Și-atunci? Abia scăpase de teama că nu va mai găsi câinele și o mul ime de alte gânduri puseră stăpânire pe fiin a lui, niciunul dintre acestea nefiind prea îmbucurător. „Vai de sărbătorile mele, gândea Stănică! Oricum nu aveam niciun aranjament mai special, dar măcar să mă bucur și eu în tihnă de cele câteva zile libere, pe care s-a învrednicit guvernul să ni le dea. De parcă nu tot noi am fi lucrat pentru ele. Și acum, colac peste pupăza din tei, mai trebuie să-l și suport, sub același acoperiș, atâtea zile pe ur ure ăsta. Bine măcar că nu trebuie să-l mai și hrănesc. Lasă-l să crape acolo, pe balcon, că așa-i trebuie.”

Iart@-m@ Pag. 68


Gina GOIA (Irlanda)

sunt zile sunt zile

când arăt super cu un colt 48 între degete să-l îndrept spre moaca mea din oglindă să mă joc perfid cu a mea frică să-i văd tendoanele cum tremură ca firele de curent electric sub gestante vrăbii sunt zile când niciun ac nu o să ese fisuri tăcerea se îngrașă sub fast foodul depresiei și uite un alt sezon ucis sub nepăsarea noastră o femeie văzuta și revăzută sub geam nemaitrece copilul ăla cu păr roșcat trage o funie cu pistrui spre dealuri nu o să mai zac prea mult în mine probabil un seson ori două până o să ies pe ușa din fa ă ca un tâlhar * există zile care trec și petrec fără de mine tu fiind o greșeală typo ca s-ul ăla de la seson un z de la zorro se cere cum odată măgarul danemarcian și nu-i om să-l găsească

unchiul meu dependent. 3 funeralii şi un zbor peste atlantic / babynovel II

toate au fost regizate într-un somn de patrusprezece ore o singură dată m-am ridicat de pe canapeaua verde să fac pipi tvul era on sky news afișa 27 de cazuri cu swine flu în england mi-am așezat pătura peste cap și am căutat intrarea în vis casa de la ară este plină de lume marcela era preocupată să așeze cerceii de aur ai bunicii într-un ciorap roșu deșirat în vitrina cu păhărele de uică unchiul meu mort apăruse în pragul ușii zâmbea așa cum doar el știa nu am vorbit nimic jean beatu' jean beatu' umpluse camera ca o simfonie anonimă am trântit ușa și am intrat în a doua încăpere bunica își spăla picioarele întinate în ligheanul verde emailat tu copilă adu-mi ștergaru' nu ăla bun nici ăla plușat ăla din cânepă bunicu avea bănu i de argint pe ochi pisoiul mitică îi lingea mâinile cu degete curbate înspre căușul palmei când o ușă s-a deschis în peretele al treilea Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 69


cel cu peretar prietena mea debra irlandeza este curioasă în curtea de la ară împinge un buggy bleumarin iar luka are deja doi ani și ine în bra e un că el flocos tootsie my do' s name is tootsie luka are deja mărimea 2 la papuci seamănă cu taicăsu care-i plecat în iraq câinele meu mă împinge să-l las să se așeze lângă mine și m-am trezit pe geamul de la dining room jaluzeaua este sus o lumină artificială sparge întunericul nicu se plimbă din cameră în cameră este agitat și refuză să zâmbească mi-a spus maică-ta a murit și nu am plâns mi-a spus taicătu a murit și nu am plâns îi lipseau trei din i de sus din fa ă era îngrijorat și își căuta părin ii bunica era cu picioarele în ligheanul verde bunicu' inea bănu ii de argint pe ochi să evadez din vis era prea devreme aveam nevoie de o idee m-am întors transpirată cu fa a înspre spătarul canapelei nu am aer nu am confort nu am suficiente personaje bărbatul pe care l-am iubit cu două nop i mai devreme doarme pe podea și respiră greu am cumpărat online tiket dus/neîntors peste atlantic fobia îmi provoacă orgasm în scaunul cu centură pe sub pântec cuprinsă * mă ridic zece centimetri de la podea și mă înspăimânt

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 70


Ioan MITITELU

Un evreu la Bug (Din volumul în pregătire „Flash”)

O

are se rădea vreodată moș Simion, sau numai scurta cu foarfeca părul de pe fa a-i lătărea ă, bonomă pe care doar uneori se i ea o oarecare urmă de viclenie trecătoare. Oricum, timp de vreun an și ceva cât am lucrat cu el, niciodată nu i-am văzut fa a cum arată de după acea pădure deasă de păr negru năpădit binișor cu fire albe. De vârstă incertă, de obicei toată ziua era într-o mișcare aproape continuă. Fiind om de serviciu la CAP avea foarte mul i stăpâni și de aceea când venea de exemplu de la un drum ca să cheme un șef de echipă sau un brigadier la sediu, imediat îl trimitea Bălănescu, inginerul-șef ca să cumpere cinci pachete de Mărășești de la cooperativă, ca odată sosit cu pachetele să-l trimită contabilul șef mai știu eu unde și tot așa… Eu eram la timpul acela eram un fel de chibi pe acolo, făceam practică de tehnician horticol și la cei vreo optsprezece ani ai mei uneori îmi era milă de bietul om că aleargă atât la vârsta lui și mai ales în zilele de iarnă îl chemam în birou la mine. După ce punea lemne în sobă de să duduie ne aprindeam câte o mărășească, mărturisesc sincer că fumam încă de pe atunci ca un turc și jumătate, iar moș Simion își dădea drumul la povestit. Și avea ce povesti… Trecuseră la vremea ceea aproape douăzeci de ani de la război dar în mintea lui totul era încă viu. Se vedea asta după cum se schimba la fa ă, cum ochii se micșorau parcă scrutând în depărtări neștiute decât de el, în vocea lui care uneori cobora până la șoaptă. Nici nu știu dacă știa carte dar vorbele-i curgeau lin și convingător. Făcuse parte din trupele care trecuseră Prutul la ordinele mareșalului Antonescu prin dreptul localită ii iganca, localitate rămasă în istorie unde rușii au făcut mare pagubă printre ostașii noștri. Trei săptămâni i-au inut rușii în loc în punctul acela. Dar apoi au răzbit și au mers ostașii români urmărindu-i pas cu pas și dincolo de Nistru până spre Odesa. Moș Simion nu intrase cu unitatea lui în Odesa și nici nu a văzut orașul niciodată. Unitatea lui se oprise undeva într-o localitate mai la nord de unde se vedeau apele Bugului coborând tulburi și leneșe spre mare. Comandant de companie era un locotenent de pe la București, un tip spilcuit care o făcea tot timpul fa ă de trupă pe-a omul de vi ă aleasă și nu știa decât să dea ordine, încolo inându-se ostentativ distant, nelăsând pe nimeni să se apropie de el. În preajmă nu-i era decât ordonan a, un soldat cam tălâmb care lua mai toată ziua palme și pumni pe sub fălci pe motiv că nu a făcut ceva cum îi plăcea ofi erului. Și moș Simion trăgând arar din mărășeasca morfolită bine la un capăt îmi povesti într-o zi o întâmplare groaznică, întâmplare întipărită pe veci în mintea mea de tânăr de abia ieșit din adolescen ă. Erau caza i cu plutonul lor de pușcași la școala din localitatea unde poposiseră după zile și zile în care-i urmăriseră

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

“Într-o zi patrula

aduse un adolescent de vreo şaptesprezece ani, lung şi slab, cu părul roşcat şi cu coşuri pe faţă motivând că locotenentul le-a spus ca să aresteze pe orice evreu întâlnit în cale, fiindcă evreii sunt cei care sunt vinovaţi de toate relele de pe lumea aceasta. Ostaşilor li se spusese că în general evreii au părul roşcat şi poate de aceea îl înhăţaseră pe tânărul acela.“

Pag. 71


pe rușii în retragere și deocamdată fiind o perioadă de acalmie pe front solda ii cam începuseră să se plictisească fiindcă nu aveau voie să plece în localitate decât când erau în patrulă. Dar liniște și pace era prin acele locuri, ostașii plecau în patrulare câte trei cu un caporal sau fruntaș în frunte cu puștile pe după umăr, cu pas leneș, scurmând praful drumului și speriind vrăbiile. Oameni nu se prea vedeau fiindcă tinerii fuseseră lua i în armata sovietică, fetele se ascunseseră de teama solda ilor sosi i în localitate și doar bătrâni, copii și ceva adolescen i se mai vedeau arar scâr âind cumpăna vreunei fântâni sau mânând câte o vită costelivă la imaș. Într-o zi patrula aduse un adolescent de vreo șaptesprezece ani, lung și slab, cu părul roșcat și cu coșuri pe fa ă motivând că locotenentul le-a spus ca să aresteze pe orice evreu întâlnit în cale, fiindcă evreii sunt cei care sunt vinova i de toate relele de pe lumea aceasta. Ostașilor li se spusese

că în general evreii au părul roșcat și poate de aceea îl înhă aseră pe tânărul acela. În zona aceea de pe lângă Odesa limba română era ceva obișnuit, multe localită i fiind formate din moldoveni și de aceea băiatul se dovedi că știe românește. Stătea buimăcit și speriat privind în toate păr ile ca și cum ar fi vrut să anticipeze din care parte va veni pericolul pentru el. Locotenentul proaspăt pomădat, cu uniforma la patru ace veni Onyx

An 1 nr 1 septembrie 2012

pocnindu-și cu cravașa cizmele sale bine lustruite de către ordonan ă. Se uită o clipă la adolescentul din fa a sa și întrebă scurt: „ce-ai făcut bă jidane, de te-au adus aici”. Băiatul holbă niște ochi speria i și se uită în jur parcă neștiind pe cine întreabă locotenentul. Până la urmă se fixă asupra ofi erului din fa a sa dar nu scoase nici un cuvânt. Locotenentul bătea mai departe cizma cu cravașa și privea direct în ochii tânărului de parcă ar fi vrut să scoată de acolo o mărturisire care să-l încrimineze de cele mai odioase crime împotriva poporului român. Deodată ofi erul izbucni: „aha, jidănașul șia înghi it limba sau nici nu catadicsește să stea de vorbă cu noi, to i sunte i niște iude și când e vorba să vorbi i o face i pe mu ii, nu-i așa? Ia să vedem noi dacă n-ai să vorbești”. Și-l croi peste fa ă cu cravașa. Ca la un semn sângele începu să curgă din rana ce se deschisese deodată iar tânărul se chirci mai mult. Nici măcar nu duse mâna la fa ă fiin a lui înghe ând așa deodată. „Nu vrei să vorbești, lasă c-ai să vorbești tu” și urlă deodată „Culcat”. Tânărul nu în elesese despre ce este vorba dar solda ii rămași foarte contraria i de izbucnirea locotenentului îi făcură semn că trebuie să se culce pe pământ. Se întinse pe pământ acolo unde era era. Comanda se auzi iar metalică: „Drep i, înainte marș!”. Nu se știe dacă băiatul acela făcuse instruc ie militară vreodată dar se execută aproape din instinct. Porni spre gardul școlii năpădit de buruieni înalte și urzici. Când ajunse între buruieni locotenentul ordonă sec: „Stai, culcat”. Băiatul se aruncă la pământ printre urzici. Locotenentul chemă un soldat și îi ceru lopata sa Lineman. Lopata Lineman cu coada scurtă era cel mai bun prieten al soldatului pe front. Când trăgeau rușii în draci te îngropai urgent în teren pentru a fi ferit de gloan e, la atac lopata aceea cu un o el dat dracului o puneau pe sub centură în dreptul ficatului și stomacului și nu de pu ine ori câte un soldat era lovit de glon chiar în lopată și atunci sim ea de parcă l-ar fi lovit cineva cu barosul. Cădea jos dar se ridica după un timp fiindcă glon ul nu trecea prin lopată. Putea fi folosită la atac și drept armă la lupta corp la corp fiindcă putea cauza răni groaznice. Fiecare soldat avea lopata lui pe care o păstra cu aceeași grijă ca și arma din dotare. Locotenentul luă lopata și trasă în jurul celui întins pe jos un dreptunghi pu im mai mare decât lungimea lui apoi după o nouă comandă de „drep i” îi aruncă lopata și zise scurt: „Sapă”. Băiatul se uita aiurit când la el când la solda ii din jur și părea să nu în eleagă despre ce este vorba, să

Pag. 72


sape, ce să sape, pentru ce să sape? Locotenentul „băiat dă București” nu catadicsi ca să-i explice, chemă un sergent și-i spuse scurt „arată-i cum se face un adăpost individual de vreun metru adâncime” apoi plecă biciuindu-și mai departe cizmele cu cravașa. Sergentul nu în elesese de ce era necesar un adăpost individual pentru băiatul acela dar o luă ca pe o toană a ofi erului și apoi explică pe îndelete băiatului ce trebuie să facă, încurajându-l că și ei săpaseră sute de asemenea adăposturi individuale uneori chiar sub focul inamicului. Sergentul avea un glas domol, sfătos de ăran așezat și se pare că adolescentului îi mai veni inima la loc și se puse pe săpat. Soarele trecuse de amiază dar era o zi de iulie nu prea caldă deoarece cu o zi înainte plouase mult cu tunete și fulgere așa ca pe la ei prin jude ul Vaslui de unde erau majoritatea solda ilor din companie. Câ iva solda i jucau bâza veselindu-se nevoie mare, sergentul cu al i trei se așezară pe iarbă și începură să joace șeptic mânuind rapid căr ile soioase care văzuseră multe la via a lor. Băiatul săpa cam fără nici o tragere de inimă. De abia săpase de vreo palmă în pământ când se pare că aten ia îi fu atrasă de șeptic. Lăsă lopata și se așeză și el pe vine chibi ând iar când unul din jucători ieși nu se știe de ce, îi luă locul și jucă multă vreme cu ceilal i. Îi revenise inima la loc văzând că nimeni nu-i voia răul și începuse să glumească și el cu ceilal i de parcă de acum era de-al lor. Râdea cu toată gura arătând niște din i albi și sănătoși. Trecuseră poate o oră, poate două de când plecase ofi erul și de acum toată povestea cu groapa ceea fusese uitată definitiv, dar deodată se auzi un strigăt furios: „Drep i, ce înseamnă asta, de ce nu sapă jidanul? Pactiza i cu dușmanul?” și cravașa de data aceasta nu lovi numai băiatul acela roșcat ci și pe unii din ostașii care jucau căr i. To i săriră ca arși, băiatul puse mâna pe lopată și începu să sape mai departe cu gândurile aiurea sau poate chiar blocate de întorsătura neașteptată a lucrurilor. După ce dădu ordin sergentului ca groapa să fie gata în jumătate de oră ofi erul plecă fluierând o melodie la modă prin șantanurile din București. Băiatul cel roșcat speriat acum de-al binelea se uita rugător la sergent poate măcar să în eleagă de ce trebuia să facă asta. Sergentul credea că este o toană de-a ofi erului care așa făcea când voia să se mai distreze pe seama trupei, îi punea să sape gropi, să facă târâș prin băl i și alte din astea. Soarele se târa acum spre chindie, și pământul de pe marginea gropii se înăl ase destul de mult. Apăru și ofi erul care de cum sosi îl puse pe băiat să se întindă în groapă. Acesta speriat de Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

moarte se execută fără să zică nimic. Ofi erul zise că nu este bine că mai trebuie săpat fiindcă este cam înghesuit în dreptul capului. Nu mai plecă de data aceasta și se plimba încoace și încolo fluierând fără grijă. Se feri cu aten ie să nu calce pe o buburuză care se mișca anevoie prin praf, ceea ce făcu o impresie foarte bună sergentului care spunea mereu că orice vie uitoare este o crea ie a lui Dumnezeu și omului nu îi este permis ca să-i ia via a. Se opri din nou în dreptul băiatului care săpa, îl puse ca să se întindă în groapă și iar îi dădu indica ii să mai sape pe laterale. Solda ii nici în ruptul capului nu în elegeau de ce ofi erul nu-i dă drumul băiatului acela care poate nici evreu nu era, iar părul roșcat nu era decât o întâmplare. Săpase destul, așa că după părerea lor era timpul săi dea drumul acasă unde sigur al aștepta cineva. Se sim ea în rândul trupei un fel de enervare crescândă, dar se pare că ofi erului nici nu-i păsa, doar se plimba mai departe încolo și încoace fluierând. Deodată ca și cum și-ar fi adus aminte de ceva se îndreptă direct spre tânărul care săpa și-l puse iar ca să se întindă în groapă. Luă arma din mâna unui ostaș închizătorul clăn ăni sec și înainte ca să-și dea seama cineva împușcătura porni năprasnic. Ciorile din plopii de lângă școală fâlfâiră grabnic din aripi și se îndepărtară spre apus. Solda ii care în timpul de când erau în război văzuseră multe, se obișnuiseră cu moartea se uitau acum sidera i la băiatul acela tânăr care nu de mult jucase căr i cu ei, glumise și își pusese nădejdea în bunătatea lor și care murise fără să știe ce vină avea. Glon ul greu de ZB calibrul 7,92 îi zdrobise capul și îi împrăștiase creierii pe lateralele gropii proaspăt săpate chiar de el. Ofi erul își șterse cu aten ie fruntea și mâinile cu o batistă albă, imaculată, dădu ordin ca groapa să fie acoperită și plecă plesnind din cravașă. Fluieratul lui vesel contrasta cu privirile îngrozite ale militarilor din subordine. Ajuns aici moș Simion mai puse două lemne în sobă apoi se apucă de povestit altceva. Dar eu rămăsesem cu o întrebare și sim eam că musai trebuie să-i găsesc răspunsul. Întrebă-i: „Dar ofi erul? Ofi erul n-a fost pedepsit?”. Moș Simion mai trase un fum adânc din „mărășească” și zise cam într-o dungă „Păi în primul atac a fost împușcat, poate Dumnezeu a vrut așa, numai că a fost și ceva ciudat, deși inamicul era în fa ă el a fost găsit împușcat în ceafă”.Zise apoi molcom: „Poate l-a pedepsit Dumnezeu pentru că pentru El suntem to i la fel”

Pag. 73


Angela NACHE MAMIER (Franţa)

are și mireasa salar,famelie și-o cuhnie(nevisată-se știe-) mestecă-n oale , jonglând văsăria, cepele rumene , cartea bucatelor pururi zglobie (câte capitole nu trezesc elanuri naive la răzvrătire!) mai urmează la rând, tot în amor ire frecatul podelei și-al adâncului firii unde sclipesc rar, tot mai rar catedralele(ce naiba, ridicole?!) ale melancoliei... rochia de adio

patria dragoste luciditatea împinge-n sânge vietă i oribile greieri negri slu indu-ne în uimirea perplexă de-a nu-i mai putea stăvili sacrificiul ireversibil și ireparabil de sine ucide - nobilă lance s-ar spune o, lumea-i mereu mai departe-n alt ev rotitor să-i fiu mai aproape nu-mi mai răzbate aripa de zbor vă contemplu însă-n ardoarea și graba cu care ro i de aur vă revendică și vă conduc ce imperiu ce patrie dragostea și ce lacomă foamea să-i fii în nemurire locuitor série noire vâră nasul cumpără mărar magneticul mire-n salar, un fitecine ogarul uitând si de sine-n ritmul cu care atâtea chenzine se fac a-l sus ine peste sentimente(legende) crește mărarul contemporan alte liniștite verde uri fără împotrivire Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

lungi așteptări în nisipul vacan elor puful rochiei mută sensibil acul pendulei timp ce suie din cel mai frumos gest pe care mi-l pot aminti când într-un foșnet grăbit strânse pe sus lucruri și fapte adevărate într-un galop de substan ă petrec războinice pleoapele-n sângele meu cu o mie de capete ce cea ă de neam între umerii tăi bra ele zvelte mângâiate semin ele-n lan pasărea vie a pletelor tremură fiartă pe crengile lungi de castan vin radicale schimbări fiecare cu sine monologheaza ploaia de ghinde-și caută locul pe umerii mei și-o suport calendarul file de cea ă revarsă rochia sub ire-i izbită de haine mai noi zumzet haotice strune în scrin încotro privești nu- i mai vine să râzi nu mai lucești între cer și pământ păsări stranii pulberi galbene duse de vânt lutul crud face bășici luminoase al i drume i alte degete altă poartă de vis rochia de-adio pluteste curată n-o mai privesc n-o mai apropii de piept soarele scapără lent risipit cât încape într-o ilustrată timbrată cu sârg abur cotidian zorile încep cu hainele trase în grabă cu-ntunecimile-n cap cu două franzele în loc de aripi rod covrigul tare ca piatra fierb laptele,citesc jurnalele zahărul scâr âie frecat cu pudra de cacao aromitoare

Pag. 74


tartine pe masă în ghiozdane un sandviș oarecare strecurat în geantă printre acte stilouri creioane chitan e distonocalm agrafe parfum fran uzesc scrisori agende bilete roșii sau verzi de transport lista pe care scrie mereu ceapă cartofi morcovi mezeluri mirodenii de unde rezultă cotidianul abur zel al mâinilor tocând mărun ind împăr ind prăjind suflecând mânecile copiii sunt aten i cu dulciurile care le fură privirile eu mă strecor neobservată și cenușăreasă mai luminoasă mai întunecată gospodină amatoare greu încercată fiindcă nu suport grăsimea vaselor praful corvezile medievale păianjenii urmele tălpilor de noroi pe suflet rufele de-nmuiat sărbătorile false fiindcă trupul obosit și gelatinos cade-n fotoliul cald și modest unde-n dulcea a cu care deschid o carte din viciu îmi spun c-o fi timpul victoriei asupra vie ii banale domestice fiindcă sună telefonul aiurea sună vecina după muștar copilul strigă după minge prietenii lui fluieră a â a i eu citesc eu dau totuși muștarul dau și mingea nu-ntorc capul dintre hâr oage sperii cu mutra asta buimacă oglinda administratorul și pe cei veni i să strângă bani hotărâ i de lumină de apă de gaze de via ă de moarte sunt agita i și grăbi i sunt întreruptă într-una

zic vouă: cea mai curată petală tot dorul meu scuturând crengi de nisip amintiri ca și cum închizându-vă ochii să mă stăpânesc ,v-am umbrit... eroul principal al neliniştii sunt numai răni fiindcă te mai caut nu mai sunt chiar o pasăre dar mai sunt o aripă roșie o floare purtată un contur amestecat ca și cum tragedia nu s-a-ntâmplat sunt eroul principal al neliniștii buzele scot acel sunet ciudat alergat limba ruginit-a triste ii micșorează briza curajul să-mi suport înfă ișarea de-acum să-mi acopăr trăsăturile uzate de trista uimire cu pudră rimel farduri mov aș vrea să m-ajut nu-mi vorbesc decât eu sufletul nu mi-l mai văd câtă noapte-n orice inten ie umezeala frigul nu pot fi ărmuri de locuit nici iertarea nici adevărul dureros nici uitarea tâmpă unde se află cel mai tandru cel mai simplu gest de-n elegere mărul obrazului seamănă cu o vânătă piatră via a posibilă-a visătoarei ce sunt crește-n tulpini netede aurii cură ă gunoiul compromisul trădării vă dezvălui sentimente emo ii ra iunea demnă terestră de-a fi nesfârșit de vie

scuturând crengi de nisip privirea păstra urme grele nu mai zbura decât pentru sine văzduhul când se porniră aspre porunci ce po i afla despre ce niciodată nu se va-ntoarce via a refuzându-și sfârșitul chiar și-n sensul de posibilă pace sub fierăstrăul grimelor voastre mă declar ostenit insula mea nedeghizată va muri pentru pace pulberi de trup și de gând jinduind retina eternită ii albastre Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 75


Angela NACHE MAMIER (Franţa)

Vulturii tandri Un om avea o dragoste și o inea ascunsă. O îmbrăca, o hrănea, o împăca și o inea ascunsă. Într-o zi, s-a făcut iarnă și omul a uitat de dragostea lui ascunsă. Cînd și-a adus aminte, a dat fuga într-un suflet dar ea înghe ase și roiau vulturii tandri în jurul ei. Numai buzele ei mai erau calde și-a murmurat: „Cine-a mîngîiat cu dragoste obrazul mortului știe că nu seamănă cu nimic la atingere. Nici cu ghea a, nici cu mătasea, nici cu nisipul.”

Noi nu putem lipsi din zilele noastre A fost o cerere a unuia să lipsească din cutare zi. Domnul și-a pus mînecu ele de contabil și a aprobat-o. Apoi a fost o altă cerere și Domnul a aprobat-o și pe aia. La fiecare cerere aprobată, apăreau alte două – trei. Pînă cînd s-a plictisit să tot scrie pe cereri, cu litere de contabil, Aprob. Și-atunci a dat un Decret că nu se mai aprobă să lipsești și nici nu se mai dau zile la schimb. Noi, care ne-am născut după Decret, nu mai putem lipsi în ruptul capului din zilele noastre!

Vameşii Sînt străini în vamă. Ei au cai cum nu se găsesc prin păr ile noastre și soarele lor răsare din Nord. Nu le cerem nimic, numai să ne spună cum se văd stelele din partea cealaltă. Cînd povestesc ei, plîng și caii lor și-și clatină capetele de parcă ar mîngîia cu frun ile vrăbii. Și mai sînt în vamă femei cîrne cărînd în coșul pieptului ghetu e stîngi de copil – de la ele nu știm ce să luăm și trec în pace. Și mai sînt în vamă copii care cred că noaptea e mama fluturilor - le dăm lor somnul nostru. Și mai sînt în vamă ierni atît de grele încît ne întrebăm cum ne numim și înghe ăm cu numele noastre pe buze. Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 76


Ioan SCOROBETE

Cibernetică între ce intră și ce iese din inima mea se conturează movila de gânduri arse precum la focul de grotă al umbrei fantomele lui Platon schi ează fumul în epător al ideii de risipă un dulce monstru acest travaliu cu autoreglare decojește semin e de cânepă la ora zero și ceva timp pentru ca treptat să nu-mi rămână nicio secundă pe circumferin a atât de gustată a hardului gri Minoic singurul fir pe care il tot desfac precum m-aș adauga pe mosorul timpului este jocul care nu va face scor in favoarea mea niciodată chiar dacă acum jubilez că mi-a căzut o castană și am temperamentul vâscos să nu opăi ci il atașez firav în palatul neuronilor ca intr-un reglaj de rutină al ceasornicului pe nokia spre ieșirea din labirint Derizoriu niciun filozof grec nu a luminat cu handicapul său precum bătrânul Diogene bătând străzile lumii în ideea zadarnica o umbră a lămpașului sau tronează in coada unui câine ce intră și iese din cartier ispitindu-mă să-l încurajez lătrăul fiind mut Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

mut ca un înger la câtimea șanselor de a găsi pe cineva privește o stea care se retrage in program dincolo de linie Itaka în absolut te întâlnesc la întoarcere nu- i face griji Ulise suntem sânge din sângele celui revenit în origine din principiu adăogând spiralei o alta prin variate încercări replicate la care nu s-a gândit Schleimacher iar Homer nu a încetat să scrie despre acest personaj infestat de păcatul de nemoarte pentru bipedul creat să scornească nu spre lauda sa ci pentru binele Penelopei în coșul de fum al muntelui Vathi care se pierde ca orice umbră spre a se regăsi în apele ionice după unghiul din care este privită povestea atâtor fe e ce colorează superb fenomenul

Pag. 77


Igor URSENKO (R.Moldova)

Pharmakon energetic Feng Shui

Î

“Voi,

basarabenii, a i preluat volens-nolens asupra voastră destinul karmic pe care România a reușit să-l evite ireversibil începînd cu data de 16 mai 1812: prin Tratatul de Pace de la București teritoriul dintre rîurile tragice Prut şi Nistru avea să devină mica excrescen ă benignă care, dacă chirurgii imperialiști ai lumii nu o extirpau conform planurilor lor anexioniste, putea deveni malignă pentru întregul corp românesc! A propos, î i amintești că, din cele șase rîuri care separă inutul umbrelor Hades de lumea celor vii, a mai rămas să parcurgi și ultimile trei?” Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

n timp ce Alistar a trecut aproape de jumătate „botezul” intangibilită ii extraterestre, se pare că eu personal deja încep să resimt în plină figură efectele aflării mele pe Terra, mai exact în capitala basarabeană, undeva la mijlocul distan ei dintre Clădirea Parlamentului și Edificiul Președin iei, de unde tocmai am scăpat nevătăma i nu doar din punct de vedere ideologic. Cu toată doza de ataraxie ce mi-o procură configura ia energetică de moment, nu pot să nu simt că cele două obiecte strategice ale guvernării basarabene depășesc simpla provocare poeticorutieră din trecutul și prezentul ei. Pentru că doar viitorul mai poate schimba ceva retroactiv, deși nu știu cum e posibil atîta timp cît arhitectul anti-basarabean a plasat cele două clădiri exact una în fa a alteia, cu inten ii de pierzanie a poporului din această zonă a balcanilor europeni extremi. Or, o simplă răsfoire decentă a cataloagelor Feng Shui poate confirma faptul șeful guvernului va fi tentat să-și adjudece avantajele confruntării perpetue dintre legislatori și șeful statului. În plus, conform acelorași legi energetice intangibile, tricolorul basarabean (roșu, galben și albastru) plus stema bourului inscrip ionată cu negru e o combina ie fastă a elementelor (foc, pămînt, aer și apă). Îi mai lipsește albul, elementul metalului, din spectrul vizibil ROGVAIV . Se pare că Alistar e de acord cu mine, de vreme ce confirmă că orice monolog inteligent e mai pu in util ca dialogul între neofi ii începători. − Dacă mai in bine minte, și cabinetul Oval de la Casa Albă are o problemă de energie negativă: cele patru intrări și ieșiri, care fac din președin ii americani victimile unui destin tragic copiat apropape că la indigo... − Trebuie să- i dau dreptate. De altfel bine ai făcut că ai rezistat ispitei de a te alătura delega iei guvernantale în escapada spre orașul stropilor de soare ... Astfel nu l-ai expus inutil și pe oaspetele nostru... − Văd că deja și oaspe ii ne sunt comuni! − Trebuie să ne inem împreună măcar atîta timp cît nu știm ceau mai pus la cale răuvoitorii Basarabiei. Pe de altă parte nu pot să zic că ai procedat și în elept, avînd în vedere că ești la mijlocul unei șanse unice… − … pun pariu că te referi la „purgatoriul” meu spiritual! − Prietene, toate fiin ele-degradate-în-trup trebuie să aibă un singur principiu călăuzitor... − Sper că nu posturile alimentare severe! − Nu știu dacă i-e cunoscut, dar singura solu ie e pharmakon, termenul metafizic elen prin care se referă atît la remediu, cu sens de cură, cît și la otravă. A propos, știai că Republica Moldova a fost inclusă în lista Patrimoniului Mondial UNESCO ca parte a grupului de ări străbătute de Arcul Geodezic Struve? − Habar n-am ce i-i și cu această structură, e așa de important să știu? − Oficial e vorba despre un proiect geologic și topografic, marcat

Pag. 78


de triangula iile cartografice ale unui meridian terestru ce se intind de la Hammerfest (Norvegia) pînă la Izmail, pe Marea Neagră, și străbate zece ări de-a lungul a 2.820 de km. − Ce ări mai exact? − Dacă te interesează, iată lista în ordine alfabetică: Belarus, Elve ia, Estonia, Federa ia Rusă, Finlanda, Letonia, Lituania, Norvegia și Ucraina. Dar ceea ce contează e că avem clar un studiu strategic ocult, finan at de către cine crezi? − Balaurul-cu-nouă-capete, simplu ca lumina! − Cercetătorul Mitch Feigenbaum de la Universitatea Rockefeller din New York a utilizat datele fractale furnizate de sateli ii militari, pînă a reușit să ob ină versiunea electronică a Terrei … − … celebrul „Atlas Hammond”! − Dar cîtă lume îi în elege rostul? Probabil ai auzit și tu despre Centrele oculte ale Planetei, unde scoar a terestră fuzionează cu spa iul tridimensional? Platoul Giza (Egipt), Vatra orașului Damask (Siria), Muntele Sinai (Israel), Mun ii Kailos (Tibet), Triangula ia Britanică (Avebury-Slastonbury-Stonenhenge), Mun ii Anzi (Peru), Mun ii Shasta (California, SUA), Piramizile din Valea Tenohtitlan (Mexic), Oahu (Hawaii), Spiralele Energetice ale Nativilor (din New Mexic, Guatemala și Siberia Arctică), Lan ul de Roci Ayers (Australia) și Insula Paștelui! − Să în eleg că lipsește doar un singur pas în calea materializării a ceea ce Platon numea epekeina tes ousias, „dincolo de fiin ă”! − Exact, Alistar. Dar imposibil de atins atîta timp cît nu va fi inclusă în schemă și „Triangula ia vinicolă Cricova-Mileștii Mici-Cojușna”! „Republica” ontologiei triangulare − Nu știu de ce dezvăluirea pe care mi-o faci îmi declanșează imaginea peșterii platonice: „Vreau să vă imagina i iluminarea ori ignoran a condi iei noastre umane: imagina i-vă o cameră subterană aidoma unei grote lungi care are o intrare deschisă luminii...”! Ceea ce apreciez în special la Alistar, e că de fiecare dată încearcă să-și compenseze ignoran a pămînteană cu un soi de imagina ie pneumatică care îl ine departe de ridicolul istoriei oficiale. Îl las să continue: − Dacă e adevărat ce spui, pe mine toată chestia asta nu știu de ce mă face să mă aștept la următorul scenariu: to i Supermanii și Spidermanii occidentali supervlăgui i sunt trimiși să se pensioneze undeva în Hawaii, iar locul lor este preluat de cîte un indigen năpăstuit care, pe post de Orfeu, coboară în lumea subterană (catabaza infernală) în Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

speran a de a-și readuce la lumina zilei dreptatea na ională. − În scenariul tău plauzibil sunt recognoscibile și trăsături na ionale. Reîntors în lumea terestră (anabaza), Orfeul basarabean nu își mai găsește ra iunea de a trăi decât în viers: Muzică și Poezie... − ... pentru unii și alcoolul intră în calcul... − Aproape sunt sigur că tu ai prefera un vin din soiurile „Traminer” sau „Muscat” produs în micile podgorii ale viticultorilor din zonele Nisporeni, Strășeni și Călărași! Ce zici, Alistar? − Nu am ce face, asta e memoria gustativă a adolescen ei mele... − Perfect! În acest caz află că tocmai te-am luat ca martor la catabaza geologică pe teritoriul lui Februus, Zeul Împără iei Subterane, și la principala arteră spirituală care e chiar enigma supravie uirii civiliza iei și nu doar a Europei! Pentru că exact în „Republica” sa, Platon... − Doar nu vrei să spui că... − ...te asigur că același spirit profet, care vorbea despre un „(Dumne)zeu necunoscut” cu mult pînă la oficierea creștinismului oficial, se referea deja încă de atunci la condi ia basarabenilor, ultima popula ie europeana colonizată, vreo 4 milioane de cobai gregari care au preluat karma celor 23 de milioane de cetă eni oficiali cît are acum Republica România... − Îmi spui toate astea de parcă ar trebui să concluzionez că nu știu ce parte intangibilă a României ar fi fost „exilată” pe teritoriul actual al Republicii Moldova... − Exact! Voi, basarabenii, a i preluat volens-nolens asupra voastră destinul karmic pe care România a reușit să-l evite ireversibil începînd cu data de 16 mai 1812: prin Tratatul de Pace de la București teritoriul dintre rîurile tragice Prut și Nistru avea să devină mica excrescen ă benignă care, dacă chirurgii imperialiști ai lumii nu o extirpau conform planurilor lor anexioniste, putea deveni malignă pentru întregul corp românesc! A propos, î i amintești că, din cele șase rîuri care separă inutul umbrelor Hades de lumea celor vii, a mai rămas să parcurgi și ultimile trei? − Parcă aș putea să uit așa ceva? Dar nu știu dacă mai am puterea și răbdarea necesare! − Pentru asta nu va trebui să ne deplasăm prea departe, te asigur. E suficient să identificăm locul de originare al „Triangula iei Cricova-Mileștii MiciCojușna”! Dar nu uita lucrul cel mai important: ca toate secretele oculte care contează, el trebuie să aibă și o acoperire profană... − ...adică să fie în același timp Paideusia întruchipată, stadiul etern al ignoran ei supreme! − Hai, gîndește-te un pic! Doar ești fan Gustave le

Pag. 79


Bonn... − Dacă e vorba despre „iluminarea maselor”, Pia a Agroalimentară Centrală din Chișinău e primul loc pe care l-aș vizita! − Perfect! Atunci să-l rugăm pe șoferul limuzinei să ne ducă direct acolo! − Mul am, două mașini speciale mi-au fost suficiente pentru o singură zi, chiar dacă e aniversarea nașterii mele... Hai să facem o plimbare pe jos, e mai sănătos... „Bal-Kan” ™ Alistar are perfectă dreptate despre eficien a stimulării agriculturii autohtone, dar nu și cea a sportului la nivel na ional, pentru că îmi amintește despre campionul de înot care s-a înecat într-o băltoacă formată ad hoc de una dintre rarele ploi toren iale de vară din Basarabia. Asta e o dovadă de tragism comic a fiin ării umane, profund încredin ate că se află exact în elementul său nativ. De cealaltă parte, Pia a Centrală din Chișinău își demonstrează în toate anotimpurile anului calitatea sa de Univers autarhic ferit de nocivitatea guvernan ilor autohtoni, preferînd să se pună sun umbrela generică a numelui „Bal-Kan”: ceea ce în traducere ar însemna „Mierea” și „Sîngele” ontologiei lumii turce. Nici nu e de mirare, avînd în vedere că cele cîteva hale cu produse lactate și articole de măcelărie destinate exclusiv ăranilor basarabeni comunică direct, ca printr-un cordon ombilical cosmogonic, cu tarabele închiriate de azerii care vin în Republica Moldova să-și vîndă rodiile și de turcii atrași nu doar de pre ul redus al miezului de nuci. Aceasta e for a motrice a industriei basarabene, despre care to i acei adam-smith & carl-marx ce teoretizează principiile capitalismului la catedrele de economie din Harvard & Cambridge nu au habar. Cu excep ia Mitropoliei Bisericii Ortodoxe a Chișinăului și a Întregii Moldove, cetă enii celor două popoare turcice autofinan ează în propor ie de 90 la sută structurile strategice, fie de stat sau private, ale ării: Departamentul de Perfectare a Pașapoartelor, Serviciul Vamal, Gările Feroviară, Auto și Aeriană, Serviciul pentru Imigrări și Cetă eni Străini, Centrul de Anticorup ie & Luptă cu Infrac ionalitatea Organizată și Traficul de Persoane, Re eaua Na ională Hotelieră și de Divertisment, Agen iile Matrimoniale, Cabinetele private de Venerologie și Boli Infec ioase și, finalmente, Centrul Mamei și al Copilului plasat în microraionul Botanica al Capitalei Moldave. Ar mai fi, desigur, și contribu ia Atenei la bunăstarea Republicii Moldova, dar − spre deosebire de guvernarea fanariotă (din peOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

rioada 1711−1821) − cea contemporană are impact limitat și exclusiv asupra gospodinelor basarabence: „frunze de lauri // comestibili, / recoltate în Grecia // zilelor noastre: / sugerîndu-mi // solemn / să nu-mi mai fac / iluzii / despre Metaforă ca trop / Universal”! Acesta deja e un citat din „Sabat Estetic”, unul dintre textele din manuscrisul nepublicat a lui Alistar, ce urmează să fie cartea sa de debut. Trebuie să pomenesc neapărat aici și despre eroii necunoscu i ai acestui război dus zilnic pe-via ăși-pe-moarte: multele femei rămase fără un loc de lucru care − trecute de vîrsta de 50 de ani – sunt obligate de indiferen a guvernan ilor să-și cîștige bucata de pîine vînzînd tot ceea ce nu a intrat în planul de marketing al Industriei Ușoare Basarabene: începînd cu murături, borcane cu legume conservate, igări și băuturi alcoolice contrafăcute și terminînd cu șireturi de rezervă și tălpi îmblănite pentru încăl ăminte, piatră abrazivă pentru șlefuirea tălpilor sau otravă pentru rozătoare. − Hai, lume, la șireturi și otravă, calitate garantată, nu ca în magazine. Șireturi noi-nou e! Otravă proaspătă! − Dar otravă pentru soacre nu ai, mătușă? Ultima replică a devenit aproape o mantră repetată de glume ii insensibili catapulta i direct din întunecatul Evul Mediu pe arena Circului ambulant basarabean, cu participarea nelipsită a cupluluide-Șaherezadă-guralivă format de Gheorghe Urschi & Pavel Stratan, care perpetuează realismul escatologic extins pe teritoriul Republicii Moldova: evident fără a sufla niciun cuvin el despre filozofia practică a lui Platon, în eleasă ca pregătire temeinică pentru aterizarea lină în tărîmurile intangibile de Dincolo. Desantul-dintre-lumi Ultima parte a gîndului expus mai sus e tot o citare aproximativă din alt text a manuscrisului lui Alistar, dar avantajul rela iei Maestru-Discipol decurge anume din calitatea inegală a energiei pe care cei doi o împart fără să-i simtă și cantitatea. Ca un exemplu concludent e și faptul că Alistar mă aten ionează că ar fi urmărit de către niște personaje suspecte. − După felul cum mă privesc, nu prea par să fie un grup de tifozi de la „Juventus” Torino... − Dacă te uitai mai bine, trebuia să fi observat că nici măcar nu au ochi! Nu sunt agen i G-9, sigur e mîna Principelui... − Evi i să-mi spui despre acest personaj, dar situa ia îmi amintește de un catren din poemul „Tăgăduiri” a lui Blaga: „Pe urmele mele coapte / moartea își pune sărutul galben / și nici un cîntec

Pag. 80


nu mă îndeamnă / să fiu încă o dată”! − Pînă aici sunt perfect de acord cu forma, dar nu și cu con inutul. − De parcă poate fi verificat! − Nimic mai simplu decît Planul A: cumpără uite de la mătușa aceasta cîteva pachete de otravă, dar să fie cît mai proaspătă, apoi presoară-le pe cîteva dintre firele mele de păianjen mai groase. Să vedem dacă își face efectul scontat și scăpăm de urmăritori... − și dacă nu... − Planul B: trebuie să știu exact cîte por i are Pia a? − Doamne, nu pot să cred, dar tocmai trei: acces din străzile Tighina, Armenească, Mitropolit Varlaam! − Sper că te-ai convins că nu po i fenta inevitabilul, dragul meu. Re ine încă o dată: Lethe − rîul uitării, Mnemosynne − rîul memoriei și Piriphlegethon − rîul de foc! Va trebui să le străba i cît po i tu de repede, exact în ordinea stabilită. Dacă, după ce ieși pe ultima poartă, mai zărești vreo mutră suspectă... − ...spune-mi repede care e planul salvării! − Sper să nu trebuiască să apelăm la el. Deocamdată te rog să faci rost de o cutie de carton obișnuită, măcar de un metru pe un metru. Dar să fie acoperită... − !?! − Nu te uita așa mirat, crezi că filtrul Hades te va afecta doar pe tine? Textura terestră m-a invadat inevitabil, mai ales după ce otrava își va face sim ite efectele. Da, și încă ceva: de unde putem lua cel mai apropiat mijloc de transport în comun? − La ieșirea din Pia ă spre strada Mitropolit Varlaam dăm direct în Gara Auto Centrală, cu destina ii na ionale și interna ionale... În timp ce Alistar își duce la bun sfîrșit proba triplă, reușind să-mi găsească și un mic „apartament” mobil pe care îl ocup imediat, eu accesez de pe frecven a akåșică portalul american theonion.com, care în edi ia nr. 41/42 din 19 octombrie 2005 aducea în aten ia cititorilor săi fideli un caz care ne poate fi de folos și nouă. E vorba despre un studiu comandat agen iei „Zombie Preparedness Institute” de către Tom Murphy, la acea vreme primarul orașului Pi sburgh. Grijuliul edil se arăta extrem de preocupat ca pi sburghezii să fie pregă i pentru un eventual atac din partea zombilor. Conform scenariului oferit de statisticianul Milton Cornelius, unei armate regulate de zombi transfera i în corpuri umane (nu trebuie de uitat că, la a doua folosin ă, ultimile sunt supuse unui regim de re-animare specifică în condi iile gravita iei terestre și a vitezei limitate cu care se poate propaga lumina în grăsimile organice!) nu iOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

ar lua mai mult de 10 zile să asedieze orașul american, în special datorită faptului că mai multe zeci de mii de locatari locuiesc în preajma cimitirului orășănesc. În schimb doctorul Sheena Aurora, purtătorul de cuvînt al „Federal Undead Management Agency”, consideră ca exagerate tezele lui Cornelius, avînd în vedere că zombii se mișcă anevoie, iar un simplu Shopping Mall poate servi drept refugiu la îndemîna oricărui plătitor de impozite la Primăria orașului: solu ie infirmată imediat de către zombiologul Olivier Baptiste, care sus ine că unica șansă a celor ataca i e să se asigure că zombii au fost împușca i în cap. Ultima variantă e confirmată și de Gino Fulci, Șeful actual al Poli iei din Evans City: „copiii trebuiesc instrui i, încă de la vîrsta preșcolară, de așa manieră încît să fie pregăti i pentru a slobozi lesne un glonte: în zona dintre ochi a propriilor mame care i-a născut. În caz că acestea au fost preluate de controlul direct al zombilor”. În ceea ce-l privește pe Șeful Poli iei, acest vine chiar cu propunerea de a afișa bannere (la intrarea în școli, biserici și alte obiective culturale din oraș) cu inscrip ia „Destroy The Brain”. Invocînd un caz real de atac zombic produs în anul 1985 pe teritoriul orașului Louisville, doctorul Cornelius de la „Zombie Preparedness Institute” merge mai departe și, atingînd limita extremă a moralei, recomandă reziden ilor din Pi sburgh să aibă permanent la îndemînă un „ready-to-go-bag” care să con ină obligatoriu: un pistol, o rezervă sănătoasă de amuni ie și, cel pu in, o metodă decentă de suicid!

Grădina deliciilor pămîntești (Paradisul eclesiastic, fragment), Hieronymus Bosch, 1485

Pag. 81


Dan STOICA (Austria)

Golirea de sine Venim pe lume sclavi, vându i înainte de naștere părerii altora despre cum trebuie să fie un om! Avem optsprezece ani să ne în elegem închisoarea și să aruncăm pe fereastră toate cheile pe care Cel de Sus ni le pune în mână pentru ca să ieșim dintre ziduri.. Pentru fiecare refuz al Cheii, primim o gratie. Nădejdea stă în gratii, în soliditatea, desimea lor. În impenetrabilitatea lor la Dor! Ne hăituim. Cei mai mul i intră în starea de om cu un robust curaj al supunerii, cu o profundă neîncredere în ceea ce pot. Ideea de dependen ă. Un comod adăpost pentru via ă. Ideea că libertatea e legată cu distrugerea de sine. Ieșirea finală spre sim ământul A fi liber. A muri. Locul unde primești veșnicia pe de gratis. A suferi, min indu-ne suferin a. Min irea de sine ne ia de mână. Ne lasă de gât convingerea că moartea nu rezolvă nimic. Hamlet oare credea în Dumnezeu? - Ar trebui să moară lumea ca să putem trăi din nou! Trăim într-o piramidă de minciuni, urcăm treptele cu o piatră în mână. Să o punem la capătul urcușului. Ne sim im constructori. Înăl ăm piramida pentru fii noștri. Zâmbesc! El zâmbește, gândurile lui se scriu, se despart de mine, așa cum cade crusta unei răni sub apăsarea pielei sănătoase, dârze, dornice de via ă. A început o nouă zi. Începem să uităm cine suntem, ca o gimnasitcă de diminea ă. Ce căutăm noi în noi înșine? Sclavul trebuie să se desfete cu supunere, să ostenească în a se umili, în a se scălda în propria neputin ă. Le duce cu grijă acasă. Supunerea de azi a fost plătită. Ni s-a mai dat de mâncare și de băut, căldură și speran ă până a doua zi. Mâinele ne așteaptă! O nouă zi în care ni se va permite să ne umilim din nou. Nu trebuie să facem nimic altceva. Dacă ne prindem gândind, să ne luăm la palme. Să ne legăm la ochi. Să ne punem scobitori în ochi în fa a realită ii îmbuteliate și turnată nouă pe gât sub formă de libertă ii de a alege. Așa putem fi ferici i. E cineva ne împinge de la spate să fim ferici i. Ne atârnă într-un la , care ne lasă să respirăm atât cât să putem respira Aerul pus de ei în vânzare, purtând ștampila firmei și având mirosul de conservant al unei veșnicii de contrabandă. De câte ori găsim un răspuns, o solu ie, dăm și peste teama agă ată de ele. O ușă care se deschide spre alt perete. Ar trebui să-l luminăm cu gândurile noastre. Cine e nebun să facă asta? Frica e cel mai de nădejde stâlp. Frica și minciuna. Nu ne lasă niciodată la greu. Căutăm plăcerea: locul, clipa, în care nu mai trebuie să fim Noi! Ne e frică de Eu, de cine ar trebui să fim noi. De ceea ce ar trebui să facem, ca fim Eu! Ne înmul im ca să dăm vina pe al ii! Să le furăm și lor libertatea,

așa cum au făcut cu noi părin ii noștri. Obosim! Un cântec de leagăn! O comedie la care vom râde mult și fără măsură! Timpul vine spre noi. O despicare. Adulmecăm! În jur miroase a pradă. Privim în oglindă! Am găsit! Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 82


Mircea LĂCĂTUŞ (Austria)

iubito căldura luase cu asalt și nerușinare toate odăile și-a agă at pe ziduri tablourile de familie în baie pe etajeră și-a pus toate parfunurile ne-am dezbracat amândoi până la piele ne atingeam de nevoie mai mult în silă din trupul meu cădeau broboane de cristal fierbinte pe trupul ei încins au început să-mi clocotească gândurile și tu atât de departe cu racoarea sânilor tai am ieșit în stradă și-am ridicat mâinile la cer a fulgerat odată și a tunat de două ori în cer mozart și bach au prins a dăn ui dumnezeu însuși le cânta din gură eu cu ochii deschiși așteptam primii stropi mai întâi mi s-au umezit buzele răsucit în burta rece a unui vânt trupul meu incandescent s-a răcit încet șuierând infiorat am reusit să te uit pentru câteva clipe

"bilet către sf augustin să vezi: m-am dus la mare și o zi întreagă am scris pe nisip toate triste ile mele numele celor de care mi-e scarbă eu scriam și marea ștergea luând cu ea poverile mele de gânduri sim irile mele de plumb ...apoi m-am dus acasă descul eram ușor abia de atingeam asfaltul...seara cu o daltă bine călită i-am scris un răvaș pe o piatra "te iubesc" stătea în spatele meu și râdea apoi mi-a schimbat cămașa am băut ceai si ne-am sărutat"

septembrie te-aș fi inut de mână eram încă sfios am fi spulberat cu pașii troienele de frunze sub un copac te-aș fi sărutat pe frunte sub alt copac te-aș fi sărutat pe gură buzele tale roși buzele tale moi și un castan și alt castan și am fi râs și am fi dansat era și negru și albastru era și cer erai copilă te-aș fi inut de mână eram încă sfios sub un copac te-aș fi sărutat pe frunte apă sub alt copac te-aș fi sărutat pe gură foc și ar fi fost o noapte de aer și-ar fi fost o diminea ă de pământ o toamnă și înc-o toamnă buzele tale ochii tăi crucea mea cuvânt Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 83


Doru Ştefan DĂNCUŞ

Ioan

A

cum veni i dvs. sămi spune i ce este suferin a. Fără să ști i ce înseamnă să- i vinzi căr ile pentru a- i cumpăra o cafea care, într-o diminea ă cu v â n t mult și în-

ghe at te trezește din somnolen a disperării, punându-te brusc în fa a unei lumi ahtiată după erori. Fără ca vreodată dvs. să fi trecut un pod al unui oraș (înghesuit și afumat, în care peste 100.000 de oameni, băga i la grămadă în blocurile ca niște faguri uriași, își poartă crucile zilnic) și să vă fi gândit la un moment dat că Noica a dat în mintea lui Jules Verne. Fără discu ie, v-a i gândit și dvs. la destule, trecând un pod. Suferind, însă, Ioan era unic, era o figură în orașul acela de adunături. Ieșind din peisaj ar fi stricat estetica străzii pe care-și vindea, la o tarabă improvizată, căr ile. Când vântul acela mătura bulevardul central, Ioan intra într-o cafenea plină de anonimi haotici și, în timp ce-și bea cafeaua, berea sau vodca, își amintea de vremurile bune. Uneori, gârbovit și modest, intra acolo un poet bătrân de care mul i litera i preferau să scape. Cu nasul în căr i primite din alte ări, poetul se prefăcea că nu știe ce așteaptă contemporanii de la dânsul. Se încăpă âna să trimită texte lungi și îndelung lucrate la reviste literare, în ciuda acelor înfumura i și absconși. Deși se obișnuiseră unul cu prezen a celuilalt, Ioan și poetul nu și-au vorbit niciodată. Poate chiar prezen a lor, în același timp, în aceOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

lași spa iu, era un mod de comunicare. Cu ziarele în fa ă, unii făceau politică, al ii discutau despre prostitu ie, chelnerul (un tânăr foarte amabil care făcea ochi dulci unei fete amorezată de altul) trecea printre mese ștergând sticla groasă acoperită frecvent cu scrum de igară. Figurile zilnice ale localului, arhicunoscute de barman, veneau diminea a, consumau câte-o cafea, apoi în ceștile golite puneau vodcă ieftină pe care o degustau cu mul umirea celui care știe că n-are nimic de pierdut. Patronii se prefăceau că nu văd această înșelătorie, acele sticle ascunse în căptușeala jache-telor ponosite… Clătinau din cap a compătimire lăsându-i să-și bea lichidul puturos și gălbui și să roadă za ul rămas pe fundul ceștilor ciobite. În jurul orelor 12.00 apăreau igănci tinere și gureșe, făceau „poștă” din câte-un suc și mâncau semin e. Scrumierele se umpleau, chelnerul cel tânăr și îndrăgostit se supăra, le poftea afară. Erau însă zile când acestora le mergea bine și atunci veneau cu bărba ii lor mustăcioși care se îmbătau și acopereau cu vocile dogite piesele din Beatles filtrate printr-un difuzor mare și negru. Pălăriile închise la culoare, cu boruri mari, alunecau de pe mese ori de pe genunchi și cădeau pe cimentul dușumelei, murdărindu-se. Atunci se auzeau înjurături și igăncile chicoteau amuzate. Lăsau bacșișuri grase barmanilor care mai închideau ochii. Ioan se ferea de astfel de anturaje. Dacă nu găsea loc se retrăgea în col ul dintre tejghea și geam, unde patronul pusese trei taburete înalte. De la înăl imea lor avea o privire de ansamblu asupra cafenelei. Mul i ochi se îndreptau spre el, descoperindu-l cu uimire. Nu reac iona nicicum. Îi privea cu indiferen ă, ca și cum ai privi în gol și intens chipul iubitei. Erau semenii lui, între ei se sim ea în siguran ă. Sim ea că trăiește, că-și bea cafeaua, berea sau vodca. Se gândea la vremurile bune. Qui prodest? păreau să întrebe picioarele lui

Pag. 84


atârnând în gol. - Tu ești! a exclamat femeia îngenunchind. - Ce vrei? a mormăit Ioan surprins, tulburat de alcool și de ineditul situa iei. - Te-ai întors, Botezătorule, a continuat ea, prinzându-l cu strășnicie de marginile lungi ale hanoracului. Chipul îi strălucea ca în fa a unei mari revela ii. - Ești nebună, eu sunt Ioan, vânzătorul de căr i, ce, nu mă mai cunoști? Tot orașul mă știe, s-a trezit el din uimire. - Nu, tu ești Botezătorul, recunoaște că te-ai întors. Ducându-și mâna la fa ă, Ioan și-a sim it barba lungă și neîngrijită, părul, cearcănele imense. - Nu-s eu, doamnă, seamăn, probabil, cu ăla, a spus. Femeia s-a ridicat în picioare: - Atunci fă bine și nu ne mai min i! s-a o ărât dezamăgită, apoi a dispărut în noaptea de pe o stradă apropiată. În zilele următoare, Ioan a povestit prietenilor întâmplarea în stilul lui direct și provocator, neuitând amănuntele și inventând, neobosit, altele. Prietenii râdeau. Cand nu avea chef să vândă căr i, Ioan se gândea la existen a lui demnă și mizerabilă. În subsolul întunecos unde locuia, îl cuprindea mila de femeia aceea, de confuzia ei înduioșătoare… Se îmbrăca în silă și umbla pe străzi senin, calm, așteptând cu răbdare să dea de un cunoscut pe care să-l cheme la o bere. Se sim ea foarte singur și-i era ciudă pe cei ce treceau perechi spre zone numai de ei cunoscute. Plictisit de amintirea fostei so ii și a fiicei se enerva în sine și pasul lent al plimbării se transforma într-un mers grăbit, de om preocupat și în criză de timp. Memoria func iona ireproșabil, aducându-i în fa a ochilor fragmente din concertele rock în care cântase, femeile pe care le-a posedat sălbatic prin cabinele înguste ale sălilor de spectacole, plecarea so iei și divor ul, amantul burtos și director cu care îl înlocuise, disperarea și be iile lui rămase fără ecou, decăderea… Orbit de fulgerele acestor imagini se ciocnea de oameni, murmurând din minut în minut scuze fără Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

răspuns. Din aceste momente era trezit brusc de prietenul oportun și se ducea cu el la bere. Absent, bea până sim ea că nu-l mai in picioarele. Prietenul, între timp, pleca, venea altul, al ii. Cu o dărnicie inexplicabilă, Ioan le cumpăra bere, cafea sau vodcă. Ajungea cu greu și târziu în subsolul rece, inospitalier. „De s-ar strânge toate încercările vie ii într-o singură zi, ce fericire ar fi pe capul oamenilor”, gândea înainte de-a se aventura într-un somn greu, opac, blestemat. Uneori, Ioan înjura acoperișul termic al lumii. Erau zile când, cu tot cheful de-a vinde căr i, natura lucra împotrivă-i. Obligat să rămână în subsolul acela insalubru se sim ea ca un câine în lan . Frigul de afară îl împiedica până să și gândească lucid, stătea lungit în pat și înjura metodic, în diferite registre vocale, stupizenia lumii. Începea cu președintele ării și comuniștii și termina cu „măre ia măti de Nie sche”. Când acest monolog important se încheia, rămânea surprins de câte cunoștin e poseda, se ridica buimac, își prindea capul în palme, își presopunctura tâmplele. „Unde dracu încap toate astea în creierul meu?”, se întreba. Se ridica greoi și băga reșoul făcut din BCA în priză. Cură a mucegaiul albăstrui de pe za ul rămas cine știe de când într-o cană soioasă, turna apă și-l punea la fiert. Lichidul fierbinte și amar îl punea pe picioare. Se apuca de răsfoit căr ile ce zăceau pe lângă pere i, stivuite frumos după mărime. Mai trecea o zi din via ă. Târziu, într-o noapte, în cafenea a intrat un individ cu o figură comună, chiar tristă. Ochii tulburi, străbătu i de vinișoare roșii i-au atras aten ia. „Cine mai e și ăsta?” s-a întrebat în timp ce se îndrepta spre masa nou venitului. Așa au rămas împreună: Ioan și Dumitru. Primului i s-a părut amuzant limbajul celuilalt, în același timp vulgar și academic. Nu mai întâlnise niciodată pe cineva în stare să îmbine atât de coerent și armonios expresiile de mahala cu cele suprasaturate de neologisme. Din Dumitru a în eles o poveste asemănătoare cu a lui: după ce-și făcuse so ia secretară a unui director în capitala ării, Mitică fusese „tăiat de

Pag. 85


la ra ie”. „Penetrată în toate pozi iile și inoculată cu idei subversive, m-a părăsit”, avea să se confeseze Mitică. „Nu știu cine a greșit, iam lăsat apartamentul și am plecat. Fiul meu are 6 ani, nu l-am văzut de 8 luni. Nu-mi pot explica nici acum fervoarea și ambiguitatea stilistică prin care ea m-a băgat în mama definitiv. Acum sunt corector la un ziar local, îmi afișez peste tot incertitudinea zilei de mâine, omenirea face pași mari spre viitorul luminos ce o așteaptă.” Ioan asculta atent și vesel. Plăteau când unul, când altul. Uneori, Mitică se supăra pe via ă și plătea singur consuma ia tuturor celor ce erau în cafenea. Se trezea a doua zi golit de idei, cu buzunarele goale, cu spatele durându-l îngrozitor. Se ducea la chiuvetă, umplea o sticlă de litru cu apă și o bea încet, râgâind. Arsurile din stomac încetau pentru câteva clipe, apoi se dezlăn uiau și mai abitir. Înnebunit, punea ceva pe el și ieșea, clătinându-se, să mănânce o ciorbă de burtă. Durerile se potoleau și muierile searbede ce operau pe mașinile de încasat ale vreunui expres puturos primeau bacșiș. Ocrotindul pe Mitică, Dumnezeu avea, probabil, mare bătaie de cap. Trăind pe pământ, muierile de la casă nu știau și naveau să știe vreodată ce este triste ea metafizică.

creanga aia de-acolo! Ploua, era primăvară. Ioan se executa docil, încercând să fie cât mai pe placul celui ce striga la el, celui împovărat de o cameră video pe umărul drept. Era ud complet, ca și operatorul. Sprijinit cu spatele de trunchiul jilav al bradului, uitându-se la creanga indicată, l-au fulgerat brusc imaginile cu femeia ce-l confundase. În câteva secunde, pe retină i s-au derulat toate detaliile acelei situa ii. Nici n-a observat ochiul camerei de filmat fixat batjocoritor pe ochiul său traversat de secven e. - Ce dracu faci, a îndrugat supărat, împingând cu mâna udă obiectivul aparatului. Ești tâmpit, a mai spus, ridicându-se. Apa i se scurgea de pe cap, din păr, pe obraji. Îi ajungea pe buze. Ioan îi sim ea gustul sărat. - Am fost cândva un om ca oricare, cu nevastă, cu ambi ii, a spus mai târziu, în cafenea, operatorul Mihai. Aveam nași de nuntă,

părin i, socri. Eram și eu posedat de indecizii. Știi ce naș aveam? Îi lipsea dimensiunea feri- Mișcă-te! Treci sub bradul acela! Stai cirii simple, reale, nu știa ce înseamnă un 8 jos! Sprijinește-te cu spatele de trunchi. Așa. martie sau un sfârșit de an. Citea. N-avea zile Privește spre dreapta. Sus! Nu atâta, la exponen iale, n-avea parte de trăiri unice. Nu trăia abandonul, dezlăn uirea, băgarea lucruOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 86


rilor în mă-sa. Era plat ca o dedica ie muzicală la un post de radio obscur. Nu conștientiza semnifica ia unui buchet de flori. O femeie – în afară de so ia sa – o inexisten ă. El citea. Visa să scrie o carte explozivă care să întoarcă lumea pe dos. Nu era în stare să se întoarcă la nivelul evenimentelor nesofisticate, naturale! Citea! Pur și simplu citea! Făcea pe intelectualul, concret! Într-o zi, bietul intelectual se va trezi cărunt în apartamentul oportun ob inut în baza bilelor albe ale marilor sale responsabilită i. Citea! N-avea organul perenită ii zilelor festive. Lehamitea mea a devenit într-o zi grea, ca o stană de piatră. Așa a rămas ăla cu căr ile lui și so ia mea și eu cu momentele mele de sărbătoare. Zgribulit, Ioan sorbea des din vodca orei 15.00. N-avea chef de discu ii cu individul diavolesc ce-i oferise băutură ca să se lase filmat și care opera cu distinc ii, ceea ce pentru el era greu, foarte greu. Dintr-o dată, Mihai și-a dat seama că celălalt nu-l mai ascultă. A tăcut speriat și intimidat de ceea ce spusese. Zumzetul din cafenea destrăma elocven a atâtor gânduri rumegate în toiul nop ilor fără femei. Nu l-a întrebat niciodată de unde a venit. După o vreme, oamenii orașului s-au obișnuit cu individul slăbănog ce trecea zilnic prin centru, împovărat de camera video. Nu știa nimeni de unde are bani de hotel. Pentru a- i face de cap nu- i trebuie, în fond, bani mul i, ci curaj. Neputin a î i deschide desfrânarea întru tine însu i. Calm, senin, Ioan aștepta creatura aceea

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

ciudată. - Dracul poate fi aplicat cu succes oricărei situa ii. Singura greutate e să știi de unde să-l iei atunci când ai nevoie, a spus ăla când a venit. Plecau împreună. Filmându-l pe Ioan, Mihai constata că își revine din nebunie. Ar fi fost însă păcat să-și acorde mai mult timp pentru asta. Se întorceau înfometa i după lungile plimbări prin col urile orașului. La cafenea se tratau îndelung cu vodcă și suc ieftin. Într-o zi, s-a produs ruptura. Fenomenul. S-au întâlnit to i trei pentru prima dată. Trecând pe o stradă neasfaltată, au dat de femeia aceea si n-au mai avut încotro, a trebuit să spună că ei sunt sfin ii ăia care au mântuit atâtea mii de oameni de pe planetă. Neexistând martori credibili, nimeni nu știe cum s-au petrecut atunci lucrurile. Poate credin a femeii, poate o gaură neagră, poate Dumnezeu, în marea Lui bunătate, sătul să tot aibă grijă de ei pe pământ, i-a luat. Într-o lumină mare, cei trei au dispărut pentru totdeauna. A rămas din această poveste testamentul femeii care a murit curând după minune. El se termina astfel: De ce I-ai ridicat la cer, Doamne? De unde să știm noi, buimăci ii secolului acestuia pe cine înjurăm? Cine mai vinde căr i, mai vine la cafenea, mai filmează zidurile orașului și ochii lui Ioan? Unde mai mergem acum, Doamne? Pe cine mai credem? De ce ne lași atât de singuri în preajma apocalipsei?

Pag. 87


Dana BANU

la marginea lumii într-o zi cu siguran ă va ajunge stăpânul citadelei

daniil (nici sânge nici apă) când am înfipt cu itul în sufletul lui nu a curs nici sânge nici apă oricând îl pot aduce înapoi mi-am zis scriu 2 sau 3 poeme de dragoste îmi arunc peste umăr codi ele sub iri și zâmbesc spre departe el vine atunci cu soarele pe umărul stâng îmi aduce înghe ată cireșe amare căpșuni vederi colorate el vine în vis și pleacă spre diminea ă cu degetele murdare de cretă înapoi către moarte

dana cu chibrituri nu sunt un om prea grăbit trăiesc pu in și pe îndelete iubesc mai cu seamă cuvintele bărba ii cu ochi de catifea orașele îndepărtate inima mea nu e nici cuminte nici tristă nici matură nici colorată e doar o cutie cu chibrituri până la cer și chiar mai departe se face lumină când aprind pe înserat câte un chibrit și privesc înspre oameni cu teamă mereu la jumătatea drumului dintre mine și ei arde sub ire o flacără tu ai să mori înconjurată de toate cuvintele tale ca într-o citadelă dar măcar vei avea lumina aprinsă așa îmi spunea bărbatul cel neiubit îndeajuns vocea lui cobora în pământuri săpa galerii încol ea apoi din nisipuri ca o iarbă sălbatică ……………………………………….. din cer dacă ești atent po i zări un om mic și enervant care tot aprinde chibrituri Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

în fiecare diminea ă găsesc pe trotuarul din fa a blocului meu desenate cu cretă zăpadă proaspătă și urme de sănii trase de cai nu râde ca proasta îmi spun prietenii mei pe aici a trecut daniil da dar nu m-a găsit le răspund hlizindu-mă trist știindu-l bine ascuns la mine acasă în vis

o dată şi jumătate ocolul pământului (fragment de poem) ................................................................................ când î i dă sângele pe nas și pe gură de atâta răbdare e semn că trebuie să întinzi mese mari sărbătorești vor veni atunci în stoluri negre păsări ciudate vor mânca din sufletul și din trupul tău vor bea din sângele tău și din lacrimile tale amar amar aman aman cu adevărat vă zic vouă păsărilor singurătatea mea nu poate fi ocolită mușca i din ea și străluci i mai departe odată cu zorii prevestitorii

Pag. 88


Emanuel POPE (Anglia)

Cu revoluţia în vine "Primul lucru de men ionat este că în vinele fiului meu curge sânge de irlandez rebel, de cuceritor spaniol și de argentinian patriot. Este evident Che a moștenit trăsăturile neastâmpăra ilor noștri străbuni." Ernesto Guevara – despre Che Chevara

- Aleluia! - Aleluia! - I-auzi una! - I-auzi două! - I-auzi anu’op eci și nouă: - când vor face plopii pere - ... și răchita micșunele!” - când va exploda ca tunu’ - ... mămăliga și ceaunu’. - Aleluia! - Aleluia, tăticule! Se opriră din hăulit îmbră ișându-se strașnic și sărutându-se pe câte amândoi obrajii cu zgomot. Apoi, năduși i de fervoarea jocului, își reluară locurile în jurul mesei pe care era postat un televizor. Fiecare acum își stingea fierbân eala turnându-și dintr-o carafă plină cu vin roșu. Cel mai tânăr își aprinse și o mahoarcă. - Tăticule, de terminăm cu comuniștii, eu să știi că mă-ntorc la ară. - Păi și ce? nu vin și eu cu tine? În răstimpuri prin tocurile șubrezite ale ferestrei, în mica bucătărioară, pătrundeau dinspre bulevard, odată cu șuierul gerului, zgomotele unei mul imii agitate. La televizor un non-stop de comunicate: “Facem apel la to i cetă enii, la to i cei cu inima română să vină la televiziune! Să vină, să apăram ……”. Bărba ii ascultau cu moacele prinse în pânza imaginilor transmise cu sonorul la maxim. Din când în când, cel tânăr apuca să răsufle din igară sco ând largi rotocoale de fum. - Măi da’ bine îi mai stă lu’ ăsta. E ca și dat în mă-sa’. Comisar, de’. Și de are și de nu la costum armă, ăsta tot a comisar miroase. - Comisar, tăticule, vezi bine! Orele treceau cu gerul zgâriind în fereastre și cu cei doi tăifăsuind. Așa le era obiceiul: să vorbească și să golească după o carafă, altă carafă. Obicei vechi, ăsta, ca tata și cu fiul să-și stingă reciproc arsura cuvintelor, în special iarna, cu vin pregătit de din toamnă. Lubrefiată, mintea celor doi începea și ea de-acum a se învârti pe noi rulmen i. - Măi Milică, mi-e frică de mă-ta’. Ce-o fi de capul ei, singură acolo la ară și fără să știe de tot ce se întâmplă. Că n-are, mă, și ea acolo, săraca de ea, barem un televizor. - Stai liniștit matale, că ea o fi deja la vărul Vasile... - De-i acolo, asta înseamnă că-s doar ele două, tot singure, ea și cu a lu’ Vasile. Că de l-a prins vestea pe Vasile în cârciumă, ăsta o mai ajunge acasă peste-o săptămână... mai ales cum e el, cu boală la comuniști. Dracu’ o știe ce-o mai face nebunu-n sat. Ăla î i zic, căOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

“Una era povestea cu rulmenţii sau cum îşi luase Milică carnetul de partid, cu taicăsu muncind pe ascuns în secţie o săptămână întreagă, noapte de noapte. Şi uite aşa sau produs rulmenţii cu care mai apoi fecioru’ a reuşit să spargă norma uzinei. Ori cealaltă poveste, tot împreună, când, după o beţie cruntă, taică-su şi-a scăpat carnetul în latrină de-au trebuit să scoată tot rahatul în ogradă ca să găsească “ nestematul”.

Pag. 89


i beat acu’ de nici calul nu-l mai recunoaște. - Păi cum…da’ de mâine om fi și noi acolo, numa’ stai să-l prindă ăștia pe Ceașcă. - Să-l prindă, cum nu, da’ bă... mie de una-mi este: să nu vie rușii peste noi. - Păi nu-auziși, bre, tăticule, că rușii au și ei treabă. Doar ne-a zis actorul: rușii și ei acu’ o cârmesc la dreapta. - Or cârmi-o ei, da’ numa’ să n–o cârmească întâi pe-acilea, asta-mi e grija cea mare. - Ei vin? ... și de-or veni, vin pe pizda mamii lor, că noi om sta de mămăligă. I-auzi cum strigă. Stai să i deschid geamu’…. I-auzi? Ascultară mul imea de afară care acum cânta îndemnându-se în mod patriotic. Milică apucă din nou carafa. Vinul roșu se îngrămădi repede să acopere urma veche lasată pe pahare. - Mă’ tăticule, de terminăm cu comunismul ăsta, de ce ne-om apuca dupaia? Că pe ăsta de bine, de rău, l-am cam făcut praf! - Păi io bănuiesc că ne-o lua iar de treabă. - De treabă, de treabă bre, dar de care treabă, dacă pe comuniști îi dădurăm la vale? - O reluăm pe-aia, pe aia pe care am lăsat-o neterminată în pașpa’. O luăm iară cu regele, cred eu. - Și-o fi mai bine? - Da’cu ăștia i-a fost bine? Din televizor porniră să se audă zgomotele unor rafale de mitralieră. Încol i i parcă, între cântecele de-afară și caden a pătrunsă prin difuzoare, se grăbiră să închidă fereastra pentru a se regrupa în fa a televizorului. - Ia uite-i mă, ce trag nenoroci ii! - Trage i măi în noi?...se aruncă Milică cu pumnul strâns la televizor…Trag în noi ăștia măi tată, tu îi vezi?...Ăștia ne omoară poporul! Futu-vă muma-n cur de teroriști! - Nu vor să le scape ciolanu’. - Ar trebui scosă toată armata și trimisă acolo… .Da, toată armata, cu tancurile, cu tunurile, to i, ca să-i nimicim pe teroriști…Nu? Ce zici, tăticule? - Păi zic să-i cheme degrabă, de nu.... - Da’ te gândești tăticule, că m-or chema ăștia lancorporare, ăi? - Păi de te-or chema, îi cheamă pe to i, nu? Milică tăcu, neconvins de valoarea argumentului și pentru un timp păru ca dus pe gânduri. Asta cu încorporarea lui nu îi suna bine...”doar era tânăr”, sfârși el de gândit și apoi, sco ând un icnet din coșul pieptului, se ridică în capu’ oaselor pentru aOnyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

și mai turna un păhărel. - M-oi duce, tăticule… pentru ăștia, zise apoi, încet, cu gura pe jumate scufundată în paharul plin. Atacul contra televiziunii părea a se înte i. De asemenea, din stradă răzbătea în cameră ecoul unor împușcături răzle e trase prin apropiere. Cineva striga “se trage!”. - Ia dă-i măi Milică lu’ ăsta sonoru’ mai încet, ca să auzim ce-i și pe-afară și… stinge și luminile astea. Om sta mai camufla i. Dracu știe, să nu pună vreunul din ăia luneta pe noi și să ne vadă cum ne dăm pe-aici cu curu’ de parchet de dragu’ revolu iei. Milică se conformă și stinse lumina. - E agita ie mare pe-acolo, cine știe ce-o fi pe stradă? medită bătrânul. - Sunt to i acolo, strânși la Poștă... așa zicea veci-

nul? - Care, mă? - Bu ă, Bu ă mili ianu’. Am fost de dimine a pe la el de-am băut o cafea. - Și el ce zicea? - Cică au luat “golanii” Poșta. El zicea. Da’ tot el zicea că nu se știe și că ăia de au Poșta diminea ă, adică mâine, abia ăia or să câștige. - Mă-sa pe ghea ă și cu ăsta Milică, da’ o fi știind el ceva. - O fi știind ori ba, eu am fost pe la el. Să vadă că noi ne vedem de treabă. Și-n plus m-a potcovit și cu o cafea, din aia de-a lui. - Da’ acu’ o mai fi el oare acasă.... or o fi colea în televizor de partea...? - Hîm, cine să știe tăticule, că doar armă are. - ?! - Păi, n-am fost la petrecere de ziua lui, vinerea trecută cînd s-a lăsat cu giamparalele? Am fost. Ei bine, el se cam machise. Veselie, știi. Și vine și mă ia așa deoparte. “Hai, zice, vino să- i arăt, Milică,

Pag. 90


în ce stă puterea mea”. Și mă trase după el în dormitor. Acolo îl văd, că se apleacă nebunul și de sub pat, numa’ ce scoate un ditamai teșcoiul de teacă. Să înnebunesc, nu alta. Că nu știi cu nebunul. Și poate că mi-ar fi arătat el în final și arma, de nu iar fi intrat taman atunci muierea-n cameră. - Mă, fută-l Stalin! - Fută-l! Rostogoliră din nou câte un pahar pe gât. Orașul vuia de sirenele mașinilor. Pe ecran aceleași imagini cu trasoarele ciugulind din pere ii Televiziunii. - Și zici că to i sunt la Poștă, acu’? - Da, să apere clădirea că-i stategic amplasată. Ca și ăștia de la Televiziune. - Las’ să apere, foarte bine, las’să apere. Ne-om duce și noi Milică, dar întâi să vedem ca-l prind ăștia pe nea’ Nicu. - Asta așa-i, tăticule. Uneltesc ei ceva. Cine-o știi pe unde or fi? - Cică armata a închis grani ele. I-auzi măi? - Ce-i? Dă mai tare sonorul. - Gata, cică i-ar fi prins! - Cum măi? Ești sigur? - Ascultă! La televizor se anun a prinderea celor doi dictatori la Târgoviște. Amândoi săriră de pe scaune ipând cu bucurie: Uraaa! Uraaa! - Haide i măi acum! - Haide i fra ilor! - Poporul Milică! - Poporul tăticule! - Trăiască Revolu ia! - Traiască ai noștri! - Măi, lupta nu s-a terminat! - Nu ! Nu s-a terminat, dar învingem! - Învingem desigur, tăticule! - Cică îl au acum și pe ăstălalt.... - Gata-s aștia! - Vezi bine! Se ridicară și din pozi ia respectoasă de “drep i”, cu mâinile întinse, își închinară paharele spre televizor. Amândoi, tată și fiu, ca într-un ritual. Și desigur că era un ritual, cu toată îndreptă irea, din moment ce amândoi credeau cu însufle ire că măcar unul din grupul acela de profe i care conduceau de pe ecran revolu ia, trebuie să se fi ocupat cu numărarea celor care stăteau acum ca și ei și închinau pahare revolu iei. - Tu crezi că o să le fie bine la ăștia acum? întrebă Milică. - La comuniști vrei să zici? - Da, lor? - Păi de mîine dis-de-dimine ă ne și apucăm să-i scoatem pe to i de urechi și să-i judecăm în pia a Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

publică. - Și pe Bu ă. - Și pe el, grijania lui, pe el primul, desigur. - Așa trebuie, să-i judece poporul că destul a îndurat! - A îndurat. Nu tu pâine! - Nu tu carne! - Nu tu ouă! - Nu tu porc! - Nu tu băutură! - Să îi văd acum pe ăi’ de la partid. Să îi vad când i-om strânge cu ușa. - Și pe to i lingăii lor. - Da, da, pe to i ăia din partid. Lua i to i. După liste. Pân’ la unu. Milică înghi i greu după ultimele cuvinte, de parcă astea i-ar fi lăsat, odată rostite, un os de pește înfipt în cerul gurii. Tuși, se înecă și tuși din nou. Goli con inutul unui nou pahar. Când își reveni reuși să-ngâne: - Dar noi? - Care noi Milică? - Noi bre, noi: ăștia doi. - Păi ce-i cu noi? Că nu-n eleg? - Mă, tăticule,...matale ai uitat că și eu am carnet? - Ai! Și? Ce, eu n-am? - Păi nu suntem și noi comuniști carevasăzică? - Suntem pe dracu’, tu ai înnebunit? Ba nu suntem deloc. Ce mă, ai avut tu carne pe masă ca ăia în fiecare zi? Ai avut? Ai avut un rahat, că de nu creșteam eu și cu mă-ta la ară în fiecare an un porc tu nici nu știai ce-i ăla. - Da carnete avem tăticule?! - Avem? Ia dă-l tu încoace pe al tău. Milică scoase carnetul din buzunarul pantalonilor și îl înmână docil lu’ ta-su. - Carnete zici, na carnete! Batrânul luă o foarfecă și începu să taie carnetul în patru. Apoi îl scoase și pe al lui, tăindu-l asemenea. Când termină îi zise: Ei vezi! Gata, nu mai avem. La ce ne trebuie? Neau trebuit, am avut, nu ne mai trebuie, nu maiiiii aveeeem! Cristosu’ lor de carnete, că numai bele am avut de la ele. - Belele, belele, că încă mă mai dor bra ele. - Că numa’ pe tine? Ha,ha. Milică râse și el, fiecare dintre ei părând a cunoște povestea celuilalt. Una era povestea cu rulmen ii sau cum își luase Milică carnetul de partid, cu taică-su muncind pe ascuns în sec ie o săptămână întreagă, noapte de noapte. Și uite așa s-au produs rulmen ii cu care mai apoi fecioru’ a reușit să spargă norma uzinei. Ori cealaltă poveste, tot împreună, când, după o be ie cruntă, taică-su și-a scăpat carnetul în latrină de-au trebuit să scoată tot rahatul în ogradă ca să

Pag. 91


găsească “ nestematul”. - Barem matale i l-au dat pe merit, tăticule. - Pe merit băiete, pe merit, nu degeaba am fost cel mai bun strungar din sec ie. Într-un târziu cei doi adormiră, obosi i, dar cu sentimentul datoriei împlinite. Bucă ile tăiate ale carnetele de partid se odihneau și ele acum, așezate grămadă pe un morman de chiștoace. Afară, mul imea se potolise și fiecare acolo, deacum vorbea mai mult în șoaptă. Nu se mai auzeau cântece și nici focuri de armă. Noaptea părea a-și recuceri din drepturile ei. Televizorul singur doar, se încăpă âna să nu adoarmă, transmi ănd neîntrerupt comunicate către ară. Chiar și așa, cu sonorul oprit. ..................................................................................... Cât să fi dormit bărba ii ? Nu se știe. Oricum primul care se trezi, iute se și pironi cu ochii în cutia televizorului. Era Milică. Dracie! La televizor revolu ia părea să-și fi înclinat de-acum balan a. Dinspre stradă de asemenea începură să se audă sus inute focuri de armă. Măi să fie! Îl apucă pe bătrân cu mâinile de umeri și-l zgâl âi puternic - Tăticule, trezește-te. De data asta chiar că am dat de dracu. - Ei, ce-i? Batrânul își adună ochelarii de pe masă și, potrivindu-I, privi și el mirat la televizor. - Aștia au pierdut controlul la Televiziune, tăticule. Privește! - Cum așa? - Privește bre acolo? - Aoleu! Pe scara blocului se auzi glasul lui Bu ă. Înjurând. Pe cine? Nu știau. Apoi chiar și un foc de armă. Violent, sunetul se amplifică printre coloanele de beton ale blocului. Cine să fi tras? Și-n cine? Bărba ii ascultau încremeni i privind dinspre bucătărioară spre ușa apartamentului. - Ei, până aici ne-a fost, tăticule. Ce ne facem acum …. și fără carnete? Carnetele noastre, tăticuleeee? Se apucară să le pună în ordine, sortând bucă ile. Găsiră și lipici, iar cu fâșii sub iri de scotch reușiră într-un târziu sa le refacă cât de cât. Cât timp le luă lucrul, mai gătiră o bastârcă. Deși munciră conștiincios și își dădură tot interesul, evident carnetele nu prea arătau bine. Milică fu primul care avu curajul să se exprime cu privire la condi ia acestora. Că astea arătau cam jerpelite, că ăștia nu erau proști și că or să-și dea seama, în fine, carnetele arătau de parcă ar fi trecut printre trasoare. - Că nu prea arată bine, este drept fiule. - Păi arată ca lovite de revolu ie. Ce ne facem? Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Numai o minune ne mai poate salva! - Minune zici? Minune!... Desigur minune, băiete, că bine zici. Păi nu e noaptea dinaintea Crăciunului? Este? Este! E chiar noaptea cand se pot întâmpla minunile. Mai bine nici că se putea potrivi. Hai! Hai, să punem carnetele lângă icoana Fecioarei Maria și să ne rugăm la ea Milică. Să ne rugăm, da! da’ să te rogi Milică la Fecioară, cum nu te-ai mai rugat tu vreodată, cu toată puterea sufletului tău pe care i l-a dat buna de maica-ta. Sa te rogi pentru o minune, pentru o minune, că numai ea Fecioara ne mai poate scăpa în ceasul ăsta de răstriște. Aleluia! - Aleluia! Be i, obosi i, bărba ii așezară carnetele pe poli a de sub icoană Fecioarei. Reușiră să aprindă și candela. Încă un semn. Și începură să se roage. La televizor continuau să se vadă trasoarele mușcând din pere ii televiziunii. Rafale de mitralieră izbucneau dinspre stradă, sacadat, zgâl âindu-le geamurile.“Doamne, maica noastră, care ne-ai .....’’ “în aceste ceasuri, avem mai mult ca oricând nevoie de spriijinul.... de entuziasmul dumneavoastră ....nu lăsa i Revolutia să moară! Veni i la Televiziune! ...Români...!”, ’’… căci noi nu te-am rugat niciodată, dar acum în ceasul greu al descumpănirii noastre,.......” ..................................................................................... Zorii intrară și în micul apartament, dezvăluindui interiorul. În mijloc încăperii o masă acoperită de o mușama cu flori și pe ea, regește, sta un televizor încă func ionând. Lângă el un morman enorm de chiștoace revărsate peste marginile unei scrumiere din por elan ieftin. Apoi tot acolo, câteva felioare uscate de brânză și o carafă răsturnată. Mai întrun col , rămăși e dintr-un carton de culoare roșie, o foarfecă și un scotch. La televizor aceleași fe e de profe i, acum pu in obosite, anun au încă o noapte victorioasă de partea Revolu iei. Pe linoleul podelii două trupuri dormeau îmbră ișate sub icoana Sfintei Fecioare. Alături de candelă, pe policioară stăteau deschise două carnete de partid având filele acoperite cu mult scotch, aplicat neîndemânatic. Pe unul din ele se puteau citi ușor rândurile: Nume: Petrarcă Milică Anul nașterii: 1967 Iar din poza alăturată numelui, ochii unui om trecut bine de cinzeci de ani priveau, mira i parcăși ei, minunea. Aleluia!

Pag. 92


Ioan Florin STANCIU

Vedere de sus înţelepciunea hrănită cu vorbe e o mlaştină în care şi stelele se reflectă murdare dar destinul nu vorbeşte niciodată cu vorbe ca un înotător la marginea furtunii aştepţi să ţi se întindă o palmă fierbinte din beznă dar destinul nu se interesează niciodată de noi şi uite cât de repede se stinge flacăra zilei peste cenuşa de portrete şi poze dar destinul nu zâmbeşte niciodată spre noi, pentru că nu există nici bine nici rău, îţi repetă ecoul din carne şi eşti atât de singur, încât până şi faptele tale de glorie ţi s-au lipit de piele ca solzii, încât până şi preşul de sânge, care-ţi creşte sub tălpi, ar putea fi chiar ultimul tău poem.

Poemul EU Dis-de-dimineaţă, încep să-nţeleg că trupul meu întreg, întins pe dreptunghiul imaculat al cearşafului, este doar textul unui poem ca o amforă care mai poartă numele meu adică, Ioan Florin Stanciu, încerc să vă spun, aşa cum am descifrat pe peretele alb, la numai trei rânduri deasupra cuvântului frunte cu care începe primul vers al Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Poemului EU Şi asta, chiar în clipa în care mi-am dus repede cuvintele palme la cuvintele ochi, ca să acopăr lumina prea vie de-afară. Acolo unde cuvântul pisică se strecura ca o flacără vie, printre cuvintele frunze ale vorbei copac şi unde textul tatălui meu mătura murmurând propoziţiile şi frazele smulse de furtuna de ieri, conversând uneori cu un text din vecini, în vreme ce vorbele lor se desenau în stoluri albastre pe aerul ca o coală de scris şi se aliniau umăr la umăr, în primul poem grăbit al acestei viclene primăveri ilustrate care pătrunde, iată, cu silabe voioase de păsări,petale şi fluturi printre copertele pe jumătate deschise ale camerei mele unde, scris şi semnat deja cu spirale şi cu funde albastre, se odihneşte,fericit deocamdată, textul trupului meu, sub răbdătoarea pană de scris care încă îi mai ezită, gânditoare, deasupra.

Pag. 93


Veronica Pavel LERNER (Canada)

Amintiri despre N. Steinhardt

P

resa din România sărbătorește anul acesta centenarul nașterii lui Nicu Steinhardt. Sa născut pe 12 iulie 1912 și era cu trei ani mai mare decât mama. Prietenia dintre părin ii mei și Nicu a fost foarte strânsă și așa am avut ocazia de a-l cunoaște de când eram copil. Uneori era invitat la noi la masă. De cum intra, pătrundea în casă bucurie și exuberan ă. Avea întotdeauna o carte în mână. Odată lam întrebat: “Nicule, de ce ai mereu căr i cu tine?” “Ca să citesc în tramvai”, mi-a răspuns. “Cum, tu nu te ui i pe geam”? m-am mirat eu. “Mă uit și pe geam, dar îmi place să și citesc!” Pe mama, Nicu o striga “Juna”, iar pe mine, “Cântărea a”. La prânz, tata stătea în capul mesei, iar Nicu, atunci când venea, avea locul lânga Toma, fratele meu. Eu, cea mai mică, nu mă băgam în conversa ie. Fratele meu, pasionat de literatură, intervenea, discu iile fiind de obicei despre căr i. Mama spunea : “Nicu e livresc”. “Ce înseamnă livresc?”, am întrebat. “Livresc e cineva care trăie te în universul căr ilor”, mi-a explicat mama. Poate că de asta Nicu nu se uita pe geam când mergea cu tramvaiul, m-am gândit eu. Cu o zi înainte de a fi fost arestat, mi-aduc aminte că a venit la noi la masă, tata fiind avocatul lui, dar noi, copiii, nu știam nimica despre procesul în care era implicat și, după ce s-a terminat masa, tata cu Nicu s-au retras să discute. Am aflat despre chinurile îndurate de Nicu mult mai târziu. Când a ieșit din închisoare, m-am întâlnit odată cu el într-un parc. Era palid și obosit, dar la fel de exlatat ca întotdeauna. Lucra la o fabrică de cartoane, unde, mi-a explicat, trebuia să facă ghiozdane pentru copii, ceea ce îl amuza. Nu se plângea, spunea tot timpul “Sunt fericit și recunoscător lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat”. Fiul meu s-a născut în 1977 și, la câteva luni după naștere, Nicu a venit să vadă copilul. A apărut cu nelipsita lui barbă și cu o beretă pe cap. Era tot numai zâmbet. L-am condus la camera copilului și fiul meu, un bebelus de obicei vesel și liniștit, când l-a văzut pe Nicu a izbucnit în urlete. L-a speriat barba lui, nu mai văzuse așa ceva. Nicu s-a îndepărtat de copil și i-a spus de la distan ă: “Mamă dragă, ce băiat frumos ești! Ai văzut? Numai pe copii reușesc eu să-i speriu, pe securiști n-am reușit niciodată”. În 1981, când mă pregăteam de plecarea din ară, i-am dus acasă, ca amintire, discul cu cantata Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

“Magnificat” de Bach. Era bolnav și avea o femeie care-l îngrijea. Bea ceaiuri. “Ce ai Nicule?” l-am întrebat. “Sufăr cu ma ele care nu-mi dau pace”, mia spus el zâmbind. “Noroc că am așa o femeie minunată care are grijă de păcătosul de mine”, a adăugat. Suferea de stomac iar boala lui s-a agravat după anii de închisoare. Am aflat, după ce a murit și cineva i-a lichidat garsoniera, că discul meu a fost găsit cu un bile el atașat pe care scria: “De la Cântărea a”. Avea o mare pasiune pentru pisici. Spunea foarte mândru: “Iubesc mâ ele”. Nu avea nicio pisică, în schimb eram trei prietene ale lui, verișoara mea, Sanda Șora și eu, care ne ocupam de “aprovizionarea” lui cu poze și calendare cu pisici. Până în 1982, când am părăsit România, l-am avut pe Nicu prieten apropiat, deși era de vârsta părin ilor. Am ajuns mult mai târziu să citesc “Jurnalul fericirii”, volumul “Dumnezeu în care spui că nu crezi –scrisori către Virgil Ierunca” și alte lucrări ale lui. Citindu-l, l-am recunoscut pe Nicu cel exaltat, pe care atâta l-am iubit! Am găsit în scrisorile lui referiri la părin ii mei, la fratele meu. A scris un pic și despre mine, verișoara mea și Sanda Șora, prietenele lui “întru mâ e”. Când am citit dosarele lui de la securitate am aflat lucruri dureroase, pe care nu le știusem. În 2009 a apărut la editura Humanitas o excelentă monografie “N. Steinhardt și paradoxurile libertătii” scrisă de George Ardeleanu. Autorul, născut în 1961, nu l-a cunoscut personal pe Nicu Steinhardt, decedat în martie 1989, dar a făcut o lucrare de doctorat despre el. Cartea are peste 500 de pagini și este o lucrare valoroasă, premiată în România și despre care s-a vorbit mult anul acesta cu ocazia centenarului. L-am regăsit, în carte, pe Nicu, așa cum l-am cunoscut și iubit, dar l-am descoperit în ea și pe Nicu criticul literar și de artă pe care, copil fiind, nu l-am putut aprecia. Nicu a fost un om ieșit din comun, exuberan a și bucuria lui de a trăi erau molipsitoare, iar felul în care a rezistat anchetelor pentru a nu-și trăda nici prietenii, nici convingerile lui morale, sunt de admirat. N-am reușit să-l vizitez la mănăstirea Rohia, unde se retrăsese ca monah, dar știu că a fost iubit și admirat de toti cei de acolo. Un gând pios în amintirea unui mare om de cultură, prietenul meu, Nicu.

Pag. 94


Vasile POPOVICI

Fiul risipitor Fiul tău a scris o carte. (Fiul tău mereu departe). Po i veni, tată, din moarte, Po i ceti din moarte, carte? Fiul tău risipitor S-a întors cu dor de casă. Casa, unde-i casa, tată? Casa voastră nu-i pe-acasă. Prag s-ave i, să sta i în prag, A i luat-o-n cer la voi? În cerdacul vechi al casei, Sta i voi, sta i voi, amândoi? Mâna streașină la ochi Pune i, dac’-ave i priviri, Din cerdacul vechi al casei Să scruta i nemărginiri.

La ceas bezmetic

Fiul tău s-a-ntors acasă; Fiul pleacă înapoi. Să se risipească, pleacă. Pleacă-n risipiri la voi.

La ceas bezmetic, ăcănind despotic, Din ascunzișuri, ies iar liliecii; Privindu-i gânditori, mira i, culbecii, În zori, le-admiră zborul orb, haotic.

Î i duc, tată, cartea mea. (Mama a ceti nu știe). Mama doar o asculta Gândurile-mi din hârtie.

La ceas bezmetic, piază rea, în turlă, Mai ipă cucuvaia lung, a jale Și zvon de-aramă suie-n catedrale, Tresare teama în ghioc și urlă.

Hologramă

La ceas bezmetic, lumea toată trece, Visând la vremea albă și înaltă; Anoste clipe-n trupul vremii saltă Și-ngroapă brume în uitarea rece.

Prin noaptea grea de-atâta întuneric, că prea i s-a făcut urât în lutul greu, azi-noapte, un mângâi din pumnul mic i l-ai desprins din palmă pe obrazul meu.

Mai ţii tu minte…

Mi-ai apărut bicisnică și-mpu inată, dar dorul tău de mamă încă dolofan; erai fără cuvânt și-ngrijorată de mult bolitul meu de peste an.

Mai ii tu minte-n luncă, noaptea răcoroasă, că ne-apucase frigul, am făcut un foc și cum, pe ani lumină, steaua norocoasă ne trimitea blagoslovire și noroc?

Așa de mult vroiai să-mi zici ceva, dar nu- i era îngăduit, ori nu puteai să-mi zici ceva de tata, ori cum e-n lumea ta, iar eu plângeam și te rugam: ,,mai stai!”

Mai ii tu minte, oare, cerul larg deschis, seninul din Cefeu , azur séptentrional și cum pe raza lunii ne curgea, ca-n vis un binefăcător fluid universal?

Se lumina de ziuă și-ai plecat intrând în altă consubstan ialitate; cu mâna-ntinsă te rugam în gând, dar nu m-ai auzit de-Acolo, din Departe.

Mai ii tu minte, ai vreo tremurare când cerul nop ii arde-n foc întins ? acum ai alte-ngrijorări și i se pare că alte focuri ard, dar tot de necuprins?

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 95


Ioan LILA (Franţa)

Tu, dulce și fierbinte ca o vară În care s-au copt fructele pe ram La miezul tău rotund eu mă înham Să-l duc pe culmi a nu știu cîta oară Te lasă dar ca barca între valuri Cutremurată toată între maluri Și suspinînd mă mîngîie încet Eu mă agă de dulcea ta făptură Ca iedera pe culmi de-o crăpătură Și tandru î i dedic un menuet

Muzica ce ne îmbată creşte Muzica ce ne îmbată crește Ca soarele timid din răsărit Ecoul nop ii tocmai s-a oprit Și iarba o auzi cum se topește Petreceri, artificii, tiribombe Petreceri, artificii, tiribombe Cristale limpezi și obiecte hîde Cu toate au nevoie de un gîde Să le arunce ca pe niște bombe În jarul nop ii unde cresc stafii Zorzoane aurite pentru fete Și gesturi care-ncet să le desfete Cu pana dulce de la pălării Ele-s trecute prin purificare La o dimensiune oarecare Ce le crează purele orgasme

Sub trupul tău culcat pe-un pat de stele Și răsfă at cu mîngîieri subtile Te-am răsfoit din scoar ă pînă-n file Pe degete i-am împletit inele Și stai acum rasfrîntă în imagini Eu tot te caut răsfoind la pagini Ca să ajung la tine-n univers E dulce și sensibil ca o frunză Pe care luneca o buburuză În timp ce eu te pătrundeam pervers

Tu nu auzi cum fulgii de zăpadă Si uneori și stelele visează Clipind către-nserarea noastră trează Dar au avut aievea doar fantasme

Tu nu auzi cum fulgii de zăpadă Se prăbușesc din ceruri ca fiarele-nsetate Să sfîșie pămîntul și vîntul cum ne bate Lovindu-ne privirea cu lovituri de spadă ?

Să ne destrăbălăm duioasă doamnă Să ne destrăbălăm sfioasă doamnă Cît sîntem tineri, prinși de nebunii În caruselul de făcut copii Acum, la ceasul verii către toamnă Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Acum e clipa aia mărea ă, hai la luptă Dă-mi merele, frumoaso, arată- i coapsa dulce, Să nu lăsăm zăpada cea pură să ne spurce Și luna de durere pare acuma suptă

Pag. 96


Pe fruntea ta senină se sprijină pămîntul Auzi cum se-ndîrjesc și stelele și vîntul Vrînd parcă să ne-nchidă în raiul lor ceresc Hai, sfîșie-mi cămașa și caută-mi o armă Iubirea mea se-ntoarce-n-potrivă-mi și mă sfarmă De-aceea, minunato, candoarea i-o cerșesc. Se pregătesc copacii să Înflorească iară

Se pregătesc copacii să Înflorească iară Din florile de ghea ă or să se nască miei În visul tău cu fluturi cu tine să mă iei Acum cînd vine iarna ca altă primăvară Și ine-mă în bra e, tu ești așa fierbinte Zîmbește-mi, nu sînt sigur, dar cred că mă iubești Î i dau tot Universul cu struguri de dorești Cuvinte mai frumoase nu mai îmi trec prin minte Tu ești plină de taine și mă îmbe i cu șoapte Sîntem atît de singuri noi doi în recea noapte A început să ningă... și părul mi-a albit Salcîmul de la stradă... cum scîr ie-amărîtul Ce soartă tristă are. Nu l-a cuprins urîtul ? Troznește de durere că nu este iubit. Prin lumea asta mare te-am căutat, iubire Prin lumea asta mare te-am căutat într-una Pe pajiștea cu stele, prin umbrele zăpezii Tu erai o minune și te cîntau aezii De dulcea ta făptură nu mai îmi vin în fire

Oricare ne-ar fi soarta, să știi că alt bărbat Nu o să te dorească ca mine tulburat De dulcea fericire că doar eu te-am iubit Studiind pe cerul minţii Studiind pe cerul min ii spa iile dintre aștri Eu mi-am pus toată speran a în norii cei mai albaștri Și-ntr-o fină crăpătură am descoperit durerea De a nu îi da măsura visului amar ca fierea Și-am văzut că fericirea nu este un tort cu mure Deși zînele suave au dat buzna în pădure Îmbiindu-mă cu jocul coapselor ușor bronzate Călărind caii sălbatici, ca în zbor, pe deșelate Și răpus de-amara trudă prin desișul cel romantic M-am trezit în miezul nop ii diafane cam sălbătic Căpătînd în fine dreptul de-a zbura spre alte ărmuri Pe cînd zîna-ncălecată mă-ntreba iar: „De ce tremuri ?” Sub un cer cu mere coapte sub un cer cu stele coapte te visam noapte de noapte te pierdusem pe cimpie delicata papadie caprioara minunata floaricica parfumata…

te visam noapte de noapte sub un cer cu stele coapte Și te-am găsit deodată, cînd nici nu mai spe- si erai ca o minune ram stie luna, dar nu-ti spune Tu ești mai gra ioasă decît o căprioară si aveai miezul fierbinte… Privirea ta mă-mbată, trupul tău de vioară il gustasem inainte Vibrează cînd îl mîngîi, de-ai știi cît te doream eram ca un mar pe ram ca o pasare pierduta Te mîngîi cu privirea, cu buzele, cu șoapte intr-o lume nestiuta Am mea ești, minunat-o, de-atunci, noapte de sub un cer cu stele coapte noapte singur, trist, noapte de noapte Mă voi trezi din visul acesta fericit ? insa nu te mai aveam

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

Pag. 97


Constantin HUŞANU

Ion N. OPREA (INO) – la 80 de ani Sisif pe malul drept al Bahluiului

S

“Oprea este un adevărat Negruzzi contemporan care, răsfoind şi cercetând atent sute de ziare şi reviste a reuşit să facă un lucru extraordinar de bun prin aceea că pune la dispoziţia noastră un material atât de vast şi de cuprinzător, care altfel ar fi rămas înmormântat în arhive şi peste el sar fi aşternut un şi mai gros şi greu „colb” al uitării (prof. Alexandru Mânăstireanu); Îndrăgostit de arhive, Ion N. Oprea selectează din uriaşul izvor de informaţii, cu o cumpănită migală. (Lucian Vasiliu); Cartea Dvs. deschide minţii noi ferestre de gândire şi căutare, vă înalţă şi vă ţine, fără îndoială, la loc de cinste pentru totdeauna. “ Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

isif a fost fiul lui Aeolus, întemeietor și rege al Cetă ii Corint. Venindu-i timpul, se căsătorește cu fiica lui Atlas, cu care zămislește mai mul i copii – spune legenda. Documentele vremii mai consemnau că el ar fi fost și tatăl celebrului Odiseu. Și Sisif, zeul, ca și oamenii, nu și-a văzut de treburile împără iei și de frumoasa lui Aeolus și, mușcat de invidie (care pe atunci încă nu era declarată păcat), se amestecă în aventurile amoroase ale lui Zeus, stăpânul lumii antice și al cerului ce-o acoperea, și-i face un fel de publicitate mondenă și moralistă măritului diriguitor. Stăpânul se mânie și-l supune pe Sisif, precum caraliii din închisorile comuniste pe cei închiși, la o pedeapsă absurdă, la prima vedere, absurdă și perpetuă, dar definitorie, de exterminare: să urce pe coasta unui deal un cogeamite bolovan și, odată ajuns pe creastă, să-l prăvale până jos pentru a-și relua, iarăși, la infinit, împingerea bolovanului spre vârful gorganului. Acum, de ce am adus eu vorba despre acest personaj din legendele grecești, când vorbesc despre o carte omagială, închinată unui pământean din zilele noastre, Ion N. Oprea?! Pentru că noi, oamenii, folosim compara ia ca argument și când subiectul de comparat este un rege celebru, iar atunci discursul pare și mai convingător. Și astfel, pe talgerul Balan ei asemănărilor dintre Sisif și amicul meu de o via ă, Ion N. Oprea, voi pune niște fapte (greută i). Pe celălalt talger, al credibilită ii și acceptării argumenta iei de către cititori – las realitatea să vorbească. Dar să pornim cu începutul. Cine este Ion N. Oprea (INO, cum îi spunem noi, prietenii), dei compar eu via a cu pedeapsa lui Sisif?! La urma urmei, chiar și Sisif, cred, a fost o crea ie-parabolă a inteligen ei grecești, pentru a ilustra cât mai plastic zădărnicia eforturilor sau, dimpotrivă, for a umană de a suporta o pedeapsă nedreaptă… În cazul de fa ă am recurs la fabula lui Sisif, nu pentru a-i compara eforturile sărbătoritului cu o pedeapsă, deși mai subiectiv gândind – cam seamănă, ci cu o tenacitate și o reală capacitate de a lăsa lumii o operă grăitoare despre români, cu

Pag. 98


riscul de a-și ruina sănătatea! Să- i trăiești via a doar cu condeiul în mână, zi și noapte, pentru altceva nemaiavând timp și spa iu, ine de un înalt ideal! Pentru unii hedoniști pare o absurditate, așa cum este socotit și mitul lui Sisif, o renun are păguboasă la plăcerile vie ii unice – și aceea prea scurtă pentru îndeplinirea dorin elor noastre! Absurditatea însă, desfiin ată de filosofia plăcerii (ca unic scop), ar fi conservat omenirea în stadiul de grotă! Și ar fi înclinat balan a spre o zonă mai întunecată a progresului omenirii, ceea ce, cu siguran ă, nu e de dorit. De unde și via a, a toate știutoare, scoate din arhivele ei genetice fiin e gata să-și asume sacrificii. Răsplata? Da, există și o lege a dorin ei de a fi răsplătit pentru sacrificiul tău. Ostașii primesc decora ii, deși cunosc oameni, unul este chiar în această carte – Omagiu. Ion N. Oprea, care și-a periclitat via a nu pentru decora ii și citări pe Ordin de Zi – ci pentru patrie – mama lui spirituală, cu tot ce este în ea: părin i, copii, iubite, prieteni și cunoscu i, ogoare de îngropat primăvara semin e de speran ă. Ion N. Oprea nu a îngropat, ci a scos la lumină, așa cum se va vedea din cuprinsul acestei căr i, roade de aur, lăsate să ruginească, deși aveau dreptul să sălășluiască în conștiin a contemporanilor, pentru simplul motiv de a ști de unde venim și ce bogă ie sufletească respiră în urma noastră și plânge să fie scoasă sus, pe înăl imea unde Sisif își urca bolovanul – și acolo să rămână, sub auspiciile unei altfel de mitologii. INO le-a auzit bătăile inimii și lea întins o mână pentru a-i așeza în vraful de căr i elaborat într-un timp record. Când ajungea cu urcarea unei căr i pe piscul desăvârșirii – se rostogolea din nou în arhive și începea urcușul alteia. Și, pentru ca mărturisirile mele să nu fie confundate cu o literatură publicitară, voi încerca să le sus in cu date din căr ile lui INO, ce se înal ă într-un vraf de peste jumătate de metru pe noptiera mea, 35 la număr, și ale căror titluri le ve i întâlni în spiciurile colaboratorilor mei la scrierea acestei căr i omagiale. Eu doar le voi aminti numărul de pagini: în cele 35 de apari ii editoriale sub care își pune numele și via a, numărul paginilor se ridică la Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

12.426! Dacă socotim că această enormă cantitate de informa ie a fost selectată, prelucrată și pusă în operă în mai pu in de 10 ani și că privirile sale prin arhive și biblioteci s-au oprit atent peste zeci de mii de pagini de documente, la care se mai adaugă un număr impresionant de colaborări la ziare, reviste, almanahuri și publica ii de specialitate – avem un tablou aproximativ al urcușului pe dealul lui Sisif de către amicul meu Ion N. Oprea. Această cantitate impresionantă de zilemuncă (în care se includ și nop ile) – îi sperie și pe cei care știu ce înseamnă munca cu cartea! – a determinat pe semnatarii materialelor din această lucrare să-l numească și să-l considere: Condei prolific, combativ, competitiv… (Ion Hurjui); Om dotat cu perseveren ă și migală, dublate de pasiune, vigoare și respect pentru cuvântul tipărit (Vasile Fetescu); Ion N. Oprea reprezintă un adevărat mentor, un sfetnic în elept și îndrăznesc a-l considera un apropiat prieten, și omul-surpriză (Ion Grămadă); Într-o zi – ierta i-mi franche ea – nu ve i mai fi, dar căr ile Dumneavoastră vor rămâne (avertizează, dar și încurajează Vasile Șuvoială); Alăturându-ne celor ce vă sărbătoresc la aniversarea a 80 de ani de via ă, nu putem exprima mai mult decât ceea ce Sfânta Scriptură ne înva ă, că această vârstă patriarhală reprezintă binecuvântarea biblică de care Dumnezeu v-a făcut părtaș, ca răsplată a lucrării după Voia Sa (prof. Gheorghe Clapa); domnul ION N. Oprea este un adevărat Negruzzi contemporan care, răsfoind și cercetând atent sute de ziare și reviste a reușit să facă un lucru extraordinar de bun prin aceea că pune la dispozi ia noastră un material atât de vast și de cuprinzător, care altfel ar fi rămas înmormântat în arhive și peste el s-ar fi așternut un și mai gros și greu „colb” al uitării (prof. Alexandru Mânăstireanu); Îndrăgostit de arhive, Ion N. Oprea selectează din uriașul izvor de informa ii, cu o cumpănită migală. (Lucian Vasiliu); Cartea Dvs. deschide min ii noi ferestre de gândire și căutare, vă înal ă și vă ine, fără îndoială, la loc de cinste pentru totdeauna. Ea alimentează făclia culturală ce arde permanent de sute de ani în acest col ișor al ării. (Mihai Pop, fost profesor de limbă engleză la Liceul

Pag. 99


nr. 2 din Rădău i, astăzi rezident în Germania). Și lista aprecierilor ar mai putea continua pe multe pagini… și le ve i întâlni citind această carte-monument, înăl at sârguin ei, destoiniciei, hărniciei, râvnei, strădaniei, priceperii, seriozită ii, capacită ii de concentrare și răbdare, închinării vie ii unor idealuri înalte, sacrificiului de sine pentru a demonstra că poporul român a avut oameni de seamă, de măre e înfăptuiri, că am avut și avem oameni de înaltă calitate morală, profesională, știin ifică, oameni care au uimit lumea și au pus la temelia civiliza iei o cărămidă românească. Ion N. Oprea, căruia îi citesc primul manuscrisele, este străin arogan ei, infatuării, trufiei, vanită ii – citește și scrie zi și noapte, taie și adaugă, cântărește și apoi scoate la lumină doar ce este luminos. Când crezi că are cartea gata, o ia de la capăt, vine cu alte și alte completări, face corecturi când nici nu te aștep i! Fac aceste aprecieri în cunoștin ă de cauză, mă repet, ca unul ce i-am descifrat manuscrisele și i le-am pus în pagină de computer. În laboratorul său de crea ie, unde adesea fac popasuri, greu găsesc un loc de așezare. Pere ii apartamentului îi sunt plini de căr i, de fotografii ale celor dragi, din familie și prieteni – Constantin Clisu, Alexandru Tacu, Vasile Fetescu, Constantin Ostap, Ionel Maftei, Vasile Giurgea – de un tablou schi at de maestru Ciochină, altul de Mircea Popescu, de o

Onyx

An 1 - nr 1 - octombrie 2012

pendulă ce-i măsoară clipele vie ii de osârdie, masa plină de manuscrise și un laptop la care a învă at să lucreze abia de pu in timp, patul din dormitor încărcat cu documentele ce stau la baza căr ilor în lucru, numai de el știute cum să le mai descurce, și un locușor de cca un metru rezervat mie, atunci când îl vizitez… Aici îmi dăruiește ultimul volum apărut cu autograf – apoi se lasă o tăcere ce cuprinde camera cu porumbeii ce-i gânguresc în balcon. Niciun cuvânt nu poate înlocui clipa mărea ă a edificării unei noi căr i. Ea este încărcată cu prea multă trudă, cu prea îndelungată urcare pe panta desăvârșirii pentru a mai putea fi evocate. Tăcem împreună în fa a unei opere scoase din tăcere! Timpului i-a mai fost smulsă o împlinire. Omul trecător, ca toate cele ale lumii, ne-a dăruit cu încă un lucru ce, poate, va birui timpul – o nouă carte. Când ieșim de sub puterea magiei acestei clipe solemne, Ion N. Oprea se scutură de sentimentul înăl ător ce te cuprinde la sfârșitul unui vis și-mi pune în valizu a mea, adesea neîncăpătoare, proiectul unei noi căr i! Plec din apartamentul său de pe malul drept al Bahluiului, copleșit de îndrăzneala acestui om decis să împingă iarăși bolovanul lui Sisif fără odihnă, la nesfârșit... Grea/frumoasă via ă și-a asumat! Dar cine i-o știe pe deplin? Doar cei care muncesc așa ca el!

Pag. 100




Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.